RELIEFUL EOLIAN ŞI MARIN

13.1. RELIEFUL EOLIAN

.

13.1.2. Relieful de eroziune eoliană

13.1.2.1. Eroziunea eoliană (deflaţia şi coraziunea)

Eroziunea eoliană se caracterizează prin două principale procese: deflaţia şi coraziunea.

 Deflaţia este acţiunea de spulberare şi sortare a particulelor de la suprafaţa terenurilor cauzată de vânt..
Se estimează că între 130 şi 800 megatone de material este spulberat anual de pe continente prin
deflaţie, iar Sahara contribuie singură cu 60 - 200 megatone de praf..O mare parte din materialul
deflat în fiecare an este transportat în timpul marilor furtuni de praf care de obicei ţin câteva zile.
 Coraziunea sau abraziunea eoliană este acţiunea de lovire a rocilor sau ale altor suprafeţe de
particulele transportate de vânt. Ea se resimte mai ales în vecinătatea solului, deoarece încărcătura
de nisip este aici maximă. La peste 2 m de suprafaţă coraziunea devenind aproape nulă.

13.1.2.2. Forme de eroziune eoliană

A) Forme de eroziune datorate deflaţiei
O mare parte a deşerturilor este acoperită de aşa-numitul pavaj de deflaţie, format din elemente de rocă mai
grosiere care depăşesc competenţa vântului şi rămân astfel pe loc (fig. 13.1).

Asemenea întinderi spulberate de vânt poartă în Sahara numele de reg iar în Australia numele de
giber plains. Cele mai tipice ocupă vechi câmpii fluviale acoperite cu o pătură subţire de nisipuri grosiere
sau pietrişuri, care cu timpul sunt lustruite şi acoperite de o pojghiţă superficială de oxizi de fier sau
magneziu (patină deşertică).
Tot în categoria pavajelor de deflaţie pot fi încadrate şi unele forme oarecum asemănătoare reg-
urilor, cum ar fi:
 sai-urile din deşertul Tarin, care corespund unor câmpii piemontane formate din pietrişuri grosiere,
lustruite de vânt şi din care materialul fin a fost spulberat;
 hamadele din Sahara, vechi suprafeţe de eroziune sau platouri structurale de pe care deflaţia spulberă
cuvertura de sfărâmături fine, rămănând doar un pavaj de pietriş grosier;
 serir - urile din platourile calcaroare ale deşertului Libiei.

13.1.3. Relieful de acumulare eoliană

. Cercetările au arătat că există o ierarhie a formelor de acumulare eoliană pe clase de dimeniuni ce

constă din riduri, dune şi megadune sau draa.

Ridurile
Ridurile variază în amplitudine de la 0,1 cm la 100 cm şi sunt spaţiate de regulă la 20 m. Ele sunt
asimetrice în secţiune transversală, cu pante în jur de 10o pe faţa expusă vântului şi de 30 - 35o pe faţa de
sub vânt
Dunele
Dintre toate formele de relief caracteristice deşerturilor, dunele au primit cea mai importantă atenţie
din partea oamenilor de ştiinţă. Pentru ca o dună să se formeze trebuie mai întâi să se acumuleze o
cantitate de nisip.
2
Aceasta se adună acolo unde viteza vântului se reduce, fie datorită neregularităţii terenului, fie
instabilităţii primare a dinamicii aerului. Dunele ating un profil caracteristic de echilibru care poate fi
împărţit în trei componente: panta de eroziune sau panta dinspre vânt, creasta şi panta de acumulare sau
panta de sub vânt. Nisipul erodat de pe panta dinspre vânt se acumulează pe panta de sub vânt, astfel că
dunele se mişcă în direcţia vînturilor dominante. Ratele de deplasare a dunelor depind de tipul şi
dimensiunea dunelor şi de frecvenţa şi forţa vînturilor. Tipice sunt rate de 10 - 20 m/an.

Înălţimea dunelor creşte până ce se stabilizează de-a lungul unei forme de echilibru. Cele mai multe dune variază în
înălţime de la sub 3 m la peste 100 m,

Dunele se împart în două mari categorii: dunele libere, care sunt în funcţie directă de viteza vânturilor şi
dunele constrânse,

13.1.3.2.1. Dunele libere

Dunele cu o singură orientare a pantei de acumulare (panta de sub vânt) sunt asociate cu vânturile
unidirecţionale
Dunele simple, drepte, paralele sunt numite dune trasversale, apoi dune cu creste barcanoide, alcătuite din
dune asemănătoare barcanelor, unite de-a lungul unor aliniamente şi barcane simple.
 Formele extrem de alungite cu două, mai multe sau mai puţine pante de acumulare aflate în sensuri opuse sunt
numite dune liniare (sau longitudinale). cercetători consideră că ele se dezvoltă acolo unde există două
vânturi dominante convergente oblic. Dunele liniare pot atinge lungimi de zeci de kilometri şi ele se pot uni
formând joncţiuni în formă de Y.

Dnele cu mai multe pante de acumulare orientate în direcţii diferite au o formă aproximativ piramidală, dar cu
braţe alungite adesea neregulate. Aceste forme care sunt atribuite vânturilor puternice ce bat din mai multe direcţii
diferite în timpul unui ciclu anual au o varietate de nume, dar de obicei ele sunt numite dune sub formă de stea.

În plus la aceste tipuri de bază sunt dunele compuse ce cuprind două sau mai multe tipuri de bază care se
unesc şi se supraimpun.
Dunele complexe reprezintă mai multe dune asociate din diferite tipuri de dune de bază. De exemplu, dunele
stelare se pot asocia frecvent cu dunele liniare, iar barcanele ocupă depresiunile dintre ele.

13.1.3.2.2. Dune constrânse

O altă varietate de dune sunt în relaţie cu vegetaţia, barierele topografice sau localizarea surselor de nisip. În
acumulările de nisip care au fost stabilizate de vegetaţie, o serie de perturbări care îndepărtează vegetaţia duc la
formarea unor microdepresiuni de tip cratere

Dacă deflaţia este intensă, depresiunile devin mai mari, asemănătoare dunelor parabolice, dar cu orientare
inversă faţă de vântul dominant (fig. 13.7 B). Lunetele se formează pe suprafaţa pans-urilor, depresiunilor lacustre
sărăturate şi de-a lungul lagunelor mareice
Topografia poate afecta curgerea aerului prin reducerea vitezei vântului şi crearea de vârtejuri Când vântul
întâlneşte o pantă abruptă, înaltă se poate forma un mare şi puternic vârtej, care generează aşa-numitele dune ecou,
adiacente abruptului.
 3

13.2. RELIEFUL MARIN

.

13.2.3. Procese de eroziune (abraziune)

Eroziunea rocilor in situ care intră în alcătuirea regiunilor costiere este provocată, în principal, de
acţiunea combinată a trei tipuri de procese, şi anume: procese mecanice datorate valurilor şi curenţilor,
fizico-chimice (de meteorizaţie) şi procese determinate de acţiuni biologice. Acestora li se adaugă, în
funcţie de climatul specific anumitor regiuni costiere şi procese de deplasare în masă, fluviale, glaciare şi
eoliene etc.
Modul de acţiune al valurilor şi curenţilor asupra ţărmului se realizează sub diverse forme: şocul
(izbirea), compresia aerului din cavităţi cu dezvoltarea unei anumite presiuni hidrostatice, aspirarea,
"bombardarea" cu pietriş şi nisip etc., rezultatul final constituindu-l eroziunea zonei litorale, fenomen
cunoscut sub denumirea de abraziune marină

13.2.4. Relieful de abraziune

13.2.4.1. Falezele

Falezele reprezintă abrupturi care marchează contactul între uscat şi mare, fiind create de acţiunea
mării în asociaţie cu procesele subaeriene. În cazul falezelor, procesele de eroziune le predomină pe cele
de acumulare iar capacitatea de transport a valurilor şi curenţilor depăşeşte aportul de materiale. Înălţimea
şi înclinarea acestora variază în funcţie de relieful major pe seama căruia se dezvoltă şi de natura rocilor
constituiente
 Faleza cu baza submersă în apa adâncă, datorită fie ridicării nivelului apelor, fie coborârii uscatului,
într-un ritm suficient de intens pentru a nu se mai putea forma plaja sau platforma de abraziune la
picioarele acesteia, poartă denumirea de faleză plonjantă (plunging cliffs). Astfel de faleze sunt
reprezentate de către abrupturi de falii, mase vulcanice, văi glaciare inundate care,
 Însă, la baza falezelor propriu-zise, apa are adâncimi mici care favorizează spargerea valurilor,
rezultatul fiind apariţia firidelor, mai mult sau mai puţin dezvoltate, (surplombe, nişe de abraziune)
datorate eroziunii bazale şi care conduc la prăbuşirea stratelor de deasupra. Firide bine dezvoltate
sunt caracteristice regiunilor costiere situate în zona tropicelor,
 Etapele de evoluţie a falezelor (şi de extindere a platformelor de abraziune) pot fi sintetizate astfel:
adâncire la bază, prăbuşire, transferul materialelor, adâncirea în noul abrupt al falezei.
 De asemenea, forma falezelor grefate pe roci rezistente depinde de prezenţa aşa-numitor "planuri de
slăbiciune" care sunt "exploatate" de către procesele de eroziune conducând la apariţia unor cavităţi,
arcuri naturale (portaluri), grote de vânt (blowholes) etc.
 Prin retragerea falezelor înalte se ajunge la decapitarea liniilor de drenaj fluviale, formându-se văile
suspendate (hanging valley).
Posea et al. (1970) le clasifica astfel,: faleze funcţionale sau în retragere; faleze nonfuncţionale

În afară de aceste tipuri, se mai disting faleze false şi anume ţărmuri abrupte a căror formă nu este
legată direct de acţiunea mării, ci de litologie, structură, tectonică; în cadrul acestora, cele tectonice sunt
uşor de recunoscut datorită lipsei platformei de abraziune
4

13.2.4.2. Platformele de abraziune

Platformele de abraziune reprezintă părţi ale platformelor continentale modelate de apele marine, a
căror dezvoltare este direct legată de retragerea falezelor. Acestea au o suprafaţă aproape netedă, uşor
convexă, slab înclinată. Pe întinsul lor se suprapun adesea resturi ale falezei aflate în retragere sau
acumulări de materiale
La ţărmurile cu maree mici, platformele cu o pantă mică nu se pot lărgi mai mult de aproximativ
500 m, din cauză că partea submersă poate fi sub baza valurilor, astfel încât abraziunea nu se mai
produce. Acolo unde ecartul de variaţie al mareelor este de cca. 5 m, platformele nu pot să se extindă mai
mult de 800 m. În această categorie se încadrează strandflat-urile de pe coastele Norvegiei, Groenlandei,
Insulei Spitzbergen.

13.2.5. Formele de acumulare

13.2.5.2. Cordoanele litorale

Cordoanele litorale reprezintă forme de acumulare, cu aspect foarte variat, desfăşurate în cadrul
plajelor submarine. După formă şi poziţie, se deosebesc: insule-barieră sau cordoane litorale libere,
săgeţi, perisipuri, tombolo, bare etc.

A). Insulele-barieră

Insulele barieră; sunt acumulări de nisip alungite, nealipite la uscat, separate de acesta, pe
aproape toată lungimea, de o lagună (lagoon). Dimensiunile insulelor-barieră sunt extrem de variate: de
la câţiva metri la peste 1 km în lăţime, lungimea de la câteva sute de metri până la peste 100 km, iar
înălţimea fiind, de obicei, sub 6 m 100 m înălţime).. De exemplu, o largă răspândire a insulelor-barieră se
întâlneşte în regiunile costiere ale S.U.A. de la Oceanul Atlantic şi Golful Mexi), pe ţărmurile sudice ale
Mării Baltice, pe cele sud-estice ale Australiei, în nord-vestul Mării Adriatice, estul Indiei etc.

B) Săgeţile litorale, perisipurile şi promontoriile lobate

Săgeţile litorale sunt forme de acumulare marină, înguste şi foarte alungite, care au unul din capete
fixat de ţărm sau de o insulă. Săgeţile litorale apar acolo unde deriva litorală joacă rolul predominant în
sistem, aceasta asigurând intrările de materiale în zonele cu ape liniştite în care acumularea poate avea
loc. Ca urmare a acestui fapt, săgeţile se extind continuu în direcţia derivei litorale, cu excepţia cazurilor
când alte mişcări ale apei se interferează proceselor de construcţie. În această situaţie săgeţile sunt de
obicei arcuite spre uscat la extremităţile lor, caz în care poartă numele de săgeţi litorale recurbate

Prin unirea săgeţilor situate de o parte şi de alta a unui golf sau prin dezvoltarea continuă într-un singur
sens se formează un cordon litoral cunoscut sub numele de perisip sau grind (baymouth bar).
Diferenţa dintre săgeţi şi perisipuri constă în faptul că primele au posibilitatea să se extindă în
larg, în timp ce ultimele închid spaţiul dintre două promontorii, transformându-l în lagună. Unele
lagune păstrează încă legătura cu marea prin intermediul portiţelor (de exemplu, Gura Portiţei dintre
grindurile Chituc şi Perişoru care închid laguna Razim), iar altele sunt barate complet. În ultimul caz,
laguna va evolua trecând succesiv prin mai multe faze: lac cu plaje, mlaştină şi câmpie joasă. Prin
bararea gurii de vărsare a unui râu se formează un liman (de exemplu, Techirghiol, Tatlageac,
 5
Mangalia, complet izolate de mare, şi limanurile Nistrului şi Niprului care, uneori, poate comunica
cu marea printr-o portiţă. Această portiţă este de dimensiuni mai mari atunci când râul are un debit
semnificativ. Sunt şi situaţii în care golful este transformat în lagună, iar văile râurilor care se varsă în
el se termină prin limanuri.

Când există două direcţii de deplasare a nisipului şi are loc creşterea în acelaşi timp a două săgeţi
oblice, ia naştere un cordon litoral în vârf de lance (cuspate bar), ce închide în interior o lagună de formă
triunghiulară (fig.13.21.). Dacă depunerea nisipului continuă, construind noi porţiuni de plaje, se
formează un mare promontoriu lobat (cuspate foreland

13.4.5. Recifii coraligeni

Recifii constituie formaţiuni calcaroase, emerse sau submerse, de natură biogenă, construite de
organisme bentonice care trăiesc obişnuit în colonii şi care secretă un schelet realizat din carbonatul de
calciu extras din apa mării. La construirea recifilor contribuie, cu precădere, hexacoralierii, unele
foraminifere, unele lamelibranhiate şi gasteropode etc., precum şi unele plante (alge calcaroase) ce se
adăpostesc în reţeaua scheletică creată de corali
Deoarece dezvoltarea coralilor se face numai în anumite condiţii de mediu, distribuţia recifilor
coraligeni este limitată la zona cuprinsă între cele două tropice sau mai precis între 30° latitudine
nordică şi 25° latitudine sudică. Condiţiile de mediu propice dezvoltării coralilor trebuie să fie
caracterizate obligatoriu de următoarele elemente: o temperatură minimă a apei mării în jur de 18° C, cu
un optim cuprins între 25° - 29° C; ape cu o adâncime de maxim 60 - 90 m), o salinitate normală a apei;
apa nu trebuie să conţină materiale detritice în suspensie), să fie bine aerată pentru a permite creşterea lor
viguroasă şi ca urmare coralii prosperă în zonele expuse valurilor ce vin din larg; prezenţa unui substrat
dur pe care coralii să se fixeze etc

În funcţie de formă şi poziţie pot fi identificate trei tipuri majore de recifi coraligeni: (i) recifi franj sau
litorali (fringing reefs); (ii) recifi barieră (barrier reefs); (iii) atoli (atolls).
Recifii franj sau litorali, care sunt şi cei mai răspândiţi, se dezvoltă direct pe platforma
continentală, atingând lăţimea maximă în faţa promontoriilor, unde acţiunea valurilor este foarte intensă,
apa curată şi bine aerisită (fig.13.24.).
Recifi barieră sunt separaţi de ţărmul propriu-zis printr-o lagună cu lăţimi variabile, obişnuit între
2,5 km şi 20 km, însă pot să ajungă până la 100 km. Reciful poate avea lăţimi cuprinse între 5 - 1000 m,
în timp ce lungimile pot ajunge la sute de km (de exemplu, Marele Recif din NE Australiei are o lungime
de 2 400 km). Uneori în recifii barieră apar înguste prin care surplusul de apă rezultat din deferlarea
valurilor se reîntoarce în mare. Adesea portiţele apar în faţa deltelor ca un rezultat al influenţei aluviunilor
asupra dezvoltării coralilor
Atolii sunt recifi coraligeni de formă aproape circulară, care închid în interior o lagună (lagoon).
În cazul atolilor mari, unele sectoare au fost clădite prin acţiunea valurilor şi a vântului, formându-se
lanţuri de insule scunde, legate prin recifi.
6

13.2.6. Tipuri de ţărmuri

Conform clasificării lui Johnson (1919) se pot deosebi ţărmuri de submersiune, de emersiune,
neutre şi mixte (cele care îmbină formele ţărmurilor de submersiune cu cele ale ţărmurilor de emersiune),
fiecare cu mai multe tipuri şi subtipuri

13.2.6.1.Ţărmurile de submersiune

Acestea s-au format prin invazia apei asupra uscatului, ca urmare a unor mişcări de subsidenţă sau
a creşterii nivelului Oceanului Planetar. Majoritatea ţărmurilor actuale, înalte sau joase, sunt de
submersiune, deoarece prin topirea şi retragerea gheţarilor würmieni s-a produs o transgresiune a mărilor
ca urmare a ridicării nivelului acestora.

13.2.6.1.1. Ţărmurile de submersiune joase

Ţărmurile de submersiune joase cuprind următoarele tipuri mai reprezentative: cu estuare, cu

limane, aralic, finlandez şi cubanez.
a) Ţărmul cu estuare se dezvoltă la marginea unor cîmpii litorale, străbătute de râuri ce se varsă în
mări puternic afectate de maree şi ale căror şelf este destul de îngust. Acest tip de ţărmuri se întâlneşte în
vestul Franţei (Garonne, Loira, Sena), sud-estul Angliei, nordul Europei (Elba, Peciora), nordul Siberiei
(Obi, Enisei), pe litoralul atlantic al Americii de Nord (Maryland) etc.

b) Ţărmul cu limane se formează prin submersiunea unor câmpii litorale şi pătrunderea apelor
marine pe gurile râurilor pe care le lărgesc, dându-le înfăţişarea unor golfuri mici şi înguste. Deoarece în
aceste zone curenţii mareici sunt cu totul nesemnificativi, în schimb deriva de coastă este foarte activă,
aceste văi sunt închise, spre mare, de cordoane litorale şi transformate în limane. Aşa este cazul ţărmului
nord-vestic şi cel românesc al Mării Negre

c) Ţărmul de tip aralic la care submersiunea a afectat unele suprafeţe cu relief de dune şi prin
urmare partea superioară a acestor formaţiuni s-a transformat în insule şi peninsule de mici dimensiuni,
ale căror contururi sunt destul de puternic modificate în timpul furtunilor. Datorită acestui fenomen,
caracteristica generală a acestui tip de ţărm este prezenţa unui număr foarte mare de insuliţe înconjurate
de ape puţin adânci. Dezvoltarea tipică se întâlneşte în jurul Mării Aral (fig.13.43.).

d) Ţărmul de tip finlandez se aseamănă într-o oarecare măsură cu cel aralic, însă în acest caz apele
au invadat marginile unor câmpii glaciare cu microrelief de morene şi stânci şlefuite, care s-au
transformat în insule şi promontorii separate de canale şi golfuri cu ape puţin adânci (fig.13.44.).Ţărmuri
de acest tip se întâlnesc în lungul litoralului Mării Baltice, la marginea mărilor din jurul Oceanului Artic,
în nord-estul S.U.A. (Noua Anglie) şi în alte regiuni cu relief glaciar submers.

13.2.6.1.2. Ţărmurile înalte de submersiune

Ţărmurile înalte de submersiune corespund unor zone muntoase sau deluroase al căror profil
abrupt se continuă subacvatic fie prin platforme de abraziune înguste, fie prin pante accentuate.
 7
Majoritatea ţărmurilor înalte de submersiune păstrează încă trăsăturile iniţiale, formele derivate marine
fiind reduse, iar aspectul lor de amănunt este influenţat de structură, tectonică, eroziunea fluvială şi
glaciară. Cele mai caracteristice sunt ţărmurile de tip dalmatic, anatolian, cu riass, cu fiorduri, tectonice
etc.
a) Ţărmul de tip dalmatic se formează atunci când o regiune muntoasă tânără, cu culmi orientate
paralel cu ţărmul, este supusă unor mişcări de subsidenţă uşoară, sau atunci când nivelul general al mării
creşte. Prin submersiune, văile şi depresiunile (corespunzătoare sinclinalelor) se transformă în golfuri
înguste şi canale, iar culmile în insule şi peninsule înalte, dispuse longitudinal (fig.13.45.). Acestea sunt
caracteristice coastei dalmatice (la Marea Adriatică), extremităţii sudice a statului Chile, vestului
Americii de Nord (în dreptul Columbiei Britanice, al Golfului Californiei) şi în multe alte sectoare din
lungul munţilor Cordilieri şi Anzi. Ca subtipuri se pot menţiona ţărmul de tip albanez, şi cel de tip
appalaşian
b) Ţărmul de tip anatolian este prezent în locurile unde linia de ţărm intersectează perpendicular
principalele linii structurale Caracteristice sunt golfurile foarte largi, arcuite, despărţite de promontorii şi
insule. Aceste ţărmuri se întâlnesc în partea vestică a Podişului Anatoliei, în cea sudică a Pen. Peloponez,
în nord-vestul Scoţiei şi al Irlandei, pe coasta atlantică a Marocului etc.

c) Ţărmul de tip riass** se caracterizează prin prezenţa unor golfuri ramificate, axate pe cursurile
inferioare ale râurilor, separate de promontorii mult mai late care reprezintă vechi interfluvii. Acest tip de
ţărm este dezvoltat în peninsula Bretagne, în nordul Spaniei, în sud-vestul Marii Britanii. În Provence
(sudul Franţei), ţărmul este sculptat în roci calcaroase cu văi în chei şi depresiuni carstice transformate în
golfuri, denumite cala sau calanques (de unde şi ţărm cu calanques sau cu calanco). Pe ţărmurile Mării
Roşii se întâlneşte o varietate de riass, numite aici şermuri sau şurum, care constă din golfuri lungi,
înguste şi adânci la intrare, meandrate, mărginite în faţă de construcţii coraligene.
d) Ţărmul cu fiorduri (sau de tip norvegian) este specific regiunilor litorale înalte afectate de
gheţarii pleistoceni care au transformat vechile văi fluviale în văi glaciare. Ridicarea nivelului mării odată
cu dispariţia gheţarilor a dus la inundarea unei mari părţi a acestor văi, formându-se golfuri adânci şi
extrem de ramificate (fig.13.47.).. Cele mai extinse se găsesc în America de Sud (Patagonia, Ţara de Foc,
Chile), însă cele mai cunoscute sunt cele din Norvegia. Zone în care îşi fac apariţia ţărmurile cu fiorduri
se mai întâlnesc în Islanda, Irlanda, Scoţia (unde se numesc firths şi sunt axate pe linii de fracturi), vestul
Groenlandei, Alaska, nordul Labradorului, Noua Zeelandă, unele locuri din Antarctica etc.
e) Ţărmul tectonic este caracterizat de prezenţa unor abrupturi, peninsule şi golfuri
corespunzătoare planurilor de falie, horsturilor şi grabenelor. În faţa acestora se pot întâlni insule şi
strâtori cu aceeaşi origine, ca de exemplu în Marea Mediterană (Corsica şi Sardinia, unele din ţărmurile
Greciei etc.), în California, Noua Zeelandă etc (fig.13.48.).

13.5.2. Ţărmurile de emersiune

Acestea iau naştere atât în condiţiile unor mişcări tectonice pozitive sau de coborâre a nivelului
general al mării, cât şi în urma unei evoluţii normale îndelungate.

13.5.2.1. Ţărmurile de emersiune joase

Ţărmurile de emersiune joase apar în condiţiile în care o platformă continentală cu o suprafaţă

relativ netedă şi o înclinare slabă este emersă formându-se o câmpie litorală cu atribute asemănătoare,
mărginită de un ţărm simplu şi uniform. În această categorie se încadrează ţărmurile cu cordoane litorale,
cu lagune, cu lande, cu marşe, cu watt, cu delte, cu mangrove etc.

*
8
a) Ţărmul cu cordoane litorale) este specific regiunilor cu platforme de abraziune extinse şi cu ape
puţin adânci, cu un aport fluvial abundent. Este cel mai răspândit tip de tarm. De exemplu, cordoanele-
plajă din vestul şi nord-vestul Golfului Mexic se menţin pe o lungime de circa 2500 km. Reprezentative
pentru acest tip de ţărmuri sunt multe sectoare din jurul Mării Baltice, din nord-vestul Mării Adriatice, din
nord-vestul Mării Negre, din estul şi nord-estul Indiei etc.

b) Ţărmul cu lagune ia naştere prin izolarea parţială sau totală a unor golfuri de către cordoane
litorale, de aceea este asociat adesea cu cel de tip lido sau mexican. Pe glob însă cel mai tipic exemplu de
ţărm cu lagune este în Golful Mexic, unde alternează cu alte categorii (cu limane, cordoane litorale, cu
marşe etc.).
c) Ţărmul cu lande este caracterizat de prezenţa unor câmpii joase, nisipoase, adesea cu un
microrelief de dune, pe întinsul căreia pot să apară lacuri litorale datorită acumulărilor intense din jurul
lagunelor.
d) Ţărmul cu marşe se deosebeşte de cel cu lande prin faptul că lacurile de pe cuprinsul câmpiiilor
joase au fost colmatate şi transformate în mlaştini.

e) Ţărmul de tip watt se formează în zonele cu platforme litorale întinse şi de mică adâncime, unde
refluxul şi refluxul nu reuşesc să transfere întreaga cantitate de aluviuni adusă de râuri.

). Aceste ţărmuri sunt frecvente în sudul Mării Nordului şi al Mării Baltice (între gurile de vărsare
ale Rinului şi Elbei, sectoare de ţărm din Olanda, Germania, Danemarca etc.).

13.5.2.2. Ţărmurile înalte de emersiune

Sunt mai puţin răspândite şi au, în general, aspectul unor faleze constituite din roci sedimentare
mai puţin rezistente la eroziune, adesea stratificate, la baza cărora se formează plaje înguste dar de
lungimi apreciabile. Un exemplu în acest sens îl reprezintă ţărmul românesc situat la sud de Capul Midia
(ţărm cu faleză de loess), cu un aspect liniar sau cu uşoare sinuozităţi, la care însă plajele sunt mai
extinse. Uneori fâşia litorală poate avea un aspect montan până foarte aproape de ţărm. Acest subtip poate
fi definit ca fiind un ţărm de emersiune cu pante puternic înclinate

13.5.3. Ţărmurile neutre

Se poate vorbi de un ţărm neutru atunci când nivelul mării a staţionat mai mult timp, putându-se
distinge două situaţii: (i) staţionarea nivelului mării un timp mai îndelungat a favorizat o anumită atenuare
a sinuozităţilor, promontoriile fiind puternic erodate şi unite între ele prin cordoane, în spatele cărora se
găsesc lagune şi (ii) atunci când ţărmul s-a format prin acumularea de depozite ce ajung deasupra apei. În
acest din urmă caz, în funcţie de agenţii care transportă materialele în mare şi de natura depozitelor se pot
deosebi ţărmuri cu conuri aluviale, ţărmuri deltaice, ţărmuri vulcanice, ţărmuri coraligene etc.