Capitolul IV

Procesul de deplasare
gravitaţională

Procesul de deplasare gravitaţională este un proces de degradare care

afectează stabilitatea terenurilor, produs de acţiunea directă a gravitaţiei terestre,
completată de acţiunea apei de infiltraţie.

Procesul constă din desprinderea prin rupere sau prin înmuiere a unor
mase de sol sau de sol şi rocă şi deplasarea acestora în aval prin alunecare,
curgere, cădere liberă sau rostogolire. Masele desprinse şi deplasate se
depozitează sau sunt preluate de acţiunea erozivă a apelor de scurgere şi antrenate
mai departe.

În cadrul procesului se deosebesc alunecări, curgeri noroioase şi surpări-

prăbuşiri, după cum materialul desprins alunecă, curge sau cade în gol, iar apoi se
rostogoleşte sau nu.

Procesul se manifestă cu precădere pe terenurile cu substrat impermeabil

format din marne şi argile sau pe terenurile care au în substrat alternanţe de roci
permeabile (nisipuri, pietrişuri, gresii, conglomerate) cu roci impermeabile.
În desfăşurarea procesului se
pot distinge 3 faze evolutive
succesive, anume:
- faza de detaşare a
masei de sol din întregul din
care face parte;
- faza de deplasare
prin patinare, curgere sau
cădere-rostogolire;
- faza stabilizării
temporare sau definitive a
materialelor deplasate.

În secţiune (plan vertical), un

teren fugitiv pune în evidenţă
următoarele elemente
caracteristice: 1 – planul de
desprindere; 2 – planul de
deplasare; 3 – talpa
deplasării; 4 – corpul deplasat;
Fig. 19 Deplasare gravitaţională (secţiune transversală)
5 – fruntea deplasării (fig. 19).
Factorii care condiţionează procesul de deplasare gravitaţională

1. Substratul geologic constituie principala circumstanţă naturală, care

determină predispoziţia terenurilor la fenomene de deplasare. Terenurile cele mai
predispuse la deplasare gravitaţională sunt cele care au în substrat roci
impermeabile de natură argilo-marnoasă.

2. Relieful influenţează procesul de deplasare gravitaţională prin pantă şi

configuraţia terenurilor, panta determinând predispoziţia la deplasare şi caracterul
mişcării, configuraţia forma în plan a terenurilor fugitive. Panta minimă necesară
deplasarii gravitaţionale este de 5-10°.

3. Clima. Temperaturile ridicate şi vânturile calde şi uscate produc

numeroase crăpături în solurile cu textură grea, iar aceste crăpături reduc
coeziunea şi uşurează infiltraţia masivă a apelor din precipitaţii, favorizând
deplasarea spre aval a maselor de sol şi de rocă. Ploile abundente care cad după
perioade de secetă şi zăpezile care acoperă solurile dezgheţate sunt elemente
climatice care pot declansa procesul de depladare gravitaţională, umectând până la
lichefiere masele de sol şi rocă.
 4. Solul. Principala caracteristică prin care solul influenţează stabilitatea
terenurilor este textura. Sub acest aspect, stabilitatea cea mai redusă o manifestă
solurile cu textură grea.

5. Vegetaţia. Este factorul care asigură stabilitatea terenurilor, împiedicând

sau limitând deplasarea maselor de sol şi de rocă pe trenurile în pantă. Absenţa sau
prezenţa cu totul sporadică a terenurilor fugitive în păduri sunt o dovadă a rolului
important pe care îl joacă vegetaţia, în special cea lemnoasă în împiedicarea
apariţiei fenomenelor de deplasare gravitaţională. Vegetaţia lemnoasă îmbină
stratele de sol şi de rocă, echilibrează bilanţul hidrologic şi regimul termic al
terenurilor, împiedicând formarea crăpăturilor şi apariţia infiltraţiile.

6. Factorul antropic. Principala acţiune prin care omul creează premizele

apariţiei şi dezvoltării procesului de deplasare gravitaţională a fost exploatarea
masivă a arboretelor din zona de deal şi montană.
Împădurirea terenurilor afectate de deplasare gravitaţională

Se recomandă pentru împădurirea terenurilor afectate de fenomene de

deplasare gravitaţională următoarele specii de arbori şi arbuşti:
- arbori: pin negru, pin silvestru, anin negru, anin alb, salcie albă, salcie
plesnitoare, plop alb, frasin, paltin, cireş pădureţ, salcâm.
- arbuşti: cătină albă, anin verde, amorfă, sânger, lemn câinesc.

Culturile forestiere care se creează pot fi pure (aninişuri, cătinişuri, etc.)

sau de amestec (pinete cu paltin, cireş şi arbuşti, etc.).

Distanţele de plantare sunt de 1/1,5 m, 1/2 m şi 2/2 m, în raport cu speciile

utilizate. În ceea ce priveşte tehnica de lucru, metoda principală de împădurire este
plantarea realizată în gropi obişnuite sau în despicătură, la care se adaugă
butăşirea, în cazul salciei, în găuri făcute cu ranga sau cu plantatorul.

Pe zonele de desprindere se plantează în cordon sau în gropi susţinute de

terase sau gărduleţe, cătină albă, anin verde şi anin alb.