CURSUL 5

Hidrologia bazinelor hidrografice torenţiale; Debitul lichid maxim de viitură

Ploile torențiale

Cercetări efectuate în diferite condiții fizico-geografice au arătat că viiturile cele mai

violente, eroziunea cea mai accentuată și transportul de aluviuni cel mai intens sunt generate de
ploile torențiale. Acestea sunt ploi de cea mai mare intensitate și agresivitate erozională, care au
durată redusă și care se extind pe o suprafață de teren limitată.
În cazul bazinelor hidrografice mici (care, în general, nu depășesc două mii de hectare)
influența ploilor torențiale asupra formării viiturilor este hotărâtoare. Aceste bazine reacționează, în
general, foarte rapid la afluxul de precipitații, cu atât mai rapid cu cât gradul de împădurire este mai
redus, relieful mai accidentat și intensitatea ploilor mai mare. Dacă nucleul ploii torențiale se
suprapune peste întregul bazin de recepție și dacă frontul ploii avansează în sensul curgerii apelor,
se pot forma viituri de o violență extraordinară, cu debite de vârf de ordinul zecilor sau chiar al
sutelor de m/s, capabile să distrugă toate obiectivele întâlnite în cale.
În cazul bazinelor hidrografice de mare întindere (așa cum sunt, de pildă, cele ale
râurilor), datorită faptului că precipitațiile nu cad uniform pe suprafață, influența acestora asupra
formării viiturilor este mai puțin simțită. Creșterile de debit apar, aici, mai ales la ploile de lungă
durată, în urma topirii zăpezilor sau ca efect suprapus (combinat) al acestor două fenomene.
Din cercetările specialiștilor de la Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie (INMH)
rezultă că în bazinele din nord-vestul țării (Someș, Vișeu), în cele din vestul țării, precum și în
bazinele din Transilvania, viiturile din ploi reprezintă între 47% și 50% din totalul viiturilor, în timp
ce în bazinele din estul țării această proporție crește la 76%, iar la cele din sud-vest la 86%. Viiturile
provenite exclusiv din topirea zăpezii au, în condițiile țării noastre, pondere foarte mică (3-4% în
zona de nord-vest a țării și numai de 1-2% în sudul țării). Mult mai frecvente sunt, însă, viiturile de
proveniență mixtă (ploi și topirea zăpezilor), care se produc de regulă în perioada rece a anului
(decembrie-martie-aprilie). Ele reprezintă circa 10 -15% în sud-vestul țării, 25 - 30% în Moldova și
aproximativ 50% în nord-vestul țării (M. Marcu, 1996).
Pentru elaborarea unor studii și prognoze hidrologice este necesară cunoașterea
cuantumului, a duratei și a modului în care variază intensitatea ploii. Cum însă pentru ploile
torențiale, acești parametri sunt foarte variabili de la un caz ta altul - atingând, uneori, valori
excepțional de mari - studiul lor trebuie făcut și în legătură cu frecvența ploilor torențiale.
Cuantumul ploii este echivalent cu înălțimea stratului de apă pe care ploaia torențială îl
generează în spațiul suprateran al bazinului, considerând că, nu se produc evaporări sau infiltrații.
Unindu-se pe planuri și/sau hărți punctele cu aceeași înălțime a stratului de precipitații se obțin
curbe de egală valoare numite izohiete, care au alura și distribuția unor curbe de nivel.
Dacă bazinul luat în studiu este bine încadrat de stații sau posturi meteo, înălțimea
precipitației uniform repartizate pe suprafața bazinului se poate stabili prin metoda Thiessen care ia
în considerare suprafețele parțiale aferente punctelor de înregistrare a ploii. În acest scop, se
formează mai întâi triunghiuri care au vârfurile în punctele de înregistrare a ploii, după care, prin
perpendiculare duse la mijloacele laturilor, se obține în jurul fiecărui punct o suprafață de formă
poligonală; în inferiorul acestei suprafețe se poate admite că înălțimea medie a stratului de
precipitații este egală cu înălțimea ploii înregistrată la stația/postul meteorologic.
 Intensitatea medie a ploii, i (mm/min), se exprimă ca raport între înălțimea stratului de
precipitații, P (mm), și durata ploii, T (min):
𝑃
I=
𝑇
Această formă de exprimare este uzuală cu toate că, în realitate, intensitatea variază în
decursul ploii de la o valoare minimă și până la o valoare maximă, care constituie intensitatea
nucleului torențial. În raport cu plasarea acestui nucleu în intervalul de cădere al ploii, se disting trei
tipuri de ploi torențiale, după cum nucleul de maxim al acestora este localizat imediat după
începerea ploii, aproximativ la jumătatea duratei de cădere a ploii sau către partea finală a duratei
ploii. Cercetări efectuate în România cu ploi simulate pe parcele elementare (l. Ciortuz, 1967) au
demonstrat că cele mai intense scurgeri le generează ploile cu nucleul de intensitate maximă plasat
în treimea finală a duratei ploii, precum și ploile de mare intensitate.
În anumite calcule, în locul intensității medii a ploii (i) se poate opera cu intensitatea medie
respectiv cu cantitatea de apă căzută în bazin în unitatea de timp și pe unitatea de suprafață; se
notează cu i și se măsoară în (l/s/ha). Trecerea de la intensitatea medie a ploii (exprimată în
milimetri pe minut) la intensitatea medie specifică se poate face prin înmulțirea cu factorul numeric
167. Deci:
is (l/s/ha) = 167 • i (mm/min)
Prin durata ploii se înțelege timpul scurs din momentul începerii și până în momentul
încetării ploii. Se notează cu T sau t și se exprimă, după caz, în minute sau ore.

Durata ploii (min) Intensitatea medie Intensitatea „medie” excepțională

(mm/min) (mm/min)
1…...5 1,00 -
6……15 0,80 1,60
16.…..30 0,60 1,20
31……45 0,50 1,00
46…….60 0,40 0,80
61……120 0,30 0,60
121…..180 0,20 0,45
Peste 180 0,10 0,30

Constatarea că, în general, doar ploile foarte intense pot provoca viituri catastrofale, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, existența unei legături foarte strânse între intensitatea și durata ploii, au
condus la formularea unor condiții (criterii) pe care trebuie să le îndeplinească ploile pentru ca
acestea să fie încadrate sau nu ca ploi torențiale. În țara noastră, asemenea ploi s-au înregistrat la
Curtea de Argeș în anul 1889 (T = 20 min; i = 10,3 mm/min), la Tecuci în anul 1906 (T = 14 min; i
= 7,1 mm/min), la Târgu Ocna în anul 1908 (T = 10 min; i = 6,3 mm/min), ș.a.
Frecvența unei ploi de o anumită intensitate și durată este dată de numărul de ploi cu
aceeași durată, a căror intensitate egalează sau depășește în cursul unui an intensitatea considerată.
Spre exemplu, dacă ploaia torențială cu intensitatea de 1 mm/min și durata de 10 minute se repetă
de două ori pe an cu aceeași intensitate sau mai mare, dar cu T = 10 minute, frecvența ploii este 2.
Dacă ploaia respectivă - în condițiile de durată și de intensitate menționate mai sus - se repetă o dată
la 5 ani, frecvența ploii este de 1/5. La fel se poate vorbi de ploi cu frecvența 1/50, 1/100 etc, dacă
ploaia în condițiile amintite se repetă o dată la 50 de ani, o dată la 100 de ani, ș.a.m.d.
 Întrucât ploile torențiale se succed, adeseori, la intervale scurte de timp se pune problema
separării lor. În acest scop, se poate folosi, fie criteriul meteorologic în baza căruia ploile sunt
separate de intervale de timp fără precipitații de minimum o oră, fie criteriul hidrologic, după care
ploile sunt egale cu suma precipitațiilor înregistrate în timpul unei viituri. Fiind insuficiente sau, în
unele cazuri, chiar lipsind în totalitate, înregistrările asupra ploilor torențiale nu se pretează la
prelucrări statistice utilizabile la nivelul activității de proiectare. În această situație, se poate recurge
la valoarea maximă anuală a precipitațiilor în 24 de ore, pentru care înregistrările de la stațiile și
posturile meteorologice de pe teritoriul României sunt mai numeroase, mai complete și mai sigure
decât cele referitoare la ploile torențiale.
Curbele de asigurare obținute pe această cale pot fi considerate, în general, acoperitoare,
fiindcă:
- într-un interval de 24 de ore se pot înregistra mai multe ploi torențiale;
- o singură ploaie torențială poate genera o cantitate de precipitații cel mult egală cu cantitatea
maximă anuală din 24 de ore;
- la mai multe stații și posturi pluviometrice de pe teritoriul țării, maximele anuale în 24 de ore
depășesc cantitățile medii multianuale iar, în cazuri excepționale, ele se apropie de valoarea medie
multianuală a precipitațiilor anuale.
Dar, precipitațiile maxime anuale în 24 de ore se pot considera eficiente sub raport
hidrologic numai în măsura în care depășesc cuantumul de 15…..25 mm, de la care ploile pot
alimenta bazinele hidrografice la nivelul necesar producerii unor viituri torențiale. Frecvența unor
asemenea ploi, în zona montană din țara noastră este de circa 10 zile/an. Valori ale maximelor
anuale diurne de peste 50 mm, capabile să declanșeze viituri tipice pe cursurile naturale de apă -
chiar și în condițiile solurilor ușoare din bazinele de joasă altitudine - se înregistrează în mai puțin
de 1 % din zilele cu precipitații (C. Diaconu, 1971

Retenția superficială. Retenția în coronament

Procesul de reținere a apei în coronament - cunoscut și sub denumirea de intercepție -

depinde, pe de o parte, de structura și caracteristicile arboretului (compoziție, vârstă, consistență,
suprafața aparatului foliar, calitatea coroanelor, rugozitatea frunzelor, etc.) iar, pe de altă parte, de
caracteristicile ploii (înălțimea stratului de precipitații, durata ploii și variația intensități ei, viteza de
cădere a ploii, dimensiunile picăturilor, etc). Un rol important îl joacă și condițiile atmosferice în
momentul în care se produce ploaia (viteza și direcția vântului, temperatura aerului etc),
Factorii atât de numeroși care influențează retenția în coronament conduc la o largă
variabilitate a acestui parametru, nu numai de la o zonă geografică la alta, ci și de la un tip de
arboret la altul precum și de la un sezon de vegetație la altul.
În țara noastră, primele rezultate ale cercetărilor din acest domeniu (C. Anghiriade, ș.a.,
1960) au demonstrat că intercepția în coronament poate reprezenta, în medie, circa 32% din
cantitatea de precipitații în arborete de molid de 50 ani, 30% în făgete cu vârsta de peste 100 ani și
numai 15% într-o plantație tânără de salcâm de 7 ani.
Cercetări efectuate ulterior în arborete cu consistență plină (P. Abagiu ș.a., 1972-1985) au
scos în evidență că, intercepția în coronament variază proporțional cu înălțimea precipitațiilor,
gradul de reținere a apei fiind de 20% - 30% la ploile de 30…. 50 mm și de circa 40% - 60% la
ploile sub 10 mm. Nivelul maxim al intercepției este dependent și de structura ploilor; astfel, cele
mai mari valori ale retenției (peste 20 de mm) s-au înregistrat în cazul ploilor de lungă durată,
separate prin intervale fără precipitații de peste o oră, iar valorile cele mai mici (sub 12 mm) în
condițiile unor ploi izolate, separate între ele prin perioade fără precipitații de mai multe zile.
Pentru a fi mai ușor valorificate în activitatea de proiectare, rezultatele cercetărilor efectuate
în arborete de molid, fag și gorun au fost concretizate prin curbe ale retenției în coronament
diferențiate în funcție de înălțimea stratului de precipitații și de unele caracteristici ale arboretelor
(specie, vârstă, consistență). Din figura 1 se poate observa că forma acestor curbe este parabolică,
ceea ce înseamnă că, la durate ale ploilor suficient de mari, intercepția în coronament tinde
asimptotic spre valori limită egale cu capacitatea maximă de intercepție. Cercetările au urmărit și
dependența intercepției la coronament de intensitatea medie a ploilor. S-a dovedit că, indiferent de
tipul de pădure, cantitatea de apă interceptată în coronament este cu atât mai mare cu cât
intensitatea ploii este mai mică și invers.
Pentru trecerea de la diagrama ploii la hidrograful viiturii, nefiind suficientă cunoașterea
numai a valorii totale a intercepției, s-a studiat și dinamica acestui proces în timpul unei ploi
torențiale (R. Gaspar, E. Untaru, 1973). Așa s-a constatat că, înălțimea stratului de precipitații
interceptate reproduce în mod fidel variația înălțimii ploii, între cele două diagrame existând un
paralelism evident. Deși intensitatea retenției este maximă la începutul perioadei de cădere a
precipitațiilor, totuși intercepția continuă practic, pe toată durata ploii, iar dacă ploaia este
intermitentă, capacitatea de retenție a coroanei se reface în timp. Vântul joacă un rol important în
procesul de intercepție a precipitațiilor de către coroană, reducând capacitatea de retenție (R.
Gaspar, 1975) a solului (redată prin starea suprafeței acestuia și grosimea orizonturilor genetice),
condițiile orografice (panta, lungimea și forma versanților) și activitatea umană. (M. Motoc ș.a.
1975).
Privit prin prisma intercepției, fondul forestier al României prezintă o zonalitate naturală
favorabilă deoarece (V. Giurgiu, 1982):
- în zonele montane superioare, bogate în precipitații, arboretele de rășinoase pot asigura o
intercepție sporită a acestora,
- în zonele de câmpie și colinare, cu precipitații deficitare, speciile de foioase sunt cele mai
potrivite;
- în zona munților mijlocii, cu precipitații relativ bogate, soluția optimă hidrologic este cea a
arboretelor amestecate de fag și rășinoase.

Retenția în litieră. Parametru de calcul hidrologic

Cercetările efectuate în țara noastră (C. Arghihade ș.a., 1960; I. Ciottuz, 1971, 1972; P.
Abagiu, 1973; P. Abagiu, S.A. Munteanu, 1974) au confirmat rolul hidrologic și antierozional
incontestabil ai litierei. Această componentă a retenției poate varia între 5% și 30% din cantitatea de
precipitații căzute, în funcție de structura litierei, de grosimea și gradul de afânare ale stratului de
litieră, de gradul de umectare datorat precipitațiilor anterioare, de durata și intensitatea ploilor, etc.
Ca și în cazul intercepției în coronament, curbele care exprimă legătura dintre durata ploilor
și cantitatea de apă reținută de litieră prezintă o creștere rapidă în primele 30 de minute de la
începerea ploii, după care ritmul de reținere scade treptat, fiecare curbă tinzând asimptotic la o
dreaptă paralelă cu axa duratei ploilor. La ploi izolate, simulate prin aspersiune, retenția în litieră a
reprezentat între 28% și 53% din capacitatea maximă de retenție (această capacitate se realizează în
momentul când stratul de litieră este saturat cu apă).
Ploile torențiale excepționale, singurele care interesează în calculul debitelor maxime de
viitură, prezintă o serie de caracteristici care nu favorizează atingerea capacității maxime de
retenție. Ele sunt însoțite, de cele mai multe ori, de vânt și furtună, iar diametrul mare al picăturilor
de apă le sporește considerabil energia cinetică, potențialul de șoc prin pluviodenudație și
agresivitatea erozională.
lată de ce, valorile retenției care trebuie considerate în calculele hidrologice nu coincid,
decât în puține cazuri, cu valorile obținute în cadrul cercetărilor. Primele valori trebuie să redea
nivelul mediu - sau chiar nivelul minim - al retenției pe care vegetația și micro-depresiunile
terenului o pot asigura în timpul unei ploi torențiale.
În funcție de natura terenului și a vegetației și de cuantumul ploii torențiale, valorile de
calcul ale retenției pot varia de la 1 - 2 mm, în cazul terenurilor stâncoase și ai celor puternic
erodate, și până la 10 - 12 mm, în cazul terenurilor acoperite de păduri mature, cu consistență plină.

Infiltrația apei în sol

Trecerea apei de la suprafața solului în interiorul acestuia sau procesul de udare, de

pătrundere în sol și de mișcare a unei părți din precipitațiile ajunse la sol poartă denumirea de
infiltrație. Considerată ca proces hidrologic de sine stătător, infiltrația depinde de un număr foarte
mare de factori:
-caracteristicile ploii și ale apei care pătrunde în sol (Intensitatea precipitaților, vâscozitatea și
temperatura apei, încărcarea apei cu substanțe străine),
- caracteristicile suprafeței solului (acoperirea sau neacoperirea cu vegetație),
- proprietățile solului (umiditatea la începutul procesului de infiltrație, porozitatea, structura și
stabilitatea hidrică, conținutul de argilă și natura materialelor argiloase),
- starea de eroziune a solului (redată prin starea suprafeței acestuia și grosimea orizonturilor
genetice),
- condițiile orografice (panta, lungimea și forma versanților) și
- activitatea umană (M. Motoc ș.a. 1975).
În cazul ploilor torențiale, hotărâtoare sunt caracteristicile fizico-mecanice ale solului, stare
suprafeței terenului, natura și structura vegetației și caracteristicile ploilor. Astfel, textura grosieră
sau prezența agregatelor mari, stabile, favorizează infiltrația, care poate crește odată cu înălțimea
stratului de precipitații, dacă solul este bine acoperit de vegetație. Procesul de pătrundere al apei
este cu atât mai activ cu cât solul este mai afânat pe o grosime mai mare și cu cât orizontul de
acumulare a argilei este situat mai în adâncime și este mai puțin argilizat.
Un rol important îl joacă și umiditatea solului. Cercetări efectuate în legătură cu influența
acestui factor (R. Gaspar ș.a., 1982) au demonstrat că solurile forestiere brune, relativ bine
structurate, cu textura luto-argiloasă sunt, în general, mai umede decât solurile de pajiște, care sunt
situate în aceleași condiții fizico-geografice și sunt supuse aceluiași aflux de precipitații.
În raport cu timpul, s-a constatat că viteza (intensitatea) de infiltrație a apei în sol este
maximă la începutul ploii, după care ea descrește rapid și tinde asimptotic către o valoare aproape
constantă. Deoarece experimentele privind infiltrația apei în sol în intervalul de cădere al ploilor
torențiale au un caracter sporadic, și întrucât asemenea experimente s-au desfășurat doar pe parcele
elementare. Metodologia pentru calculul debitului lichid maxim de viitură - aplicabilă în țara
noastră - apelează la diferite diagrame, grafice tabele, care sunt expeditive, dar care nu satisfac
decât în parte cerințele proiectării.
Scurgerea de suprafață

Ca rezultantă a interacțiunii dintre precipitațiile torențiale și ceilalți factori fizico-geografici

reprezentativi ai bazinului (relief, substrat petrografic, sol și înveliș vegetal), dar și ca parametru de
sinteză în ecuația de bilanț al ploilor torențiale, scurgerea de suprafață (S) se poate exprima în două
moduri:
1) în mod direct sau analitic (S = P - Z -1), adică prin diferența dintre cantitatea de precipitații (P) și
”pierderile” stratului de precipitații prin retenție (2) și infiltrație (l),
2) în mod indirect (S = c • P), adică prin intermediul coeficientului de scurgere (c).
Deși primele cercetări de hidrologie forestieră din țara noastră (C. Arghiriade și P. Abagiu,
1951) au fost inițiate având ca bază metodologică cea de a doua cale, totuși pe parcurs, specialiștii
s-au convins că efectele hidrologice și antierozionale ale măsurilor și lucrărilor de amenajare pot fi
mai ușor evaluate dacă se urmează calea analitică de exprimare.
De aceea, în anul 1962, s-au organizat cercetări pe baze noi în bazinul hidrografic torențial
Valea Rea - Sinaia (P. Abagiu, S.A. Munteanu și R. Gaspar). Ulterior, aceste cercetări au fost
extinse și în alte bazine pilot reprezentative din arealul silvic, urmărindu-se, după cum spun autorii
(R. Gaspar și C. Cristescu, 1987): precizarea relațiilor dintre parametrii principali ai scurgerii
(stratul net de precipitații, volumul de apă scurs, debitul, vitezele de scurgere etc), selectarea
factorilor care au influență semnificativă asupra scurgerii și prognoza debitelor lichide maxime de
viitură (inclusiv a hidrografului acestor debite).
Datele acumulate din aceste cercetări, precum și concluziile formulate pe baza lor,
demonstrează că oriunde și oricând există o asociere favorabilă între energia de relief a bazinului și
afluxul de precipitații există posibilitatea declanșării scurgerilor torențiale, Dar, transformarea
acestei posibilități - a acestei stări potențiale de torențialitate - în realitate este condiționată și de
asocierea influențelor altor factori (solul, substratul litologic, învelișul vegetal, etc), care deși joacă
rolul de condiții și nu de factori determinanți, totuși ei pot să frâneze declanșarea scurgerilor de
suprafață sau, dimpotrivă, pot lăsa drum liber manifestării fenomenelor de acest gen.
Scurgerea superficială este cea mai activă în bazinele torențiale dezvoltate pe substrate
marno-argiloase, unde soiurile au textură grea și sunt tasate, iar suprafața terenului este nudă sau
foarte slab protejată de vegetație. La polul opus se situează bazinele formate pe depozite de nisipuri
și pietrișuri, unde solurile au textură ușoară, sunt afânate și permeabile, iar învelișul vegetal de
protecție este compact și bine dezvoltat.
Studiul hidrologic comparativ al diverselor folosințe de teren a condus la concluzia că
pădurea matură și cu consistență plină atenuează în cel mai înalt grad scurgerea de suprafață. Pe
parcele elementare, aceasta a reprezentat numai 3% din înălțimea stratului de precipitații în arborete
de molid, fag și gorun cu consistență plină, dar a fost de două ori mai mare în cazul fânețelor (6%)
și de aproape 25 de ori mai mare în cazul terenurilor erodate, lipsite de scutul protector al vegetației
(70%).
Corelația dintre coeficientul de scurgere, pe de o parte, și cantitatea de precipitații căzute și
procentul de pădure, pe de altă parte, au fost evidențiate prin cercetări efectuate în bazine
hidrografice mici reprezentative, cu diferite grade de împădurire. S-au constatat diferențe
remarcabile între coeficienții de scurgere la aceeași ploaie în bazine diferit împădurite, rolul pădurii
în diminuarea scurgerii superficiale scăzând pe măsură ce crește înălțimea stratului de precipitații
(P. Miță, 1978; R. Gaspar și E. Untaru, 1978; P. Abagiu ș.a., 1980; R. Gaspar ș.a., 1982, 1987).
 Pe lângă caracterul direct al corelației ploaie-scurgere, cercetările au demonstrat că la ploi
care fac parte din aceeași clasă de înălțime, scurgerea se dimensionează în funcție de intensitatea
ploilor și de intervalul de timp care s-a scurs de la ploile anterioare. Astfel, dacă ploile torențiale se
succed la intervale scurte de timp, chiar și bazinele bine împădurite, situate pe soluri permeabile, nu
mai pot împiedica declanșarea scurgerilor.
Relevante pe această linie sunt rezultatele cercetărilor efectuate într-un bazin integral
împădurit, cu suprafața de 72 hectare, situat pe substrat litologic marnos (Valea Tirului - Sinaia, jud.
Prahova). La o ploaie de lungă durată căzută în acest bazin (1 - 6 iulie 1975), la intervale de numai
o zi față de ploaia anterioară, s-a înregistrat un coeficient de scurgere maxim de 34%. Înălțimea
stratului de precipitații a fost de 192,5 mm, din care 145 mm au căzut în timp de două zile; ploaia a
avut intensitatea medie de 0,104 mm/min și a fost compusă din mai multe fragmente, dintre care cel
mai intens a înregistrat 0,5 mm/min. Scurgerea generată de această ploaie s-a extins pe durata a 11
zile (P. Abagiu ș.a., 1980),
În ceea ce privește panta terenului, deși nu toate cercetările s-au soldat cu dovezi asigurate
statistic, ea reprezintă - totuși - unul dintre cei mai importanți factori ai scurgerii de suprafață.
Pentru exemplificarea influenței pantei - în strânsă corelație cu influența folosinței terenului și a
gradului de eroziune - menționăm câteva dintre concluziile cercetărilor efectuate în bazinele
torențiale experimentale din perimetrul Vrancei (R. Gaspar ș.a., 1982):
- în pădure, pe roci greu permeabile, pe versanți cu panta de 50%, scurgerea a fost de două ori mai
redusă decât pe terenurile forestiere cu panta de 100%;
- pe soluri în pantă bine înierbate, cu gradul 1-2 eroziune, scurgerea a fost de 5 …20 ori mai mică
decât pe solurile slab înierbate, cu gradul de 4-5 de eroziune;
- în pădure, pe roci greu permeabile, scurgerea a fost de 6 … 20 de ori mai mică decât pe terenurile
nude.

Debitul lichid maxim Probabilitatea de depășire a debitului maxim

Ca și alte mărimi hidrologice (precipitații, etc), debitele lichide maxime de viitură formate în
condiții naturale se înscriu în categoria fenomenelor aleatoare, cu caracter de masă. În practica
inginerească, valorile acestor debite se iau în considerare nu ca valori de sine stătătoare, ci ca valori
asociate cu probabilitățile de depășire corespunzătoare. Astfel, fiecărei construcții hidrotehnice
proiectate (baraj, prag, canal, etc.) - care se clasifică după importanța economică și socială a
obiectivului pe care-l apără, după durata sa de exploatare și după funcțiunea pe care lucrarea o are
în sistemul hidrotehnic - i se atașează două probabilități teoretice de depășire: una care
corespunde debitului maxim de calcul (debitul maxim teoretic luat în considerare pentru
dimensionarea construcției) și alta care corespunde debitului maxim de verificare (debitul maxim
teoretic luat în considerare pentru verificarea construcției).
Prin probabilitatea de depășire sau asigurarea debitului maxim se înțelege raportul,
exprimat procentual, dintre numărul anilor în care a fost egalată sau depășită o anumită valoare a
acestui debit și numărul total de ani luați în considerare.
Spre exemplu, dacă debitul Q = 10 m3/s a fost depășit de două ori într-o sută de ani atunci
asigurarea care i se asociază acestei valori este p = (2/100) • 100 = 2%; dacă depășirea altui debit s-
a produs o singură dată într-un interval de timp de 200 ani atunci asigurarea debitului respectiv este
p = (1/200) -100 = 0,5 % ș.a.m.d.
 În general vorbind, debitul maxim de probabilitate p% nu corespunde ploii de aceeași
probabilitate, la geneza debitului lichid participând, în afară de ploaie, și bazinul hidrografic cu
toate componentele lui: substratul petrografic, relieful, solul și învelișul vegetal. Fiindcă influențele
hidrologice ale acestor componente nu se păstrează constante în timp (solul și mai ales învelișul
vegetal se pot modifica ușor) ar trebui definită o stare fizico-geografică „probabilă” a bazinelor
torențiale, pentru o perioadă de timp egală cu durata de funcționare normată a lucrărilor de
amenajare, iar debitele lichide maxime ar trebui prognozate corespunzător acestei ipoteze. Totuși,
din motive de simplificare, se admite că asigurarea debitului maxim de viitură este egală cu
asigurarea ploii torențiale care i-a generat.
Bazându-se pe aceste considerente, Normativul de proiectare în vigoare (1995) prescrie
modul de determinare a debitului maxim de viitură de probabilitate 1% (Qmax 1%) plecând de la
ploaia de aceeași probabilitate. Trecerea la debitul maxim corespunzător altei probabilități de
depășire se face cu ajutorul relației:
Qmax p% = KP% • Qmax l%

În care coeficientul Kp% corespunde probabilității teoretice de depășire p% pe care

proiectantul o stabilește, de fiecare dată, în conformitate cu prevederile standardului în vigoare
(STAS 4086/2 - 82) în funcție de importanța construcției proiectate și de condițiile în care
construcția urmează să fie exploatată.
Tabelul nr. 1
Valorile coeficientului Kp%
p% 0,1 0,2 0,3 0,5 1,0 2,0 3,0 5,0 10,0
Kp % 1,89 1,61 1,41 1,23 1,00 0,78 0,68 0,57 0,42

Parametrii ploii de calcul

Ploaia având o anumită probabilitate de depășire și o anumită durată, căreia îi corespunde o

anumită înălțime a stratului de precipitații și, deci, o anumită intensitate, poartă denumirea de ploaie
de calcul. În general vorbind, parametrii ploii de calcul pot fi stabiliți prin două metode:
- Prin metode ale statisticii matematice, atunci când în bazinul studiat s-au efectuat
înregistrări pluviometrice complete (durată, cantitate) și pe un interval de timp suficient de
lung, și
- Prin prelucrarea, după metode (procedee) specifice, a datelor din zona în care se integrează
bazinul studiat, atunci când înregistrările din acest bazin lipsesc sau sunt inutilizabile din
punct de vedere statistic.
În cazul bazinelor hidrografice mici, insuficiența datelor directe referitoare la ploile
torențiale a condus la folosirea cu precădere a procedeelor care iau în considerare precipitațiile
maxime anuale în 24 de ore. Fiind mai numeroase și mai complete, înregistrările asupra acestor
precipitații pot furniza șiruri statistice utilizabile, din a căror prelucrare se obțin rezultate care sunt
acoperitoare în ceea ce privește înălțimea stratului de precipitații.
Un asemenea procedeu este cel propus de Maria Platagea (1974). Bazându-se pe întregul
fond de date acumulate în România cu privire la ploile maxime anuale în 24 de ore, autoarea a
determinat parametrii principali ai curbelor de distribuție a probabilităților stratului de precipitații
(media, coeficientul de variație și coeficientul de asimetrie) și a stabilit înălțimea acestui strat la
asigurările : 0,1%; 0,5%; 1,0%, 5%, 10% și 20%.
 Pentru diminuarea diferențelor constatate între stațiile meteorologice apropiate din cadrul
unor zone climatice cu condiții similare de cădere a precipitațiilor diferențe datorate neuniformității
șirurilor de date, nereprezentativității înregistrărilor, precum și unor defecțiuni de funcționare a
pluviografelor - șirurile precipitațiilor maxime anuale în 24 de ore au fost unificate în limitele a 22
de zone pluviale, delimitate după criteriile raionării climatice. Prin prelucrarea statistică a acestor
șiruri, s-au determinat valorile corespondente înălțime-durată la asigurările și pentru zonele pluviale
menționate. Aceste valori se pretează la o valorificare foarte comodă în activitatea curentă de
proiectare, în sensul că, pe baza lor, se pot construi curbe de variație ale cantității de precipitații în
raport cu asigurarea ploilor (considerând constantă durata acestora) sau se pot determina valori
corelate intensitate-durată, pentru diferite asigurări ale ploilor.

Metode pentru calculul debitului maxim

Fiind o acțiune cu specific hidrologic, amenajarea torenților necesită cunoașterea debitului

lichid maxim probabil de viitură. Importanța acestui parametru este fundamentală nu numai pentru
definirea potențialului de torențialitate al bazinelor hidrografice, ci și pentru proiectarea lucrărilor
de combatere a proceselor torențiale (inclusiv pentru estimarea eficienței hidrologice a lucrărilor, la
data elaborării proiectului și după declanșarea acțiunii de amenajare).
În condițiile bazinelor torențiale din România - datorită lipsei sau insuficienței datelor
pluviometrice și hidrometrice - prognoza debitului lichid maxim de viitură nu este posibilă, cei
puțin deocamdată, decât pe cale indirectă, adică prin metode care iau în considerare ploaia care se
află ia originea viiturii și caracteristicile bazinului care intervin în procesul de formare și de
propagare a viiturii. De-a lungul timpului, au fost propuse și utilizate numeroase asemenea metode.
Unele dintre acestea au fost concepute special pentru bazinele torenților, iar altele, deși inițial au
fost recomandate pentru bazinele hidrografice mari ale râurilor, totuși ele au putut fi folosite, cu
unele adaptări, și în cazul bazinelor hidrografice mici ale torenților.
În anul 1978, Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice a oficializat - cu acordul
Institutului de Meteorologie și Hidrologie - o metodologie specială pentru calculul debitului lichid
maxim de viitură. Revizuită și completată succesiv, în anii 1990 și 1995, această metodologie se
aplică cursurilor de apă permanente sau semipermanente (care seacă mai rar de o dată la 2-3 ani) cu
suprafața până la o mie de hectare, precum și cursurilor de apă temporare (care seacă în fiecare an)
cu suprafața până la cinci mii de hectare.
Metodele incluse în metodologie sunt (cu o singură excepție) metode indirecte (adică
metode de calcul) și au fost selecționate dintre zecile de metode care s-au aplicat pe parcurs în
activitatea de proiectare și care - prin debitele prognozate - au asigurat o funcționare
corespunzătoare a lucrărilor de amenajare, în intervalul de timp care s-a scurs de la execuția
lucrărilor respective.
Normativul de proiectare descrie în detaliu toate aceste metode, referirile care urmează
privesc numai două dintre metodele cu importanță didactică specială și anume:
- formula rațională (varianta 1), a cărei aplicare este obligatorie în activitatea curentă de
proiectare, și
- metoda paralelogramelor de scurgere, ale cărei premise în aplicare o fac reprezentativă
pentru o întreagă grupă de metode (grupa metodelor genetice).
Formula rațională. Este una dintre cele mai vechi metode folosite în calculul debitului lichid
maxim de viitură; ea datează de la mijlocul secolului al XIX-lea și prezintă - după cum ne arată și
denumirea - o structură rațională, adică o structură care este derivată din relația debitului:

𝑊 (𝑐 ∙ 𝑃 ∙ 𝐹)
𝑄= = =𝑐∙𝑖∙𝐹
𝑇 𝑇
în care:
Q - debitul,
W - volumul de apă scurs,
T - durata ploii,
c-coeficientul de scurgere,
P - cantitatea de precipitații,
i - intensitatea ploii, iar
F - suprafața bazinului.
Ipoteza fundamentală admisă în cazul de față este următoarea: într-un bazin dat și la o ploaie
de asigurare dată, debitul maxim îl generează ploaia a cărei durată este egală cu timpul de
concentrare a scurgerii. Timpul de concentrare a scurgerii este Timpul necesar curentului de apă
pentru a parcurge distanța dintre punctul cel mai îndepărtat hidrologic al bazinului și secțiunea de
calcul sau profilul de control al acestuia,
În țara noastră, formula rațională a fost asimilată de majoritatea lucrărilor de hidrologie
inginerească, inclusiv de standardele de specialitate, care o recomandă pentru bazinele hidrografice
mai mici de 5000 de hectare, atunci când numărul de stații hidrometrice ale căror date se pot
prelucra prin metode directe este relativ scăzut (STAS 4068/1 - 82).
Metodologia din anul 1978 prezintă formula rațională în trei variante distincte, prima dintre
ele -consacrată sub denumirea de formula rațională, varianta 1 - fiind obligatoriu de aplicat în
activitatea de proiectare. În această variantă, domeniul de aplicabilitate al formulei raționale se
circumscrie bazinelor torențiale cu suprafață până la 2000 de hectare (excepțional până la 5000 de
hectare), care au secțiunea de calcul al debitului maxim amplasată în amonte de conul de dejecție
sau în amonte de profilul de îngustare bruscă a bazinului. Se admite că ploaia de calcul este uniform
repartizată pe suprafața bazinului și că vegetația și solul sunt umectate de ploile anterioare.
Pentru probabilitatea de depășire de 1%, denumită, în continuare, probabilitate de
„referință”- formula rațională se pune sub forma
Qmax.l% = 0,167 • c • i% • F
în care:
Qmaxl% (m3/s) este debitul maxim de referință;
c - coeficientul de scurgere mediu pe bazin;
i1% (mm/min) - intensitatea medie a ploii de calcul (ploaia având T = Tc), iar F (ha) - suprafața
bazinului.
Potrivit recomandărilor din metodologie, coeficientul de scurgere se adoptă (în funcție de
natura folosinței, panta terenului și textura soiului), iar timpul de concentrare a scurgerii în bazin, Tc
(în minute), se determină în funcție de unele caracteristici morfometrice și de rugozitate, astfel:
𝐿𝑣 𝐿𝑎
𝑇𝑐 = 0,5 ∙ √ +K+
𝐼𝑏0,5 𝐼𝑎0,5
în care:
LV (m) - lungimea medie a versanților din bazin,
lb - panta medie a bazinului (exprimată ca tangentă),
La (m) - lungimea albiei principale, iar
ia - panta acestei albii (exprimată tot ca tangentă).
Pentru coeficientul K - dependent de rugozitatea albiilor - metodologia recomandă valorile:
0,00167 în cazul albiilor neînierbate și 0,00278 pentru albiile înierbate.
Fără îndoială că diferențierea coeficientului de scurgere numai în funcție de natura
folosinței, panta terenului și textura solului nu poate surprinde, cu suficientă certitudine, efectele
hidrologice ale diferitelor măsuri și lucrări de amenajare. Pentru ameliorarea calității prognozelor
din acest domeniu s-a simțit nevoia corelării mai strânse a coeficientului de scurgere atât cu
parametrii ploilor torențiale, cât și cu principalele caracteristici structurale ale vegetației forestiere:
compoziție, vârstă, consistență, clasă de producție, etc.
Tabelul nr. 2
Valorile coeficientului de scurgere (adaptate după Frevert de R.Gaspar, 1978)
Textura
Folosința
Panta terenului Nisipo-lutoasa, Lutoasă și luto- Argiloasă
terenului luto-nisipoasă argiloasă
0-5 % 0.10 0.30 0.40
5-10% 0.25 0.35 0.50
Pădure
10-30% 0.30 0.40 0.60
>30% 0.32 0.42 0.63
0-5% 0.15 0.35 0.45
5-10% 0.30 0.40 0.55
Pășune 10-30% 0.35 0.45 0.65
>30 0.37 0.47 0.68

Pornindu-se de la această necesitate, prin valorificarea progreselor înregistrate în domeniul

hidrologiei torenților și pe baza experienței câștigate în amenajarea pădurilor cu funcții multiple, s-a
ajuns la închegarea unui sistem de cartare hidrologică a terenurilor de pe teritoriul silvic. În cadrul
acestui sistem, valoarea hidrologică și antierozională a fiecărui arboret se apreciază după
caracteristicile sale structurale și ale stațiunii pe care vegetează, iar dinamica funcției hidrologice și
antierozionale se estimează prin corelarea acestei funcții cu natura, caracterul și intensitatea
intervențiilor planificate prin amenajamentul silvic.
Pentru a fi mai eficient valorificat în activitatea de proiectare, sistemul (calitativ) de cartare
hidrologică a terenurilor a fost așezat pe baze cantitative, în așa fel încât coeficientul mediu de
scurgere - această mărime hidrologică de sinteză a stării bazinului - să poată reflecta în mod
diferențiat atât caracteristicile terenului (vegetație, stațiune) cât și caracteristicile ploii (cantitate de
precipitații, intensitate). S-a pornit în acest scop de la expresia (N. Lazăr 1984):
𝑍 𝐼
𝑐 = 1 − − = 1 − 𝑐𝑧 − 𝑐𝑖
𝐻 𝐻
în care :
c - coeficientul de scurgere corespunzător unei anumite categorii/subcategorii de teren,
H - cuantumul ploii de calcul,
Z - retenția,
I - infiltrația, iar
Cz și Ci - coeficientul retenției și coeficientul infiltrației.
Fig. 1 Determinarea coeficientului de retenție
 Coeficientul retenției (Cz) se exprimă în funcție de cantitatea de precipitații generată de
ploaia de calcul și de categoria/subcategoria hidrologică în care se încadrează terenul, iar
coeficientul infiltrației (Ci) în funcție de intensitatea medie a ploii de calcul și de textura solului.
Determinările se fac pe cale grafică, cu ajutorul diagramelor.

Coeficientul infiltrației

Aplicat în numeroase bazine hidrografice mici torențiale din zona forestieră a României,
sistemul de cartare pe baze cantitative a condus la valori ale coeficientului de scurgere care se
înscriu între limitele următoare (N. Lazăr, 1984):
- sub 0,2 pentru arboretele din categoria A,
- între 0,2 și 0,5 pentru arboretele din categoriile B și C,
- peste 0,4 în cazul terenurilor din categoria D.
Prin folosirea acestor valori în calculul coeficientului de scurgere și, apoi, prin încorporarea
lor în expresia debitului (specific) maxim se poate realiza o ierarhizare hidrologică a bazinelor din
arealul forestier, sub aspectul torențialității lor, ierarhizare care poate fi utilă pentru eșalonarea pe
urgențe a intervențiilor din cuprinsul acestor unități.

Metoda paralelogramelor de scurgere.

A fost recomandată inițial pentru bazinele râurilor mici și mijlocii (D. Pavel, 1951), dar
ulterior - ținându-se seama de caracterul genetic ai metodei și de posibilitățile pe care ea le oferă în
optimizarea măsurilor și lucrărilor pentru organizarea hidrologică a bazinului - metoda
paralelogramelor de scurgere a fost preluată și de către literatura de specialitate din domeniul
hidrologiei torenților (S.A. Munteanu și C. Popovici, 1958; R, Gaspar și Al. Apostol, 1959).
În paralel cu utilizarea curentă în activitatea de proiectare, acestei metode i-au fost aduse pe
parcurs o serie de adaptări (Al. Apostol, 1959, 1967, 1978; R. Gaspar, 1967, 1970; S.A. Munteanu
și I. Clinciu, 1978), care privesc fie modul de a reprezenta hidrografele elementare, fie modul de a
stabili, adopta sau calcula vitezele de scurgere, intensitatea scurgerii și timpul de concentrare a
scurgerii.
Plecând de la ploaia care se află la originea viiturii și ținând seama de caracteristicile morfo-
hidrologice ale bazinului, metoda paralelogramelor de scurgere încearcă o simulare a procesului de
formare și de propagare a scurgerii. Pentru aceasta, în funcție de configurația reliefului și a rețelei
hidrografice, de gradul de acoperire cu vegetație, permeabilitatea solului, panta terenului,
rugozitatea versanților etc. bazinul studiat se împarte în suprafețe parțiale cât mai omogene, care
poartă denumirea de unități de studiu hidrologic (U.S.H.). Ca mărime, aceste unități pot varia de la
câteva zeci până ia câteva sute de hectare și pot fi constituite din bazinete, inter-bazinete, versanți
întregi sau porțiuni de versanți, parcele sau subparcele etc.
Cu valori adoptate pentru retenție și infiltrație, se efectuează bilanțul hidrologic la nivelul
fiecărei U.S.H., determinându-se succesiv: scurgerea, intensitatea scurgerii și debitul de apă scurs,
Qu.s.h.
Timpul de concentrare a scurgerii (în secțiunea de control) se stabilește atât pentru punctul
cel mai apropiat cât și pentru punctul cel mai îndepărtat (hidrologic) al fiecărei unități. în acest scop,
se iau în considerare lungimile de scurgere corespunzătoare - care se reconstituie și se măsoară pe
planurile de situație - iar pentru vitezele medii de scurgere se adoptă valori după cum urmează: 0,05
... 0,5 m/s în cazul versanților (tabelul 3) și 1,0…..3,5 m/s în cazul rețelei hidrografice, în funcție de
debitul maxim aproximat și de caracteristicile albiilor.

Figura nr. 2 Calculul coeficientului de infiltrație

 Tabelul nr. 3
Valori orientative pentru viteza medie de scurgere pe versant
Intensitatea netă a Folosința terenului:
ploii (mm/min) Suprafață netedă fără Arătură Păioase Pajiști Pădure
vegetație prășitoare
0,5 0,27 0,16 0,10 0,07 0,05
1,0 0,35 0,21 0,14 0,09 0,07
1,5 0,42 0,24 0,16 0,11 0,08
2,0 0,47 0,27 0,18 0,12 0,09