Sunteți pe pagina 1din 5

Lucrare de laborator

USTENSILE PENTRU LUCRUL CU SUBSTANTE GAZOASE ,LICHIDE SI SOLIDE

a) Ustensile specifice pentru gaze


- Vas Elenmeyer
- Balon cu fund plat
- Tub de sticla in forma de U
- Eprubete
- Mansoane de cauciuc
- Tub de sticla efilat
b) Lichide
- Cilindru gradat
- Pipeta gradata
- Balon cotat
- Palnie de sticla
- Piseta
- Eprubeta
- Pahar Berzelius
- Palnie de separare
- Para de cauciuc
c) Solide
- Sticla de ceas
- Spatula
- Balanta analitica
- Ustensile de la lichide pentru obtinerea de solutii de tip solid lichid

Valuri
Valul este unda formată la suprafața mărilor sau oceanelor prin mișcarea oscilatorie a apei,
datorită vântului sau cutremurelor. Un val (sinonim talaz) este o ondulație a unei suprafețe
întinse de apă (lac, mare, ocean), ca rezultat al mișcărilor de oscilație determinate de acțiunea
vântului, de cutremure, de variația bruscă a presiunii atmosferice, de atracția Lunii și Soarelui și
de deplasarea unei nave prin apă.

După cauzele care le dau naștere, deosebim:

 a) valuri de vânt;
 b) valuri seismice;
 c) valuri anemobarice;
 d) valuri de maree;
 e) valuri de navă.

În afară de acțiunea cu rol modificator asupra uscatului, valurile de vânt formate pe suprafața
mărilor și oceanelor constituie unul dintre principalele elemente hidro-meteorologice care
influențează direct siguranța navigației.

Valurile de vânt se formează în urma acțiunii intermitente a vântului asupra stratului de apă de
la suprafața mării aflat în stare de repaus. Această acțiune constă într-o apăsare, concomitent cu
frecarea maselor de aer în mișcare de particulele de apă, care sunt scoase din poziția de echilibra
și determinate să execute o mișcare de oscilație. Inițial se formează încrețituri mici, numite
„valuri capilare" care, la încetarea vântului, se amortizează datorită tensiunii superficiale. Dacă
vântul se intensifică și acționează un timp mai îndelungat, dimensiunile valurilor cresc, ele
transformându-se în valuri gravitaționale. Valurile gravitaționale sunt denumite:

 a) valuri libere (free waves), care după încetarea vântului își micșorează treptat
dimensiunile, consumând energia înmagazinată în procesul de frecare între ele a
moleculelor de apă și
 b) valuri forțate (forced waves), care continuă să se dezvolte, ca urmare a persistenței și
intensificării vântului, transformându-se în „valuri de furtună".

La valurile de furtună, crestele sunt spulberate de vânt, iar pe pantele lor apar pete albe de
spumă numite „berbeci" (white horses); începând cu agitația de gradul 10, crestele valurilor
foarte înalte cad spre înainte (deferlează) cu zgomot caracteristic, asemănător unui muget
puternic. După încetarea vântului, valurile de furtună trec într-o fază de stabilizare, când forma
lor devine regulată, iar dimensiunile lor nu se modifică un timp mai îndelungat; aceste ondulații
regulate formează o agitație a mării numită „hulă".

Din punctul de vedere al formei, valurile pot fi:

 a) bidimensionale — la care crestele sunt foarte lungi și paralele între ele;


 b) tridimensionale — care în afară de creste lungi se caracterizează și printr-o lungime
mare și
 c) izolate — la care creasta are formă de cupolă, fiind lipsite de scobituri.
Mai deosebim:

 a) valuri lungi — la care lungimea este mult mai mare decât adâncimea mării și
 b) valuri scurte — a căror lungime este mai mică decât adâncimea mării în zona lor de
formare.

În momentul când valurile ajung pe fundurile mici din dreptul coastelor întinse are loc
fenomenul numit „deferlare"; dacă deferlarea se produce deasupra unui banc aflat la distanță de
coastă, valurile de acest gen se numesc „brizanți".

În cazul coastelor abrupte și cu adâncimi mari, precum și în cazul construcțiilor hidrotehnice,


valurile se lovesc de peretele vertical al acestora și apoi se reflectă și, combinându-se cu valurile
incidente dau naștere unor valuri cu amplitudine mare, a căror forță de izbire este considerabilă și
a căror creastă se ridică la înălțimi mari (chiar până la 60 m). În unele sectoare, coastele sunt
supuse unor distrugeri uriașe provocate de aceste valuri de spargere. Pătrunzând într-un bazin
portuar, valurile de vânt sau de hulă se lovesc de peretele vertical al cheurilor, se reflectă și apoi
intră în interferență cu valurile noi, dând naștere unei agitații deosebite numită „resacă" sau
„clapoti", caracterizată prin valuri scurte cu pantă mare și cu oscilație pe verticală; această
agitație îngreuiază staționarea navelor la cheu și creează dificultăți operațiunilor de încărcare —
descărcare.

S-a observat în general că valurile se propagă pe grupuri distincte, care se succed la intervale
aproximativ egale și între care marea pare mai puțin agitată. Valurile din fiecare grup au înălțimi
diferite, vitezele lor de propagare fiind inegale. Din acest motiv se produce fenomenul de
interferență, care determină o creștere progresivă a înălțimii. Din experiența și observațiile de
multe secole ale navigatorilor s-a ajuns la concluzia că al nouălea sau al zecelea val din cadrul
unui grup este mai înalt și mai periculos decât celelalte.

Elementele valurilor
 Frontul valului (în engleză wave front) este linia care trece de-a lungul crestei valului și
care este aproximativ perpendiculară pe direcția de propagare a profilului acestuia.

 Panta valului (în engleză wave slope) este unghiul format de tangenta la suprafața
valului cu linia orizontală în punctul de tangență. Are valori diferite și de regulă se ia cea
maximă. În practică se calculează prin raportul dintre înălțimea valului și jumătate din
lungimea sa.

 Viteza valului (în engleză wave velocity) este distanța parcursă de creasta valului în
unitatea de timp. Este un element al valurilor de translație și se apreciază în m/s sau
mile/h, calculându-se prin raportul dintre lungimea valului și perioada sa.

 Creasta valului (în engleză wave crest) este partea superioară a unui val, care este
spulberată pe vânt puternic. Este linia ce unește punctele cu cotele maxime ale valului.
 Înălțimea valului (în engleză wave height) este distanța măsurată pe verticală între
creasta valului și linia de cea mai mică cotă a scobiturii imediat următoare. Se apreciază
din vedere sau cu aparate speciale, iar valorile se dau în metri sau picioare. Înălțimea
obișnuită a valurilor oceanice este de 5 m, iar valorile maxime măsurate pînă în prezent
sunt următoarele:

 21 m în bazinul nordic al Oceanului Pacific;


 15,6 m în bazinul nordic al Oceanului Atlantic;
 14 m în emisfera sudică;
 11,5 m în Oceanul Indian.

 Scobitura valului (în engleză wave hollow) este un termen care se referă mai ales la
partea cea mai adâncă a văii dintre valuri.

 Lungimea valului (în engleză wave length) este distanța în metri sau în picioare
măsurată pe orizontală între două creste sau scobituri succesive de val. Valorile medii ale
valurilor oceanice sunt cuprinse între 69 m și 110 m. Valorile maxime ale lungimii
valurilor determinate pe baza unor numeroase observații sunt următoarele:

 170m în bazinul nordic al Oceanului Atlantic;


 214 m în bazinul sudic al aceluiași ocean;
 233 m în Oceanul Pacific;
 342 m în bazinul sudic al Oceanului Indian.

 Perioada valului (în engleză wave period) este intervalul de timp contat în secunde în
care două creste succesive de val trec prin dreptul unui punct fix de observație sau timpul
necesar ca o creastă de val să parcurgă o distanță egală cu lungimea valului.

 Reflexia valurilor (în engleză wave reflexion) este fenomenul de respingere a valurilor
de către peretele vertical al construcțiilor hidrotehnice sau al falezelor abrupte în zone cu
adâncimi mari. În cadrul acestui fenomen are loc combinarea valurilor reflectate cu cele
incidente, luînd naștere o agitație puternică numită „clapoti" sau „resacă", deosebit de
periculoasă în unele bazine portuare, pentru navele staționate la cheu. Reflexia valurilor
are loc și în zona centrală a unui ciclon tropical, unde se produce o agitație a mării foarte
puternică din cauza valurilor care se propagă din direcții diferite.

 Refracția valurilor (în engleză wave refraxion) este schimbarea direcției de propagare a
valurilor ori de cîte ori frontul acestora se apropie de linia coastei sub un unghi de
înclinare. În cadrul acestui fenomen are loc o modificare a lungimii valurilor, a căror
creastă în final capătă o orientare paralelă cu linia coastei.