Universitatea din Craiova

Facultatea de Științe
Departamentul de Geografie

CIRCULAȚIA APELOR OCEANICE

( CURENȚII OCEANICI)

Student: PLEȘANU ȘTEFANIA - LEONIDA

Specializarea Geografia Turismului, Anul I, Semestrul II

Fenomenul determinat de efectul acţiunilor reciproce desfăşurate la nivelul interfeţei apă-aer este mai
mult un proces caracteristic, decât o stare de fapt, şi acesta creează o gamă largă de manifestări dinamice
atât la suprafaţa mediului marin, cât şi în adâncime - „apa mărilor şi oceanelor se află într-o continuă
mişcare ca rezultat al acţiunii factorilor externi şi interni” (I. Pişota, D.A. Ross, Aurora Posea ş.a.). Din
categoria cauzelor care generează principalele categorii de mişcări ale apelor menţionăm: vântul,
presiunea atmosferică, salinitatea şi densitatea apei, erupţiile vulcanice, cutremurele de pământ, forţa de
atracţie a Lunii şi a Soarelui. În funcţie de aceste cauze, cu efect asupra mişcării apelor, precum şi de
predominanţa acestora, principalele grupe de mişcări se împart în trei categorii:
- mişcări ondulatorii – valurile;
- mişcări ritmice – mareele;
- mişcări de translaţie – curenţii.

 Mişcările ondulatorii – Valurile

Mişcarea caracteristică, generalizată şi specifică în orizontul de la suprafaţa apei este cea
ondulatorie reprezentată prin ceea ce definim valuri. În marea majoritate valurile sunt determinate
de vânt la care se adaugă cutremurele şi erupţiile vulcanice. Valurile generate de vânt se formează
prin transportul direct al energiei masei de apă în mişcare ondulatorie pe suprafaţa mării şi a
oceanului. Modul în care se realizează acest transfer este determinat de următoarele mecanisme:
- deasupra profilului valului vântul este deviat ceea ce creează diferenţe de presiune care pot
furniza energia valurilor;
- fluctuaţiile de presiune care se deplasează intră în rezonanţă cu apa formând valuri în timpul
condiţiilor turbulente de vânt. Valurile nu imprimă însă maselor de apă o deplasare pe orizontală.
Privite de la ţărm se creează impresia că ele înaintează, dar în realitate apa se ridică şi coboară pe
loc şi numai forma valului se deplasează. Această imagine aparentă poate fi corectată cu ajutorul
unui plutitor care nu se va deplasa pe orizontală în direcţia de „înainte“ a valului, ci va executa
mişcări de ridicare pe creastă şi de coborâre în talpa valului. Mişcarea apei odată provocată de
vânt se transmite pe verticală antrenând toate moleculele până la o anumită adâncime. Moleculele
de apă nu se deplasează, ci sub influenţa presiunii aerului în mişcare, efectuează mişcări uniforme
pe orbite circulare situate pe planuri verticale. În atare condiţii, moleculele de apă se vor găsi într-
o fază diferită una faţă de alta pe planuri diferite dând impresia aparentă de deplasare a apei.
Explicaţia constă în aceea că vântul îşi exercită acţiunea succesiv asupra apei pe un plan orizontal
prin linia A-B în care molecula 1 se află în stare de repaus relativ (fig.1). Sub influenţa aceleiaşi
direcţii a vântului molecula 2 începe să descrie o traiectorie circulară în care parcurge un anumit
arc de cerc. Mişcarea moleculei 3, fiind mai înaintată, descrie un arc de cerc mai mare, iar
molecula 4 fiind şi mai înaintată va descrie un semicerc. Acelaşi lucru se întâmplă, mergând până
la închiderea cercului şi cu celelalte molecule. În acest fel, fiecare moleculă de apă se află în
poziţie asincronă, adică pe planuri diferite. Curba lină uneşte punctele acestor arcuri de cerc ale
moleculelor şi formează profilul valului la un moment dat. Curba respectivă poartă denumirea de
curba cicloidă desfăşurată sau curbă trohoidală.
 Fig. 1 Mişcarea particulelor de apă în timpul formării valului (după I. Pişota)

Elementele unui val

Analizând profilul unui val distingem următoarele părţi componente ale acestuia (fig. 2):

Fig. 2 Elementele unui val (după A. Posea)

 Creasta valului (C) - este linia imaginară care uneşte vârfurile suprafeţei apei în mişcare; partea
cea mai înaltă din profilul valului, în raport cu nivelul suprafeţei apei;
 Baza valului (B) - partea cea mai joasă din profilul valului, în raport cu nivelul suprafeţei apei;
 Înălţimea valului (I) – distanţa măsurată pe verticală, între creastă şi baza valului;
 Lungimea valului (L) – distanţa măsurată pe orizontală între două creste sau depresiuni a două
valuri succesive;
 Panta valului (P) - unghiul de înclinare al valului, în raport cu orizontul. Se exprimă,
de obicei, prin raportul între înălţimea (I) şi lungimea valului (L), deci P  - IL ;

 Frecvenţa valului (F) reprezintă numărul de valuri care trec printr-un punct oarecare, într-un
interval de timp;
 Direcţia valului (D) se determină prin punctele cardinale, sau alte repere spre care se îndreaptă
valul.
 Viteza valului (V) constituie distanţa parcursă de creasta valului într-o unitate de timp;
 Perioada valului (T) reprezintă intervalul de timp scurs între trecerea a două vârfuri consecutive
sau două depresiuni.
Valurile determinate de vânt

Sunt cele mai des întâlnite şi datorită cauzei care le determină, respectiv mişcarea aproape permanentă
a aerului. După locul unde se formează şi se manifestă, acestea se clasifică în valuri eoliene sau valuri
oscilatorii şi valuri de translaţie. Valurile eoliene generate de vânt, sunt clasificate în trei tipuri, şi anume:

- Mare de vânt constituie categoria de valuri care se formează în zona de manifestare a furtunii.
Aceste valuri sunt neregulate, lipsite de un model anume, cu perioade şi înălţimi diferite şi care se
deplasează în direcţii variate. Când aceste valuri părăsesc aria lor de formare, deci acolo unde acţiona
vântul valurile cu perioade mai lungi şi viteze mai mari depăşesc valurile preexistente, mai mici şi mai
lente, devenind valuri de hulă.

- Valurile de hulă sunt regulate, uniforme şi cu tendinţa de a se deplasa paralel unele cu altele
datorită vitezelor lor asemănătoare. Depărtându-se din ce în ce mai mult de zona generatoare valurile
de hulă cresc ca lungime şi perioadă, dar pierd din înălţime. Uneori, acest tip de val poate să traverseze
suprafaţa unui întreg ocean.

- Valuri brizante sau de resacă se formează în apropierea ţărmului când viteza valurilor se reduce,
iar crestele acestora se apropie între ele şi cad înainte prin deferlare (spargere).

Fig. 3 Formarea valurilor brizante sau de

resacă (după A. Posea)

Valurile brizanţi (brizante sau deferlante), diferă de marea de vânt şi de hulă în

sensul că particulele de apă nu mai realizează o mişcare orbitală, talpa sau baza

valului se loveşte de ţărm, condiţie în care

valul se sparge, şi ulterior apa se retrage. Importanţa şi studierea valurilor respective este deosebită în
sensul că prin energia lor acţionează asupra ţărmurilor (fig. 3). Putem concluziona că în formarea
valurilor se remarcă mai multe faze:

- faza de apariţie şi dezvoltare a valurilor se produce atunci când acestea cresc treptat în mărime,
înregistrându-se o perioadă de timp între începutul mişcării suprafeţei apei sub influenţa vântului şi
dezvoltarea maximă a acestora;
- faza stabilizării valurilor reprezintă perioada în care suprafaţa agitată a apei rămâne aceeaşi
nefiind supusă unor schimbări esenţiale;

- faza de diminuare a mărimii valurilor şi implicit a agitaţiei marine până în momentul în care
suprafaţa apei devine mai liniştită.

Configuraţia, înălţimea, lungimea şi viteza de deplasare a valurilor depinde de forţa vântului, adâncimea
apei şi configuraţia bazinului marin.

Se impun astfel câteva explicaţii asupra modului de manifestare a valurilor pe suprafaţa Oceanului
Planetar. La nivelul latitudinilor temperate a celor două emisfere, între 35 şi 40°, acţionează permanent
vânturile de vest ce dau naştere la valuri de hulă care se propagă la mari distanţe. Astfel, hula australă
din Oceanul Atlantic se deplasează până pe ţărmurile de nord ale Golfului Guineea. În Oceanul Indian
formarea hulei este determinată de prezenţa vânturilor musonice care între Bombay şi Capul Guardafuy
dau naştere la valuri puternice. De asemenea, cicloanele tropicale (taifunurile huricane din Antile),
provoacă, în zona latitudinală respectivă, cele mai importante hule marine. Cele mai mari valuri de larg
au fost observate în partea nordică a Oceanului Pacific, cu înălţimi de 18,0 m şi cu lungimi de până la 400
m, urmează Oceanul Indian cu 10-12,0 m şi ulterior Oceanul Atlantic cu 9-10,0 m. La valurile obişnuite
înălţimea nu depăşeşte 8,0 m, iar lungimea atinge valori de până la 150 m. Din observaţiile şi
determinările efectuate, s-a observat că aproximativ 66% din suprafaţa oceanelor şi mărilor este
afectată de valuri a căror înălţime este cuprinsă între 0,6 şi 2,0 m, 26% din valuri au înălţimi între 2,1 şi
6,0 m, iar numai 8% din valuri au înălţimi mai mari de 6,0 m. Valurile din zona litorală se manifestă diferit
în funcţie de ţărmul pe care-l întâlnesc şi de adâncimea apei în zona respectivă. Când valurile ajung în
zone de adâncime mică se modifică radical caracteristicile lor, cu excepţia perioadei. Lungimea de undă
şi viteza scad odată cu reducerea adâncimii; această schimbare este mică până când adâncimea apei
egalează o jumătate din lungimea de undă a valului. Se presupune că la această adâncime valul „simte“
fundul, iar înălţimea sa creşte rapid. Valul se va sparge când viteza particulelor din creasta valului va
depăşi viteza valului.

Dacă valurile intră într-o zonă cu apă puţin adâncă formând un anumit unghi faţă de linia coastei sau
întâlnesc neregularităţi ale fundului din apropierea ţărmului direcţia lor de înaintare se va schimba.
Această schimbare a direcţiei de propagare a valurilor, numită refracţie, se produce în porţiunile ridicate
cu apă puţin adâncă unde frontul valului se rupe. În această porţiune valul îşi va încetini viteza
determinând întregul front să se întoarcă spre apa puţin adâncă. Astfel, crestele valurilor tind să devină
paralele cu izobatele fundului (fig. 4).
Fig. 4 Refracţiea valurilor în zona din apropierea ţărmului

Pe coastele cu neregularităţi topografice, refracţia va produce concentrarea energiei

valurilor sau convergenţă, de exemplu în zonele ridicate din punct de vedere
topografic cum sunt crestele submerse şi promontoriile.

Energia valurilor va fi mai slabă, divergenţă, deasupra canioanelor submarine şi în zona golfurilor.

Pescarii cu experienţă îşi ancorează ambarcaţiile deasupra unor depresiuni locale când se aşteaptă o
furtună. În aceste zone energia valurilor se împrăştie şi pericolul de răsturnare a ambarcaţiei este redus.
După spargerea valurilor, plaja este inundată cu o pânză de apă, din care o parte se întoarce în mare pe
fundul zonei de deferlare. În condiţiile obişnuitei avansări a valurilor spre plajă apa va creşte uşor
creându-se de-a lungul liniei de coastă un curent litoral (fig. 5).
Fig. 5 Transport longitudinal şi curenţi de retur în regiunea din apropierea ţărmului (după D.A. Ross)

Acest curent longitudinal se dezvoltă până când devine mai puternic decât valurile care avansează spre
plajă. În acest moment apa se retrage spre mare formând un curent de retur. Datorită direcţiei lor spre
larg curenţii de retur pot fi periculoşi pentru înotători. Poziţia curenţilor de retur depinde de topografia
submarină, panta plajei, de înălţimea şi perioada valurilor. Fluctuaţiile mareelor şi furtunile permit
curenţilor longitudinali şi valurilor brizante să îşi exercite influenţa pe o mare parte a zonei din
apropierea ţărmului.

Animalele şi plantele din zona litorală adaptate condiţiilor respective rezistă nu numai la forţa valurilor,
dar şi le emersiunea din timpul mareei joase.

• Valurile interne

Valurile unor interne (asemănătoare sau asemuite cu valurile generate de vânt) pot să apară acolo unde
există un gradient vertical de densitate. Valurile interne nu sunt vizibile direct de la suprafaţă fiind, de
obicei, detectate prin observaţii sistematice şi detaliate asupra temperaturii. De regulă, ele se
deplasează mai încet decât valurile de suprafaţă, dar pot să aibă înălţime mai mare. S-a observat că
valurile interne se sparg în mod similar valurilor de suprafaţă. Uneori prezenţa lor este evidenţiată de
existenţa suprafeţe line care se deplasează lent pe suprafaţa oceanului. Suprafeţele line, se formează în
zona depresionară a valului.

Se pot forma valuri interne atunci când vin în contact mase de apă cu densităţi diferite, de

exemplu aporturile de apă dulce din râurile şi fluviile ce se varsă în mări şi oceane.

• Valurile de furtună

Valurile de furtună sunt considerate valuri cu efecte catastrofale care apar ca rezultat al unor condiţii
neobişnuite cum sunt furtunile puternice de tipul huricanelor în zona oceanică sau în apropierea sa şi
alunecările de teren submarine.

Supraînălţările excepţionale ale apei sau „undele de furtună“ pot fi deosebit de periculoase atunci când
acţiunea lor coincide cu mareele ridicate din zonele joase de coastă.

Valurile de furtună, ca efecte, se caracterizează prin faptul că nivelul apei creşte în mod gradat,
neproducându-se ridicarea şi coborârea ritmică, şi rapidă a acestora.

• Valurile produse de alunecări

Deplasarea sau prăbuşirea unor mase de roci sau gheaţă în ocean ca rezultat al cutremurelor sau
mişcărilor glaciare poate genera valuri puternice.

„Un asemenea val de mare s-a produs în golful Lituya, Alaska, în anul 1958. Datorită unei alunecări de
teren, circa 30.000.000 m³ de stânci au căzut în golf de la o înălţime de aproximativ 1000 m, generând
un val uriaş care s-a ridicat până la 500 m pe panta muntelui din partea opusă a golfului. Peste 15.000 de
persoane au pierit în anul 1972 pe insula japoneză Kyushu de un val asemănător.” (după D. A. Ross).

• Valurile seismice (tsunami)

Tsunami sunt valuri seismice care au la origine deplasări submarine provocate de cutremure sau erupţii
vulcanice.

Tsunamii pot avea lungimi de undă de până la 180 km, se pot deplasa cu viteze mai mari de 600 mile
marile/oră, înălţimea sau amplitudinea lor fiind totuşi de numai câţiva centimetri. Când tsunami ajung în
zona cu apă puţin adâncă şi se sparg de coastă, înălţimea lor poate depăşi înălţimea oricărui val generat
de vânt. Efectul distructiv al unui tsunami este strâns legat de topografia submarină. Valurile de spargere
sunt în general mici în apropierea punctelor înalte de uscat înconjurate de apă adâncă fiind în schimb
înalte în zona crestelor submarine.

Tsunami din Pacific sunt cauzate de deplasările submarine ce au loc de-a lungul „Cercului de Foc“, o
zonă de instabilitate crustală care formează un cerc, oarecum discontinuu, în jurul Pacificului.

• Valurile staţionare

Valurile staţionare sunt comune multor suprafeţe de apă închise cum sunt golfurile. La un val staţionar
nu se înregistrează o mişcare de înaintare „deplasându-se numai suprafaţa apei în sus şi în jos”. Apa
realizează o mişcarea similară cu cea a unui lichid dintr-un vas care a fost înclinat şi apoi aşezat pe o
suprafaţă plană. Suprafaţa apei este staţionară în anumite puncte, numite „noduri”, restul suprafeţei
oscilând în sus şi în jos.

Valurile staţionare pot fi determinate de furtunile locale, schimbările rapide ale condiţiilor atmosferice
sau perturbări bruşte ale suprafeţei apei. Odată generate, apa va avea oscilaţii controlate de lungimea şi
adâncimea bazinului. Valurile staţionare produc pagube materiale considerabile şi pierderi de vieţi
omeneşti.

Mareele

Încă din antichitate, originea astronomică a mareelor a fost explicată detaliat pentru prima dată de Sir
Isaac Newton (1642-1727) prin legea atracţiei universale, care susţine că atracţia dintre două corpuri
este direct proporţională cu produsul maselor acestora şi invers proporţională cu pătratul distanţei
dintre ele. Rezultatul acestei observaţii este acela că face posibilă predicţia mareelor bazată pe mişcarea
Soarelui şi a Lunii. Pentru a înţelege fenomenul mareelor trebuie să luăm în considerare efectele
gravitaţionale exercitate de Lună şi Soare acestea fiind cele mai importante elemente pentru maree,
datorită masei mari a Soarelui şi apropierii Lunii. Să considerăm o situaţie ideală în care Pământul este
acoperit în întregime cu apă lipsind continentele şi să avem în vedere numai atracţia exercitată de Lună.
Dacă Luna se află în planul ecuatorial al Pământului, forţa de atracţie a acesteia este maximă la Ecuator
şi scade treptat spre poli unde se anulează (fig. 6). Săgeţile indică direcţia de ridicare a apei datorită
forţei centrifuge generată de rotaţia Pământului în jurul axei sale. Planul de rotaţie al Lunii este însă
înclinat faţă de planul ecuatorial al Pământului şi din această cauză punctul maxim de atracţie lunară nu
se află la Ecuator. Deci, în cazul unui Pământ acoperit cu apă, orice punct are două fluxuri şi două
refluxuri în fiecare zi de maree. Dacă Luna ar rămâne în planul ecuatorial, cele două fluxuri ar fi egale
pentru fiecare punct. Totuşi, poziţia Lunii (şi valurile de flux asociate) se schimbă între 28,5° la nord de
ecuator şi 28,5° la sud de ecuator.
Fig. 6 Forţe generatoare de maree şi valurile de flux rezultate: Sus – Pământul acoperit cu apă şi Luna în
plan ecuatorial;

Jos – Aceeaşi situaţie, dar cu luna deasupra planului ecuatorial

Fig. 7 Interacţiunea dintre Lună, Soare şi Pământ în timpul apelor vii şi a apelor moarte Aceasta modifică
înălţimea relativă a apelor înalte şi joase pentru fiecare loc.

Soarele influenţează de asemenea mareele, dar într-o măsură mai mica decât Luna.
Interacţiunile dintre efectele Soarelui şi Lunii justifică complexitatea predicţiilor mareelor. În anumite
momente în timpul mişcării Lunii în jurul Pământului, Soarele şi Luna interacţionează (fig. 7). În aceste
conjuncturi se produce mareea maximă şi mareea minimă. Ele se numesc ape vii când oscilaţiile mareice
zilnice (distanţele pe verticală între maree înalte şi maree joase) sunt maxime. De remarcat faptul că
Luna şi Soarele sunt coliniare cu Pământul în timpul apelor vii şi fac unghi drept în timpul apelor moarte.
Teoria lui Newton explică efectele relative ale Soarelui şi Lunii asupra mareelor oceanice. De asemenea
explică de ce există două maree mai înalte şi două mai joase în fiecare zi în multe locuri, dar nu prezice
două aspecte importante ale mareelor: înălţimea lor şi faptul că fluxul şi refluxul nu se produce exact
când Luna se află la meridianul locului. Mareele sunt valuri foarte lungi. Cele două valuri de flux se
formează pe părţi opuse ale Pământului şi astfel mareele au lungimi de val de aproape 22.000 de km.
Oceanul este de aproape 4 km adâncime medie astfel mareele se comportă ca valurile de ape puţin
adânci. Valul de flux ar putea să ţină pasul cu Luna doar dacă oceanul ar avea cel puţin 22 km adâncime.
În consecinţă, valurile de flux nu se mai află în poziţie de echilibru datorită configuraţiei fundului oceanic
şi a rotaţiei Pământului. Poziţia valului de flux este determinată de echilibrul dintre atracţia
gravitaţională a Lunii şi rezistenţa opusă de Pământ aflat în mişcare. Mersul lunar al intensităţii mareelor

Intensitatea mareelor în perioada unei luni de zile este diferită atât din cauza mişcării de revoluţie a
Lunii care face ca Pământul să se afle pe anumite poziţii faţă de Lună şi Soare, cât şi de mişcarea de
revoluţie a Pământului în jurul Soarelui.

Dacă analizăm intensitatea mareelor în raport de poziţia Pământului faţă de Lună şi Soare, sau mai bine-
zis, în raport de fazele Lunii în cele 29 de zile (când execută mişcarea de revoluţie în jurul Pământului)
vom constata două perioade cu intensitate maximă a mareelor şi alte două perioade cu intensitate
minimă. Fenomenul se produce astfel (fig. 8): Luna se află între Pământ şi Soare, adică în faza de Lună
nouă sau în fază de conjuncţie şi va exercita asupra Pământului, în dreptul punctului A, o forţă de
atracţie mărită, deoarece este combinată şi cu forţa de atracţie a Soarelui, producând un flux mareic de
intensitate maximă. La antipod, în punctul A’, datorită forţei centrifuge va avea loc, de asemenea, un
flux maxim.

Fig. 8 Mersul lunar al intensităţii mareelor

Faza aceasta reprezintă prima perioadă de intensitate maximă a mareelor. După 7 zile de mişcare în
jurul Pământului, Luna intră în faza primului pătrar. De data aceasta forţa de atracţie a Lunii va fi
îndreptată în jurul punctului B’. Soarele îşi va exercita în continuare forţa de atracţie în jurul punctului A.
Ca urmare a acestui fapt, fluxul mareic va fi minim, deoarece forţele de atracţie Lună şi Soare sunt
dispersate. Faza aceasta constituie prima perioadă de intensitate minimă a mareelor. După 14 zile, Luna
ajunge iarăşi pe aceeaşi linie cu Soarele şi Pământul. Pământul însă se va afla între Lună şi Soare sau în
fază de opoziţie. Luna îşi va exercita puterea de atracţie pe direcţia punctului A’, iar Soarele pe direcţia
punctului A acţionând în felul acesta ca două forţe combinate ce produc pe suprafaţa Pământului un flux
maxim. Faza aceasta reprezintă cea de-a doua perioadă de intensitate maximă a mareelor. Când Luna se
află în cea de-a 21 zi, ea intră de fapt în faza celui de-al doilea pătrar în care fluxul mareic va fi identic cu
cel din faza primului pătrar, adică are loc cea de-a doua perioadă de intensitate minimă a mareelor. În
cea de a 29-a zi, când Luna îşi încheie mişcarea de revoluţie, aceasta reintră în fază de Lună nouă sau în
fază de conjuncţie. Reacţia oceanelor la forţele generatoare de maree

În cazul în care Pământul ar fi neted şi acoperit în totalitate cu apă, iar bazinele de apă ar avea forme
regulate, mareele ar pute fi prevăzute cu uşurinţă, urmând legile lui Newton. Dar Pământul este parţial
acoperit cu apă şi este departe de a fi neted, iar bazinele oceanice au o varietate de mărimi şi forme,
precum şi diferite morfologii ale fundului. De aceea, apa din fiecare bazin marin şi oceanic se comportă
distinct la acţiunea forţelor generatoare de maree, astfel că înălţimea mareelor şi durata acestora
variază în mare măsurată de la un bazin la altul şi chiar în cazul aceluiaşi bazin.

În orice loc mareele sunt combinaţii de valuri staţionare şi oscilatorii. În unele bazine, unele sau altele
predomină. În bazinele lungi şi înguste ca Marea Roşie, mareea se comportă ca un val staţionar,
înregistrându-se aproape simultan o ridicare sau coborâre de la o extremitate a bazinului la alta, mareea
înaltă sau joasă se produce oriunde aproape în acelaşi timp. Durata fenomenelor mareice este
influenţată de mareea care pătrunde sub formă de val din zona adiacentă oceanului larg deschis.

În Golful Chesapeake mareea se comportă ca un val oscilatoriu. Creşterea nivelului se produce mai întâi
în zona de pătrundere a valului, iar ulterior avansează în interior asemănător crestelor unui val
oscilatoriu. Aceasta necesită multe ore şi pot exista câteva creste într-un sistem oricând. Fiecare creastă
este separată de o regiune mai joasă corespunzând bazei unui val simplu. Desigur pe lângă forţele
generatoare de maree intensitatea fluxului mai este influenţată, într-o oarecare măsură, şi de anumiţi
factori fizico-geografici. Dintre aceştia menţionăm: forma şi întinderea mărilor şi oceanelor, forma şi
direcţia ţărmurilor, şi configuraţia fundului submarin. Din cercetările făcute s-a observat că în lungul
oceanelor amplitudinea fluxului are valori destul de scăzute, între 0,5 şi 1 m, iar în unele mări fenomenul
mareelor este aproape neobservabil, astfel în strâmtorile Mării Baltice şi Mării Negre înălţimea apelor în
timpul mareelor este sub 0,10 m. În Oceanul Atlantic, la Golful Fundy de pe coastele estice ale Canadei,
înălţimea fluxului atinge cea mai mare valoare de pe Glob - 19,6 m. La Severn, pe coastele SV ale Angliei,
înălţimea valului ajunge la 16,8 m; la Granville, pe ţărmul Franţei apele undei mareice cresc până la 16,1
m, iar în Golful Frobisher din sud-estul Ţării lui Baffin - 17,4 m. În Marea Albă (Golful Mezen) înălţimea
fluxului ajunge până la 12 m. În Marea Arabiei din Oceanul Indian unda mareică se ridică până la 13 m
înălţime, iar în strâmtoarea Magellan fluxul poate să ajungă până la 18 m, în Marea Ohotsk (Golful
Pengisk) la 12,9 m, iar în Golful Californiei până la 12,3 m. La gurile de vărsare a unor fluvii sau râuri
unda fluxului pătrunde spre cursul lor mijlociu, schimbând direcţia de curgere a apelor. Înălţimea acestor
unde depinde de panta fluviului, de debitul de apă şi de lăţimea lui. De exemplu, pe fluviul Amazon unda
mareică poate să atingă aproape 8 m înălţime, iar acţiunea ei se manifestă până la peste 1000 km în
interiorul continentului. Fenomenul acesta poartă numele de pororoca şi are câteodată urmări
catastrofale. În Anglia, fenomenul poartă denumirea de bore şi se observă mai ales pe fluviul Tamisa
unde apele cresc cu peste 1 m. Pe fluviile din Franţa poartă denumirea de mascaret, iar unda fluxului
înaintează pe Sena 144 km cu o înălţime de 1,5 m, pe Dordogne şi Garonne 161 km cu o înălţime de circa
1 m. La râurile din Rusia fluxul se răspândeşte la distanţe destul de mari. De pildă, pe Dvina de nord până
la 120 km, pe Indighirka până la 46 km, iar pe Peciora până la 85 km. Bore puternice se întâlnesc şi pe
fluviile din China (Tsien Tang şi Yangtze) unde apele mareice înaintează sub forma unor coame
spumoase cu înălţimea de peste 3 m.

Un fenomen destul de interesant se remarcă pe râul Saint John din Canada care se varsă printr-un estuar
lung în Golful Fundy. În timpul fluxului apa mării pătrunde pe gurile râului încât pe anumite porţiuni mai
înguste unda mareică atinge înălţimea de 6-8 m formând o puternică cascadă cu căderea apei din aval
spre amonte. Desigur, că aceste fenomene sunt de scurtă durată, adică până când zona respectivă intră
în fază de reflux şi apele încep să se retragă. Viteza de retragere a apelor este, în general, mai mică decât
viteza de înaintare.

• Propagarea mareelor şi ora portului

Mişcarea undei mareice este reprezentată pe hărţile oceanografice prin linii cotidiale. Liniile cotidiale
unesc punctele de pe suprafaţa mărilor şi oceanelor cuprinse de fluxul mareelor din aceeaşi oră.
Punctele în jurul cărora se propagă unda mareică se numesc puncte amfidromice. Hărţile cu liniile
cotidiale din Oceanul Atlantic prevăd o serie de puncte amfidromice dispuse, în general, în regiunea
marilor golfuri.

Cele mai interesante puncte amfidromice şi linii cotidiale sunt în zona mărilor care înconjoară Marea
Britanie: Marea Nordului, Marea Mânecii, Marea Irlandei, Canalul de Nord (fig. 9). În cazul acestor mări,
liniile cotidiale sunt formate din unde mareice progresive. Unde asemănătoare se întâlnesc în Marea
Chinei de Est şi Marea Galbenă. Perioada de la apariţia fluxului şi până la retragerea lui poartă
denumirea de perioada fluxului sau ora portului.
 FIG. 9 DISTRIBUŢIA LINIILOR COTIDIALE PE GLOB

Însemnătatea mareelor

Fenomenul mareelor, după cum am văzut, are intensitatea cea mai mare în regiunea ţărmurilor
oceanice, în golfuri şi estuare.

Estuarele marilor fluvii sunt permanent spălate de apele care înaintează şi care se retrag, lărgindu-le
gura de vărsare. Acest lucru favorizează pe de o parte intensificarea navigaţiei maritime de mare tonaj
pe cursul inferior al râurilor, iar pe de altă parte dezvoltarea unor porturi fluviale din interiorul
continentelor şi legarea acestora cu apele oceanice (Hamburg, Rotterdam, Nantes, Rouen, Londra etc.).
De asemenea, un rol foarte important îl au şi pentru viaţa animală şi vegetală (există plante şi animale
care se adaptează la situaţia de înaintare şi de retragere a apelor, precum şi la noile condiţii create de
temperatura şi salinitatea apelor oceanice diferită de cea a apelor dulci, iar altele care nu se pot adapta
acestor condiţii).

Din anul 1837 şi până în prezent au fost elaborate sute de proiecte în vederea utilizării acestei energii în
scopuri diverse. Franţa este prima ţară din lume care a construit la Rance o centrală electrică acţionată
de mişcarea apelor mareice. SUA şi Rusia au, de asemenea, proiecte foarte avansate în vederea
construirii unor centrale electrice pe baza mişcării apelor mareice.
Curenţii oceanici
Condiţiile circulaţiei curenţilor oceanici Din imaginea de ansamblu asupra curenţilor oceanici
distribuiţi pe suprafaţa Terrei remarcăm cu uşurinţă în principal forma, direcţia, lungimea,
lăţimea şi mai puţin temperatura şi salinitatea acestora. Aspectul şi particularităţile curenţilor
sunt determinate de condiţiile generale care îi formează, precum şi de alţi factori modificatori.
Cauza principală a modului de apariţie a curenţilor o constituie vânturile regulate, constante ca
direcţie şi viteză, dar şi periodice (fig. 10). La acestea, se asociază forţele de gravitaţie şi,
implicit modul de manifestare a mareelor.
Factorii modificatori care participă la schimbarea formei, direcţiei şi a vitezei curenţilor sunt
forţa sau forţele lui Coriolis şi forţa de frecare (fricţiune).

Fig. 10. Schema formării circuitelor de

suprafaţă a curenţilor oceanici (după A. Posea)
În categoria factorilor de mai sus, care impun efecte asupra curenţilor, menţionăm Forţa lui
Coriolis ce determină schimbarea direcţiei în sensul că acei curenţi din emisfera nordică sunt
abătuţi spre dreapta, iar cei din emisfera sudică, spre stânga. Imaginea generală a distribuţiei
curenţilor atât în fiecare bazin oceanic, cât şi în ansamblu, este redată în figurile 11 şi 12.
Partea grafică prezentată integral la nivelul Terrei impune câteva aprecieri referitoare la forma şi
evoluţia curenţilor:
- aceştia formează, în plan, sisteme circulare aproape închise, proprii fiecărui ocean şi cu
aspect diferit în cele două emisfere geografice;
- deplasarea uriaşelor mase de apă în cadrul a ceea ce definim curenţi oceanici se face pe
direcţii diferite de o parte şi de alta a Ecuatorului.
Formându-se şi evoluând pe suprafaţa oceanelor, sesizăm că aceştia întâmpină un obstacol
evident în forma şi aspectul ţărmurilor continentale care imprimă o divizare a acestora în mai
multe ramificaţii. O condiţie esenţială în existenţa, forma de manifestare şi direcţia generală a
curenţilor o constituie faptul că aceştia revin în spaţiul iniţial de formare, de unde şi aspectul
aproximativ circular sau turbionar al tuturor categoriilor de astfel de mişcări. Şi pentru a
completa imaginea de ansamblu asupra curenţilor subliniem şi rolul mişcării Terrei în jurul axei
sale care se manifestă diferenţiat în funcţie de latitudine, în sensul că sub influenţa rotaţiei efectul
va fi mai mare la latitudini superioare. Astfel, în emisfera nordică curenţii se abat spre dreapta,
iar în cea sudică, spre stânga.

• Principalele tipuri de curenţi oceanici

Curenţi de fricţiune, mai rar cunoscuţi, sunt denumiţi şi curenţi de impuls, fiind determinaţi de
acţiunea vânturilor regulate – alizeele – şi a vânturilor periodice – musonii. În manifestarea lor,
vânturile regulate care se menţin ca direcţie şi intensitate mai tot timpul anului impun, datorită
procesului de frecare a aerului cu apa, deplasarea unor importante mase de apă.
În literatura de specialitate, curenţii determinaţi de alizee poartă denumirea de curenţi de derivă,
cei determinaţi de musoni sunt numiţi curenţi de vânt, pe când cei provocaţi de alte vânturi se
numesc curenţi temporari, a căror existenţă este determinată de direcţia şi durata vânturilor
respective.
Curenţi datoraţi forţei de gravitaţie - provenienţa acestor curenţi se datorează diferenţei de nivel
al apelor oceanice, determinată la rândul ei de ecartul de temperatură şi densitate ale apelor.
Bineînţeles, procesul în sine este mai complex, în sensul că sub genericul „gradient de gravitaţie”
participă mai mulţi factori, care impun şi denumiri specifice categoriilor de curenţi: curenţi de
scurgere – determinaţi de diferenţa de nivel între anumite zone sau regiuni oceanice, în funcţie de
aporturile cursurilor de apă de pe uscat sau de unele cantităţi importante de precipitaţii în
comparaţie cu alte zone unde predomină pierderile datorate evaporaţiei puternice.
În condiţiile în care aportul apelor continentale este preponderent şi semnificativ aceşti curenţi
poartă denumirea de curenţi de debit. Diferenţa de temperatură şi densitate între anumite zone
marine sau oceanice creează curenţi a căror deplasare este din direcţia apelor cu densitatea mai
mare către acele ape a căror densitate este mai mică.
O altă categorie de curenţi o constituie curenţii de compensaţie care, aşa cum îi arată şi numele,
se formează atunci când mase de apă sub impulsul unei forţe interne sau externe se deplasează
masiv către alte zone ale oceanului şi în completarea „golului” lăsat de acestea vin alte mase de
apă. Menţionăm apoi şi curenţii mareici – determinaţi, în principal, de dinamica „valurilor” sau
undelor mareice. Cunoscând fenomenul de formare a acestor mişcări ale apelor marine, în
anumite condiţii geografice determinate de existenţa estuarelor, golfurilor şi chiar a strâmtorilor,
mişcarea sau mai bine zis deplasarea apelor se realizează sub forma unor virtuali curenţi.

• Criterii de clasificare a curenţilor oceanici

Analiza şi, mai ales, clasificarea curenţilor marini sau oceanici se realizează după mai multe
criterii. Cel mai frecvent, se citează după direcţia şi forma, geneza şi temperatura, dar oricum
nici un criteriu nu este exhaustiv, deoarece nu există curenţi „curaţi” ca origine.
 După direcţie şi formă, curenţii se grupează în: orizontali – sunt cei care circulă în plan
orizontal, atât la suprafaţa, cât şi în adâncimea maselor de apă (de exemplu, curenţii care se
produc între Marea Neagră şi Marea Marmara), verticali – cu caracter ascendent şi descendent şi
sunt determinaţi de mişcările de convecţie, indiferent că sunt libere sau impuse, lineari – sunt cei
care nu-şi schimbă direcţia în deplasarea lor, circulari – sunt consideraţi aceia care realizează o
mişcare circulară (curenţii din zonele ecuatorialtropicale din perimetrele marilor bazine
oceanice).
 După geneză, adică după cauza care îi determină, întâlnim curenţi de fricţiune,
impulsiune sau forţaţi – determinaţi de existenţa şi modul de manifestare ale alizeelor şi
musonilor, curenţi datoraţi forţelor de gravitaţie sau gradienţilor gravitaţionali precum şi curenţii
de compensaţie.
 După temperatură, se înregistrează curenţi calzi – cei care au direcţia de deplasare
întocmai cu cea a paralelor şi curenţi reci – cei care însoţesc direcţia meridianelor.

• Principalii curenţi existenţi pe marile bazine oceanice

Datorită alizeelor, în zonele ecuatoriale se formează curenţii de derivă care se deplasează pe
direcţia est – vest în emisfera nordică. În deplasarea lor, curenţii respectivi „ating” ţărmurile
vestice ale continentelor spre care se deplasează şi, ca atare, se ramifică atât spre nord, cât şi spre
sud.
Evoluţia curenţilor oceanici are nu numai un aspect geometric, ci şi reale influenţe cu caracter
geografic, în sensul că manifestarea în deplasare a acestora determină modificări ale climatelor
locale, uneori chiar regionale, modifică temperatura, salinitatea şi chiar viaţa acvatică pe largi
zone pe care le traversează.

- Principalii curenţi din Oceanul Pacific

Imaginea generală a circuitelor pe care le realizează curenţii în Oceanul Pacific (fig. 11, 12),
explică adnotările noastre anterioare privind forma pe care o realizează acestea în mişcarea lor,
precum şi influenţele geografice pe care le determină.
Curentul Ecuatorial de Nord - se formează şi se dezvoltă latitudinal la nord de ecuator, între 10°
şi 20°; ulterior evoluează între 90° şi 120° longitudine vestică, adică în timpul verii la intersecţia
latitudinilor respective cu meridianul de 120°, iar în timpul iernii la intersecţia paralelelor
respective cu meridianul de 90°. Vânturile alizee îşi exercită acţiunea permanent pe aceeaşi
direcţie, determinând în mod firesc şi aceeaşi mişcare a maselor de apă, bineînţeles în direcţie est
– vest ducând la formarea curentului Ecuatorial de Nord.
Câteva caracteristici ale acestuia sunt esenţiale. Apele sale sunt calde, având temperaturi
cuprinse între 25 şi 27°C; salinitatea are valori medii de 35%0, iar viteza curentului propriu-zis
oscilează între 0,25 – 0,5 m/s vara, şi 0,5 – 1 m/s iarna. În deplasarea sa către vest, în condiţiile
apropierii de ţărmurile sud-estice ale continentului Asia, curentul se desparte în două ramuri
principale şi anume, către nord – unde însuşeşte denumirea de Curentul Kuro-Shivo, iar o alta
înapoi către est – reprezentând aportul esenţial în formarea Curentului Ecuatorial Contrar.
Ramura curentului de nord, denumit Kuro-Shivo, în condiţiile prezenţei în calea sa a insulei
Taiwan, se desparte în două.
O parte pătrunde în Marea Galbenă şi prin strâmtoarea Coreei în Marea Japoniei, purtând
denumirea de Curentul Tsushima. Având provenienţă ecuatorială şi încă păstrându-şi
proprietăţile termice ale apelor, influenţează puternic temperatura ţărmurilor vestice ale insulelor
japoneze unde se înregistrează cu aproximativ 10-12° C mai mult decât pe ţărmurile continentale
ale aceleiaşi mări, respectiv de-a lungul ţărmurilor estice ale peninsulei Coreea şi ale
continentului asiatic până la gurile de vărsare ale fluviului Amur.
O a doua subramură a curentului iniţial Kuro-Shivo, de astfel cea mai importantă, se deplasează
de-a lungul ţărmurilor sud-estice ale arhipelagului japonez.
La nivelul extremităţii sud-estice a insulei Honshu din cadrul arhipelagului japonez, mai
bine zis între paralelele de 36-40° latitudine nordică, aceeaşi mişcare de rotaţie a Pământului şi
cu aportul vânturilor de vest, străbate jumătatea nordică a Pacificului, către ţărmurile Americii de
Nord. Acesta este cunoscut sub denumirea de Curentul Pacificului de Nord. Ajuns în deplasarea
sa în apropierea ţărmurilor Americii de Nord, curentul se separă în alte două subramuri, respectiv
către nord şi sud.
Către nord, se dezvoltă Curentul Alaskăi, a cărui direcţie este iniţial către nord-est, în perimetrul
Golfului Alaska, de unde îşi primeşte şi numele, apoi ramificându-se din nou prin strâmtoarea
Arhipelagului Aleutine pătrunde în Marea Bering şi unde caracteristicile sale de curent cald se
pierd, în sensul că apele sale înregistrează temperaturi asemănătoare temperaturilor latitudinilor
subpolare.
Aşa cum precizam anterior, una din subramurile Curentului Pacificului de Nord în preajma
continentului american, se îndreaptă către sud, de-a lungul ţărmurilor Americii de de Nord, iar în
acest perimetrul curentul se numeşte Curentul Californiei. Cu originea în sectorul paralelelor de
36-40° latitudine N, apele sale sunt mai reci decât ale joncţiunii acestora cu cele iniţiale ale
Curentului Ecuatorial de Nord, format între paralelele de 10-20°, ca efect al permanenţei
vânturilor regulate de est – alizeele.
Tabloul curenţilor din Pacificul de Nord, mai corect acel Pacific situat la nord de ecuatorul
geografic, se completează cu încă două ramuri independente ale circuitului şi anume, Curentul
Kamceatka şi Curentul Oya-Shivo.
Curentul Kamceatka îşi are originea la nivelul paralelelor de 56° lat. N şi al meridianului de 163°
long. E, adică în preajma ţărmurilor estice ale peninsulei Kamceatka sau, mai bine zis, în
perimetrul strâmtorii Komander, fiind generat de prezenţa vânturilor de nord-est.
Curentul Oya-Shivo sau Curentul Kurilelor, ca şi cel anterior, îşi are originea în aceeaşi zonă
geografică, respectiv la intersecţia paralelei de 50° lat. N cu meridianul de 158° long. E, în
perimetrul sudic al arhipelagului insulelor Kurile.
Direcţia de deplasare a celor doi curenţi este aproximativ nord-sud, din zonele de formare
anterior precizate către extremităţile nordice şi nord-estice ale arhipelagului japonez. Totodată,
precizăm că cei doi curenţi aduc ape reci ţinând cont şi de zonele din care provin.

Fig. 11 Curenţii Oceanului Planetar în timpul verii

 Fig. 12 Curenţii Oceanului Planetar în timpul iernii
Curentul Ecuatorial de Sud, după cum arată şi numele, se dezvoltă mai mult la sud de Ecuator,
între 5° latitudine sudică şi 3° latitudine nordică. Îşi are originea în zona vestitelor Insule
Galapagos, situate în vestul ţărmurilor Americii de Sud, imediat la sud de Ecuator.
De la formare, curentul respectiv traversează pe direcţia est-vest Oceanul Pacific către Australia.
În calea lor, apele curentului întâlnesc Insula Noua Guinee, care, ca orice obstacol, separă
curentul propriu-zis în două ramuri, una către nord ce sprijină Curentul Ecuatorial Contrar de
Nord, iar alta către sud, mai bine precizat, către sud-vest. Aceasta se deplasează de-a lungul
ţărmurilor Australiei şi poartă denumirea de Curentul Australiei de Est. Din zona ţărmurilor de
est ale Insulei Tasmania, sub influenţa vânturilor de vest, se îndreaptă şi străbate oceanul spre
ţărmurile Americii de Sud. Acest curent se numeşte Curentul vânturilor de vest.
În preajma continentului sud-american, o parte importantă a acestui curent se deplasează de-a
lungul ţărmurilor vestice ale Americii de Sud către zonele de origine ale Curentului Ecuatorial de
Sud şi se numeşte Curentul Rece al Perului sau Curentul Humbold.
Prezentarea succintă a traseelor şi direcţiilor curenţilor din Pacificul de Sud implică şi
considerente asupra temperaturii apelor, respectiv calde pentru curenţii Ecuatorial de Sud şi cel
al Australiei şi reci pentru Curentul vânturilor de vest şi cel al Perului.
La cele precizate anterior şi luând în considerare imensitatea suprafeţei oceanului, menţionăm că
în largul Pacificului se desfăşoară Curentul Ecuatorial contrar, constituit din curenţii ecuatorial
prezenţi între latitudinile de 3° şi 8° N cu direcţia de deplasare de la vest la est.
Totodată, în spaţiul respectiv, se remarcă prezenţa unor curenţi de adâncime cu profunzimi
cuprinse între 50 şi 500 m. Se subliniază că fenomenul este caracteristic şi celorlalte oceane,
făcându-se şi precizarea că dimensiunile, temperatura şi debitul apelor, dar mai ales efectele
geografice ale acestora nu sunt deloc neglijabile.

- Principalii curenţi din Oceanul Atlantic

În Oceanul Atlantic ca urmare a prezenţei vânturilor regulate apar aceleaşi sisteme de curenţi
oceanici, dispuse oarecum simetric faţă de Ecuator.
Curentul Ecuatorial de Nord îşi are originea la vest de insulele Capului Verde şi îşi datorează
existenţa vânturilor alizee prezente aici pe direcţia nord-est – sud-vest. În deplasarea sa către
vest, aproximativ de-a lungul paralelei de 20° latitudine nordică, curentul străbate Oceanul.
În preajma arhipelagului Antilele Mici, datorită obstacolului acestora, respectivul curent se
bifurcă în două ramuri la est de Insula Puerto Rico. Ramura principală pătrunde în Marea
Caraibilor sub numele de Curentul Caraibilor, pe când cea secundară se deplasează de-a lungul
ţărmurilor nord-estice ale arhipelagului Antilelor Mici şi Mari, urmând să se unească cu un alt
curent, astfel generând cel mai important „fluviu” oceanic.
Curentul Caraibilor îşi continuă deplasarea şi pătrunde în golful Mexic având o manifestare
aproximativ circulară de-a lungul ţărmurilor vestice, nordice şi estice ale golfului, reuşind ca prin
strâmtoarea Florida, între peninsula cu acelaşi nume şi insula Cuba să pătrunsă în oceanul
propriu-zis sub denumirea de Curentul Floridei. Odată ieşit în ocean, Curentul Floridei
întâlneşte Curentul Antilelor şi formează Curentului Golfului sau a ceea ce este frecvent denumit
Gulf Stream.
La nivelul paralelei de 40° lat. N, la est de Capul Hatteras, înainte de a atinge Insula Terra Nova,
Gulf Stream-ul se abate aproximativ brusc spre ocean, cauzele fiind prezenţa vânturilor de vest
şi, bineînţeles, forţa lui Coriolis.
În deplasarea sa către est, la întretăierea paralelei de 45° lat. N cu meridianul de 35° long. V,
areal denumit şi „Delta Gulf Stream-ului”, curentul unic se „epuizează”, dar nu înainte de a se
diviza în două subramuri, cea sudică închide inelul curentului iniţial şi care poartă denumirea de
Curentul Canarelor.
Curentul respectiv se manifestă ca un curent de compensaţie, cu ape relativ reci (15°-16°C iarna
şi 18°20°C vara) şi cu salinitate moderată.
Se impune să precizăm că în interiorul acestui circuit se desfăşoară un larg spaţiu oceanic,
neafectat de curenţi, cu alte cuvinte „o mare” liniştită, denumită Marea Sargaselor, denumire
preluată de la plantele acvatice preponderente, respectiv algele din specia Sargassum bacciferum.
Subramura de nord a Gulf Stream-ului se deplasează sub forma unui curent de derivă,
impulsionat de aceeaşi cauză – vânturile de vest. Acesta se numeşte Curentul Atlanticului de
Nord şi înaintează către latitudinile nordice ale oceanului, pătrunzând ulterior în perimetrul
Oceanului Îngheţat de Nord de-a lungul ţărmurilor nordice ale Peninsulei Scandinavia unde se
numeşte Curentul Norvegiei. La rândul său, curentul respectiv se desparte în Curentul
Spitzbergen şi Curentul Capului Nord. Primul curent se deplasează spre ţărmurile vestice ale
Arhipelagului Spitzbergen, pătrunzând în apele Oceanului Îngheţat şi se „pierde” în apele
acestuia cu o temperatură mai mare cu câteva grade decât temperatura oceanului, ca şi un curent
de adâncime.
Cealaltă ramură, respectiv Curentul Capului Nord, pătrunde în apele Mării Barents, purtând
denumirea de Curentul Murmansk, care îşi continuă deplasarea, mult diminuată către insula
Novoia Zemlea. O altă subramură a curentului Atlanticului de Nord, de la ramificaţia iniţială, se
deplasează către insula Islanda şi mai departe către extremităţile sudice ale Groenlandei, purtând
denumirea de Curentul
Irminger. Acesta se continuă de-a lungul ţărmurilor vestice ale aceleiaşi insule şi poartă de
numirea de Curentul Groenlandei de Vest.
Ca şi în Oceanul Pacific, reţeaua curenţilor oceanici generaţi de manifestarea alizeelor se
completează prin existenţa Curentului Labradorului, cu direcţie nord-sud, cu originile în Marea
Baffin şi cu deplasare până în estul insulei Terra Nova, pierzându-se sau contopindu-se cu apele
Gulf Streamului (fig. 11, 12). Curentul Ecuatorial de Sud este generat tot de prezenţa permanentă
a alizeelor, care îi impun să se deplaseze spre ţărmurile Americii de Sud, de unde se desparte în
două ramuri de sine stătătoare. Un curent se îndreaptă spre nord-vest şi este cunoscut sub numele
de Curentul Guianei care ulterior pătrunde în Marea Caraibilor şi se asociază curentului cu
acelaşi nume, iar celălalt curent se îndreaptă spre sud, de-a lungul ţărmurilor continentului,
Curentul Braziliei.
La nivelul Golfului La Plata, se uneşte cu apele reci ale Curentului Falkland şi sub influenţa
vânturilor de vest, ca un curent de derivă, traversează pe direcţia vest-est apele sudice ale
Atlanticului sub denumirea de Curentul rece de derivă al vânturilor de vest. În preajma
ţărmurilor Africii, o ramură a acestui curent se deplasează spre nord sub denumirea de Curentul
Benguelei încheind astfel inelul determinat iniţial de Curentul Ecuatorial de Sud.
Ca şi în Oceanul Pacific, şi între cei doi curenţi, Ecuatorial de Nord şi Ecuatorial de Sud, se
formează un curent Ecuatorial Contrar cu direcţia firească de deplasare vest-est purtând
denumirea de Curentul Guineei.

- Principalii curenţi din Oceanul Indian

Desfăşurat, ca suprafaţă în marea sa majoritate, în emisfera sudică în Oceanului Indian apar
curenţii ce au o anumită particularitate. La aceasta, se adaugă existenţa şi modul de manifestare a
vânturilor periodice – musonii. În context, putem aprecia că la sud de Ecuator, în emisfera
australă, se formează Curentul Ecuatorial de Sud, pe când la nord în emisfera boreală apar
curenţi generaţi de musoni. Ca o particularitate, pentru cele două categorii de curenţi, menţionăm
manifestarea lor diferită în cele două perioade ale anului – vara şi iarna (fig. 11, 12).
Curentul Ecuatorial de Sud se formează în timpul verii în zona ţărmurilor sud-vestice ale Insulei
Jawa şi este determinat de activitatea alizeelor care impulsionează deplasarea apelor pe direcţia
est-vest. Acesta traversează Oceanul Indian până către ţărmurile Insulei Madagascar de-a lungul
spaţiului marin cuprins între paralelele de 10° şi 20° lat. S.
Ajuns către ţărmurile nord-estice ale insulei se desparte, adică se ramifică, în trei ramuri, inclusiv
spre nord, de-a lungul ţărmurilor estice ale Africii - Peninsulei Somalia, de unde poartă
denumirea de Curentul de vară al Somaliei. În deplasarea sa datorită musonilor de vară (între
aprilie – septembrie), curentul respectiv se îndreaptă către Insula Socotra, situată în extremitatea
estică a Cornului Somaliei şi de aici pătrunde în Marea Arabiei, scăldă ţărmurile vestice ale
peninsulei India – purtând denumirea de Curentul musonilor de vară.
Din curentul iniţial, o altă ramură pătrunde prin strâmtoarea dintre continentul african şi Insula
Madagascar, continuându-se în Curentul Mozambicului şi o a treia ramură se îndreaptă către
ţărmurile estice ale insulei, purtând denumirea de Curentul Madagascarului.
În sud-vestul insulei, curentul Madagascarului şi cel al Mozambicului se unesc, ducând la
formarea unui curent de debit care se deplasează către Capul Bunei Speranţe sub denumirea de
Curentul
Acelor. Din extremitatea sudică a Africii, Curentul Acelor se asociază Marelui Curent de Derivă
al Vânturilor de Vest care străbate pe direcţia est-vest zonele sudice ale Oceanului Indian. Ajuns
în apropierea Australiei, curentul respectiv se desparte din nou în două ramuri,iar cea nordică,
pentru a închide circuitul format iniţial de vânturile alizee – purtând denumirea de Curentul Rece
al Australiei de
Vest, pe când cealaltă ramură, sudică, se asociază aceluiaşi curent al vânturilor de vest.
Curentul musonic de iarnă - După denumire, curentul respectiv se formează în anotimpul de
iarnă, începând de la vest de Insula Sumatera şi se deplasează pe direcţia est-vest, chiar în
preajma Ecuatorului până la 7° lat. N. Curentul se deplasează de-a lungul ţărmurilor
continentului Asia, în care apar golfurile Bengal şi Arabiei, după care face joncţiunea la curentul
format de alizeul de sud – prezentat anterior sub denumirea de Curentul Ecuatorial de Sud. Cei
doi curenţi determină constituirea imediat la sud de Ecuator a Curentului Ecuatorial Contrar.

- Principalii curenţi din Oceanul Arctic

Oceanul Arctic este diferit ca extensiune, poziţie şi legături cu celelalte oceane. Aceste condiţii
asociate la prezenţa unor vânturi puternice rezultate în urma presiunii atmosferice foarte ridicate,
precum şi aportul curenţilor din Atlantic duc la formarea mai multor curenţi oceanici.
În categoria acestora, subliniem – Curentul Groenlandei Orientale, care se formează în
perimetrul nord - estic al Groenlandei şi evoluează paralel cu ţărmurile insulei către sud,
respectiv către apele Atlanticului de Nord. Deşi transportă însemnate cantităţi de apă rece, ca o
compensaţie a aporturilor prezentate anterior, se deplasează pe o distanţă de 3.000 km şi vine să
suplinească golul apelor calde şi mai sărate aduse în spaţiul oceanului de către Curentul Nord-
Atlantic. La aceşti curenţi oceanici se adaugă şi existenţa unor curenţi locali în extremitatea
nordică a continentelor America de Nord, Europa şi
Asia determinaţi de aportul însemnat al marilor sisteme fluviale care se varsă la nivelul
latitudinilor de 70-72° lat. N în oceanul respectiv.

Menţionat şi descris parţial la nivelul oceanelor, în extremitatea sudică a Terrei, se desfăşoară un

curent unic, denumit Curentul vânturilor de vest sau Circumantarctic. Originea curentului este
datorată existenţei vânturilor de vest care în emisfera sudică au cale liberă în sudul continentelor
America de Sud, Africa şi Australia, deci în spaţiul marin pe care am fi vrut să-l denumim
Oceanul Austral. Curentul respectiv se desfăşoară între paralele de 40° şi 55° lat. S, constituindu-
se ca un curent puternic, continuu şi cu ape reci.

• Importanţa curenţilor
Orice proces sau fenomen natural care se produce pe suprafaţa Terrei prezintă importanţă atât în
ceea ce priveşte însăşi existenţa sa, cât şi în ceea ce priveşte efectele pe care le generează.
Particularităţile curenţilor se manifestă asupra componentelor fizice, chimice şi biologice ale
domeniului marin în ansamblu şi, parţial, a domeniului terestru.
După prima componentă, efectul curenţilor se manifestă asupra temperaturii şi precipitaţiilor. La
sacră continetală, se remarcă faptul că la nivelul bazinelor oceanice se disting două regiuni, una
vestică cu temperaturi mai ridicate, datorită apelor calde aduse de curenţii oceanici cu evoluţie pe
direcţia est-vest, şi regiunea estică, în care apele au temperaturi scăzute, graţie prezenţei apelor
reci aduse de curenţii cu originea în zonele latitudinilor superioare.
Fenomenul termic se manifestă atât pentru domeniul acvatic (cele mai frecvente cazuri şi cu
manifestări pe toate bazinele oceanice) şi chiar pentru domeniul terestru (mai ales în preajma
ţărmurilor continentale). Exemplul cel mai relevant îl constituie prezenţa Curentului Golfului
(Gulf Stream), în regiunea ţărmurilor vestice, nordice şi estice ale Peninsulei Scandinavia, unde
temperaturile medii anuale din regiunile nord-vestice ale Europei şi, mai ales, cele dintre paralele
de 50°-70° lat. N, sunt cuprinse 0° şi 10°C, în schimb, între aceleaşi paralele, dar pe continentul
nord-american, şi anume în extremităţile nord-vestice, temperaturile sunt cuprinse între 0 - 10°C.
Prezenţa apelor calde în zona limitrofă ţărmurilor continentale determină formarea frecventă a
precipitaţiilor cu efecte benefice asupra teritoriilor respective; situaţia este inversă în cazul
prezenţei curenţilor reci.
Sub raportul influenţei asupra chimismului apelor, cercetările au arătat că efectele practice
asupra salinităţii se manifestă în sensul că acei curenţi cu ape calde au o salinitate mai mare,
cuprinsă între 3437%0, spre deosebire de apele curenţilor reci care au o salinitate cuprinsă între
32-34%0.
Şi, nu în ultimul rând, curenţii acţionează asupra vieţii acvatice, total diferite în cuprinsul celor
două categorii de curenţi. Astfel, ca urmare a diferenţei de temperatură dintre Curentul Golfului
şi Curentul Labradorului, în jumătatea nordică a Oceanului Atlantic, în zona de amestec a apelor
calde cu cele reci, apar condiţii improprii pentru existenţa unei multitudini de microorganisme şi
organisme acvatice, fapt ce duce la dispariţia lor. Acelaşi fenomen se produce şi în cazul
întâlnirii Curentului cald Kuro-Shiwo cu Curentul rece Oya-Shiwo, al Curentului Perului cu ape
reci cu Curentul cald Ecuatorial – ambele fenomene înregistrându-se în Oceanul Pacific.
Importanţa practică a zonelor sau perimetrelor oceanice respective constă în faptul că sunt cele
mai des folosite spaţii pentru pescuitul oceanic.

Curenți marini
Nume Ocean (Mare)
Curentul ecuatorial de nord in Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific și
in Oceanul Indian
Curentul Caribic Atlantic (Marea Caraibilor, Golful
Mexic)
Curentul Floridei
Curentul Antilelor
Gulf Stream (Curentul Golfului)
Curentul Atlanticului de Nord
(Curentul Groenlandei și Labradorului)
Curentul Irming (O ramură din
Curentul Golfului)
Curentul Norvegiei (O ramură din
Curentul Golfului)
Curentul Azorelor și Curentul
Portugaliei
Curentul Canarelor
Curentul de coastă chinez
Kuroshio sau Kuroshivo
Curentul Pacificului de Nord
urentul Californiei
Curentul ecuatorial de Sud
Curentul Braziliei
Curentul Somaliei
Curentul Mozambicului
Curentul Agulha
Curentul Austral de est
Anticurentul Ecuatorial
Curentul Guineii
Curentul Oyashio
Curentul circular antarctic
Curentul Capului Horn și Curentul
Falkland
Curentul Bengalului
Atlantic (Golful Mexic, Str. Florida)
Atlantic (Antile, Mara Sargaselor)
Atlantic (Coasta americană, Atlanticul
de Nord)
Atlantic
Atlantic (partea europeană a Mării
Nordului, coasta Labradorului, Bazinul
Terra Nova)
Atlantic (partea europeană a Mării
Nordului)
Atlantic (partea europeană a Mării
Nordului)
Atlantic (Pragul Azorelor, coasta
portugheză)
Atlantic (coasta de vest europeană și
africană)
Pacific (Marea Chinei de Est, Marea
Chinei de Sud)
Pacific (Pacificul de vest, Marea
Japoniei)
Pacific
Pacific (coasta americană)
in Atlantic, Pacific și Oceanul Indian
Atlantic (coasta de vest braziliană)
Oceanul Indian (coasta de nord
africană)
Oceanul Indian (Str. Mozambicului)
Oceanul Indian (coasta sud estică
africană)
Pacific (Marea Tasmaniei)
in Pacific și Oceanul Indian
Atlantic (Golful Guineii)
Pacific (Marea Bering)
regiunea polară de sud a Oceanului
Atlantic, Indian, Pacific și Marea
Arctică de Sud,
Atlantic (Insulele Falkland)
Atlantic (coasta sud vestică africană)
Curentul Austral de Vest Oceanul Indian (coaste de vest a
Australiei)
Curentul Humboldt Pacific (coasta vestică a Americii de
Sud)
Bibliografie online

 https://ro.wikipedia.org/wiki/
Curent_marin
 http://www.1902encyclopedia.com
 curs oceanografie realizat de doamna de
profesoara Mititelu- Ionuș Oana