1.6.

Selecția vânatului

Prin selecţia vânatului înţelegem scoaterea din teren, prin împuşcare, a pieselor
necorespunzătoare calitativ, cu scopul de a rămâne numai cei bine dezvoltaţi, sănătoşi, cu trofee
mari. Dacă într-un teren, efectivul optim poate fi numai de 100 exemplare, atunci interesul este
ca toţi aceştia să fie de cea mai bună calitate, încât hrana şi adăpostul să fie folosite de ei şi nu de
elemente fără valoare. Prin eliminarea din teren a celor necorespunzători, rămân să se reproducă,
deci să-şi transmită caracterele, numai elementele de valoare.
Eliminarea nu se poate face decât prin împuşcare şi mai rar, prin capturare. Practic,
împuşcarea este singurul mijloc de a le scoate din teren.
Selecţia prin împuşcare este posibilă la cele trei specii de cervide, apoi la capra neagră şi
muflon, la care vânătorul are la dispoziţie şi coarnele pentru a identifica pe cei necorespunzători.
în oarecare măsură, selecţia este posibilă şi la mistreţ.
Prin selecţie, se urmăreşte obţinerea de trofee mari, dar selecţia are şi importanţă
economică, dat fiind că se realizează un plus de carne, indivizii rămaşi după selecţie fiind mai
mari la corp.
Noţiunea de selecţie cuprinde şi realizarea unui raport corespunzător între sexe, precum şi a
unei normale structuri a claselor de vârstă. Pentru realizarea acestor obiective, vânătorul este
nevoit, uneori, să elimine din teren şi elemente relativ bune, care în alte împrejurări ar trebui
păstrate. Câteodată, vânătorii şi personalul de teren au reţineri când trebuie să împuşte elemente
relativ bune, deoarece este preferabil să se facă o greşeală împuşcând un exemplar care nu
trebuia scos, decât să se lase în teren o densitate prea mare.
Selecţia are efect satisfăcător numai dacă densitatea nu este prea mare.
Coarnele slabe şi greutatea corpului sub medie sunt motive pentru împuşcarea unui vânat.
Dar ele sunt influenţate de condiţiile de mediu. După o iarnă grea şi cu hrană puţină, cervidele
vor avea coarne slabe şi greutatea mai mică deşi organismul lor este numai temporar slăbit. Dacă
în anii următori condiţiile vor fi favorabile, vor putea avea din nou coarne de valoare. Ar fi deci o
greşeală să fie eliminaţi din teren după un astfel de an critic.
La aprecierea mărimii coarnelor, trebuie avută în vedere şi vârsta. Coarnele de 8 ramuri pot
fi considerate bune pentru cerb de 2 1/2 ani, dar sunt cu totul nesatisfăcătoare la unul de 8-10 ani.
Aşa fiind, persoana care face selecţia trebuie să aibă experienţă în aprecierea vârstei vânatului
viu de pe teren.
Trebuie accentuat că, pentru a avea coarne mari, este necesar ca animalul să fie lăsat să
atingă vârsta dezvoltării sale maxime. Astfel, cerbul are trofeele cele mai mari la vârsta de 10-13
ani, căpriorul la 4-8 ani, lopătarul la 8-10 ani. De la această vârstă în sus, coarnele scad. în ce
priveşte capra neagră şi muflonul, este ştiut că trofeele acestora cresc până la sfârşitul vieţii
animalului. La mistreţ, colţii mari se realizează la vârsta de 7-10 ani.
Animalul vânat la vârsta când are trofeul cel mai mare, deci la momentul potrivit (şi dacă în
acelaşi timp, coarnele sunt şi de valoare), se numeşte cerb, căprior, lopătar de recoltă, iar cel
scos, deoarece este necorespunzător, primeşte denumirea de cerb, căprior lopătar de selecţie. Mai
există o categorie şi anume cea a animalelor tinere care nu au ajuns la vârsta de recoltă, dar sunt
bine dezvoltate pentru vârsta lor, au o conformaţie bună a coarnelor şi promit să dea, cu timpul,
coarne de calitate. Acestea se numesc cerbi căpriori, lopătari de viitor. Operaţia de selecţie
constă în a elimina din teren, prin împuşcare elementele de selecţie şi a păstra pe cele de viitor,
până la vârsta dezvoltării maxime a coarnelor.
Selecţia vânatului prin împuşcare este o operaţie complexă. Se cer îndeplinite o serie de
condiţii, pentru ca ea să dea rezultate bune: experienţă în cunoaşterea trofeelor, aprecierea
vârstei, observarea ani în şir a aceluiaşi exemplar, deci identificarea lui pentru a stabili momentul
când şi dacă trebuie extras. Mai este necesar un personal de teren conştiincios, dotat cu binoclu,
cu arme ghintuite, prevăzute cu lunetă. De asemenea, trebuie cărări, observatoare, colibe sau
cabane în care să se poată adăposti cel ce face observaţii asupra vânatului şi selecţia.

PRINCIPII DE SELECŢIE

- Masculii de selecţie se scot înainte de începerea perioadei de împerechere, pentru ca ei să

nu mai aibă ocazia de a transmite caracterele rele; cervidele de sex masculin de valoare,
dimpotrivă, se împuşcă la sfârşitul perioadei de împerechere sau chiar după terminarea ei, adică
după ce şi-au îndeplinit rolul de reproducători.
- La selecţia masculilor de cervide ne servim de două criterii: mărimea corporală şi
coarnele, pondere mai mare având mărimea corpului. Când la apreciere ne servim de coarne,
criteriul trebuie să fie, în primul rând, grosimea acestora şi numai în al doilea rând lungimea şi
forma prăjinilor, numărul de ramuri.
- Din numărul total de extrageri ce se fac într-un an, procentul cel mai mare trebuie să fie
din rândul tineretului, deoarece:
- În tinereţe, identificarea animalelor slabe este mai uşor de făcut.
- Scoţându-se de timpuriu, animalele necorespunzătoare nu se reproduc.
- La acelaşi număr de vânat, din teren, scoţând mai mulţi tineri, creşte procentul celor în
vârstă, capabili să dea coarne de valoare.
Se extrag, indiferent de sex şi vârstă, exemplarele care au părul zburlit, fără luciu, murdari
în jurul anusului, şchiopi, deci vizibil bolnavi. Cornul rupt, din cauza unui accident sau a bătăii,
nu justifică extragerea; după căderea coarnelor, vor creşte altele normale.

Selecţia la cerb.
La masculi.
Vânătorul doreşte să obţină un trofeu cu prăjini lungi şi groase, deschidere mare, coroană frumoasă,
culoare închisă şi perlaj bogat. Prin selecţie se caută a se elimina cei ale căror coarne nu sunt sau nu vor fi
de bună calitate.
Selecţia în faza de viţel. Viţel se numeşte puiul de cerb până la vârsta de un an. Până la această
vârstă el încă nu are coarne, deci singurul criteriu de selecţie rămâne mărimea corpului. Se extrage prin
împuşcare orice viţel cu mărimea, deci greutatea sub cea normală. Când sunt în cârduri de iarnă, prin
comparaţie, se pot distinge cei mai mici.
Dacă poate fi identificată, este bine să fie împuşcată şi mama viţelului fătat târziu.
 Sub raportul calităţii, cerbii se grupează în următoarele patru categorii:
Categoria I/a: cerbi de recoltă având coarne de bună calitate, ajunşi la maximul dezvoltării. Ei
reprezintă ţelul gospodăriei vânătoreşti.
Categoria I/b: cerbi ajunşi la maximul dezvoltării, însă având coarne de calitate necorespunzătoare.
Ar fi trebuit împuşcaţi mai de mult prin selecţie. Trebuie împuşcaţi fără întârziere.
Categoria II/a: cerbi încă neajunşi la maximul dezvoltării, dar care, prin conformaţia coarnelor,
promit să dea, cu timpul, trofee mari - cerbi de viitor.
Categoria II/b: cerbi tineri, necorespunzători, care deci trebuie eliminaţi din efectiv cât mai curând.
Suliţarii. Se numesc astfel cerbii care nu au ramificaţii la coarne şi care, de regulă, au vârsta de 12-
24 luni. De asemenea, trebuie extraşi suliţarii care în octombrie încă nu şi-au curăţit coarnele de păr,
deoarece ei, probabil, provin din cei fătaţi târziu.
Cerbii de 2 1/2 ani. Trebuie să aibă cel puţin coarne de 6, câte 3 ramuri la un corn. Cei cu
predispoziţie de a da coarne mari pot avea 8 sau chiar 10 ramuri.
Cerbii de 3 1/2 ani. Sunt valabile criteriile de selecţie de la vârsta de 2½ ani, numai că cerbii au
coarne mai mari.
Cei de viitor trebuie să aibă cel puţin 8 ramuri, iar cele de la vârf să fie aproxi mativ egale, în formă
de furcă sau coroană, centrul de greutate fiind în jumătăţea superioară, vârfurile ramurilor mai groase.
Cerbii de 4½-5½ ani trebuie să aibă cel puţin 10 ramuri. Prin urmare, se consideră cerbi de selecţie:
- cei care au mai puţin de 10 ramuri;
- cei de 10 ramuri, însă cu centrul de greutate înjumătăţea inferioară a prăjinii, deci ramuri slabe la
vârf,-ramura mijlocie scurtă;
- cerbi de 10 sau 12 cu coroană, dar având prăjini şi ramuri scurte.

Cerb de 3½ ani: a-d-de selecţie; e - g - de viitor

Cerbii de 6½ şi 7½ ani de bună calitate trebuie să aibă coroană din cel puţin 3 ramuri bine
dezvoltate, la fiecare prăjină, iar centrul de greutate să fie plasat în jumătatea superioară. Dacă este vorba
de un cerb care, obişnuit, formează ramura de greţuri, atunci ea trebuie să fi apărut. La această vârstă,
coarnele sunt bine conturate în ce priveşte forma, mărimea, coroana, deci se poate şti cam ce trofeu va
rezulta atunci când cerbul va atinge maximul dezvoltării sale.
 Diferenţa de formă la cerbii de 3½ ani de selecţie şi de viitor: a şi c- cerbi de selecţie; b şi d - cerbi de
viitor

Cerbi de selecţie de 4½ ani şi 5½ ani Cerbi de viitor în vârstă de 4½ ani - 5½

ani

Cerbi de selecţie de 6½ ani şi 7½ ani

Se extrag prin selecţie:

- cerbii fără coroană sau având coroană la o singură prăjină; aici intră şi cei cu 8 ramuri;
- cei cu coroană slabă, prăjini scurte sau având ramura mijlocie amplasată sus. Aceştia din urmă nu
vor avea coroană mare.
Cerbii de viitor de aceste vârste, de obicei, au mai mult decât 3 ramuri la coroană, unii chiar 5-6,
mai cu seamă în Carpaţi.

Cerb de viitor de 6½ ani; b - cerb de viitor de 7-8 ani

Cerbi de la 8½ ani şi mai bătrâni. Coarnele cerbului ating maximul dezvoltării lor, după unii la 11-
13 ani, după alţii între 10 şi 14 ani, ele intrând în perioada de regres începând cam cu anul al 15-lea al
vieţii. Maximul putând deci începe la 10-11 ani, înseamnă că cerbul în al 9-lea an al vieţii se apropie de
punctul culminant. Între 8 şi 12 ani, în majoritatea cazurilor însă între 8 şi 10 ani, cerbul are cel mai mare
număr de ramuri la coroană. După aceea, numărul acestora poate să scadă, în schimb, prăjinile câştigă în
grosime. Ramura de gheţuri poate lipsi în ultimii ani. Atâta timp cât centrul de greutate al coarnelor este
în jumătatea lor superioară, acestea încă n-au ajuns la punctul culminant al dezvoltării lor.
Se consideră cerbi de selecţie şi se extrag: cei fără coroană sau cu coroană la o singură prăjină; cei
cu prăjini scurte şi subţiri sau cu trofee în general inestetice, înguste; cei cu centrul de greutate
înjumătăţea inferioară a prăjinii.
În figură sunt arătate 6 coarne de selecţie ale unor cerbi între 8 şi 16 ani, care nu corespund
cerinţelor, deoarece au următoarele caracteristici:
1 = cerb de 12 impar, de 8 ani, având ramurile de la coroană scurte;
2 = cerb de 12 impar, de 8 ani, având unele ramuri foarte scurte;
3 = cerb de 10 impar, în vârstă de 8 ani, având prăjini şi ramuri subţiri, iar coroană numai la o
prăjină;
4 = cerb de 10 în vârstă de 10 ani, fără perspectiva de a forma coroană cu ramuri lungi;
5 = cerb de 10 destul de bătrân (12 ani) cu coroană slabă;
6 = cerb de 12 foarte bătrân (16 ani), formă inestetică. Trebuia scos de mult.
La toate aceste coarne, centrul de greutate este înjumătăţea inferioară.
Defectele coarnelor de cerb se pot grupa în: defecte de dezvoltare, de formaţie şi de frumuseţe.
Despre cele de dezvoltare s-a vorbit mai sus.
Defectele de formaţie sunt:
Lipsa coarnelor. Există şi astfel de cerbi. Fireşte aceştia trebuie împuşcaţi, fără întârziere.

Cerbi de selecţie Cerb având o prăjină ruptă; 2 - cerb cu cilindrul frontal

rupt;
3 - cerb de selecţie anormal având trei cilindri
frontali
Selecţia la ciutele de cerb. Eliminarea din teren a ciutelor de selecţie este o operaţie tot aşa de
importantă ca şi selecţia la tauri. Pentru a obţine un viţel viguros din care să se dezvolte un cerb puternic,
este nevoie de o mamă sănătoasă şi cu corp bine dezvoltat.
 a - Cerb cu deschidere mică; b - cerb cu deschidere mare; a - Coarne de cerb cu prăjini drepte; b-coarne
de cerb cu prăjini arcuite
S-a dovedit că între femele de aceeaşi vârstă există o mare deosebire de greutate, aceasta mergând
până la 50%. Scoţând din teren ciutele mai mici la corp se ajunge cu timpul la o greutate corporală mai
mare. Dar operaţia nu este simplă. Uneori se comit greşeli. Totuşi este de preferat să se împuşte o femelă
de viitor, decât să nu se extragă numărul prevăzut în plan şi, în consecinţă, să rămână pe teren un număr
mai mare decât trebuie, depăşindu-se astfel densitatea admisă.
La ciute,
singurul criteriu la selecţie este greutatea corporală, în sensul de a scoate din teren pe cele sub
greutatea normală; un alt criteriu este vârsta, înţelegând prin aceasta împuşcarea celor de peste 14-15 ani,
care dau viţei slabi. într-adevăr, rar se întâmplă ca o ciută să rămână stearpă numai din cauză că e bătrână.

Selecţia ţapilor
este bine să se facă în primele săptămâni ale epocii de vânătoare a acestei specii, adică în iunie.
Aceasta din două motive: primul, ca piesele de selecţie să nu mai ajungă în perioada de rut - mijlocul lui
iulie - mijlocul lui august - deci să nu-şi poată transmite caracterele lor inferioare; al doilea, deoarece la
începutul sezonului, observarea lor deci aprecierea calităţii se face mai uşor, ei ieşind mai cu regularitate
la păşune.
Vânătorul doreşte să obţină trofee de căprior cu lungime, volum şi greutate mare, perlaj bogat.
Astfel de coarne se obţin de la ţapi cu greutate corporală mare, sănătoşi şi având vârsta de 4-8 ani, când
coarnele ating punctul culminant al dezvoltării lor.
Dintre ţapii cu un singur corn, nu se consideră de selecţie cei cărora un com le este rupt din cauza
unui accident (izbitură de arbore, luptă între ţapi). Cilindrul frontal fiind nevătămat, ţapul va putea da
coarne normale în anul următor. În schimb, este de selecţie cel cu cilindrul frontal vătămat sau pipernicit,
deoarece acesta nu va da niciodată coarne normale.
Coarnele degerate din cauza iernilor cu temperaturi foarte scăzute au vârful sfârâmicios; baza le
este tare ca şi a coamelor normale. Nu este bine să fie împuşcaţi, deoarece după căderea acestor coarne,
vor apărea altele normale.
Coarnele cu mai multe prăjini pot proveni din existenţa unui cilindru frontal în plus, mai mic, în
care caz anomalia este permanentă, iar ţapul trebuie scos.
Se împuşcă şi iezii fătaţi târziu, dacă e posibil cu mama lor cu tot, deoarece este probabil că aceasta,
şi în viitor, va făta tot târziu. De asemenea, iezii rămaşi fără mamă.
Deoarece în octombrie-noiembrie, iezii masculi se pot deosebi de femele, la selecţie trebuie să se
împuşte mai multe iede decât iezi şi anume cam 2/3 iede şi numai 1/3 iezi, deoarece pentru masculi
perioada favorabilă de selecţie este la un an, când au corniţe.
Selecţia la femele de căprior este tot aşa de necesară ca şi la ţapi. Nu este de conceput să se obţină
coarne mari de la iezi proveniţi de la mame slabe. Operaţia este însă mai dificilă, deoarece aici nu sunt
coarne.
 Dintre căprioarele adulte sunt considerate de selecţie, deci se împuşcă: cele cu părul zburlit, fără
luciu, cele care tuşesc sau au regiunea anusului murdărită, bolnave; cele care, toamna, năpârlesc târziu,
cele bătrâne, deoarece dau naştere la iezi slabi, cele sterpe sau care fată târziu; în sfârşit, cele ale căror iezi
rămân mici.

Selecţia la capra neagră.

Şi la această specie, criteriile pentru selecţia prin împuşcare sunt coarnele şi starea corporală. în ce
priveşte coarnele, se consideră valoroase cele lungi, cu circumferinţa mare, deschidere apreciabilă a celor
două coarne şi încovoiere corespunzătoare a vârfului.
Vânătorii cei mai exigenţi obişnuiesc să clasifice şi coarnele de capră neagră în 4 categorii de
calitate: I/a, I/b, II/a, şi II/b. Pentru cele din categoria I/a, se cer de exemplu minimum 110 puncte C.I.C.
Dar, firea sperioasă a caprei negre, care nu permite apropierea de ea la distanţă mică, precum şi coarnele
ei relativ mici pentru distanţa respectivă, fac dificilă aprecierea calităţii după coarne a animalului viu. Din
acest motiv, în mod practic, rămâne ca unic criteriu de selecţie pentru ambele sexe starea fizică şi se
împuşcă cele slabe, considerând că ele nu vor da iezi viguroşi. Starea părului şi greutatea corporală
servesc la această apreciere. De asemenea, se scot iezii cu coarne anormale. Perioada de selecţie coincide
cu cea de vânătoare şi este 15 septembrie - 15 decembrie.

Selecţia la muflon.
Regulile generale de selecţie arătate la cervide se aplică şi la mufloni. La această specie însă mai
intervin două criterii: culoarea şi obiceiul de a coji. într-adevăr, există numeroase încrucişări între muflon
cu oaia domestică, iar consecinţa acestora este schimbarea coloraţiei lânii şi obiceiul de a roade coaja
arborilor. Se vor extrage, indiferent de sex şi vârstă piesele cărora le lipseşte pata deschisă de pe latura
corpului („şeaua") şi care au abdomenul şi picioarele colorate brun, în loc de culoarea normală - alburie.
De asemenea, deoarece prin roaderea cojii arborilor, se cauzează pagube, se vor împuşca toţi care au acest
rău obicei, chiar dacă ar fi bine dezvoltaţi şi cu coarne frumoase şi mari. Aceşti produşi ai încrucişărilor
au şi obiceiul de a behăi din când în când. Se vor împuşca deci în cadrul selecţiei, cei care vor fi auziţi
behăind.

Selecţia la mistreţi.
Este mai dificilă decât la oricare din speciile precedente. Aceasta nu numai din cauza lipsei
coarnelor, ci şi a vieţii pe care o duc, în adâncul pădurilor, ieşind la loc deschis mai mult noaptea. Totuşi,
o oarecare posibilitate de selecţie există.
Vânătorul doreşte să obţină de la mistreţi colţi cu lungime şi lăţime mare. Pentru aceasta, prima
condiţie este ca mistreţul să fie lăsat să atingă vârsta de 7-10 ani. Deci, cât mai mulţi masculi de această
vârstă. A doua regulă este să nu se împuşte prima piesă dintr-o turmă de mistreţi, deoarece aproape
întotdeauna este o scroafă cu purcei - conducătoarea cârdului.
La purcei (cei sub vârsta de un an) se constată o mare diferenţă de mărime, chiar dacă ei provin de
la aceeaşi mamă. Cei mai mici trebuie împuşcaţi, deoarece, dacă sunt masculi nu vor da colţi mari, dacă
sunt femele, vor avea o dezvoltare încetinită, fătând mai târziu. Cei fătaţi târziu intră mici în iarnă şi pier
în iernile grele. Dar chiar dacă supravieţuiesc, rămânerea în urmă în creştere, constatată în primul an, nu
se mai recuperează în anii următori. Iarna, când se formează turme din mai multe femele cu purcei, se
observă diferenţă şi între purceii diferitelor mame. în acest caz, de la mamele cu purcei întârziaţi, se pot
împuşca mai mulţi, eventual toţi, inclusiv mama, deoarece probabil că aceasta şi în anii următori va făta
tot târziu; în schimb de la cele cu purcei bine dezvoltaţi, se vor împuşca puţini.
La selecţia de mistreţi, regula de bază este de a se împuşca totdeauna piesa cea mai mică din turmă.
Procedând aşa nu greşim. Se cârduiesc în turme femelele tinere cu purceii lor; cele bătrâne cu purcei de
obicei nu.
La mistreţii de 1½ ani, regula este aceeaşi: să se scoată totdeauna piesa cea mai mică. Identificarea
nu este prea grea, deoarece iarna, în turmele de mistreţi, se văd trei categorii de vârstă: purceii, mistreţi de
1½ ani şi scroafa conducătoare, care de regulă, este mai mare de 1½ ani. Deci, dintre exemplarele de 1½
ani, se scot cei mai mici.
Pentru a obţine mulţi mistreţi cu colţi mari, este nevoie să se realizeze piramida vârstelor, vârful
căreia să fie format din mistreţi de 7-10 ani. Pentru a realiza şi apoi a menţine această piramidă, este
nevoie ca majoritatea absolută a recoltei anuale să provină, în primul rând, din purcei, apoi din mistreţi de
1½ ani. Se susţine că prin aceasta se micşorează şi pagubele în culturile agricole, explicaţia fiind aceea că
exemplarele bătrâne, cu greu părăsesc pădurea.
Dintre scroafele adulte să se scoată prin selecţie cele ce fata târziu sau cele bălţate, ca urmare a
încrucişării cu porci domestici. La ambele categorii, mai întâi se împuşcă purceii. în legătură cu aceasta,
trebuie arătat că aproximativ din ianuarie-februarie, purceii nu mai au nevoie să fie conduşi de mama lor.
Vierii tineri, de asemenea trebuie cruţaţi spre a ajunge la vârsta când pot avea colţi mari (7-10 ani).
Se împuşcă doar cei bolnavi. Părul zburlit este un indiciu de proastă stare sanitară. Trebuie menţionat însă
că, în toamna celui de al doilea an al vieţii, vierii se despart de cârd, devenind solitari. Prin urmare nu toţi
mistreţii solitari sunt şi mistreţi bătrâni, deci când vine în goană un singur mistreţ, el trebuie observat
bine. în condiţii de lumină favorabilă, colţii pot fi remarcaţi. Se atrage atenţia că şi scroafele bătrâne, în
preajma alegerii locului de fătat (martie-aprilie), umblă singure. în această perioadă însă nu există
pericolul de a greşi, deoarece vânătoarea este închisă.
La mistreţii bătrâni, selecţia nu este posibilă, neavând nici un criteriu de deosebire. Tot ce se poate
face este de a împuşca pe cei ce par bolnavi, apoi pe cei şchiopi, bălţaţi. De asemenea, pot fi consideraţi
de selecţie şi trebuie împuşcaţi cei ce produc pagube în mod sistematic în culturile agricole. Aceştia pot fi
împuşcaţi conform Art. 29 din legea vânătorii (103/1996) şi în afara sezonului legal de vânătoare, dar
numai cu aprobarea prealabilă a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.
Reuşita selecţiei depinde şi de condiţiile de linişte din terenul de vânătoare. în cele liniştite, mistreţii
ies, în căutarea hranei, seara devreme, iar dimineaţa se retrag relativ târziu, încât pot fi observaţi. Pentru
împuşcare se aplică metodele pândei la trecători şi puncte de hrănire. în locurile frecvent cercetate, merită
să fie făcute observatoare înalte. Tot în terenurile liniştite, oarecare şansă oferă şi apropiatul.
În ce priveşte goana, alegerea pieselor de împuşcat este posibilă numai când mistreţii vin cu viteză
mică. Din acest punct de vedere, bătăile cu câinii nu sunt indicate. Nici gonaşii nu trebuie să facă zgomot
mare. Zăpada uşurează alegerea, deoarece silueta se proiectează pe fondul alb.
La alte specii de vânat, nu poate fi vorba de selecţie.