1.4.

Hrana complementara a vanatului

Cu toate că primăvara, vara şi toamna, vânatul găseşte hrană în terenul liber, sunt totuşi cazuri,
destul de numeroase, când se simte nevoia completării hranei de către om chiar şi în aceste anotimpuri.
Pentru a se dezvolta normal şi a nu suferi pierderi în timpul iernii, vânatul trebuie să aibă hrană
suficientă în toate cele 4 anotimpuri, deci şi iarna. Altfel este expus la pierderi de efectiv. Completarea
hranei vânatului nu este o problemă simplă, deoarece nu se cunoaşte încă destul de bine preferinţa
vânatului faţă de diferitele sortimente de hrană, apoi nu poate fi stabilită, ca normă generală, nici canti -
tatea.
MĂSURI PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA HRANEI NATURALE

1. AMELIORAREA MEDIULUI DE TRAI AL VÂNATULUI

Cu ocazia exploatărilor de păduri sau a curăţirii păşunilor, să fie lăsaţi arborii şi arbuştii necesari
pentru hrana vânatului. Aceştia se pot împărţi în două grupe:
Grupa I. Arbori şi arbuşti care produc fructe sau seminţe. Aici se încadrează stejarii de pe marginea
pădurilor, a poienilor, a liniilor somiere sau parcelare, a canalelor, a drumurilor, apoi din interiorul
păşunilor. Ei vor produce ghindă, iar vânatul o va aduna singur de pe pământ. Un rol asemănător au:
părul, mărul şi cireşul sălbatic, scoruşul, porumbarul, lemnul câinesc, salba moale, măceşul, salcâmul şi
Amorpha.
Grupa II. Arbori şi arbuşti care produc hrană sub formă de frunze, ramuri, muguri şi coajă: salcia
căprească, plopul tremurător, socul negru şi roşu, ulmul, carpenul, acerineele.
Să se planteze arbori şi arbuşti producători de fructe sau ramuri, dacă ei lipsesc.
De-a lungul râurilor, bălţilor, iazurilor, sălciile, prezintă interes pentru vânat. Foarte căutate de
vânat sunt: Salix triandra, Salix dasydades, Salix americana; mai puţin căutate: Salixfragilis, Salix
daphnoides, Salix acutifolia, Salix viminalis, Salix nigricans, Salix incana; aproape necăutate: Salix
purpurea, Salix uralensis.
Sălciile au avantajul că se înmulţesc foarte uşor prin butaşi.

2. ALTE MĂSURI SILVICULTURALE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA

CONDIŢIILOR DE HRANĂ ALE VÂNATULUI

Iarna, cervidele intră în parchetele de pădure în curs de exploatare şi rod de pe trunchiurile doborâte
rămurele, muguri, iar la munte şi licheni. Dacă pe ramuri sunt fructe sau seminţe, le culeg şi pe acestea.
Acelaşi lucru se întâmplă şi la lucrările de îngrijire: rărituri, curăţiri. Pentru a nu provoca o concentrare a
vânatului la aceste parchete, fapt care ar avea dezavantaje şi pentru pădure şi pentru vânat, ar fi de dorit,
ca parchetele să fie amplasate în cât mai multe puncte, pe toată suprafaţa pădurii.
De asemenea, ar fi de dorit ca exploatarea să înceapă în noiembrie şi să se termine în martie, deci
vânatul să aibă hrană în toată perioada grea de iarna.
În plantaţiile forestiere şi seminţişurile naturale se fac lucrări numite degajări, care constau din
tăierea speciilor copleşitoare (la dealuri şi munte - salcia căprească şi plopul tremurător). Pentru a servi
timp mai îndelungat ca hrană, vânatului, acestea trebuie tăiate parţial la 1 m de la sol şi aplecate cu vârful
la pământ. Jumătate din coajă fiind netăiată, arborele continuă să vegeteze, iar trunchiul fiind aplecat la
pământ ţine frunzele şi rămurelele la înălţimea vânatului.
Lucrările acestea se pot efectua în special de organele silvice sau de organizaţiile vânătoreşti în
colaborare cu cele silvice.
În pădurile unde trăiesc: cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn şi ierunca este bine să fie păstrat
afinul (Vaccimum vitis idaea) şi merişorul (Vaccimum myrtillus) apoi zmeurul şi murul. Ultimele două
sunt folositoare şi cervidelor.
3.
 3. PĂŞUNI PENTRU VÂNAT

Vânatul, an de an, consumă plantele ierbacee de calitate bună, care astfel nu ajung să facă sămânţă;
plantele de calitate inferioară nu sunt roase, deci se pot înmulţi; aşa fiind creşte treptat procentul ierburilor
fără valoare, în dauna celor valoroase. Pentru a restabili echilibrul, sunt două căi:
a) o dată la patru ani, păşunea se ară, se grăpează şi se seamănă un amestec de ierburi potrivit
solului şi climei.
b) dacă aratul nu este posibil, solul se grăpează bine, scoţând muşchiul şi râcâind solul până se văd
dungi negre.
Dacă o păşune sau fâneaţă nu este cosită pentru fân totuşi este necesar ca ea să fie cosită la sfârşitul
lui iulie pentru a produce otavă. Nu se recomandă a se recolta, de pe păşune, fân pentru vânat, deoarece
aici au rămas numai ierburi inferioare, cele bune fiind consumate.

4. CULTURI DE PLANTE PENTRU VÂNAT (OGOARE)

LEGUMINOASE PERENE

Lucerna (Medicago sativa). Este una dintre cele mai importante plante pentru vânat, atât în stare
verde cât şi ca fân. Conţine multe proteine digestibile şi săruri minerale. Dă recolte mari, pe an şi hectar,
în medie 20000-10000 kg masă verde sau 6000-7000 kg fân. Vegetează bine în regiunile în care creşte
porumbul şi viţa de vie. Rezistă la secetă datorită înrădăcinării profunde. Totuşi, dacă seceta intervine în
anul când a fost semănată, cultura poate să nu reuşească. Rezistă la îngheţ până la -25°C.
Trifoiul roşu (Trifoliumpratense) este o plantă aproape la fel de valoroasă ca şi lucerna, indicată
pentru regiunile de dealuri şi munte cu precipitaţii anuale de cel puţin 600 mm. Dă 3000-5000 kg fân la
ha.
Trifoiul alb (Trifolium repens) este utilizat pentru îmbunătăţirea păşunilor destinate vânatului. Nu
se cultivă singur, ci în amestec cu alte ierburi.
Sparceta (Onobrychis viciifolia) are calităţi nutritive aproape la fel de mari ca lucerna, dar are
avantajul că este şi mai rezistentă la secetă decât aceasta; rezistă bine şi la îngheţ. Deoarece, valoarea ei
nutritivă este inferioară celei a lucernei, iar producţia de fân la hectar mai mică (3000-6000 kg), înseamnă
că este bine să fie cultivată numai în regiunile foarte secetoase.

PLANTE CU TUBERCULI ŞI RĂDĂCINOASE

Napul porcesc sau topinamburul (Helianthus tuberosus) este cea mai importantă plantă
tuberculiferă cultivată în ogoarele pentru vânat. Dacă asupra valorii tulpinilor ca hrană, părerile pot diferi,
în ce priveşte tuberculele, toată lumea este de acord că formează un furaj de valoare. Produce 10 000-35
000 kg tuberculi pe an şi ha.
Cartoful (Solanum tuberosum), originar din America de Sud, a fost adus în Europa puţin după anul
1600, iar în România după 1800. Fiind o plantă prea bine cunoscută, nu este nevoie de a descrie modul de
cultură. Cartofii de sămânţă cei mai buni sunt cei de mărimea unui ou de găină, sănătoşi. La hectar se
seamănă 2000-2500 kg. Producţia este de 15 000-30 000 kg la ha.
Sfecla de nutreţ (Beta vulgaris var. rapacea) este utilă vânatului atât ca hrană cât şi pentru a
înlocui apa, în perioadele de secetă sau de îngheţ, în fondurile în care, iarna, apa îngheaţă; sfecla este bine
să se dea vânatului odată cu fânul.

CEREALE ŞI PLANTE DIN ALTE FAMILII

Sorgul (Sorghum vulgare) este o plantă foarte folositoare pentru fazani, aceştia consumându-i
seminţele cu multă plăcere.
Varza furajeră numită şi varză uriaşă sau varză palmier (Brassica oleracea var. acephala) este una
dintre cele mai importante plante cultivate pentru vânat. Este consumată în special de cervide şi iepuri,
dar şi de alte specii; dă producţie mare (în medie 50000-60000 kg la ha), iarna rezistă la temperaturi
scăzute până la -12°C .

HRANA COMPLEMENTARĂ A VÂNATULUI

Se numeşte hrană complementară (suplimentară) aceea pe care omul o recoltează la momentul

potrivit, o depozitează, iar în perioada critică din timpul iernii, când vânatul nu-şi poate acoperi necesarul
de hrană din mediul înconjurător, omul i-o oferă, punând-o pe teren în completarea celei naturale.
Numim hrănitoare pentru vânat o construcţie sau o amenajare acoperită, sub care punem hrana
pentru a nu fi expusă ploii sau zăpezii. Condiţia este ca sub hrănitoare solul să rămână uscat.
Punct de hrănire se numeşte acela unde hrana se pune direct în teren, neacoperită. Ex: se leagă fân
în jurul unui arbore, se pun grăunţe între mărăcini, după ce s-a curăţit zăpada, se împrăştie ghindă sau
castane sub copaci, în punctele unde se ţin mistreţii.

ÎNDRUMĂRI PENTRU RECOLTAREA FÂNULUI

Vânatul fiind exigent în ce priveşte calitatea fânului, speciile de ierburi trebuie să fie din cele mai
bune; recoltarea şi uscarea trebuie făcute cu foarte multă grijă. Fânul recoltat de timpuriu şi anume când
începe înspicatul gramineelor din fâneaţa respectivă, este de calitate bună, deoarece conţine un procent
mai mare de proteine şi un grad mai mare de digestibilitate.
Recoltându-se iarba de timpuriu, se mai poate obţine încă o coasă (otava), deci în cursul unui an se
recoltează şi cantitate mai mare decât de la un cosit târziu, o singură dată. Otava are valoare nutritivă mai
mare decât fânul.

RECOLTAREA ŞI FOLOSIREA FRUNZARELOR CA HRANĂ PENTRU VÂNAT

În terenul de vânătoare liber, frunzele şi lujerii arborilor şi arbuştilor fac parte din hrana obişnuită a
cervidelor. Procurarea frunzarelor necesită cheltuieli reduse şi ele sunt la îndemâna oricărui gospodar de
teren. Dat fiind că frunzele şi lujerii intră în hrana naturală a cervidelor în proporţie de circa 50%
înseamnă că în hrana complementară din timpul iernii trebuie să intre şi frunzarele, chiar dacă am avea
cantităţi suficiente de fân.

SPECII DE ARBORI ŞI ARBUŞTI DIN CARE SE POT RECOLTA FRUNZARE

Cele mai bogate în azot sunt frunzele de soc negru (Sambucus nigra), iar cele mai sărace cele de
fag. Uşor digestibile şi foarte apreciate sunt frunzele de: frasin, ulm, sorb, arţar, salcâm, salcie căprească,
plop tremurător (cel negru nu e bun căci conţine un ulei toxic), tei. Mai puţin bun este stejarul, ale cărui
frunze, în stare verde, conţin mult tanin, care dă frunzelor un gust amar. Acest gust dispare însă prin
uscare, de aceea frunzarele de stejar putând fi folosite pentru vânat, în lipsa altor sortimente mai bune.
Frunzare se pot face şi din tulpini de napi porceşti, dar numai toamna înainte de căderea brumei. Dacă s-
ar tăia mai de timpuriu, s-ar prejudicia dezvoltarea tuberculilor. Şi din zmeur şi rug de mure se pot face
frunzare. Nu se recomandă recoltarea frunzarelor de fag, mesteacăn, plop negru, cer.
Epoca cea mai bună de recoltare este atunci când frunzele au cea mai mare cantitate de substanţe
azotate şi cea mai mică cantitate de acid tanic; Timpul potrivit este în iunie la câmpie şi în iulie la munte.
Până toamna (octombrie) valoarea nutritivă a frunzelor verzi scade până la 50%.
Modul de recoltare şi uscare. În timpul uscării, frunzele nu trebuie să fie plouate, deoarece pierd o
mare parte din valoarea lor nutritivă. Uscarea este bine să fie făcută la umbră, altfel pierd din aromă şi
gustul plăcut
Depozitarea şi păstrarea frunzarelor se face în aşa fel încât să fie ferite de ploaie şi de animale
domestice, care le-ar putea strica.
 Frunzele sunt destinate pentru cervide, în special pentru cerbi şi căprioare, mai puţin pentru lopătari.
Se dau vânatului fie puse în hrănitori, fie legate cu sârmă, cu vârful în jos, în jurul unor arbori, la
înălţimea de 50-100 cm de la sol. Când se dau vânatului frunzare, i se pune şi un sortiment de hrană
suculentă (sfeclă furajeră, varză).

RECOLTAREA FRUCTELOR DE ARBORI

Când într-un teren arborii cu fructe căutate de vânat nu au fructificat, se poate ivi necesitatea de a
culege fructe în alte păduri, uneori îndepărtate, şi a le transporta în terenul de vânătoare care formează
obiectul grijii gospodarului.
Culegerea se face folosind mână de lucru locală şi ieftină. Grijă deosebită trebuie acordată
depozitării fructelor până în momentul utilizării lor pentru vânat şi anume în încăperi uscate, aerisite, în
strat de 10-20 cm, întoarse cu lopata pentru a nu se încinge. De asemenea, trebuie ferite de şoareci. La
nevoie vor fi consultate organele silvice care au experienţă în materie.
Castanele se culeg cu uşurinţă din arborii ornamentali plantaţi în oraşe şi chiar în sate. Se cere să nu
fie culese pe timp umed.
Mai puţin cunoscut este modul de recoltare a fructelor de scoruş (Sorbus aucuparia), arbore ce
vegetează în regiunile muntoase. Acestea pot fi folosite ca hrană complementară pentru mistreţi, căprioare
şi chiar pentru fazani. Constituie un furaj bogat în zahăr şi vitamine. Recoltarea se face în august-
septembrie, în funcţie de altitudine, când fructul nefiind pe deplin copt, este tare şi rezistă la transport.
Dintre numeroasele specii de animale care interesează din punct de vedere vânătoresc, în mod
obişnuit, numai la şapte li se dă hrană complementară iarna şi anume: căpriorul, cerbul, lopătarul,
mistreţul, iepurele, fazanul şi potârnichea. Excepţional s-ar putea da şi caprei negre şi raţelor sălbatice
mari.