1.5.

Amenajari, instalatii si constructii vanatoresti

Hranitoare pentru cervidae:

Hrănitoare pentru cervidae: a - tip mare; b - tip mic

Tipul de hrănitoare pentru căpriori arătată mai sus are următoarele avantaje: grătarul merge până la
acoperiş, deci este încăpător şi ajunge până la 35 cm de la sol; prin urmare, iarna când este zăpadă, ajung
la hrană şi iepurii. Streaşină depăşeşte în lungime, grătarul cu 60 cm, iar în lăţime cu 45 cm, deci apără, în
oarecare măsură, nutreţul contra ploii şi zăpezii, bătute de vânt. La capete sunt fixate cu 3-4 leaturi
transversale cu scopul de a împiedica iepurii să se urce pe nutreţ. Distanţa dintre vergelele grătarului este
de 8-10 cm, încât căpriorul să nu poată trage nutreţul afară din hrănitoare. Alături este o troacă pentru
hrană consistentă: ghindă, napi, sfeclă, grăunţe. Stâlpii de susţinere trebuie să fie din lemn trainic (salcâm
sau stejar) şi adânc înfipţi în pământ. Construcţia este astfel concepută încât să se facă economie de mate -
rial, în loc de stâlpi se pot folosi şi doi arbori.
Hrănitoarele trebuie orientate cu lungimea lor perpendicular pe direcţia vântului dominant, iarna.
Aşezată la înălţime, nu este expusă murdăririi.

Hranitoare pentru iepuri:

Hrănitoarele sunt sau fixe, cum se fac în păduri, sau portative, cum sunt cele din terenurile agricole,
unde din cauza aratului şi semănatului, hrănitorile se aşază pe teren numai în noiembrie-decembrie, după
terminarea lucrărilor agricole de toamnă şi se ridică la începutul lui martie. Practice sunt cele în formă de
piramidă triunghiulară având latura bazei şi înălţimea de 140-150 cm. Circa 90 cm începând de la vârf, se
acoperă cu papură în strat gros ca să nu pătrundă ploaia, iar restul de 50-60 cm, în partea dinspre sol,
rămâne liberă. Baza mare în raport cu înălţimea face să nu fie răsturnate de vântul puternic de la şes.
Forma de piramidă înlesneşte transportul la aşezarea pe teren şi apoi la ridicarea lor, putând fi introduse
una într-alta, deci nu ocupă spaţiu mult în căruţă. În teren deschis, la început, iepurii le ocolesc, dar după
un timp se obişnuiesc cu ele şi vin la hrană. Este preferabil să fie puse în teren acoperit; mărăcini, vii,
culturi forestiere de protecţie, unde iepurii vin mai cu încredere. Se recomandă a face câte o hrănitoare
sau punct de hrănire la 100 ha teren agricol sau 20 ha pădure. Să se evite concentrările, deoarece se
contaminează, iar răpitoarele şi braconierii pot face pagube mai mari.

Hranitoare pentru fazani:

La fazani, hrana complementară se pune în hrănitori care se amplasează în pădure, mărăcini sau
coceni de porumb, adică la loc adăpostit de vedere.
Acoperişul poate fi făcut din: stuf, carton asfaltat, şindrilă. Cocenii de porumb şi paiele nu asigură
un acoperiş bun şi acesta trebuie mereu reparat. Dimensiunile acoperişului să fie de 2,50-3 m o latură,
încât zăpada suflată de vânt să nu acopere toată suprafaţa de sub hrănitoare. Acoperişul trebuie să aibă
cădere spre direcţia vântului dominant, iarna. Amplasarea hrănitorilor este importantă: nu în desiş, ci
numai în apropierea acestuia; în faţa hrănitorii să fie arbori rari, care să permită fazanului observarea
apropierii răpitoarelor cu pene, dar acestea să nu poată zbura cu uşurinţă printre arbori ca să atace fazanul.
în dosul hrănitorii, se poate face un gard care să împiedice intrarea sub hrănitoare a zăpezii suflate de
vânt. Să nu fie aşezată nici lângă liniile parcelate din păduri, dar nici prea departe de ele, în pădure, ci cam
la 20-40 m, iar din linie până la ele să se facă o cărare, care să uşureze transportul hranei.

Sărării:

1.Sărăria în despicătură: într-o tulpină de arbore sau o bucată de lemn rotund înfipt în pământ,
cu diametrul de circa 10 cm, se face o despicătură, se netezesc cele două suprafeţe pentru ca vânatul să nu
se înţepe la limbă; transversal, se pune un băţ ca să ţină despicătură şi atunci când vânatul ar împinge
afară blocul, să nu-i fie prins botul sau piciorul. înălţimea până la sare să fie de circa 90 cm pentru căprior
şi 140 cm pentru cerb. Sărăria se poate şi acoperi pentru a fi ferită de ploi.
 Sărării: a - sărărie în despicătură descoperită; b - sărărie în despicătură acoperită; c - sărărie în
stâlp; d- sărărie în cioată înaltă; e - sărărie acoperită, fixată pe arbore; f- sărărie descoperită, fixată pe
arbore; g - sărăria văzută lateral; h - sărărie cu lut (argilă) în cadru de lemn; i - sărărie cu lut (argilă) pusă
în cioată j – sărărie în troacă pusă pe sol

Sărării în stâlp. Buşteanul trebuie să fie putregăios, de aceea se va alege o specie moale sau fag,
scopul fiind ca apa de ploaie îmbibată cu sare să pătrundă în putregai. Vânatul nu va linge sarea din
bulgăre, ci de pe trunchi, rozând chiar şi lemnul. înălţimea poate fi mare ca vânatul să nu ajungă cu gura
la sare. Dă rezultate bune la munte, unde cad multe precipitaţii.
Drob de sare pus în cioată înaltă. Într-o cioată cu înălţimea de 1-1,20 m şi diametrul de cel puţin 30 cm,
de preferinţă putregăioasă la mijloc, se face o scobitură de 20-30 cm adâncime în care se pune sarea.

Exteriorul se cojeşte, iar cu un sfredel se fac găuri oblice de circa un centimetru grosime. Sarea
topită de apa de ploaie se scurge pe trunchi, de unde este linsă. Şi în acest caz, este bine ca suprafaţa
exterioară a cioatei să fie putregăioasă spre a se îmbiba cu apă sărată.
Drob de sare fixat pe trunchi de arbore. Vânatul linge sarea printre gratii. Pentru a nu se topi sub
acţiunea ploii, se poate acoperi cu o bucată de scândură, înălţimea ei este ca la cea în despicătură.
Drob de sare în cutie. O cutie de lemn, de circa 20/20/20 cm, se fixează pe arbore şi se umple cu
bulgări de sare. înălţimea cutiei este de 60-90 cm pentru căprior, muflon şi capra neagră şi de 1^1,40 m
pentru cerb. Fundul cutiei se face înclinat spre arbore aşa ca apa de ploaie cu sare să se scurgă pe
trunchiul arborelui, iar nu direct pe sol. Nu i se pune capac.
Sare-bulgări pusă într-un trunchi putregăios, căzut la pământ. Se face o scobitură sau mai multe,
un fel de albie, atât cât să încapă bulgării sfărâmaţi. La o margine, i se face o tăietură cu scopul ca apa de
ploaie din albie să se scurgă pe trunchi în jos, deci sarea să nu se topească uşor. Şi în acest caz, vânatul
linge sarea, nu atât din bulgări, cât din putregaiul îmbibat cu sare, pe care îl şi roade.
Procedeele descrise mai sus nu sunt limitative: bulgărele de sare poate fi aşezat pe teren şi în diferite alte
feluri: la bifurcarea unui trunchi de copac, într-o cioată scundă etc, dar niciodată direct pe pământ. Numai
pentru caprele negre, se poate aşeza pe stâncă, şi anume sub un perete înclinat, încât să nu fie expusă
ploii. La munte, precipitaţiile atmosferice sunt frecvente, iar sarea pusă în liber s-ar topi prea de timpuriu

Platforme de salvare

Efectivele de iepuri, căpriori, lopătari şi cerbi din luncile râurilor sunt periodic decimate de apele de
inundaţie, în special primăvara la topirea zăpezii. în timp ce la vânatul cu pene sunt distruse doar
cuibarele, păsările adulte putându-se salva în zbor, vânatul cu păr suferă pierderi însemnate, deoarece,
deşi poate să înoate, el nu reuşeşte să învingă curenţii apei şi nu poate parcurge distanţe mari. Deosebit de
aceasta, sloiurile îl strivesc. Pentru prevenirea sau reducerea pierderilor se construiesc din loc în loc
movile de pământ având o astfel de înălţime, încât nici apele cele mai mari să nu le acopere. Ele sunt
platforme de formă circulară sau dreptunghiulară, cu suprafaţa de cel puţin 20 m 2. Trebuie amplasate în
puncte înalte ale terenului, deoarece prin aceasta se face economie de manoperă. De asemenea, se aleg
puncte unde curentul apei este slab. înierbarea platformei este necesară pentru a o apăra contra măcinării
sub acţiunea curentului apei şi ca vânatul refugiat aici să găsească hrană. Pe platformă se pot amenaja
depozite de hrană (lucerna, napi, sfeclă, cartofi), precum şi hrănitori). Aceste platforme sunt eficiente
acolo unde inundaţia durează până la 10 zile, dar nu ajută în Deltă sau în lunca Dunării, unde inundaţiile
ţin o lună şi chiar mai mult.
Coliba de vânătoare. Dintre cele trei clădiri destinate adăpostirii vânătorilor, coliba este cea mai
simplă, fiind formată dintr-o singură încăpere, fără plafon, ci numai cu acoperiş simplu; în loc de sobă,
are doar o vatră de foc. Pentru dormit se fac fie două paturi individuale, fie un pat comun cât lăţimea
colibei, ambele din lemn cioplit. Drept aşternut, se pune cetină. Coliba poate avea şi forma de hexagon
regulat cu latura de 2 m, având vatra la mijloc. Se pot construi şi alte tipuri de colibe de diferite
dimensiuni. Pereţii se fac din bârne, între care se bate muşchi. Asemenea colibe mari sunt utile în
terenurile de mistreţi de la munte, unde vânătorii se adăpostesc 2-3 zile. Colibele mici, obişnuite, servesc,
în primul rând, pentru adăpostirea personalului de pază în timpul patrulărilor sau a observării vânatului,
seara şi dimineaţa.
Colibele sunt deci necesare în terenurile de munte şi dealuri înalte, cu complexe mari de păduri,
depărtate de sate.
Colibele fac parte dintre primele lucrări de amenajare ale unui teren, deci sunt de primă urgenţă. Se
amplasează în locuri însorite, destul de departe de căile de comunicaţie publice (drumuri, cărări) şi
 distanţate la 5-8 km una de alta sau de o cabană sau casă de vânătoare. în mod obligatoriu trebuie să
existe în apropiere o sursă de apă potabilă.
Coridoare pentru observarea vânatului. Când în apropierea observatorului, arboretul s-a dezvoltat,
formând desişuri, prin care nu se poate vedea, atunci se deschid 3-4 coridoare de 2 m lăţime, în sens
radial, având centrul la observator, pentru ca vânatul să poată fi observat. Lungimea coridoarelor este
până la 60-80 m. Vânatul poate fi văzut chiar de mai multe ori consecutiv, traversând coridoarele.
Deoarece pe coridoare creşte iarbă, cervidele se şi opresc pentru a paşte. Se folosesc şi pentru practicarea
vânătorii.
Pentru acelaşi scop se efectuează şi poieniţele artificiale. Există în ţara noastră păduri în care, pe
sute de hectare, arboretul constă numai din nuieliş, păriş sau prăjiniş des, în care nu poate creşte iarbă, iar
vânatul nu poate fi observat. Dacă se creează poieniţe de formă circulară sau pătrată, având suprafaţa de
cel puţin 1000 m2, acestea sunt puncte sigure de păşunat, unde vânatul poate fi observat. Cărările nu
trebuie să meargă mai aproape de 100 m de ele, la nevoie fâcându-se cărări de legătură până în apropierea
lor. Poieniţele contribuie şi la o mai uniformă repartizare a vânatului în cuprinsul fondului, ceea ce
totdeauna este de dorit. Pentru a face coridoare şi poieniţe este nevoie de aprobarea organelor silvice.
Scările portative sunt confecţionate în atelier, din lemn de răşinoase ca să fie uşoare. Au lungimea
de 2-4 m şi se pot folosi la şes pentru observarea vânatului de la înălţime. Vânătorul le poartă pe umăr şi
le sprijină de arbore. Sunt însă şi unele care pot fi folosite în câmp deschis, fără a fi sprijinite.
Adăposturi pentru nutreţ. Hrana pentru vânat, între care şi fânul, se procură cu greutate. Cu toate
acestea, se constată destul de des, că din neglijenţă sau nepricepere, parte din nutreţ se pierde în urma
defectuoasei depozitări: putrezeşte sau se mucegăieşte partea care vine în contact cu solul, precum şi o
porţiune de la vârf în care pătrunde apa de ploaie. De aceea, în terenurile de şes şi coline, unde transportul
nutreţului de la locul de depozitare la hrănitori se poate face fără mare greutate, se pot construi adăposturi
cu acoperişul mobil în sens vertical.
Casele de vânătoare, sunt clădiri compuse din cel puţin 2-3 dormitoare, o sufragerie, un vestiar,

Scări portative: a - d- scări sprijinite de arbori, folosite mai ales în pădure; e - scară portativă
folosită în câmp
baie, eventual şi bucătărie, dacă aceasta nu este amplasată în clădire separată (locuinţa paznicului).
Clădirea este mobilată în mod corespunzător, încât să se poată locui în ea confortabil. Casele de vânătoare
sunt necesare la munte, în terenuri importante, care pot suporta o investiţie relativ mare. Astfel de case se
construiesc şi la dealuri, câmpie, sau bălţi, dacă ele sunt necesare, fiind frecventate de vânători şi pescari.
Casele de la munte şi dealuri înalte trebuie amplasate, obligatoriu, lângă o cale de comunicaţie uşor
accesibilă; şosea sau drum forestier. Pentru amplasare se aleg puncte liniştite, cu privelişte frumoasă şi
apă în apropiere. Aici îşi depune vânătorul bagajele, se odihneşte şi de aici pleacă, în diferite puncte ale
terenului, la vânătoare, pentru 2-3 zile.
Fiind vorba de construcţii de proporţii relativ mari, cei ce vor să se angajeze la astfel de lucrări, vor
trebui să se adreseze unui proiectant.
Lângă casa de vânătoare, de regulă, se găseşte şi locuinţa paznicului sau îngrijitorului ei, compusă
din 1-2 camere mari o bucătărie şi cămară. Alături, un grajd, pentru 2 vite şi 2 cai, un garaj, plus alte
dependinţe.
Se numeşte în mod convenţional cabană de vânătoare, o clădire de proporţii mai mici, de obicei
numai cu 2 încăperi, cu confort redus, care permite vânătorului adăpostirea timp de 2-3 zile cât se găseşte
la vânătoare de cerbi, cocoşi de munte, capre negre etc, într-un anumit punct de pădure. De obicei, una
dintre încăperi este destinată numai pentru locuit, iar a doua pentru locuit şi încălzit mâncarea. Cabana se
construieşte din bârne între care se îndeasă muşchi. Eventual în interior se tencuieşte sau se căptuşeşte cu
şindrilă. Mobilierul constă din 2 paturi, eventual suprapuse, în fiecare cameră, o măsuţă, câteva scaune
sau bănci, o etajeră, sobă, cuiere bătute în pereţi şi neapărat o sârmă galvanizată, întinsă deasupra sobei,
pentru uscatul îmbrăcămintei, în caz de ploaie. Paturile individuale pot fi înlocuite cu un pat comun. La
nevoie, în loc de saltea, se poate folosi cetină sau fân.
Amplasarea cabanei de vânătoare se face în apropierea punctului unde boncănesc cerbii sau unde se
va face vânătoarea de căpriori, capre negre, cocoşi de munte etc. dar nu în interiorul locului de vânătoare,
căci s-ar tulbura liniştea vânatului. Scopul este ca vânătorul să nu aibă mult de mers de la locul de dormit
până unde vânează. Fiind o lucrare costisitoare, este indicat să fie făcută numai acolo unde sunt
posibilităţi de a vâna câţiva ani în şir. O primă condiţie pentru amplasare este ca în apropiere (cel mult
100-200 m) să existe o sursă de apă potabilă. Se caută şi un punct cu privelişte frumoasă. într-un teren de
munte, de obicei sunt necesare mai multe asemenea cabane. Se înţelege, că ele servesc şi pentru
adăpostirea personalului de pază în timpul patrulărilor sau a observării vânatului.
Cabane de vânătoare se fac, de obicei, la munte şi dealuri înalte, dar ele pot fi necesare şi în
terenurile de câmpie care au în curpinsul lor şi păduri. Observarea vânatului şi practicarea vânătorii la
căprior şi lopătar se face seara şi dimineaţa, deci personalul trebuie să stea peste noapte în teren.
Considerăm că o cabană într-un fond de vânătoare cu cervide este necesară chiar şi la câmpie. Aici poate
rămâne peste noapte şi personalul de îndrumare şi control.
Din punct de vedere economic este avantajos a se utiliza cabanele şi colibele de la exploatările
forestiere, rămase nefolosite după terminarea lucrărilor, dacă în ce priveşte amplasarea şi calitatea
construcţiei corespund scopurilor vânătoreşti. Pentru cedarea lor este necesar a se lua contact cu organele
silvice.
Nu trebuie neglijată îngrijirea cabanelor şi colibelor. La plecare este bine să fie măturate. Curăţenia
să fie păstrată şi în jurul lor, şi să fie totdeauna lemne uscate pentru foc, tăiate, puse la adăpost. La cabană
trebuie să existe o găleată pentru adus apă, câteva pahare, eventual şi un minim de veselă: farfurii,
tacâmuri etc.
Practic este ca în faţa cabanei să fie amenajată o mică grădiniţă cultivată cu cartofi, ceapă, salată etc,
încât personalul de teren să nu fie nevoit a aduce totul în traistă.
Loc de pândă şi observare pe sol. La munte, în punctele dominante ale terenului, de unde se poate
vedea un întreg bazin, se face o bancă pe pari bătuţi în pământ, iar în faţă se amenajează o perdea de
crengi sau un gard cu înălţimea de circa 150 cm, încât un om şezând să nu poată fi văzut. în perdea se lasă
2-3 deschideri de 10/20 cm pentru a putea cerceta terenul în diferite direcţii. Se pune şi o prăjină, la
înălţime potrivită pentru a rezema arma. La munte, aceste locuri servesc şi pentru odihnă, după urcuş. La
câmpie, ele sunt amplasate la margini de poieni, de parchete sau la intersecţia unor linii parcelare, la
colţul pădurii aşa ca să se poată vedea pe linii, în toate cele patru direcţii. Aici, cele mai ieftine şi mai

Observatoare pe suprafaţa solului: a - în dosul unor tufe; b - în formă de con acoperit cu paie şi fân;
c - în piramidă de crengi; d- din crengi fixate pe prăjini
trainice locuri de pândă sunt cele din gard de nuiele, în formă de semicerc, cu diametrul de 2 m şi
înălţimea de 150 cm.
Standuri pentru vânătoarea de fazani: pot fi portative şi se aşează pe teren numai în preajma
vânătorii. Se confecţionează din papură sau din nuiele. Înălţimea este potrivită, încât vânătorul să poată
vedea peste ele, în terenurile bogate în fazani şi iepuri, în loc de panouri confecţionate, se pot face perdele
vii din plantaţii de Spartium scoparium, molid sau pin, adică din specii cu frunze ce nu cad iarna.
Gropi de pământ, ca adăpost de vedere, servesc la vânătoare de păsări acvatice, şi la vânatul copitat
ce iese la câmp deschis. în acest din urmă caz însă se cere atenţie, deoarece glonţul merge paralel cu
pământul sau chiar în sus şi se pot produce accidente. Gropile pot avea formă dreaptă sau circulară (fîg.
222). Ele se fac de primăvara, iar pământul scos se împrăştie în jur şi se seamănă plantele care cresc în
mediul înconjurător. Se folosesc numai în sezonul când culturile sunt recoltate sau au înălţime mică, încât
să nu împiedice vederea. Alte lucrări destinate recoltării vânatului au fost descrise la alte capitole. Se
menţionează numai atât că ţiitorile înalte de urşi şi mistreţi se pot amenaja şi între arbori, făcând
platforme la 2-3 m înălţime. Deoarece prin mişcarea arborilor bătuţi de vânt cuiele pot ieşi, iar platforma
se descheie, se recomandă ca prăjinile de susţinere a platformei să nu fie bătute cu cuie, ci legate cu sârmă
groasă. Este limpede că aceste ţiitori se fac la trecătorile bine cunoscute. Pentru mistreţ, ţiitorile se pot
amenaja şi pe sol, având înălţimea aleasă în aşa fel ca vânătorul să poată trage peste ele.
Platformele ajută la prevenirea accidentelor din cauza atacului urşilor şi mistreţilor răniţi, iar din
ele, linia de ochire are direcţia spre pământ, deci se evită accidentele de la tirul paralel cu solul.
Observatoarele înalte pot fi:
- Acoperite şi închise complet;
- Acoperite şi închise parţial;
- Descoperite;
- Improvizate şi portative.
Toate au înălţimea de 4—8 m de la sol.
Observatoarele acoperite şi închise comple constau din 4 stâlpi legaţi între ei, iar deasupra au o
cabină din bârne complet închisă. Podeaua, pereţii şi plafonul sunt bine încheiaţi, cu muşchi între bârne,
peste care s-au bătut- pe patru stâlpi leţuri. Cabina are dimensiuni de 2/2 sau 2/1,5 m, încât să se poată
improviza un pat din lemn cioplit. Când locul de boncănit sau de pândă la urs, este situat departe de
cabană, unii vânători preferă să doarmă în observator. Ferestrele au diametrul de 30 x 15 cm cu balamale
din cauciuc sau piele puse în partea inferioară, încât se deschid fără zgomot prin lăsarea în jos. Se înţelege
că ferestrele se fac la înălţimea unui om care stă pe scaun, încât să poată trage şezând.
Observatorul acoperit şi închis parţial are avantajul de a permite vederea, în schimb prezintă
dezavantajul de a nu putea fi folosit pe timp friguros şi noaptea.
Observatorul descoperit poate fi de diferite tipuri: pe patru stâlpi, pe un arbore şi 3 stâlpi, într-un
singur arbore. Are platforma de 2/2 sau 1,50/1,50, iar împrejmuirea de 1,50 m, bine închisă, spre a nu se
vedea mişcarea vânătorului, în pereţi se fac ferestre.
 Observatorul descoperit permite vânătorului să şi audă vânatul, nu numai să-1 vadă. Acesta este un
avantaj.
La observatoarele ce se sprijină şi pe arbori, se recomandă tăierea vârfului arborilor, spre a micşora
legănarea acestora, care are ca urmare descheierea platformei. Mai bine este ca piesele ce sprijină
platforma să nu fie bătute cu cuie, ci legate cu cablu sau sârmă de arbori.
Observatoarele improvizate se fac, de obicei, de pădurar sau paznic. Ele constau dintr-o scară şi o
amenajare pentru şezut şi sprijinit picioarele.
Oricare ar fi tipul de observator înalt, scara trebuie să fie solid construită, spre a preveni accidentele.
în acest scop, treptele ei nu trebuie să se sprijine numai în cuie, ci, în prăjinile scării, să se facă mici
crestături la fiecare treaptă.
Observatoarele servesc, în primul rând, personalului de pază şi vânătorului pentru a-şi da seama de
numărul, vârsta, sexul şi calitatea vânatului, iar în al doilea rând pentru vânătoare. Cele înalte sunt
necesare acolo unde vânatul nu poate fi văzut de pe sol, adică unde vânatul stă în lăstărişuri, tufişuri etc.
Fiind în observator, mirosul de om este dus de vânt în înălţime deci nu este perceput de vânat.
Fiind lucrări relativ costisitoare, se fac numai acolo unde pot fi folosite 3-10 ani, deci unde
arboretul nu se închide curând şi, fireşte, unde se ştie că vânatul are trecători. Pentru a folosi bine direcţia
vântului se recomandă ca, în poieni sau parchete, să se construiască două observatoare aşezate în
diagonală.
Oricare ar fi tipul lor, observatoarele trebuie făcute aşa încât culoarea lor să nu contrasteze cu
mediul înconjurător. în acest scop, lemnul se lasă necojit sau dacă se cojeşte se vopseşte cu verde. Cele ce
se fac din coroana arborilor se amplasează aşa fel ca să fie camuflate de crengi. Cele din liber se pot
camufla plantând viţă sălbatică sau iederă, care să le îmbrace cu timpul.
Soliditatea scării este necesar să fie verificată periodic, mai cu seamă treptele, spre a preveni
accidentele. Personalul de pază are răpundere şi în această privinţă. Scara nu trebuie să scârţâie.
- Urcarea în observator se face prin partea dinspre pădure, spre a nu fi observat de vânat. în acest
scop este necesară o cărare bine întreţinută.
- La observatoarele construite pe stâlpi, partea ce intră în pământ (0,50-0,70 m) trebuie tratată cu o
substanţă conservantă, spre a întârzia putrezirea.
- Acoperişul observatorului apără pe vânător nu numai de ploaie, ci şi de arşiţă şi îl ajută să
ochească mai bine, lumin nereflectându-se pe armă.
Observatoarele se leagă de cărarea de vânătoare printr-o cărare îngustă.
- Pentru ca trecătorii din pădure să nu se poată urca în observator şi să deranjeze vânatul, se
recomandă ca pe o înălţime de 2 3 m, treptele să fie ridicate şi înlocuite cu altele mobile care se pun şi se
iau de vânător numai când foloseşte observatorul. Acestea intră în nişte găuri anume făcute în cele două
prăjini longitudinale ale scării. Treptele mobile vânătorul le ascunde în apropiere.