1.3.

Combaterea daunatorilor vanatului

Considerăm drept dăunători ai vânatului nu numai răpitoarele propriu-zise cu păr şi pene

care fac parte din ordinele Carnivora, Striges şi Falconiformes, ci unele păsări din ordinul
Passeres şi anume ciorile cenuşii şi coţofenele, precum şi câinii şi pisicile hoinare
Vechea împărţire a vânatului în util şi răpitor nu se mai uzitează astăzi. În anumite situaţii,
cerbul care intră în categoria vânatului util, poate cauza pagube însemnate culturilor agricole sau
forestiere, deci devine dăunător. Deci, delimitarea între vânatul util şi răpitoar este greu de făcut.
În problema combaterii dăunătorilor vânatului, trebuie respectată legea echilibrului biologic,
după care nici o specie de animale nu trebuie să dispară şi nici o specie să nu predomine, în
dauna alteia. Uneori însă se întâmplă ca animalele răpitoare sau dăunătoare vânatului să se
înmulţească peste măsură, şi astfel să ucidă şi să provoace o împuţinare a speciilor de vânat pe
care omul ar vrea să le înmulţească. Este vorba, în aceste situaţii, de ruperea echilibrului biologic
natural, în dauna vânatului a cărui cultură se urmăreşte.
Cele trei specii de cervide din ţara noastră se înmulţesc continuu, deşi nu fată decât 1-2 pui.
Aceasta din cauză că mediul în care trăiesc, pădurea, este supus în mai mică măsură sau deloc
mecanizării şi chimizării sau schimbării de structură (specii, vârste de arbori). Nu este mai puţin
adevărat însă că nici duşmanii lor animali nu sunt aşa de numeroşi ca ai vânatului mic, iar
animalele mari sunt mai rezistente la acţiunea condiţiilor atmosferice defavorabile.
Vânatul mic, deşi are un număr de pui mult mai mare (3-15), totuşi prezintă mari fluctuaţii
de efectiv, care, în ultimul timp, se manifestă mai ales prin scăderi. Aceasta din cauză că la
factorii dăunători enumeraţi se adaugă şi acţiunea numeroşilor lor dăunători animali.
Mijloacele de combatere a dăunătorilor vânatului sunt: împuşcarea, adică vânarea lor prin
orice metode legale de vânătoare. Facem precizarea că înainte se foloseau metode de combatere
specifice cum sunt: prinderea cu ajutorul capcanelor şi otrăvirea. Folosind astfel de metode de
multe ori cădeau victime şi specii ce nu constituiau obiectul combaterii sau chiar erau protejate.
Deşi aceste metode de combatere nu mai sunt folosite astăzi, totuşi le vom prezenta pentru
informarea cititorilor.

ÎMPUŞCAREA

Dintre toate mijloacele de combatere mai în concordanţă cu etica vânătorească, este

împuşcarea. împuşcarea ciorilor şi a coţofenelor la zbor constituie un excelent exerciţiu de tir;
vânătoarea vulpii la goană, după încheierea sezonului de iepuri, este o plăcută distracţie. Pentru
reuşită este necesar să fie cunoscute trecătorile vulpii, lucru uşor de realizat pentru un paznic.
Lupul şi vulpea pot fi vânate şi la pânda de iarnă, lângă cadavru, vânătorul fiind adăpostit în
bordei.

CAPTURAREA DĂUNĂTORILOR VÂNATULUI CU AJUTORUL CAPCANELOR

Deşi ar fi de dorit ca reducerea numărului dăunătorilor vânatului să fie făcută numai prin
împuşcare totuşi, întrucât capcanele au constituit timp de secole o metodă foarte răspândită,
considerăm ca utilă prezentarea acestora, pentru a fi cunoscută de tinerii specialişti, urmând ca
utilizarea ei să se facă în funcţie de cum prevăd reglementările legale la un moment dat sau de
cum le dictează sufletul şi conştiinţa.
De fapt şi capcana este un fel de armă, iar combaterea cu capcanele un fel de vânătoare. Se
poate spune chiar că prinderea vânatului cu capcane cere mai multă îndemânare şi cunoaştere a
biologiei decât împuşcarea, deoarece, la vânătoarea propriu-zisă, gonaşii mână vânatul şi îl aduc
în faţa puştii; la capcană, vânatul trebuie să vină singur.
Folosirea capcanelor este cu atât mai necesară cu cât unele răpitoare duc o viaţă de noapte,
deci prin împuşcare n-ar putea fi combătute.
După modul cum lucrează, capcanele se pot grupa în următoarele categorii: Capcane care
prind vânatul viu, fără a-i cauza vre-o vătămare: capcana-ladă pentru prinderea răpitoarelor cu
păr şi capcana cu porumbei pentru prinderea răpitoarelor cu pene.
Capcane care omoară imediat răpitoarea prinsă: capcana de fier numită „gât de lebădă " şi aşa-
numitele „ teascuri". în practică însă sunt folosite rar, prima nefabricându-se la noi în ţară, iar a
doua fiind greu de construit. Sunt mai puţin recomandabile decât cele care prind vânatul viu,
deoarece pot cădea victime şi animale nerăpitoare (teasc făcut pe pământ).
Capcane care nu ucid imediat, ci prind numai o parte a corpului animalului, de obicei piciorul,
şi ţin răpitoarea pe loc până când vine cel care a pus capcana, ca să-i dea lovitura care pune capăt
suferinţelor. în această categorie intră cursele de fier cu pedală şi cursele în vârf de par.
În ţara noastră, capcanele sunt relativ puţin întrebuinţate şi în majoritatea cazurilor se
utilizau numai la combaterea lupilor (capcana ladă şi cu pedală) şi în fazanerii (capcana cu
porumbei).

CAPCANE CARE PRIND DĂUNĂTORII FARA A CAUZA RĂNIRI

Capcana-ladă destinată prinderii răpitoarelor cu păr, este arătată în figură. Uşile lăzii se
închid prin alunecare (cădere) într-un jgheab. Când capcana este montată pentru prindere, uşile
se ridică ca în figură; dacă răpitoarea a intrat în capcană, cele două uşi cad, prinzând-o înăuntru.
Capcana funcţionează în modul următor: răpitoarea care vine pe cărare şi se apropie de capcană
vede prin ea, deoarece are ambele uşi ridicate şi i se pare că este un fel de galerie; intră în
capcană fără frică. Ajungând însă la mijloc, calcă pe o pedală, care face să cadă uşile şi să
închidă capcana. Declanşarea capcanei şi căderea uşilor se produce astfel: răpitoarea păşind pe
pedală, o apasă în jos, iar cârligul pedalei eliberează beţişorul; sfoara sau lanţul care ţine uşile
ridicate se destinde şi acestea cad. Deci ceea ce ţine uşile deschise este lanţul cu beţişor, prinse
de cârlig. în primul rând, după prinderea unui animal, acesta trebuie identificat. Dacă s-a prins un
răpitor, atunci la un capăt al capcanei se pune un sac rar prin care să pătrundă puţină lumină, se
ridică uşa capcanei şi se bate în pereţii acesteia cu scopul ca răpitoarea să intre în sac, unde apoi
poate fi ucisă, fără suferinţe îndelungate. Capcana se aşază apoi din nou în poziţie de prindere.
Se întâmplă însă ca în loc de răpitoare să intre în capcană un iepure sau un fazan. în acest caz,
prin ridicarea uşii, el este pus în libertate.
Capcanele de acest fel sunt folosite pentru prinderea răpitoarelor cu păr, în special: vulpe,
pisică sălbatică, viezure, dihor, dar adesea intră şi câini şi pisici hoinare. Capcanele dau bune
rezultate dacă sunt corect folosite. în acest scop este necesar să se ia următoarele măsuri:
 c d
Capcana-ladă pentru prinderea răpitoarelor cu păr: a - capcană ladă cu uşile deschise pentru
prindere; b - secţiune transversală în capcana-ladă; c - detaliu al dispozitivului de închidere; d-
amplasarea capcanelor-ladă pe teren

- Amplasarea să fieĂ în mod corespunzător, în parcele cercetate de răpitoare; parcela

respectivă trebuie să fie amenajată, construindu-se o reţea de cărări de 30-50 cm lăţime şi făcând
la ambele capete ale capcanei, garduri de circa 80 cm înălţime şi 5-10 cm lungime; în acest fel,
răpitoarea nu se poate abate din cărare nici în dreapta nici în stânga, ci este nevoită să intre în
capcană.
- Dispozitivul de declanşare: pedală, cârlig, beţişor, uşi, să funcţioneze uşor, încât atunci
când răpitoarea calcă pe pedală uşile să cadă imediat. De aceea, funcţionarea capcanei trebuie
verificată des. Se întâmplă ca lemnăria să se dilate din cauza umezelii sau sub pedală să intre
corpuri străine care să-i împiedice funcţionarea, în aceste cazuri, pe nedrept se afirmă că tipul
respectiv de capcană nu dă rezultate.
- Capcanele trebuie controlate zilnic pentru eliberarea vânatului nerăpitor şi a ucide pe cel
răpitor. Este condamnabil a lăsa animalele prinse să moară de foame.
Capcanele-ladă nu trebuie să lipsească dintr-un teren cu fazani. Se amplasează în păduri, mai cu
seamă în desişuri. Pentru a rezista timp cât mai îndelungat putrezirii, ele se confecţionează din
lemn de stejar. în figura 177 se arată numai principiul de funcţionare a capcanei-ladă. în execuţie,
ele pot să difere după imaginaţia celui care le construieşte. Astfel, în loc de beţişor sau cârlig din
lemn, pot fi două vârfuri ascuţite din metal; în loc de lanţuri pot fi bare subţiri de fier. Capcanele-
ladă se confecţionează de diferite mărimi, în funcţie de talia răpitorului ce urmează a fi prins.
Dacă ele nu sunt mai des folosite, cauza este adeseori comoditatea celor chemaţi să le
supravegheze funcţionarea.

Capcană pentru prinderea nevăstuicii

 Capcana pentru prinderea nevăstuicilor este o cutie din scândură în formă de trunchi de
piramidă, având dimensiunile arătate în figură. La intrare, cutia nu are uşă, la celălalt capăt, în
loc de uşă, are o plasă de sârmă cu ochiuri mici, prin care se poate vedea, aşa încât nevăstuica,
când se găseşte la intrare să aibă impresia că e vorba de o galerie, prin care poate trece. La
aproximativ o treime de la intrare, se află un ax fixat în pereţii laterali, în jurul căruia basculează
o punte de 35 cm, având în partea inferioară, aproape de intrare, un cui mobil. Capcana se aşază
în poziţie de prindere; după ce nevăstuica a trecut de mijlocul capcanei, puntea se apleacă, iar
cuiul mobil ia poziţia verticală şi fixează puntea încât răpitoarea nu mai poate ieşi. Animalul
prins se scoate din cutie, tot într-un săculeţ. în loc de plasă de sârmă, se poate pune o placă
perforată din tablă galvanizată sau un geam care să culiseze într-un şănţuleţ şi să poată fi trase
afară când se scoate răpitoarea din capcană.
Cu acest fel de capcană se prind nevăstuici, hermeline, şobolani şi chiar dihori mici - adică
animale care au obiceiul să stea în grămezi de lemne, pietre, crengi şi să intre uneori şi în galerii.
De aceea, prima condiţie pentru reuşită este ca aşezarea capcanei să fie făcută în locuri indicate,
să fie complet camuflată şi vopsită în culoarea mediului. A doua condiţie este de a se face cărări
de 30 cm lăţime, lungi şi cu multe ramificaţii, care apoi să fie permanent întreţinute, deoarece
nevăstuicilor le place să se apropie de pradă fără zgomot. în caz de ploaie, răpitoarele vor prefera
să meargă pe cărări, decât printre buruieni şi iarbă udă, iar cărările le vor conduce la capcană. O
greşeală ce se face adeseori la confecţionarea capcanei este că puntea basculantă este
supradimensională în lăţime încât, după ploaie, se dilată se freacă de pereţi şi funcţionează greu.
De asemenea, stropii de ploaie torenţială aruncă pământ şi îngreuiază închiderea. Este o capcană
ieftină şi foarte utilă în orice teren de vânat mic, care însă trebuie mereu verificată din punct de
vedere al funcţionării. Nu se foloseşte nadă.
Pentru răpitoarele mici, timpul de prindere favorabil este de primăvara până toamna,
deoarece iarna, de regulă, ele se retrag în adăposturi. Randamentul prinderii este maxim în
aprilie, când aceste răpitoare circulă pentru a-şi ocupa locurile unde vor trăi peste vară şi în
august, când puii, acum deveniţi mari, sunt alungaţi de cei adulţi, şi trebuie să plece în căutare de
locuri de trai.

Capcană cu capac basculant

Primăvara când unele dintre culturile agricole au devenit destul de înalte ca să ofere adăpost,
vânatul mic se localizează în ele. Răpitoarele mici îl urmează, ştiut fiind că răpitorul se ţine în
apropierea animalului-pradă. în această perioadă, capcanele-ladă pentru nevăstuici trebuie
aşezate pe câmp şi anume în jurul crescătoriile de pui de fazan pe şănţuleţele dintre tarlalele
agricole, între parchetele forestiere, în gropi fără apă, în tuburile de sub şosele, pe liziera
pădurilor şi boschetelor şi în orice loc unde aceste răpitoare ar putea găsi loc bun pentru
adăpostire.
Pentru combaterea nevăstuicilor, mai trebuie reţinute următoarele: fiind răpitoare de zi, se
prind la lumina zilei. Seara capcanele trebuie controlate, deoarece nevăstuicile nu suportă
captivitatea şi mor în câteva ore.
Capcana cu capac basculant este o cutie având aproximativ dimensiunile din figură.
Caracteristica acestei capcane este acoperişul care este mobil, basculând în jurul unui ax sau a
două balamale. La un capăt al acoperişului, se pune o greutate mai uşoară decât cea a răpitoarei
ce urmează a fi prinsă; la celălalt capăt se fixează, cu un cui, momeala, care trebuie schimbată
pentru a rămâne mereu proaspătă. Acest fel de capcană se foloseşte la prinderea beicii şi a
dihorului. Când răpitoarea vine la nadă, capacul care în mod normal stă orizontal, cedează şi se
înclină, iar răpitoarea cade în ladă. După căderea animalului, greutatea trage capacul la loc în
poziţie orizontală şi închide răpitoarea în capcană.

CAPCANE PENTRU PRINDEREA CÂINILOR HOINARI

În afară de combaterea cu arma, în punctele foarte frecventate de câinii hoinari, se pot folosi
şi capcane de tipul celei arătate în figură. Ele se construiesc din lemn rotund, prin baterea în
pământ a parilor, unul lângă altul, în faţă lăsându-se o uşă. Dimensiunile capcanei sunt: 1,4 m
lungime, 1,2 m lăţime şi 1,2 m înălţime, înăuntru, aproape de peretele din spate, se pune o nadă
legată de un dispozitiv de declanşare, asemănător cu cel de la capcana-ladă pentru prinderea
răpitoarelor cu păr. în momentul când câinele a intrat în capcană şi a prins nada cu gura, beţişorul
scapă, nu mai ţine uşa, iar aceasta cade şi închide câinele în capcană.
Important pentru reuşită este amplasarea capcanei: ea se pune într-un desiş, nu departe de
drumurile frecventate, bine camuflată şi în aşa fel încât mirosul nadei să fie adus de vânt spre
drumul pe unde circulă câinii. Se poate face şi o dâră cu carne de la drum la capcană. Este posibil
ca într-o capcană de acest fel destinată câinilor, să se prindă şi vulpi sau viezuri.
Pentru prinderea câinilor mici se poate folosi şi o capcană ca cea din figură. Ea seamănă cu
o capcană-ladă, totuşi se deosebeşte prin aceea că are o singură uşă, iar în loc de pedală foloseşte
pentru declanşare o nadă. Capcana poate fi mutată din loc în loc şi fixată cu ajutorul unor pari.

De orice tip ar fi capcanele de prins câini, ele au avantajul că fac să dispară câinele fără
urmă şi fără zgomot. Trebuie evitate conflictele cu populaţia. Propietarul unui câine ucis poate
deveni nu numai duşman personal al vânătorului, ci şi un potrivnic al vânătorii. Cadavrele

Capcană pentru prinderea câinilor hoinari

trebuie îngropate.
 Curse din plase de sârmă (vârşe) pentru prinderea bizamului. Se aseamănă mult cu
plasele pescăreşti, fiind confecţionate din sârmă şi cu ochiurile mai mari de circa 50 mm.
Au două intrări şi gărduleţe laterale lungi de 80-100 cm.
Se aşază în apă, în locurile de trecere a bizamului şi se fixează cu ajutorul unor pari bătuţi pe
fundul apei.
Se mai construiesc gărduleţe din nuiele care permit deplasarea bizamilor numai în direcţia
de aşezare a curselor.
Este obligatoriu ca atât gărduleţele cât şi cursele să ajungă până la fundul apei ca bizamul să
nu poată trece pe dedesubt.

MODUL DE COMBATERE A CÂINILOR ŞI PISICILOR HOINARE ŞI ATITUDINEA

FAŢĂ DE ALŢI DĂUNĂTORI

Câinii hoinari. Este necesar să fie făcută o deosebire între câinii care au luat obiceiul de a
alerga după vânat şi între cei ce numai întâmplător se găsesc pe câmp, dar încă nu au prins gustul
urmăririi vânatului. Pentru a putea stabili adevăratele proporţii ale pagubelor cauzate de câinii
hoinari, ar trebui făcută această distincţie chiar şi în situaţiile statistice. Cei ce întâmplător au
ieşit pe câmp trebuie totuşi ţinuţi din scurt şi la nevoie suprimaţi, deoarece uşor pot trece în
categoria celor cu adevărat dăunători. Câinele care a reuşit odată să prindă vânat, nu se va mai
lăsa de acest obicei. Paguba pe care aceştia o vor cauza nu constă numai în vânatul prins şi ucis,
ci şi în neliniştirea terenului a cărei consecinţă va fi părăsirea fondului de către vânatul sensibil la
zgomote şi crearea de condiţii nefavorabile pentru oprirea şi localizarea cervidelor şi mistreţului
în trecere.
Deoarece, câinii hoinari provin, de regulă, din gospodăriile mărginaşe ale satelor sau din
cele instalate în câmp, înseamnă că ei au un traseu al lor pe care îl urmează la plecarea pe câmp
şi la înapoierea acasă, traseu pe care nu şi-l schimbă dacă nu sunt neliniştiţi. Pe acest traseu
trebuie făcută pânda pentru împuşcarea lor. Numai la câinii ciobăneşti nu se poate stabili o regulă
în această privinţă, deoarece turmele se mişcă.
Când se aude câine lătrând în urma vânatului, nu este indicat să se alerge în urma lui,
deoarece este puţin probabil să fie ajuns. Mult mai recomandabil este să se stea în urma vânatului
stârnit, ştiut fiind că, după un timp, vânatul caută să revină la locul lui obişnuit de şedere. Câinii
hoinari pot fi atraşi cu ajutorul chemătorii prin imitarea vaetului iepurelui încolţit.
Este interzisă împuşcarea câinilor ciobăneşti cu jujeu reglementar la gât, a câinilor de
vânătoare purtând la gât semnul metalic de înregistrare oficială, câinii organelor de poliţie dacă
poartă semne după care pot fi recunoscuţi.
Se reaminteşte că la combatere trebuie procedat cu prudenţă pentru a nu ne crea duşmani
personali şi pentru a nu face din proprietarii câinilor duşmani chiar şi ai vânătorii. Este o lipsă de
tact să fie împuşcat câinele ce merge liniştit în urma căruţei sau care îşi însoţeşte stăpânul ce
traversează terenul de vânătoare spre o comună vecină.
Pisicile hoinare pot cauza pagubeînsemnate în vânatul mic, prin prezenţa lor continuă pe
teren. într-adevăr, în timp ce câinii hoinari se întorc la gospodăria de unde provin, pisicile cu
adevărat hoinare pierd legătura cu casa. De primăvara până toamna, şoarecii, ouăle şi puii de
vânat le asigură hrana. Putându-se căţăra, nu le scapă nici cuiburile de porumbei din arbori.
Le putem combate cu câinele care, sau le prinde şi le sugrumă, sau le sileşte să se urce în
arbore unde apoi pot fi împuşcate cu uşurinţă.
 Combaterea dăunătorilor vânatului este o problemă complexă. Ea a constituit şi va mai
constitui încă obiect de discuţie în lumea vânătorească şi cea a biologilor, multe laturi ale
problemei nefiind încă suficient elucidate. Deci se cere să fim prevăzători, străduindu-ne să
menţinem echilibrul biologic natural.
În prezent, la noi în ţară, prin Legea 103/1996, intitulată a fondului cinegetic şi a protecţiei
vânatului, sunt protejate în conformitate cu reglementările şi convenţiile internaţionale, toate
răpitoarele atât cu păr cât şi cu pene. Unele răpitoare sunt protejate în totalitate, fiind oprite de la
vânătoare cum este cazul: ursului, râsului, lupului, pisicii sălbatice. Acestea nu au perioadă
legală de vânătoare, vânarea lor fiind permisă numai pe baza unei aprobări nominale dată de
autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Dintre păsări amintim ca fiind incluse
în această categorie: acvilele, ulii, vulturii, bufniţele etc. Speciile a căror vânătoare este interzisă
(atât mamifere cât şi păsări) sunt nominalizate în Anexa 2 la Legea 103/1996. Alte răpitoare cum
sunt: râsul, vulpea, dihonii sunt protejate parţial, având perioade de restricţie în care vânarea lor
este interzisă. Vânarea râsului, de exemplu, este interzisă între 31 martie şi 15 septembrie, \a fel
şi a vulpii şi diborului. Facem totuşi precizarea că deşi râsul nu este trecut în Anexa 2 la Legea
103/1996, conform Art. 29 (2) din acelaşi act normativ, poate fi vânat alături de urşi, lupi, vidre,
nurci şi hamsteri, numai cu aprobarea şi în condiţiile stabilite de autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură, în conformitate cu prevederile convenţiilor internaţionale la care
România este parte.