Cauzele producerii eroziunii solului

Scurgerea apei la suprafaţa solului până în momentul pătrunderii în cursurile de apă este adeseori,
însoţită de efecte secundare negative, care constau în acţiunea de modelare a scoarţei Pământului, denumită
eroziune prin apă.
Procesul de eroziune constă în desprinderea şi transportul particulelor de la suprafaţa Pământului şi
depunerea lor, la diferite distanţe prin acţiunea apei.
Eroziunea hidrică
Eroziunea hidrică pe versanţi presupune desprinderea (transportul şi depunerea) materialelor datorate
apei. Acest proces complex , se produce evolutiv, în mai multe stadii, de cele mai multe ori greu de separat:
- eroziunea picăturii de ploaie cu energie cinetică mare - pluviodenudare;
- eroziunea prin curenţi peliculari - eroziune în suprafaţă;
- eroziunea prin curenţi concentraţi – eroziune torenţială.
În sens larg, procesul de eroziune pluvială se desfăşoară în trei etape:
- desprinderea particulelor materiale din masa solului sau a rocii de către picăturile de ploaie, când
solul nu este acoperit cu vegetaţie sau de apa care se scurge pe pante;
- antrenarea şi transportul particulelor de sol sau rocă de către apă;
- depunerea materialelor erodate şi transportate de apă.
Principalii factori care influenţează eroziunea sunt:
 morfologia şi morfometria versantului;
 expoziţia versantului
 agresivitatea pluvială;
 vegetaţia- În funcţie de densitate, consistenţa şi durata protecţiei, vegetaţia cultivată sau spontană
influenţează direct sau indirect intensitatea eroziunii.
Eroziunea prin curenţi concentraţi -poartă numele de eroziune torenţială și este produsă prin scurgerea
concentrată a apei pe versanţi în şiroaie din ce în ce mai mari şi cuprinde o serie de formaţiuni:
a. Rigola sau şanţul (25-70 cm) se formează prin adâncirea micilor rigole sau şănţuleţe deja formate în
timpul scurgerilor dispersate şi apoi concentrate ale eroziunii de suprafaţă. Aceasta poate fi nivelată prin arat.
Rigola face trecerea de la eroziunea peliculară la eroziunea de adâncime. La ploi torenţiale, aceasta se
adânceşte, trecând într-un nou stadiu- ogaşul.
b. Ogaşul apare în situaţiile în care sunt neglijate măsurile de combatere a rigolelor formate anterior, care, în
timp, sau după un număr mare de ploi torenţiale, se adâncesc de la 50- 70 cm la 2,5- 3 m şi au lăţimi de 0,8-7
m.
c. Ravena este una din formele cele mai avansate ale eroziunii de adâncime, putând fi considerată ca un ogaş-
multilateral- dezvoltat, deoarece este, de fapt, continuarea acestuia, putând atinge adâncimi cuprinse între 3 şi
30 m şi lăţimi de 8-50 m.
După adâncime, ravenele pot fi: ravene mici cu adâncimea de 2- 5 m; ravene mijlocii cu adâncimea de
5- 10 m; ravene mari cu adâncimea de peste 10 m. Un alt criteriu de clasificare a ravenelor a fost după stadiul
de dezvoltare: ravene active în stadiu incipient, ravene active în stadiu evoluat, ravene stabilizate parţial,
ravene stabilizate total.
Atât ogaşul, cât şi ravena pot fi simple, neramificate (cu un singur canal) sau ramificate, pe versanţii
ondulaţi (cu două sau mai multe canale).
Ravena simplă este alcătuită din:
- vârful ravenei (râpa de obârşie)- partea superioară, cu abrupturi accentuate, extrem de activă prin
înaintarea spre amonte pe versant;
- malurile ravenei, abrupte, cu procese intense de spălare şi surpări;
- fundul ravenei, de cele mai multe ori în trepte, care trădează fie evoluţia pas cu pas în amonte şi în aval, fie
roci cu duritate diferită.
Ravena ramificată reprezintă un stadiu de trecere spre torent . Poate avea un bazin de recepţie foarte
mare (1000- 1500 ha).
d.Torenţii constituie faza finală a formelor eroziunii solului. Ei servesc la conducerea spre emisar a viiturilor
mari provenite din ploi torenţiale sau din topirea bruscă a zăpezilor, dar cu încărcătură mare de material solid
(turbiditate peste 50 g/l).
Geomorfologic, torentul reprezintă forma de relief complexă, creată prin procese de eroziune în
adâncime, respectiv o vale îngustă în formă de “V” ascuţit, cu versanţi abrupţi, vale ce primeşte în partea
superioară afluenţi torenţiali de diferite dimensiuni (rigole, ogaşe). Deci în hidrologie, noţiunea de torent este
atribuită unor scurgeri temporare, năvalnice de apă, iar în geomorfologie se defineşte forma de relief creată de
aceste scurgeri.