CURS 2

2. Factorii mecanici
În categoria factorilor de mediu din punct de vedere mecanic sunt incluse
1. vânturile
2. mişcările apelor oceanice
3. mişcările apelor continentale

2.1. Vânturile
Vântul reprezintă mişcarea maselor de aer pe suprafaţa terestră. Acestea au, de cele
mai multe ori, o traiectorie orizontală.
Cauza principală a declanşării circulaţiei atmosferice o reprezintă variaţia
gradientului termic pe meridian, de la ecuator către cei doi poli, rezultată din unghiul de
incidenţă a radiaţiilor solare.
În zona ecuatorială aerul se încălzeşte puternic, se dilată şi devenind mai uşor, urcă
spre straturile superioare ale troposferei, deplasându-se apoi către cei doi poli. Odată cu
deplasarea către zonele reci ale Terrei aerul pierde căldura, devine mai dens şi în final
coboară către baza troposferei, în apropierea solului. Din zonele polare, se desfăşoară la
suprafaţa solului o circulaţie opusă celei de altitudine, până la zona ecuatorială.
Din cauza rotaţiei Pământului în jurul axei se creează o forţă de acţiune, numită forţa
coriolis, care complică într-o anumită măsură dinamica generală prezentată mai sus.
Curenţii ascendenţi ecuatoriali se deplasează către poli până la 30º latitudine, după
care sunt deviaţi către est. Această curbare a fluxului de aer din altitudine determină o
acumulare de mase de aer care, în apropierea solului, capătă o mişcare către sud-est, formând
alizeele.
O parte a curenţilor calzi de altitudine îşi continuă drumul către poli prin stratele
inferioare ale troposferei, dând naştere vânturilor de sud - vest (între 30º - 60º latitudine), iar
o mică parte din curentul de altitudine se propagă spre poli şi răcindu-se prin radiaţie, devine
suficient de greu pentru a coborî în zona polului de unde se scurge către latitudinile de 60º ca
vânt de nord - est.
Cele trei sectoare latitudinale cu circulaţie diferită sunt separate de trei fronturi
climatice (frontul intertropical, frontul polar şi frontul arctic) cărora le corespund zone de
calm, în care circulaţia aerului se face mai ales pe verticală.

1
 Pe lângă forţa coriolis mai acţionează şi alţi factori asupra direcţiei maselor de aer,
cum ar fi: dimensiunea şi fragmentarea ţărmului continentelor, relieful, întinderea maselor de
apă oceanice, învelişul vegetal, alternanţa anotimpurilor.

Din punct de vedere ecologic vânturile pot fi clasificate în trei categorii mari:
1. constante,
2. periodice şi
3. neregulate.
Vânturile constante sau permanente acţionează tot timpul anului şi în aceeaşi
direcţie. În această categorie intră alizeele, care sunt generate de diferenţa de presiune dintre
anticiclonii subtropicali şi zona depresionară ecuatorială. Ele bat dinspre nord-vest spre sud-
est în emisfera nordică şi dinspre sud-est spre nord-vest în emisfera sudică.
Vânturile periodice sunt cele care se repetă la intervale de timp relativ regulate,
precum musonii, care se formează ca urmare a diferenţei termobarice între suprafeţele
continentale şi cele oceanice. Aceste vânturi sunt caracteristice mai ales sudului şi sud -
estului Asiei, acţionând dinspre ocean vara şi dinspre uscat iarna.
Musonii de vară sunt încărcaţi de precipitaţii, cauzând ploi abundente, în timp ce
musonii de iarnă sunt uscaţi.
În categoria vânturilor periodice intră şi brizele, care iau naştere în stratele inferioare
ale troposferei, determinate de încălzirea şi răcirea diferită a substratului pe care ajunge
radiaţia solară. Brizele pot fi marine şi montane.
Brizele marine bat ziua dinspre marea mai rece spre uscatul mai cald, iar noaptea
invers, în timp ce brizele montane bat ziua dinspre vale şi noaptea dinspre munte.
Vânturile neregulate au caracter perturbator şi intensitate sporită. În această categorie
intră uraganele şi furtunile.
Uraganele reprezintă cicloni tropicali care se deplasează cu viteză de peste 64
noduri/oră (peste 118 km/h). Efectele asupra mediului sunt negative, adesea catastrofale.
Furtuna reprezintă o intensificare de durată a vitezei vântului, care produce efecte
distructive atât pe uscat cât şi pe suprafeţele acvatice.

2.1.1. Unele efecte ale vântului asupra mediului

Prin forţa pe care o dezvoltă, vântul acţionează ca un adevărat „cărăuş” transportând
elementele conţinute de atmosferă sau antrenând de pe suprafaţa solului particule, materiale
organice sau aparţinând componentei biotice a mediului.

2
 Vântul transportă masele de aer umed, care se constituie sub forma norilor, fiind
responsabil de distribuţia precipitaţiilor şi a umezelii, în general, pe suprafaţa globului
terestru. În acelaşi timp, vântul poartă masele de aer cald sau rece peste regiunile pe care le
parcurge, contribuind în mod substanţial la crearea condiţiilor termice specifice diferitelor
regiuni. El este factorul care introduce o accentuată variabilitate în dinamica anuală a
temperaturii atmosferice prin transportul aerului cald sau rece în funcţie de direcţia în care
acţionează.
În deplasarea sa, vântul transportă şi cantităţi importante de particule solide, precum
praful, nisipul, cenuşa vulcanică, radionuclizii etc. Sunt numeroase efecte imediate sau de
lungă durată provocate de transportul unor asemenea particule.
Exploziile sau accidentele nucleare, în urma cărora atmosfera se încarcă cu
radionuclizi, pot afecta zone mult mai întinse decât perimetrul producerii lor ca urmare a
acţiunii vânturilor.
Vântul poate cauza modelarea sau distrugerea unor forme de relief, prin acţiunea de
lungă durată transformând peisajul şi condiţiile mediului abiotic. Caracteristice sunt din acest
punct de vedere dunele de nisip, care reprezintă adevărate terenuri mişcătoare sub acţiunea
vântului.

2.1.2. Adaptări ale vieţuitoarelor la acţiunea vântului

Organismele s-au adaptat la acţiunea vântului, în două direcţii: unele folosesc forţa
vântului în anumite scopuri fiziologice, iar altele şi-au dezvoltat sisteme şi mecanisme proprii
de rezistenţă faţă de vânt.
Utilizarea forţei vântului în scopul reproducerii şi răspândirii este prezentă la
numeroase specii de plante, animale şi microorganisme. De exemplu, la coniferele şi
gramineele polenizarea se face cu ajutorul vântului. Astfel de specii produc polen uscat şi în
cantitate mare pentru a favoriza polenizarea pe această cale.
La alte plante şi animale vântul este utilizat ca mijloc de răspândire. Astfel, seminţele
multor specii de plante lemnoase sunt mici şi uşoare sau sunt prevăzute cu puf şi aripioare
(pin, mesteacăn, plop tremurător, molid, larice, salcie, ulm), fiind transportate la mari distanţe
cu ajutorul vântului. La fel se deplasează şi sporii sau alte forme de rezistenţă ale bacteriilor,
ciupercilor şi altor microorganisme.
Unele insecte, păianjeni şi chiar unele păsări sunt deplasate de vânt pe distanţe
apreciabile. Unele păsări, precum berze, pelicani, stârci, pescăruşi, păsări răpitoare au

3
capacitatea să utilizeze curenţii din atmosferă pentru a plana fără mişcări active, economisind
astfel energia necesară în cursul căutării hranei sau în timpul migraţiilor
Rezistenţa faţă de vânt, se manifestă atât la plante cât şi la animale. Datorită vitezei
diferite a vântului în funcţie de înălţimea faţă de sol, plantele de talie mică, cum sunt
ierburile, sunt mai puţin afectate decât arborii.
Rezistenţa la vânt a unor plante ierboase are la bază structura tulpinii, care are forma
unui cilindru gol, structură elastică întâlnită mai ales la graminee. La plantele lemnoase,
precum arborii şi arbuştii, tulpina se prezintă sub forma unui cilindru plin, care asigură
rigiditate şi rezistenţă la rupere.
În cazul arboretelor expuse vânturilor puternice, cum sunt jnepenii din zona alpină,
adaptarea se manifestă prin reducerea taliei, apropierea de sol şi formarea de asocaţii
compacte, cu o densitate mare.
La insectele care trăiesc în insulele izolate sau pe ţărmul continentelor, expuse la
vânturi puternice şi permanente, au apărut adaptări speciale, evidenţiate prin reducerea
parţială sau totală a aripilor.
În acest fel, ele sunt ferite de pericolul antrenării în largul oceanelor, prin intermediul
curenţilor de aer, deplasare care le-ar fi fatală şi pe termen lung ar putea duce la dispariţia
speciei.

2.2. Mişcările apelor oceanice

Mişcările apelor marine şi oceanice se realizează sub forma:
1. valurilor,
2. curenţilor şi
3. mareelor.

2.2.1. Curenţii oceanici

Curenţii marini sunt fluxuri de apă cu sens de scurgere, cu poziţie de adânc sau de
suprafaţă, de dimensiuni şi debite variabile. În funcţie de temperatura lor curenţii pot fi calzi
sau reci. Curenţii calzi iau naştere de la ecuator spre pol, iar curenţii reci înaintează de la pol
spre ecuator, transportând apele de-a lungul coastelor sau în largul oceanelor, ajungând
uneori să interfereze cu curenţii calzi.
Una din cauzele apariţiei curenţilor marini este forţa coriolis, generată de mişcarea
Pământului în jurul axei. Alte cauze sunt acţiunea vânturilor regulate (alizee) şi periodice
(musonii) şi încălzirea inegală a maselor de apă care provoacă diferenţe de densitate dintre

4
diferitele zone ale apelor oceanului. Astfel, în zonele centrale ale oceanului densitatea apelor
creşte datorită evaporaţiei intense, în timp ce în apropierea coastelor densitatea scade datorită
aportului de ape dulci continentale.
Se creează astfel o circulaţie generală la nivelul Oceanului Planetar care cuprinde
curenţii de suprafaţă, curenţii de profunzime şi curenţii de convecţie.
Curenţii de suprafaţă se formează sub forma unor curenţi calzi în zonele ecuatoriale
şi tropicale, cu tendinţa de a se deplasa către zonele polare, unde prin răcire apele devin mai
dense, coboară în profunzime şi se reîntorc spre ecuator. Acest circuit, relativ teoretic, este
asemănător cu circulaţia atmosferică. Ca rezultat al interacţiunii dintre circulaţia generală
ecuator – pol şi vânturile dominante la diferite latitudini, se formează trei vârtejuri (nord-
ecuatorial, subtropical şi subpolar) care conferă direcţia concretă a curenţilor de suprafaţă.
Modelul general al acestor curenţi evidenţiază faptul că cele trei vârtejuri (subpolar,
subtropical, şi nord ecuatorial) nu au acelaşi sens al circulaţiei. În emisfera nordică vârtejul
subtropical se produce în sensul acelor de ceasornic, determinând în centrul său o zonă de
presiune mai mare care poate ridica cu 1-2m nivelul apei faţă de marginile vârtejului.
Vârtejurile nord ecuatorial şi subpolar se produc în sens opus acelor de ceasornic şi creează în
centrul lor o zonă de depresiune. În emisfera sudică vârtejurile apar ca imaginea răsturnată a
celor din emisfera nordică.
În situaţia concretă, vârtejurile au o formă mai puţin simetrică fiind mult influenţate
de configuraţia ţărmurilor continentale.
Exemple:
Curentul Golfului este un curent cald ce ia naştere pe coasta de vest a Africii.
Înaintează cu o viteză maximă de 6-8 km/oră şi are un debit de 113 milioane m3/s,
echivalentul a 65 de ori debitul tuturor apelor curgătoare de pe glob. Temperatura lui este cu
circa 100C mai mare decât a apelor prin care trece. Ajuns la coastele Europei aduce căldură şi
vapori de apă, asigurând astfel precipitaţiile continentului nostru. Climatul temperat al
Europei se datorează în mare parte efectelor acestui curent.
Curentul Labradorului este un curent rece, care aduce ape din Oceanul Îngheţat de
Nord, iar Curentul Braziliei, ia naştere în regiunea ecuatorială a Africii şi se îndreaptă spre
coastele Braziliei.

Curenţii de profunzime au o configuraţie mai complexă.

În jurul continentului Antarctida se produce iarna o puternică răcire a apei şi o creştere
a salinităţii din cauza formării unei imense cantităţi de gheaţă. Apa devine din ce în ce mai

5
densă şi se lasă la fundul oceanului de unde curge spre nord, formând Curentul Antarctic de
Fund, ale cărui ape ajung până la paralela de 45ºlatitudine nordică. O parte din apele răcite şi
salinizate se deplasează spre vest formând Curentul Antarctic Circumpolar.

Curenţii de convecţie numiţi şi verticali pot fi ascendenţi sau ascendenţi. Ei se

formează sub acţiunea vânturilor continentale sau ca urmare a efectului evaporaţiei.
Vânturile continentale împing spre larg apele de la ţărm mai calde deci mai uşoare, în
locul acestora ridicându-se apele de adâncime mai reci şi cu caracteristici fizico - chimice şi
biologice diferite.

2.2.2. Valurile
Valurile sunt mişcări ondulatorii ale apei determinate de vânt, erupţii vulcanice
submarine sau cutremure de pământ. Ele se propagă pe direcţia de înaintare a vântului şi
determină antrenarea sedimentelor chiar de la adâncimi de 100 m şi oxigenarea apei în zona
ţărmului.
Intensitatea, înălţimea şi viteza valurilor sunt direct proporţionale cu tăria vântului.
Valurile ating înălţimi medii în oceane de 6- 8 m la furtuni obişnuite, dar în anumite
zone, precum în nordul Oceanului Pacific, înălţimea lor ajunge până la 16 – 18 m. În funcţie
de amplitudinea lor, valurile pot afecta straturi în adâncime până la 40 – 50 m.
O categorie aparte de valuri, cu incidenţă accidentală, o reprezintă valurile seismice
(tsunami) provocate de cutremure submarine sau erupţii vulcanice. Spre deosebire de valurile
provocate de vânt, la care distanţa dintre creste (perioada) este de la câţiva metri la câteva
zeci de metri, la tsunami distanţa dintre creste măsoară peste 160 m. La origine, în zona
cutremurului, înălţimea lor este mică (1-2 m), trecând neobservate, dar în apropierea coastei
se realizează o frecare a maselor de apă în mişcare de fundul bazinului, care are ca efect
reducerea vitezei, simultan cu convertirea energiei în amplificarea înălţimii valului, care
poate depăşi 30m. Viteza acestor valuri poate ajunge la 800 km/oră, iar forţa lor este
extraordinară. În zona ţărmului aceste valuri provoacă distrugeri imense asupra aşezărilor
umane.

2.2.3. Mareele
Mareele sunt mişcări ritmice ale apelor mărilor şi oceanelor care se produc datorită
forţei de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra Pământului. Fenomenul se manifestă
sub forma creşterii şi descreşterii regulate a apelor în apropierea ţărmului, la intervale de 12

6
ore şi 25 minute. În golfuri, mareele provoacă curenţi orizontali, care în timpul fluxului
împing apele pe canale sau în estuarele fluviilor, iar în timpul refluxului antrenează în larg
particulele minerale şi organice din estuare.
Direcţia mareelor este inversă sensului de rotaţie a Pământului, din această cauză se
consideră că mareele constituie o frână care tinde să micşoreze viteza de rotaţie a planetei.
Zona în care acţionează mareele poartă denumirea de regiune tidală şi este populată cu
organisme care suportă regulat starea de imersie şi pe cea de emersie.

2.2.4. Unele efecte ale mişcării apelor oceanice asupra mediului

Prin acţiunea lor, curenţii au o influenţă profundă asupra organismelor marine. Ei
amestecă apele cu densităţi diferite contribuind la scoaterea din adânc a elementelor nutritive
necesare dezvoltării fitoplanctonului. De asemenea, curenţii marini transportă formele polare
spre ecuator şi invers, contribuind astfel la selecţia şi aclimatizarea organismelor marine. La
întretăierea curenţilor calzi şi reci se produce moartea în masă a unor organisme planctonice
datorită şocului termic care dereglează metabolismul speciilor.
Curenţii oceanici imprimă, în mişcarea lor, o serie de particularităţi atât apelor cât şi
regiunilor terestre limitrofe. Ele se manifestă în regimul termic al apei şi atmosferei, precum
şi asupra biocenozelor marine.
Datorită curenţilor de suprafaţă, apele oceanice sunt mai calde pe ţărmul vestic şi mai
reci pe cel estic. Curenţii, în mişcarea lor de la est la vest în zona ecuatorială, transportă o
mare cantitate de apă caldă, imprimând apelor oceanice unele modificări în răspândirea
temperaturii, salinităţii şi vieţii.
Un exemplu elocvent îl reprezintă anomaliile ce apar la contactul dintre curenţii calzi
şi cei reci. Astfel, la contactul dintre Curentul Golfului şi cel al Labradorului, datorită
amestecului, se dezvoltă în atmosferă o ceaţă densă, cu repercusiuni negative asupra
organismelor. Animalele stenoterme şi stenohaline, în primul rând peştii, nu se pot acomoda
uşor în zona de amestec a celor doi curenţi, diferiţi ca termică şi salinitate, unele specii
murind şi formând în adâncimile din faţa Insulei Noua Scoţie adevărate cimitire de cadavre.
Apele curenţilor calzi transportă la latitudini înalte mari cantităţi de căldură,
influenţând atât viaţa organismelor marine, cât şi ecosistemele terestre limitrofe oceanului.
Structura planctonului oceanic este puternic influenţată de curenţi, mai ales de
temperatura acestora. În curenţii reci care se îndreaptă dinspre nord către ecuator, grupul
dominant îl reprezintă diatomeele, pe când în curenţii calzi, ecuatoriali, predomină algele,
care reprezintă hrana esenţială a multor specii de pesti.

7
 În lipsa curenţilor, apele oceanice sunt sărace în plancton, aşa cum este cazul Mării
Sargaselor, aflată în interiorul unei zone delimitate de curenţii Ecuatoriali de Nord şi Curentul
Golfului. Componenta biocenozelor din această mare este foarte săracă atât ca număr de
specii cât şi ca indivizi.
Transportul de substanţe minerale şi organice realizat cu ajutorul curenţilor este foarte
important şi este factorul principal care determină bogăţia biocenozelor din zonele lor de
acţiune. Fenomenul este propriu atât curenţilor de suprafaţă, cât şi celor ascendenţi. Ultimii
antrenează către suprafaţa oceanelor mari cantităţi de nutrienţi, determinând o productivitate
biologică neobişnuită a zonelor respective.
Şi mareele influenţează calitatea biotopului în zonele de coastă, determinând şi o serie
de adaptări ale organismelor la condiţiile specifice acestor variaţii de nivel. Principalele
adaptări sunt legate de rezistenţa la forţa de spălare a valurilor prin fixarea de stânci,
adăpostirea în găuri, crăpături (crabi), îngroparea în nisip pentru a preveni uscarea (crustacee,
viermi), închiderea ermetică a cochiliilor pentru a menţine un volum de apă indispensabil
respiraţiei (moluşte).

2.3. Mişcările apelor continentale

Dinamica apelor continentale are caracteristici diferite în funcţie de tipul de apă:
curgătoare (pâraie, râuri, fluvii) sau stagnantă (lacuri naturale, bălţi, lacuri de baraj).

2.3.1. Mişcările apelor curgătoare

Mişcarea apelor curgătoare este cauzată în mod special de acţiunea forţei
gravitaţionale, determinată de diferenţa de altitudine dintre izvor şi vărsare. Dinamica
acestora este influenţată de câţiva parametri esenţiali: înclinaţia pantei, debitul, viteza de
scurgere.
Viteza de curgere depinde de înclinaţia pantei albiei, de lărgimea albiei, de debitul
apei. Între debit şi viteza unui râu este în general o relaţie inversă, la izvoare debitul fiind mic
şi viteza mare, iar la vărsare scade viteza, dar debitul creşte.
Curgerea apelor în cadrul reţelei hidrografice are o importanţă deosebită în formarea
şi evoluţia ecosistemelor reofile, atât sub raportul biotopului cât şi a biocenozei. Ea se
răsfrânge şi asupra unor ecosisteme colaterale, cum sunt luncile râurilor şi bălţile adiacente şi
care se află în contact permanent sau temporar cu albia râului.
Profilul transversal al unei văi, care reprezintă rezultatul acţiunii la scară geologică a
curgerii apei, cuprinde în esenţă următoarele elemente: albia minoră sau principală, care este

8
acoperită permanent sau în cea mai mare parte a anului cu apă, albia majoră acoperită cu apă
numai în timpul viiturilor şi terasele râurilor, care reprezintă vechi albii majore ale văilor
rămase suspendate lateral .
Profilul longitudinal are, în general, un aspect sinuos şi nu rectiliniu. Această formă se
datorează modului de eroziune a văii şi în special acţiunii exercitate de firul apei asupra
malurilor, în corelaţie cu structura geologică a terenului străbătut.
De la izvor spre vărsare, în lungul unui râu se diferenţiază următoarele sectoare:
cursul superior, caracterizat printr-o albie strâmtă, cu pereţi abrupţi, cu fund pietros, cursul
mijlociu, cu vale mai largă şi fund nisipos şi cursul inferior, cu văi largi, fund mâlos,
numeroase meandre, lunci inundabile.
Cantitatea de aluviuni transportată de apele curgătoare formează debitul solid, care
variază în funcţie de structura solului străbătut, cantitatea de precipitaţii din bazinul
hidrografic, panta albiei, viteza de curgere a apei.
Materialele provenite din eroziune, împreună cu cele provenite din spălarea solurilor
de către apele de şiroire, sunt transportate de apele curgătoare sub formă de suspensii şi
sedimente treptat, pe măsura reducerii vitezei curentului.
Sedimentele transportate de râuri şi fluvii au două efecte majore: fertilizarea luncilor,
în timpul viiturilor şi formarea unor sisteme particulare de tip deltaic, cu caracteristicile
proprii, care constituie în realitate structuri mai ample, macroecosisteme, denumite şi
biomuri. Apele fluviilor deversate în Oceanul Planetar reprezintă o sursă foarte importantă
pentru asigurarea fertilităţii biotice a acestuia.
Organismele care trăiesc în apele curgătoare sunt organisme reofile şi prezintă o serie
de adaptări care sunt orientate în special pentru prevenirea antrenării de către curent în masa
apei şi transportul lor în aval.
Adaptările organismelor reofile se realizează prin turtirea dorsoventrală a corpului,
pentru a reduce forţa de antrenare a apei (unele larve de efemenoptere şi plecoptere), prin
dezvoltarea unor ventuze pentru fixarea de substrat, întâlnită la unele larve de diptere şi
unele hirudinee, prin prezenţa de diferite cârlige fixate de extremitatea posterioară a corpului,
prin construirea unor căsuţe de nisip sau prundiş, fixate de substrat (unele Chiromonidae şi
Trichoptere) sau prin reducerea dimensiunilor corpului pentru a reduce presiunea apei asupra
lui (la specii de hidroacarieni).

9
 2.3.2. Mişcările apelor stagnante
Mişcările apelor stătătoare pot avea caracter ondulator (valurile), de curenţi (orizontali
sau verticali) sau caracter haotic, turbulent.
Valurile sunt mişcări ondulatorii care de regulă antrenează pătura de la suprafaţa apei
şi iau naştere sub acţiunea vântului. Mărimea valurilor depinde de viteza vântului şi de
relieful înconjurător.
Valurile provocate de vânt amestecă masele de apă, mărind concentraţia oxigenului
dizolvat. În acelaşi timp, ridică mâlul depus pe fundul apelor, provoacă mărirea turbidităţii şi
ridicarea în păturile superioare a produşilor rezultaţi din descompunerea sedimentelor.
Curenţii orizontali sunt mişcări în plan orizontal ale maselor de apă sub acţiunea
presiunii atmosferice, a vântului sau ca urmare a densităţii diferite a maselor de apă din lac.
Curenţii orizontali produşi de vânturi care bat într-o singură direcţie au o importanţă
majoră în circulaţia apei în întreaga masă a lacului. Astfel, un vânt care suflă cu 3 m/s dă
naştere unui curent orizontal cu o viteză de 10 cm/s. La malul expus vântului nivelul apei
creşte ca urmare a deplasării ei în acel sens. Acolo v-a coborî în adâncime făcând drumul în
sens invers, provocând un curent profund care ajunge la malul opus, se ridică din nou spre
suprafaţă şi parcurge iarăşi drumul spre malul expus vântului. Ia naştere astfel o circulaţie
capabilă să cuprindă întreaga masă a apei lacului.
Ca urmare a variaţiei termice a aerului în timp de 24 ore, are loc şi o modificare
circadiană a densităţii apei. Noaptea, apa din stratul superficial se răceşte şi cade spre adânc
ridicându-se spre suprafaţă ape mai calde. Aceşti curenţi verticali ce se formează se numesc
curenţi de convecţie şi afectează numai pătura superficială a apei.
Seişele sau valurile de hulă, sunt mişcări ondulatorii ale apei care se formează după
încetarea bruscă a vântului, datorită acţiunii locale a presiunii atmosferice pe suprafaţa
lacului. Variaţiile de presiune de pe diferite zone ale lacului dau naştere la mişcări de
balansare a întregii mase de apă.

10