UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Geografie
Domeniul: Meteorologie- Hidrologie
Grupa 118
Programul de studii: Licenţă

PORTOFOLIU METEOROLOGIE

Îndrumător ştiinţific: Constantin Dana

Student:
Blaşcu Bianca-Teodora
BUCUREŞTI 2015
 CUPRINS
1. Organizarea reţelei de staţii meteorologice naţionale şi internaţionale şi organizarea
unei staţii meteorologice.....................................................................................................1
1.1. Scurt istoric al Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM).....................1
1.2. Scurt istoric al Organizaţiei Mondiale de Meteorologie (OMM).........................2
1.3. Organizarea unei staţii meteorologice...................................................................2
1.3.1. Modul si timpul de efctuare a observaţiilr meteorlogice...........................6
2. Intensitatea fluxurilor radiative din atmosferă.................................................................8
2.1. Măsurarea intensităţii radiaţiei solare directe.......................................................8
2.2. Măsurarea intensităţii radiaţiei solare difuze şi globale........................................8
2.3. Măsurarea intensităţii radiaţiei reflectate..............................................................8
2.4. Măsurarea intensităţii radiaţiei efective................................................................8
2.5. Măsurarea bilanţului radiaţiilor.............................................................................8
2.1.1 Actinometrul termoelectric AT-50..............................................................9
2.2.1 Piranometrul termoelectric Ianişevski.......................................................11
2.2.2 Piranograful (actinograful) Robitsch........................................................11
2.3.1. Albedometrul de staţie.............................................................................12
2.4.1. Pirgeometrul Savinov-Ianişevski.............................................................12
3. Măsurarea temperaturii aerului.....................................................................................14
3.1. Termometrul meteorologic ordinar.....................................................................14
3.2. Termometrul de maximă.....................................................................................14
3.3. Termometrul de minimă......................................................................................15
3.4. Termometre înregistratoare (termografe)............................................................14
4. Măsurarea temperaturii solului......................................................................................17
4.1. Măsurarea temperaturii suprafeţei solului sau zăpezii pe parcela lipsită de
vegetaţie.....................................................................................................................17
4.2. Măsurarea temperaturii solului la diferite adâncimi...........................................17
4.3. Măsurarea adâncimii de îngheţ a solului............................................................17
4.2.2. Termometrul de sondă de tip Sohin.........................................................18
 4.4. Determinarea stării suprafeţei solului.................................................................18
5. Măsurarea duratei de strălucire a Soarelui.....................................................................19
5.1. Aspecte generale.................................................................................................19
5.2. Heliograful de tip Fuess......................................................................................19
6. Măsurarea umezelii aerului............................................................................................21
6.1. Mărimi care definesc umezeala aerului..............................................................21
6.2. Aparate care măsoară umezeala aerului..............................................................21
7. Mijloace şi metode de măsurare a mebulozităţii............................................................24
7.1. Norii....................................................................................................................24
7.2. Aprecierea gradului de nebulozitate....................................................................24
7.3. Stabilirea înălţimii plafonului de nori.................................................................24
8. Mijloacele şi metodele de măsurare ale precipitaţiilor atmosferice...............................25
8.1. Aspecte generale.................................................................................................25
8.2. Pluviometrul de tip IMC.....................................................................................25
8.3. Pluviograful.........................................................................................................25
9. Mijloace şi metode de măsurare a stratului de zăpadă...................................................27
9.1. Aspecte generale.................................................................................................27
9.2. Tipuri de observaţii şi măsurători asupra stratului de zăpadă.............................27
10. Metode de măsurare a presiunii atomosferice.............................................................29
10.1. Aspecte Generale.............................................................................................29
10.2. Instrumentele....................................................................................................29
11.Metode de măsurare a vântului.....................................................................................30
11.1. Aspecte Generale...............................................................................................30
11.2. Instrumente........................................................................................................30
 1. Organizarea reţelei de staţii meteorologice naţionale şi
internaţionale şi organizarea unei staţii meteorologice
1.1. Scurt istoric al Administraţiei Naţionale de Meteorologie
(ANM)

Observaţiile meteorologice se realizează în locuri special amenajate numite staţii

meteorologice. Totalitatea staţiilor meteorologice din ţară formează reţeaua de staţii
meteorologice naţională care la rândul ei aparţine reţelei de staţii meteorologice
internaţională.
Primele staţii meteorologice de pe teritoriul ţării noastre au început să funcţioneze în
secolul al XIX-lea, în 1859 înfiinţându-se staţia meteorologică de la Sulina în cadrul
Comisiei Dunărene şi a fost condusă de inginerul Kuhll.
La 30 iulie 1884 ia fiinţă la Bucureşti Serviciul Meteorologic al României, al carui
prim director a fost Ştefan Hepites, iar un an mai târziu apare primul buletin
meteorologic.
Zona montană era deficitară în staţii meteorologice, ceea ce a făcut ca în perioada 1884-
1908 să se înfiinţeze 66 de staţii climatologice şi 348 posturi pluviometrice.
Primele staţii apărute sunt cele din Sibiu(1850),Craiova(1881) si Alba-Iulia(1883).
Staţiile meteorologice din reţeaua actuală sunt :
a) Staţii automate;
b) Statii convenţionale (clasice).
Staţiile meteorologice sunt situate în toate formele de relief majoritatea (71%) se află
în regiunile de câmpie,iar cele mai puţine (4%) în zona de litoral şi în largul Mării Negre.
Administraţia Naţionala de Meteorologie este structurată în:
a. Staţii,posturi,radere şi observatoare meteorologice;
b. Servicii meteorologice;
c. Secţii şi laboratoare de cercetare;
d. Compartimente auxiliare.
Din punct de vedere admistrativ Reţeauna Naţională de Staţii Meteorologice este
structurată în 7 centre meteorologice-regionale (CMR). Astfel :
a) CMR Muntenia,sediul în Bucureşti;
b) CMR Dobrogea,sediul în Constanţa;
c) CMR Moldova, sediul în Iaşi;
d) CMR Transilvania-Nord,sediul în Cluj-Napoca;
e) CMR Transilvania-Sud, cu sediul în Sibiu;
f) CMR Banat-Crişana,cu sediul în Timişoara;
g) CMR Oltenia, cu sediul în Craiova
1.2. Scurt istoric al Organizaţiei Mondiale de Meteorologie (OMM)

În anul 1951 România ia parte ca membru fondatr la primul Congres al Organizaţiei

Meteorologice Mondiale, organizaţia specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Această organizaţie cu sediul la Geneva,creată în 1947 are ca scop stabilirea unei
colaborări pe baye mondiale în domeniul operaţiilor şi serviciilor meteorologice,difuzării
de informaţii meteorologice,încurajării cercetărilor ştiinţifice şi aplicării meteorologiei în
diverse domenii.
Astăzi activitatea staţiilor şi posturilor meteorologice este coordonată de Compania
Naţională de Meteorologie,Hidrologie şi Gospodărirea Apelor ce are în subordine 147 de
staţii climatice şi peste 729 de posturi pluvimetrice.
Pentru ca observaţiile realiyate la staţiile meteorologice diferite să fie comparabile în
timp şi spaţiu trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a. Amplasarea staţiilor să fie în locuri reprezentative pentru o cât mai largă regiune
geografică;
b. Să aparţină statului şi să fie de acelaşi tip;
c. Să se realizeze acelaşi volum de observaţii folosind aceiaşi metodologie de lucru şi
respectându-se aceleaşi ore observaţii.

1.3. Organizarea unei staţii meteorologice

Orice staţie are în alcătuire trei elemente:

 Biroul staţiei-este locul unde se realizează o serie de operaţii:transcrierea şi
prelucrarea primară a datelor provenite din observaţii,transmiterea codificată a datelor de
observaţie către serviciul regional de prognoză de care aparţine;
 Platforma nivometrică-este terenul degajat în jurul platfrmei meteorologice pe care se
fac determinări asupra grosimii,densităţiii şi structurii zăpezii;
 Platforma meteorologică-este suprafaţa de teren pe care se află aproape toate
instrumentele şi aparatele meterologice destinate efectuării observaţiilor.
Valorile elementelor meteorologice furnizate de o staţie depind nu numai de poziţia
latitudinală,altitudinală şi distanţa faţă de bazinele acvatice, ci şi de topografia locului,
respectivpoziţia faţă de formele de relief importante, de fizionomia vegetaţiei
înconjurătoare, de preuenţa perdelelor de arbori sau a clădirilor.
Caracteristicile platformei meteorologice sunt :
 Amplasarea-trebuie să fie într-un loc reprezentativ pentru forma de relief dominantă
expus circulaţiei maselor de aer;
 Protecţia-se realizează prin împrejmuirea cu un gard de sârmă înalt de 2 metri şi cu
ochiuri de 10 pe 10 cm fără să periditeze circulaţia maselor de aer;
 Accesul-se realizează printr-o poartă situată pe latura nordică a platformei şi pe alei dn
pietriş sau nisip cu lăţimea maximă de 40cm fiind permis accesul la intrumente din spre
Nord cu excepţia heliografului unde accesul se face din spre Sud;
 Dimensiunile platformei standard-sunt de 26 pe 26 m (volumul normal de observaţii);
 Suprafaţa platformei-trebuie să fie orizontală,fără denivelări,iar stratul de iarbă nu
trebuie să depăşească 20 cm;
 Dispunerea intrumentelor si a aparatelor meteorologice- se face în şiruri paralele din 4
în 4 m orientate Est-Vest în ordine descrescatoare a înălţimii de la Nord-Sud.
Astfel :
A. Primul aliniament cel mai înalt situat în partea nordică cuprinde:
a. Girueta cu placă grea Determină viteza şi direcţia vântului
b. Girueta cu placă uşoară
c. Chiciurometrul-folosit în determinarea depunerilor solide.

B. În al doilea aliniament se găsesc adăposturile meteorologice ce cuprind:

a) Adăpostul psihrometric-cuprinde instrumente cu citire directă:

-termometrul ordinar
Folosite pentru temperatura aerului
-termometrul de maximă
-termometrul de minimă
-higrometrul-folosit pentru umezeala aerului;
-psihrometrul de staţie-folosit pentru umezeala aerului.
 b) Adăpostul cu instrumente înregistratoare
cuprinde:
-termograful-folosit pentru variaţia temperaturii în 24
de ore;
-higrograful-flosit pentru variaţia umezelii aerului în
24 de ore.

C. Pe al treilea aliniament sunt poziţionate instrumentele pluviometrice:

a. Pluviometrul-măsoară cantitatea de precipitaţii;
b. Pluviograful-măsoară durata şi intensitatea precipitaţiilor.

D. În partea central-sudică se găsesc:

a. Heliograful-folosit pentru durata de strălucire a Soarelui în 24 de ore; (fig.1)
b. Catargul pentru anemometru ce măsoară viteza vântului.

Fig.1.Heliograf
E. În Sud se află parcela dezgolită de vegetaţie pe care se află:
Meteorologie şi hidrologie-lucrări practice
a. Termometrele de suprafaţă
Măsoară temperatura solului
b. Termometrele de miă adâncime
c. Termometrele de mare adâncime
d. Glaciometrul-folosit în determinarea adâncimii până la care îngheţă solul.

F. Instrumentele pentru măsurarea presiunii atmosferice se găsesc în biroul staţiei:

a. Barometrul cu mercur;
b. Barometrul aneroid;
c. Barograful-ce măsoară variaţia presiunii atmoferice în 24 de ore.
Înainte de orele de observaţie, meteorologul de serviciu are obligaţia să execute
"rondul preliminar", ocayie cu care verifică funcţionalitatea aparatelor şi intrumentelor.
Orele climatologice de bază, după timpul solar mediu local sunt 01, 07, 13 şi 19, iar
pentru staţiile cu program sinoptic observaţiile se efectuează la orele 02, 05, 08, 11, 14,
17, 20 şi 23 după ora oficială a Bucureştiului.
Datele orare ale observaţiilor meteorologice se înscriu clar, în regisrul de observaţii
meteorologice (tabele tip elaborate de INMH) notându-se numele staţiei, judeţul,
latitudinea, longitudinea, altitudinea, anul şi luna, tipul şi seria instrumentelor şi
aparatelor.

1.3.1. Modul si timpul de efctuare a observaţiilr meteorlogice

Elementele meteorlogice sunt însuşiri calitative şi cantitative ce exprimă procesele şi

fenmenele meteorologice ce se petrec în atmosferă.
Elementele meteorologice sunt :
-temperatura aerului;
-temperatura solului;
-precipitaţiile;
-presiunea atmosferică;
-umezeala aerului;
-nebulozitatea;
-fenomene meteorlogice de risc (ceaţa,grindina,viscolul,bruma etc.)
Observaţiile meteorologice reprezintă ansamblul de măsurători instrumentale şi
vizuale asupra proceselor fizice ce se petrec în atmosferă.
Orele de observaţii se fac după un program unitar stabilit de Omm şi în funcţie de
scopul avut. Astfel:
a. Ore climatologice: 01, 07, 13, 19;
b. Orele sinoptice se raportează la ora oficială a Bucureştiului,din oră în oră sau din 3 în
3 ore (începând cu ora 2) sau din 6 în 6 ore;
c. Orele pentru determinarea precipitaţiilor sunt: 7 şi 19;
d. Orele pentru determinarea stratului de zăpadă: 7.
 2. Intensitatea fluxurilor radiative din atmosferă

2.1. Măsurarea intensităţii radiaţiei solare directe

Actinometria este ramură a Meterologiei care studiază radiaţia slară,terestră şi

atmosferică în condiţii naturale de absorbţie, reflexie, difuziune precum şi problemele
legate de bilanţul radioactiv caloric al atmosferei şi al suprafeţei terestre.
Scopul acestor măsurători este de a determina energia calorică ce se exprimă în

2
calorii pe cm pe minut ( cal/cm 2 /min ), evaluându-se astfel cantitatea de căldură

produsă de energia radiantă.

Energia radiantă solară în traversarea atmosferei spre suprafaţa terestră suferă o serie
de modificări,precum:
1. Radiaţia solară directă (S) - este radiaţia care ajunge nealterată la suprafaţa terestră
sub forma unui fascicol de raze paralele.
2. Radiaţia solară difuză (D) - provine din împrăştierea provocată de prezenţa
moleculelor de gaze şi a particulelor solide şi lichide din atmosferă.
3. Radiaţia solară globală (totală-Q) - reprezintă suma dintre radiaşia solară directă şi
radiaţia solară difuză:
Q=S+D
4. Radiaţia solară reflectată (Rs) - reprezintă o parte din radiaţia solară globală/totală
care ajunge la suprafaţa terestră unde este reflectată datorită proprietăţilor fizice şi
culorii acesteia.
5. Radiaţia efectivă (Eef) - reprezintă diferenţa dintre radiaţia terestră (Et) şi radiaţia
atmosferică (Ea) :
Eef=Et-Ea
6. Albedoul (A) - reprezintă capacitatea de reflexie a suprafeţelor active
(zăpada,solul,vegetaţia etc.) fiind raportul din radiaţia reflectată şi globală/totală
 primită de o suprafaţă oarecare.
Rs
A= Q x100 (albedoul se exprimă în procente)

7. Bilanţul radiatic (B) - este diferenţa dintre suma radiaţiilor primite şi suma radiaţiilor
emise de o suprafaţă oarecare.
Fluxurile radiative care vin de la Soare sunt fluxuri radiative de undă scurtă. Acestea
sunt : -radiaţia solară directă (S);
-radiaţia slară difuză (D) ;
-radiaţia solară globală/totală (Q).
Fluxurile radiative emise de suprafaţa terestră şi de atmosferă sunt fluxuri radiative
de undă lungă. Acestea sunt :
-radiaţia solară efectivă (Eef);
-radiaţia terestră (Et);
-radiaţia atmsferică (Ea).

2.1.1 Actinometrul termoelectric

AT-50 (Fig.2)

Este instrumentul radiometric simplu care

funcţionează pe principiul producerii unui
curent termoelectric prin încălzirea
diferenţiată, sub influenţa radiaţiilor solare, a
termosudurilor care alcătuiesc piesa lui
receptoare. Fig.2. Actinometru termoelectric AT-50
Meteorologie şi hidrologie-lucrări practice

În componenţa acestuia intră -piesa receptare;

-tubul actinometric;
-galvanometrul.
Pisa receptoare este alcătuită dintr-un disc de argint, prevăzut cu un orificiu înnegrit
cu negru de fum pe partea expusă spre Soare, pentru a putea absorbi, în totalitate, razele
solare directe. De partea lui inferioară sunt fixate termosudurile interne-centrale ale celor
36 de termoelemente care alcătuiesc bateria termoelectrică a radiometrului.
Termosudurile periferice sunt prinse de un inel de cupru, care face corp comun cu tubul
actinometric, care are aceiaşi temperatură cu a mediului în care se află instrumentul.
Tubul actinometric este vopsit în negru la interior, unde se găsesc 4 diagrame care au
menirea de a elimina influenţa vântului şi a împiedica reflexia razelor solare.
În vederea efectuării determinărilor, actinometrul se instalează astfel încât razele
solare să cadă perpendicular pe discul receptor de argint, iar operaţiile care conduc la
măsurarea intensităţii radiaţiei solare directe încep prin acoperirea tubului cu capacul
metalic.
Intensitatea radiaţiei solare directe (I) rezultă din înmulţirea numărului de diviziuni
(N) cu care deviază acul galvanometrului cu factorul de transformare K (5 MA=1 cal/cm
2
/min).
I=N*K

2.2. Măsurarea intensităţii radiaţiei solare difuze şi globale

Complexul actinometric reprezintă ansamblul de instrumente folosite pentru

măsurarea radiaţiilor fiind instalat fie pe platforma meteorologică în partea sudică, fie pe
o parcelă separată.
Caracteristicile acestuia sunt:
 Locul trebuie să fie orizontal;
 Instrumentele se instalează pe o scândură groasă,orizontală fixată de un stâlp perfect
vertical la înălţimea de 2m;
 În spatele stâlpului se află o cutie de lemn unde se află galvanometrele (instrumente
care măsoară un curent electric slab şi continuu) şi un comutator;
 Instrumentele sunt:
 Actilometrul sau radiometrul=măsoară radiaţia solară directă (S);
 Piranometrul=măsoară radiaţia solară difuză (D) şi radiaţia solară globală/totală (Q);
 Albedometrul=măsoară radiaţia solară reflectată (Rs) şi albedoul (A);
 Bilanţometrul=măsoară bilanţul radiativ (B);
 Pirgeometrul=măsoară radiaţia solară
efectivă (Eef);
 Actinograful=măsoară radiaţia solară
globală/totală (Q).
Staţiile radimetrice(actinometrice) sunt
în număr de 9 şi acoperă toată suprafaţa
ţării. Acestea sunt:
a. Sub 500 m altitudine :
1) Bucureşti-Afumaţi
2) Craiova
3) Deva
4) Timişoara
5) Cluj-Napoca
6) Iaşi
7) Galaţi
8) Constanţa
b. Ce depăşesc 500 m altitudine:
9) Poiana Braşov.

2.2.1 Piranometrul termoelectric Ianişevski (Fig.3)

Este un instrument radiometric relativ ce se foloseşte ca piesă cu latura de 3 cm, ce

are în componenţă o serie de benzi subţiri de manganin şi constantan, legate în serie. O
parte din aceste benzi au suprafaţa exteriară acoperită cu negru de fum, iar restul sunt
colorate cu alb de magneziu, asemenea unei table de şah.
Componentele piranometrului sunt:
-piesa receptoare;
-ecranul de umbrire pentru radiaţia solară difuză;
Fig.3. Piranometru termoelectric Ianişevschi
-dispozitivul de uscare Meteorologie şi hidrologie-lucrări practice
2.2.2 Piranograful (actinograful) Robitsch

Pisele componente ale instrumentului sunt:

-piesa receptoare;
-sistemul transmiţător de pârghii;
-partea înregistratoare.
Foloseşte ca piesă receproare trei lamele bimetalice, egale ca dimensiune,dispuse
orizontal, cele marginale sunt vopsite în alb, iar cea din centru în negru. Lama neagră se
va încălzi mai mult sub inluenţa radiaţiilor solare şi se va deforma mai mult încovoindu-
se în jos.
Această variaţie este surprinsă de braţul pârghiilor ce o va amplifica şi o va transmite
părţii înregistratoare unde este înfăţişată o actinogramă de tip Fuess.

2.3. Măsurarea intensităţii radiaţiei reflectate

Radiaţia totală care ajunge la suprafaţa terestră este parţial absorbită contribuind la
încălzirea solului şi parţial reflectată sub numele de radiaţie reflectată sau reflexă.
Determinarea intensităţii radiaţiei reflectate se face cu ajutorul albedometrelor de
staţie şi portabile.

2.3.1. Albedometrul de staţie

Este alcătuit dintr-un cap piranometric şi un suport ce permite orientarea piesei

receptoare către suprafaţa terestră pentru a afla radiaţia reflectată.
Valoarea intensităţii curentului termoelectric produs de radiaţia solară globală/totală
când piesa receptoare este orientată către cer şi de radiaţia reflectată când piesa receptoare
este orientată spre suprafaţa terestră şi se va citi la gavanometru.
Cele două valori sunt transformate în cal/cm 2 /min după care se aplică formula
matematică a albedoului şi se află valoarea albedometrului :
Rs
A= Q x100 (%)
2.4. Măsurarea intensităţii radiaţiei efective

În natură se produc concomitent două fluxuri opuse de radiaţii infraroşii pe unde

lungi, unul îndreptat din atmosferă spre suprafaţa terestră şi altul îndreptat în sus.
Diferenţa dintre cele două fluxuri se numeşte radiaţia efectivă (Eef).
Pentru măsurarea intensităţii radiaţiei efective se folosesc aparate radiometrice de
tipul pirgeometrelor, cel mai uzitat la staţiile din ţară fiind tipul Savinov-Ianişevski.

2.4.1. Pirgeometrul Savinov-Ianişevski

Pentru măsurarea intensităţii radiaţiei efective (Eef) se flosesc aparate radimetrice de

tipul pirgeometrelor, cel mai uzitat la staţiile din ţară fiind tipul Savinov-Ianişevski.
Funcţionarea acestuia se bazează pe formarea unui curent termoelectric a cărui
intensitate se măsoară cu un galvanometru. Recetorul, în acest caz, este alcătuit din patru
lame de manganin sau de cupru, instalate în poziţie orizontală, două dintre ele au părţile
superioare acoperite cu negru de platin, iar celelalte două sunt nichelate sau aurite. De
părţile interioare ale lamelor sunt lipite sudurile unei baterii termoelectrice din manganin,
în circuitul căruia se leagă un galvanometru.
Pentru a afla radiaţia efectivă (Eef) se fac 2 măsurători:
1. Cu piesa receptoare spre atmosferă;
2. Cu piesa receptoare, în jos, spre suprafaţa terestră.
Cu ajutorul relaţiei se află radiaţia efectivă :
Ret=a x Re
Ret-radiaţia efectivă terestră
a-coeficientul de absorbţie al suprafeţei considerate

2.5. Măsurarea bilanţului radiaţiilor

 Bilanţul de radiaţii se defineşte ca fiind diferenţa dintre fluxurile radiative primite şi
cele emise de o suprafaţă oarecare.
În ecuaţia bilanţului radiaţiei sunt implicate valorile radiaţiei solare,ale radiaţiei
atmosferice şi ale radiaţiei terestre, care atât la nivelul suprafeţei terestre cât şi în
atmosferă suferă schimburi continue de energie radiantă.
Valorile bilanţului radiativ se determină cu ajutorul unui instrument actinmetric
special, ce funcţionează pe principiul producerii curenţilor termoelectrici, numit
bilanţometru.
Bilanţometrul este dotat cu un ecran de umbrire împotriva radiaţiei solare directe
fiind cunoscută de la acinometru.
Acesta când este neecranat bilanţul plăcii superioare va fi:
B1=(S+D)+Ea-E1
E1-cantitatea de radiaţii de mare lungime de undă pierdută prin emisie de suprafaţa plăcii
superioare.
Iar bilanţul plăcii inferioare este:
B2=Et+Rs-E2
E2-cantitatea de mare lungime de undă pierdută prin emisie de suprafaţa plăcii inferioare.
Încălzirea diferită a celor două plăci receptoare, asupra cărora acţionează fluxuri de
energie radiantă cu intensităţi diferite, generează apariţia unui curent termoelectric, a
cărei intensitate este proporţională cu diferenţa dintre fluxurile primite şi cedate de cele
două plăci orientate diferit:
B=  ( S  D)  Ea  E1 -  Et  Rs  E 2
În urma măsurătorilor efectuate, s-a constatat că, viteya vântului influenţează
sensibilitatea bilanţometrului, motiv pentru care, aceasta se determină în acelaşi timp
(folosind anemometre) cu valorile bilanţului.
 3. Măsurarea temperaturii aerului

Temperatura este o mărime fizică utilizată pentru a caracteriza starea de încăşzire a

unui mediu sau a diferitelor crpuri, valoarea ei depinzând de scara termometrică în care
este exprimată.
Radiţia solară, la trecerea prin atmosferă, încălzeşte foarte puţin aerul prposferei prin
absorbţie. Principala sursă de încălzire a aerului o constituie suprafaţa terestră, unde o
parte din radiaţia solară este reflectată, iar alta este absorbită, transformată în radiaţia
calorică şi transmisă ascendent aerului şi descendent solului.
Sunt cunoscute mai multe scări de temperatură:
a) Scara Celsius introdusă de astronomul şi fizicianul suedez Anders Celsius în 1742,
este divizată de la 0-100 0 C, în 100 de părţi egale;
b) Scara Reaumur divizată în 80 de părţi egale (0-80 0 ) gradul Reaumur fiind astfel
mai mare decât gradul Celsius. A fost inventată de fizicianul şi naturalistul francez
Rene Antoine Ferchault.
c) Scara Fahrenheit împărţită în 180 de părţi egale (32-212 0 ); a fost imaginată de
fizicianul german Gabriel Daniel Fahrenheit în 1715..
Între cele trei scări de temperatură apare o relaţie de egalitate, de forma:
C R F  32
= =
100 80 180
Simplificând, proporţiile de mai sus, devin:
C R F  32
= =
5 4 9
Prin intermediul lor se poate trece de la o scară la alta:
d) Scara Kelvin numită şi "scara termometrică absolută a lui Kevin" este o unitate de
măsură pentru intervalele de temperatură, egală cu 1/273,15 din temperatura absolută
a punctului triplu al apei.
Lichidele termometrice cele mai folosite în practică sunt: mercurul, alcoolul şi
toluenul.
Mercurul este un metal lichid de culoare alb-argintie, care se găseşte în natură sub
formă de sulfură(cinabru). Hidrargirul (argintul viu) are punctul de îngheţ la -38,87 0 C şi
punctul de fierbere la 356,95 0 C.
Alcoolul (C 2 H 2 OH) are punctul de fierbere la 78,5 0 C, iar punctul de îngheţ la
-117,3 0 C,fiind flosit, mai ales, la măsurarea temperaturilor minime.
Toluenul este o hidrocarbură aromatică cu miros specific, obţinută din gudroanele
cărbunilor de pământ şi din fracţiunile petroliere îmbogăţite prin aromatizare. Are punctul
de îngheţ la -95 0 C şi punctul de fierbere la 110,56 0 C.

3.1. Termometrul meteorologic ordinar (psihrometric)

Are o construcţie simplă fiind alcătuit dintr-un rezervor cu mercur (de formă sferică,
troconică sau cilindrică), un tub capilar de sticlă (0,2-0,3 mm diametru ), şi o scară
termometrică confecţionată din porţelan sau din opal.
Termometrul ordinar se instalează pe un stativ special în primul adăpost
meteorologic, fiind folosit la determinarea temperaturii şi umezelii aerului.
Determinările de temperatură ce se efectuează la staţiile meteorologice trebuie să
respecte o anumită ordine. Pentru ca măsurătorile să fie exacte se impune ca raza vizuală
a ochiului observatorului să cadă perpendicular pe capătul coloanei de mercur.

3.2. Termometrul de maximă

Se foloseşte pentru măsurarea celei mai ridicate temperaturi a aerului dintr-un anumit
interval de timp, fiind un termometru ce are ca lichid mercurul.
Se instalează în primul adăpost meteorologic, pe stativul de termometre, usor înclinat
spre rezervor, pentru a se evita scurgerea mercurului din tubul capilar către cavitatea
lărgită de la capătul acestuia.
3.3. Termometrul de minimă

Se instalează în primul adăpost meteorologic, pe furca inferioară a stativului de

termometre, în poziţie orizontală, cu piesa receptoare orientată spre stânga, faţă de cel
care efectuează determinarea.
Temperatura minimă a aerului este dată de diviziunea de pe scara termometrică de la
capătul din dreapta al indicelui (capătul opus rezervorului ).
Pentru a calcula valoarea reală a temperaturii minime se aplică două tipuri de
corecţii: una instrumentală şi alta suplimentară.

3.4. Termometre înregistatoare (termografe) (Fig.4)

Fig.4.Termograf
Meteorologie şi hidrologie-lucrări practice

Termografele se instalează în cel de-al doilea adăpost meteorologic de pe

platformă,având piesa receptoare la 200 cm deasupra suprafeţei active. Ele înregistrează
în md cntinuu variaţia temperaturii fiind uzitate în paralel cu termometrele cu citire
directă.
Sunt formate din trei părţi principale:
-partea receptoare care percepe variaţiile de temperatură;
-partea transmiţătoare ce transmite şi amplifică deformarea piesei receptoare;
-partea înregistratoare ce cuprind un tambur cilindric în interiorul căruia se găseşte un
mecanism cu ceasornic.
Sub influenţa variaţiilor de temperatură coloana termometrică se dilată sau se
contractă, iar deformările care apar astfel se transmit înregistratorului.
Termograma reprezintă diagrama pe care peniţa înregistratoare înscrie variaţiile
continue ale temperaturii aerului. Pe suprafaţa sa este trasată o reţea formată din linii
drepte orizontale ce indică gradele de temperatură între limitele de -35 0 C şi linii curbe
verticale care indică timpul.
Schimbarea termografelor se face zilnic sau săptămânal după observaţia
climatologică de la ora 13.
 4. Măsurarea temperaturii solului

Temperatura solului reprezintă elementul de care depinde încălzirea aerului din

imediata apropriere a solului ea influenţând procesele de evaporare, de transformare a
materiei organice din sol, de dezvoltare sau de precipitare unor săruri solubile .Procesele
termice se produc în sol sunt condiţionate de proprietăţile calorice alea solului:
-Capacitatea calorică;
-Conductivitatea termică;
-Conductivitatea calorică.
Observaţiile privind temperatura solului în cadrul staţiilor meteorologice se fac atât
la suprafaţă cât şi în adâncimea lui, iar iarna când se produc ninsori, termometrele sunt
menţinute permanent deasupra stratului de zăpadă rezultând determinarea temperaturii la
nivelul suprafeţei active.

4.1. Măsurarea temperaturii solului sau zăpezii pe parcela lipsită

de vegetaţie

Se folosesc instrumente termometrice aerologice reprezentate de termometrul

ordinar, de maximă, de minimă.Sunt instalate pe o parcelă cu solul afânat şi nivelat,
situate în sudul platformei cu reprezentările pe jumatate în sol.
Distanţa între termometre trebuie sa fie de 10 cm, aşezată în poziţie orizontală cu
excepţia celui de maximă care este puţin înclinat ( 5 ° )spre rezervor.
*ore zilnice: 1,7,13,19;
*precizia măsurătorilor este de 0,1° C;
4.2. Măsurarea temperaturii solului la diferite adâncimi

Se realizează la staţiile meteo din România cu ajutorul unor termometre de sol

numite şi geotermometre. Explicaţie : termometrele cu cot, termometrele drepte Junkalor,
termometrele cu tragere vertical şi termometrele sondă.

4.2.1. Termometrul de sol de tip Savinov(Fig.5)

Se instalează pe parcela lipsită de vegetaţie cu

rezervorul orientat spre nord dispusă pe un
aliniament est-vest. Sunt folosite pentru măsurarea
temperaturii solului la adâncimi de 5-10-15-20 cm
fiind sintuat la o distanţă de 10 cm unul de celălalt.
Cel mai puţin adânc aflându-se la est si cel mai
adânc la vest. Părţile termometrelor rămase în afara
solului sunt sprijinite pe o furcă de lemn . Fig.5.Termometrul de sol de tip Savinov
Meteorologie şi hidrologie-lucrări practice

4.2.2. Termometrul de sondă de tip Sohin

Se utilizează în practica agricolă putându-se realiza profite termice expediţionare de

sondaj pe suprafeţe agricole extinse şi pe soluri diferite. Temperatura solului influenţează
plantele mai ales în faza iniţială de vegetaţie la germinare, răsărire şi înfrăţire. Cu ajutorul
termometrului sondă se poate face determinării de temperatură până la adâncimea de 20
de cm, rezervorul acestuia conţinând tuloen.
Observaţiile termometrice se efectuează la orelele 7 şi 19 din 2 în 2 zile , plasându-se
rezervorul cu tuloen la adâncimea ce intersectează, citirile făcându-se atunci când
temperatura devine constantă.
4.3. Măsurarea adâncimii de înghet a solului

În timpul sezonului rece la staţiile cu program agrometeorologic se determină şi

adâncimea până la care îngheaţă solul, obţinându-se o serie de date utile pentru activitatea
din domeniul agriculturii, construcţiilor sau urbanisticii
Adâncimea de îngheţ a solului se măsoară cu geoglaciometrul Danilin, ce are la baza
de funcţionare propietatea apei dinstincte de a îngheţa la o temperatură de 0° C. Acest
este alcătuit dintr-un tub de cauciuc umplut cu apă distilată cu o lungime de 100-200 cm
şi cu un diametru de 3-10mm .
Măsurătorile se fac : 5,10,15,25,şi în ultima zi din lună între orele 8 şi 9.

4.4. Determinarea stării suprafeţei solului

La staţiile meteo din România în afara observaţiilor instrumentale asupra

temperaturii solului , se efectuează şi observaţii zilnice privind starea suprafeţei solului.
Acestea sunt vizuale şi se fac pe parcela lipsită de vegetaţie până la depunerea stratului de
zăpadă şi în vecinătatea platformei meteo, pe platforma nivometrică după depunerea
stratului de zăpadă sau gheaţă.
 5. Măsurarea duratei de strălucire a Soarelui

5.1. Aspecte generale

Durata de strălucire a Soarelui reprezintă o caracteristică climatică importantă a

fiecărei regiuni şi este timpul calculat în ore şi zecimi de ore din cursul unei zile când
razele solare directe ating suprafaţa solului într-un punct considerat.
Factorii de influenţă sunt:
a) Nebulozitatea;
b) Plafonul de nori specific locului considerat.
Durata de strălucire a Soarelui poate fi:
a) Durată efectivă (d) = reprezintă timpul real cât a strălucit Soarele fără a fi ecranat de
nori.
b) Durată posibilă sau astronomică (D) = este perioada dintre răsărit şi apus sau timpul
maxim posibil de strălucire a Soarelui în lipsa totală a norilor.
Raportul dintre durata efectivă (d) şi durata astronomică (D) a strălucirii Soarelui
reprezintă valoarea fracţiei de insolaţie (F):
d
F= x100
D
Ea scoate în evidenţă rolul nebulozităţii în reducerea duratei strălucirii Soarelui, fiind
un parametru meteorologic cu aplicabilitate practică în domeniu precum ar fi: urbanistică,
construcţii, agricultură, balneologie etc.
În zilele senine când Soarele străluceşte neîncetat, fracţia de insolaţie este egală cu
unitatea (F=1) deoarece durata efectivă este egală cu durata astronomică (d=D). Atunci
când Soarele nu a strălucit deloc, discul solar fiind acoperit permanent cu sisteme
noroase, valoarea fracţiei de insolaţie este egală cu zero (F=0), deoarece durata efectivă
este zero (d=0).
Pe baza valorilor duratei efective de strălucire a Soarelui se pot face aprecieri privind
durata nebulozităţii, deoarece norii reduc intensitatea radiaţiei solare directe prin reflexie,
măresc radiaţia difuză, slăbesc radiaţia efectivă, luminozitatea şi limitează vizibilitatea în
altitudine.
Fracţia de insolaţie se exprimă în procente şi arată cât la sută din durata posibilă,
Soarele străluceşte efectiv. Valoarea sa depinde de aşezarea geografică a perimetrului
respectiv şi are mare importanţă pentru dezvoltarea plantelor.
Durata de strălucire a Soarelui se înregistrează cu ajutorul heliografului. La staţiile
meteorologice din ţara noastră se foloseşte heliograful Campbell-Stockes reprezentat prin
trei tipuri: Fuess, Metra-Praha şi Universal.

5.2. Heliograful de tip Fuess

Este instalat în partea central sudică a platformei meteorologice pe un stâlp cu
înălţimea de 1,5 m în plan orizontal astfel încât arsura să fie paralelă cu linia albă trasată
pe mijlocul heliogramei (diagrama).
Piesa principală este o sferă masivă de sticlă cu diametrul de 10 cm având rol de
lentilă convergentă înconjurată din toate părţile,cu excepţia părţii de sud, de o montură
metalică unde se aşează heliograful.
Heligramele sunt fabricate dintr-un carton special ce arde după ce a fost udat de
ploaie, vopsit în negru. Ele au forme diferite şi sunt montate pe unul dintre cele trei
jgheaburi ale monturii metalice :
d. heliograme scurte de iarnă (21 octombrie-10 martie);
e. Heliograme drepte - utilizate în anotimpurile de tranziţie (11 martie-20
aprilie;11 septembrie-20 octombrie) ;
f. Heliogramele lungi de vară (21 aprilie-10 septembrie).
Heliogramele se schimbă zilnic după momentul apusului Soarelui, în cazul
heliografelor de tip Fuess şi Metra, şi la ora 12 şi după apusul Soarelui la tipul Universal.
După scoaterea heliogramei de pe heliograf se stabileşte lungimea totală a porţiunii
arse, exprimată în ore şi zecimi de oră, pe fiecare interval orar. Dacă dâra carbonizată
acoperă un întreg interval orar, sub arsură se va înscrie cu creinul cifra 1,0. Când
înregistrarea are forma unui punct, atunci ea se consideră a fi egală cu 0,1.
 6. Măsurarea umezelii aerului

6.1. Mărimi care definesc umezeala aerului

Umezeala sau umiditatea aerului este definită prin conţinutul de vapori de apă
existenţi la un moment dat în atmosferă. Este o însuşire importantă a aerului atât din
punct de vedere meteorologic cât şi bioclimatic.
Mărimile care definesc umezeala aerului sunt:

Tensiunea reală sau efectivă a vaporilor de apă (e);

Tensiunea maximă sau de saturaţie a vaporilor de apă (E);

Umezeala absolută (a/A);

Umezeala specifică (s/S);

Umezeala relativă (r);

Deficitul de saturaţie (d);

Starea higrometrică (Sh);

Temperatura punctului de rouă (Td).

Tensiunea reală sau efectivă a vaporilor de apă (e)

Reprezintă presiunea vaporilor de apă din atmosferă la un moment dat. Aceasta este
direct proporţională cu temperatura aerului şi se exprimă în milimetri coloană de mercur
(mmHg) sau milibari (mb).

Tensiunea maximă sau de saturaţie a vaporilor de apă (E)

Reprezintă presiunea vaporilor de apă care saturează atmosfera la un moment dat.
Este direct proporţională cu temperatura aerului,se exprimă de asemenea în milimetri
coloană de mercur (mmHg) sau milibari (mb),iar în relaţie cu tensiunea efectivă sunt
întâlnite mai multe situaţii:
-când tensiunea efectivă este mai mică decât tensiunea maximă, atunci mediul este
nesaturat;
-când tensiunea efectivă este egală cu cea maximă, atunci mediul este saturat;
-când tensiunea efectivă este mai mare decât tensiunea maximă, atunci mediul este
suprasaturat.

Umezeala absolută
Umezeala absolută este cantitatea de vapori de apă exprimată în grame pe care o
conţine un m 3 de aer la o anumită temperatură.
-umezeala se exprimă în g/m 3 de aer;
-ea poate fi efectivă (a) si de saturaţie (A);
-este invers proporţională cu volumul de aer astefl încât se modifică la variaţiile
acestuia.

Umezeala specifică
Umezeala specifică reprezintă cantitatea de vapori de apă exprimată în grame
conţinută într-un kg de aer umed la un moment dat.
-se exprimă în g/kg;
-poate fi efectivă (s) si de saturaţie (S);
-nu se modifică la variaţiile volumului de aer.

Umezeala relativă
Umezeala relativă reprezintă raportul dintre tensiunea maximă sau de saturaţie a
vaporilor de apă si tensiunea reală sau efectivă a vaporilor de apă la un moment dat în
atmosferă.
e
-r= x100;
E
-se exprimă în procente;
-este cel mai bun indicator al stării higrometrice;
 -dacă e=E =>r=100.

Deficitul de saturaţie
Reprezintă diferenţa dintre tensiunea maximă sau de saturaţie şi tensiunea reală sau
efectivă a vaporilor de apă la o anumită temperatură.
-d=E-e;
-se exprima în milimetri coloană de mercur (mmHg) sau milibari (mb).

Starea higrometrică
Reprezintă raportul dintre greutatea vaporilor de apă şi greutatea aerului uscat al unui
m 3 de aer.

Temperatura punctului de rouă

Este temperatura la care vaporii de apă dintr-un volum de aer provoacă saturaţia sub

0
care se produce condensarea. Aceasta se exprimă în grade Celsius ( C).

6.2. Aparate care măsoară umezeala aerului

Aparatele care măsoară umezeala aerului sunt :

Higrometrul

Higrograful

Higrometrul
Este aparatul care măsoară umezeala relativă. Are ca principiu de funcţionare
proprietatea firului de păr de a se alungi sub influenţa umezelii.
Cel mai de utilizat este Higrometrul Koppe. Acesta se află situat în primul adăpost
meteorologic în poziţie verticală în spatele psihrometrul (măsoară tensiunea vaporilor de
apă şi umezeala relativă). Este format dintr-un cadru metalic în formă de “U” întors de
care la partea superioară este prins un capăt al firului de păr este prins un ax al unui
scripete dublu.
Firul de păr este permanent întins de o bilă metalică cu rol de contragreutate (între 1
şi 1,5 g). Tot la partea inferioară este prins acul indicator al higrometrului.
Se alege firul de păr blond natural datorită faptului că este mai subţire si nu are
pigmeţi de culoare.
Când acul indicator se deplasează de la stânga la dreapta,umezeala relativă este în
creştere,iar când se deplasează de la dreapta la stânga umezeala relativă este în scădere.
Scala higrometrului este divizată din 10 în 10 procente, mijlocului fiecărui interval
fiind marcat cu o liniuţă.
Se fac observaţii la orele climatologice:1,7,13,19; iar pentru verificarea puntelor de
100% în zilele de 1,11 şi 21 ale fiecărei luni.

Higrograful
Este intrumentul care măsoară variaţiile umezelei relative. După prelucrarea
higrogramei valorile sunt comparate cu cele obţinute la psihrometru şi/sau higrometru şi
apoi sunt stabilite valorile reale ale umezelii aerului.
Se află situat în al doilea adăpost meteorologic pe podea lângă termograful la
înălţimea de 2 m faţă de sol.
Higrograful este alcătuit din:
a) Partea receptoare-alcătuită dintr-un mănunchi de fire de păr degresat între 35-120 fire
cu o lungime de cca. 20 cm;
b) Partea transmiţătoare formată dintr-un sistem de pârghii;
c) Partea înregistratoare alcătuită din braţul pârghiei înregistratoare şi tamburul cilindric
unde este înfăşurată higrograma.
Cele mai des folosite higrografe sunt cele ruseşti,cel de tip Fuess,de tip Richard.
 7. Mijloace şi metode de măsurare a mebulozităţii

7.1. Norii
Norii sunt sisteme de particule fine de apă şi/sau cristale de gheaţă aflate în suspensie
în atmosferă.
Condiţiile de formare a norilor :
1. Atingerea temperaturii punctului de rouă şi realizarea saturaţiei şi
suprasaturaţiei;
2. Prezenţa nucleielor de condensare.
Observaţiile asupra noriloe :
1) Stabilirea gradului de nebulozitate;
2) Stabilirea felului norilor;
3) Stabilirea înălţimii plafonului de nori;
Observaţiile sunt vizibile şi se fac de pe platforma meteorologică sau din imediata
vecinătate a staţiei meteorologice la orele climatologice (1,7,13,19) sau de câte ori este
nevoie.

7.2. Aprecierea gradului de nebulozitate

Aprecierea gradului de nebulozitate se face asupra bolţii cereşti vizibile considerând-
o egală cu 8 (8/8) din punct de vedere sinoptic sau cu 10 (10/10) din punct de vedere
climatologic. Se exprimă în grade de nebulozitate.

7.3. Stabilirea înălţimii plafonului de nori

Prin înălţimea sau plafonul unui nor se înţelege înălţimea acestora în punctul de
observaţie faţă de sol. Altitudinea unui nor reprezintă distanţa verticală dintre nivelul
mării şi nivelul la care se află baza norului respectiv.
Determinarea înălţimii norilor se poate face vizibil (cum este cazul majorităţii
staţiilor meteorologice din România) sau instrumental (balon-pilot, ceilometru).
La staţiile meteorologice se stabileşte baza norilot inferiori cu altitudine mai mică sau
egală de 2500 m faţă de nivelul staţiei.
Înălţimea bazei norilor în zona temperată este:
1. Între 0 şi 2 km pentru norii inferiori;
2. Între 2 şi 7 km pentru norii mijlocii;
3. Între 5 şi 13 km pentru norii superiori;
4. Nori cu dezvoltare verticală între 0 şi 13 km.
 8. Mijloacele şi metodele de măsurare ale precipitaţiilor
atmosferice

8.1. Aspecte generale

Forţa gravitaţională este aceea care menţine atmosfera în jurul Pământului şi tot ea îi
imprimă acestuia o anumită greutate. Valoarea sa într-un punct oarecare de pe suprafaţa
terestră este egală cu greutatea unei coloane de aer cuprinsă între acel punct şi limita
superioară a atmosferei care apasă pe o unitate de suprafaţă.
Precipitaţiile atmosferice sunt produsele finale ale condensării şi sublinării vaporilor
de apă din atmosfera liberă care cad din nori şi ajung la suprafaţa terestră sub formă de:
a. Lichidă: ploaia,burniţa;
b. Solidă: ninsoare, grindină, măzăriche;
c. Mixtă: lapoviţă.

8.2. Pluviometrul de tip IMC

Pluviometrul de tip IMC este alcătuit din:
a) Receptor;
b) Colector;
c) Dispozitivul de zăpadă;
d) Eprubetă pluviometrică.
Colectorul este un rezervor cilindric fabricat din tablă zincată cu o capacitate de 2,5 l
ceea ce permite colectarea unei cantităţi de apă de 25 l/m 2 .
Dispozitivul de zăpadă se foloseşte iarna având rolul de a diminua acţiunea de
spulberare a zăpezii de către vânt.
Eprubeta pluviometrică este un cilindru de sticlă cu diametrul la interior de 5 cm
gradată în 100de diviziuni şi marcată din 10 în 10 cu cifre.
Intervalul consecutiv dintre 2 cifre reprezintă un milimetru din înălţimea coloanei de
apă ce a căzut. Cantitatea de precipitaţii se exprimă în mm sau în l/m 2 .
La staţiile meteorologice sunt câte două pluviometre, unul descoperit de serviciu, iar
altul cu capacul pus de rezervă.
 Pluviometrele sunt fixate pe un stâlp înalt de 1,45 m, astfel încât gura receptoare să
fie la 1,5 m faţă de sol.
Citirile se fac la orele climatologice şi ori de câte ori este nevoie.

8.3. Pluviograful
Este instrumentul care măsoară continuu cantitatea, durata şi intensitatea
precipitaţiilor lichide.
Pluviograful este alcătuit din:
a. Receptor;
b. Colector;
c. Înregistrator-unde este înfăşurată şi diagrama numită pluviogramă. Aceasta este
divizată pe verticală prin linii ce marchează cantitatea de apă între 0-10 mm,iar pe
orizontală linii ce marchează timpul în ore şi minute; se schimbă zilnic la ora 19.
În România sunt folosite pluviografe de fabricaţie rusească şi germană (suprafaţa de
colectare este mai mare la cel de tip rusesc).
Pluviograful datorită conceptului funcţionează doar în sezonul cald al anului astfel
încât la temperaturi diurne minime de 0 0 C este dezmembrat, curăţat şi depozitat până la
primăvară.
 9. Mijloace şi metode de măsurare a stratului de zăpadă

9.1. Aspecte generale

Din punct de vedere climatologic , stratul de zăpadă care acoperă solul, în timpul
sezonului rece, are o importanţă deosebită, datorită grosimii, structurii şi densităţii ce-l
caracterizează. Datorită conductibilităţii sale reduse, stratul de zăpadă joacă rol protector
pentru sol contra îngheţurilor radiative şi advective.
La staţiile meteorologice se efectuează observaţiizilnice, atât vizuale cât şi
instrumentale, ce vizează:
a) Determinarea gradului de acoperire cu zăpadă a solului şi a modului de aşezare a
stratului de zăpadă;
b) Măsurarea grosimii stratului de zăpadă;
c) Determinarea densităţii, struncturii şi echivalentului de apă al stratului de
zăpadă.

9.2. Tipuri de observaţii şi măsurători asupra stratului de zăpadă

Tipurile de observaţii şi măsurători sunt următoarele:
a) Determinarea gradului de acoperire cu zăpadă a suprafeţei solului se face zilnic
la ora 7 vizual din acelaşi punct asupra orizontului vizibil al staţiei.
Observatorule împarte fictiv orizontul vizibil în 10 pări egale notând de la 0 la
10 gradul de acoperire cu zăpadă.
b) Aprecirea caracterului depunerii stratului de zăpadă poate fi:
b1) uniform fără troiene;
b2) neuniform cu troiene mici;
b3) foarte neuniform.
c) determinarea structurii zăpezii se face vizual şi poate fi:
c1) proaspătă în pulbere;
c2) proaspătă lipicioasă;
c3) îngheţată,compactă,etc.
 d) măsurarea grosimii stratului de zăpadă se realizează instrumental expunându-se în
centimetri măsurându-se cu riglele de zăpadă sau nivometrice. Acestea pot fi fixe sau
portabile.

9.2.1. Riglele de zăpadă fixe

 Sunt confecţionate din lemn uscat bine netezit cu dimensiunile de 180x6x2 cm fiind
vopsite în alb şi gradate în centimetri.
 Sunt fixate într-un triunchi echilateral cu latura de 10 cm.
 Se instalează toamna şi sunt scoase primăvara citindu-se zilnic, iar rezultatul este
media dintre cele 3.

e) determinarea densităţii stratului de zăpadă se realizează pentadic în zilele de

5,10,15,20,25 şi ultima zi din lumă dacă stratul este mai mare sau egal cu 5 cm grosime.
Are rol în aflarea rezervei de apă din sol şi aprecierea conductibilităţii termice a stratului.
Cu cât stratul este mai afânat cu densitate mai mică,aer încorporat mai mult, cu atît
condiţiile de protecţie sunt mai bune.
Instrumentul folosit este densimetrul cu balanţă. Acesta este scos cu aproximativ
jumătate de oră din biroul staţiei pentru a se evita lipirea şi topirea zăpezii la contactul cu
cilindru.
 10. Metode de măsurare a presiunii atomosferice

10.1. Aspecte generale

Presiunea atmosferică este forţa cu care aerul apasă pe unitatea de suprafaţă.

Se exprimă în : a) Milibari(mb)unitatea standard;
b)Milimetrii coloană de mercur (mmHg);
c) Pascal(Pa);
Presiunea atmosferică normală este presiunea masurată la nivelul mării la 0°C
pentru acceleraţia gravitaţional normal la latitudinea de 45°N fiind de 760 mmHg. În
milibari îi corespund 113,3 ,iar în pascali10,133.

1mb=100Pa=1hectopascal(hPa)
1mb =3/4mmHg=0.75mmHg
1mmHg=133mb

10.2. Instrumentele
Instrumentele sunt:a)barometrul;
b)barograful;
Barometrele pot fi: cu lichid, cu gaz, metalice sau aneroide.
Cel mai folosit barometru este cel cu mercur , acesta funcţionează pe principiul
echilibrării presiunii aerului de către coloana de mercur din tubul barometric.
Se foloseşte mercurul datorită densităţii mari a acestuia (13595g/cm 3) ce a permis
reducerea dimensiunilor instrumentului .
Este alcătuit din :
1.Coloana de mercur;
2.Tubul barometric;
3.Cilindrul barometric prevăzut cu scală;
4.Termometrul barometric alipit.
 Se instalează în biroul staţiei pe un perete cu rezervorul de înălţimea de 80 cm faţă
de sol.
Barograful (Fig.6) este aparat inregistrator al variaţiilor presiunilor atmosferice de
regula în 24 de ore.
Este alcătuit din:
1.Partea receptoare de coloana de capsule vidi între 4-12;
2.Partea transmiţătoare a deformaţiei coloanei de capsule;
3.Partea înregistratoare care este alcătuită din braţul peniţei şi un mecanism cilindric
de ceasornic ce mişcă barograma.

Fig.6. Barograf
Meteorologie şi hidrologie-lucrări practice
 11.Metode de măsurare a vântului
11.1. Aspecte generale
Vântul este mişcarea pe orizontală aproape paralelă cu suprafaţa terestră a maselor de
aer.
Cauza: datorită presiunii inegale ale deferitelor regiunii geografice ca o consecinţă a
încălzirii inegale a suprafeţei terestre.
Vântul se caracterizează prin :
a) viteză;
b) direcţie;
c) tărie/intensitate.
Vântul, este elementul cu cele mai multe fluctuaţii.
La staţiile meteo se fac următoarele observaţii:
a)Direcţia şi viteza vântului mediate într-un interval de 2 minute;
b)Caracteristica vântului după directive şi viteza ce poate fi uniform ,variabil,
constant şi în rafala;
c)Viteza rafalei este cea mai mare viteză instantanee dintr-un interval de 2
minute;
d)Direcţia vântului reprezintă sectorul de unde suflă vântul şi nu direcţia către
care bate vântul.
Viteza vântului reprezintă distaţa pe care o parcurge aerul în deplasarea sa pe
orizontală în intervalul de timp.
Se exprimă în :
a)noduri(Nd)1nod=1mila marina=1852m/h;
b)m/s=>1m/s=3.6km/h;
c)km/h=>1km/h=0.278m/s.
Structura vântului poate fi :
1.Laminară;
2.Turbulentă.
 11.2. Instrumentele
Pentru direcţia vântului se folosesc giruetele.
Pentru viteza vântului se folosesc giruetele, anemometrul, anemograful.
A).Giruetele Wild sunt de 2 tipuri :
A.1.cu placa uşoară pentru viteze mai mici de 20m/s;
A.2.cu placă grea pentru viteze mai mari sau egale cu 20m/s.
Se instalează în nordul platformei meteo ,pe un catarg metalic, cu o înălţime de 20 de
m faţă de sol până la axul orizontal al plăci indicatoare a vitezei vântului.
B).Girueta de mână :are dimensiuni reduse şi este folositoare pentru măsurători
rapide.
C).Anemometrul este aparatul de precizie ce măsoară viteza vântului fiind
instalat in sudul platformei meteo lângă heliograf.
D).Anemograful măsoară metrii parcurşi de catre vânt în 24 de h , cel mai
răspândit fiind cel cu contact electric.
BIBLIOGRAFIE
Diaconu C. D., Tişcovschi A. A.,2004, Meteorologie şi hidrologie-lucrări practice,ed.
Universitară, Bucureşti