Atmosfera

Pământului
VLAS VLADA 12C
 Atmosfera reprezintă
învelişul gazos şi continuu al
Pămîntului, format
drept rezultat al procesului de evoluţie
în interacţiune cu celelalte
componente
ale învelişului geografic.
Originea şi importanţa atmosferei
 Atmosfera planetelor poate fi imaginată ca fiind o concentrare a
materiei gazoase cosmice în jurul planetelor, în cîmpul lor
gravitaţional şi electromagnetic.
 Aceasta este una dintre ipotezele care încearcă să explice originea
atmosferei planetelor, inclusiv a celei terestre.
 Există însă şi unele concepţii mai noi, potrivit cărora atmosfera
planetelor reprezintă ultimul stadiu al materiei gazoase iniţiale, ce
alcătuia cu miliarde de ani în urmă nebuloasa din care, prin
concentrare, au luat naştere planetele.
Atmosfera este indispensabilă vieţii.

Ea asigură protecţia împotriva radiaţiilor ultraviolete

nimicitoare pentru organismele vii şi termoreglarea,
care împiedică pierderea totală a căldurii în timpul
nopţii şi încălzirea excesivă în timpul zilei.
 Forma atmosferei

 Forma atmosferei pentru straturile

inferioare este similară cu cea a
Pămîntului, fiind elipsoidală şi în
formă de „pară“ – pentru straturile
superioare (turtirea este generată
de „vîntul solar“ în partea expusă
spre Soare şi alungită spre partea
opusă).
 Masa şi densitatea atmosferei
 Atmosfera terestră este alcătuită din
pături de aer concentrice mai dense
către suprafaţa Pămîntului şi mai
rarefiate către spaţiul cosmic. Masa
totală a atmosferei terestre este egală cu
5,2x1015t, reprezentînd a milioana
parte din masa totală a planetei.
Jumătate din masa ei este concentrată în
stratul de pînă la 5,3 km, 90% – pînă la
18,5 km şi 99% – pînă la 36 km.
 Limita exterioară a atmosferei este situată la
cca 10 000 km, unde densitatea ei devine
egală cu cea a spaţiului interplanetar.
Influenţa atmosferei se simte la înălţimi şi
mai mari. La suprafaţa Pămîntului
densitatea aerului este de 1,296 kg/m3, iar la
înălţimea de 10 km ea constituie doar 0,41
kg/m3, deci odată cu altitudinea descreşte şi
densitatea.
 Compoziţia aerului
 Compoziţia aerului. Aerul atmosferic este un amestec fizic
de diferite gaze, reţinut în apropierea Pămîntului de forţa
gravitaţională.
 Elpoate fi considerat un aerosol, un sistem coloidal în
mediul gazos, conţinînd particule solide şi lichide.
 Încondiţii naturale aerul atmosferic mai conţine şi cantităţi
variabile de substanţe organice (bacterii, resturi vegetale) şi
anorganice (praf, particule microscopice de sare marină etc.).
 Culoarea Soarelui. Aerul din atmosferă determină şi culoarea galbenă a
Soarelui alb: lumina care vine de la astru pierde în atmosferă o parte din
razele ei violete şi albastre şi noi vedem discul solar de culoare aurie. Cu
cît astrul se află mai aproape de orizont, cu atît lumina pierde mai multe
raze violete şi albastre, ceea ce ne face să-l vedem tot mai portocaliu, ca
în cele din urmă, cînd se află la orizont, să apară roşu.

 Culoarea cerului. Moleculele aerului dispersează razele violete şi albastre

mai intens decît pe cele roşii, de aceea cerul văzut de pe Pămînt pare
albastru.

 Cosmonauţii, aflaţi la altitudini mari, unde aerul are densitatea mică şi nu

dispersează lumina, văd cerul de culoare neagră.
 Structura verticală a atmosferei

Pe baza unor criterii cum sînt Acestea sînt:

 variaţia pe verticală a temperaturii
 compoziţia chimică
 starea electrică a gazelor
  Exosfera
structura materiei atmosferice
au fost stabilite principalele
subdiviziuni ale atmosferei.
 Troposfera
 Stratosfera
 Mezosfera
 Termosfera
Între straturile atmosferei se află zone de tranziţie, în care
temperatura se schimbă brusc, fiind denumite: tropopauza (între
troposferă şi stratosferă)
stratopauza (între stratosferă şi mezosferă)
mezopauza (între mezosferă şi termosferă) termopauza (între
termosferă şi exosferă).
Schema structurii fizice
verticale a atmosferei pînă
la altitudinea de 700 km
 Troposfera
Troposfera concentrează peste 80% din masa atmosferei.
Grosimea troposferei variază în limitele de 8–17 km.

Aerul troposferei se încălzeşte de la suprafaţa Pămîntului şi, în funcţie de altitudine,

scade în medie cu 0,6°C la 100 m.
La limita de sus a troposferei temperatura scade pînă la –80°C la Ecuator şi pînă la –
40...–60°C deasupra polilor.

În troposferă, este concentrată aproape

toată cantitatea de vapori de apă. În acest strat are loc formarea norilor,
precipitaţiilor, vîntului etc.
 Stratosfera

Stratosfera se înalţă de la tropopauză pînă la altitudinea de 50 km.

La baza ei, temperatura este stabilă (–55°C...–80°C), apoi creşte odată cu
altitudinea pînă la valoarea medie de 0°C.
Se presupune că fenomenul are loc datorită absorbţiei radiaţiei ultraviolete de
către ecranul de ozon (între 20 şi 40 km) numit uneori ozonosferă.
Cantitatea de vapori
de apă în stratosferă este foarte scăzută. Cu toate acestea, la altitudinea de 20–25
km, în latitudini mari, apar uneori nori sidefii.
 Mezosfera

Mezosfera se situează deasupra stratopauzei pînă la altitudinea de 80–85 km.

Temperatura scade aici odată cu altitudinea pînă la –70...–80°C.

În aceste trei straturi raportul dintre diferitele gaze este constant, omogen, de aceea
învelişul atmosferei de pînă la aproximativ 100 km altitudine este numit homosferă.

Mai sus atmosfera are o alcătuire eterogenă, fiind cunoscută sub denumirea de
heterosferă.
 Termosfera

Termosfera este situată între 80–85 km şi 800–1 000 km. Aerul este extrem
de rarefiat. Chiar în straturile de jos ale termosferei densitatea aerului e de
10 000 de ori mai mică decît la suprafaţa Pămîntului.
Aici temperatura creşte pînă la 1 100–1 600°C. Din cauza densităţii extrem
de mici a particulelor, aceste temperaturi nu se resimt.

În termosferă, particulele se află în stare de ioni. De aceea, termosfera se

mai numeşte şi ionosferă. În ea se formează aurore polare.
 aurore
polare

aurore
polare
 Exosfera

Exosfera este stratul atmosferic exterior, situat mai sus de 800 – 1000
km, fiind format din particule de gaz care se mişcă cu viteze mari, ce
depăşesc a doua viteză cosmică (11,19 km/s).

Exosfera este stratul unde are loc pierderea particulelor de gaz în

spaţiul cosmic.
 Studierea atmosferei
 Din cele mai vechi timpuri, poate că de la apariţia sa, omul a căutat să
observe starea vremii. Un timp îndelungat observările erau pur vizuale – ele
nu se înregistrau nicăieri. Tocmai prin secolele XVII–XVIII au început să fie
efectuate măsurători instrumentale ale temperaturii, presiunii, umidităţii, ale
direcţiei şi vitezei vîntului. Treptat, apar primele staţii meteorologice.
 În prezent, pe suprafaţa Pămîntului activează peste 12 000 de staţii de
prognozare a vremii, formînd o reţea unică. În locurile greu accesibile sînt
folosite instalaţii automate de înregistrare şi transmitere a datelor
meteorologice.
Suprafaţa Oceanului Planetar este brăzdată de sute de nave maritime meteorologice, înzestrate
cu cel mai modern aparataj ştiinţific. Staţiile meteo-
rologice furnizează date despre starea atmosferei lîngă suprafaţa Pămîntului.

Straturile superioare de pînă la 30–40 km sînt cercetate cu ajutorul radio-sondelor.

În studierea atmosferei se foloseşte pe larg şi aviosondajul. Cu ajutorul acestuia se pot face

observări directe asupra fenomenelor atmosferice,
paralel cu cele instrumentale.
Stratosfera, mezosfera şi termosfera sînt cercetate cu ajutorul rachetelor
meteorologice şi geofizice speciale, care se ridică pînă la 100–150 km şi,
respectiv, 500–600 km.

La altitudini mari funcţionează sateliţi de tipul „Meteor“, „Tiros“, „Nimbus“

etc.

De asemenea, observări se mai efectueaza cu ajutorul aparatelor de

radiolocaţie, existente în dotarea detaşamentelor de combatere a grindinei din
Republica Moldova.