Atmosfera planetei noastre este compusă din azot și oxigen plus alte elemente

în proporție mică. Este singura atmosferă în care viața este posibilă (ceea ce este și
normal pentru că viața a apărut și a evoluat în această atmosferă). Atmosfera crează
presiune și temperatură potrivite, pentru ca apa să existe în cele trei stări ale sale:
vapori, lichid și solid. Ne protejează de radiația electromagnetică periculoasă emisă de
Soare (raze-X, ultraviolete), produce fenomene meteorologice care ne aduc zile
însorite, nori, ploi și ninsori. În ciuda efectelor benefice, atmosfera este foarte subțire.
Două treimi din gazul atmosferic se află în primii 10 km de la sol în sus (Ciulache,
1995).

TROPOSFERA – reprezintă pătura atmosferică cea mai joasă, care vine în

contact direct cu suprafaţa terestră, la partea sa inferioară.
§ limita superioară a ei se situează la altitudini cuprinse între 8 şi 18 km, în
funcţie de latitudinea geografică, anotimp (vara este mai ridicată decât în
timpul iernii), caracteristicile suprafeţei terestre;
§ în regiunile polare, înalţimea ei este de 8-9 km, în regiunile subpolare, de
10-12 km, în timp ce la tropice ajunge la 16-18 km; în centura cuprinsă
între 300 N şi 300 S, adică pe jumatate din suprafaţa terestră, limita
superioară a troposferei se situează la circa 16,3 km;
20
§ troposfera concentrează cca. 3 din masa întregii atmosfere, ceea ce are
consecinţe extrem de importante pentru dezvoltarea multor procese
atmosferice.
§ ca o caracteristică generală, presiunea aerului scade cu altitudinea: la
înaltimea h=5 km, presiunea (p) este egală cu jumătate din valoarea
corespunzătoare nivelului mării (p0), în timp ce la h=10 km, p=(1/4)p0.
§ particularitatea cea mai importantă a troposferei se referă la scăderea
temperaturii sale cu altitudinea, caracterizată printr-un gradient vertical de
temperatură pozitiv; astfel, la limita superioară a troposferei, temperatura
medie la nivelul ecuatorului este de cca. -700C, iar la Polul Nord se
înregistrează -650C iarna şi -450C vara.
§ a doua caracteristică importantă a troposferei o reprezintă fenomenul
accentuat de amestecare pe verticală a aerului; apariţia acestuia este
favorizată de valorile relativ mari, pe care le înregistrează gradientul
vertical de temperatură.
§ schimbul de energie turbulent influentează nu numai distribuţia
temperaturii pe verticală ci şi alte caracteristici fizice ale troposferei
(distribuţia verticală a vaporilor de apă, a prafului şi impurităţilor,
proprietăţile optice ale atmosferei, procesele de condensare a vaporilor de
apă etc.).
§ în troposferă se produc principalele fenomene meteorologice, care
determină vremea;
§ troposfera concentrează aproape întreaga cantitate de vapori de apă din
atmosferă, aici iau naştere principalele fronturi atmosferice, se formează
norii şi precipitaţiile.
§ Tropopauza (substratosferă) reprezintă stratul de tranziţie dintre troposferă
şi stratosferă având o grosime de la câteva sute de metri la 1-2 km. Poziţia
sa este mai înaltă în zona ecuatorială şi de aici scade în trepte spre cea
polară, având două inflexiuni: una la latitudinea de 50-600 şi alta la cca.
300. În tropopauză, temperatura este constantă (izotermie), iar în zonele de
inflexiune iau naştere curenţii jet-streams (viteze foarte mari 200-500
km/h) (fig.4).
21
Fig.4 Curentii jet-streams polari şi subtropicali
STRATOSFERA – se întinde de la limita tropopauzei până la înalţimea de 35 km
(Mahara) sau 50 km (Miller).
§ în stratosfera inferioară temperatura se menţine constantă (-60...-800C)
(izotermie), dupa care creşte spre partea superioară ajungând la 25-30 km la -
450C, iar la 50 km chiar la 00C.
§ izotermia şi inversiunea termică se opune dezvoltării curenţilor convectivi.
§ datorită temperaturilor foarte scăzute din regiunile tropicale, vaporii de apă sunt
transformaţi în gheaţă, de aceea umezeala este foarte scăzută în aceste regiuni,
prezenţa norilor fiind foarte redusă se semnalează, uneori, la altitudini de 22-27
km, prezenţa norilor sidefii, cu grosimi mici, alcătuiţi din picături de apă
suprarăcită).
§ stratosfera este extrem de stabilă, aici rafalele verticale de vant sunt slabe şi cu
apariţii aleatorii.
§ troposfera şi stratosfera concentrează împreună peste 99% din masa totala a
atmosferei.
§ Stratopauza face tranziţia spre următoarea pătură atmosferică – mezosfera.
Temperatura sa medie (la altitudinea de 45-55 km) este apropiată de 00C.
MEZOSFERA – este cuprinsă aproximativ între 50 şi 80 km, fiind stratul atmosferic în
care temperatura scade rapid cu înalţimea;
22
§ la limita superioară a mezosferei, în zonele temperate şi subpolare, temperatura
aerului înregistrează vara valori de cca. -80...-900C, iarna înregistrându-se -40..-
500C.
§ la limita superioară a mezosferei, densitatea aerului este mult mai redusă decât la
suprafaţa Pământului, presiunea atmosferică fiind de circa 200 de ori mai mică.
§ la înalţimi de 70 – 90 km apar norii argintii (mezosferici), formaţi prin sublimarea
vaporilor de apă proveniţi din dezagregarea meteoriţilor pe particulele fine de praf
cosmic. Ei pot fi văzuţi la începutul şi sfârşitul nopţii, când Soarele aflat după
orizont îl luminează, dându-le o strălucire argintie pe bolta cerească întunecată.
§ în mezosfera înaltă apar mişcări turbulente ale aerului, curenţi termoconvectivi,
dar şi mişcări orizontale puse în evidenţă de suprafeţele încreţite ale norilor
argintii.
§ Mezopauza face trecerea spre termosferă, la cca. 80-85 km altitudine, acolo unde
temperaturile de -80...-1000C încep să crească.
TERMOSFERA – reprezintă stratul atmosferic cel mai cald, datorită absorbţiei
puternice a radiaţiei solare (cu lungime de undă < 0,175 μm) de către oxigenul
molecular, care disociază (rezultând astfel oxigenul atomic);
§ această pătură atmosferică se comportă ca un scut împotriva meteoriţilor (aceştia
ard datorită căldurii degajate prin frânare), care bombardează în mod constant
atmosfera terestră.
§ în termosferă, presiunea şi densitatea aerului scad la valori foarte mici, iar în
compoziţia chimică, pe lângă oxigenul atomic se găseşte azot molecular, sodiu
(Na+), molecule de hidroxil (OH) în stare liberă şi molecule de oxigen.
§ se caracterizează prin temperaturi ridicate, distribuite invers (50-5000C în partea
inferioară, 1500-20000C în partea mediană şi cca. 30000C în partea superioară).
§ la procesele de ionizare participă şi radiaţiile corpusculare venite din exploziile
supernovelor, precum şi coliziunea moleculelor de aer cu particule energetice ale
magnetosferei (Ferrot, 1975).
§ ionizarea începe de la 60-80 km şi atinge cea mai mare concentraţie de ioni la cca.
300 km. Această porţiune a atmosferei (60-700 km) cu gaze parţial ionizate se
numeşte ionosferă.
23
§ Ionizarea reprezintă procesul de pierdere/dobandire a unor sarcini electrice de
către moleculele neutre sau particulele în suspensie din atmosfera terestră, ca
urmare a coliziunilor repetate cu particulele de mare energie din radiaţia
corpusculară solară sau cosmică.
§ ionizarea are o mare importanţă pentru comunicarea prin radio pe Terra, datorită
capacităţii stratelor de ioni de a reflecta undele radio. Undele radio emise de pe
Pământ sunt reflectate de ionosferă înapoi pe Terra, permiţând transmiterea la
distanţe mari a emisiunilor radio.
§ dupa gradul de ionizare şi înalţimea la care se reflectă undele radio, ionosfera este
alcătuită din mai multe straturi notate cu literele D, E şi F (fig.5).
Fig.5. Straturi ionosferice
§ în perioadele cu intensă activitate solară, se produc aşa-numitele ,,furtuni
ionosferice”, ce perturbă comunicaţiile radio şi favorizează apariţia aurorelor
polare.
§ într-o ,,furtună ionosferică” se remarcă creşterea turbulenţei stratului
ionosferic F în perioadele de intensă activitate solară (erupţii solare).
§ Termopauza reprezintă un strat atmosferic relativ subţire, situat la înălţimea
de circa 400 km, care face tranziţia între termosfera şi exosferă.
24
EXOSFERA – este stratul periferic al atmosferei (între 1000-1200 şi 3000-20000 km), în
care gazele care compun aerul sunt disociate şi rarefiate, particulele lor pierzându-se uşor
în spaţiul interplanetar, din cauza reducerii accentuate a forţei gravitaţionale.
§ extinderea ei până la 20.000 km înăltime se bazează pe criteriul prezenţei
magnetismului terestru (fig.6).
§ este formată din gaze extrem de rarefiate, întrucât distanţa medie dintre atomii şi
moleculele gazelor atmosferice este de ordinul a 100 km, însa au viteze de
deplasare foarte mari, uneori de peste 11,2 km/s.
Fig.6. Exosfera
§ dacă troposfera şi stratosfera alcătuiesc atmosfera inferioara, celelalte straturi
atmosferice alcătuiesc atmosfera înaltă.
§ termosfera şi exosfera se deosebesc de păturile mai joase prin rarefierea extremă a
aerului şi prin influenţa marcantă a radiaţiilor cosmice şi solare ultraviolete, care
produc diferite tipuri de reacţii de excitare, disociere, ionizare, însoţite de procese
inverse de dezexcitare, recombinare etc.
§ toate acestea dau naştere la o serie de fenomene specifice şi spectaculoase, cum
sunt formarea straturilor cu conductivitate electrică ridicată, aurorele polare,
iluminarea nocturnă a cerului etc.

FLUXURI RADIATIVE
Soarele emite neîncetat o cantitate de energie sub formă de radiaţii, el
exercitând o influenţă directă şi majoră asupra atmosferei terestre. Radiaţia
electromagnetică solară (din care o pondere semnificativă revine domeniului vizibil),
penetrează atmosfera terestră, ajungând la suprafaţa globului, unde energia pe care o
transportă afectează suprafaţa Pământului, precum şi învelişul atmosferic (rolul
Soarelui în determinarea stării şi comportamentului atmosferei este enorm).
Încă de la începutul secolului al XX-lea, acţiunea Soarelui asupra atmosferei a
fost privită ca un uriaş motor natural. La fel ca şi în cazul motorului termic, atmosfera
primeşte energie de la o sursă de caldură, o cedează parţial unei alte surse, producând
în acelaşi timp energie mecanică, pe care o uzitează prin punerea în mişcare a unor
corpuri masive (mase de aer).
41
Sursa de energie provine din absorbţia energiei solare la suprafaţa Pământului,
iar cedarea de caldură se efectuează prin emisia de radiaţie infraroşie, în special de
către troposfera superioară, în spaţiul circumterestru. Energia mecanică produsă se
regăseşte în mişcarea şi distribuţia instabilă a masei atmosferei. Motorul atmosferic
este capabil să controleze influxul de energie solară prin producerea unei mase de
nori, care reflectă în spaţiu o fracţiune importantă a radiaţiei solare, în timp ce
reglarea pierderilor de radiaţie în spaţiu apare mult mai puţin evidentă.
Se poate aprecia că, fluxurile de energie radiantă care vin de la Soare se
propagă prin atmosferă sub formă de unde şi sub formă de corpusculi. Fluxul energiei
radiante reprezintă energia radiantă, primită de o suprafaţă în unitatea de timp şi se
exprimă în calorii/cm2/minut. Astfel, radiaţia care vine de la Soare este considerată
radiaţie de undă scurtă, iar cea emisă de atmosferă şi de suprafaţa terestră – radiaţie de
undă lungă. Din radiaţia de undă scurta face parte radiaţia solară directă, radiaţia
difuză, radiaţia globală şi radiaţia reflectată, iar fluxurile radiative de undă lungă
cuprind: radiaţia terestră, radiaţia atmosferei şi radiaţia efectivă (Marcu, 1983).
§ Radiaţia solară directă (S) se consideră fracţiunea din radiaţia solară care
străbate atmosfera, ajungând nemodificată la suprafaţa terestră, sub forma unui
flux de raze paralele, cu lungimi de undă cuprinse între 0,291 şi 4-5 μ.

Radiaţia difuză (D) reprezintă parte din radiaţia solară, care întâlnind
moleculele de gaze şi particule existente în suspensie în atmosferă este deviată
de la direcţia rectilinie de propagare şi este difuzată în toate direcţiile.
Intensitatea ei depinde, ca şi cea a radiaţiei solare directe de înalţimea Soarelui
deasupra orizontului şi de transparenţa atmosferei. Scăderea transparenţei
atmosferei determină creşterea intensităţii radiaţiei difuze, mai ales pentru
înalţimile mici ale Soarelui. Măsurătorile şi observaţiile realizate în regiunile
polare au arătăt că intensitatea radiaţiei difuze a cerului senin creşte odată cu
albedoul, din cauza difuzării repetate a radiaţiilor reflectate de suprafaţa
stratului de zăpadă (creşterea respectivă este în medie de 15%, dar la înalţimi
mici ale Soarelui, poate atinge câteva zeci de procente. Valorile radiaţiei
difuze cresc pe masură ce înalţimea Soarelui este mai mare (tab.1),
transparenta aerului mai mica, iar nebulozitatea data de norii mijlocii este mai
mare.

Radiaţia reflectată. Radiaţia totală care ajunge la suprafaţa terestră este parţial
absorbită contribuind la încalzirea solului şi parţial reflectată sub numele de
radiaţie reflectată sau reflexă. De fapt, fenomenul reflexiei constă în abaterea
fasciculelor de radiaţii de la direcţia lor initială, fără a le provoca vreo modificare
de altă natură. Capacitatea de reflexie a diferitelor suprafeţe active (apa, zăpadă,
sol, vegetatie s.a.) constituie albedoul (A), care reprezintă raportul dintre radiaţia
reflectată (R) şi radiaţia totală (Q), raportat la unitatea de suprafaţă şi exprimat în
procente:

BILANŢUL RADIATIV ŞI BILANŢUL CALORIC

Bilanţul radiativ se defineşte că diferenţa dintre suma fluxurilor radiative de
undă scurtă şi lungă primite şi a fluxurilor radiative de undă scurtă şi lungă cedate, într-un
punct oarecare din atmosferă sau de pe suprafaţa terestră. De regulă, în meteorologie se
analizează bilanţul radiativ al suprafeţei terestre şi bilanţul radiativ al sistemului Pământ –
atmosferă.
Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre (B) reprezintă diferenţa dintre valorile
radiaţiei absorbite de suprafaţa terestră şi cele ale radiaţiei pierdute (efectivă). El se
diferenţiază net de la zi la noapte. În categoria radiaţiilor primite pe suprafaţa terestră
intră radiaţia solară directă (S), radiaţia difuză (D) şi cea atmosferică (Ea), iar suma
radiaţiilor cedate cuprinde: radiaţia reflectată (R) şi radiaţia terestră (Et). Astfel, ziua pe
timp senin, bilanţul radiativ al suprafeţei terestre devine:
B = (S + D + Ea) – (R + Et)
Dacă se are în vedere ca, S + D = Q, iar Et – Ea = Eef, relaţia bilanţului radiativ
devine:
B = Q – R + Ea – Et
MASELE DE AER
Meteorologia sinoptică este acea ramură a meteorologiei care studiază procesele
şi fenomenele la macroscară, în scopul elaborării prognozei timpului, sau mai concis,
ştiinţa care studiază vremea. Evoluţia vremii poate fi prognozată numai pornind de la
cunoaşterea modului de manifestare a fenomenelor meteorologice, care se petrec întrun
spaţiu considerabil de mare. Necesitatea cercetării proceselor şi fenomenelor
meteorologice de pe mari spaţii rezultă din faptul că atmosfera se află în permanenţă
mişcare, iar acestea se succed continuu (Donaud, 1966). Problematica meteorologiei
sinoptice ce vizează realizarea prognozelor de timp vizează masele de aer, fronturile
atmosferice, evoluţia şi deplasarea ciclonilor şi anticiclonilor.
Observaţiile efectuate asupra schimbării timpului într-o anumită zonă precum şi
analiza proceselor atmosferice cu ajutorul hărţilor sinoptice, arată că troposfera
cuprinde mase de aer de mari dimensiuni. După proprietăţile fizice pe care le posedă,
o masa de aer în plan orizontal, poate fi relativ omogenă, dar poate să difere mult de
masele de aer învecinate (Draghici, 1988).
97
Cantităţile mari de aer din troposefră, comparabile ca suprafaţă cu porţiuni mari
ale continentelor, mărilor şi oceanelor, care posedă proprietăţi fizice comune şi care
se deplasează de-a lungul curenţilor circulaţiei generale a atmosferei, poartă numele
de mase de aer.
Dimensiunile în plan orizontal ale maselor de aer din troposferă sunt cuprinse
între câteva sute până la câteva mii de kilometri. Extinderea în plan vertical a maselor
de aer măsoarâ, de regulă, 1-10 km, dar în majoritatea cazurilor ele se extind în toată
troposfera. Uneori, deasupra unei mase de aer, se află alta, de regulă mult mai caldă.
Unul dintre elementele principale care aparţine proprietăţilor de bază ale maselor de
aer şi care le diferenţiază este temperatura. De remarcat pentru masele de aer este
valoarea redusă a gradientului orizontal de temperatură. Chiar dacă în limitele masei
de aer, temperatura are un diapazon de schimbare mai mare, gradientul orizontal, de
regulă nu depăşeşte 10C la 100 km.
Cu privire la proprietăţile de bază, în afară de temperatură, fiecare masă de aer se
caracterizează prin umezeala specifică, gradient vertical de temperatură, caracterul
nebulozităţii şi precipitaţiilor, precum şi al proprietăţilor optice (transparenţa aerului).
Trebuie menţionat faptul că, în straturile de trecere dintre masele de aer, temperatura
se poate schimba cu 10 - 150C, pe distanţe de 100 – 150 km. Asemenea zone înguste,
care separă masele de aer se numesc zone frontale.
Ca urmare, zonele care separă masele de aer din troposefră coincid cu zonele de
formare a fronturilor atmosferice. Masa de aer îşi poate păstra proprietăţile sale în
decursul unei perioade oarecare de timp, dar uneori şi le poate schimba destul de
repede, transformându-se.
Masele de aer se formează având la bază acţiunea particularităţilor fizicogeografice
ale nucleului de formare şi influenţa suprafeţei subiacente. Nucleele de
formare se află în zonele cu temperaturi diferite ale echilibrului radiativ şi ale
suprafeţei subiacente, care depind de caracterul acesteia (uscat, apă, zăpadă, pădure –
cu relief diferit etc.). Aceste particularităţi condiţionează diferenţa cu privire la
caracteristicile temperaturii şi umezelii maselor de aer care se formează în nuclee
diferite (Farcas, 1988). Formarea sau transformarea completă a maselor de aer se
extinde, de regulă, de la 3 la 7 zile.
98
Un lucru important, este acela că, în procesul de formare a maselor de aer, un rol
deosebit îl are suprapunerea nucleelor geografice şi sinoptice de formare a maselor de
aer. În procesul de formare a unei mase de aer, aerul dobândeşte progresiv umezeala,
temperatura şi alte proprietăţi, care sunt caracteristice condiţiilor de timp din zona
respectivă. Procesul de formare a masei de aer se consideră încheiat, când temperatura
medie diurnă a aerului de la nivelul solului practic încetează să se mai schimbe.
Mediul troposferic cuprinde un număr oarecare de mase de aer, din care o parte se
află în condiţii de echilibru cu cele ale zonei în care se găsesc, iar cealaltă parte se află
în stadiul de formare. Problema analizei sinoptice cu privire la condiţiile de formare a
maselor de aer constă în aprecierea influenţei lor asupra structurii câmpurilor
meteorologice, la scară sinoptica, în limitele fiecărei mase de aer (Holton, 1966).
Din punct de vedere al transformării, masele de aer se împart în calde şi reci
(această clasificare a maselor de aer este numită clasificare termodinamică şi are la
bază schimbarea termică a stării lor).
Masa de aer cald este masa de aer în mişcare, a cărei temperatură este mai
ridicată decât cea a suprafeţei subiacente şi/sau decât cea a maselor de aer învecinate.
În general, în masa de aer cald, stratificarea este stabilă. În ea predomină, mai ales în
stratul inferior, produse de condensare ca ceaţa, norii Stratus şi Stratocumulus cu
plafon redus.
Masa de aer rece este masa de aer, care în deplasarea sa înlocuieşte o masă de aer
mai cald. Temperatura masei este, îndeosebi la început, mai scăzută decât cea a
suprafeţei subiacente. Astfel, rezultă că masa de aer devine caldă, datorită advecţiei
calde, iar cea rece – datorită advecţiei reci.
Dar, considerând particularităţile repartiţiei orizontale şi verticale a temperaturii şi
abordarea sinoptică în divizarea maselor de aer în calde şi reci, toate masele de aer pot
fi împărţite în urmatoarele tipuri:
Ø masă de aer stabilă caldă;
Ø masă de aer instabilă caldă;
Ø masă de aer stabilă rece;
Ø masă de aer instabilă rece.
Dintre toate tipurile de mase de aer, în masa de aer instabilă rece se întâlneşte
cel mai semnificativ mers diurn al mărimilor meteorologice. Pentru zonele din
interiorul continentelor, timpul este liniştit, nopţile senine, temperaturile scăzute,
99
uneori îngheţuri slabe de la un sezon la altul, umezeala relativă mare şi ceţuri de
radiaţie. În timpul zilei se observă o creştere semnificativă a temperaturii, apariţia
norilor cumuliformi, iar la umezeală mare – nori Cumulonimbus, cu averse de ploaie
şi fenomene orajoase.
Clasificarea geografică a maselor de aer
Într-o regiune geografică oarecare, starea atmosferei şi suprafaţa subiacentă diferă
de la un an la altul. O masă de aer rezultată prin deplasarea în altă zonă geografică îşi
schimbă proprietăţile în funcţie de traiectoria de mişcare, viteza de deplasare si
caracterul câmpului baric. Ca urmare, originea geografică a masei de aer nu poate
reda valorile exacte ale temperaturii aerului, umezelii specifice, regimului
nebulozităţii şi alte proprietăţi fizice, cu atât mai mult cu cât unele caracteristici ale
masei de aer sunt relativ stabile şi de aceea este necesar a fi cunoscute.
A. Aerul continental arctic (C.A.) se formează în bazinul arctic la nord de
paralela de 700 a emisferei nordice, iar pe timpul iernii, la nord de paralela
de 650.. În centrul ei se află masa de aer stabilă locală, cu temperaturi
scăzute la toate înălţimile, cu umezeala specifică foarte scazută şi
umezeala relativă mare. Stabilitatea sa este exprimată foarte bine iarna,
când se produc inversiuni puternice, dar se pastrează şi vara, când
inversiunea de temperatură slăbeşte sau se schimbă în izotermie. Vara,
frecvenţa ceţurilor dense creşte brusc, întrucât odată cu creşterea
temperaturii aerului creşte şi umezeala specifică, fapt ce conduce la
apariţia unei suprafeţe considerabile cu apă şi zăpadă topită.
B. Aerul maritim polar (M.P.) pătrunde pe teritoriul european din sectorul
vestic, de la latitudinile temperate ale Oceanului Atlantic, iar uneori chiar
din sud-vest, dinspre Marea Mediterană şi dinspre sud, din Marea Neagră.
Iarna, aerul maritim polar (temperat) nu se menţine mult deasupra
Atlanticului. De regulă, acest aer se scurge dinspre vest, din Anticiclonul
Canadian, ca un aer maritim polar răcit, care prin deplasarea rapidă spre
est reuşeşte să se încălzească, indeosebi în stratul său inferior, şi să se
umezească puternic. În acest fel, iarna, deasupra Atlanticului, aerul
maritim polar se pare că este o masă instabilă rece. Instabilitatea se
100
păstrează şi deasupra Europei de Vest, cuprinzând foarte puţin şi zonele
vestice şi nord-vestice ale Rusiei.
C. Aerul continental polar (C.P.) se formează deasupra aproape întregului
teritoriu al Rusiei, Scandinaviei şi Finlandei, Peninsulei Balcanice (iarna),
părţii centrale şi nordice a Chinei (iarna). În general, în partea sudică a
zonei latitudinilor temperate, iarna predomină aerul continental polar, iar
vara se formează aerul continental tropical. Proprietăţile aerului
continental polar se schimbă foarte mult de la iarnă la vară. Iarna, acestea
se apropie de proprietăţile aerului arctic iar vara, de cele ale aerului
continental tropical. De asemenea, proprietăţile aerului continental polar se
schimbă în funcţie de zona concretă a latitudinilor temperate în care s-a
format, şi de masa de aer din care s-a transformat. De aceea, pentru aerul
continetal polar, este foarte greu să se concretizeze, care anume proprietăţi
stabile se găsesc în limitele unor perioade ale anului. Prezenţa sau lipsa
nebulozităţii în masa continentală polară, într-un grad mai mare, depinde
de caracterul câmpului baric şi de deplasarea meridională a aerului
continental polar, în limitele zonei temperate.
D. Aerul maritim tropical (M.T.) ocupă în emisfera nordică o mare parte a
zonei subtropicale de presiune ridicată, limitata la sud de Ecuator (sau de
frontul tropical) şi la nord de paralelele 40-500 latitudine nordică. În
centrul său, aerul maritim tropical este relativ stabil, lipsind încalzirea
accentuată a suprafeţei terestre. Deplasându-se spre nord-est, deasupra
oceanului, aerul maritim tropical devine mult mai stabil, îndeosebi iarna.
În Europa de Vest, aerul maritim tropical pătrunde cu temperaturi de 10-
120C, chiar şi mai mult, menţinându-şi stabilitatea. Vara, aerul maritim
tropical se încălzeşte mult deasupra continentului european.
E. Aerul continental tropical (C.T.) se formează deasupra regiunilor
continentale ale zonelor tropicale, iar vara, în sudul latitudinilor temperate,
de regulă în Asia Centrală şi deasupra sud-estului teritoriului european. În
zona lui de formare, aerul continental tropical este uscat, puternic încălzit
de masa de aer instabilă. Chiar dacă ziua, în stratul inferior cu grosimea de
1 – 2 km se observă un echilibru instabil umed şi chiar instabil uscat, norii
convectivi nu se formează din cauza umezelii relative reduse. Numai
101
deasupra culmilor montane se formează frecvent nori Cumulus şi
Cumulonimbus. În Europa de Vest, aerul continental tropical poate apărea
din nordul Africii, peste Marea Mediterană. Deasupra mării, aerul
continental tropical se umezeşte, dar trecând peste munţii Europei, dinspre
sud, el se expune uscării şi încălzirii foehnale, şi pătrunde în Europa
Centrală cu proprietăţi continentale. Rămăşiţele nebulozităţii puternice
formate prin scurgerea peste munţi sunt norii Altocumulus şi Cirrus.
Primăvara şi toamna, aerul continental tropical ajunge la latitudinile
temperate ca o masă de aer cald, cu nori stratiformi, burniţe şi ceturi
advective.
Unitatea de învăţare 7.2.
FRONTURILE ATMOSFERICE
Frontul atmosferic reprezintă zona intermediară îngustă, care separă doua mase
de aer cu proprietăţi diferite. Sinonimi sunt termenii de ,,zonă frontală” şi ,,strat
frontal”, întrucât, în condiţii reale, zona dintre masele de aer are nişte limite de
înălţime, care la nivelul solului sunt de câţiva zeci de kilometri, iar în atmosfera
liberă, de câteva sute de kilometri. Extinderea pe verticală a stratului frontal este de
câteva sute de metri. De asemenea, nu trebuie confundată noţiunea de zonă frontală cu
cea de zonă frontală înaltă.
Zona frontală este cea care separă două mase de aer, iar zona frontală înaltă este
zona de trecere de la ciclonul rece înalt la anticiclonul cald înalt, caracterizată printr-o
configuraţie de izohipse dese şi vânturi foarte puternice. În această zonă, presiunea
atmosferică şi gradientul orizontal de temperatură sunt mai mari decât în zona frontală
şi distribuite pe o suprafaţă vastă. Zona frontală este bine exprimată în troposfera
joasă, iar zona frontală înaltă – în cea mijlocie şi superioară.
Procesul de formare a fronturilor se numeşte frontogeneză. Pentru ca să apară în
atmosferă o zonă frontală, sunt necesare două condiţii:
• existenţa a două mase de aer cu proprietăţi diferite, care sa intre în
interacţiune în zona frontală;
102
• existenţa unor curenţi de sens contrar, care să menţină în contact cele doua
mase de aer
Procesul de destrămare şi dispariţie a fronturilor se numeşte frontoliză; el se
produce în anticiclon, şa barică pe axa de comprimare, dorsala anticiclonică.
Clasificarea fronturilor atmosferice
După modul lor de formare şi manifestare, fronturile atmosferice se clasifică
după mai multe criterii. La clasificarea fronturilor atmosferice se va ţine cont de:
limitele straturilor atmosferei în care se află fronturile şi dezvoltarea lor pe verticală;
tipul geografic al maselor de aer; clasificarea termodinamică a maselor de aer; direcţia
de deplasare a maselor de aer de-a lungul suprafeţei frontale şi caracterul mişcărilor
verticale ale aerului etc.
În funcţie de limitele straturilor atmosferei şi dezvoltarea pe verticală,
fronturile atmosferice se împart în:
• fronturi joase, bine exprimate în troposfera inferioară, care se pot extinde pânâ
la înălţimea de 1 – 3 km;
• fronturi înalte, bine exprimate în troposfera mijlocie, nu mai jos de 5 km;
• fronturi superioare, bine exprimate în troposfera superioară, care se pot
extinde pânâ la înălţimi de 10-12 km;
• fronturi stratosferice, considerate ca fiind zone cu gradient orizontali mari la
niveluri stratosferice.
În funcţie de masa de aer, care este mai activă, distingem fronturi calde şi
fronturi reci. Frontul atmosferic cald se formează atunci când masa de aer cald
este mai activă, şi înaintează spre masa de aer rece, pe care tinde să o înlocuiască.
Frontul atmosferic rece este acela în care masa de aer rece cu viteză mai mare se
deplasează spre cea calda pe care tinde să o înlocuiască.
În funcţie de modul cum circulă aerul în zona frontului, se deosebesc
anafronturi, când aerul are o mişcare de alunecare pe deasupra suprafeţei frontale,
şi catafronturi, când aerul alunecă descendent pe suprafaţa frontală.
În funcţie de mărimea gradientului termic orizontal şi după natura geografică a
maselor de aer, pe care fronturile le separă, se deosebesc fronturi atmosferice
103
principale, caracterizate prin contraste mari de temperatură şi fronturi atmosferice
secundare, cu contraste termice reduse.
Frontul atmosferic cald reprezintă suprafaţa de discontinuitate care separă o
masă de aer cald de o masă de aer rece. Frontul cald bine dezvoltat în partea
centrală a ciclonului se caracterizează prin ascensiunea treptată a aerului cald şi
răcirea lui adiabatică. Alunecarea ascendentă a aerului cald determină
condensarea vaporilor de apă şi formarea unui sistem de nori stratiformi
caracteristic acestui tip de front (Ns, As, Cs, Ci) (fig.27) .
Fig.27. Profilul schematic al frontului cald. Sus - secţiune; jos – schiţă pe
hartă (dupa N.Cristea)
Câmpurile de nebulozitate şi precipitaţii care aparţin frontului cald se remarcă printr-o
mare diversitate. De asemenea, structura câmpului de nebulozitate a frontului cald la
nivelul solului constă într-un sistem noros situat în faţa liniei frontului. Lăţimea
sistemului noros al frontului cald poate atinge 900-1000 km, iar în înălţime se poate
întinde pânâ la tropopauză. Zona cu precipitaţii la sol are o lăţime de circa 300 km în
cazul ploilor şi circa 400 km în cazul ninsorilor, şi de obicei, acestea cad în faţa liniei
frontului.
În zona frontului cald, norii superiori se observă deasupra masivului noros şi au o
grosime medie de 2,5 km. Aceşti nori sunt separaţi de norii As şi Ns printr-un culoar
lipsit de nori, cu grosimea de 2-3 km. De asemenea, nivelul de condensare coboară
accentuat iar deasupra lui se formează nori de convecţive dinamică. În faţa frontului, în
masa de aer rece, apar norii Stratus (St) şi Stratocumulus (Sc).
Lăţimea zonei cu precipitaţii a frontului cald se îngustează de la centrul ciclonului
spre periferie, iar în exterior, precipitaţiile încetează treptat.
104
Când în masa de aer cald, nivelul de condensare este foarte intens, uneori
precipitaţiile pot să lipsească. În asemenea cazuri, sistemul noros al frontului cald este
lipsit de norii Nimbostratus şi rareori şi de Altostratus.
Apropierea frontului cald este însoţită de schimbări ale vremii. La început apar norii
Cirrus, în urma lor norii Cirrostratus, care se transformă în nori Altostratus translucidus.
Pe timp de iarnă, din norii Altostratus compacţi pot să cadă precipitaţii slabe. În final,
norii Altostratus se transformă în nori Nimbostratus, din care cad ploi continue de lungă
durată. La apariţia norilor Cirrus, începe scăderea lentă a presiunii atmosferice şi treptat
atinge cea mai mare intensitate aproape de linia frontului (St. Gheorghe, 2012). După
trecerea liniei frontului, presiunea atmosferică poate să rămână neschimbată, să scadă
uşor iar apoi să înceapă să crească. Scăderea presiunii în faţa frontului cald se produce o
dată cu scăderea treptată a înălţimii penei aerului rece şi a cauzelor dinamice, prin
formarea în altitudine a divergenţei curenţilor de aer, deasupra părţii anterioare a
ciclonului.
Frontul atmosferic rece se formează atunci când o masă de aer rece se deplasează
spre o masă de aer cald, pe care o înlocuieşte. Masa de aer rece fiind mai densă, pătrunde
ca o pană sub masa de aer cald, care este obligat să se ridice brusc pe verticală. Fronturile
reci diferă de cele calde prin viteza de deplasare şi curbura accentuată a suprafeţei lor
frontale, în raport cu planul orizontal. După modul de manifestare, au fost stabilite două
sisteme noroase diferite, care aparţin frontului rece cu deplasare lentă şi celui cu
deplasare rapidă. Frontal rece cu deplasare lentă se numeşte front rece de ordinul I, iar cel
cu deplasare rapidă – front rece de ordinul II.
Frontul rece de ordinul I se deplasează cu viteze mai reduse, aerul rece pătrunde sub
cel cald, pe care-l antrenează într-o mişcare convectivă forţată, transformandu-l în
anafront. Sistemul noros este aproape acelaşi cu cel al frontului cald, numai că este dispus
în ordine inversă şi are dimensiuni mult mai mici (fig.28). Sistemul noros al frontului
atestă alunecarea ascendentă a aerului cald pe suprafaţa frontală. Dacă în anotimpul rece,
la frontul rece de ordinul I, convectivă este slab dezvoltată, rezultă că sistemul noros
cuprinde nori Nimbostratus, Altostratus, Altocumulus, iar în faţa liniei frontului, unde
masa de aer este mult mai caldă, se pot forma şi nori Stratocumulus.
În perioada caldă a anului, când stratificarea aerului este instabilă, în faţa liniei
frontului se formează nori Cumulonimbus. Când în aerul cald, mişcarea verticală
ascendentă cuprinde troposfera joasă şi mijlocie, frontul rece de ordinul I devine anafront.
105
Fig.28. Frontul rece de ordinul I (www.scrigroup.com)
Extinderea pe verticală a sistemului noros depinde şi de umezeala aerului cald,
limitele putând fi cuprinse între 5 – 7 km, dar de multe ori pot atinge 10 -12 km. Zona de
precipitaţii poate fi cuprinsă între 60 şi 170 km, având o intindere mai mare în partea
posterioară liniei frontului.
Datorită norilor Cumulonimbus, precipitaţiile sunt îndeosebi sub forma de averse de
ploaie, uneori de grindina, însoţite de fenomene orajoase. Durata acestora depinde de
instabilitatea masei de aer şi anotimpul anului.
Frontul rece de ordinul II se formează atunci când aerul rece se deplasează spre cel
cald cu o viteză mult mai mare decât în cazul frontului rece de ordinul I. Se
caracterizează printr-o pantă abruptă care uneori depăşeşte 900 şi printr-o instabilitate
verticală a masei de aer. Astfel, aerul cald din faţa liniei frontului este puternic dizlocat pe
vertical, fapt ce duce la dezvoltarea convecţiei. În acest context, are loc un flux de aer
convectiv puternic, care favorizează dezvoltarea norilor Cumulonimbus. Deasupra părţii
posterioare a frontului, mai sus de 3000-4000 m, aerul cald are o panta descendentă, de
unde rezultă ca frontul rece de ordinul II, în cea mai mare parte a lui, poate fi considerat
catafront (fig.29).
Sistemul noros al frontului rece de ordinul II se află în faţa liniei frontului şi este
format din nori Cumulonimbus cu o lăţime de 50 – 90 km. În anotimpul rece al anului,
grosimea norilor Cumulonimbus este de cca. 3 km, însă pe timpul verii, limita superioară
a norilor poate fi până la tropopauză, iar uneori pătrunde în stratosferă.
106
Fig.29. Frontul rece de ordinul II (www.scrigroup.com)
Fluxul de aer cald foarte puternic, urcând deasupra penei reci, se roteşte în faţa şi
o data cu el se deplasează şi norii Nimbostratus, Altostratus, Cirrostratus, precum şi norii
în destramare Altocumulus, Cirrocumulus, Cirrus. Destrămarea norilor este facilitată de
mişcarile descendente, care se extind pe o distanţă apreciabilă în faţa liniei frontului, ce
poate fi considerată ca o compensare la intensitatea mişcărilor ascendente din apropierea
liniei frontului. Întrucât zona de precipitaţii este de 70-90 km, iar viteza de deplasare de
45 km/h, uneori şi mai mare, aversele de ploaie, grindina etc., sunt de scurtă durata,
oscilând de la câteva minute până la maximum o oră.
De multe ori, în zona frontului rece de ordinul II se formează linii de instabilitate,
numite linii de gren, care pot să dureze câteva ore. De asemenea, norii Cumulonimbus nu
formează un sistem compact de-a lungul frontului ci au forma unui lanţ de nori izolaţi, în
care apar breşe sau nebulozitate mai puţin dezvoltată, care aparţine etajului mijlociu şi
superior.
În concluzie, se poate observa că la apropierea fronturilor reci (ordinul I şi II),
presiunea atmosferică scade uşor la început, iar după trecerea liniei frontului, aceasta
creşte treptat. În ceea ce priveşte temperatura aerului, la apropierea fronturilor se
înregistrează o scădere slabă, cu o intensitate mai mare dupa trecerea liniei frontului. Ca
şi în cazul frontului cald, la trecerea fronturilor reci se produce o rotire accentuate a
direcţiei vântului spre dreapta, însoţită şi de o intensificare a vitezei acestuia până la 30
m/s, uneori şi mai mult.
Fronturile ocluse sunt fronturi complexe, formate prin contopirea fronturilor reci şi
calde, în procesul de ocluziune a unui ciclon. Fronturile ocluse sunt de tip cald, când
aerul din spatele frontului rece este mai cald decât cel din faţa frontului cald, şi de tip
107
rece, când aerul din spatele frontului rece este mai rece decât cel din faţa frontului cald.
Să presupunem că, o masă de aer cald se deplasează de la vest la est şi se află între două
mase de aer mult mai reci. Astfel, masa analizată va fi limitată la est de frontal cald, iar la
vest de cel rece. Întrucât, frontal rece se deplasează mai repede decât frontal cald, va veni
momentul când linia frontului rece se va uni cu linia frontului cald, dând naştere frontului
oclus (fig.30). Ca urmare, spaţiul din apropierea suprafeţei solului ocupat de aerul cald se
reduce tot mai mult.
Fig. 30. Front oclus – secţiune (jurnaldemeteo.wordpress.com)
Frontul oclus de tip cald apare atunci când masa de aer rece, din spatele frontului
rece, cu deplasare mai mare, are temperatura mai ridicată decât masa rece din faţa
frontului cald, pe care-l ajunge din urmă. După structura şi fenomenele care-l însoţesc,
frontal oclus de tip cald se aseamănă cu frontal atmosferic cald. La trecerea frontului
oclus de tip cald, dacă schimbarea presiunii atmosferice se limitează la influenţa structurii
termice a frontului, se ajunge la concluzia că, în faţa liniei frontului superior, presiunea
scade lent la început, apoi se accentuează. După trecerea liniei frontului rece superior,
scăderea presiunii încetineşte brusc datorită reducerii înălţimii penei aerului mult mai
rece, însoţită apoi de pana aerului mai puţin rece, care se dezvoltă pe verticală. Frontul
oclus de tip cald este însoţit de trei sisteme noroase: norii frontului cald, norii frontului
rece şi norii frontului cald inferior apărut în procesul ocluziei.
Frontul oclus de tip rece se formează atunci când aerul din spatele frontului rece,
mai dens şi cu deplasare mai rapidă, are temperaturi mai scăzute decât aerul rece din faţa
108
frontului cald, pe care-l ajunge din urmă şi pătrunde sub el asemeni frontului rece. Norii
Cumulonimbus se formează şi se dezvoltă dupa ce frontul cald precedent urcă mai sus de
nivelul de cristalizare, în masa de aer rece prefrontală. Astfel, zona cu precipitaţii este
mai redusă decât cea a frontului oclus de tip cald, deoarece în frontul oclus de tip rece
predomină norii cumuliformi, cu averse de ploaie care au o extindere mai mică. O dată cu
apropierea liniei frontului se înregistrează o scădere uşoară a temperaturii aerului, dar în
timpul precipitaţiilor şi îndeosebi vara, temperatura poate scade cu 100C. În ceea ce
priveşte vizibilitatea, aceasta este bună după încetarea precipitaţiilor, pentru că masa de
aer devine mai rece, iar atmosfera mai puţin poluată. În Europa, fronturile ocluse reci
apar numai în perioada caldă a anului. Aerul oceanic din spatele frontului rece pătrunzând
pe uscatul încălzit, creează o vreme instabilă, urâtă, care se menţine 1 – 3 zile.

CICLONI ŞI ANTICICLONI
Teorii cu privire la formarea ciclonilor şi anticiclonilor
• la începutul secolului al XIX-lea au apărut diferite teorii cu privire la modul de
formare a anticiclonilor şi ciclonilor;
• teoria ,,termică sau convectivă” arată că ciclonii apar în interiorul aceleiaşi mase
de aer datorită mişcărilor ascendente produse deasupra zonelor calde ale
suprafeţei Pământului, iar anticiclonii apar prin mişcările descendente deasupra
zonelor mai reci. Din practică a rezultat că, această teorie nu se confirmă întrucât
temperaturi suprafetei subiacente nu constituie elemental esenţial în apariţia
formelor barice;
• în perioada 1840-1850, amiralul Fitz-Roy presupunea că formele barice apar ca
rezultat al apropierii curenţilor de aer de origini diferite. În anul 1880, Brown
arată că în partea anterioară a ciclonului se produce o aspiraţie a aerului cald, iar
în partea posterioară, o aspiraţie a aerului rece. În anul 1900, Bigelow a ajuns la
concluzia că, ciclonii apar în urma influenţei reciproce a două mase de aer de
origini diferite, venite în contact datorită circulaţiei generale a atmosferei;
• în anul 1920, şcoala meteorologică norvegiană condusă de Bjerknes, a emis
,,teoria ondulatorie”, cu privire la apariţia şi dezvoltarea formelor barice. După
109
această teorie, ciclonii şi anticiclonii apar în lungul suprafeţelor frontale – zone de
separaţie a două mase de aer cu proprietăţi diferite, care sub influenţa factorilor
advectivi şi turbulenţi, devenind instabile, formează din loc în loc ondulaţii sau
,,unde”, de lungimi diferite. După evoluţia lor în timp, s-au stabilit două categorii
de ,,unde barice”, şi anume: unde dinamic stabile şi unde dinamic instabile.
Primele, deplasându-se de-a lungul frontului, îşi păstrează un timp oarecare
amplitudinea constantă, apoi se sting. Cele instabile îşi modifică substanţial
amplitudinea în timp, deformând câmpul baric şi facilitând astfel apariţia formelor
barice închise. Creşterea amplitudinii ,,undei” duce la adâncirea şi extinderea
regiunii cu presiune scăzută. După trecerea ,,undei”, frontul se deformează şi se
deplasează spre aerul cald. Deformarea suprafeţei frontale şi scaderea accentuata a
presiunii în masa caldă favorizează şi dezvoltă activitatea turbionară (vârtej
ascendent) specifică ciclogenezei. Cu toate acestea, ,,teoria ondulatorie” nu a fost
convingătoare, astfel că au apărut alte teorii (Stefan, 2012).
• Teoria advectivo-dinamică apreciază că, ciclonii vor apărea în zonele de scădere
dinamică maximă a presiunii, iar anticiclonii, în zonele de creştere dinamică
maximă a presiunii, iar modificările câmpului baric de la sol sunt determinate de
structura câmpului termobaric din troposferă. Metoda advectivo-dinamică este
puţin folosită în studierea evoluţiei câmpului baric. Noile principii de analiză sunt
înterpretate cu ajutorul ecuaţiilor din dinamica fluidelor, în diferitele lor
aproximaţii.
Condiţii de formare a ciclonilor şi anticiclonilor
Ciclonul şi anticiclonul nu reprezintă numai zonele de joasă şi înaltă presiune cu
izobare închise. În primul rând sunt turbioane atmosferice cu o circulaţie deosebită şi o
structură specifică câmpului mârimilor meteorologice, care determină condiţii complexe
de timp. Durata de manifestare a acestor forme barice este de 5-7 zile, dar în anumite
situaţii, când condiţiile sunt favorabile, aceasta poate să fie mai mare. Ca urmare, ciclonii
şi anticiclonii sunt purtătorii caracteristici ai timpului, în care prognoza deplasării şi
evoluţiei lor reprezintă o parte din etapele metodei sinoptice, pentru prognoza de scurtă
durată.
Dacă doi cicloni, aproximativ la fel de adânci sunt uniţi prin izobare comune, ei se
numesc asociaţi sau conjugaţi. Dacă unul dintre ei are dimensiuni mai mici, iar în centru
110
presiune mai mare decât a celuilalt, ciclonul se numeste ,,ciclon secundar”. De asemenea,
când în dorsala anticiclonului se formează un anticiclon mai mic şi cu presiunea în centru
mai redusă decât a celuilalt (principal), el se numeşte ,,anticiclon secundar”.
Ciclonii şi anticiclonii se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume: zona
latitudinală de formare; legătura cu secţiunile frontale; gradul de dezvoltare pe verticală;
particularităţile structurii câmpului termobaric; viteza şi direcţia de deplasare. După
legăturile cu secţiunile frontale, ciclonii şi anticiclonii pot fi frontali (cicloni formaţi pe
fronturi) şi nefrontali. Nefrontali sunt ciclonii tropicali şi termici, care se formează vara,
deasupra uscatului, prin încalzirea puternică a aerului de la suprafaţa subiacentă (ciclonii
extratropicali, în marea lor majoritate, sunt frontali).
Întrucât anticiclonii mobili sunt legaţi de activitatea ciclonică frontală, ei se
formează în aerul rece şi, de regulă, invadează latitudinile joase, după fronturile reci din
spatele ciclonilor. Anticiclonii nefrontali sunt cei subtropicali şi termici (locali). Cei
termici se formează iarna, deasupra uscatului, prin răcirea accentuată a aerului de la
suprafaţa subiacentă.
După gradul de dezvoltare pe verticală, ciclonii şi anticiclonii apăruţi pe harta
sinoptică de sol se impart în joşi, medii şi înalţi. Cei joşi sunt formele barice în care
izobarele închise de pe harta de sol au corespondenţi numai pe harta de TA 850 hPa.
Formele barice medii cu izobarele închise la nivelul solului au corespondenţi pânâ la
suprafaţa izobarică de 700 hPa, iar formele barice înalte au corespondenţa de la nivelul
solului până la suprafaţa izobarică de 300 hPa şi chiar mai sus.
Ciclonii şi anticiclonii se deplasează cu viteze diferite. Când se deplasează cu
viteze mai mici de 5 km/h, se numesc staţionari, când depăşesc viteza de 5-10 km/h se
numesc puţin mobili, iar când viteza este mai mare de 10 km/h – mobili.
Ciclonii şi anticiclonii sunt reprezentaţi printr-o multitudine de fenomene. În
fiecare an, la nord de paralela de 250 a emisferei nordice, se formează aproximativ 1000
de cicloni. De asemenea, pe hărţile de sol ale emisferei nordice, zilnic se pot depista 15-
20 de cicloni şi 7-10 anticicloni.
Întrucât dimensiunile acestor forme barice depăşesc mii de kilometri, rezultă ca la
latitudinile extratropicale, troposefra inferioară este ocupată în totalitate de ciclonii şi
anticiclonii care se succed.