Diviziunea atmosferei

Atmosfera este formata dintr-un amestec de gaze care poarta numele de aer. Limita
inferioara a atmosferei este suprafata Terrei, iar limita superioara este considerata a fi la distanta de
2000 km de suprafata Terrei, acolo unde densitatea ei devine comparabila cu densitatea spatiului
cosmic.
Masa atmosferei este de 5.16x10 15 t, ceea ce reprezinta mai putin de 10 -6 din masa Terrei
(5.98x1021 t). Cea mai mare parte a acestei mase (50%) este concentrata intr-un strat de 5 km de la
suprafata Terrei, 75% este dispusa pina la inaltimea de 10 km si 90% pina la 16 km.
In functie de modul de variatie a temperaturii atmosfera este impartita in cinci zone,
separate intre ele prin straturi de tranzitie, astfel:
(1) Troposfera
Inaltimea troposferei este, in zonele polare, pina la 8-9 km, in zonele subpolare si medii pina la
10-12 km si in zonele tropicale pina la 16-18 km. Pentru un loc dat pe suprfata Terrei, inaltimea
troposferei se modifica in sensul cresterii vara fata de iarna.
Temperatura scade cu cresterea altitudinii, gradientul vertical fiind de 6-7 oC/km.
Temperatura medie la limita superioara este de -70oC.
Presiunea aerului in troposfera scade cu altitudinea. La inaltimea de 5 km este 1/2 din
presiunea la nivelul suprafetei Terrei, iar la altitudinea de 10 km scade de 4 ori.
Datorita faptului ca gradientul de temperatura depaseste uneori valoarea gradientului
adiabatic, in troposfera exista conditii pentru transformarea energiei termice in energie cinetica,
ceea ce determina aparitia unor miscari verticale de mare amplitudine care realizarea amestecul
omogen al troposferei.
In troposfera se disting doua zone:
(1a) Stratul planetar inferior, cu grosimea de 1-1.5 km, in care au loc schimburile de caldura,
impuls si vapori de apa cu suprafata terestra si in care se formeaza fronturile atmosferice bine
conturate, nebulozitatile si vinturile locale.
(1b) Stratul atmosferic adiacent, care este partea inferioara a stratului planetar inferior, cu grosimea
de 50-100 m. In acest strat gradientii verticali de temperatura, umiditate si de viteza a vintului sint
ridicate, ceea ce determina de clima locala.
(1t) Tropopauza
Grosimea acestui strat este de 1-2 km, iar din punct de vedere termic este aproape izoterm.
(2) Stratosfera
Se intinde deasupra tropopauzei pina la altitudinea de 50-55 km.
In zonele inferioare ale stratosferei temperatura nu variaza cu altitudinea. Temperatura
incepe sa creasca pina la limita superioara unde valoarea medie este de 0 oC si valorile extreme sint
+10oC, respectiv -30oC. Aceasta crestere se datoreaza absorbtiei ozonului care este continut ,
aproape in intregime, in stratosfera. Vaporii de apa se gasesc in cantitati mici, iar norii se formeaza
foarte rar. Uneori, la altitudini de 22-27 km se formeaza nori din picaturi de apa supraracita.
Valoarea gradientului vertical de temperatura nu favorizeaza aparitia miscarilor verticale.
Compozitia chimica se caracterizeaza prin cresterea cantitatii de ozon.
(2t) Stratopauza
Este situata la altitudinea de 50 km.
(3) Mezosfera
Se intinde de la 50 km pina la 80 km. Temperatura scade cu cresterea altitudinii, la limita
superioara atingind valori de
-70oC, - 80oC. Densitatea aerului este scazuta iar presiunea este mai mica de 200 de ori decit
presiunea la suprafata Terrei.
Gradientul vertical de temperatura permite dezvoltarea unor miscari turbulente de intensitate
mare, viteza vinturilor fiind de ordinul sutelor de km/h. Compozitia chimica este relativ constanta.
(3t) Mezopauza
Este situata intre altitudinile de 80 km si 85 km. In acest strat proprietatile atmosferei se
modifica esential.
(4) Termosfera
Se intinde deasupra mezosferei pina la altitudinea de
800 km. Temperatura creste cu altitudinea, la limita superioara atingind valori de 1000 - 1500 oC.
Datorita faptului ca, la aceste altitudini, atmosfera este foarte rarefiata si, deci, nu se poate realiza
echilibrul termic, temperatura trebuie considerata ca o masura a energiei medii a particulelor din
atmosfera.
In termosfera compozitia aerului se modifica datorita fenomenelor de absorbtie a radiatiei
cosmice si solare (electromagnetice si corpusculare). Acest fenomen este cauza aparitiei unor
manifestari spectaculoase cum sint aurora boreala, iluminarea nocturna a cerului si aparitia unor
zone de conductivitate electrica ridicata.
(5) Exosfera
Este zona exterioara a atmosferei in care se realizeaza contactul cu spatiul cosmic.
Temperatura creste ajungind pina la valorile caracteristice ale vidului interplanetar.

1.2. Compozitia chimica a atmosferei

(1) Concentratia procentuala volumica
Vi
Pv =
V
unde Vi este volumul gazului component iar V este volumul amestecului (aerului).
(2) Concentratia procentuala masica
mi
Pm =
m
unde mi este masa gazului component iar m este masa amestecului (aerului). Deoarece

m = V =
V

unde u este masa molara si Vu este volumul molar, avem

i
Pm = Pv
a

unde ua = 28.97 kg/mol este masa molara a aerului.

(3) Presiunea partiala a gazului
m i RT
Pp =
i V

unde V si T sint volumul, respectiv temperatura aerului. Deoarece

 m a RT a
Pa= ,Pm =Pv
a V i

avem
Pp=PvPa

(4) Concentratia de particule care reprezinta numarul de particule ale componentului continute intr-
un cm3 (m3) de aer.
Principalele gaze din atmosfera sint:
(a) Azotul
Concentratia volumica a azotului este de 78.084%. Este un gaz inert. La altitudini mari
azotul molecular disociaza in azot atomic sub actiunea radiatiilor ultraviolete cu lungimea de unda
mai mica de 0.125 um.
(b) Argonul
Concentratia volumica a argonului este de 0.934%. Este un gaz inert. El se formeaza, in cea
mai mare parte, in urma dezintegrarii radioactive a izotopului K40 existent in scoarta terestra.
(c) Oxigenul
Concentratia volumica in aer este de 20.946%. Oxigenul absoarbe puternic radiatiile cu
lungimea de unda mai mica de
0.24 um. Oxigenul atomic disociat in urma acestei absorbtii se combina cu oxigenul molecular si
formeaza ozonul. Dupa unele calcule, fractiunea oxigenului disociat la altitudinea de 40 km este de
1.2x10-6, iar la altitudinea de 80 km de 2.9x10 -3. La altitudini de 100 km numarul atomilor de
oxigen depaseste cu putin numarul moleculelor de oxigen, iar la altitudini mai mari fractia
oxigenului atomic creste iar cea a celui molecular scade lent.
(d) Heliul
Are o concentratie volumica de 5.24x10-4% si provine din dezintegrarea radioactiva a U si
Th din scoarta terestra. O cantitate de heliu de 1.75x106 atomi/cm3s paraseste in mod continuu
atmosfera, fenomen pe baza caruia s-a putut determina temperatura straturilor superioare ale
atmosferei. La altitudinea de 600 km concentratia He este estimata la 0.5x10 6 atomi/cm3 iar la
altitudinea de 1050 km la 1.3x10 6 atomi/cm3. In aceasta parte a atmosferei se pare ca He este
principala componenta.
(e) Metanul
Are o concentratie volumica de 1.6x10 -4% si se gaseste in straturile cele mai de jos ale
atmosferei rezultind in urma descompunerii substantelor organice. In stratosfera metanul se
oxideaza relativ usor, ceea ce permite folosirea lui pentru a urmari schimbul de aer dintre tropsfera
si stratosfera.
(f) Bioxidul de carbon
Are o concentratie volumica de 0.0314%. Are un rol foarte important in procesele de
absorbtie si radiatie a caldurii. Are un rol esential in procesul de fotosinteza, respectiv de respiratie
a animalelor. Pentru aceste procese de schimb si pentru procesele industriale in urma carora se
degaja CO2, atmosfera joaca rolul de rezervor-tampon.
(g) Ozonul
Concentratia volumica este in jurul a 10-5%. Aceasta concentratie prezinta maxime in
stratosfera la altitudinile de 20 km, respectiv 40-55 km. Ozonul absoarbe puternic radiatia
ultravioleta (aprox. 1.5% din radiatia solara) favorizind astfel desfasurarea proceselor biologice.
(h) Vaporii de apa
Vaporii de apa reprezinta una din principalele componente ale atmosferei care influenteaza
in mod deosebit activitatea umana prin modul in care determina clima unei anumite zone:
umiditatea, temperatura si variatiile acesteia. Principalele marimi fizice care caracterizeaza
compozitia si comportarea aerului umed sint urmatoarele:
Presiunea partiala e (tensiunea)
Presiunea partiala a vaporilor de apa din aerul umed se numeste presiunea de echilibru sau
de saturatie si depinde de faza in care se afla apa, de forma suprafetei libere a apei si de temperatura
suprafetei de evaporare. Cind vaporii se afla in echilibru cu o suprafata plana de apa pura, presiunea
de echilibru are denumirea de presiune maxima E si nu depinde decit de faza apei (Eapa>Egheata) si de
temperatura. In intervalul de temperatura -20oC - +30oC, poate fi descrisa de formula empirica
Umiditatea relativa U
Reprezinta raportul, exprimat in procente, dintre presiunea
partiala actuala e (reala) din momentul observatiei si presiunea maxima E, corespunzatoare
temperaturii la care se afla aerul.
 e
U= * 100
E

Saturatia corespunde unei umiditati de 100%.

Umiditatea absoluta a
Este masa vaporilor de apa din unitatea de volum de aer umed
Umiditatea specifica q
Se defineste prin raportul dintre masa vaporilor m v si masa de aer umed m a.u continute in
acelasi volum, sau masa de vapori ce revine unitatii de masa de aer umed
mv v
q = =
m a.u a +v

(p - a)  a ev
a = ,v =
RT RT
unde p este presiunea amestecului de aer si vapori de apa, u a este masa molara a aerului si uv =
18.06 kg/mol este masa molara a vaporilor de apa. In final avem
Deoarece e<<p, rezulta q = 0.622 e/p si, la saturatie,
qs = 0.622 E/p
Raportul de amestec (coeficientul amestecului) r
Este raportul dintre masa aerului umed si masa aerului uscat continute in acelasi volum de
aer umed, sau masa de vapori de apa ce revine unitatii de masa de aer uscat.
Deficitul de umiditate E-e
Este folosit in studiul evaporarii.
Punctul de roua t
Este temperatura la care trebuie racit aerul umed, sub presiune constanta, si cu continut
constant de vapori, pentru a obtine saturarea sa in raport cu o suprafata plana de apa pura.
(i) Impuritatile solide
Componenta solida a aerosolului atmosferic este formata din pulberi minerale si vegetale,
nisipuri si argile, pulberi vulcanice, pulberi meteorice, particule de fum si cenusa, microrganisme,
polen, etc. Particulele provenite din spatiul cosmic au diametrul de ordinul a 0.2 um, iar
micrometeoritii de ordinul a 8 um. Aerosolii de origine vulcanica au diametrul de pina la 1.8 um,
iar particulele de praf ajung pina la 20 um. Pina la inaltimi de 1-2 km predomina particulele cu
diametrul de
0.7-2 um. In paturile inferioare ale atmosferei, deasupra marilor orase, concentratia aerosolilor
poate atinge valori de ordinul 104 part/cm3
RADIATIA SOLARA IN ATMOSFERA
Referinte bibliografice:
1. D. Borsan, Fizica atmosferei, Universitatea Bucuresti, Bucuresti 1981
2. J. Peixoto, A. Oort, Physics of the Climate, Rev. Mod. Phys., vol. 56, no. 3, p. 365 (1984)
Soarele si constanta solara
Soarele este steaua care constituie cea mai importanta sursa de energie (gravitationala si
electromagnetica) pentru Terra. Raza lui medie este de aproximativ 6.95*105 km. Traiectoria Terrei
in jurul Soarelui este o elipsa cu semiaxele de
1.48*108 km, respectiv 1.52*108 km.
Structura Soarelui este configurata pe invelisuri. Invelisul central are o temperatura de
2*107 K, in vreme ce pe suprafata fotosferei, care are o grosime de 300 km si care radiaza aproape
toata energia emisa de Soare, temperatura scade la 6000 K. Deasupra fotosferei se afla cromosfera
("atmosfera Soarelui") care se intinde pe o distanta de 1.5*104 km, ultima parte a ei, coroana,
ajungind pina la distante de 106 km.
Spectrul radiatiei care ajunge pe Terra este cuprins intre
lungimile de unda de 1 A si citiva zeci de metri. Caracteristica spectrala a acestei radiatii este
asemanatoare cu cea a unui corp negru cu temperatura de culoare T = 6000 K (fig. 1).
Constanta solara este fluxul de energie in unitatea de timp printr-o suprafata egala cu
unitatea, considerat la limita superioara a atmosferei unde distanta intre Soare si Terra este distanta
medie R0.
Valoarea constantei solare este S0 = 103 mW/cm2.
Extinctia generala a radiatiei solare in atmosfera
Fluxul de energie radianta a Soarelui sufera un proces de extinctie cind traverseaza
atmosfera, datorita fenomenelor de difuzie si absorbtie astfel: radiatia vizibila prin difuzie, radiatia
infrarosie prin absorbtie si radiatia ultravioleta prin ambele fenomene.
Pentru un fascicul monocromatic plan-paralel care este incident normal pe suprafata unitate,
descresterea fluxului are expresia:
dF  = - a  Fdl, a  = k  
unde k este coeficientul masic de extinctie si o este densitatea stratului de aer. Daca radiatia
parcurge un drum l, avem:
l l
 =  0 a  dl =  0 kdl

Marimea  este masa optica (grosimea optica) a stratului de aer iar marimea a = k o densitate
optica.
Marimile
 
(z) =  0 k  dl, (0) =  0 k  dh

sint masele optice ale atmosferei in funcie de distanta zenitala a Soarelui z, respectiv pentru z=0
(fig. 2), iar raportul
(51)

(z) 0 k  dl
m(z) = =
(0) 0

kdh

este masa atmosferica care, cu notatiile din fig. 2, are expresia

1  dh
m= 0
0 H 0 r n0 2 2
1- ( ) sin z
r+h n
unde
r - raza Terrei
o0, H0 - densitatea, respectiv inaltimea atmosferei omogene in conditii normale de temperatura si
presiune
n, n0 - indicii de refractie ai atmosferei la inaltimea h, respectiv la suprafata Terrei
Tinind seama de relatiile (4) si (5) se poate scrie relatia
unde S , S ,0 sint fluxurile de energie ale radiatiei solare directe la suprafata Terrei, respectiv la
inaltimea H0 a atmosferei omogene. Coeficientul de transmisie integral al atmosferei omogene are
expresia
  
0 S  ,0 (  0 k  dh)d
p m(z) =

0 S  ,0 d

Acest coeficient depinde de masa atmosferica in sensul in care valoarea lui prntru lungimile de unda
scurte este mai mica decit cea pentru lungimile de unda lungi.
Absorbtia radiatiei solare directe in atmosfera
Gazele componente ale atmosferei care contribuie, in mod esential la realizarea fenomenului
de absorbtie selectiva a radiatiei solare directe sint urmatoarele:
Oxigenul (O2) are doua benzi de absorbtie in zona vizibila la 0.75 um, respectiv 0.69 um unde
absorbtia este relativ redusa. Absorbtia esentiala se produce in domeniul ultraviolet unde se disting:
- benzile Herzberg 0.26 um - 0.242 um care se extind pina aproape de 0.2 um;
- benzile Ringe-Schuman 0.1925 um - 1760 um, co absorbtie foarte puternica
- citeva benzi de absorbtie care se extind pina la 0.135 um
In urma fenomenelor de absorbtie de catre O2 are loc, in zonele inalte ale atmosferei,
fotodisocierea moleculei de O2, formarea ozonului si fenomene de ionizare.
Ozonul (O3) are o banda de absorbtie foarte puternica in zona ultravioleta a spectrului, banda lui
Hurtley, intre 0.23 um si 0.32 um cu un maxim foarte pronuntat la 0.255 um. Aceasta banda,
impreuna cu banda oxigenului, limiteaza spectrul radiatiei solare la nivelul suprafetei terestre la
valoarea de 0.29 um. Nivelul absorbtiei depinde de masa atmosferei traversate de radiatie. In
continuarea acestei benzi, suprapunindu-se peste ea, se afla benzile lui Huggius care se extind pina
la o.36 um.
In domeniul vizibil se afla benzile lui Chappius (0.43 um - 0.75 um) cu maximul de
absorbtie la 0.6 um. In fig. 3 sint prezentate spectrele de absorbtie ale O2 si O3.
Bioxidul de carbon (CO2) are benzi de absorbtie foarte puternice in domeniul infrarosu, cea mai
puternica fiind banda centrata pe 4.3 um. Banda de absorbtie cea mai importanta este aceea dintre
12.9 um si 17.1 um cu maximul la 14.7 um, deoarece radiatia solara este foarte intensa in acest
interval.
Vaporii de apa (H2O) produc cea mai intensa absorbtie dintre toate gazele componente ale
atmosferei, atit din cauza procentului in care se afla intr-o anumita zona a atmosferei (85% in
troposfera), cit si din cauza structurii moleculare a apei care prezinta nivele de absorbtie pentru
intreaga zona dintre 4 um si 40 um, cu exceptia unui domeniu cuprins intre 8 um si 12 um care se si
numeste fereastra optica a atmosferei.
Fenomenul de absorbtie a radiatiei solare directe de catre atmosfera diminueaza aceasta
radiatie cu 17-25%. Ceea ce este foarte important este eliminarea zonei ultraviolete din spectrul
acestei radiatii, conditie esentiala pentru dezvoltarea proceselor biologice.
Difuzia radiatiei solare directe in atmosfera
Prin difuzie se intelege fenomenul de imprastiere a radiatiei electromagnetice ca urmare a
neuniformitatilor optice din mediul de propagare. Aceste neuniformitati sint datorate variatiilor
locale ale densitatii mediului de propagare (aerul), unele din aceste variatii aparind datorita
particulelor aflate in suspensie in mediul de propagare.
Vom discuta in termenii a doua modele de difuzie, unul valabil pentru situatia in care centrii
de difuzie au dimensiuni de odinul celor moleculare si celalalt pentru situatia in care difuzia are loc
pe particule in suspensie ale caror dimensiuni sint de ordinul um.
Difuzia moleculara (Rayleigh)
Ipotezele acestei teorii sint urmatoarele:
(a) dimensiunile particulelor difuzate sint mici in comparatie cu lungimea de unda a radiatiei
incidente
(b) centrii de difuzie prezinta o simetrie sferica in ceea ce priveste proprietatile optice
(c) mediul de propagare si centrii de difuzie au proprietati dielectrice
(d) permitivitatea dielectrica a centrilor de difuzie difera putin de permitivitatea electrica a mediului
de propagare
(e) particulele se afla la distante atit de mari, incit procesele de difuzie nu se influenteaza unul pe
celalalt
Coeficientul volumic monocromatic de extinctie prin difuzie se defineste ca raportul dintre
fluxul de energie al radiatiei difuzate de unitatea de volum, ce traverseaza unitatea de suprafata
normala la o directie ce face unghiul O cu directia radiatiei incidente, aflata la distanta r de volumul
dat si fluxul de energie al radiatiei incidente.
2
  2 (n 2 - 1 )
 = (1 + cos 2 )
2
2r  N 4
unde n este indicele de refractie pentru aerul uscat si N este concentratia moleculelor (numarul lui
Loschmit).
Procedind la fel ca in cazul coeficientului de transmisie, definim coeficientul integral de
transmisie al radiatiei difuzate din relatia
unde Sm(z) este fluxul de radiatie pentru o masa data m(z), S ,0 este fluxul de radiatie la inaltimea H0.
In fig. 4 sint prezentate spectrele radiatiei solare directe, succesiv dupa realizarea
fenomenelor de absorbtie si difuzie. Semnificatia notatiilor este urmatoarea:
1 - spectrul solar la limita superioara a atmosferei
2 - spectrul sub stratul de ozon
3 - spectrul dupa difuzia moleculara
4 - spectrul dupa difuzia pe aerosoli
5 - absorbtia pe vaporii de apa (stratul precipitabil 2 mm)
Difuzia pe particule mari (Mie)
Este vorba de fenomene de imprastiere pe particule ale caror dimensiuni sint mai mari sau
egale cu lungimea de unda a radiatiei incidente. Coeficientul de extinctie prin difuzie pe astfel de
particule are expresia
unde r este raza particulei si N este densitatea centrilor de difuzie.
Reflexia radiatiei solare (albedo)
Albedoul este definit ca raportul (exprimat in procente) dintre fluxul de energie reflectat in
toate directiile de o suprafata si fluxul incident pe acea suprafata. Albedoul depinde de natura
suprafetei si de distanta zenitala. Albedoul integral al Terrei are expresia
A = AP + AA + A0

unde AP este albedoul suprafetei terestre, AA este albedoul atmosferei si A0 este albedoul norilor.
Valoarea lui A este estimata la 40%, cea mai mare contributie avind-o albedoul norilor
(79%) iar cea mai mica albedoul suprafetei terestre (7%), albedoul atmosferei fiind 18%.
DINAMICA STRATOSFERE
Referinte bibilografice:
1. J. Holton, An Introduction to Dynamic Meteorology, Academic Press, New York 1979
Dinamica stratosferei este determinata de fenomenele care se desfasoara la scala mare in
care dominante sint circulatia zonala medie si undele planetare. In stratosfera racirea radiativa este,
in principal, compensata de incalzirea radiativa datorata absorbtiei radiatiei ultraviolete in stratul de
ozon, ceea ce determina o crestere a temperaturii cu inaltimea pina la stratopauza (aprox. 50 km),
dupa care se atinge temperatura de echilibru datorita scaderii ratei de incalzire in stratul de ozon.
Miscarile turbulente in stratosfera constau, in special, in undele planetare de lungime de
unda mare. Aceste unde apar ca urmare a propagarii verticale a undelor planetare generate in
troposfera de structura orografica si de contrastele termice dintre uscat si oceane. Undele stationare
se pot propaga numai vertical cind vinturile stratosferice sint dinspre vest. Perturbatia cea mai
importanta din timpul iernii este situata deasupra golfului Alaska. In stratosfera ecuatoriala exista o
clasa speciala de unde planetare a caror interactiune cu curgerea zonala medie produce oscilatia
bianuala.
Stratul de ozon
Deasupra inaltimii de 25 km atomii de oxigen sint disociati de radiatia solara ultravioleta cu
lungimea de unda mai mica de 242 nm. Atomii de oxigen rezultati se combina rapid formind
ozonul care, la rindul sau, absoarbe radiatia solara ultravioleta cu lungimea de unda sub 300 nm.
Concentratia maxima a ozonului astfel format este de 100 ppm, iar grosimea pe care ar avea-o
stratul care sa cuprinda intreaga cantitate de ozon, la temperatura si presiune normala, ar fi de 0.3
cm.
Concentratia de ozon variaza puternic in spatiu si timp, atit din cauza proceselor de creatie
si distrugere locala, cit si din cauza transportului la toate scalele de miscare atmosferica. Asa cum
este aratat in fig. 16, ozonul este creat in zona tropicala la altitudini de peste 25 km. Timpul de
inlocuire este raportul dintre concentratia de ozon si rata locala de formare a acestuia, la fiecare
latitudine si inaltime. Acesta este intre 4 luni si 10 ani.
Distrugerea ozonului in procesele de poluare este datorata compuilor NO, ClO si HO al
caror transport este controlat de schimbul de masa dintre tropsfera si stratosfera.
Se poate scrie o ecuatie de conservare pentru raportul de amestec al ozonului in mod similar
cu ecuatia termodinamica a energiei.