Sunteți pe pagina 1din 16

Cartografie

Cartografia este stiinta care se ocupa cu elaborarea unor modele ale suprafetei terestre pe baza
ridicarilor geodezice si topografice, precum si a fotografiilor aeriene si a imaginilor satelitare. Astfel,
eforturile cartografiei se concretizeaza in intocmirea planurilor hartilor si globurilor geografice, care la randul
lor constituie instrumente utile de lucru pentru geografie si alte stiinte. De fapt, harta si globul geografic au ca
scop evidentierea relatiilor spatiale dintr-un anumit teritoriu, fiind deosebit de importante pentru intelegerea
interactiunilor dintre elementele cadrului natural.

GLOBUL TERESTRU SI ELEMENTELE LUI

Forma si dimensiunile pamantului


Primul om care a afirmat ca Pamantul este rotund, a fost Anaximandru din Milet (610 – 546 I.Hr). El a
fost urmat in anul 540 I.Hr de Pitagora, care a incercat sa demonstreze sfericitatea Pamantului.
Ceva mai tarziu, Aristotel (384 – 322 I.Hr) adduce dovezi clare in sprijinul acestei teorii, observand ca la o
corabie care se apropie de tarm, se vede mai intai catargul si apoi corpul navei. De asemenea a observat ca in
timpul eclipselor de luna, umbra aruncata de Pamant pe suprafata Lunei, este rotunda.
Cel care a reusit sa demonstreze pentru prima data sfericitatea Pamantului pe baza unor masuratori, a
fost Eratostene (275 – 195 I.Hr). El a reusit sa estimeze cu o precizie destul de mare circumferinta planetei,
masurand umbra lasata la amiaza de doi tarusi verticali aflati in doua localitati egiptene diferite. Astfel,
potrivit lui Eratostene, lungimea unui cerc meridian avea valoarea de 40.500 km.
In Evul Mediu, conceptiile despre forma si dimensiunile Pamantului au cunoscut un regres datorita
influentei bisericii. Totusi ideea sfericitatii Pamantului a persistat, fiind dusa mai departe de arabi, care
incearca sa determine lungimea unui arc de meridian pe baza efectuarii unor masuratori in Campia
Mesopotamiei.
Odata cu inventarea metodei triangulatiei in sec XVI, masuratorile terestre au intrat intr-o noua era.
Eforturile au vizat acum realizarea unor lanturi de triangulatie dispuse in lungul meridianelor si paralelelor. Ia
nastere totodata si o noua stiinta – geodezia, care a pus in evidenta faptul ca Pamantul are mai degraba o
forma de elipsoid de rotatie decat de sfera.
In 1873, I.B.Listing propune notiunea de geoid, care se refera la forma Pamantului rezultata din
prelungirea suprafetei oceanului planetar pe sub continent.
Omul a putut vedea adevarata forma a planetei incepand cu anul 1960 cand vehiculele spatiale au incput sa
transmita imagini ale Globului.

Pamantul ca geoid
A spune ca Pamantul are o forma de geoid este acelasi lucru cu a afirma ca el are o forma proprie
deosebita de a oricarui alt corp ceresc. Daca este nevoie de o precizie mai mare, forma Pamantului poate fi
descrisa ca o suprafata echipotentiala, adica perpendiculara in oricare punct al ei in directia gravitatiei. Prin
urmare, aceasta suprafata este orizontala.
Aceasta suprafata rezulta din interactiunea fortelor gravitationale la nivel planetar, care variaza in
functie de masa si distanta. Asadar, geoidul rezulta din prelungirea suprafetei oceanului planetar pe sub
continent.

Pamantul ca elipsoid de rotatie


Singura modalitate care permite stabilirea dimensiunilor Pamantului cu mai mare usurinta, precum si
realizarea unor harti precise, este aceea de a aproxima geoidul cu o forma geometrica mai simpla si mai
regulata, care sa poata fi definite mult mai exact. Miscarea de rotatie a Pamantului si plasticitatea materialelor
care il alcatuiesc, fac ca plenta noastra sa capete o forma de elipsoid de rotatie.
1
Aceasta inseamna ca Pamantul este o sfera usor bombata la ecuator si turtita in aceeasi masura la cei doi poli,
astfel incat o sectiune meridiana are aspectul unei elipse.
Turtirea nu este foarte mare, deoarece semiaxa mica este cu doar 21,6 km mai scurta decat semiaxa mare.
De-alungul timpului, diversi cercetatori au calculate dimensiunile unor elipsoizi de rotatie, astfel incat
acestia sa se potriveasca cat mai bine in forma de geoid a Pamantului.
Ex de elipsoizi: Bessel (1841), Clarke (1866), Hayford (1909), Krasovski (1940), WGS 84 (1984).

Pamantul ca sfera
Neregularitatile formei Pamantului sunt importante nu numai pentru geografi ci si pentru alti
specialisti, intrucat ele afecteaza distantele, precizia hartilor, navigatia si chiar miscarea satelitilor. Cu toate
acestea, forma sferica este mult mai adecvata pentru intelegerea principalelor aspecte fizicogeografice, astfel
incat abaterile de la forma de elipsoid pot fi oarecum trecute cu vederea.
Multe din variatiile elementelor cadrului natural sunt legate in mod direct sau indirect de forma sferica
a Pamantului. De exemplu, diferentele privind durata si intensitatea radiatiei solare la nivelul suprafetei
terestre sunt determinate in mare masura de curbura acestuia. La randul lor, aceste diferente influenteaza tº
aerului si a solului precum si circulatia atmosferica si a curentilor oceanici.
De asemenea, coordonatele geografice, ora pe Glob, orientarea liniilor si multe alte elemente se bazeaza pe
forma sferica a planetei.

Cercuri mari si cercuri mici pe sfera


Din perspectiva geometrica, un cerc mare rezulta din intersectia suprafetei terestre cu un plan ce trece
prin centrul sau. Pe Glob pot fi trasate o infinitate de cercuri mari, dar dintre acestea un rol important pentru
cartografie si pentru geografie in general, il au Ecuatorul si meridianele.
Principalele caracteristici ale unui cerc mare sunt:
- orice cerc mare imparte suprafata terestra in doua emisfere
- orice cerc mare reprezinta o circumferinta a globului
- cercul mare reprezinta cea mai scurta cale de acces intre doua puncte de pe suprafata terestra.

Din intersectia sferelor cu un plan care nu trece prin centrul sau, rezulta un cerc mic. Cercurile mici
nu prezinta nici una din caracteristicile cercurilor mari dar spre deosebire de acestea, pot fi paralele intre ele.
Dintre cercurile mici, o importanta deosebita o au paralelele.
Lungimea unui cerc mare = 2πR, iar a unui cerc mic = 2πR cos φ.
R – raza sferei terestre
φ – latitudinea paralelei respective

Reteaua geografica
Paralelele si meridianele sunt linii imaginare, trasate pe suprafata globului, din a caror intersectie
rezulta retaua geografica. Acestea mai sunt cunoscute si sub denumirea de linii de latitudine. Ele sunt dispuse
pe directie V – E si sunt paralele cu ecuatorul si perpendiculare pe meridiane.
Meridianele sunt semicercuri care unesc polii geografici. Ele au o directie N – S si mai sunt numite si
linii de longitudine. Toate meridianele converg in cei doi poli si formeaza impreuna cu corespondentele lor,
cercuri mari pe sfera.
Reteaua geografica permite determinarea coordonatelor geografice ale punctelor de pe suprafata
terestra, precum si fixarea punctelor pe harta sau pe globul geografic cand li se cunosc coordonatele
geografice. Coordonatele geografice sunt latitudinea si longitudinea.
Latitudinea (φ) este unghiul format de raza sferei terestre cu planul ecuatorului. Acestui unghi care se
masoara in grade, minute si secunde, ii corespunde un arc de cerc de aceeasi valoare, situate pe unul din
meridiane. Latitudinea unui punct poate avea valori cuprinse intre 0 - 90º si in functie de pozitia punctului fata
de ecuator, ea poate sa fie Nordica (+) sau Sudica (-).

2
Datorita faptului ca valorile de latitudine cresc pe masura ce ne indepartam de ecuator, zonele intertropicale
mai poarta denumirea de latitudini joase, regiunile polare de latitudini inalte, iar zonele aflate intr-o pozitie
intermediara, de latitudini medii.
Colatitudinea (ψ) este complementul latitudinii si reprezinta unghiul format de raza sferei terestre cu
axa polilor.

Relatia dintre colatitudine si latitudine este urmatoarea: ψ = 90º - φ

Longitudinea (λ) este unghiul diedru format de planul care trece prin meridianul de 0º, cu planul care
trece printr-un meridian oarecare.
Longitudinea unui punct poate avea valori cuprinse intre 0 - 180º si in functie de pozitia punctului fata de
meridianul de 0º, ea poate sa fie Estica (+) sau Vestica (-).
In trecut, masurarea longitudinii constituia o mare problema, intrucat pentru multe tari, alegerea
meridianului de 0º constituia o chestiune de mandrie nationala. Astfel, majoritatea acestor tari au adoptat un
meridian origine propriu, care trecea prin capitala lor, confuzia fiind astfel foarte mare deoarece pentru a
intelege pozitia unui teritoriu pe glob, era necesar sa se cunoasca nationalitatea cartografului care a intocmit.
In cele din urma, confuzia a fost inlaturata prin incheierea unui accord international cu ocazia Conferintei
Geografica de la Washington din anul 1884. S-a stabilit cu acest prilej, ca meridianul care trece prin
localitatea Greenwich de langa Londra, sa constituie singura axa pentru masurarea longitudinii.
Astfel, acesta devine primul meridian, meridian origine sau meridian de 0º.

Lungimea gradelor de latitudine si longitudine


Pe o sfera perfecta, lungimea unui arc de 1º va fi intotdeauna aceeasi; nu acelasi lucru se poate spune
despre Globul terestru, care are mai degraba o forma de ellipsoid de rotatie. In consecinta, valoarea unui arc
de cerc de 1º, creste pe masura ce ne apropiem de cei doi poli. Astfel, daca la ecuator, lungimea unui grad de
latitudine = 110,6 km, in apropiere de poli, valoarea acestuia = 111,7 km.
Lungimea unui grad de longitudine scade accentuat odata cu cresterea distantei fata de ecuator. Aceste
lucru se intampla deoarece, cuexceptia ecuatorului, paralelele sunt cercuri mici pe sfera, iar lungimea lor
scade pe masura cene apropiem de cei 2 poli. In consecinta, daca la ecuator, 1º longitudine are cam aceeasi
valoare cu 1º mediu de latitudine, la cei 2 poli el scade pana la valoarea 0.

Orientarea liniilor
In mod obisnuit, orientarea unei directii de pe glob, se realizeaza in functie de punctele cardinale.
Principala axa de referinta o constituie directia N – S care poate fi materializata prin trasarea meridianului.
Atunci cand vorbim despre orientare, trebuie sa avem in vedere faptul ca pe glob, polul nord geografic nu
coincide cu polul nord magnetic. Intre cele doua directii se formeaza un unghi ce poarta denumirea de
declinatie magnetica (δ). In functie de pozitia teritoriuliu pe glob, declinatia poate sa fie Estica (+) sau V (-).

3
Valoarea δ se modifica in timp, deoarece polii magnetici executa o rotatie completa in jurul polilor
geografici, in cca 600 ani. Orientarea directiei cu ajutorul busolei, poarta denumirea de orientare magnetica.
Daca se ia in considerare si δ, atunci vorbim de o orientare geografica sau adevarata.
Azimutul reprezinta unghiul format de o directie oarecare de pe teren, cu directia norului geografic. In
cazul azimutului, se tin cont de curbura pamantului care duce la formarea unghiului de convergenta meridiana
(γ). Acesta este definit ca unghiul format de doua directii nord geografic apropiate.

Azimutul poate avea valori de la 0 la 360º si poate sa fie direct sau invers, deoarece se masoara
intotdeauna in sensul acelor de ceasornic. Relatia dintre cele doua azimute: AzBA = AzAB + 180º + γ
Orientarea este unghiul format de o directie de pe teren, cu o directie de referinta. Orientarea (θ) nu
tine cont de curbura pamantului. Prin urmare, directiile Nordului geografic sunt considerate a fi paralele. Ca si
Azimutul, orientarea poate fi directa si inversa si se masoara in sensul acelor de ceasornic.

Relatia dintre cele doua orientari: θBA = θAB + 180º

PRINCIPIILE REPREZENTARII CARTOGRAFICE


Intocmirea hartilor se bazeaza pe cateva principii importante:
- Hartile se realizeaza la scara
- sunt selective. Ele redau doar acele elemente care sunt relevante pentru scopul avut in vedere
- scot in evidenta unele din elementele reprezentate
- sunt simbolice. Toate elementele se reprezinta prin semen conventionale
- sunt generalizate. Detaliile nesemnificative sunt eliminate in intregime, in special pe hartile la scara mica

Pe baza acestor principii, harta poate fi definite ca o reprezentare grafica, conventionala, selective,
generalizata si micsorata la scara, a distributiei spatiale a elementelor de pe suprafata terestra.

1) Scara hartii (vezi sem I)

4
2) Principiul selectivitatii
Harta nu este o fotografie a realitatii. Ea opereaza o selectie a elementelor de pe suprafata terestra in
functie de scopul pe care trebuie sa-l serveasca. Reprezentarea tuturor detaliilor de pe teren insotite de
denumirile corespunzatoare, ar duce in mod inevitabil la supraincarcarea hartii, care ar deveni astfel
inutilizabila. Regula care se desprinde din principiul selectivitatii este: tot ceea ce nu corespunde scopului
pentru care se intocmeste harta trebuie eliminate, retinand in schimb cat mai multe din informatiile utile, dar
in asa fel incat gradul de incarcare al hartii sa nu fie foarte ridicat.

3) Principiul scoaterii in evidenta a elementelor principale


Dintre elementele reprezentate pe o garta, acelea care sunt mai importante pentru scopul avut in
vedere, vor fi scoase in evidenta in detrimental celorlalte. De exemplu, pe o harta de navigatie aeriana,
aeroporturile si reperele de zbor vor fi redate mult mai accentuat. De asemenea, pe o harta de navigatie
maritime, vor fi puse in evidenta cu precadere farurile de navigatie, balizele si amenajarile portuare.
Marcarea elementelor mai importante se face prin utilizarea unor semen comventionale de dimensiuni mai
mari, a unor linii mai groase, a unor culori mai intense etc

4) Principiul simbolizarii
Toate elementele din natura se reprezinta pe harta prin semen conventionale. Acestea trebuie sa fie
simple, suggestive si mici. Toate semnele conventionale sunt explicate in legenda hartii sau intr-un atlas de
semne conventionale.

5) Principiul generalizarii
Generalizarea este procesul stiintific creator de simplificare, selectionare si sintetizare a continuitatii
hartii in vederea realizarii unor reprezentari autentice. Generalizarea, care presupune inteligenta si cunostinte
temeinice de geografie, este direct dependenta de scara. Cu cat scara este mai mica, cu atat teritoriul
reprezentat va fi mai mare, dar detaliile vor fi din ce in ce mai putin numeroase.
Generalizarea continutului hartii presupune:
- schematizarea si simplificarea contururilor unor detalii
- reducerea deosebirilor cantitative si calitative ale elementelor reprezentate
- inlocuirea detaliilor individuale prin grupe de detalii
- selectionarea celor mai importante detalii din fiecare element.

Clasificarea hartilor
Hartile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
a) dupa marimea teritoriului reprezentat
- harti care cuprind regiuni ale unui stat
- h ale unei singure tari
- ale unor grupuri de tari
- ale continentelor
- ale oceanelor
- ale emisferelor
- ale lumii

b) dupa scara
- planuri de detaliu → 1:50; 1:100
- planuri urbane → 1:500; 1:1.000
- planuri de situatie → 1:2.000; 1:2.500
- planuri topografice → 1:5.000; 1:10.000; 1:20.000
- harti la scara mare (topografice) → 1:25.000; 1:50.000; 1:100.000
- harti la scara mijlocie → 1:200.000; 1:500.000; 1:1.000.000
- harti la scara mica (geografice) → >1:1.000.000
5
c) dupa continut
- harti generale → redau toate elementele de pe suprafata terestra fara a accentua in mod deosebit
vreunul dintre acestea ( hartile topografice
- harti speciale (tematice) → redau doar un singur element al peisajului geografic.

d) dupa scop
- harti de informare stiintifica
- h de navigatie
- h militare
- h turistice
- h rutiere
- h pentru invatamant

e) dupa numarul de culori


- monocrome (alb-negru)
- policrome

REPREZENTAREA RELIEFULUI PE PLANURI SI HARTI

1) Metoda curbelor de nivel (vezi sem I)

2) Metoda haşurilor
In prima jumatate a sec XIX, metoda hasurilor constituia principala metoda de reprezentare a reliefului
pe harta. Ea a fost folosita pana relativ recent, pe hartile in alb-negru, deoarece este mai sugestiva decat
metoda curbelor de nivel.
Hasurile sunt linii scurte si subtiri, trasate in directia pantei. Ele sunt mai groase pe versantii mai
inclinati si ami subtiri pe suprafata cu inclinare mai mica. Reprezentarea reliefului prin hasuri a fost teretizata
de topograful saxon Johann Georg Lehmann (1765 – 1811). La baza acestei metode sta principiul iluminarii
verticale care arata cac o suprafata este cu atat mai luminata cu cat se apropie de orizontala si cu atat mai
umbrita cu cat are un aspect mai vertical.
Lehmann a propus stabilirea a 9 intervale de panta de cate 5º (0-45º) si a unei scale de hasuri pe baza
careia sa fie redate pe harta intervalele respective. Ulterior, asa-numitul “procedeu Lehmann” a fost modificat
prin adoptarea principiului iluminarii oblice. Astfel se considera ca lumina vine dinspre Vest sub un unghi de
45º, ceea ce atrage dupa sine urmatoarele consecinte:
- pantele orientate spre NV si avand o inclinare de 45º vor apare albe
- pantele orientate spre SE si avand o inclinare de 45º vor apare complet umbrite
- pantele intermediare ca orientare si inclinare, vor fi mai luminoase sau mai intunecate, in functie de
caracteristicile lor.
Aplicarea principiului iluminarii oblice a dat o mai mare expresivitate reprezentarii reliefului, dar aceasta
s-a realizat in detrimental posibilitatii de a putea stabili valorile pantelor pe baza grosimii hasurilor.
Metoda hasurilor prezinta cateva dezavantaje importante:
- nu permite determinarea altitudinilor punctelor, decat cu aproximatie
- regiunile plane sau cele inclinate la 45º vor apare albe
- hasurile incarca harta, fiind astfel necesara eliminarea multor semne conventionale si denumiri.

3) Metoda umbririi
A fost folosita pe larg in a doua jumatate a sec XIX. Ca si metoda hasurilor, ea se bazeaza pe
principiul iluminarii verticale sau oblice. Cu cat panta este mai mare, cu atat ea apare pe harta mai intunecata,
si cu cat este mai mica, cu atat va fi mai luminata.
Metoda umbririi se poate combina cu hasuri si curbe de nivel, astfel reprezentarea devenind mai sugestiva.

6
4) Metoda profilelor oblice echidistante
A fost propusa de profesorul japonez Tanak Sitiro. El a inlocuit curbele de nivel cu profile oblice
echidistante care intersecteaza relieful.

5) Metoda cotelor
Consta in marcarea pe harta a altitudinilor punctelor caracteristice ale reliefului. Dezavantajul acestei
metode este acela ca presupune un effort de imaginatie din partea celui care analizeaza harta. De asemenea,
metoda cotelor nu permite determinarea valorilor pantelor si dad oar indicatii generale asupra treptelor de
relief. Din aceste motive, metoda cotelor se foloseste astazi doar in combinatie cu alte metode de reprezentare
a reliefului.

6) Metoda tentelor hipsometrice


Consta in colorarea intervalelor dintre curbele de nivel cu color sa unuante de culori. Ea se utilizeaza
in mod deosebit pentru reprezentarea treptelor de relief pe hartile geografice.

7) Metoda stereoscopica
Se bazeaza pe procedeul anaglific care consta in trasarea pe harta a curbelor de nivel in culori
complementare (rosu si albastru). Observand harta cu ajutorul unor ochelari speciali, vom putea obtine un
model stereoscopic (3D) al terenului.

Proiectiile cartografice
Prin proiectie cartografica se intelege procedeul matematic care perimte transmiterea suprafetei curbe
a Pamantului pe un plan (harta). De asemenea, se mai poate spune ca proiectia cartografica este o modalitate
de reprezentare a meridianelor si paralelelor de pe Globul terestru pe plan.
Din intersectia acestor linii, rezulta reteaua cartografica.
Pamantul are o forma sferica in timp ce hartile sunt plane. Prin urmare asa cum este imposibil sa
intindem perfect o coala de hartie pe suprafata unei sfere, tot asa este imposibil sa realizam o harta completa
pe o coala de desen. Asadar toate proiectiile deformeaza, intr o anumita masura suprafata terestra.
Desi este imposibil sa executam o harta corecta, este totusi posibil ca anumite elemente sa ramana
nedeformate. Aceste elemente pot fi suprafetele, formele, distantele pe anumite directii sau orientari.
Pentru a realiza o hart ape care suprafetele sa ramana nedeformate, va trebui sa neglijam forma. Este asadar
imposibil ca suprafetele si formele sa se pastreze nedeformate pe aceeasi harta.
Pastrarea suprafetelor in detrimental formelor este usor de inteles. Astfel, o suprafata de 9 cm2 de
forma unui dreptunghi cu L = 9cm si l = 1cm, poate fi redata printr-un patrat cu latura de 3 cm.
In ceea ce priveste pastrarea formlor lucrurilor, nu mai sunt atat de simple. Daca harta ar pastra nedeformate
toate elementele de pe suprafata terestra, atunci ea ar putea fi considerate o harta corecta. Acest lucru este insa
imposibil. Cu toate acestea, dpdv theoretic, formele se pastreaza nedeformate in unele puncte de pe harta, care
indeplinesc doua conditii importante, si anume:
- meridianele si paralelele sa se intretaie sub un unghi drept la fel ca pe Glob
- scara sa fie aceeasi in toate directiile, chiar daca pe harta apar scari secundare.

Mentinerea aceleiasi scari pe intreaga suprafata a hartii este imposibila. Totusi, scara poate fi pastrata
constant fie de-a lungul meridianelor, fie de-a lungul paralelelor. Uneori, scara poate fi pastrata simultan
pentru anumite meridiane si paralele.
In cartografie, termenul „proiectie” nu se refera doar la proiectiile perspective bazate pe legile perspectivei
geometrice, ci el este folosit intr-un sens mai larg care se refera la orice modalitate a reprezentarii retelei
cartografice pe plan.

7
Elementele proiectiilor perspective:
1) reteaua geografica → se refera la meridianele si paralelele de pe Globul terestru. Ea prezinta cateva
proprietati importante:
- paralelele sunt paralele cu ecuatorul si paralele intre ele
- distantele dintre paralele sunt egale
- meridianele sunt convergente in cei 2 poli
- meridianele si paralelele se intersecteaza sub un unghi drept.

2) reteaua cartografica → reprezinta proiectia pe plan a retelei geografice

3) planul de proiectie → este suprafata pe care se proiecteaza anumite portiuni de pe suprafata terestra. Planul
de proiectie poate sa fie o suprafata plana sau o suprafata desfasurabila (cilindru sau con).

4) punctul de perspectiva → punctul de unde se considera ca pleaca razele proiectante.

5) punctul central al proiectiei → punct situate in centrul reprezentarii, unde de obicei deformarile usnt nule.

6) scara reprezentarii → se refera la raportul dintre elementele de pe sfera si cele de pe planul de proiectie.
Mai poarta si denumirea de scara principala.

Clasificarea proiectiilor:
1) Dupa deformari
- proiectii echivalente, care pastreaza nedeformate suprafetele
- proiectii confrome, care pastreaza nedeformate unghiurile
- proiectii arbitrare, care pastreaza nedeformate distantele pe anumite directii

2) Dupa pozitia planului de proiectie:


- proiectii normale sau polare → (axa cilindrului sau a conului coincide cu axa polilor, sau, in cazul
proiectiilor azimutale, planul de proiectie este tangent la sfera intr-unul din poli.

- proiectii transversale sau ecuatoriale → axa cilindrului sau a conului face cu axa polilor, un unghi de
90º, iar in cazul proiectiilor azimutale, planul este tangent la un punct situate pe ecuator.

8
- proiectiile oblice → axa cilindrului sau a conului face cu axa polilor un unghi mai mic de 90º, iar in
cazul proiectiilor azimutale, planul de proiectie este tangent la un punct situate intre ecuator si cei doi
poli.

3) Dupa modul de constructie


- proiectii perspective
- neperspective

4) Dupa aspectul retelei cartografice


- proiectii azimutale → paralelele sunt cercuri concentrice cu centrul comun in proiectia conului, iar
meridianele sunt raze ale acestor cercuri
- p conice → paralelele sunt arce de cerc concentrice, iar meridianele sunt linii drepte concurente in
proiectia polului
- p policonice → paralelele se reprezinta ca arce de cerc care nu sunt concentrice, ci au centrele situate
pe meridianul central, sau pe prelungirea acestuia. Meridianele sunt linii curbe al caror aspect variaza
de la o proiectie la alta.
- p pseudoconice → paralelele se reprezinta ca arce de cerc concentrice, iar meridianele sunt linii curbe
dispuse simetric fata de meridianul central, care este o linie dreapta.
- p cilindrice → meridianele si paralelel se reprezinta prin linii drepte din a caror intersectie rezulta o
retea de patrate sau dreptunghiuri.
- p pseudocilindrice → paralelele se reprezitna prin linii drepte paralele intre ele, iar meridianele prin
linii curbe simetrice fata de meridianul central, care este o linie dreapta.
- p poliedrice → paralelele si meridianele sunt linii drepte, care insa nu se intretaie perpendicular.
- p circulare → atat meridianele cat si paralelele se reprezinta prin arce de cerc
- p derivate → aspectul retelei este diferit in functie de proiectia din care deriva.

Proiectiile azimutale
In cazul proiectiilor azimutale, planul de proiectie este considerat tangent la sfera terestra. De obicei,
punctul de tangenta se gaseste intr-unuldin polis au pe ecutaor, dar planul de proiectie poate fi tangent la
oricare alt punct de pe Glob.
Proiectiile azimutale pot fi impartite in doua categorii: perspective si neperspective. La randul lor, cele
perspective se impart in 3 categorii, in functie de pozitia punctului de unde pornesc razele proiectante. Se
disting astfel:
- proieectii centrale → cand punctul de perspective se afla situate in centrul sferei terestre
- p stereografice → cand punctu lde perspective este situate pe sfera, diametral opus punctului de proiectie
- p ortografice → cand punctul de perspective se gaseste la infinit

Proiectiile azimutale neperspective includ:


- Proiectia Postel
- Proiectia Lambert
In proiectia Postel, distantele pe meridiane se mentin nedeformate, in timp ce in proiectia Lambert,
suprafata dintre doua paralele este egala cu suprafata dintre paralelele corespunzatoare de pe Glob, redusa la
scara. Toate proiectiile azimutale pastraza nedeformate azimutele din jurul punctului central al proiectiei.

9
1) Proiectiile centrale
In cazul proiectiilor centrale, punctul de unde pleaca razele proiectante este situate in centrul sferei, iar
planul de proiectie este tangent la sfera, intr-un punct oarecare (de obicei, unul din polis au un punct situate pe
ecuator). Aceste proiectii nu sunt adecvate pentru reprezentarea unor suprafete inteinse de teren, intrucat
deformarile cresc foarte mult pe masura ce ne indepartam de punctul central al proiectiei.
Caracteristica principala a proiectiilor centrale este aceea ca cercurile mari se reprezinta prin linii drepte.
Datorita acestui fapt, aflarea celei mai mici distante dintre doua puncte, se va face prin unirea acestora cu o
linie dreapta.
Proiectiile centrale sunt rareori folosite pentru hartile din atlase, mai ales datorita fatpului ca
deformarile sunt foarte mari. Aceasta proiectie insa, sta la baza multor harti utilizate in navigatia aeriana.

Proiectia centrala polara


In proiectia centrala polara, punctul de perspective este situate in centrul sferei, iar planul de proiectie
este tangent intr-unul din poli. Paralelele se reprezinta ca cercuri concentrice, cu centurl comun in proiectia
polului (distantele dintre paralele cresc pe masura ce ne indepartam de punctul central al proiectiei).
Meridianele sunt linii drepte sub forma de raze, trasate la aceeasi densitate ca si paralelele.
Dpdv al deformarilor, este o proiectie arbitrara, avand un singur punct de deformari nule in proiectia
polului. Deformarile maxime se gasesc pe meridiane si paralelel, la marginile hartii.
Proiectia sta la baza hartilor realizate pentru regiunile circumpolare. De mentionat ca ecuatorul nu poate fi
reprezentat in aceasta proiectie

Proiectia stereografica polara


Punctul de perspective al acestei proiectii, se gaseste pe sfera, diametral opus planului de proiectie care
este tangent intr-unul din poli. Paralelele se reprezinta ca cercuri concentrice, cu centurl comun in proiectia
polului (distantele dintre paralele cresc pe mesaura ce ne indepartam de punctul central al proiectiei).
Meridianele sunt linii drepte sub forma de raze.
Dpdv al deformarilor, este o proiectie conforma care pastreaza nedeformate unghiurile. Deformarile
nule se gasesc in punctul central al proiectiei, iar deformarile maxime apar pe meridiane si paralele, la
marginile hartii. Se tulizeaza pentru realizarea unor harti ale emisferelor si ale regiunilor circumpolare.
In aceasta proiectie, cercul ecuatorial de pe planul de proiectie are raza de doua ori mai mare decat a sferie
terestre redusa la scara.
10
2) Proiectiile ortografice
Acest grup de proiectii se caracterezieaza prin fatpul ca punctul de perspective se afla situate la infinit.
Astfel, razele proiectante se considera a fi paralele intre ele si perpendiculare pe planul de proiectie, care este
tangent la sfera terestra.

Proiectia ortografica polara


Este o proiectie azimutala perspectiva, avand punctul de unde pleaca razele proiectante situat la infinit.
Planul de proiectie este considerat tangent la sfera terestra intr-unul din poli. Paralelele sunt cercuri
concentrice cu centrul comun in proiectia polului (distantele dintre paralele se micsoreaza pe masura ce ne
indepartam de punctul central al proiectiei).
Meridianele se reprezinta ca linii drepte care radiaza din proiectia polului.
Dpdv al deformarilor, este o proiectie echidistanta pe paralelel. Deformarile nule se gasesc in punctul
central sip e paralele, in timp ce deformarile maxime se produc pe meridiane, la marginea hartii.
Se utilieaza pentru harti ale emisferlor si regiunilor circumpolare.

3) Proiectiile conice
Construirea hartilor in proiectie conica, presupune proiectarea meridianelor si paralelelor de pe Globul
terestru pe suprafata unui con, care se taie apoi dupa una din generatoare si se desfasoara in plan.

Meridianele se reprezinta prin linii drepte care radiaza din pol, iar paralelele sunt arce de cercuri concentrice,
cu centrul comun in proiectia polului.

Dupa felul in care conul atinge suprafata globului, proiectiile conice se impart in 2 categorii: tangente
si secante. Paralela de tangenta si cele doua paralele de secanta, poarta denumirea de paralele standard,
intrucat pe plan ele devin linii de deformari nule.
a) Cand conul este tangent la sfera, scara de pe paralela de tangenta este egala cu unitatea (distanele se
pastraza nedeformate).
b) Cand conul este secant, apar doua linii de deformari nule fata de care deformarile se repartizeaza
astfel: intre cele doua paralele standard, scarile vor fi mai mici decat unitatea, iar in exteriorul lor, mai
mari.
Proiectiile conice se utilieaza indeosebi pentru reprezentarea teritoriilor situate la latitudini medii si care
au o dezvoltare longitudinala (deoarece deformarile care se produc in sens longitudinal sunt minime).

11
4) Proiectiile cilindrice
Acestea folosesc ca suprafata de proiectie, suprafata unui cilindru care poate fi tangent sau secant la
sfera terestra. In aceasta categorie includem proiectiile echivalente, proiectiile centrale si cele stereografice.
De asemenea, dupa pozitia cilindrului fata de sfera, putem vorbi de:
- proiectii normale sau drepte → axa cilindrului coincide cu axa polilor
- p transversale sau ecuatoriale → axa cilindrului formeaza cu axa polilor un unghi de 90º
- p oblice → axa cilindrului si axa polilor formeaza un unghi < 90º.

Proiectia cilindrica Mercator


Este o proiectie cilindrica dreapta, in care cilindrul este tangent la ecuator iar paralelele sunt linii
drepte, paralele intre ele (distantele dintre paralele cresc pe masura ce ne indepartam de ecuator).
Meridianele sunt linii drepte, paralele intre ele si echidistante. Dpdv al deformarilor, este o proiectie
conforma, care pastreaza nedeformate unghiurilor. Deformarile maxime se produc pe meridiane si paralele, la
marginile de N si S ale hartii.

Proiectia sta la baza hartilor de navigatie, intrucat loxodroma se reprezinta printr-o linie dreapta. Loxomdrama
este distanta dintre doua puncte care intretaie medirianul in acelasi unghi.
Aspecte specifice:
Suprafetele sunt din ce in ce mai deformate pe masura cresterii latitudinii. Astfel, Antarctica pare a
avea dimensiuni uriase comparative cu regiunile ecuatoriale, iar Groenlanda apre ma imare decata America de
S, desi in realitate reprezinta doar 1/10 din suprafata acestui continent. Prin urmare, aceasta proiectie nu poate
fi utilizata pentru realizarea hartilor scolare, intrucat poate conduce la formarea unei imagini eronate asupra
raportului dintre apa si uscat la nivel planetar.

Proiectia cilindrica Gauss – Hruger


Este o proiectie cilindrica transversala, in care cilindrul este tangent la un cerc meridian. Paralelele
sunt linii curbe (cu exceptia ecuatorului, care este linie dreapta), iar medianele sunt de asemenea linii curbe,
cu exceptia meridianului central, care se reprezinta printr-o linie dreapta. Dpdv al deformarilor, este o
proiectie conforma. Deformarile maxime se gasesc pe meridiane, la intersectia cu ecuatorul.
Aspecte specifice:
Incepand cu anul 1951, hartile topografice ale tarii noastre sunt realizate in aceasta proiectie, deoarece
ea prezinta cateva avantaje deosebit de importante:
- permit o suprapunere usoara a unui caroiaj rectangular
- scara este aceeasi atat pe orizontala cat si pe verticala.
- permite reprezentarea pe harta a unor teritorii inteinse, precum si racordarea filor de harta rezultate.

Proiectiile pseudocilindrice
Denumirea de proiectii pseudocilindrice deriva din faptul ca paralelele se reprezinta prin linii drepte
paralele intre ele, la fel ca in proiectiile cilindrice, in timp ce meridianele sunt linii curbe dispuse simetric fata
de meridianul central, care este o linie dreapta.
12
Proictia Sanson este o proiectie pseudocilindrica, in care paralelele sunt reprezentate prin linii drepte
(distantele dintre paralele sunt egale). Meridianele se reprezinta ca linii curbe simetrice fata de meridianul
central, care este o linie dreapta (distantele dintre meridiane se mentin egale pe fiecare paralela).

Dpdv al deformarilor, este o proiectie echivalenta, care pastreaza nedeformate suprafetele. Deformarile nule
se gasesc pe paralele sip e meridianul central, in timp ce deformarile maxime se produc pe meridiane la
marginile hartii. Aceasta proiectie sta la baza hartilor Globului sa a unor harti care redau teritorii situate de-o
parte si de alta a ecuatorului.

Metode de reprezentare pe hartile speciale


Dupa continutul lor, hartile se impart in doua categorii:
- harti generale → redau suprafata terestra cu toate elementele ei, fara a accentua vreunul din acestea
- harti speciale (tematice) → se refera la un singur element al cadrului geografic.
La randul lor, acestea din urma se impart in harti calitative (ex: harta solurilor sau a vegetatiei), cantitative
(cele care redau densitatea populatiei sau cantitatile de precipitatii) si harti dinamice (cele care indica evolutia
numarului de locuitori sau fluxurilor de transport).
Reprezentarea elemeentelor de continut ale hartilor tematice, se poate face prin mai multe metode,
care pot fi grupate in doua categorii: metode cartografice si metode statistice.

Metode cartografice
Metoda arealelor → consta in delimitarea pe harta a unor suprafete pe care anumite elemente sau fenomene
prezinta o repartitie neuniforma. La aplicarea acestei metode trebuie sa se aibe in vedere:
- daca limita arealului se poate reprezenta la scara hartii, atunci arealul este précis, iar daca delimitarea
este aproximativa, atunci arealul este schematic.
- arealul poate avea un caracter relative daca elementele delimitate sunt mobile (oameni, animale,
pasari), sau un caracter absolute, daca elementele pe care le include sunt fixe (zacaminte de minereuri,
vegetatie etc).
- daca limita unui fenomen nu este determinata cu precizie, delimitarea se va face cu o linie intrerupta,
iar daca este determinata cu rigurozitate, arealul se va delimita cu o linie continua.
- prin metoda arealelor se poate reprezenta si dinamica unui fenomen, ceea ce impune utilizarea unor
linii de grosimi sau color diferite pentru evidentierea stadiilor successive de evolutie a arealului
respectiv.
Metoda arealelor se utilizeaza mai ales pentru reprezentarea repartitie diferitelor tipuri de culture, a
zacamintelor de minereuri, a plantelor si animalelor etc

Metoda fondului calitativ


La metoda fondului calitativ se apeleaza atunci cand elementele sau fenomenele la care se face
referire, ocupa intreaga suprafata a teritoriului reprezentat, dar prezinta caracteristici diferite de la o zona la
alta. Aceste deosebiri calitative vor fi puse in evidenta prin colorarea sau haşurarea diferita a arealelor,
delimitate pe harta.
Reprezentarea prin metoda fonului calitativ a dinamicii elementelor sau fenomenelor, este mai dificila,
intrucat presupune suprapunerea pe aceeasi harta a mai multor culori.

13
Metoda semnelor → se utilizeaza atunci cand se urmareste reprezentarea pe harta a elementelor care nu pot fi
redate la scara, dar de care nu se poate face abstractie. Semenel epot fi artistice, simbolice, geometrice sau sub
forma de litere.
- semnele artistice incearca sa redea exact elemental reprezentat (un autoturism, un vapor, un far);
asadar, ele presupun doar un effort de recunoastere.
- semnele simbolice, mai sunt numite si semen stilizate. Ele urmaresc sa pastreze detaliile cele mai
semnificative ale elementelor din natura, astfel incat printr-un effort de imaginatie sa putem descifra
semnificatia lor (ex: crucea → biserica; ancora → porturi).
- Semnele geometrice, apar sub forma de cercuri, patrate sau dreptunghiuri. Desi nu sunt suggestive,
fiind necesar sa fie explicate intr-o legenda, ele prezinta avantajul ca permit localizarea exacta a
fenomenului la care se refera.
- semenele sub fomra de litere se folosesc cu precadere pentru reprezentarea zacamintelor de minereuri
utile.
In functie de modul in care dimensiunile semnelor se raporteaza la elementele la care se refera, putem intalni
doua situatii: intre semnele utilizate si elementeloe ismbolizate exista o proportie absoluta, sau intre semnele
si elementele respective se stabileste o proportie relativa in scopul atenuarii amplitudinilor dintre valorile
maxime si minime. In primul caz se vorbeste de semen in scala absoluta, iar in al doilea caz, de semen in scală
relativa.

Metoda punctului
Scopul unei harti construite prin aceasta metoda nu este acela de a furniza informatii precise cu privire
la localizarea diverselor elemental sau fenomene, ci de a oferi o imagine a variabilitatii lor spatiale. Metoda
consta in stabilirea valorii punctului si in acoperirea hartii cu atatea puncte cate solicita elementele
reprezentate. De exemplu, daca pe un teritoriu traiesc 1 mil oameni, iar valoarea punctului se stabileste la
10.000 locuitori, atunci pe harta teritoriului respective se vor marca 100 puncte.
In privinta dispunerii punctelor pe harta, se pot intalni doua situatii:
- punctele sunt dispuse uniform pe harta, dar reprezentarea este prea putin sugestiva.
- punctele sunt dispuse in mod real, ceea ce permite o mai buna apreciere a repartitiei spatiale a fenomenului
reprezentat.

Metoda liniilor de miscare


Liniile de miscare numite si linii dinamice, sunt utilizate pentru reprezentarea fluxurilor de transport
dintre doua puncte. Ele apar cel mai frecvent sub forma de linii, benzi sau sageti a caror latime este direct
proportionala cu valorea indicatorilor statistici.
Este posibil insa indiferent de amploarea fenomenului, sa utilizam benzi sau sageti avand aceeasi latime dar in
aceasta situatie, diferentierea se va face prin aplicarea unor haşuri sau culori in interiorul acestora.
Daca liniile de miscare urmaresc exact traseul de deplasare (un râu, o cale ferata), atunci reprezentarea
este precisa, iar daca unesc punctul de plecare cu cel de sosire fara a indica traseul parcurs, atunci
reprezentarea este schematica.
Uneori, este necesar sa scoatem in evidenta si structura fluxurilor de transport. In acest caz, vom face apel la
linii dinamice structurale care se obtin prin impartirea liniilor de miscare in zone longitudinale a caror latime
este direct proportionala cu valorea elementelor la care se refera. Acestea se coloreaza sau se hasureaza diferit.

Metoda izoliniilor
Izoliniile sunt linii care unesc puncte cu aceeasi valoare. Ele nu exista ca atare in natura, fiind un
produs artificial al cartografiei, aparut din necesitatea de a pune in evidenta acele aspecte ale cadrului natural
care nu pot fi percepute in mod direct de catre om (ex: tº, presiunea atmosferica etc). Astfel, izoliniile ne
permit sa intelegm acele fenomene care sunt prea abstracte sau care se desfasoara pe suprafete mult prea
intinse.

14
Pentru trasarea izoliniilor este necesar ca pe harta se existe mai multe puncte de valori cunoscute. Daca
numarul acestora nu este suficient de mare, atunci izoliniile se vor trasa prin interpolare. Acest procedeu se
bazeaza pe presupunerea ca intre doua puncte alaturate, fenomenul are o raspandire uniforma.
In functie de elementele la care se refera, izoliniile au denumiri diferite:
- izohipse → linii care unesc puncte cu aceeasi altitudine
- izobate → - - - adancime
- izobare → - - - - presiune atmosferica
- izobaze → - - - - valoare a ridicarii sau coborarii scoartei terestre
- izocrone → linii care unsc puncte in care un fenomen se produce in acelasi timp.
- izodense → linii care unesc puncte cu aceeasi densitate
- izofreate → - - - adancime a panzei freatice
- izogone → - - - valoare a declinatiei magnetice
- izohaline → linii care unesc punte cu aceeasi salinitate
- izohiete → - - - valoare a cantitatii de precipitatii
- izonefe → - - - nebulozitate
- izopicne → - - - cu aceeasi densitate a apelor oceanice
- izotahe → - - - cu aceeasi viteza
- izoterme → - - - temperatura

Pe baza distantei dintre izolinii se pot trage concluzii cu privire la modificarea spatiala a fenomenului
pe care il reprezinta. Astfel, daca distantele dintre izolinii sunt mici, aceasta indica faptul ca fenomenul
respective se modifica foarte rapid, in timp ce distantele mai mari arata ca modificarile sunt lente.

Metode statistice → se utilizeaza pentru reprezentarea unor indicatori statistici, dar prezinta
dezavantajul ca nu permit localizarea precisa pe harta a fenomentelor reprezentate. Metodele statistice cuprind
diagramele, cartograma si cartodiagrama

1) Diagrama
Pentru ilustrarea valorii absolute sau a structurii unui fenomen, se pot utilize figuri geometrice a caror
constructie se bazeaza pe anumite reguli; acestea sunt diagramele.
Cele care servesc la reprezentarea valorilor absolute se numesc diagrame simple, iar cele prin care se reda
structura unui fenomen, se numesc diagrame complexe.

a) Diagramele simple
 diagrama in coloane → se utilizeaza pentru compararea mai multor marimi. Coloanele se construiesc
in functie de un sistem de axe OX – OY, in care pe verticala vam avea scara reprezentarii, iar pe
orizontala vor fi bazele coloanelor.
 diagrama in benzi → se deosebeste de diagrama in coloane prin faptul ca scara reprezentarii se gaseste
pe orizontala, iar bazele coloanelor sunt pe axa verticala; in acest fel, coloanele se transforma in benzi.
Aceasta metoda se utilieaza pentru reprezentarea elementelor liniare (râuri, cai ferate, sosele).
 cronograma sau historiograma → reda dinamica in timp a unui fenomen. De fapt, cronograma este tot
o diagrama in coloane, numai ca de aceasta data, distantele dintre coloane nu mai sunt egale, ci
proportionale cu intervalele de timp care separa momentele cand au fost inregistrate datele statistice.
Cronograma poate avea si asepctul unui graphic, construit in functie de axa de coordinate.
 diagrama prin patrate proportionale → se bazeaza pe presupunerea ca valorile indicatorilor statistici
sunt proporitonale cu suprafetele unor patrate. Laturile se calculeaza cu ajutorul formulei L = s
(valoarea indicatorului statistic).
 diagrama prin cercuri proporitonale → porneste de la ideea ca valorile indicatorilor statistici sunt
proportionale cu suprafetele unor cercuri ale caror raze se calculeaza astfel: R=

15
b) Diagramele complexe (structurale)
o diagrama prin sectoare circulare → se porneste de la un cerc de baza a carui raza se allege in mod arbitrar.
In interiorul acestui cerc se vor separa mai multe sectoare proporitonale cu valorile indicatorilor statistici.
Marimea acestor sectoare se calculeaza cu regula de 3 simpla, considerandu-se ca cercul care are 360º
reprezinta intregul, adica 100%.
o diagrama prin patrate → consta in desenarea unui patrat de baza care se imparte in interior in 100 patrate
mai mici, care reprezinta 100%. Pentru redarea structurii unui anumit fenomen, se vor colora sau hasura,
atatea patrate cate corespund indicatorului statistic respectiv.
o diagrama polara → se utilizeaza indeosebi in meteorologice si climatologie pentru a ilustra variatiile unui
anumit fenomen in raport de o valoare medie care se reprezinta printr-un cerc.
o diagrama triunghiulara → se foloseste ori de cate ori este necesar sa se reprezinta un fenomen cu 3
variabile. Fiecare dintre ele se exprima in procente si se inscrie pe una din laturile triunghiului.
Caracterizarea fenomenului respective se face in functie de pozitia punctului in cadrul diagramei.
o piramida structurala → pemrite reprezentare structurii pe grupe de varsta si sexe a populatiei, dar poate fi
uitlizata si in biogeografie, pentru redarea structurii pe verticala a asociatiilor vegetale.

2) Cartograma → imagine grafica, harta sau schema pe care colorarea sau hasurarea indica gradul diferit al
intensitatii unui fenomen dintr-o anumtia unitate teritoriala.

3) Cartodiagrama → are la baza o hart ape care sunt delimitate anumite unitati teritoriale in interiorul carora
se amplaseaza diagrama. In functie de felul diagramelor, cartodiagrama poate fi structurala (cand arata
structura unui fenomen), dinamica (cand se refera la evolutia in timp a acestuia) si complexa (cand reda mai
mutle elemente in acelasi timp).
Atunci cand este necesar, cartodiagrama se poate combina cu cartograma, pentru reprezentarea mai multor
indicatori statistici.

16

S-ar putea să vă placă și