Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cartografia este stiinta care se ocupa cu elaborarea unor modele ale suprafetei terestre pe baza
ridicarilor geodezice si topografice, precum si a fotografiilor aeriene si a imaginilor satelitare. Astfel,
eforturile cartografiei se concretizeaza in intocmirea planurilor hartilor si globurilor geografice, care la randul
lor constituie instrumente utile de lucru pentru geografie si alte stiinte. De fapt, harta si globul geografic au ca
scop evidentierea relatiilor spatiale dintr-un anumit teritoriu, fiind deosebit de importante pentru intelegerea
interactiunilor dintre elementele cadrului natural.
Pamantul ca geoid
A spune ca Pamantul are o forma de geoid este acelasi lucru cu a afirma ca el are o forma proprie
deosebita de a oricarui alt corp ceresc. Daca este nevoie de o precizie mai mare, forma Pamantului poate fi
descrisa ca o suprafata echipotentiala, adica perpendiculara in oricare punct al ei in directia gravitatiei. Prin
urmare, aceasta suprafata este orizontala.
Aceasta suprafata rezulta din interactiunea fortelor gravitationale la nivel planetar, care variaza in
functie de masa si distanta. Asadar, geoidul rezulta din prelungirea suprafetei oceanului planetar pe sub
continent.
Pamantul ca sfera
Neregularitatile formei Pamantului sunt importante nu numai pentru geografi ci si pentru alti
specialisti, intrucat ele afecteaza distantele, precizia hartilor, navigatia si chiar miscarea satelitilor. Cu toate
acestea, forma sferica este mult mai adecvata pentru intelegerea principalelor aspecte fizicogeografice, astfel
incat abaterile de la forma de elipsoid pot fi oarecum trecute cu vederea.
Multe din variatiile elementelor cadrului natural sunt legate in mod direct sau indirect de forma sferica
a Pamantului. De exemplu, diferentele privind durata si intensitatea radiatiei solare la nivelul suprafetei
terestre sunt determinate in mare masura de curbura acestuia. La randul lor, aceste diferente influenteaza tº
aerului si a solului precum si circulatia atmosferica si a curentilor oceanici.
De asemenea, coordonatele geografice, ora pe Glob, orientarea liniilor si multe alte elemente se bazeaza pe
forma sferica a planetei.
Din intersectia sferelor cu un plan care nu trece prin centrul sau, rezulta un cerc mic. Cercurile mici
nu prezinta nici una din caracteristicile cercurilor mari dar spre deosebire de acestea, pot fi paralele intre ele.
Dintre cercurile mici, o importanta deosebita o au paralelele.
Lungimea unui cerc mare = 2πR, iar a unui cerc mic = 2πR cos φ.
R – raza sferei terestre
φ – latitudinea paralelei respective
Reteaua geografica
Paralelele si meridianele sunt linii imaginare, trasate pe suprafata globului, din a caror intersectie
rezulta retaua geografica. Acestea mai sunt cunoscute si sub denumirea de linii de latitudine. Ele sunt dispuse
pe directie V – E si sunt paralele cu ecuatorul si perpendiculare pe meridiane.
Meridianele sunt semicercuri care unesc polii geografici. Ele au o directie N – S si mai sunt numite si
linii de longitudine. Toate meridianele converg in cei doi poli si formeaza impreuna cu corespondentele lor,
cercuri mari pe sfera.
Reteaua geografica permite determinarea coordonatelor geografice ale punctelor de pe suprafata
terestra, precum si fixarea punctelor pe harta sau pe globul geografic cand li se cunosc coordonatele
geografice. Coordonatele geografice sunt latitudinea si longitudinea.
Latitudinea (φ) este unghiul format de raza sferei terestre cu planul ecuatorului. Acestui unghi care se
masoara in grade, minute si secunde, ii corespunde un arc de cerc de aceeasi valoare, situate pe unul din
meridiane. Latitudinea unui punct poate avea valori cuprinse intre 0 - 90º si in functie de pozitia punctului fata
de ecuator, ea poate sa fie Nordica (+) sau Sudica (-).
2
Datorita faptului ca valorile de latitudine cresc pe masura ce ne indepartam de ecuator, zonele intertropicale
mai poarta denumirea de latitudini joase, regiunile polare de latitudini inalte, iar zonele aflate intr-o pozitie
intermediara, de latitudini medii.
Colatitudinea (ψ) este complementul latitudinii si reprezinta unghiul format de raza sferei terestre cu
axa polilor.
Longitudinea (λ) este unghiul diedru format de planul care trece prin meridianul de 0º, cu planul care
trece printr-un meridian oarecare.
Longitudinea unui punct poate avea valori cuprinse intre 0 - 180º si in functie de pozitia punctului fata de
meridianul de 0º, ea poate sa fie Estica (+) sau Vestica (-).
In trecut, masurarea longitudinii constituia o mare problema, intrucat pentru multe tari, alegerea
meridianului de 0º constituia o chestiune de mandrie nationala. Astfel, majoritatea acestor tari au adoptat un
meridian origine propriu, care trecea prin capitala lor, confuzia fiind astfel foarte mare deoarece pentru a
intelege pozitia unui teritoriu pe glob, era necesar sa se cunoasca nationalitatea cartografului care a intocmit.
In cele din urma, confuzia a fost inlaturata prin incheierea unui accord international cu ocazia Conferintei
Geografica de la Washington din anul 1884. S-a stabilit cu acest prilej, ca meridianul care trece prin
localitatea Greenwich de langa Londra, sa constituie singura axa pentru masurarea longitudinii.
Astfel, acesta devine primul meridian, meridian origine sau meridian de 0º.
Orientarea liniilor
In mod obisnuit, orientarea unei directii de pe glob, se realizeaza in functie de punctele cardinale.
Principala axa de referinta o constituie directia N – S care poate fi materializata prin trasarea meridianului.
Atunci cand vorbim despre orientare, trebuie sa avem in vedere faptul ca pe glob, polul nord geografic nu
coincide cu polul nord magnetic. Intre cele doua directii se formeaza un unghi ce poarta denumirea de
declinatie magnetica (δ). In functie de pozitia teritoriuliu pe glob, declinatia poate sa fie Estica (+) sau V (-).
3
Valoarea δ se modifica in timp, deoarece polii magnetici executa o rotatie completa in jurul polilor
geografici, in cca 600 ani. Orientarea directiei cu ajutorul busolei, poarta denumirea de orientare magnetica.
Daca se ia in considerare si δ, atunci vorbim de o orientare geografica sau adevarata.
Azimutul reprezinta unghiul format de o directie oarecare de pe teren, cu directia norului geografic. In
cazul azimutului, se tin cont de curbura pamantului care duce la formarea unghiului de convergenta meridiana
(γ). Acesta este definit ca unghiul format de doua directii nord geografic apropiate.
Azimutul poate avea valori de la 0 la 360º si poate sa fie direct sau invers, deoarece se masoara
intotdeauna in sensul acelor de ceasornic. Relatia dintre cele doua azimute: AzBA = AzAB + 180º + γ
Orientarea este unghiul format de o directie de pe teren, cu o directie de referinta. Orientarea (θ) nu
tine cont de curbura pamantului. Prin urmare, directiile Nordului geografic sunt considerate a fi paralele. Ca si
Azimutul, orientarea poate fi directa si inversa si se masoara in sensul acelor de ceasornic.
Pe baza acestor principii, harta poate fi definite ca o reprezentare grafica, conventionala, selective,
generalizata si micsorata la scara, a distributiei spatiale a elementelor de pe suprafata terestra.
4
2) Principiul selectivitatii
Harta nu este o fotografie a realitatii. Ea opereaza o selectie a elementelor de pe suprafata terestra in
functie de scopul pe care trebuie sa-l serveasca. Reprezentarea tuturor detaliilor de pe teren insotite de
denumirile corespunzatoare, ar duce in mod inevitabil la supraincarcarea hartii, care ar deveni astfel
inutilizabila. Regula care se desprinde din principiul selectivitatii este: tot ceea ce nu corespunde scopului
pentru care se intocmeste harta trebuie eliminate, retinand in schimb cat mai multe din informatiile utile, dar
in asa fel incat gradul de incarcare al hartii sa nu fie foarte ridicat.
4) Principiul simbolizarii
Toate elementele din natura se reprezinta pe harta prin semen conventionale. Acestea trebuie sa fie
simple, suggestive si mici. Toate semnele conventionale sunt explicate in legenda hartii sau intr-un atlas de
semne conventionale.
5) Principiul generalizarii
Generalizarea este procesul stiintific creator de simplificare, selectionare si sintetizare a continuitatii
hartii in vederea realizarii unor reprezentari autentice. Generalizarea, care presupune inteligenta si cunostinte
temeinice de geografie, este direct dependenta de scara. Cu cat scara este mai mica, cu atat teritoriul
reprezentat va fi mai mare, dar detaliile vor fi din ce in ce mai putin numeroase.
Generalizarea continutului hartii presupune:
- schematizarea si simplificarea contururilor unor detalii
- reducerea deosebirilor cantitative si calitative ale elementelor reprezentate
- inlocuirea detaliilor individuale prin grupe de detalii
- selectionarea celor mai importante detalii din fiecare element.
Clasificarea hartilor
Hartile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
a) dupa marimea teritoriului reprezentat
- harti care cuprind regiuni ale unui stat
- h ale unei singure tari
- ale unor grupuri de tari
- ale continentelor
- ale oceanelor
- ale emisferelor
- ale lumii
b) dupa scara
- planuri de detaliu → 1:50; 1:100
- planuri urbane → 1:500; 1:1.000
- planuri de situatie → 1:2.000; 1:2.500
- planuri topografice → 1:5.000; 1:10.000; 1:20.000
- harti la scara mare (topografice) → 1:25.000; 1:50.000; 1:100.000
- harti la scara mijlocie → 1:200.000; 1:500.000; 1:1.000.000
- harti la scara mica (geografice) → >1:1.000.000
5
c) dupa continut
- harti generale → redau toate elementele de pe suprafata terestra fara a accentua in mod deosebit
vreunul dintre acestea ( hartile topografice
- harti speciale (tematice) → redau doar un singur element al peisajului geografic.
d) dupa scop
- harti de informare stiintifica
- h de navigatie
- h militare
- h turistice
- h rutiere
- h pentru invatamant
2) Metoda haşurilor
In prima jumatate a sec XIX, metoda hasurilor constituia principala metoda de reprezentare a reliefului
pe harta. Ea a fost folosita pana relativ recent, pe hartile in alb-negru, deoarece este mai sugestiva decat
metoda curbelor de nivel.
Hasurile sunt linii scurte si subtiri, trasate in directia pantei. Ele sunt mai groase pe versantii mai
inclinati si ami subtiri pe suprafata cu inclinare mai mica. Reprezentarea reliefului prin hasuri a fost teretizata
de topograful saxon Johann Georg Lehmann (1765 – 1811). La baza acestei metode sta principiul iluminarii
verticale care arata cac o suprafata este cu atat mai luminata cu cat se apropie de orizontala si cu atat mai
umbrita cu cat are un aspect mai vertical.
Lehmann a propus stabilirea a 9 intervale de panta de cate 5º (0-45º) si a unei scale de hasuri pe baza
careia sa fie redate pe harta intervalele respective. Ulterior, asa-numitul “procedeu Lehmann” a fost modificat
prin adoptarea principiului iluminarii oblice. Astfel se considera ca lumina vine dinspre Vest sub un unghi de
45º, ceea ce atrage dupa sine urmatoarele consecinte:
- pantele orientate spre NV si avand o inclinare de 45º vor apare albe
- pantele orientate spre SE si avand o inclinare de 45º vor apare complet umbrite
- pantele intermediare ca orientare si inclinare, vor fi mai luminoase sau mai intunecate, in functie de
caracteristicile lor.
Aplicarea principiului iluminarii oblice a dat o mai mare expresivitate reprezentarii reliefului, dar aceasta
s-a realizat in detrimental posibilitatii de a putea stabili valorile pantelor pe baza grosimii hasurilor.
Metoda hasurilor prezinta cateva dezavantaje importante:
- nu permite determinarea altitudinilor punctelor, decat cu aproximatie
- regiunile plane sau cele inclinate la 45º vor apare albe
- hasurile incarca harta, fiind astfel necesara eliminarea multor semne conventionale si denumiri.
3) Metoda umbririi
A fost folosita pe larg in a doua jumatate a sec XIX. Ca si metoda hasurilor, ea se bazeaza pe
principiul iluminarii verticale sau oblice. Cu cat panta este mai mare, cu atat ea apare pe harta mai intunecata,
si cu cat este mai mica, cu atat va fi mai luminata.
Metoda umbririi se poate combina cu hasuri si curbe de nivel, astfel reprezentarea devenind mai sugestiva.
6
4) Metoda profilelor oblice echidistante
A fost propusa de profesorul japonez Tanak Sitiro. El a inlocuit curbele de nivel cu profile oblice
echidistante care intersecteaza relieful.
5) Metoda cotelor
Consta in marcarea pe harta a altitudinilor punctelor caracteristice ale reliefului. Dezavantajul acestei
metode este acela ca presupune un effort de imaginatie din partea celui care analizeaza harta. De asemenea,
metoda cotelor nu permite determinarea valorilor pantelor si dad oar indicatii generale asupra treptelor de
relief. Din aceste motive, metoda cotelor se foloseste astazi doar in combinatie cu alte metode de reprezentare
a reliefului.
7) Metoda stereoscopica
Se bazeaza pe procedeul anaglific care consta in trasarea pe harta a curbelor de nivel in culori
complementare (rosu si albastru). Observand harta cu ajutorul unor ochelari speciali, vom putea obtine un
model stereoscopic (3D) al terenului.
Proiectiile cartografice
Prin proiectie cartografica se intelege procedeul matematic care perimte transmiterea suprafetei curbe
a Pamantului pe un plan (harta). De asemenea, se mai poate spune ca proiectia cartografica este o modalitate
de reprezentare a meridianelor si paralelelor de pe Globul terestru pe plan.
Din intersectia acestor linii, rezulta reteaua cartografica.
Pamantul are o forma sferica in timp ce hartile sunt plane. Prin urmare asa cum este imposibil sa
intindem perfect o coala de hartie pe suprafata unei sfere, tot asa este imposibil sa realizam o harta completa
pe o coala de desen. Asadar toate proiectiile deformeaza, intr o anumita masura suprafata terestra.
Desi este imposibil sa executam o harta corecta, este totusi posibil ca anumite elemente sa ramana
nedeformate. Aceste elemente pot fi suprafetele, formele, distantele pe anumite directii sau orientari.
Pentru a realiza o hart ape care suprafetele sa ramana nedeformate, va trebui sa neglijam forma. Este asadar
imposibil ca suprafetele si formele sa se pastreze nedeformate pe aceeasi harta.
Pastrarea suprafetelor in detrimental formelor este usor de inteles. Astfel, o suprafata de 9 cm2 de
forma unui dreptunghi cu L = 9cm si l = 1cm, poate fi redata printr-un patrat cu latura de 3 cm.
In ceea ce priveste pastrarea formlor lucrurilor, nu mai sunt atat de simple. Daca harta ar pastra nedeformate
toate elementele de pe suprafata terestra, atunci ea ar putea fi considerate o harta corecta. Acest lucru este insa
imposibil. Cu toate acestea, dpdv theoretic, formele se pastreaza nedeformate in unele puncte de pe harta, care
indeplinesc doua conditii importante, si anume:
- meridianele si paralelele sa se intretaie sub un unghi drept la fel ca pe Glob
- scara sa fie aceeasi in toate directiile, chiar daca pe harta apar scari secundare.
Mentinerea aceleiasi scari pe intreaga suprafata a hartii este imposibila. Totusi, scara poate fi pastrata
constant fie de-a lungul meridianelor, fie de-a lungul paralelelor. Uneori, scara poate fi pastrata simultan
pentru anumite meridiane si paralele.
In cartografie, termenul „proiectie” nu se refera doar la proiectiile perspective bazate pe legile perspectivei
geometrice, ci el este folosit intr-un sens mai larg care se refera la orice modalitate a reprezentarii retelei
cartografice pe plan.
7
Elementele proiectiilor perspective:
1) reteaua geografica → se refera la meridianele si paralelele de pe Globul terestru. Ea prezinta cateva
proprietati importante:
- paralelele sunt paralele cu ecuatorul si paralele intre ele
- distantele dintre paralele sunt egale
- meridianele sunt convergente in cei 2 poli
- meridianele si paralelele se intersecteaza sub un unghi drept.
3) planul de proiectie → este suprafata pe care se proiecteaza anumite portiuni de pe suprafata terestra. Planul
de proiectie poate sa fie o suprafata plana sau o suprafata desfasurabila (cilindru sau con).
5) punctul central al proiectiei → punct situate in centrul reprezentarii, unde de obicei deformarile usnt nule.
6) scara reprezentarii → se refera la raportul dintre elementele de pe sfera si cele de pe planul de proiectie.
Mai poarta si denumirea de scara principala.
Clasificarea proiectiilor:
1) Dupa deformari
- proiectii echivalente, care pastreaza nedeformate suprafetele
- proiectii confrome, care pastreaza nedeformate unghiurile
- proiectii arbitrare, care pastreaza nedeformate distantele pe anumite directii
- proiectii transversale sau ecuatoriale → axa cilindrului sau a conului face cu axa polilor, un unghi de
90º, iar in cazul proiectiilor azimutale, planul este tangent la un punct situate pe ecuator.
8
- proiectiile oblice → axa cilindrului sau a conului face cu axa polilor un unghi mai mic de 90º, iar in
cazul proiectiilor azimutale, planul de proiectie este tangent la un punct situate intre ecuator si cei doi
poli.
Proiectiile azimutale
In cazul proiectiilor azimutale, planul de proiectie este considerat tangent la sfera terestra. De obicei,
punctul de tangenta se gaseste intr-unuldin polis au pe ecutaor, dar planul de proiectie poate fi tangent la
oricare alt punct de pe Glob.
Proiectiile azimutale pot fi impartite in doua categorii: perspective si neperspective. La randul lor, cele
perspective se impart in 3 categorii, in functie de pozitia punctului de unde pornesc razele proiectante. Se
disting astfel:
- proieectii centrale → cand punctul de perspective se afla situate in centrul sferei terestre
- p stereografice → cand punctu lde perspective este situate pe sfera, diametral opus punctului de proiectie
- p ortografice → cand punctul de perspective se gaseste la infinit
9
1) Proiectiile centrale
In cazul proiectiilor centrale, punctul de unde pleaca razele proiectante este situate in centrul sferei, iar
planul de proiectie este tangent la sfera, intr-un punct oarecare (de obicei, unul din polis au un punct situate pe
ecuator). Aceste proiectii nu sunt adecvate pentru reprezentarea unor suprafete inteinse de teren, intrucat
deformarile cresc foarte mult pe masura ce ne indepartam de punctul central al proiectiei.
Caracteristica principala a proiectiilor centrale este aceea ca cercurile mari se reprezinta prin linii drepte.
Datorita acestui fapt, aflarea celei mai mici distante dintre doua puncte, se va face prin unirea acestora cu o
linie dreapta.
Proiectiile centrale sunt rareori folosite pentru hartile din atlase, mai ales datorita fatpului ca
deformarile sunt foarte mari. Aceasta proiectie insa, sta la baza multor harti utilizate in navigatia aeriana.
3) Proiectiile conice
Construirea hartilor in proiectie conica, presupune proiectarea meridianelor si paralelelor de pe Globul
terestru pe suprafata unui con, care se taie apoi dupa una din generatoare si se desfasoara in plan.
Meridianele se reprezinta prin linii drepte care radiaza din pol, iar paralelele sunt arce de cercuri concentrice,
cu centrul comun in proiectia polului.
Dupa felul in care conul atinge suprafata globului, proiectiile conice se impart in 2 categorii: tangente
si secante. Paralela de tangenta si cele doua paralele de secanta, poarta denumirea de paralele standard,
intrucat pe plan ele devin linii de deformari nule.
a) Cand conul este tangent la sfera, scara de pe paralela de tangenta este egala cu unitatea (distanele se
pastraza nedeformate).
b) Cand conul este secant, apar doua linii de deformari nule fata de care deformarile se repartizeaza
astfel: intre cele doua paralele standard, scarile vor fi mai mici decat unitatea, iar in exteriorul lor, mai
mari.
Proiectiile conice se utilieaza indeosebi pentru reprezentarea teritoriilor situate la latitudini medii si care
au o dezvoltare longitudinala (deoarece deformarile care se produc in sens longitudinal sunt minime).
11
4) Proiectiile cilindrice
Acestea folosesc ca suprafata de proiectie, suprafata unui cilindru care poate fi tangent sau secant la
sfera terestra. In aceasta categorie includem proiectiile echivalente, proiectiile centrale si cele stereografice.
De asemenea, dupa pozitia cilindrului fata de sfera, putem vorbi de:
- proiectii normale sau drepte → axa cilindrului coincide cu axa polilor
- p transversale sau ecuatoriale → axa cilindrului formeaza cu axa polilor un unghi de 90º
- p oblice → axa cilindrului si axa polilor formeaza un unghi < 90º.
Proiectia sta la baza hartilor de navigatie, intrucat loxodroma se reprezinta printr-o linie dreapta. Loxomdrama
este distanta dintre doua puncte care intretaie medirianul in acelasi unghi.
Aspecte specifice:
Suprafetele sunt din ce in ce mai deformate pe masura cresterii latitudinii. Astfel, Antarctica pare a
avea dimensiuni uriase comparative cu regiunile ecuatoriale, iar Groenlanda apre ma imare decata America de
S, desi in realitate reprezinta doar 1/10 din suprafata acestui continent. Prin urmare, aceasta proiectie nu poate
fi utilizata pentru realizarea hartilor scolare, intrucat poate conduce la formarea unei imagini eronate asupra
raportului dintre apa si uscat la nivel planetar.
Proiectiile pseudocilindrice
Denumirea de proiectii pseudocilindrice deriva din faptul ca paralelele se reprezinta prin linii drepte
paralele intre ele, la fel ca in proiectiile cilindrice, in timp ce meridianele sunt linii curbe dispuse simetric fata
de meridianul central, care este o linie dreapta.
12
Proictia Sanson este o proiectie pseudocilindrica, in care paralelele sunt reprezentate prin linii drepte
(distantele dintre paralele sunt egale). Meridianele se reprezinta ca linii curbe simetrice fata de meridianul
central, care este o linie dreapta (distantele dintre meridiane se mentin egale pe fiecare paralela).
Dpdv al deformarilor, este o proiectie echivalenta, care pastreaza nedeformate suprafetele. Deformarile nule
se gasesc pe paralele sip e meridianul central, in timp ce deformarile maxime se produc pe meridiane la
marginile hartii. Aceasta proiectie sta la baza hartilor Globului sa a unor harti care redau teritorii situate de-o
parte si de alta a ecuatorului.
Metode cartografice
Metoda arealelor → consta in delimitarea pe harta a unor suprafete pe care anumite elemente sau fenomene
prezinta o repartitie neuniforma. La aplicarea acestei metode trebuie sa se aibe in vedere:
- daca limita arealului se poate reprezenta la scara hartii, atunci arealul este précis, iar daca delimitarea
este aproximativa, atunci arealul este schematic.
- arealul poate avea un caracter relative daca elementele delimitate sunt mobile (oameni, animale,
pasari), sau un caracter absolute, daca elementele pe care le include sunt fixe (zacaminte de minereuri,
vegetatie etc).
- daca limita unui fenomen nu este determinata cu precizie, delimitarea se va face cu o linie intrerupta,
iar daca este determinata cu rigurozitate, arealul se va delimita cu o linie continua.
- prin metoda arealelor se poate reprezenta si dinamica unui fenomen, ceea ce impune utilizarea unor
linii de grosimi sau color diferite pentru evidentierea stadiilor successive de evolutie a arealului
respectiv.
Metoda arealelor se utilizeaza mai ales pentru reprezentarea repartitie diferitelor tipuri de culture, a
zacamintelor de minereuri, a plantelor si animalelor etc
13
Metoda semnelor → se utilizeaza atunci cand se urmareste reprezentarea pe harta a elementelor care nu pot fi
redate la scara, dar de care nu se poate face abstractie. Semenel epot fi artistice, simbolice, geometrice sau sub
forma de litere.
- semnele artistice incearca sa redea exact elemental reprezentat (un autoturism, un vapor, un far);
asadar, ele presupun doar un effort de recunoastere.
- semnele simbolice, mai sunt numite si semen stilizate. Ele urmaresc sa pastreze detaliile cele mai
semnificative ale elementelor din natura, astfel incat printr-un effort de imaginatie sa putem descifra
semnificatia lor (ex: crucea → biserica; ancora → porturi).
- Semnele geometrice, apar sub forma de cercuri, patrate sau dreptunghiuri. Desi nu sunt suggestive,
fiind necesar sa fie explicate intr-o legenda, ele prezinta avantajul ca permit localizarea exacta a
fenomenului la care se refera.
- semenele sub fomra de litere se folosesc cu precadere pentru reprezentarea zacamintelor de minereuri
utile.
In functie de modul in care dimensiunile semnelor se raporteaza la elementele la care se refera, putem intalni
doua situatii: intre semnele utilizate si elementeloe ismbolizate exista o proportie absoluta, sau intre semnele
si elementele respective se stabileste o proportie relativa in scopul atenuarii amplitudinilor dintre valorile
maxime si minime. In primul caz se vorbeste de semen in scala absoluta, iar in al doilea caz, de semen in scală
relativa.
Metoda punctului
Scopul unei harti construite prin aceasta metoda nu este acela de a furniza informatii precise cu privire
la localizarea diverselor elemental sau fenomene, ci de a oferi o imagine a variabilitatii lor spatiale. Metoda
consta in stabilirea valorii punctului si in acoperirea hartii cu atatea puncte cate solicita elementele
reprezentate. De exemplu, daca pe un teritoriu traiesc 1 mil oameni, iar valoarea punctului se stabileste la
10.000 locuitori, atunci pe harta teritoriului respective se vor marca 100 puncte.
In privinta dispunerii punctelor pe harta, se pot intalni doua situatii:
- punctele sunt dispuse uniform pe harta, dar reprezentarea este prea putin sugestiva.
- punctele sunt dispuse in mod real, ceea ce permite o mai buna apreciere a repartitiei spatiale a fenomenului
reprezentat.
Metoda izoliniilor
Izoliniile sunt linii care unesc puncte cu aceeasi valoare. Ele nu exista ca atare in natura, fiind un
produs artificial al cartografiei, aparut din necesitatea de a pune in evidenta acele aspecte ale cadrului natural
care nu pot fi percepute in mod direct de catre om (ex: tº, presiunea atmosferica etc). Astfel, izoliniile ne
permit sa intelegm acele fenomene care sunt prea abstracte sau care se desfasoara pe suprafete mult prea
intinse.
14
Pentru trasarea izoliniilor este necesar ca pe harta se existe mai multe puncte de valori cunoscute. Daca
numarul acestora nu este suficient de mare, atunci izoliniile se vor trasa prin interpolare. Acest procedeu se
bazeaza pe presupunerea ca intre doua puncte alaturate, fenomenul are o raspandire uniforma.
In functie de elementele la care se refera, izoliniile au denumiri diferite:
- izohipse → linii care unesc puncte cu aceeasi altitudine
- izobate → - - - adancime
- izobare → - - - - presiune atmosferica
- izobaze → - - - - valoare a ridicarii sau coborarii scoartei terestre
- izocrone → linii care unsc puncte in care un fenomen se produce in acelasi timp.
- izodense → linii care unesc puncte cu aceeasi densitate
- izofreate → - - - adancime a panzei freatice
- izogone → - - - valoare a declinatiei magnetice
- izohaline → linii care unesc punte cu aceeasi salinitate
- izohiete → - - - valoare a cantitatii de precipitatii
- izonefe → - - - nebulozitate
- izopicne → - - - cu aceeasi densitate a apelor oceanice
- izotahe → - - - cu aceeasi viteza
- izoterme → - - - temperatura
Pe baza distantei dintre izolinii se pot trage concluzii cu privire la modificarea spatiala a fenomenului
pe care il reprezinta. Astfel, daca distantele dintre izolinii sunt mici, aceasta indica faptul ca fenomenul
respective se modifica foarte rapid, in timp ce distantele mai mari arata ca modificarile sunt lente.
Metode statistice → se utilizeaza pentru reprezentarea unor indicatori statistici, dar prezinta
dezavantajul ca nu permit localizarea precisa pe harta a fenomentelor reprezentate. Metodele statistice cuprind
diagramele, cartograma si cartodiagrama
1) Diagrama
Pentru ilustrarea valorii absolute sau a structurii unui fenomen, se pot utilize figuri geometrice a caror
constructie se bazeaza pe anumite reguli; acestea sunt diagramele.
Cele care servesc la reprezentarea valorilor absolute se numesc diagrame simple, iar cele prin care se reda
structura unui fenomen, se numesc diagrame complexe.
a) Diagramele simple
diagrama in coloane → se utilizeaza pentru compararea mai multor marimi. Coloanele se construiesc
in functie de un sistem de axe OX – OY, in care pe verticala vam avea scara reprezentarii, iar pe
orizontala vor fi bazele coloanelor.
diagrama in benzi → se deosebeste de diagrama in coloane prin faptul ca scara reprezentarii se gaseste
pe orizontala, iar bazele coloanelor sunt pe axa verticala; in acest fel, coloanele se transforma in benzi.
Aceasta metoda se utilieaza pentru reprezentarea elementelor liniare (râuri, cai ferate, sosele).
cronograma sau historiograma → reda dinamica in timp a unui fenomen. De fapt, cronograma este tot
o diagrama in coloane, numai ca de aceasta data, distantele dintre coloane nu mai sunt egale, ci
proportionale cu intervalele de timp care separa momentele cand au fost inregistrate datele statistice.
Cronograma poate avea si asepctul unui graphic, construit in functie de axa de coordinate.
diagrama prin patrate proportionale → se bazeaza pe presupunerea ca valorile indicatorilor statistici
sunt proporitonale cu suprafetele unor patrate. Laturile se calculeaza cu ajutorul formulei L = s
(valoarea indicatorului statistic).
diagrama prin cercuri proporitonale → porneste de la ideea ca valorile indicatorilor statistici sunt
proportionale cu suprafetele unor cercuri ale caror raze se calculeaza astfel: R=
15
b) Diagramele complexe (structurale)
o diagrama prin sectoare circulare → se porneste de la un cerc de baza a carui raza se allege in mod arbitrar.
In interiorul acestui cerc se vor separa mai multe sectoare proporitonale cu valorile indicatorilor statistici.
Marimea acestor sectoare se calculeaza cu regula de 3 simpla, considerandu-se ca cercul care are 360º
reprezinta intregul, adica 100%.
o diagrama prin patrate → consta in desenarea unui patrat de baza care se imparte in interior in 100 patrate
mai mici, care reprezinta 100%. Pentru redarea structurii unui anumit fenomen, se vor colora sau hasura,
atatea patrate cate corespund indicatorului statistic respectiv.
o diagrama polara → se utilizeaza indeosebi in meteorologice si climatologie pentru a ilustra variatiile unui
anumit fenomen in raport de o valoare medie care se reprezinta printr-un cerc.
o diagrama triunghiulara → se foloseste ori de cate ori este necesar sa se reprezinta un fenomen cu 3
variabile. Fiecare dintre ele se exprima in procente si se inscrie pe una din laturile triunghiului.
Caracterizarea fenomenului respective se face in functie de pozitia punctului in cadrul diagramei.
o piramida structurala → pemrite reprezentare structurii pe grupe de varsta si sexe a populatiei, dar poate fi
uitlizata si in biogeografie, pentru redarea structurii pe verticala a asociatiilor vegetale.
2) Cartograma → imagine grafica, harta sau schema pe care colorarea sau hasurarea indica gradul diferit al
intensitatii unui fenomen dintr-o anumtia unitate teritoriala.
3) Cartodiagrama → are la baza o hart ape care sunt delimitate anumite unitati teritoriale in interiorul carora
se amplaseaza diagrama. In functie de felul diagramelor, cartodiagrama poate fi structurala (cand arata
structura unui fenomen), dinamica (cand se refera la evolutia in timp a acestuia) si complexa (cand reda mai
mutle elemente in acelasi timp).
Atunci cand este necesar, cartodiagrama se poate combina cu cartograma, pentru reprezentarea mai multor
indicatori statistici.
16