Sunteți pe pagina 1din 128

RESURSELE UMANE ALE TERREI

CUPRINS

Evoluţia numărului populaţiei Terrei

În prezent, populaţia Terrei a depăşit 6 miliarde de locuitori (octombrie 1999), cifră


obţinută prin însumarea populaţiei ţărilor lumii şi a teritoriilor dependente.

Tabelul nr. 1

Teritoriul, populaţia şi densitatea populaţiei pe mari regiuni geografice (1998)

Ponderea Populaţia Ponderea Densitatea


(mil. loc.) în populaţiei
Suprafaţa1 populaţia
mondială (loc/km2)
(mil. km ) 2
(%)

Europa2 5,7 3,5 507 8,8 88,9

Africa 29,6 20,6 732 12,7 24,7

America 38,5 26,8 787 13,6 20,4

Antarctica 13 9 - - -

Asia3 30,9 18,7 3 428 59,4 110,9

Oceania 8,4 5,8 29 0,5 3,4

Total 143, 5 100 5 772 100 44,21


mondial

1) Fără Antarctica.

2) Fără Rusia (17 000 000 km2, 11,8% din uscatul planetar ;

150 000 000 loc., 2,6% din populaţia mondială; densitatea populaţiei:8,8).

3) Ţările Asiei fără ex – URSS (285 mil. loc.).

Sursa: Images économiques du monde, 1998.


Se preconizează, în continuare, o creştere a populaţiei planetei care ar urma să se
stabilizeze, la cifra de 12 miliarde de locuitori, abia la mijlocul secolului al XXI-lea.

Tabelul nr. 2

Dinamica populaţiei planetei pe mari regiuni geografice (mil.loc. 1650 - 1996)

Regiunea 1650 1750 1850 1900 1950 1980 1996


geografică

Europa1-2 100 140 265 400 392 484 800

Africa 100 95 95 118 272 570 732

America 13 12 59 144 332 614 784

Asia 3 35 476 754 932 1 368 2 501 3528

Oceania 2 2 2 6 12 23 29

Ex-U.R.S.S.2 - - - - 180 266 -

Total 550 725 1 175 1 600 2 556 4 458 5772


mondial

1. În perioada 1950 - 1996 fără partea europeană a ex-U.R.S.S.


2. Europa şi ex – URSS în 1996.
3. Pentru anii 1650, 1750, 1850 şi 1900 populaţia părţii europene este inclusă în
Europa, iar cea a părţii asiatice la Asia.

Sursa: The World Almanac and Book of Facts 1995 şi Quid 1998.

În concluzie, dacă ne gândim la faptul că, la mijlocul secolului trecut, Terra adăpostea
doar un miliard şi ceva de oameni şi că astăzi "suportă" de patru ori mai mulţi, vom
realiza de ce se vorbeşte atât de intens de "explozia demografică". Omenirii i-a trebuit o
jumătate de milion de ani - dacă nu mai mult - pentru a atinge primul miliard de locuitori
şi numai cu ceva mai mult de un secol pentru a se apropia de al şaselea.

În prezent, rata de creştere a populaţiei mondiale s-a redus faţă de perioadele anterioare
(1,64% în anii 1993-1995 faţă de 2,04% în intervalul 1965-1970 şi 1,85% în întreaga
perioadă 1950-1990) şi, potrivit proiectărilor demografice ale O.N.U., va continua să se
micşoreze, ajungând cu ceva mai puţin de 1% în anii 2020-2025. Cu toate acestea, în
viitor sporul anual va fi, totuşi, ridicat (75-80 milioane de locuitori pe an), datorită
uriaşului potenţial de creştere acumulat de omenire. În ultimele secole sporul natural
anual a crescut de la 3 milioane de locuitori în 1750 la 7 milioane în 850, apoi 45
milioane în 1950 şi 85 - 90 milioane în anii 1990 - 1995 (chiar 93 de milioane în 1993).

Tabelul nr. 3

Dinamica populaţiei mondiale în perspectiva apropiată (1970 - 2025)

Regiunea Populaţia (mil.loc.)


geografică
1970 1990 2000 2025

Africa 345 795 867 1 597

America1 511 727 832 1 089

Asia 2065 2 994 3 713 4 913

Europa2 402 499 510 515

Oceania3 19 26 30 38

Ex-U.R.S.S. 243 291 308 352

Total Terra 3 632 5 333 6 261 8 504

1) Inclusiv Hawaii.

2) Fără ex-U.R.S.S.

3) Fără Hawaii.

Sursa: ONU, 1998.

Ritmul de creştere a populaţiei nu este uniform pe întreaga planetă, cunoscând de fapt


mari diferenţieri pe regiuni geografice. Astfel, în perioada 1980-1985, faţă de valoarea
medie, care a fost de 1,7%, s-au înregistrat valori mai ridicate în Africa (2,9%), America
Latină (2,3%) şi Asia de Sud (2,2%) şi mai scăzute în Oceania (1,5%), C.S.I. (1%),
America de Nord (0,9%) şi mai ales în Europa (0,3%). În perioada 1990-1995 indicele
creşterii populaţiei a înregistrat valoarea de 1,6%.

Repartiţia geografică a populaţiei

Repartiţia geografică a populaţiei pe suprafaţa planetei este condiţionată de mai mulţi


factori: condiţiile fizico-geografice (relief, climă, hidrografie, resurse naturale etc.),
nivelul de dezvoltare social-economică, condiţiile istorice, caracteristicile demografice
etc. În funcţie de modul în care aceşti factori au influenţat şi influenţează pe întreaga
planetă răspândirea populaţiei, s-au conturat zone având o concentrare puternică şi zone
slab populate. Diferenţieri există atât pe mari regiuni geografice (continente), cât şi în
cadrul acestora. Astfel, Asia, care ocupă mai puţin de o cincime din suprafaţa uscatului
planetar (fără partea asiatică a Comunităţii Statelor Independente), deţine aproape trei
cincimi din populaţia planetei, în timp ce Africa, a cărei întindere reprezintă aproape o
pătrime din suprafaţa uscatului, concentrează doar 1/7 din populaţia Terrei. În prezent
ambele continente se înscriu în rândul regiunilor geografice cu o rată ridicată de creştere
a populaţiei, dar, în trecut, au cunoscut condiţii social-istorice în bună măsură diferite
care, în cazul Africii, au determinat stagnarea sau chiar scăderea creşterii demografice (în
primul rând datorită sclavilor negri trimişi în America). Un caz aparte este Antarctica,
continent care deţine aproape o zecime din suprafaţa uscatului planetar dar este, practic,
nelocuit (exceptând personalul staţiunilor de cercetări ştiinţifice), factorul restrictiv
determinant fiind reprezentat de condiţiile naturale vitrege.

O imagine sugestivă privind resursele demografice oferă compararea populaţiei ţărilor.

Tabelul nr. 4

Cele mai populate ţări ale lumii, dinamica populaţiei lor în perioada 1970-1997-2020
estimare pentru anul 2020.

Nr. Ţara Populaţia (mil. loc.) Locul pe


crt. glob în 1997
1970 1980 1997 2020 (în
paranteze în
2020)

1. China 831 996 1 1 425 1 (1)


236,7

2. India 540 637 969,7 1 321 2 (2)

3. SUA 205 228 267,7 323 3 (3)

4. Indonezia 118 146 204,3 267 4 (4)

5. Brazilia 93 121 160,3 197 5 (8)

6. Rusia 130 138 147,3 159 6 (9)

7. Pakistan 65 83 137,8 251 7 (5)

8. Bangladesh 65 89 126,1 210 8 (7)

9. Japonia 103 117 122,2 126 9 (12)


10. Nigeria 57 81 107,1 216 10 (6)

Sursa: The World Almanac and Book of Facts,1998.

Din tabelul de mai sus reiese o puternică, mare, concentrare a populaţiei într-un număr
restrâns de ţări. Numai cele zece state cele mai populate ale planetei concentrează trei
cincimi din populaţia Terrei, celorlalte peste 180 de ţări, plus teritoriile dependente şi
neautonome, revenindu-le doar două cincimi. Ca o expresie a concentrării populaţiei este
şi mai semnificativ faptul că numai două ţări, China şi India, concentrează aproape două
cincimi din întreaga populaţie a globului pământesc.

Se poate constata că dintre cele 10 ţări cu o populaţie de peste 100 milioane de locuitori,
doar trei (S.U.A., Japonia, Federaţia Rusă) nu fac parte din categoria ţărilor în dezvoltare.
De altfel şi din cel de al doilea grup de ţări populate (între 50 şi 100 milioane de
locuitori), cu excepţia Germaniei (80 mil.), Italiei, Regatului Unit, Franţei (fiecare având
aproape 60 mil.) şi Ucrainei (peste 50 mil.loc.), celelalte sunt ţări în dezvoltare: Mexic
(circa 95 mil.loc.), Vietnam, Filipine (peste 70 mil.loc.), Iran, Turcia, Egipt, Thailanda
(peste 60 mil.loc.), Ethiopia (peste 50 mil.loc.)

Densitatea populaţiei

Acest indicator exprimă raportul dintre numărul locuitorilor la un moment dat şi suprafaţa
teritoriului pe care îl ocupă. La nivelul uscatului planetar este, în prezent, cu ceva
peste 44 locuitori /km2, dar există diferenţieri teritoriale foarte mari, atât pe regiuni
geografice, cât şi pe ţări şi în cadrul ţărilor.

Pe continente, valori peste media mondială înregistrează doar Asia (127 loc./km2) şi
Europa (103 loc./km2). Celelalte continente au următoarele valori: Africa (29 loc./km2),
America (18 loc./km2) şi Oceania (3 loc./km2); în ceea ce priveşte C.S.I., densitatea
populaţiei este de 13 loc./km2.

Pe ţări, cu excepţia unor ministate (Monaco - peste 15 000 loc./km2, Singapore circa
5 000 loc./km2 ş.a.) şi teritorii dependente (Macao - peste 30 000 loc./km2), reduse ca
întindere, cele mai mari densităţi se înregistrează într-o serie de ţări asiatice (Bangladesh
peste 800 loc./km2), Coreea de Sud (410 loc./km2), Japonia (330 loc./km2),
India, Sri Lanka (aproape 300 loc./km2), Filipine, Vietnam (peste 200
loc./km2) ş.a. Pe alte continente, densităţi de peste 200 loc./km2 se înregistrează în
puţine ţări: în Europa (Olanda - aproape 400 loc./km2, Belgia - peste 300 loc./km2,
Regatul Unit, Germania, Italia - toate peste 200 loc./km2), Africa (Rwanda,
Burundi), America (El Salvador, Haiti). Cele mai reduse densităţi se înregistrează în ţări,
de regulă întinse, care dispun de condiţii naturale mai puţin propice locuirii, fie deşerturi
şi semideşerturi (Australia şi Namibia - fiecare cu câte 2 loc./km2, Algeria şi Sudan cu
câte 10 loc./km2 ), fie păduri ecuatoriale (Zair - 16 loc./km2, Brazilia - 18 loc./km2).
Pe regiuni geografice, densităţi foarte mari (peste 1 000 loc./km2 de regulă, dar ajungând
la câteva mii de locuitori pe km2) se înregistrează în zona văilor unor mari fluvii (Nil,
Gange, Brahmaputra, Indus, Huanghe, Mekong, Tigru, Eufrat ş.a.) - văi ce au adăpostit,
de altfel, din vechi timpuri, strălucite civilizaţii -, în unele câmpii (Câmpia Chinei de Est,
Câmpia Padului ş.a.), insule (Java din Arhipelagul Indonezian, Honshu din Arhipelagul
Japonez), în unele regiuni puternic industrializate (Rhur în Germania, sud-estul Angliei,
regiunea Marilor Lacuri şi litoralul atlantic al S.U.A. în America de Nord, sud-estul
Braziliei ş.a.), în jurul marilor metropole. Iar cele mai reduse densităţi există în regiunile
deşertice şi semideşertice (Sahara, Australia de Vest, Gobi ş.a.), pădurile ecuatoriale
(Amazonia, bazinul Congo - ului), regiunile reci arctice şi antarctice.

Mişcarea naturală a populaţiei

Creşterea numerică a populaţiei este rezultatul sporului natural, care reprezintă diferenţa
dintre natalitate (numărul de naşteri la 1 000 de locuitori) şi mortalitate (numărul de
decese la 1 000 de locuitori). În perioada 1980-1985 sporul natural, la nivel planetar, a
fost, în medie, de 16,6‰ (sau o rată medie anuală de creştere de 1,7%), înregistrându-se
însă mari diferenţieri regionale, cu valori peste media pe glob în zonele cu ţări în
dezvoltare (Africa 29,3‰, America Latină 23,4‰ , Asia de Sud 21,7‰ ) şi cu mult sub
aceasta în regiunile dezvoltate (Europa 3‰, America de Nord 7‰ , C.S.I. 9,6‰ ).

Populaţia mondială creşte, anual, cu circa 77 milioane de locuitori sau, altfel spus, cu 212
000 zilnic şi 880 în fiecare oră. La această creştere, aportul cel mai important ( circa
90%) îl au regiunile mai puţin dezvoltate.

Pe ţări diferenţierile sunt şi mai accentuate: de la unele cu un spor natural ce depăşeşte


20‰ (India, Iran, Egipt ş.a.) sau chiar 30‰ (Kenya) ori peste 40‰ (Libia, Iraq, Siria ş.a.)
la altele cu spor negativ (numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor): Germania,
Ungaria, Ucraina, Federaţia Rusă, Croaţia, Cehia, Bulgaria, Austria, Danemarca ş.a.; în
ultimii ani şi România se înscrie în rândul ţărilor cu spor natural negativ (-2,5‰ în 1996).
Ţările cu un spor natural ridicat au posibilitatea de a-şi asigura, în viitor, resurse umane
corespunzătoare.

Mobilitatea teritorială a populaţiei

În prezent, în ansamblu, se remarcă deplasările de populaţie din ţările în dezvoltare,


principalele fluxuri fiind dinspre America Latină spre S.U.A., din Africa şi Asia spre
Europa, iar mai recent, din Europa Centrală şi de Est spre Europa Occidentală.
Principalele ţări "primitoare" (deci cu solduri pozitive ale migraţiei) se află în America de
Nord anglo-saxonă (S.U.A. şi Canada), Oceania (Australia şi Noua Zeelandă), Europa
Occidentală (Finlanda, Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Belgia ş.a.). Un caz aparte
în ceea ce priveşte soldul pozitiv al migraţiei, l-a reprezentat, mai ales în perioada 1960-
1980, o serie de state din regiunea Golfului Persic (Emiratele Arabe Unite, Qatar,
Kuwait, Bahrain, Oman şi Arabia Saudită), explicaţia fenomenului fiind dată de industria
petrolieră (atragerea de forţă de muncă în acest domeniu) şi de legislaţia de încurajare a
imigraţiei.

Urbanizarea

Procesul de urbanizare nu s-a produs în acelaşi ritm pe tot globul pământesc şi nu a atins
aceeaşi amploare în diferite regiuni ale planetei.

Pe mari regiuni ale planetei, se remarcă diferenţe considerabile: regiuni puternic


urbanizate, în care populaţia urbană depăşeşte două treimi din totalul populaţiei (Europa,
inclusiv C.S.I., America Latină, America de Nord şi Oceania - în ultimele două
apropiindu-se de 80%) şi, la polul opus, regiuni cu o pondere redusă, respectiv mai puţin
de o treime din populaţie (Africa, Asia de Sud, Asia de Est).

În această a doua jumătate a secolului nostru s-a manifestat, pe cuprinsul planetei, o


adevărată explozie urbană, care este rezultatul unei multitudini de factori, între care
dezvoltarea demografică accelerată, puternica industrializare, mecanizarea agriculturii
(care eliberează o însemnată cantitate de forţă de muncă) şi, nu în ultimă instanţă, mirajul
pe care-l reprezintă oraşul în general ca simbol al civilizaţiei. Drept urmare, oraşele
existente cresc - orăşelele se transformă în adevărate oraşe, oraşele în metropole şi
acestea, la rândul lor, în aglomeraţii urbane.

Una din trăsăturile actuale ale fenomenului urban o constituie proliferarea oraşelor mari
(tot mai multe fiind milionare sau multimilionare) şi a aglomeraţiilor urbane. Numărul
oraşelor de peste un milion de locuitori depăşeşte în prezent 300, din care jumătate au cel
puţin două milioane de locuitori.

Un alt fenomen caracteristic epocii actuale îl reprezintă formarea megalopolisurilor,


respectiv imense concentrări urbane cu câţiva mari poli de atracţie şi numeroase centre
urbane, mai mari sau mai mici, care gravitează în jurul acestora. În prezent s-au constituit
circa 30 megalopolisuri, printre cele mai reprezentative fiind: BOSWASH (Boston-
Washington cu 50 mil. loc. desfăşurat pe 140.000 km), din nord-estul S.U.A., Tokaido
(70 000 km2, peste 70 mil.locuitori), în insula japoneză Honshu, Megalopolisul brazilian
(peste 40 milioane de locuitori), cel mai dinamic între marile concentrări urbane ale lumii
ş.a.

Tabelul nr. 6.

Alte arii metropolitane importante sunt:


Populaţia
(mil.loc.)
Nr Aria Ţara
metropolitană 1995 2000
crt

1 Ciudad de Mexico Mexic 24,0 27,9

2 Sao Paulo Brazilia 21,5 25,4

3 Seoul Coreea de Sud 19,1 22,0

4 New York S.U.A. 14,6 14,6

5 Osaka-Kobe-Kyoto Japonia 14,1 14,3

Sursa: U.S. Bureau of the Census International Data Base.

ROMÂNIA

Populaţia României a fost, în anul 1997, de 22,6 milioane locuitori. Pe ansamblu


populaţia ţării a crescut continuu în decursul acestui secol, practic dublându-se: de la 10
mil. în 1891 şi 12,8 mil. în 1912 la 22,7 mil. în 1992 (revenind o densitate de 95
loc/km2). Totuşi, după 1 ianuarie 1990 numărul populaţiei a scăzut, pentru prima dată
după cel de al doilea război mondial, soldul negativ al emigraţiei (circa 100 000 de
persoane în 1990,

30 000 - 45 000 în 1991-1992, apoi în scădere, sub 20 000 de persoane anual) depăşind
excedentul natural al populaţiei.

Tabelul nr. 7

Dinamica populaţiei României la recensăminte este:

Anu Numărul de locuitori Anu Numărul de locuitori


l l

185 8 600 000 195 17 489 450


9 6

189 10 000 000 196 19 103 163


1 6

191 12 768 399 197 21 559 910


2 7

193 14 280 729 199 22 760 449


0 2

194 15 872 642


8

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1996.

Sporul natural al populaţiei a cunoscut oscilaţii foarte mari în acest secol, fiind
ridicat în perioada dinaintea celui de al doilea război mondial (peste 14‰ ), în deceniul al
şaselea (10-14‰ ) şi începând cu anul 1967 (an în care se atinge un nivel record de
18‰ , datorită măsurilor legislative de interzicere a avortului). A scăzut apoi tot mai
mult, datorită în principal reducerii natalităţii, ajungându-se la un spor natural de numai
câteva procente (3‰ în 1990) şi apoi un spor natural negativ începând cu 1992; de
exemplu -2,5‰ în 1996. Aceste spor natural va contribui, pe termen lung, la diminuarea
resurselor umane ale ţării în general şi, totodată, la "îmbătrânirea" progresivă a populaţiei.

În legătură cu acest ultim aspect este semnificativă structura populaţiei pe grupe de


vârstă, cu o tendinţă de îmbătrânire.

În ceea ce priveşte structura populaţiei pe medii, predomină cea urbană (55% în 1996)
care, în ultimii ani, a depăşit-o pe cea rurală caracteristică întregii istorii a României de
până acum.

Structura naţională indică faptul că România este un stat naţional unitar, ponderea
populaţiei de naţionalitate română fiind de aproape 90% (89,4% la recensământul din
1992); aceasta este urmată ca pondere, de maghiari (7,1%), ţigani (1,7%), germani
(0,51%), ucraineni (0,3%).

În ceea ce priveşte mobilitatea teritorială a populaţiei, în ultimele decenii au avut loc


deplasări de populaţie din mediul rural în mediul urban şi din zonele mai puţin dezvoltate
şi cu un spor natural ridicat (Moldova) spre cele mai dezvoltate şi cu un spor natural
foarte scăzut (Banat) sau scăzut (sudul Transilvaniei).

Reţeaua de localităţi cuprinde peste 12 000 de sate (grupate în circa 2 700 de comune) şi
262 oraşe, din care 81 cu rang de municipiu.
Reţeaua urbană este puternic marcată de existenţa unui oraş foarte mare, Bucureşti, care
concentrează peste două milioane de locuitori şi un număr tot mai mare de oraşe având
peste 100 000 de locuitori

CĂRBUNII

Rezervele mondiale de cărbuni şi repartiţia lor geografică | Evoluţia


producţiei mondiale de cărbune

Repartiţia geografică a producţiei carbonifere

CUPRINS

Rezervele mondiale de cărbuni şi repartiţia lor geografică

Cărbunii reprezintă una dintre cele mai importante substanţe minerale utile. Se remarcă,
între combustibilii minerali, prin volumul mare al rezervelor sigure, vechimea exploatării
şi utilizările variate, fiind nu numai o valoroasă sursă de energie primară, ci şi materie
primă pentru industria chimică.

În ceea ce priveşte repartiţia geografică a rezervelor, aceasta este foarte inegală , 95%
fiind concentrate în emisfera nordică şi numai 5% în cea sudică (în principal în ţări ca
Australia, Asia de Sud, Columbia, Brazilia); în emisfera nordică zăcămintele sunt
concentrate între latitudinile de 35 şi 600. Numai trei state deţin peste 80% din rezervele
probabile: CSI, SUA şi China, sursele dând însă ponderi diferite în ceea ce priveşte cele
trei state, unele plasând CSI–ul pe primul loc (cu cca. 60%), altele China. Există,
totodată, şi mari zone geografice care au foarte mici rezerve ca, de exemplu, Africa
(2,7%), America de Sud (1,2%), Oceania (1,1 %).

Evoluţia producţiei mondiale de cărbune

Producţia carboniferă s-a caracterizat printr-un ritm de creştere foarte ridicat până în 1913
(secolul al XIX–lea fiind numit de altfel “secolul cărbunelui”), când cărbunele domina
sursele energetice (90% în balanţa purtătorilor de energie primară). După această dată,
producţia evoluează mai lent sau chiar stagnează, ca urmare a creşterii ponderii
hidrocarburilor. În schimb, odată cu “criza petrolului”, declanşată în anul 1973, are loc o
ameliorare a industriei carbonifere mondiale, care se revigorează; un aspect important l-a
constituit reconsiderarea cărbunilor inferiori, utilizaţi tot mai mult în termocentrale.

Tabelul nr. 1

Evoluţia producţiei mondiale de cărbuni

- în milioane tone -
18 191 193 195 198 1991 199
90 3 8 0 0 6

Huilă 474 1 1 1 2 3 570 3


215 178 439 733 730

Ligni 38 125 262 792 996 1 430 918


t

Total 51 1 1 2 3 5 000 4
2 340 440 231 699 648

Repartiţia geografică a producţiei carbonifere

Producţia carboniferă – de regulă în jur de 5 miliarde de tone – este mult mai concentrată
decât cea petrolieră: trei state, respectiv China, SUA şi CSI, deţin mai mult de jumătate
(55%) din producţia mondială.

Aceleaşi trei state realizează, împreună, mai mult de două treimi din producţia mondială
de cărbune superior: China – 33% (întreaga sa producţie fiind de acest fel), SUA – 1/5
din producţia mondială (în ultimii ani întreaga producţie este de cărbune superior), CSI –
cca. 15%; alţi producători mai însemnaţi de cărbune superior sunt India (cca. 270 mil.
tone), Africa de Sud, Australia şi Polonia (fiecare cu cca. 200 mil. tone).

Tabelul nr. 3

Producţiile cele mai importante se realizează în:

Ţara (mil. tone Ţara (mil. tone


(producţia) 1996) 1996)

China 1379,0 Ucraina 70,0

SUA 967.0 Cehia 60,0

India 271,0 Grecia 58,0

Rusia 260,0 Turcia 54,0

Germania 241,0 Marea 49,0


Britanie

Africa de 204,0 Indonezia 40,0


Sud

Polonia 200,00 România 36,0

Australia 195,0 Bulgaria 30,0

Kazahstan 77,0 R.D.P. 30,0


Coreeană

Canada 76,0 Columbia 29,0

Total mondial 4648,2 mil. tone

Sursa: Images économiques du monde, 1998.

EUROPA ( inclusiv CSI). Continentul european care multă vreme s-a situat pe
primul loc în ceea ce priveşte participarea la producţia mondială (peste 50% înainte de
1980), în prezent a fost depăşit de Asia (chiar şi fără partea asiatică a CSI), reuşind să
participe doar cu cca. 1/3 la producţia mondială.

CSI se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinând, totodată,
între 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi probabile, din care 90% sunt localizate în
partea asiatică a ţării.

Producţia a evoluat de la 66 mil. tone în 1940 la 260 mil. tone în 1950, pentru ca, în anul
1991, să atingă 700 mil. tone (70% cărbune superior), urmând apoi o uşoară scădere (650
mil. tone în 1992 şi cca. 500 mil. tone în 1996 din care cca. 400 mil. t.), dar menţinându-
se ca al treilea producător mondial.

În partea europeană cele mai importante exploatări carbonifere sunt la Doneţk sau
Donbas, din Ucraina, care participă cu aproape un sfert la producţia CSI. Bazinul este
localizat în apropierea zăcămintelor de minereu de fier de la Krivoi-Rog şi Kerci şi a unor
importante căi de transport (Marea Neagră, Canalul Volga – Don). Un alt bazin este cel al
Moscovei, care participă cu cca. 10% la producţia ţării şi conţine numai cărbuni
energetici. Prezintă importanţă deosebită, fiind localizat în zona industrială a Moscovei.

Bazinul Peciora, care deţine mari rezerve de cărbuni cocsificabili, este situat în nord –
estul părţii europene a CSI (practic nordul părţii europene a Federaţiei Ruse), în bazinul
fluviului Peciora din zona arctică, fiind cunoscut sub numele de “Donbasul Polar”.
Alimentează cu cărbune regiunea industrială a Sankt–Petersburgului (fostul Leningrad).
Mai multe bazine carbonifere există în Munţii Urali, în mare parte cu cărbuni energetici,
excepţie făcând bazinele Kizel şi Celiabinsk, de unde se extrage cărbune cocsificabil.
Rolul acestora este deosebit pentru regiunea industrială a Uralului, prezentând şi marele
avantaj că se exploatează la zi.
În partea asiatică, unde sunt concentrate 90% din rezervele de cărbune ale CSI – ului,
cel mai mare bazin în exploatare este Kuzneţk (Kuzbas), situat în bazinul râului Obi, pe
afluentul său Tomi.

Bazinul Karaganda, situat la nord de lacul Balhaş, în Kazahstan, participă cu cca. 1/10 la
producţia ţării şi conţine atât huilă cocsificabilă, cât şi cărbune brun.

Alte bazine carbonifere din partea asiatică sunt: Ekibastus din Kazahstan, Minusinsk, în
sudul Siberiei Occidentale, Kansk–Acinsk din bazinul superior al Eniseiului (cu mari
exploatări în carieră), Ceremhovo în vestul lacului Baikal, Tunguska în partea central –
siberiană, cel de pe cursul mijlociu al fluviului Lena. În extremul nord se află bazinele
din peninsulele Taimîr, Indighirka şi Kolîma, cu zăcăminte care, în prezent, sunt mai
puţin exploatate, iar în Extremul Orient bazinele Bureia, Sucean şi cele din insula
Sahalin.

Germania. Germania (practic cele două Germanii – de vest şi, respectiv, de est) a
extras multă vreme în jur de 500 mil. t. anual dar, în ultimii ani, şi-a redus producţia la
cca. 350 mil. t. în 1991 şi sub 300 mil. t. din1993. În 1996, producţia a scăzut la 242 mil.
t., din care 187 mil. t. lignit şi cărbune brun (locul I pe glob la această categorie de
cărbuni). Zăcămintele de cărbune inferior sunt concentrate îndeosebi în partea estică, în
bazinele Saxono – thuringian (sau al Elbei), cu cea mai mare participare (peste 1) la
producţia totală a ţării, şi Lauchhammer, acesta din urmă având rezerve mai importante.

În ceea ce priveşte cărbunii superiori (doar 54,0 mil. t. în 1996) se remarcă bazinul Rhur
– situat în vest şi axat pe râul omonim, afluent al Rhinului – unul dintre cele mai mari din
lume, cu rezerve importante de huilă (cca. 20 miliarde de tone) fiind cel mai mare
complex carbonifer din Europa Occidentală

Polonia, având o producţie mai mare anterior (de exemplu 250 mil. t. în 1991), a
extras 200,0 mil. tone în anul 1996, din care 2/3 cărbune superior. Deţine cele mai mari
rezerve de huilă din Europa Centrală, iar în ceea ce priveşte producţia de huilă s-a situat
multă vreme pe locul 4 în lume – în ultimii ani pe locul 7. Zăcământul huilifer cel mai
important, se află în sudul ţării, în Silezia Superioară (deţine 9/10 din rezerva de huilă a
Poloniei). Participă cu cca. 3/4 la producţia totală a ţării şi cu peste 90% la cea de huilă.

Huilă cocsificabilă se mai exploatează, dar în cantităţi mai mici, în Silezia Inferioară – în
bazinul Walbrzych (cca. 5%). De asemenea, în podişul Lublin s-a trecut la exploatarea
cărbunilor superiori. Cărbuni inferiori se mai exploatează din voievodatul Poznan şi
Silezia Inferioară. Polonia deţine mari zăcăminte de turbă în nord - estul ţării, în Mazuria.

În Cehia rezervele sunt mai modeste, cu predominanţa cărbunilor bruni şi a ligniţilor,


ceea ce se reflectă şi în producţie (80% din totalul de peste 60 mil. tone extrase). Cel mai
mare bazin carbonifer, este cel din Silezia Cehă (Ostrava – Karvina); a doua bază
huiliferă o constituie Boemia şi Moravia, cu bazine mici (Kladno, Plsen). A treia bază
carboniferă o constituie Boemia de Nord (bazinele Most şi Sokolov), cu cea mai mare
participare la producţia ţării.
Marea Britanie

În Marea Britanie se exploatează în exclusivitate cărbuni superiori, cocsificabili.


Producţia, multă vreme deosebit de constantă, respectiv în jur de 100 mil. tone huilă, ceea
ce înseamnă, totuşi, mai puţin de jumătate din producţia dinaintea primului război
mondial, a scăzut în ultimii ani (87 mil. tone în 1993, respectiv 49 mil. tone în 1996).
Există cinci bazine carbonifere mai importante: bazinul Scoţiei (Scotland),
Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi Ţara Galilor (Wales), care deţin huilă
cocsificabilă de diferite tipuri. Aproximativ 2/3 din producţie provine din bazinele:
Northumberland, Yorkshire şi Ţara Galilor.

AMERICA DE NORD. Această regiune a planetei participă cu aproape 1/5 la


producţia mondială, remarcându-se Statele Unite ale Americii, care, prin
producţia lor de cca. 970 mil. tone în 1996 (din care peste 90% cărbune superior), se
situează pe locul al doilea în producţia mondială; multă vreme a ocupat primul loc, dar, în
ultimii ani, au fost depăşite de China. Rezervele SUA sunt estimate a fi între 2 900 şi 3
900 mld. tone (inclusiv cele până la 1 800 m adâncime).

Cel mai important este Complexul carbonifer apalaşian, din estul ţării, axat
pe Munţii Apalaşi, care se desfăşoară din statul Pennsylvania, în nord, până în statul
Alabama, în sud.

A doua bază carboniferă este cea din bazinul mijlociu al fluviului Mississippi, în care
zăcămintele sunt cantonate în statele Ohio, Illinois, Indiana şi Kentucky (din estul
fluviului) şi în statele Iowa, Missouri, Nebraska, Kansas şi Oklahoma (în vest).
Participarea acestui bazin la producţie este mică (15%).

A treia bază carboniferă o constituie bazinele din vest (îndeosebi Wyoming, Colorado,
Utah, North Dakota), care participă cu aproape jumătate la producţia ţării.

Pe întreg continentul american mai există doar un singur producător mai reprezentativ,
respectiv Canada: cca. 75,0 mil. tone, îndeosebi în provinciile Alberta, British Columbia
şi Saskatchewan.

ASIA. Pe acest continent există doi mari producători de cărbuni: China şi India.

China este, în prezent, prima producătoare din lume (cca. 1 380,0 mil. tone în 1996),
participând cu aproape 1/3 la producţia mondială. Producţia a cunoscut mari ritmuri,
crescând de la 30 mil. tone în 1950, la peste un miliard de tone în prezent. Cele mai mari
bazine cu cărbuni superiori sunt localizate în nordul şi estul

Chinei. În sud-estul şi centrul Chinei există mai cu seamă zăcăminte de cărbuni bruni.
Fiind la adâncime mică, multe din exploatări se fac la zi.

Principalele exploatări se fac în China de Nord - Est (Manciuria), la Fushun (una din cele
mai mari exploatări la zi din lume) şi Benxi, în China de Nord (în provinciile Shanxi şi
Shenxi) sunt bazinele Taiyuan şi Datong. Sunt importante, de asemenea , exploatările din
China Centrală (în provincia Honan), cele din China de Est şi China de Sud – Est, din
provinciile Yunan şi Hunan.

India (270 mil. tone , în cea mai mare parte – cca. 95% - cărbune superior, a
doua producătoare de pe continent, după China), deţine mari zăcăminte de huilă,
concentrate în nord - estul ţării, în statele Bihar, Assam şi Madhya–Pradesh şi în Bengalul
de Vest. Zăcăminte de huilă, în exploatare, mai există în apropiere de Hyderabad şi
Madras, în zona peninsulară a Indiei.

În Africa , marea producătoare este Africa de Sud (cca. 200 mil. tone în 1996, în
exclusivitate huilă). Cel mai important bazin carbonifer se află în Transvaal (Withbank),
asigurând cea mai mare parte a producţiei ţării.

AUSTRALIA are rezerve apreciabile de huilă şi lignit şi o producţie de peste 200 mil.
tone (204 mil. tone în 1996, din care peste 3/4 cărbune superior), producţia având
tendinţe de creştere (sub 200 mil. tone înainte de 1990), în vederea asigurării consumului
intern şi a exportului. Zăcămintele sunt concentrate în partea de est, de-a lungul
Cordilierei Australiene, în statele New South Wales=Noua Galie de Sud (deosebit de
important este bazinul Sydney, unde se exploatează numai huilă), Queensland şi South
Australia = Australia de Sud, unde se fac cele mai mari exploatări în carieră.

ROMÂNIA.

Producţia a scăzut mult în ultimii ani, înregistrându-se doar 31,2 mil. tone în 1991 ( din
care 3,2 mil. tone huilă şi restul lignit şi cărbune brun). Ulterior a crescut, ajungând la
38,9 mil. tone în 1993 (din care 4 mil. tone huilă), înregistrând ulterior o uşoară scădere,
respectiv 36,1 mil tone (din care 1,3 mil. tone huilă) în 1996.

Repartiţia geografică a bazinelor carbonifere. Huila este cărbunele superior de


bază al ţării noastre, antracitul găsindu-se în cantităţi neînsemnate (la Schela, jud. Gorj).
Principalele bazine huilifere se află în Depresiunea Petroşani şi în Munţii Banatului.

Bazinul Petroşani, situat pe cursul superior al Jiului, în depresiunea cu acelaşi nume, este
cel mai mare bazin huilifer al ţării, în cadrul lui obţinându-se peste 80% din producţia
naţională de huilă. El are însă dimensiuni reduse (45 km lungime şi între 3 şi 10 km
lăţime).

În Munţii Banatului, deşi prospecţiunile geologice recente au pus în evidenţă noi


zăcăminte, rezervele huilifere sunt, practic, destul de neînsemnate. În plus, ele sunt
situate la adâncimi foarte mari şi dispun de o tectonică complicată (la Anina fiind cea mai
dificilă din întreaga ţară). Exploatările de aici prezintă două concentrări: una în apropiere
de Reşiţa, la Anina, Doman, Secu ş.a., şi alta în vecinătatea defileului Dunării, la Baia
Nouă, Cozla, Bigăr ş.a.
În ceea ce priveşte cărbunii inferiori, lignitul este tipul de cărbune reprezentativ pentru
ţara noastră. Cea mai mare parte a rezervelor se concentrează în Podişul şi Subcarpaţii
Getici, unde există mai multe bazine:

1. Bazinul Motru – Jilţ – Rovinari, situat în Podişul Getic, se

întinde de la Valea Jiului (în est) şi până la Valea Motrului (în vest). Este
cel mai mare bazin carbonifer al ţării, deoarece deţine cea mai mare parte
a rezervelor de lignit şi asigură cca. 50% din totalul producţiei de cărbune
energetic al ţării.

2. Bazinul Husnicioarei, situat în Podişul Mehedinţi, puţin mai

la vest de bazinul Motru – Rovinari, cu exploatări atât în subteran, cât şi la


zi: Husnicioara şi Zegujani.

3. Bazinul Alunu – Berbeşti, amplasat în Subcarpaţii Gorjului şi Vâlcii, cu


exploatări în carieră şi în subteran.

Alte bazine carbonifere:

- Bazinele Munteniei Centrale subcarpatice: Schitu – Goleşti (exploatări la Berevoieşti,


Godeni, Poenari, Jugur ş.a., Şotânga, Doiceşti, Filipeştii de Pădure), bazinul Ceptura în
extremitatea estică a zonei, cu exploatări modeste.

- Bazinul Barcău – Crasna, localizat în nord – estul Crişanei, cu exploatări la: Popeşti,
Voivozi, Borumlaca, Vărzari, Sărmăşag.

- Bazinul Baraolt, situat în depresiunea cu acelaşi nume (jud. Covasna), are exploatări în
subteran şi în carieră în centrele Vârghiş şi Căpeni.

- Bazinul Valea Crişului, amplasat în vecinătatea oraşului Sfântu Gheorghe, cu exploatări


în carieră (la numai 50 m).

- Bazinul Sinersig – Vişag, în Câmpia Lugojului.

Cărbunii bruni au în ţara noastră rezerve reduse, principalele bazine fiind: Comăneşti, din
depresiunea omonimă din Carpaţii Orientali, cu exploatări la Leorda, Dărmăneşti, Asău;
Almaşului, situat în depresiunea cu acelaşi nume de la poalele Munţilor Apuseni, cu
minele: Surduc, Cristolţel, Tămaşa ş a.; Brad – Ţebea, localizat în depresiunea Brad din
Munţii Apuseni.
PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

Exploatarea industrială a petrolului | Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor


geografică

Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol | Repartiţia geografică a


producţiei petroliere

Industria de rafinare a petrolului | Repartiţia geografică a exploatărilor


petroliere

CUPRINS

Exploatarea industrială a petrolului

Ca materie primă ce a mobilizat în jurul său atâtea energii şi a revoluţionat tehnicile


industriale şi de transport, petrolul a fost semnalat cu mult înainte de începerea
exploatării pe scară industrială. Încă din antichitate (cu 3 000 de ani î.Hr.) Herodot,
Plutarh şi Strabo au făcut în, lucrările lor, menţiuni asupra existenţei petrolului în regiuni
din zona Golfului Persic.

Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de forare prin sonde
mecanice experimentat în S.U.A., apoi în Rusia şi România, descoperirii sistemului de
separare a petrolului lampant (Franţa, 1854) şi construirii primelor rafinării.

Alături de România care este prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată
statistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş, se înscrie prin
contribuţiile sale Polonia.

Sfârşitul secolului al XIX-lea consemnează apariţia primelor societăţi petroliere cu rol


deosebit în extinderea exploatărilor petrolifere şi constituirea unor noi căi de transport a
petrolului la consumator.

Această etapă incipientă conturează deja câteva regiuni de bază ale producţiei pe Terra:
Pennsylvania (S.U.A.), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia), Valea Prahovei
(România), ş.a.

Petrolul va deţine un rol important ca resursă energetică, după anul 1930 învingând
definitiv în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren după cel de al doilea
război mondial datorită dezvoltării rapide a petrochimiei. Ponderea sa a crescut de la 10%
din totalul energiei consumate în 1910 la 20% în 1938, 45% în 1980, după care în
intervalul 1981-1993 are o evoluţie oscilantă, între 43-46%.
Perioada postbelică conturează, în fapt, schimbările substanţiale în repartiţia geografică a
producţiei mondiale prin apariţia marilor regiuni petrolifere actuale: zona Golfului Persic,
zona Golfului Mexic, zona centrală americano-canadiană, zona Mării Caraibilor, Africa
de Nord, zona Golfului Guineii, Asia de Sud - Est, zona Volga-Ural, Siberia de Vest; în
România s-a impus regiunea Podişului Getic.

Dezvoltarea explozivă a producţiei de petrol şi odată cu aceasta a ponderii absolute a


acestuia în balanţa energetică a lumii, a alimentat apariţia noii politici petroliere,
manifestată prin limitarea profiturilor companiilor străine, naţionalizarea totală sau
parţială a industriei petroliere, stabilirea unui preţ de cost echitabil faţă de cel al altor
materii prime, grija de protejare a rezervelor, toate creând veritabile dificultăţi ţărilor
puternic industrializate. Criza energetică apărută, pe acest fond, în anii 1970-1974 nu s-a
datorat, deci, diminuării sau epuizării rezervelor de petrol, fiind, în fapt, o criză a noilor
raporturi economice şi politice ale ţărilor producătoare şi consumatoare de petrol.

Rolul decisiv în conturarea şi promovarea politicii mondiale în domeniul petrolului


revine Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), creată în 1960 la Baghdad de
către Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Surse recente arată că producţia de
petrol a statelor membre ale OPEC a fost devansată de celelalte state producătoare cu
circa 14 milioane barili zilnic. Acestea acoperă 42,1 milioane barili/zi dintr-o cerere
totală zilnică de 69,3 milioane barili/zi.

Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică

În ultimii ani rezervele de petrol ale Terrei au înregistrat un uşor recul datorită creşterii
producţiei, ajungând în 1994 la circa 137 miliarde de tone, din care ţărilor OPEC le
reveneau 105 miliarde. Raportată la producţia mondială a aceluiaşi an (3,15 miliarde
tone) rezervele actuale pot acoperi consumul pentru circa 43 ani3.

Extinderea activităţilor de explorare petrolieră pe aproape întreaga planetă a determinat


conturarea marilor regiuni deţinătoare de rezerve: Golful Persic, Sahara, Golful Mexic,
Midcontinent (S.U.A.), Alberta (Canada), Volga-Ural (Rusia), laguna Maracaibo şi
bazinul Orinoco (Venezuela), zonele preandine din Columbia şi Ecuador, Marea
Nordului, bazinul inferior al Fluviului Galben (China) ş.a.

Din rezervele sigure de petrol ale Terrei în anul 1994, 66,4% erau cantonată în spaţiul
geografic al Orientului Mijlociu, 25,9% revenind Arabiei Saudite. OPEC deţinea în
acelaşi an 76,8% din rezervele mondiale.

Potrivit revistei "Oil and Gas", rezervele mondiale de petrol au crescut spectaculos: cu
27% sau 190 miliarde barili, o cantitate suficientă pentru a asigura consumul mondial pe
încă nouă ani. Estimările astfel realizate arată o rezervă de 887,35 miliarde de barili în
1988, faţă de 697,45 miliarde de barili în 1987. Creşterea este datorată atât marilor
descoperiri, cât mai ales reevaluării resurselor, semnificative fiind, astfel, creşterea
rezervelor înregistrate de Venezuela (de la 28 la 56 miliarde de barili) şi Abu Dhabi (de la
25,26 la 92,2 miliarde de barili).
Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol

Asia deţine 70,6% din rezervele mondiale, dintre care 66,4% numai în Orientul
Mijlociu. Cele mai mari deţinătoare de rezerve din Orientul Mijlociu sunt: Arabia
Saudită, urmată de Irak (11%), Emiratele Arabe Unite (9,6%), Kuweit (9,5%), Iran
(9,1%). În acelaşi perimetru geografic rezerve importante deţin R.P.Chineză (2,4%),
India şi Indonezia.

Europa deţine 7,4% din rezervele certe incluzând şi ex-U.R.S.S.

(5,6% din rezerve). Tot aici se remarcă Norvegia şi Marea Britanie pentru rezervele
situate în platourile continentale ale mărilor Nordului şi Norvegiei.

America de Nord posedă 3,1% din totalul rezervelor certe de petrol ale lumii,
concentrate în regiunile petroliere din S.U.A. (2,7%) şi Canada.

Africa deţine 6,6% din rezerva mondială, îndeosebi datorită contribuţiei zăcămintelor
plasate în Libia (2,9%) şi Nigeria (1,5%). Acestora li se asociază cele din Algeria, Egipt
şi Angola.

America Latină deţine 12,6% din rezervele Terrei, concentrate în special pe teritoriul
Venezuelei (6,4%) şi Mexicului (4,8%).

Australia şi Oceania se înscriu ca un areal geografic care "vine din urmă",


rezervele sporind de aproape 7 ori în ultimul deceniu, urmare a explorărilor efectuate în
zona platoului continental circumaustralian şi a unor insule din Pacific (Noua Guinee,
Noua Zeelandă).

Producţia mondială de petrol a fost în anul 1996 de 3,13 miliarde tone, un sfert din
aceasta fiind obţinută din zăcăminte situate în platformele continentale. Ultimii ani relevă
o "staţionare" şi chiar un uşor recul al producţiei datorate unei "modelări" a consumului
în procesele de combustie în deplină corelaţie cu promovarea unor politici protecţioniste,
mai ales de către marii producători şi exportatori (ţările OPEC).

Tabelul nr. 2

Repartiţia producţiei de petrol în principalele state producătoare ale Terrei

Ţara Producţia (mil. T.)

Nr 197 198 199 1996


. 8 8 6
crt (% din
total
mondial)
.
1. Arabia Saudită 422, 245, 428, 12,8
3 5 8

2. SUA 480, 426, 383, 11,5


0 0 2

3. Ex – URSS 572, 650, 351, 10,3


5 0 6

4. Iran 264, 120, 183, 5,5


5 0 8

5. Mexic 66,2 131, 163, 4,9


0 6

6. Venezuela 115, 86,4 162, 4,9


7 4

7. China 104, 140, 158, 4,7


0 0 5

8. Norvegia 17,0 55,7 156, 4,7


6

9. Marea 54,0 173, 131, 3,9


Britanie 0 3

10. Emiratele 89,2 81,9 117, 3,5


Arabe Unite 3

Sursa: Britannica Book of the Year 1990 (prelucrare); J.P.Allix,


J.Soppelsa - Images de la Terre et des Hommes, Belin, Paris, 1981,
p.136-138; Petroleum Economist, nr.9/1989, p.300 (prelucrare);
Images économique du monde, Edition SEDES, Paris, 1998.

Repartiţia geografică a producţiei petroliere

Orientul Mijlociu şi Apropiat concentrează cea mai mare parte a rezervelor certe ale
lumii şi are cea mai importantă pondere în producţie (fig. 1).
Petrolul exploatat în acestă zonă este în cea mai mare parte uşor şi foarte uşor, deci cu
vâscozitate redusă, situat la adâncimi mici (în medie între 300 şi 2 000 m). Aceasta
explică productivitatea mare a instalaţiilor de extracţie (700-1 000 t/zi) şi costul redus al
acesteia. Acestor prerogative se asociază poziţia geografică favorabilă a exploatărilor, în
proximitatea Golfului Persic până în platoul continental al acestuia, 35% din producţia
mondială submarină fiind obţinută în această zonă.

Arabia Saudită, cea mai mare deţinătoare de rezerve certe din zonă şi lume, ocupă locul
întâi şi la producţie.

Zăcămintele şi exploatările sunt concentrate în vecinătatea şi pe litoralul Golfului Persic.


Mai important este marele câmp petrolier Ghawar, situat spre interior la 50-100 Km de
ţărm, un zăcământ tipic cu structură anticlinală dispus pe o suprafaţă de peste 200 Km.p.
şi cantonând peste 10 miliarde de tone petrol, constituind din acest punct de vedere unul
din marile zăcăminte ale lumii. Exploatările mai importante se fac la: Ghawar, Haradh,
Abqaiq şi Riyadh.

Litoralul Golfului Persic, între Dhahran (sud) şi Safaniyah (nord), reprezintă a doua zonă
cu exploatări terestre şi submarine. Deosebit de productive sunt zăcămintele de la Ras
Tannurah, Safaniyah şi Manifa, care dau peste jumătate din producţia submarină de
petrol a Orientului Mijlociu.

Iranul - cea mai veche producătoare din zonă - şi-a scăzut simţitor producţia (de la 300
milioane de tone în 1973 la 120 milioane tone în 1988), ca o consecinţă directă a
războiului purtat cu Irakul şi a unor măsuri protecţioniste proprii. În ultimii ani producţia
înregistrează un reviriment (183,8 mil. tone în 1996).

Exploatările mai importante se fac în sud-vestul ţării în spaţiul dintre Munţii Zagros şi
Golful Persic la Gurren, Marun şi Ahwaz. A doua zonă este situată la graniţa cu Irakul.

Importante magistrale de conducte leagă centrele de producţie cu rafinăria din Abadan şi


cele de la Isfahan şi Teheran, precum şi cu terminalul situat în insula Karq (tabelul nr.4).

Irakul dispune de zăcăminte importante în nordul ţării, pe aliniamentul Mossul-Kirkuk-


Khanaquin, care deţine cele mai mari rezerve ale ţării. Există exploatări şi în sud, în
câmpurile petroliere: Rumaila, Mufthia şi Basrah până la Golful Persic, de unde
zăcămintele se continuă în platoul continental.

Kuweitul - stat cu un teritoriu foarte mic (16 000 Km.p.), este unul din primii
deţinători de rezerve şi producători ai lumii. Aici se află unul dintre cele mai productive
zăcăminte ale lumii – Burgan - , situat în sudul ţării, în apropierea Golfului Persic.

Emiratele Arabe Unite s-au impus rapid (exploatările au început după 1960) ca
un mare producător (50% în exploatări submarine). Producţia se realizează în cea mai
mare parte în emiratul Abu-Dhabi, în extracţiile terestre din câmpul petrolier Murban şi
în cele submarine de la Zekum. Alte exploatări sunt în emiratul Dubai. Între ceilalţi
producători din zonă se detaşează statele Oman, Qatar şi Bahrein, ultimele două cu
producţii mai mici.

A doua zonă producătoare de petrol a lumii este America de Nord (circa 500
milioane tone în 1994), 80% din petrolul extras provenind din S.U.A.

Între marile zone de exploatare se distinge regiunea Golfului Mexic,


cuprinzând sudul statului Texas şi statul Louisiana, care concentrează o treime din
rezerve şi asigură peste 40% din producţia naţională. Extracţia se realizează deopotrivă
pe uscat, în delta fluviului Mississippi şi în perimetrul Lake Charles (Louisiana), cât şi
submarin în centrele Corsicana, East Texas şi Taylor, în apropierea litoralului statului
Texas.

A doua zonă petrolieră, situată în Middlecontinent, concentrează 35% din totalul


rezervelor certe ale ţării şi participă cu 30% la producţie. Mai importante sunt
exploatările din statul Texas (Panhandle - în nord, Ranger, Sweetwater,
Electra - în partea central - estică), Oklahoma (în jurul oraşelor Oklahoma
City, Ponca City şi Wichita), Kansas şi Arkansas. Mai nou exploatările s-au extins
în statul New Mexico.

Zona petrolieră din regiunea montană din vestul S.U.A. cuprinde exploatările din statele
California (bazinele Los Angeles, St.Joaqin şi Santa Maria-submarin), Colorado,
Utah, New Mexico. O altă zonă este sudul Marilor Lacuri, cu statele
Illinois, Indiana şi Michigan, fiind importantă ca prima furnizoare de petrol pentru marea
aglomeraţie industrială de la sud de Marile Lacuri.

După 1960 începe exploatarea petrolului în Alaska, în zăcămintele terestre şi


submarine din nord (Prudhoe Bay), iar mai recent în sud (Cook Inlet). Condiţiile
specifice ale climatului polar şi subpolar fac ca exploatările şi transportul petrolului să fie
mai scumpe.

S.U.A. se situează pe locul doi în lume pentru producţia submarină de petrol, după Arabia
Saudită. Dispune de cea mai vastă reţea de conducte, depăşind 275 000 km. Importante
magistrale de transport pleacă din Middlecontinent spre Marile Lacuri (Oklahoma City -
Chicago), spre regiunea "Megalopolisului" atlantic (Oklahoma City - New York) şi spre
Golful Mexic (Oklahoma City - Dallas - Houston).

Canada, ţara cu rezerve modeste ce pot acoperi consumul pentru mai puţin de 10 ani, a
produs în 1996 aproximativ 92 milioane de tone. Cea mai mare parte a producţiei (75%) a
fost realizată în provincia Alberta (Pembina, Readwater, Judy Creek, Rainbow Lake),
apoi în provinciile vecine, Saskatchewan şi Columbia Britanică.

Explorări recente au evidenţiat rezerve importante în nord, în delta fluviului Mackenzie,


precum şi în platoul continental al Mării Beaufort (asociat cu gaze naturale).
America Latină se înscrie ca spaţiul geografic ce a înregistrat o dinamică accentuată în
ultimele decenii, producţia sa depăşind astăzi 400 milioane de tone. Principalii
producători sunt Mexic şi Venezuela, care deţin circa 75% din producţie.

În Mexic se disting trei zone petroliere, dintre care două sunt situate în Peninsula
Yukatan. Prima este zona Campo de Reform. A doua este situată pe litoralul vestic
al Golfului Mexic, unde exploatările au luat amploare. În sfârşit, de menţionat zona
Golfului Campeche (cu zăcăminte submarine), situată în nordul Peninsulei Yukatan.

Pe teritoriul Venezuelei se disting două zone importante: prima este cea a


lagunei Maracaibo, cu exploatările principale la Mene Grande, Cabimas,
Lagunillas, Mara, Tra Juana ş.a.; a doua zonă este Oriente, situată pe cursul mijlociu
al fluviului Orinoco (Oficina, Jusepin, El Temblador ş.a.).

Argentina ocupă locul doi între producătoarele din America de Sud. Producţia este
obţinută în sudul ţării, cu extracţii în Podişul Patagoniei, arhipelagul Tierra del Fuego şi
partea central-nordică, între localităţile Salta şi Mendoza.

În America de Sud se cuvin menţionate pentru producţiile obţinute: Trinidad-


Tobago (producător vechi), Ecuador, Peru, Columbia şi Brazilia, ultima cu
mari disponibilităţi de rezerve în Amazonia.

Europa de Est se situează foarte aproape ca producţie de America Latină, fiind a


patra zonă producătoare a lumii. Din cele 406 milioane tone extrase în 1994, 92% revin
Ex-URSS, spaţiu geografic cu tradiţie în exploatarea petrolului, zona caspiană,
reprezentată de oraşul Baku, fiind între primele în care a apărut extracţia industrială a
petrolului.

Prima zonă de extracţie este Siberia de Vest ("al treilea Baku"), cu zăcămintele
situate în ţinutul Tiumeni, pe cursul inferior al fluviului Obi. Exploatările mai importante
se fac în perimetrele Surgut şi Mamontovo.

În partea europeană cea mai mare parte a producţiei se obţine în zona Volga-
Ural, denumită şi "al doilea Baku” remarcându-se exploatările de la Romaskino,
Sugorovo şi Tuimazî, precum şi cele de la Kuibâşev şi Volgograd în partea de sud-vest.
Recent (1988) a intrat în exploatare un mare zăcământ la Tengiz, în vestul Kazahstanului.

Celelalte subzone ale părţii europene sunt: Caucazul de Nord şi vecinătăţile sale
nordice (Baku I), cu exploatări terestre şi submarine concentrate în perimetrul Baku –
Groznîi - Maikop; Republica Belarus (Mozîr), Ucraina (Poltava) şi bazinul
Peciora.

În partea asiatică, se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi estic al Mării Caspice în
zonele Emba şi, respectiv, peninsula Mangîşlak şi zona Okarem, ultima în
Turkmenistan. Mici exploatări sunt plasate în Valea Fergana (Uzbekistan) şi în
Insula Sahalin în Extremul Orient rus, la Marea Japoniei.
În Europa Occidentală se remarcă Marea Britanie, a treia producătoare europeană
după ex-URSS, cu toate că exploatările sale sunt mai recente, după anul 1970. Petrolul se
extrage numai submarin din largul Mării Nordului.

Norvegia, locul al doilea la producţie în Europa, îşi plasează exploatarea petrolului în


acelaşi orizont de timp cu Marea Britanie. Exploatările sunt situate în platforma Mării
Nordului, extinse mai recent în Marea Norvegiei până în nord la Marea Barents, unde au
fost depistate rezerve importante. Extracţia de petrol gravitează în jurul marelui areal
Ekofisk, cu cele 14 platforme de producţie, unele dintre acestea de mare productivitate
(Ekofisk Area, Gullfaks, Statfjord, Ula, Valhall ş.a.), precum şi altele intrate în exploatare
după 1990 (Gydo, Snorre, Hod ş.a.)

Extremul Orient şi Oceania au produs în 1996 circa 390 mil. tone petrol, aproape
jumătate extrase în R.P.Chineză, ţară cu o producţie relativ recentă (1939) dar a cărei
producţie a evoluat rapid, de la 104 mil.tone în 1978 la 158,5 mil.tone în 1996.

Exploatările importante ale ţării sunt situate în China de Nord (Tacheng) şi


Regiunea Shengli (delta fluviului Huanghe), această regiune prin
dezvoltarea din ultima perioadă a unor câmpuri petroliere (Liufanjia, Chunhua, Shengtud
ş.a.) având o contribuţie importantă la producţia naţională. Zăcămintele se continuă şi
submarin în Golful Bohai unde se concentrează, de altfel, cea mai mare parte a
rezervelor chineze (3,2 miliarde de tone). Alte zone de extracţie sunt: China de
Nord-Vest (Regiunea Xinjiang) şi provincia Hebei (China de
Nord). Indonezia este cea mai importantă producătoare de petrol din sud-estul Asiei
şi una dintre cele mai vechi de pe continent. Cea mai mare parte a producţiei se obţine în
Insula Sumatera, precum şi în insulele Kalimantan (sud-est) şi Java.
O treime se realizează în exploatările submarine din nord-vestul insulei Java şi
strâmtoarea Sulawesi.

Continentul african concentrează importante rezerve (9,2 miliarde tone), având o


contribuţie relevantă la producţia mondială. Pe teritoriul său s-au conturat două mari zone
petroliere: una în nord, cu exploatările situate, în cea mai mare parte, în Sahara şi alta
în regiunea Golfului Guineii, cu prelungire spre sud.

Libia, primul deţinător de rezerve al Africii (4 miliarde tone), şi-a micşorat producţia în
ultimele două decenii, de la 97 milioane tone în 1978 la 69 milioane tone în 1996. Prima
zonă de exploatare este situată în centrul şi nord-estul ţării, în Deşertul Libiei, cu
principalele exploatări la Dahra, Zelten, Amal, Raguba, Sarir ş.a.; zona este legată de
litoralul Mediteranei în vederea exportului (Port Brega, Marsa-el-Brega, Ras-Laun,
Flavia) şi rafinării petrolului (Es Sider, Tripoli ş.a.). A doua zonă, cu producţie modestă,
este situată la graniţa cu Algeria.

Algeria, deţine rezerve mai mici (0,9 miliarde tone), având o producţie în scădere.
Rezervele sale sunt cantonate în est, la graniţa cu Libia, unde se disting cele două grupări
de centre: Hassi Messaoud (Nezla, Messdar, Gassi Touil ş.a.) în nord şi Edjeleh (Alrar,
Askarene, Zarzaitine ş.a.) în sud.
Egiptul, cunoaşte o creştere sensibilă a producţiei de petrol (de la 25 milioane tone în
1978 la 45 milioane tone în 1996), dispunând de zăcăminte în Peninsula Sinai şi
Golful Suez (Morgan, Belayim, July, Ras Fanar ş.a.) cu zăcăminte complexe -
terestre şi submarine.

Zona Golfului Guineii, cu prelungirea sa sudică realizează cea mai mare parte din
producţia submarină a Africii. Nigeria, primul producător african, are exploatări
îndeosebi pe continent, cele mai importante fiind în sud-vestul ţării pe un aliniament
Bonny-Port Harcourt-Warri-Escravos, care începe şi se termină la Oceanul Atlantic.
Exploatările submarine sunt situate în sud-est şi în extremitatea sud-vestică a ţării.

Industria de rafinare a petrolului

Industria de rafinare a ţiţeiului este astăzi una dintre ramurile industriale foarte
importante, dezvoltate pe tot globul.

La finele anului 1993 pe Terra erau în funcţiune 712 rafinării, dispuse în 114 ţări cu o
capacitate de prelucrare ce depăşea 73 milioane barili/zi. Dintre acestea, 507 rafinării sunt
concentrate în 28 de state ale lumii, fiecare cu o capacitate ce depăşea 500 000 barili/zi
(tabelul nr.5), cele mai numeroase fiind amplasate în S.U.A. (184), Japonia (41) şi Rusia
(29).

Mari proiecte de amenajare a unor capacităţi de rafinare sunt în derulare în Orientul


Mijlociu, Bandar Abbas şi Arak, în Iran, Rabigh şi Quesim, în Arabia Saudită, extinderea
rafinăriei Abadan din Iran, de la 6,5 la 19 milioane tone/an, precum şi în India (Karnal şi
Mangalore), Indonezia (West Java), S.U.A. (Valdez), Mexic (Lazaro Cardenas),
Venezuela ş.a.

În America de Nord, S.U.A. dispune de cea mai mare capacitate de rafinare


din lume. Rafinăriile sunt grupate în câteva zone reprezentative: Golful Mexic şi
vecinătăţile (Houston, Texas City, Beaumont, New Orleans, Baton Rouge, Galveston
ş.a.); nord-estul atlantic (New York, Baltimore, Boston ş.a.); Marile
Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland); Middlecontinent (Tulsa, Ponca
City, Sugar Creek, Cushing ş.a.) şi zona litoralului vestic (El Segundo,
Martinez, Carson).

În Canada, marile capacităţi de rafinare sunt plasate în nordul Marilor Lacuri:


Montreal (între cele mai mari din ţară), Sarnia, St.John şi Halifax (în zona atlantică).
Capacităţi mai mici sunt în vest (Vancouver).

Mexicul rafinează petrol, în general, pentru sine, la Ciudad Madera şi Salamanca (în
centru) şi Salina Cruz (în extindere pentru dublarea capacităţii).
Europa Occidentală constituie o altă zonă cu puternică industrie de rafinare. În cadrul
acesteia, se remarcă Italia, cu mari rafinării amplasate în porturile Milazzo, Priolo
(ambele în Sicilia), Cagliari, Porto Torres (în Sardinia) şi Genova. Mari capacităţi sunt
situate în nordul industrial, în apropiere de Milano, Torino şi Novarra.

În Franţa se disting patru mari concentrări ale industriei de rafinare: 1) Zona


Marsilia; 2) Sena inferioară, cu cea mai mare capacitate de rafinare din ţară
(Gonfreville); 3) Estuarul Gironde (Bordeaux) şi 4) Zona Parisului. Alte
capacităţi sunt amplasate în porturile Donges (estuarul Loirei) şi Dunkerque.

Germania concentrează pe teritoriul său următoarele grupări:

a) Renano-Westfaliană (Köln, Gelsenkirchen, Wesseling, Godorf,


Dinslaken); b) sudul ţării (Karlsruhe, Ingolstadt, Neustadt) şi c) nordul ţării, mai
ales în porturile Hamburg, Bremen şi Wilhelmshaven.

Marea Britanie dispune de rafinării mari pe litoral, mai importante fiind


concentrările: estuarul Tamisei (Shellhaven, Coryton ş.a.); sudul ţării Galilor
(Milford Haven, Pembroke ş.a.); ţărmul Mării Nordului spre care converg conducte
din platoul continental (Nord Tees, Teesport, Immingham ş.a.). În portul Southampton (la
Marea Mânecii) şi centrul Fawley funcţionează cele mai mari rafinării din ţară.

În Olanda, în portul Rotterdam se află una dintre cele mai mari capacităţi din lume -
rafinăria Pernis.

Spania şi-a dezvoltat o puternică industrie de rafinare portuară atât pe litoralul


maditeraneean (Cartagena), cât şi pe cel nord-atlantic (Bilbao şi La Coruna).

În celelalte ţări din Europa de Vest capacităţi importante sunt plasate în Belgia
(Antwerpen şi Gand), Suedia (Göteborg), Norvegia (Oslo) ş.a.

În rândul ţărilor din est, cea mai mare capacitate de rafinare revine Comunităţii
Statelor Independente, cu deosebire Rusiei, locul doi mondial cu o capacitate de rafinare
de aproape 6,5 milioane barili/zi. Numeroase rafinării sunt situate în zonele de extracţie:
Baku şi Groznîi (Caucazul de Nord), Ufa (cea mai mare rafinărie a lumii, cu aproape 500
000 barili/zi), Işimbai, Saratov, Kuibîşev şi Volgograd (între Volga şi Ural), Gurievr
(Emba). Alte rafinării sunt amplasate pe traseul conductelor magistrale: Iaroslavl, Gorki,
Riazan (pe traseul Volga-Ural-Moskova), Krasnoiarsk, Angarsk, Omsk, Habarovsk,
Vladivostok (de-a lungul conductelor siberiene), Mozîr (pe conducta "Prietenia").
Capacităţi mai mici sunt situate în porturile de la Marea Neagră (Odessa, Batumi), Marea
Baltică (Sankt-Petersburg) şi Oceanul Pacific (Nikolaevsk).

În Asia, Japonia este a treia ţară din lume după capacitatea de rafinare, integral
amplasată în porturi. Se evidenţiază, astfel, zona capitalei (Chiba, Kawasaki,
Yokohama), zona porturilor Kobe-Nagoya şi unele porturi de pe coasta de
sud-vest a insulei Honshu şi cea de nord-vest a insulei Kyushu.
Tot pe continentul asiatic se pot evidenţia capacităţile existente în Indonezia, India şi
Singapore.

America de Sud şi Centrală cuprinde numeroase capacităţi în Venezuela (Arabo),


Trinidad-Tobago (Pointe-a-Pierre), Argentina (La Plata) şi Brazilia
(Recife).

Orientul Mijlociu şi Apropiat reprezintă regiunea geografică cu cele mai mari remanieri
privind capacităţile de rafinare, aflate în continuă extindere, ponderea acestei zone
crescând de la 5% la aproape 8%. Mai importante sunt rafinăriile din Iran (Isfahan,
Abadan), Arabia Saudită (Ras Tannurah şi cele în construcţie), Kuwait (Al
Ahmadi), Irak (Daura, Basra), Siria (Banias) ş.a.

Cele mai mari capacităţi de rafinare din Africa sunt în Africa de Sud
(Durban), Algeria (Skikda), Egipt (Alexandria şi Suez), Nigeria
(Cadouma).

Australia are rafinării importante în porturile Melbourne, Sydney, Brisbane şi


Kwinana (în sud-vest).

ROMÂNIA

Se înscrie ca un producător tradiţional de petrol al Terrei, acesta fiind cunoscut încă din
timpul dacilor şi exploatat, mai apoi, în secolele XV - XVII în stare naturală, în gropi, în
Subcarpaţii Moldovei şi ai Prahovei.

În anul 1857 România se înscrie ca prima ţară cu o producţie de petrol înregistrată


statistic. După apariţia în anul 1840 a primei distilerii (găzării), în anul 1857 la Râfov
(lângă Ploieşti) a intrat în funcţiune rafinăria lui Teodor Mehedinţeanu, marcând astfel
începuturile industriei româneşti de rafinare a petrolului. Un an mai târziu, Bucureştiul
era iluminat cu petrol lampant fiind a patra localitate din Europa şi din lume.

Cea mai mare producţie de petrol este obţinută în anul 1938, 8,7 milioane tone, România
situându-se pe locul patru în lume. Aproape integral producţia era obţinută în zona
Prahovei (99%) şi în bazinul Tazlăului din Moldova.

Rezervele ţării noastre sunt apreciate la circa 250 milioane tone, în scădere, deşi în ultimii
ani, datorită intenselor activităţi de prospectare, s-au descoperit noi rezerve, îndeosebi în
Subcarpaţii şi Podişul Getic, Câmpia Română, Câmpia de Vest ş.a.

Repartiţia geografică a exploatărilor petroliere


Sub raportul mărimii rezervelor şi al ponderii în producţia mondială, arealul dintre
Carpaţi şi Dunăre rămâne în continuare cel mai important (70%). Zonele importante de
producţie sunt:

A) Zona Podişului şi Subcarpaţilor Getici.

Situată între Dâmboviţa şi Jiu, este prima zonă intrată în exploatare după 1950,
cuprinzând patru grupări de centre de extracţie:

1. Gruparea din jurul oraşului Piteşti cu exploatări la: Oarja, Drăganu, Poiana
Lacului, Săpata, Merişani ş.a.

2. Gruparea Vâlcii, între Olt şi Olteţ, mai importante fiind centrele de extracţie
Băbeni, Tomşani, Alunu ş.a.

3. Gruparea dintre Târgu Jiu şi Craiova cu exploatări la: Ţicleni, Bâlteni, Stoina,
Bibeşti, Gherceşti, Melineşti, Iancu Jianu, Turburea, Brădeşti ş.a. - 50% din producţie
obţinându-se din exploatări la mare adâncime (4 000 - 6 000 m).

4. Gruparea Oltului (din Podişul Getic) cu exploatările de la Drăgăşani, Teslui,


Verguleasa, Oporelu, Corbu ş.a.

B) Zona Câmpia Dunării, ce asigură astăzi 25% din producţia ţării, deşi producţia a
debutat aici după 1960. Rezervele principale sunt cantonate la est de Olt, unde se
conturează şi cele mai importante perimetre de extracţie:

1. Perimetrul teleormănean, gravitând în jurul oraşului Videle, cuprinde unul dintre


zăcămintele mari ale ţării noastre (Blejeşti-Videle-Bălăria-Cartojani), dar care prezintă un
grad mare de vâscozitate şi un indice redus (13-33%) de recuperare a petrolului din
zăcământ.

2. Perimetrul Urziceni-Galaţi, cu o mare dispersie a centrelor de exploatare. Extracţia


se realizează la Ulmu, Pogoanele, Lişcoteanca, Oprişeneşti, Independenţa ş.a.

C) Zona Subcarpaţilor dintre Dâmboviţa şi Buzău, o zonă veche de exploatare, cu


zăcăminte aflate în stadiu avansat de epuizare, ceea ce implică adâncimi de foraj şi
extracţie din ce în ce mai mari. În cuprinsul zonei exploatările prezintă trei concentrări
importante:

1. Concentrarea Dâmboviţei, cu exploatările din proximitatea oraşului Târgovişte:


Răzvad, Teiţ, Aninoasa, Gura Ocniţei, Ochiuri ş.a.

2. Concentrarea Prahovei, cu centre care gravitează în jurul oraşului Ploieşti:


Băicoi, Moreni, Boldeşti, Ţintea, Podeni ş.a.
3. Concentrarea Subcarpaţilor Buzăului, cu exploatările Berca, Tisău, Beceni,
Sărata Monteoru ş.a.

D) Zona Câmpiei de Vest dispune de zăcăminte şi exploatări modeste.


Extracţiile se concentrează în sud, de o parte şi de alta a Mureşului (Zădăreni, Pecica - în
nord; Satchinez, Variaş, Ortişoara, Şandra, Călacea, Biled - în sud) şi în nord între văile
Crişului Repede şi Someşului (Supalcu de Barcău, Abrămuş, Borş). În această ultimă
zonă se extrag în general petroluri vâscoase.

E) Zona Subcarpaţilor Moldovei se evidenţiază prin exploatările din bazinul Tazlăului,


unele dintre cele mai vechi din ţară, continuate în zona carpatică. Mai importante sunt
cele de la Modârzău, Tescani, Moineşti, Lucăceşti, Zemeş ş.a., depresiunea Târgu Neamţ
este un al doilea sector, mai nou, al zonei cu exploatări la Pipirig.

Zăcăminte mai noi, aflate în stadiu incipient de exploatare sunt situate în depresiunile
Târgu Secuiesc (Ghelinţa), Comandău şi Baraolt, la curbura internă a Carpaţilor.

În anul 1987 a fost consemnată extracţia primei cantităţi de petrol din Platforma
continentală a Mării Negre.

În anul 1993 România a extras 6,7 milioane tone de petrol, producţia fiind în sensibilă
scădere.

Industria de rafinare a cunoscut o puternică dezvoltare, capacitatea totală actuală


fiind de peste 32 milioane tone/an. Combinate complexe funcţionează la Oneşti, Piteşti şi
Brazi - Ploieşti, precum şi la Midia-Năvodari, pentru rafinarea petrolului din platforma
continentală a Mării Negre şi din import. Rafinării cu capacităţi mai mici sunt amplasate
la Ploieşti, Teleajen, Câmpina, Braşov (ultimele trei pentru producţia de lubrifianţi), iar
în Câmpia de Vest la Suplacu de Barcău, unde se rafinează petrolurile grele din zonă.

GAZELE NATURALE

Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice

Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere

Repartiţia geografică a exploatărilor | Dinamica producţiei şi perspectivele ei

CUPRINS
Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice

Din cele 67 000 md. mc. rezerve sigure, cea mai mare parte (34,5%) se află în C.S.I.
Urmează apoi Orientul Mijlociu şi Apropiat (20,6%), în cadrul căruia se remarcă Iranul
(15,6% din totalul rezervelor certe de gaze naturale mondiale). Pe locul trei în ierarhia
mondială a zonelor mari deţinătoare de rezerve gazeifere certe se situează America de
Nord, cu 13,8% din totalul mondial, din care cca. 8,5% sunt cantonate pe teritoriul S.U.A.
(Canada şi Mexicul dispun de rezerve mult mai mici: 2,7% şi, respectiv, 2,5%). Africa
urmează pe locul patru (9,2%), cea mai mare parte a rezervelor fiind amplasată pe
teritoriul Algeriei (5,2% din totalul mondial), apoi al Nigeriei (2,2%),Libiei (1,3%).

Europa (exclusiv C.S.I.) ocupă locul următor (6,2 % din totalul rezervelor certe gazeifere
naturale ale lumii). Din acestea 5,1% aparţin Europei Occidentale, în cadrul căreia
Olanda se situează pe primul loc (2,5%), fiind urmată de Marea Britanie şi Norvegia.

Circa 11% din totalul mondial de rezerve le deţin Malaysia, China, Indonezia şi
Pakistanul, iar în America de Sud (3,3% din totalul rezervelor de gaze naturale certe ale
lumii), Venezuela, căreia îi revin majoritatea; Australia şi Noua Zeenlandă dispun abia de
1,5%din totalul rezervelor certe ale globului.

Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere

Producţia de gaze naturale a sporit considerabil, ajungând în anul 1996 la 2 310,4


mld.mc.

Tabelul nr. 1

Dinamica producţiei mondiale de gaze naturale (md. mc.)

Anul 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1996

Producţia 470 700 1 1 1 1 2 310


082 300 474 591

EUROPA. Cea mai mare parte a rezervelor de gaze naurale revine C.S.I. (35% din
rezervele mondiale), unde sunt concentrate, de fapt, mai ales în partea asiatică.
C.S.I. este cel mai mare producător mondial de gaze naturale, cu cele peste 714,3 md.
mc. exploatate în 1996. Producţia este asigurată în cea mai mare parte de trei ţări membre
ale C.S.I: Rusia (601 md. mc., oricum locul 1 pe glob), Uzbekistan (49 md. mc.),
Turkmenistan (35,2 md.mc.). În partea asiatică se remarcă Siberia de Vest, în cuprinsul
căreia zăcămintele gazeifere se concentrează pe cursul mijlociu şi inferior al fluviului
Obi, continuându-se şi submarin, în mai tot cuprinsul ţărmului Mării Kara. Multe din
extracţiile terestre sunt situate la latitudini polare cu climat rece, în ţinuturi mlăştinoase,
ceea ce face dificilă exploatarea şi transportul. În viitor se are în vedere şi valorificarea
zăcămintelor submarine. Se remarcă zăcământul Urengoi şi Orenburg, din sudul munţilor
Ural. În zona Asiei Centrale principalele zăcăminte şi exploatări fiind cantonate pe
teritoriul Uzbekistanului şi Turkrmenistanului.

Partea europeană cuprinde exploatări în Ucraina subcarpatică, Povoljia (cursul mijlociu al


Volgăi), Podişul Stavropol (nordul Caucazului) şi zonele Orenburg (sud-vestul Uralului
de Sud).

EUROPA OCCIDENTALĂ Se impun, în special, zăcămintele din Marea Nordului, cu


mari rezerve, constituite din gaze de sondă. Olanda, care a început exploatarea
gazelor naturale în 1950, a ajuns astăzi o mare producătoare mondială, cu cei circa 90
mld.mc. exploataţi (1996) ocupând locul al cincilea. Cel mai important zăcământ se află
în perimetrul Sclochteren-Gröningen, din nord-estul ţării, care deţine cea mai mare parte
a rezervelor ţării;

Marea Britanie are exploatări în câmpurile Leman Bank, Viking ş.a.; zăcămintele
terestre se află în Scoţia (zona Edinburgh) şi Anglia (Yorkshire). Producţia a crescut în
ultimii ani, ajungând la 90,5 mld.mc. în 1996, ceea ce o plasează pe locul al patrulea pe
glob.

Norvegia, care a început destul de recent exploatarea (1978), s-a impus deja ca o
producătoare însemnată a continentului (41 mld.mc.). Exploatările se fac numai în Marea
Nordului, în zonele Ekofisk, Frigg, Cod ş.a..

Germania, o altă producătoare de gaze din Europa Occidentală (cca 20 mld.mc.), face
extracţii în Câmpia Saxoniei Inferioare din nordul ţării (zona Weser-Ems) şi în Bavaria
(zona Molasse de la est de München).

Italia (17 mld.mc.) realizează majoritatea producţiei din Câmpia Padului, exploatări
făcându-se şi în nordul Mării Adriatice.

Franţa dispune de modeste exploatări (8-10 mld.mc), localizate în sud-vestul ţării


(Lacq).

AMERICA DE NORD concentrează unele dintre cele mai însemnate zăcăminte


gazeifere ale lumii (cca.10 000 mld.mc.), cantonate îndeosebi în SUA (cu ceva mai mult
de jumătate din total). Prin cele 541 mld.mc. în 1996 (mai înainte producţia fiind ceva
mai ridicată – de exemplu 550 mld.mc. în 1980) se situează pe locul al doilea pe glob.
Cele mai de seamă exploatări se găsesc în zona Golfului Mexic, unde se realizează 2/3
din producţia naţională. Baza o constituie statele Texas şi Louisiana. A doua zonă de
exploatări gazeifere din SUA este Middlecontinent, cu două concentrări, una sudică, cu
statele Oklahoma şi Kansas, şi alta nordică cu statele Dakota de Nord şi Dakota de Sud.
O altă zonă importantă de exploatare gazeiferă se află în vest, în Munţii Stâncoşi, pe
teritoriul statelor California (cu unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume), New
Mexico, Wyoming şi Colorado. Exploatarea gazelor naturale se face în zona Munţilor
Apalaşi (statele Pennsylvania şi Virginia de Vest), precum şi în Alaska de Sud.

SUA se evidenţiază prin cea mai extinsă reţea de transport şi distribuţie a gazelor
naturale, totalizând 1,5 milioane km. Numeroase conducte, de lung traseu, leagă
câmpurile gazeifere din zona Gofului Mexic şi din Middlecontinent cu importante regiuni
mari consumatoare (regiunea Marilor Lacuri, nord-estul atlantic ş.a.).

Canada este, cu cele 163 mld.mc. exploatate în 1996, a doua producătoare de pe


continent şi a treia de pe glob. Extracţiile de gaze se fac în provinciile Alberta,
Saskatchewan şi British Columbia. Însemnate rezerve s-au descoperit mai recent în zona
arctică.

Mexicul este cunoscut de multă vreme ca o ţară cu industrie gazeiferă. Producţia lui a
scăzut, însă, în ultimul timp, înregistrând numai 29,0 mld.mc. în 1996, faţă de peste 35
mld.mc. mai înainte. Rezervele şi exploatările cele mai însemnate se află în extremitatea
nord-estică, la graniţa cu S.U.A (gaz metan), şi în extremitatea sudică, Poza Rica şi zona
istmului Tehuantepec (gaze de sondă).

În ASIA se remarcă ORIENTUL MIJLOCIU şi APROPIAT, care dispune de mari


rezerve ( 1/5 din cele mondiale). Cele mai mari rezerve le deţin, în ordine, Iranul,
Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. În prezent principalul producător din zonă este
Arabia Saudită ( 41,0 mld.mc. din 1996), depăşind Iranul (38,0 mld.mc.), care multă
vreme a deţinut supremaţia; al treilea producător din zonă sunt Emiratele Arabe Unite
( cca 26 mld.mc.). Alţi producători din zonă sunt Iraqul şi Kuweitul (5-6 mld.mc.).

Cel mai important producător asiatic rămâne, în continuare, Indonezia (64,0 mld.mc. în
1996), cu principalele exploatări în insulele Sumatera şi Kalimantan. Intrată mai recent în
rândul producătorilor în domeniu, China exploatează anual cca 20,0 mld.mc., îndeosebi
în bazinele de hidrocarburi din nord – vestul ţării.

În AFRICA cele mai importante exploatări de gaze naturale se află în nord,


suprapunându-se Saharei. Cel mai important producător este Algeria, cu cca 60 mld.mc.
anual în ultima vreme, în prezent principalele exploatări sunt concentrate în partea
nordică (Hassi R’Mell, Ain Salah ş.a); se fac extracţii şi din partea sudică. Alţi
producători din zonă sunt Libia, cu 14-15 mld.mc. anual (un important zăcământ
aflându-se la Marsa Brega), şi Egiptul (cca 5 mld.mc.).

În deceniul al nouălea, AUSTRALIA a devenit o producătoare tot mai importantă (42


mld.mc. în 1996, faţă de 9,6 mld.mc. în 1980).
ROMÂNIA

Pentru ţara noastră, gazele naturale reprezintă una din cele mai importante resurse
naturale ale subsolului. Există atât gaz metan, cât şi gaze de sondă. Gazul metan din ţara
noastră are un procent foarte ridicat de metan (între 98 şi 99,7%), iar puterea calorică este
cuprinsă între 8 500 – 9 500 kcal / mc.

Rezervele de gaze naturale ale ţării noastre sunt destul de mici: între 160 şi 350 mld.mc.,
în funcţie de sursă

Repartiţia geografică a exploatărilor

Gazul metan se găseşte numai în Podişul Transilvaniei, iar gazele de sondă sunt
concentrate îndeosebi în zonele extracarpatice.

Se deosebesc mai multe zone de exploatare, cele mai multe fiind în exteriorul
arcului carpatic.

I. Podişul Transilvaniei (inclusiv depresiunile submontane) este cea mai importantă


zonă de extracţie, dispunând mai ales de gaz metan. Structurile gazeifere au grosimi de
cca. 2 000 m. Ele sunt cantonate în roci nisipoase de vârstă miocenă, roci care, din punct
de vedere tectonic, formează domuri. În cuprinsul Podişului

Transilvaniei se pot deosebi două grupări ale centrelor de extracţie şi anume:

a. gruparea dintre Mureş şi Someş (Câmpia Transilvaniei), cu

centrele: Sărmăşel, Şincai, Zau de Câmpie, Sângiorgiu de Câmpie, Puini ş.


a.;

b. gruparea dintre Mureş şi Târnave, cu centrele: Delenii, Bazna,

Cetatea de Baltă, în vest, iar în est cu Dumbrăvioara, Miercurea Nirajului (toate în


apropiere de Târgu Mureş), Sângiorgiu de Pădure, Nadeş, Cristuruş Secuiesc ş. a.

II. Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic. În sectorul de la est de Olt se pot evidenţia
următoarele centre de exploatare a gazelor de sondă: Boldeşti, Boteşti (în apropiere de
Târgovişte) şi Ciureşti, iar în cel de la vest de Olt, Drăgăşani, Bustuchin, Ţicleni, Bibeşti,
cele de la Drăgăşani şi Bustuchin fiind foarte productive.

III. Câmpia Română ( dispune şi de unele exploatări de gaz metan) cu următoarele


centre: Urziceni, Jugureanu, Padina, Lişcoteanca, Oprişeneşti şi Independenţa, în sectorul
dintre Urziceni şi Galaţi, precum şi unele din zona Videle şi din apropierea Craiovei
(Gherceşti şi Işalniţa). În zona de contact a Subcarpaţilor cu Câmpia Română se fac
exploatări la Gura Şuţii, Ariceşti, Măneşti şi Finta (gaze de sondă).
IV. În Câmpia de Vest, mai însemnate sunt exploatările de la Călacea în sectorul
extracţiilor petrolifere din vecinătatea Mureşului şi Abrămuţ în cel dintre Crişul Repede
şi Someş.

Alte zăcăminte, mai puţin însemnate, se află în Depresiunea Târgu Secuiesc (la Ghelinţa)
şi în Podişul Moldovei (Găiceanca, Secuieni).

Dinamica producţiei şi perspectivele ei

Producţia de gaze naturale a României a crescut de la 2,1 mld.mc. în 1938 (din care 1,8
mld.mc. de sondă) la 32,95 mld.mc. în 1989 (din care 10,73 mld.mc. gaze asociate),
ocupând locul al şaselea pe glob. Producţia ţării noastre este în scădere în ultima vreme
(atinsese 38 – 40 mld.mc. în anii 1980 – 1985, dar numai 25 mld.mc. în 1992 şi 18,1
mld.mc. în 1996); producţia de gaze de sondă s-a stabilizat la 11 – 12 mld.mc., scăzând
cea de gaz metan

ENERGIA ELECTRICĂ PE GLOB

Energia electrică pe glob | Folosirea căldurii scoarţei terestre (geotermia)

Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică

CUPRINS

Energia electrică pe glob

Industria energiei electrice a apărut şi s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, marcând unul dintre cele mai importante evenimente în revoluţionarea tehnologiilor
din economia mondială.

Datele statistice atestă o creştere a producţiei mondiale de energie electrică de la 40


miliarde kW/h cât prezenta în anii dinaintea primului război mondial la peste 3 800
miliarde kW/h în anul 1967, depăşind 12 800 miliarde kW/h în 1995. Această creştere
rapidă se explică prin extinderea ariei sale de aplicabilitate: industrie, consumul casnic,
transporturi, agricultură, telecomunicaţii, consumul public etc.

Calculată pe locuitor, producţia mondială de energie electrică a evoluat de la 6 kWh în


anul 1900 la circa 1 000 kWh în 1965, depăşind 2 200 kWh în 1996. Această medie se
prezintă foarte diferenţiat pe continente şi ţări, existând un mare decalaj între statele
industrializate şi cele slab dezvoltate. Astfel, producţia de energie electrică pe locuitor
este în Norvegia de peste 20 000 kWh, în Canada, Islanda, Suedia de 17 000 kWh, în
S.U.A. de 11 500 kWh, în Germania de 7 500 kWh. În acelaşi timp, producţia de energie
electrică pe locuitor oscilează, în Africa, între 3 500 kWh în Republica Africa de Sud şi
20-25 kWh în Somalia, Mali, Burkina Faso. În America Latină această diferenţă este
cuprinsă între 2 500 kWh în Venezuela, 2 000 kWh în Brazilia şi 180-250 kWh în
Paraguay, Ecuador, Bolivia, iar în Australia şi Oceania între 8 200 kWh şi 100-150 kWh
Papua - Noua Guinee.

Tabelul nr. 1

Primii 10 producători mondiali de energie electrică în anul 1995 sunt:

Nr. Ţara Producţia Ponderea în


crt. totalul
mil. kWh mondial

1. SUA 3 535 731 27,51

2. Japonia 992 500 7,72

3. China 983 750 7,65

4. Rusia 862 700 6,71

5. Canada 547 870 4,26

6. Germania 534 189 4,15

7. Franţa 492 300 3,83

8. India 380 100 2,95

9. Marea Britanie 333 369 2,59

10. Brazilia 260 680 2,02

11. Italia 243 258 1,89


12. Ucraina 194 000 1,50

13. Africa de Sud 187 700 1,45

14. Coreea de Sud 184 659 1,43

15. Australia 173 000 1,34

Total mondial 12 852 000

Sursa: Images économiques du monde, 1998

În ceea ce priveşte materiile prime care stau la baza producerii curentului electric, acestea
pot fi clasificate în surse de energie convenţională (petrol, gaze naturale, cărbuni, şisturi
bituminoase) şi surse neconvenţionale (energie solară, puterea vântului, maree, curenţi,
energie nucleară, hidroenergie, vulcani, biomasă). În ultimii ani se observă o tendinţă
continuă de creştere a participării centralelor care folosesc energie neconvenţională.

În structura producţiei de energie electrică se observă, astfel, o tendinţă continuă de


creştere a ponderii energiei nucleare, de la 5,3% în 1975 la 20% în 1994 (18% în 1995),
menţinerea unei proporţii stabile a energiei hidraulice şi reducerea ponderii energiei de
origine termică.

Termocentralele continuă să furnizeze cea mai mare parte din energia utilizată astăzi
pe glob (65%); amplasarea termocentralelor s-a făcut fie în apropierea zonelor de
consum, fie în locuri unde se află materia primă.

Hidrocentralele.

Repartiţia pe state a potenţialului hidroenergetic amenajabil tehnic se prezintă astfel:


C.S.I. (2 154 md.kWh anual), urmate de China (2 100), R.D. Congo (1 950), Brazilia (1
927), S.U.A. (1 850), Canada (900). Există şi state cu suprafeţe mici care valorifică
aproape integral aceste surse. Astfel, în Elveţia energia apelor este utilizată aproape în
proporţie de 100%.

Energia nucleară. Ţările cu cea mai mare putere instalată de origine nucleară sunt:
S.U.A. (100 000 MW cu 110 reactori), Franţa (50 000 MW cu 55 reactori), C.S.I. (35 000
MW cu 60 reactori), Japonia (30 000 MW cu 37 reactori), Germania (20 000 MW cu 21
reactori), Canada (15 000 MW cu 18 reactori), Marea Britanie (12 000 MW cu 38
reactori). Referitor la producţia mondială de energie nucleară, primul loc îi aparţine
S.U.A. cu 28,8% din totalul mondial (în anul 1995), urmată de Franţa cu 17%, Japonia
12,3%, C.S.I. 10%, Germania 6,3%.

Energia mareelor (cărbunele verde). Repartiţia neuniformă a resurselor energetice pe


suprafaţa pământului, caracterul lor limitat, a impus căutarea unor noi posibilităţi de
transformare a forţei hidraulice în energie electrică. Astfel, în balanţa energetică a apărut
un nou furnizor, al cărui potenţial s-a impus atenţiei: mareele, respectiv folosirea
mişcărilor diurne de înaintare şi retragere a apelor mării de la ţărm (flux şi reflux).

Energia mareelor prezintă avantajul de a fi inepuizabilă, dar fenomenul care se produce


este discontinuu, iar posibilităţile de utilizare limitată.

O primă etapă în folosirea acestui potenţial a reprezentat-o darea în exploatare în 1966, la


Rance (golful Saint - Malo), a primei uzine mareomotrice producătoare de energie
electrică din lume (240 MW). Noi uzine au fost construite în golful Mont Saint – Michel.

Centrale electrice mareomotrice mult mai mici s-au construit în C.S.I. (în golful Kislaia
din peninsula Kola), China, R.D.P. Coreeană, Canada, Marea Britanie, India, Australia.

O importantă sursă de energie o constituie resursele termice marine obţinute din diferenţa
de temperatură dintre stratele de apă marină de suprafaţă (0 - 100 m) şi cele de
profunzime (900 - 1 000 m) care trebuie să fie de minimum 18° C. Prima centrală de
acest tip a funcţionat la Matanzas (Cuba), încă din 1930, cu o putere de 22 kW, urmată de
o alta la Abidjan (Côte d’Ivoire).

Energia solară. Dintre toţi purtătorii de energie inepuizabilă, radiaţia solară reprezintă
sursa cea mai importantă. Energia solară nu produce zgomot, nici fum sau reziduuri,
procesul helioterm este practic scutit de uzură şi nu necesită nici un fel de întreţinere.
Soarele furnizează pământului o cantitate uriaşă de energie (1021 kilocalorii anual). Din
această energie, planeta nu consumă în mod util decât foarte puţin: plantele 0,015%, iar
oamenii 0,001% sub formă de hrană. Într-o singură zi, soarele trimite asupra planetei
noastre o cantitate de energie superioară celei pe care a obţinut-o sau utilizat-o omenirea
de la începutul existenţei sale şi până în prezent.

Importante sunt şi centralele heliotermice. Prima uzină de acest fel s-a realizat în Franţa,
la Odeillo (în Pirinei), urmată de cea de la Adrano (Sicilia), Almeria (Spania) , Nyo
(Japonia), Solar One, Barstow ( California - SUA).

Multe ţări ale lumii (Israel, Japonia, Italia, Franţa, S.U.A., Australia ş.a.) folosesc radiaţia
solară în procesele de încălzire (locuinţe, hale industriale, sere), refrigerare, irigaţii etc.

Folosirea căldurii scoarţei terestre (geotermia)

Cele mai ridicate valori ale gradientului geotermic se înregistrează la contactul plăcilor
tectonice; asemenea zone sunt: Cercul de Foc al Pacificului (Japonia, Noua Zeelandă,
Filipine ş.a.), cu peste 60% din potenţialul mondial, Mediana Atlanticului (cu Islanda,
Azore, Canare), nord-vestul şi estul Africii, bazinul Mediteranei etc.
În 1904 Ginari Conti construieşte prima centrală geotermală din lume în localitatea
Larderello din provincia Toscana (Italia). Aici există 7 centrale mici, cu o capacitate de
peste 500 MW, care dau 1,5% din producţia de electricitate a ţării. Cea mai puternică
geotermocentrală din lume funcţionează astăzi la Geysers (835 MW), la nord-vest de San
Francisco, S.U.A., având şi alte centrale mici în sudul Californiei, în statele Utah şi New
Mexico. Centrale de acest tip, de capacitate mică şi mijlocie s-au mai construit în Noua
Zeelandă, Japonia, Mexic, C.S.I. (Kamciatka), China, Islanda, Nicaragua, Martinica, El
Salvador, Filipine etc.

Energia eoliană.

Datorită intermitenţei vântului şi imposibilităţii de stocare a electricităţii, centralele


eoliene pot funcţiona ca elemente integrate reţelei de electricitate centralizate care să
producă în cadrul sau pentru centralele furnizoare de electricitate.

S-au construit centrale eoliene cu puteri instalate mari în S.U.A. (Complexul de


generatori electrici de lângă San Francisco), în C.S.I. (la Novorosiisk, pe ţărmul
caucazian al Mării Negre), Canada (insula Magdalena din estuarul Sf.Laurenţiu),
Germania (estuarul Elbei), Danemarca, Suedia etc.

Prima instalaţie eoliană de tip industrial a început să producă energie electrică în statul
New Hampshire S.U.A. în 1981, iar prima instalaţie eoliană de uz comercial a fost
construită la Livingstone, în statul Montana, în 1982. Se estimează că în anul 2000
energia eoliană va contribui cu 5-10% la producţia de energie electrică a S.U.A.

Una din sursele energetice de viitor de care dispune omenirea, în mică măsură folosită
astăzi, este biomasa. Se apreciează că acestea ar putea satisface 6-13% din necesităţile
mondiale de energie.

Hidrogenul, deşi nu poate fi apreciat ca o sursă de energie primară, poate constitui o


importantă materie primă pentru producerea de electricitate. Rezultat din disocierea apei,
poate fi produs în cantitate inepuizabilă, nu poluează şi poate fi stocat sub formă gazoasă
şi lichidă. Prin ardere degajă o cantitate mare de căldură, care poate fi transformată în
curent electric.

Dar toate acestea nu se găsesc decât în fază de proiectare sau experimentală datorită
costurilor uriaşe şi a imposibilităţii folosirii lor la scară industrială.

Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică

În ceea ce priveşte gruparea şi repartizarea geografică a centralelor electrice, acestea se


prezintă diferenţiat pe continente şi ţări. Peste 80% din producţia mondială de energie
este dată de Europa (inclusiv C.S.I.) şi America de Nord.
America de Nord reprezintă zona geografică cu cea mai mare producţie de energie
electrică, S.U.A. şi Canada realizând împreună, în anul 1996, 1/3 din producţia mondială.
Dintr-un total mondial de peste 12 000 miliarde kWh peste 3 500 miliarde sunt produşi şi
consumaţi de S.U.A. (25,7% din producţia mondială).

Aproximativ 2/3 din energia electrică produsă de S.U.A. provine din termocentrale
alimentate în special cu cărbuni şi în mai mică măsură cu hidrocarburi. Ele sunt
amplasate în nord-estul S.U.A, între Mississippi şi Oceanul Atlantic.

În vest centralele întrebuinţează ţiţeiul, cărbunele local şi gazele de la furnalele înalte.

Posibilităţi mari pentru amenajări hidroelectrice există în sistemul muntos al


Cordilierilor, pe râurile ce izvoresc din Apalaşi, cât şi în unele sectoare ale fluviului
Mississippi şi a afluenţilor săi. Dintre acestea mai important este sistemul realizat
împreună cu Canada pe fluviul Columbia şi afluenţii săi, pe care s-au construi 25 de
hidrocentrale, cu o capacitate de 20 000 MW, dintre care patru în Canada. Grand Coulee
(6 280 MW), Bonne Ville

(3 000 MW), Arow, Duncan sunt cele mai importante hidrocentrale din acest sistem.
Tot în această parte, pe fluviul Colorado, în aval de Marele Canion, s-a construit uzina
Boulder Dam (3 000 MW) şi marele baraj Hoover (221 m), al doilea ca înălţime din
S.U.A., care a rezolvat problema energetică a oraşului Los Angeles.

A doua zonă hidroelectrică a S.U.A. o constituie Munţii Apalaşi, unde hidrocentralele au


fost amplasate de-a lungul aşa-numitei "linii de cădere" a apelor (fall line). Prin această
măsură s-a urmărit utilizarea cascadelor pe care râurile, care izvoresc de pe versantul
răsăritean al Apalaşilor, le fac de-a lungul liniei de denivelare ce marchează trecerea lor
în câmpia atlantică. Valea râului Tennessee a făcut obiectul unor amenajări complexe
care cuprind 50 de uzine de putere mică şi mijlocie. Lucrări de mare amploare se
desfăşoară în prezent în bazinul fluviului Mississippi şi afluentului său Missouri, unde în
faza finală va dispune de peste 100 de baraje, care vor contribui la regularizarea cursului
marelui fluviu, asigurarea apei pentru irigaţii şi nu în ultimul rând la producţia electrică.

O regiune pusă parţial în valoare o constituie zona Marilor Lacuri. Folosind condiţiile
naturale favorabile au fost construite aici câteva hidrocentrale, dintre care cea mai
importantă este Robert Moses (1 950 MW), care foloseşte căderea de apă a cascadei
Niagara.

O mare amploare a căpătat-o construirea de centrale nucleare, care deţin aproximativ


20% din producţia totală de electricitate. Mari uzine nuclearoelectrice funcţionează la
Hartsville în Kentucky (cu 4 932 MW), cea mai mare, Chicago, Berkeley, Oak Ridge,
Portsmouth etc. Numeroase centrale funcţionează în jurul Marilor Lacuri (Perry pe malul
lacului Erie - 2 400 MW, Zion pe malul lacului Michigan - 2 200 MW etc.).

S-a trecut, de asemenea la folosirea energiilor neconvenţionale geotermice, solare,


eoliene cu ponderi încă modeste în producţia naţională.
Canada are o producţie excedentară de curent electric, în mare parte hidroenergetică
(65%). Numeroase lacuri, râuri şi râuleţe cu debite bogate şi constante, dispuse pe diferite
trepte de altitudine, legate prin repezişuri şi cascade, risipite pe tot întinsul scutului
canadian, înmagazinează după unele aprecieri rezerve de 900 md. kWh/an.

Cele mai importante hidrocentrale sunt construite în partea de răsărit a ţării, în provinciile
Québec (46%) şi Ontario (30%), restul fiind distribuite inegal între regiunile din vestul şi
centrul ţării. Dintre centralele hidroelectrice mari, cu o capacitate de peste 1 000 MW, se
remarcă cele de pe fluviul Sfântul Laurenţiu (La Grande, Beauharnois) şi afluenţii săi
(sistemele Saguenay, Manicouagan şi Outard). De asemenea au fost construite mari
hidrocentrale pe fluviile Churchill (Churchill Falls - 5 200 MW), Saskatchewan, Nelson.
În ultima perioadă s-a trecut şi la amenajarea, împreună cu S.U.A., a fluviului Yukon din
Alaska.

În Canada termocentralele furnizează doar 1/5 din producţia totală, fiind cantonate în
vest. A sporit continuu producţia de energie obţinută în centralele nucleare (18,3%). Se
preconizează folosirea energiei mareomotrice din Golful Fundy, unde se apreciază că
acestea înregistrează amplitudinea maximă de pe Terra.

EUROPA

CONTINENTUL EUROPEAN.

Europa septentrională. Producţia totală a acestei zone este de circa 400 miliarde kWh,
din care Suedia produce 148 miliarde kWh, Norvegia 123 md. kWh, Finlanda 63
md. kWh.

În Suedia majoritatea hidrocentralelor sunt situate pe paralela de 60° latitudine sau


la sud de această paralelă. Pe lacul Seljan, în bazinul lacului Väner şi în localitatea
Gotelf, la Parjous în apropierea Cercului Polar şi la Stornorrfors se află cele mai mari
hidrocentrale (cu peste 500 MW), restul uzinelor având capacitate mai mică. Pentru a
putea solicita energia apelor, majoritatea uzinelor au fost construite sub pământ (60-160
m).

Cea mai mare uzină termoelectrică se află lângă Göteborg (850 MW). Este de remarcat
ponderea însemnată a energiei obţinute în centralele atomice: 47%.

Norvegia obţine aproape în totalitate energia electrică în hidrocentrale, răspândite pe


versantul occidental al platoului scandinav, între Sognefjord şi Hardangerfjord.
Principalele uzine sunt localizate în lungul văilor Glommer,Drammer, Skien, Nummedal.

În Finlanda uzinele hidroelectrice, care depăşesc 5 000 MW putere instalată, dau circa
20% din întreaga producţie a ţării. Uzinele hidroelectrice cele mai importante sunt pe
cascada Imatra şi pe râurile Vooksi Oulu Joki şi Hariavalta; centralele electronucleare,
reprezintă 30% în bilanţul electroenergetic.
Europa Centrală şi de Est (inclusiv C.S.I.).

Un rol deosebit în cadrul producţiei de energie electrică îl deţine C.S.I., a cărei producţie
în balanţa mondială este de 13%. Volumul producţiei sale, care în 1992 a reprezentat
peste 1 400 miliarde kWh, o situează pe locul doi în lume. Din această producţie, 2/3 este
furnizată de uzine termoelectrice. Puternice termocentrale se află în bazinul Moscovei
(Konakovo, Kostroma cu câte 2 400 MW putere instalată fiecare), Belovo şi Nazarov
(bazinul Kuzneţk), Baku (Azerbaidjan), Troiţk (Ural).

Hidrocentralelor, le revine 16% din întreaga cantitate de energie electrică produsă în


ţară. În unele regiuni hidroenergia reprezintă practic unica sursă de energie şi cea mai
ieftină (în nord-vest în Karelia, peninsula Kola, în Caucaz şi într-o anumită măsură în
centrul părţii europene).

Mari fluvii bogate în ape, cum sunt Volga, Nipru, Obi, Enisei, Angara pun în mişcare
turbinele unor uriaşe centrale hidroelectrice. Cel mai important sistem este cel de pe
Volga, unde s-a format o adevărată cascadă de hidrocentrale cu o putere instalată de 13
600 MW. Mai importante sunt Volgograd şi Kuibîşev, de peste 2 000 MW, fiecare,
Saratov, Ceboksari şi Votkinsk de peste 1 000 MW fiecare. Resursele energetice ale
Niprului sunt concentrate pe cursul său mijlociu şi inferior, pe care se află în funcţiune 6
hidrocentrale (Kiev, Kanev, Kremenciug, Dneproghes ş.a.) cu o putere de peste 3 000
MW.

Mari sisteme hidroenergetice funcţionează pe marile fluvii siberiene. Astfel, în bazinul


Eniseiului s-au construit hidrocentralele de la Krasnoiarsk

(5 000 MW), Saian Sushensk (6 400 MW), Osinovka (8 000 MW), iar pe afluentul său
Angara cele de la Bratsk (4 500 MW) şi Ust Ilimsk (4 300 MW). Puternice uzine
hidroelectrice funcţionează pe fluviul Obi (Novossibirsk) şi afluentul său Irtîş (Ust-
Kamenogorsk şi Buhtarama). O atenţie deosebită s-a acordat amenajării apelor care
coboară din Caucaz,precum şi celor ce-şi au obârşiile în Podişul Pamir şi munţii Tian-
Şan.

Cele 42 de atomocentrale de care dispune astăzi C.S.I. sunt amplasate în general în uzine
de mare putere (Beloiarsk, Sankt Petersburg, Cernobîl, Jgnalina, Hmelnitkii) şi contribuie
cu 9% la producţia de energie electrică.

În mod experimental funcţionează centrala mareomotrică din Golful Kislaia (Peninsula


Kola), altele fiind în stadiu de construcţie la Marea Albă (Mezen, Lumbovska), precum şi
centrale geotermice (Kamciatka) şi eoliene (Crimeea) de capacitate mică.

Germania este, după S.U.A., C.S.I., Japonia, China, al cincilea mare producător al lumii
de energie electrică. Caracteristică acestei ţări este ponderea mare a energiei termice:
circa 2/3. Hidrocentralele, care reprezintă 4,6% din producţia totală, sunt concentrate mai
ales în regiunile alpine, pe cursul superior al Rinului şi Dunării, în Bavaria şi în general
acolo unde lipsesc alte surse de energie. Termocentralele sunt localizate în special în
Ruhr şi în întregul bazin al Rhinului. Sunt cunoscute ca importante centralele
termoelectrice Boxberg (3 500 MW), Frimmersdorf (2 300 MW) , Köln, Aachen,
Leipzig, Halle etc.

O parte din ce în ce mai importantă a producţiei de energie electrică se obţine în


centralele nucleare (29%), cantonate în regiunea Rhinului Mijlociu, Bavaria, Saxonia
Inferioară.

Datorită lipsei unei rezerve însemnate de combustibili minerali, Franţa a căutat să-şi
orienteze producţia de energie electrică prin folosirea energiei nucleare, precum şi
valorificarea resurselor regenerabile - energia mareelor, geotermică şi cea solară. S-a
ajuns astfel ca Franţa să deţină cea mai mare capacitate instalată în centrale
atomoelectrice din Europa (58 000 MW) şi cea mai mare pondere a electricităţii de
provenienţă nucleară în producţia totală de electricitate (76,6%) de pe întregul glob.

Termocentralele importante sunt situate în apropierea bazinelor carbonifere


(Nord - Pas de Calais), în porturile petroliere (Marsilia, Le Hâvre), precum şi în
apropierea Parisului (cu termocentrala Porcheville 2 340 MW).

Principalele zone unde au fost construite hidrocentrale sunt: munţii Alpi, cursul Rhonului
şi a afluenţilor acestuia (Ain, Isere, Durrance), Podişul Central pe Loire (Crluse,
Dordogne Truyere) şi Pirineii Centrali etc. Au fost construite şi câteva uzine ce folosesc
energia mareelor. Prima centrală mareomotrice construită în lume a fost cea din estuarul
Rance (240 MW) din Bretagne, situată într-o regiune deficitară în resurse de energie.
Centrale electrice mareomotrice mult mai mari cu caracter experimental s-au mai
construit la Mont Saint Michele şi Brest, fiecare de 1 000 MW. Energia geotermică se
foloseşte deja la încălzitul locuinţelor şi, începând din 1985, pentru producerea de
electricitate. În Pirineii Orientali s-au construit centrale electrice solare (Odeillo,
Targasonne).

În Marea Britanie ponderea o deţin termocentralele alimentate cu cărbuni. În structura


producţiei de energie electrică resursele hidraulice au pondere scăzută (1,85%).
Centralele termoelectrice sunt localizate în principalele bazine carbonifere, acestea
folosind cărbunele inferior şi praful de cărbune sau sunt integrate pe lângă uzinele
siderurgice, utilizând atât cărbunele cât şi gazele de furnal. Numeroase termocentrale
funcţionează în bazinul Scoţiei, în Northumberland - Durham - Yorkshire – Nottingham,
în marile porturi şi în apropierea marilor oraşe.

În 1953 a început construcţia unei centrale atomoelectrice, cea de la Calder Hall


(Cumberland). De atunci au fost construite şi altele, la Berkeley şi Oldsbury în estuarul
Severnului, Winfrith la Marea Mânecii, în insula Anglesey, Wylfa, Humperton (lângă
Glasgow) ş.a. După 1970, odată cu descoperirea şi exploatarea petrolului şi a gazelor
naturale din Marea Nordului, Marea Britanie şi-a redus mult planul de construire a
centralelor atomoelectrice.
În Europa Meridională raporturile dintre producţia de energie electrică şi consum sunt
foarte diferenţiate şi aceasta apare cu atât mai evident dacă o comparăm cu partea
septentrională a Europei. Consumul de energie electrică pe locuitor scade în jur de 1 200
kWh, cu o mare diferenţă între Elveţia care depăşeşte 6 000 kWh şi Peninsula Balcanică,
unde scade în Turcia la 250 kWh şi în Grecia la 600 kWh. Marile producătoare de
energie electrică din această regiune, Italia, Spania, Elveţia, Austria, folosesc rezervele
hidraulice ale râurilor cu debit mai bogat. Italia a cunoscut în ultimele decenii o
dezvoltare accelerată a producţiei de energie electrică (243 miliarde kWh în 1995),
însoţită de modificări în structura resurselor folosite pentru obţinerea curentului electric.
Majoritatea hidrocentralelor, se află în Italia de Nord, la poalele Alpilor: în Piemont,
Lombardia, Valle d'Aosta, Trentino, Alto Adige se află majoritatea hidrocentralelor.
Mari termocentrale, care funcţionează cu cărbune, petrol şi gaze naturale din import, au
fost amplasate în apropiere de Roma, precum şi în porturi (Genova, Napoli, Veneţia).
Numeroase centrale geotermice au fost puse în funcţiune, încă de la începutul acestui
secol, în partea central-nordică a Italiei, mai cunoscută fiind cea de la Larderello (440
MW), la care se adaugă alte 7 centrale mai mici care dau împreună 1,5% din producţia de
electricitate a ţării. De asemenea a fost construită şi conectată la reţeaua de alimentare cu
energie electrică centrala solară de la Adrano (Sicilia).

Ţările din Peninsula Iberică dispun de un potenţial hidroenergetic bogat şi bine


valorificat, determinat de energia mare a reliefului şi reţeaua hidrografică cu debit
constant şi bogat.

În Spania (164 miliarde kWh), hidrocentralele dau 15% din producţia de energie
electrică. Numeroase amenajări se află pe fluviul Tajo, pe Ebro şi afluenţii săi care
izvorăsc din Pirinei. Termocentralele funcţionează în bazinele carbonifere din nord
(Asturia), pe lângă marile porturi şi în centrele industriale importante. Acestora li s-au
adăugat, în ultimii ani, centrale electronucleare, pe valea Tagului la Zoriţa, iar pe cea a
Ebrului la Santa Maria de Garona, cu participare importantă în producţia totală (30%).

ASIA. Pe continentul asiatic (fără C.S.I.) există trei mari producătoare de energie
electrică: Japonia, China, India.

Dezvoltarea accelerată a producţiei de energie electrică a constituit o trăsătură de seamă a


economiei japoneze (peste 993 miliarde kWh, locul doi pe glob în anul 1995) şi a fost
însoţită de modificări în structura resurselor folosite pentru obţinerea de curent electric.
Cele mai mari uzine termoelectrice se află concentrate în ariile cu un consum mare de
energie (Tokyo, Yokohama, Nagoya, Kobe, Kitakyushu). În paralel s-a trecut la
valorificarea potenţialului bogat al râurilor. Uzinele hidroelectrice din Japonia sunt strâns
legate de cantitatea precipitaţiilor şi mai ales de regimul musonilor din anotimpul ploios.
Hidrocentralele se află concentrate în centrul insulei Honshu, pe principalele cursuri de
apă (pe Shinano 10 centrale, pe Tone 4, pe Agana 3). În ultimii ani s-a pus un accent
deosebit pe construcţia centralelor nucleare dispunând de 32 grupuri producătoare
totalizând 25 000 MW (cea mai mare centrală, cea de la Fukushima, având 5 000 MW).
Aceste centrale sunt completate prin uzine care folosesc energiile nonconvenţionale:
geotermice, solare, eoliene cu ponderi încă modeste în producţia naţională.

În China, industria electroenergetică se bucură de largi posibilităţi de dezvoltare. La


bogatele rezerve de cărbune se adaugă şi importante cursuri de apă, al căror potenţial
hidraulic este evaluat la 540 000 MW şi care ar putea să producă 2 100 miliarde kWh
anual.

Aproximativ 2/3 din producţie este dată de termocentrale, construite în apropierea


exploatărilor carbonifere: Anshan, Harbin, Tiantzin, Senian. Centralele hidroelectrice
sunt concentrate mai ales în China de nord-est şi centrală şi dau aproximativ 17% din
producţia totală, care a fost de 984 miliarde kWh în anul 1995. Importante hidrocentrale
construite în cadrul sistemului energetic al Chinei de Est sunt localizate la Fînman şi pe
cursul superior al fluviului Sungari şi Siaohunsi şi la Iunfen pe Yalu. Mari lucrări au fost
finalizate pe Yangtze (Lunsiha şi Sansia), iar pentru Huanghe proiectele prevăd în final
construirea a 50 de hidrocentrale cu o putere instalată de 23 000 MW.

În Asia de Sud, India este cea mai importantă producătoare de energie electrică, în
general pe seama unor mari rezerve de cărbune şi a potenţialului hidroenergetic bogat.
Puterea instalată a centralelor electrice depăşeşte 30 000 MW din care termocentralelor le
revine 75%, urmându-le hidrocentralele (23%), şi atomocentralele (2%). Puternice
termocetrale funcţionează în regiunea central-sudică, fiind amplasate fie în bazine
carbonifere, fie în mari centre industriale (Mumbai, Calcutta, Madras, Bangalore).
Principalele cursuri de apă cu potenţial hidroenergetic sunt situate de-a lungul munţilor
Himalaya (din Madhya-Pradesh şi până în Assam) şi în Ghaţii de Vest, pe care au fost
instalate hidrocentrale de mare capacitate (Sharavat, Tatte Groupe, Kenys). "Proiectul
Indus" prevede construirea a peste 20 de hidrocentrale cu o putere instalată de 7 000 MW.

Celelalte zone de pe glob produc circa 500 miliarde kWh, furnizate aproape exclusiv de
termocentrale asociate în cadrul grupărilor industriale sau al marilor oraşe. AMERICA
LATINĂ are, în ansamblul ei, o producţie restrânsă (5%) din cea mondială, deşi deţine
rezerve mari de hidrocarburi şi importante resurse hidroenergetice (15% din cele
mondiale). Importante producătoare de energie electrică sunt Argentina, Brazilia şi
Columbia, restul ţărilor având producţii mici. Cea mai mare producătoare din acest spaţiu
geografic este Brazilia (275 miliarde kWh), majoritatea producţiei fiind obţinută în
hidrocentrale (88,20% din producţie). Cele mai mari amenajări sunt cele de pe Parana şi
afluenţii săi (Paranaibo şi Rio Grande). Pe fluviul Parana a fost construită cea mai mare
hidrocentrală de pe Terra - Itaipu - cu o putere instalată finală de 12 600 MW.

CONTINENTUL AFRICAN

Resursele hidroenergetice (aproape 40% din cele mondiale) sunt slab folosite.
Lucrări importante au fost efectuate în Zimbabwe pe Zambezi (la Kariba), în Guineea
(Kankoure), în Ghana (proiectul Volta), în Egipt (Assuan pe Nil), în Kenya (Seven
Farks), în Nigeria (pe Niger la Kainji).
În România începuturile folosirii energiei electrice se fixează în ultima parte a
secolului al XIX-lea (în 1882 primele încercări de iluminare la Bucureşti, în 1884 prima
uzină electrică pentru iluminatul străzilor şi a fabricilor la Timişoara), când se trece şi la
construirea primei uzine hidroelectrice de pe râul Sadu (1896).

După al doilea război mondial au fost construite mari termocentrale atât în zonele de
extracţie a combustibililor, cât şi în zonele mari consumatoare. S-a acordat, de asemenea,
o mare atenţie valorificării potenţialului hidroenergetic al principalelor râuri (Bistriţa,
Argeş, Lotru, Sebeş, Someş ş.a.), prin amenajarea lor complexă, folosirea unor noi surse
de energie geotermală, solară, eoliană. De asemenea, energia nucleară se valorifică
începând cu anul 1996, prin darea în exploatare, a primei centrale nuclearo-electrice din
ţară.

A fost realizat sistemul energetic naţional şi interconectarea sa cu cel al ţărilor vecine.

În anul 1995 puterea instalată în centralele electrice din ţara noastră a depăşit 22 000
MW, din care 80% (17 600 MW) reveneau termocentralelor, iar 4 400 MW
hidrocentralelor. S-a înregistrat în mod corespunzător o creştere a producţiei naţionale de
energie electrică, precum şi a celei pe locuitor, de la 72,4 kWh în 1938 la 2 415 kWh în
1995.

Studiile privitoare la repartiţia teritorială a unităţilor producătoare de energie electrică


diferenţiază în profil teritorial mai multe grupări electroenergetice.

MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

Minereurile de fier şi siderurgia | Repartiţia geografică a siderurgiei pe glob

Minereurile de fier şi siderurgia

Siderurgia este o industrie de primă elaborare reprezentând, în unele cazuri, până la


80% din valoarea întregii industrii metalurgice. Ea produce semifabricate, care sunt
preluate apoi de industria constructoare de maşini sau de alte ramuri industriale.

Materiile prime utilizate de siderurgie sunt diverse. Minereurile de fier reprezintă


materia primă de bază. Fierul este unul dintre cele mai bundente elemente din scoarţa
Pământului (aproape 5% din compoziţia chimică a sialului), dar cu toate acestea rezervele
totale mondiale (circa 1 030 mld.tone), sunt greu de apreciat.

Tabelul nr. 1

Repartiţia rezervelor de minereu de fier pe continente


Rezerve totale %

(miliarde tone)

Total mondial din 850 100,0


care:

Europa (fără C.S.I.) 36 4,0

C.S.I. 304 36,8

America anglo-saxonă 225 26,4

America Latină 140 16,3

Asia (fără C.S.I.) 74 8,7

Australia şi Oceania 36 4,0

Africa 33 3,8

Sursa: Images économiques du monde, 1998

O categorie aparte este cea a concreţiunilor fero-manganifere de pe fundul


Oceanului Planetar, evaluate la 350 mld.tone, din care 200 mld.tone doar în
Oceanul Pacific.

Tot mai mult este utilizat şi fierul vechi, numeroase ţări reciclând această materie primă
importantă.

În procesul tehnologic de obţinere a produselor siderurgice sunt utilizaţi şi înnobilatorii


oţelului, folosiţi mai ales pentru obţinerea oţelurilor aliate cu calităţi deosebite. Dintre
aceştia cei mai importanţi sunt nichelul, manganul (cea mai însemnată producţie ca
volum, dintre înnobilatori), molibdenul, cromul, vanadiul ş.a.

Repartiţia geografică a siderurgiei pe glob

Tabelul nr. 2
Dinamica producţiei mondiale de fontă, feroaliaje şi oţel

- mil. tone -

1938 1950 1960 1980 1989 1996

Fontă şi 83,0 132,3 258,0 541,0 542,0 512


feroaliaje

Oţel 110,0 192,0 346,0 749,0 794,0 752

Sursa: Images économique du monde, 1998

În Europa, siderurgia este o ramură industrială tradiţională şi bine reprezentată în


numeroase ţări.

Dintre ţările Uniunii Europene (Comunitatea Economică Europeană) cea mai


importantă producătoare este Germania. Ea are zăcăminte de minereu de fier în Munţii
Harz (Salzgitter), din partea centrală, veche regiune de exploatare, precum şi în zona
muntoasă de la sud de bazinul Rhur-ului (Munţii Westerwald), dar conţinutul relativ
sărac în fier (24-33%) şi diminuarea rezervelor datorită îndelungatei exploatări determină
Germania să importe materie primă, în special din Suedia, Luxemburg sau de pe pieţele
sud-americane şi africane.

Principala concentrare siderurgică o reprezintă bazinul Rhur, un exemplu tipic de


siderurgie localizată în bazine carbonifere. Principalele centre sunt: Duisburg, Essen,
Gelsenkirchen, Bochum, Dortmund. Alături de industria carboniferă, siderurgia a făcut
din regiunea Rhin-Rhur cea mai importantă concentrare a producţiei şi consumului din
Europa Occidentală. A doua bază siderurgică germană o constituie bazinul Saar, situat
în extremitatea sud-vestică a ţării, la graniţa cu Franţa; centrele fiind grupate în jurul
oraşului Saarbrücken.

În partea centrală a Germaniei cele mai importante centre sunt Salzgitter, Calbe,
Brandenburg (în apropiere de Berlin), iar în extramitatea estică Eisenhüttenstadt, pe Oder.

Tabelul nr. 3

Principalii producători de oţel sunt:

- 1996-

Nr. Ţara (prod.) Milioane %


tone
crt.
1 China 100,3 13,3

2 Japonia 98,8 13,1

3 SUA 94,2 12,5

4 Rusia 49,1 6,5

5 Germania 39,8 5,3

6 Coreea de 38,9 5,2


Sud

Sursa: Images économique du monde, 1998.

Tabelul nr. 4

Principalii producători mondiali de fontă, feroaliaje sunt:

A. FONTĂ ŞI FEROALIAJE

1996

Nr. Ţara mii tone %

crt.

1 China 96,4 18,8

2 Japonia 73,8 14,4

3 SUA 49,4 9,6

4 Rusia 36,1 7,0

5 Germania 30,0 5,9

Sursa: Images économique du monde, 1998.

Franţa dispune de rezerve relativ însemnate de minereu de fier în Lorena, în Bretagne, în


sudul ţării. Cele mai importante sunt exploatările din Lorena - rezervele sunt estimate la
circa 6 mld.tone - grupate fie spre graniţa cu Belgia şi Luxemburg, fie în jurul oraşului
Nancy. Ele contribuie cu mai bine de 9/10 la producţia de minereu de fier franceză, deşi
aceasta a scăzut considerabil (de la 63 mil.tone în 1960, la 52 mil.tone în 1974 şi la 0,45
mil.tone în 1995),

A doua bază siderurgică a Franţei este regiunea nordică (Flandra franceză). Pornind cu
Valenciennes şi alte câteva centre mai la est şi continuând cu Lille şi împrejurimile până
la Dunkerque - unde s-a dezvoltat o siderurgie portuară.

Alte centre sunt situate în nord-vestul Franţei, pe axa Rhonului sau în cadrul centurii
pariziene, făcând ca Franţa să se numere printre marii producători în domeniu. Astfel, în
producţia de oţel ea ocupă locul 12 în lume, cu 17,5 mil.tone în 1996.

Şi ţările Beneluxului (Belgia, Luxemburg, Olanda) reprezintă importanţi producători


siderurgici, dar cu trăsături specifice de la o ţară la alta. Astfel, în Belgia (11,0 mil.tone
oţel în 1996, locul 18 pe plan mondial) industria siderurgică este grupată în partea
central-sudică, pe axa Mons-Charleroi-Namur-Liege, de-a lungul văilor Sambre şi
Meuse, căi navigabile. Cărbunii cocsificabili din zonă, arterele fluviale şi canalele
navigabile, tradiţia meşteşugărească au fost aici factorii favorizanţi ai dezvoltării
siderurgiei. Lipsa minereurilor de fier (producţia proprie este practic neînsemnată) a fost
compensată cu importul din Luxemburg-ul vecin, Lorena franceză, Suedia, Spania,
Brazilia sau fostele sale colonii africane. Deşi un stat mic, Luxemburgul are o puternică
siderurgie concentrată în sudul ţării, într-o serie de centre mici şi mijlocii la graniţa cu
Franţa. Dacă resursele proprii, fie de minereu, fie de cărbune, au favorizat dezvoltarea
siderurgiei în Belgia şi Luxemburg, în schimb, în Olanda, întâlnim o siderurgie portuară
deoarece aceasta se bazează aproape exclusiv pe importul de materii prime. Cel mai
important centru este Ijmuiden, un avant-port al Amsterdamului, cu o producţie de circa 5
mil.tone de oţel anual, adică aproape întreaga producţie olandeză.

În Marea Britanie, Anglia centrală rămâne o regiune marcata de dezvoltarea


siderurgiei, chiar dacă în ultimele decenii se remarcă o remodelare industrială. Prezenţa
minereurilor de fier, a cărbunilor şi a materiilor prime agricole au favorizat dezvoltarea,
Midlands-ului de Est, a industriilor metalurgică, textilă şi alimentară în trei centre
puternic industrializate - Nottingham, Derby, Leicester - a căror influenţă se interferează,
devenind centre metropolitane. Siderurgia este caracteristică şi Midlands-ul de Vest,
unde Birmingham constituie una dintre cele mai mari metropole industriale, în jurul
căruia gravitează o serie de alte centre mai mici, unele cu profil siderurgic. Dacă
minereurile de fier, şi mai ales cărbunii, au constituit baza puternicei dezvoltări
industriale de aici, în prezent regiunea - printre primele din Marea Britanie - s-a orientat
spre industriile "de transformare" (prelucrătoare) ce necesită un consum redus de materii
prime.

În regiunea Yorkshire, de la nord de Midlands, apare un peisaj industrial


carbonifer şi siderurgic, în care este situat unul dintre cele mai mari centre siderurgice din
Anglia, Sheffield (539 000 locuitori, respectiv 1 293 000 locuitori aglomeraţie urbană).
Dar industria textilă - prelucrarea lânii - de la care a pornit industrializarea zonei
completează acest profil, generând o regiune industrială complexă.
Pe coasta estică a Angliei, unde principalele estuare de aici au atras, de-a lungul timpului,
industria, estuarul Tees a avut o dezvoltare recentă considerabilă. Nu numai că aici
ajunge terminalul Ekofisk din Marea Nordului, determinând dezvoltarea petrochimiei,
dar şi alte ramuri, între care şi siderurgia, au cunoscut un avânt important (centrul
principal - Middlesbrough). Acelaşi lucru se poate afirma şi despre estuarul Humber
de la sud de Tees, unde siderurgia a cunoscut o continuă modernizare, centrul siderurgic
portuar Hull fiind cel mai important, în timp ce declinul bazinului carbonifer din regiunea
estuarului Tyne a însemnat un recul şi pentru siderurgia, mai veche, de la Newcastle şi
împrejurimi.

Ţara Galilor reprezintă prima zonă siderurgică a Marii Britanii, ca producţie. Grupate în
centrele Port Talbot, Cardiff şi Newport, siderurgia cunoaşte însă un declin însemnat în
ultima perioadă, în Scoţia, în regiunea estuarului Clyde, la Glasgow şi în împrejurimi.

Micile zăcăminte de minereu de fier din insulele Sardinia, Elba sau de pe coasta estică a
Italiei nu pot asigura necesarul de materie primă pentru o siderurgie puternică (locul 8 în
producţia mondială de oţel - 24,0 mil.tone în 1996) şi cu tradiţie. De aceea Italia importă
mare parte din materiile prime necesare. Siderurgia italiană se grupează:

- la poalele Alpilor, în special pe valea Aosta, legată de potenţialul hidroenergetic


valorificat aici, fiind o electrosiderurgie axată pe producţia de oţeluri aliate şi superioare;

- în nordul industrializat Lombardia, Piemont şi în centrele de la Torino, Milano,


Brescia (cea mai mare grupare siderurgică din Italia) ş.a.

- în porturi, Genova (şi Cornigliano, în apropiere), La Spezia, Livorno, Piombino, lângă


Neapole (Torre Annunziata) etc.

Din structurile complexe ale Munţilor Cantabrici, Cordiliera Betică, Munţii Iberici ş.a. se
extrag anual circa 4 mil.tone minereu de fier (exprimat în fier conţinut). Capacitatea de
prelucrare a industriei siderurgice din Spania este însă mult mai mare (12,75
mil.tone oţel în 1996, 5 mil.tone fontă şi feroaliaje în 1992), ceea ce face ca această ţară
să importe materia primă necesară. Principalele centre siderurgice sunt grupate pe
litoralul nordic - Gijon, Aviles, Oviedo, Bilbao - în Ţara Bascilor şi Asturia.
Acestora li se adaugă Cartagena, Sagunto (lângă Valencia) ş.a. pe litoralul mediteranean.

Suedia este o ţară cu tradiţie în industria siderurgică. Ea dispune de importante rezerve


de minereu de fier (13,0 mil.tone producţie în 1995, locul 11 în producţia mondială), în
Laponia (65-68° lat. N.), cu exploatările de la Kiruna şi Gällivare. La Gällivare, pe o
lungime de 6-7 km şi o lăţime de 2 km, se găseşte un mare număr de lentile de fier
(magnetit, cu un conţinut de metal ridicat, 62-68%, printre cele mai valoroase din lume).
La Kiruna minereul se continuă până la 800 m adâncime. Minereul extras în zonă
participă cu 2/3 la producţia de minereu a ţării. Cele două mari zăcăminte sunt legate de
portul Lulea (important centru siderurgic), la Golful Botnic, şi portul norvegian Narvik,
la Marea Norvegiei, port ce are o mai lungă perioadă de funcţionare anuală decât Lulea,
datorită curentului cald al Norvegiei. A doua zonă cu zăcăminte se găseşte în partea
central-sudică a Suediei (Bergslagen-Grangesberg), la 200 km nord-vest de Stockholm,
iar o altă zonă în sud, la Danemarr.

Cea mai pternică concentrare siderurgică o întâlnim în partea centrală, în strânsă


legătură cu potenţialul hidroenergetic din zonă (este caracteristică electrosiderurgia), cu
centre mici şi mijlocii (Karlskoga, Axelosund, Soderfors etc.).

Austria se situează, ca producţie, în apropierea Suediei, pentru această ţară fiind


reprezentativă siderurgia dunăreană, legată de transportul de materii prime pe fluviu (cel
mai important centru siderurgic - Linz - este situat în amonte de Viena) şi pe afluenţii săi
(Enns, Mur - mai multe centre mici).

Celelalte ţări ale U.E. (Grecia, Portugalia, Irlanda, Danemarca, Finlanda) au o siderurgie
mai puţin reprezentativă, cu centre mici de producţie, adesea integrate unor complexe
industriale.

Ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est şi Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.),


deşi parcurg o perioadă de criză în domeniul siderurgic, se apropie ca pondere de
membrii U.E.

Dacă în Polonia şi Cehia siderurgia, tradiţională, este legată de bazinele carbonifere


(Silezia Superioară în Polonia - Kattowice, Gliwice, Zabrze, Chorzow şi Nova Huta,
lângă Cracovia, cel mai mare combinat polonez, dar şi foarte poluant; bazinul Ostrava cu
centrele Ostrava, şi Karvina şi bazinul Boemiei, cu centrul principal Kladno, în Cehia),
pentru Ungaria siderurgia este, ca şi în cazul Austriei, legată de Dunăre (cel mai
important combinat siderurgic, cel de la Dunaujvaros, se află la sud de Budapesta). La fel
şi Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru), cu un centru de talie medie (Smederevo) la sud de
Belgrad, tot pe Dunăre. Bulgaria îşi are principala bază siderurgică la vest de Sofia, la
Pernik, în apropierea unor zăcăminte de fier, cărbuni şi energie electrică.

Comunitatea Statelor Independente deţine mari rezerve de minereu de fier,


minereuri auxiliare, cărbuni cocsificabili şi alte categorii de materii prime ce au favorizat,
în contextul politicii economice din anii '60-'70 spre dezvoltarea accelerată a industriei
grele, inclusiv a siderurgiei.

C.S.I. este cel mai mare producător de minereu de fier din lume (198,4 mil.tone în 1991
adică 21,0% din producţia primilor 15 producători) şi printre primii exportatori mondiali.
Principala bază siderurgică a C.S.I.-ului rămâne sud-estul Ucrainei. Zăcământul de la
Krivoi-Rog (circa 20 mld.tone), situat la cotul Niprului, participă cu aproape jumătate la
producţia C.S.I. Se adaugă zăcământul de la Kerci (circa 3 mld.tone) din peninsula
Crimeea, valorificat din perioada interbelică. Aceste bogate zăcăminte, cărora li se
adaugă exploatările de mangan de la Nikopol (40% din producţia ţării), cărbunii
cocsificabili din bazinul Donbas, mari centrale electrice, căile de navigaţie (pe Nipru, pe
Don, pe canalele ce le leagă, ieşirea la Marea Neagră prin Marea Azov) şi tradiţia
prelucrării metalelor au condus la conturarea unor centre siderurgice, parte integrantă a
unui complex industrial: Doneţk şi Makeevka din apropierea bazinelor carbonifere,
Dnepropetrovsk, Zaporoje, Nikopol ş.a. legate de hidroenergia de pe Nipru
(electrosiderurgie), Krivoi-Rog şi Kerci

Unul dintre cele mai mari zăcăminte puse în exploatare este cel de la Kursk-Belgorod,
din regiunea Colinelor Voronej, participând cu 15% la producţia ţării. Prin puternicul
câmp magnetic pe care-l crează este cunoscut sub numele de "anomalia magnetică de la
Kursk".

A doua bază siderurgică este regiunea Munţilor Ural. Minereurile de fier exploatate
mai ales în sudul Uralilor, la Magnitnaia (minereu cu un conţinut de 70% fier), au dus
la dezvoltarea a numeroase centre siderurgice mari. De la nord la sud cele mai importante
sunt Serov, Nijni Taghil, Ekaterinburg, Celeabinsk, Magnitogorsk.

Siderurgia siberiană şi din Asia Centrală s-au dezvoltat pe baza zăcămintelor proprii
de minereu de fier şi a cărbunilor cocsificabili. Principalele exploatări sunt la Tastagol,
Temir Tau, Atasu, Telbeş în Siberia Occidentală şi în Kazahstan, Angara Pit, Angara
Ilim, în Siberia Centrală. Centrele cele mai importante sunt Novokuzneţk, Novosibirsk,
Kemerovo (în sudul Siberiei Occidentale), Temir Tau (Asia Centrală) ş.a. În Siberia
Occidentală şi Kazahstan există importante rezerve de mangan, crom - în nordul lacului
Aral, cele mai însemnate din C.S.I., pe teritoriul Kazahstanului, - molibden (dar şi în
Siberia de Est şi Caucaz) ş.a.

În Asia (fără C.S.I.) siderurgia are patru piloni principali: China Japonia, Coreea de Sud
şi India. Acestea deţineau peste 1/3 din producţia mondială de oţel, în 1996.

Japonia ocupă locul II în producţia mondială de oţel (98,8 mil.tone în 1996) şi locul III
în producţia de feroaliaje (74,7 mil.tone în 1992). Apoi siderurgia japoneză se
caracterizează prin concentrarea mare de capital, prin modernitate, productivitate ridicată
(mult timp a avut unul dintre cele mai ridicate ritmuri de creştere a producţiei), consum
redus de materii prime şi producţie axată pe oţeluri de calitate superioară. Produsele
siderurgice ocupă un loc însemnat în exportul Japoniei.

Cele mai importante grupări industriale cu profil siderurgic sunt:

- Nordul insulei Kyushu, unde conurbaţia Kytakyushu grupează mai multe centre de
talie diferită;

- Osaka-Kobe-Sakai, unde siderurgia este prezentă cu mari capacităţi de prelucrare;

- Golful Tokyo, cu centrele marii conurbaţii Tokyo - Kawasaki – Yokohama – Chiba,


unde siderurgia este parte componentă a unui ansamblu de ramuri industriale. Alături de
aceste grupări mai putem aminti numeroase alte centre ca Hiroşima şi împrejurimile,
Muroran (în insula Hokkaido, în port) etc.

R.P.Chineză dispune de importante rezerve de minereu de fier (circa 100 mld.tone, din
care 30 mld.tone minereu de calitate superioară), concentrate în China de Nord-Est,
China de Nord-Vest, China Central-Sudică şi Mongolia Interioară. De altfel, ocupă locul
I în producţia de minereu de fier: 250 mil.tone în 1995 (1/4 din totalul mondial).
R.P.Chineză detine alături de Thailanda, Myanmar (Birmania) şi cele două Corei 2/3 din
rezervele mondiale de wolfram (tungsten) - siderurgia consumând 90% din producţia
mondială de wolfram - şi participă cu aproape 1/2 la producţia mondială.

Siderurgia chineză este distribuită în numeroase centre mici şi mijlocii axate pe producţia
de fontă şi feroaliaje (93 mil.tone în 1995, locul III mondial). Nu lipsesc însă şi marile
concentrări siderurgice. Principala bază siderurgică, legată de cărbunii cocsificabili,
minereurile de fier şi forţă de muncă numeroasă, ieftină şi calificată, este China de
Nord-Est, cu centrele de la Anshan, Fushun, Shenyang, Benxi. În China
Centrală, pe fluviul Yangtze (Chang Jiang), un mare centru este Wuhan, apoi Daye ş.a.
Este o siderurgie portuar-fluvială. Asemănătoare este şi cea de pe Huanghe, cu centrele
Tayuan, Beijing şi împrejurimile, Tianjin ş.a. şi tot siderurgie portuară întâlnim şi la
Shanghai, mare şantier naval şi principalul port chinez. În regiunea autonomă Mongolia
Interioară s-a creat o altă bază siderurgică, cu combinatul de la Baotou.

India dispune de rezerve de minereuri de fier apreciate la circa 29 mld.tone.


Extracţiile se găsesc în nord-estul ţării, în statele Bihar şi Orissa ("Centura de fier a
Indiei", minereu de calitate superioară ce conţine vanadiu şi titan), provinciile centrale
între Hyderabad şi Raipur (Podişul Deccan), în sud în statul Mysore (60% conţinut
metalic) şi Munţii Ghaţii de Vest. Producţia sa a crescut considerabil, de la 3 milioane
tone în 1938 la 62 mil.tone în 1995, ce o plasează pe locul 6 în lume. Creşterea mare a
producţiei se datorează dezvoltării siderurgiei proprii, dar mai ales exporturilor pe care
India le face îndeosebi în Japonia, principalul său debuşeu. Totodată India dispune şi de
însemnate rezerve şi exploatări de mangan (în partea centrală - Bihlai, la nord de
Mumbai), titan şi alte metale ajutătoare.

Cu toate acestea, industria siderurgică indiană este sub posibilităţi, deşi produce 20,2
mil.tone fontă şi feroaliaje (locul 9 în 1995 pe plan mondial) şi 22,9 mil.tone oţel (locul 7
mondial în 1995). Principalele centre siderurgice sunt amplasate în partea de nord-est a
ţării - Jamshedpur, Asansol, Taleher - combinatul de la Bhilai, din partea central-estică a
ţării.

În America de Nord, atât Statele Unite, cât şi Canada şi Mexicul au importante rezerve
de minereu de fier şi metale auxiliare, dar siderurgia se află pe diferite trepte de
dezvoltare.

S.U.A. ocupă locul 5 în producţia mondială de minereu de fier (39,3 mil.tone în 1995),
iar rezervele sunt apreciate la circa 10 mld.tone. Ele sunt localizate în bazinele din zona
Marilor Lacuri (4 mild.tone rezerve, cu peste 50% conţinut de metal, pe teritoriul
statelor Minnesota - exploatarea Mesabi Range, cea mai importantă - Michigan,
Wisconsin), care participă cu 2/3 la producţia ţării, şi Munţii Apalaşi (10% din producţia
ţării), cu exploatări în statele Alabama, Georgia, Pennsylvania ş.a. Statele Unite mai deţin
minereuri de fier în partea centrală (statele Missouri, Texas) şi în vest (statele Wyoming,
New Mexico, Arizona, California). Dintre înnobilatorii oţelurilor, S.U.A. are importante
rezerve de wolfram (statul Nevada), mangan, vanadiu (în special în Podişul Colorado)
ş.a. Stimulată de-a lungul timpului de dezvoltarea industrială, de extinderea căilor ferate,
de trecerea S.U.A. în fruntea furnizorilor de armament, mai ales în cel de al doilea război
mondial, ca şi de marile rezerve de cărbuni cocsificabili, minereuri de fier de bună
calitate etc., siderurgia Statelor Unite, deşi a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, s-a dezvoltat rapid dominând mult timp ierarhia mondială a producătorilor. În
prezent S.U.A. ocupă locul 3 mondial în producţia de oţel (94,2 mil.tone în 1996) şi locul
4 în producţia de fontă şi feroaliaje (53,1 mil.tone în 1993); criza din domeniul siderurgic
afectează însă şi S.U.A.

Siderurgia rămâne o specializare a nord-estului industrializat. Cea mai puternică


concentrare de centre siderurgice se găseşte în statul Pennsylvania, datorită marelui
bazin huilifer al Apalaşilor. Minereul de fier este adus pe Marile Lacuri şi pe canalul
Ohio. Cel mai important centru este Pittsburgh, situat în centrul marii regiuni industriale
ce se întinde de la Oceanul Atlantic la Marile Lacuri, care, alături de alte centre
(Johnstown, Butler ş.a.) ce gravitează în jurul său, concentrează 1/5 din producţia S.U.A.

Tot tradiţionale sunt şi centrele ce gravitează spre Philadelphia (Harrisburgh, Bethlehem,


Morrisville), în care este folosit pe scară largă şi fierul vechi; acesta este utilizat şi pe
coasta nord-atlantică. Mari capacităţi de prelucrare sunt la Sparrow Point, New York
(carierele Bronx - şi Staten Island, avantportul Newark - 1 500 km de cheiuri),
Everett - Boston.

În zona Marilor Lacuri. Chicago, al doilea centru siderurgic al S.U.A., cu uzinele


amplasate în oraşele-satelit ale aglomeraţiei urbane: East-Chicago, Gary ş.a.

În sud-estul S.U.A. se distinge o concentrare de centre siderurgice pe teritoriul


statului Alabama, în jurul oraşului Birmingham.

În repartizarea geografică a acestei ramuri industriale s-au produs, în ultimele decenii,


modificări prin construirea de combinate siderurgice în regiunile sudice şi vestice ale
ţării. Acest fenomen este legat de dezvoltarea industriei extractive şi strategice. Astfel de
obiective relativ noi sunt la Houston, St.Louis, Pueblo, Fontana - Los Angeles, Pravo - în
statul Utah, cu capacităţi medii.

Canada are rezerve de minereu de fier apreciate la 120 mld.tone şi ocupă, cu cele 21,5
mil.tone (1995) extrase, locul 7 în lume. Exploatările intense au început după 1950, în
special în Peninsula Labrador (Knob Lake), în provincia Québec, dar şi în insula
Newfoundland (Terra Nova) sau în provinciile Ontario (Steep Rock Lake), Columbia
Britanică, insulele vestice (Vancouver, Queen Charlotte). Canada este un mare
exportator.

Producţia sa de oţel a crescut de la 13,5 mil.tone în 1974 la 25,9 mil.tone în 1992,


plasând-o pe locul 7 mondial, scăzând în 1996 la 14,73 mil. tone, în timp ce producţia de
fontă a scăzut, în perioada 1974 – 1992, de la 9,7 mil.tone la 8,6 mil.tone (împreună cu
feroaliajele). Cele mai mari centre ale metalurgiei feroase sunt situate în zona Marilor
Lacuri (Hamilton, Sault St.Marie), în Noua Scoţie (Sydney, Trenton), legate de materiile
prime locale sau zona de consum deosebit al industriei construcţiilor de maşini
(Montreal).

În America de Sud, Brazilia deţine cele mai mari rezerve de minereu de fier (circa 60
mld.tone), participând cu aproximativ 19,0% (116,8 mil.tone în 1995) la producţia
mondială şi fiind cel mai mare exportator de pe glob. Importante zăcăminte se găsesc în
statul Minas Gerais, la Itabira, Lafaiete ş.a., ce dispun de un minereu cu un conţinut
metalic foarte ridicat (până la 70%), numit itabirit. Dar exploatările de aici, adesea în
carieră, au afectat considerabil mediul încojurător. În urma exploatărilor au rămas uriaşe
gropi, adevărate "cratere antropice", unde revenirea la mediul iniţial este total
compromisă.

Minereuri, tot bogate în fier, mai sunt şi în statele Mato Grosso (marele zăcământ de la
Urucum) şi Parana. Lipsa căilor de transport a limitat exploatările în est şi regiunile
centrale. Astăzi Brazilia foloseşte metode moderne de transport şi dispune de numeroase
instalaţii de concentrare a minereurilor pentru export. Astfel, regiunea Itabira este legată
printr-o cale ferată de portul Tubarao, iar de la exploatarea Germario se efectuează
transportul lichid prin conducte (400 km) până la ţărmul Atlanticului. Brazilia este şi un
important producător de mangan, cu exploatări în teritoriul Amapa, în Mato Grosso şi
Minas Gerais; deţin rezerve însemnate de nichel şi alte metale auxiliare.

Alte ţări sud-americane cu rezerve importante dar, în prezent, cu producţii reduse sunt:
Bolivia (peste 40 mld.tone rezerve certe, remarcându-se zăcământul Mutun, o continuare
a celui brazilian din regiunea Urucum), Venezuela (cu o producţie de 13,4 mil.tone în
1995 şi exploatări la El Pao, Cerro Bolivar în Podişul Guyanelor), Peru, Chile. Siderurgia
este mai bine reprezentată, în afara Braziliei, în Argentina (estuarul La Plata-Buenos
Aires, La Plata şi Rosario ceva mai la nord), Chile (la sud de Santiago).

Subsolul Africii cuprinde zăcăminte atât de minereu de fier, cât şi din majoritatea
minereurilor ajutătoare. Cel mai important producător african rămâne însă Republica
Africa de Sud (21,7 mil.tone, în 1995, minereu de fier extras), cu exploatări mai vechi
în sudul ţării şi mai noi în nordul provinciei Transvaal (Pietersburg). Cantităţile extrase
sunt folosite atât în industria proprie (8,0 mil.tone oţel, în 1996) concentrată în jurul
oraşelor Pretoria şi Johannesburg, cât şi pentru export (în Japonia, U.E., S.U.A.).

Intensa exploatare a zăcămintelor descoperite după 1950 au adus Australia pe locul 3


între statele producătoare de minereu de fier (86,7 mil.tone în 1995). Rezervele, estimate
la circa 90 mld.tone, sunt de bună calitate (în medie 65% conţinut de fier). Regiunea
Pilbara şi Mount Tom Price din nordul Australiei de Vest furnizează aproximativ 80%
din producţia ţării. Tot în Australia de Vest, dar în sud, există mai multe exploatări, între
care şi cea de la Yampi Sound. Alte exploatări importante sunt cele de la nord de
Adelaide (Iron Knob, Middleback Range), din Australia de Sud, care asigură 2/3 din
minereul de fier consumat în ţară. Relativ recent a început exploatarea marilor rezerve de
minereu cu conţinut redus de fier din insula Tasmania.
Siderurgia australiană este în întregime portuară. Primele întreprinderi au fost amplasate
în apropierea bazinelor carbonifere, la Newcastle şi Port Kembla-Wolongong (lângă
Sydney), utilizând minereurile de fier din Middleback Range şi Yampi Sound.
Construirea unui centru siderurgic la Whyalla, la nord de Adelaide, a fost
determinată de vecinătatea zăcămintelor de minereu de fier, producţia fiind absorbită de
şantierele navale de aici. Cele mai noi centre siderurgice (Kwinana) aparţinând
conurbaţiei Perth, pe coasta de vest. Producţia siderurgică este axată pe fontă şi
feroaliaje (6,4 mil.tone, locul 15 mondial în 1992).

ROMÂNIA

Minereurile de fier se găsesc în ţara noastră în cantitate relativ redusă şi au, în general,
un conţinut metalic scăzut (28-40% fier). În prezent principalele exploatări sunt situate în
partea de est a masivului Poiana Ruscă, furnizând 60% din producţia ţării (în ultimii ani
sub un milion de tone).

Producţia de minereu este total insuficientă necesarului industriei siderurgice şi, ca


urmare, se importă peste 80% din necesar.

Siderurgia românească străbate o perioadă mai dificilă, de readaptare la condiţiile


economice noi interne şi internaţionale, ceea ce explică scăderile de producţie de după
1990.

Există două categorii de unităţi siderurgice: cu furnale, care cuprind combinatele de la


Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi, şi unităţi fără furnale, care produc oţeluri, laminate,
sârmă, ţevi - Târgovişte, Bucureşti, Câmpia Turzii, Nădrag, Oţelu Roşu, Beclean,
Zimnicea, Iaşi, Roman, Focşani.

Cele mai importante combinate siderurgice, conturate de-a lungul timpului, sunt cele de
la Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi.

INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI ŞI A PRELUCRĂRII


METALELOR

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor

CUPRINS
Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor constituie una dintre cele mai
importante ramuri industriale ale lumii. Ea transformă metalul în produse utile omului şi,
în primul rând, în unelte necesare producţiei.

Volumul şi structura acestei ramuri constituie cel mai reprezentativ indice în


caracterizarea puterii industriale a unei ţări.

Criterii de amplasare. Caracterizată printr-o puternică concentrare teritorială, această


ramură este amplasată în funcţie de următoarele criterii: a) apropierea de marile centre
siderurgice; b) în centre cu tradiţie îndelungată şi care dispun de forţă de muncă de înaltă
calificare (mecanică fină, optică etc.); c) în marile centre de consum; d) în porturi
(şantiere navale) etc.

Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial asigură utilajele necesare pentru


numeroase ramuri ale industriei: utilaj petrolier şi minier, maşini unelte, utilaj şi
echipament industrial pentru dotarea altor ramuri (industria siderurgică, chimică, a
materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului, industria textilă şi alimentară).

Fiind o mare consumatoare de metal, această subramură este repartizată mai ales în
marile regiuni producătoare de oţeluri speciale din S.U.A., Japonia, Germania, Marea
Britanie, Rusia, Franţa, Italia, R.P.Chineză, care realizează cele mai mari producţii.

O altă particularitate o constituie specializarea în anumite produse, care în industria unor


ţări constituie o tradiţie: rulmenţi în Suedia, utilaj minier în Cehia şi Slovacia, utilaj
petrolier în România, utilaj textil şi alimentar în Polonia şi Bulgaria, maşini - unelte în
Germania etc.

În producţia de utilaj şi echipament industrial primele trei locuri sunt deţinute, în ordine,
de S.U.A., C.S.I., Japonia.

S.U.A. produce diferite utilaje şi echipamente tehnice, în cea mai mare parte în nordul
industrial, unde se realizează peste 60% din valoarea producţiei. Principalele centre sunt
Philadelphia, Boston, Baltimore, Cincinatti, Chicago, Detroit, New York. Aceste zone şi-
au menţinut, în ansamblu, importanţa, dar au apărut şi alte mari zone şi centre pe ţărmul
Pacificului (statele California şi Washington), în sudul ţării (Texas, Carolina de Nord),
precum şi în Câmpia Mississippi-Missouri (St.Louis, Kansas City, Wichita).

În C.S.I. această ramură este foarte complexă şi deosebit de dispersată în profil teritorial.
Totuşi se observă o oarecare orientare spre producţia de utilaj greu, minier şi maşini -
unelte în partea europeană şi în Munţii Ural - în centrele Moscova şi Sankt-Petersburg (cu
împrejurimile), Kiev, Harkov, Celeabinsk, Ekaterinburg, Kramatorsk şi în centrele
amplasate de-a lungul Transsiberianului (Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk). La acestea se
adaugă centrele specializate, ca de exemplu Baku (în utilaj petrolier), Taşkent (utilaj
textil) ş.a. În ultimul timp, în amplasarea geografică a acestei industrii se remarcă
tendinţa de a se construi puternice unităţi în republicile Asiei Centrale, în Siberia şi mai
ales de-a lungul Transsiberianului.

Japonia, deşi este tributară importurilor de materii prime, contează printre marii
producători şi exportatori din lume. Ea şi-a creat o importantă piaţă în sud-estul Asiei şi
în estul Africii, concurând, cu aceste produse, ţări cu mare tradiţie şi pondere în producţia
mondială. Principalele centre ale acestei industrii sunt zonele: Tokyo-Yokohama, Kobe-
Osaka, oraşele Nagoya, Niigata, Kitakyushu cu împrejurimile.

Marea Britanie îşi leagă tradiţia de numele oraşului Sheffield, care, cu centrele din jur,
realizează aproape 3/4 din producţia ţării. Acest fapt se explică prin apropierea de minele
de cărbuni şi de minereu de fier, de uzinele siderurgice, marea concentrare a forţei de
muncă de înaltă calificare, căile lesnicioase de transport şi o mai veche şi valoroasă
tradiţie. Alte centre importante sunt: Birmingham, Glasgow, Londra, Manchester,
Coventry, Swansea, Newcastle ş.a.

Germania produce utilaj şi echipamente industriale mai ales în uzinele de pe valea


Rhinului şi din bazinul Rhur (Köln, Essen, Düsseldorf, Dortmund, Duisburg), din marile
porturi (Hamburg, specializat în platforme de foraj submarin), la care se adaugă şi alte
centre importante: Stuttgart, Nürnberg, Frankfurt pe Main, Berlin, Zwickau,
Magdeburg, Chemnitz.

Franţa produce echipament industrial variat, mai ales în marile unităţi din nord-estul ţării
(Lille, Tourcoing), în regiunea Parisului, în gruparea Lyon-Saint Etienne, zona Marsilia.

Belgia produce maşini grele şi de mare precizie mai ales în zona Liege-Namur, iar în
Olanda se impun centrele Utrecht, Haga, Rotterdam, specializate în aparatură de înaltă
precizie.

Italia, datorită energiei electrice abundente şi ieftine şi a oţelurilor de bună calitate pe


care le produce, dispune de o industrie variată, concentrată mai ales în nordul ţării
(Milano, Torino, Bologna, Genova).

Această subramură este, de asemenea, dezvoltată şi în alte ţări europene: Elveţia (zona
Zürich), Cehia şi Slovacia (Praga, Brno, Plžen, Ostrava), Polonia (Wroclaw, Lodz,
Varşovia, Katowice, Gdansk ş.a.), România, Ungaria ş.a.

În Asia, cu excepţia Japoniei, se remarcă R.P.Chineză, ca mare producătoare îndeosebi


de maşini-unelte. Producţia chineză acoperă în cea mai mare parte necesarul intern,
principalele centre fiind: Shanghai, Beijing, Harbin, Guangzhou, Lüda (Lushun şi
Dalian).
Această subramură are din ce în ce mai multe întreprinderi într-o serie de ţări în curs de
dezvoltare, între care Brazilia (Sao Paulo, Porto Alegre), Turcia (Ankara, Adana),
Iran (Teheran), Pakistan (Lahore), India (Calcutta, Mumbai,Kanpur) ş.a.

Industria electrotehnică şi electronică. Această subramură constituie, în prezent, una


din pârghiile esenţiale ale dezvoltării economiei mondiale. Este specifică în primul rând
statelor cu o economie avansată, cu un nivel înalt de creştere industrială (S.U.A., Japonia,
C.S.I., Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Suedia, Elveţia, Cehia , Slovacia ş.a.).

Subramură bazată pe tehnica de vârf, influenţează direct introducerea automatizării în


industrie, agricultură, transporturi. În ultimele decenii, a înregistrat pe plan mondial cele
mai înalte ritmuri de creştere cuprinzând, în afara utilajului electrotehnic, utilaj cibernetic
şi electronic, calculatoare, aparatură de înaltă precizie şi electromedicală.

În ce priveşte repartiţia teritorială, în prezent S.U.A., Japonia şi statele vest-europene


realizează cea mai mare parte a produselor electronice şi electrotehnice de pe Terra.

Alte ţări: C.S.I. se impune prin producţia realizată în centrele Moscova, Ekaterinburg,
Sankt Petersburg, Kiev, Novosibirsk. Această subramură este bine dezvoltată în
republicile baltice (oraşele Riga, Tallin, Vilnius); Germania (München, Stuttgart,
Nürnberg, Frankfurt pe Main, Dresda, Leipzig); Franţa (Paris, Nancy, Lille, Le
Hâvre, Orléans); Marea Britanie (Londra, Birmingham, Manchester); Italia
(Ivréa, Milano, Torino, Roma); Olanda (Eindhoven, Utrecht); Belgia (Bruxelles,
Namur); Cehia şi Slovacia (Brno, Bratislava, Praga); Polonia (Varşovia,
Wroclaw); R.P.Chineză (Shanghai, Beijing, Nanjing).

O ramură nou apărută este cea a calculatoarelor electronice, a cărei producţie este
concentrată în S.U.A. (45% din producţia mondială), Marea Britanie (Londra), Japonia
(Osaka), Germania (Mainz), Franţa (Paris), C.S.I. (Kiev, Moscova), Canada ş.a.

Industria de tractoare şi maşini agricole. Produsele acestei industrii găsesc o largă


piaţă de desfacere, atât în statele înaintate din punct de vedere economic, cât şi ţările în
curs de dezvoltare, unde, aplicându-se o agrotehnică superioară, a crescut mult nevoia de
mecanizare şi chiar de automatizare a muncilor agricole.

Principalele utilaje mecanice din agricultură, cele care fac obiectul celui mai activ comerţ
internaţional, sunt tractoarele, apoi combinele, după care urmează utilajele uşoare.

Cea mai mare producătoare de tractoare este C.S.I., cu circa 600 mii bucăţi anual. Având
o suprafaţă agricolă întinsă, unităţile industriei de utilaj agricol sunt amplasate mai ales în
Marea Câmpie Rusă (Volgograd, Saratov, Harkov, Kiev, Odessa), sudul Siberiei
Occidentale (Celeabinsk, Omsk), dar şi în zonele cu însemnate producţii de metal
(Dnepropetrovsk, Krivoi-Rog). Oraşul Taşkent este specializat în fabricarea maşinilor de
recoltat bumbac, iar la Rostov şi Saratov se află cele mai mari uzine de combine.
Producţia S.U.A. se ridică la circa 300 mii de tractoare cu cele mai mari uzine în jurul
Marilor Lacuri (Chicago, Peoria) şi în Câmpia Mississippi (Saint-Paul), precum şi în
unităţi specializate în maşini şi utilaje pomicole şi legumicole (în California) sau combine
pentru recoltat bumbac, în sud (Atlanta, New Orleans). Potenţialul nord-american în acest
sector este mult mai mare, dacă adăugăm şi companiile americane care, produc în alte
ţări încă 300 mii de bucăţi. În Canada utilajul agricol este concentrat în proporţie de
95% în provincia Ontario şi în Câmpia Sfântului Laurenţiu, cu centrul principal la
Toronto. A treia mare producătoare este Marea Britanie (160 mii de bucăţi), cu uzine
de tractoare în Câmpia Tamisei şi în Anglia Centrală (Londra, Coventry, Birmingham,
Manchester). Exportă 2/3 din producţia naţională, mai ales în ţările Commonwelth-ului.

Industria mijloacelor de transport este una dintre cele mai complexe ramuri
industriale şi cuprinde mai multe subramuri:

a) Industria de autovehicule înglobează producţia de automobile şi autocamioane,


autobuze şi se caracterizează printr-un consum important de materii prime şi prin marea
dispersare a acesteia în profil teritorial. Dezvoltată în secolul nostru, industria de
autovehicule a înregistrat o creştere continuă a producţiei (tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1

Evoluţia producţiei mondiale de autovehicule, în perioada 1938-1996 (milioane


bucăţi)

1938 1940 1970 1980 1989 1992 1996

Producţia 4,0 6,6 29,4 40,0 48,9 50,1 51,94


totală din
care:

Autoturisme 3,0 4,6 22,6 30,0 35,5 34,7 36,48

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică.

Producţia de autovehicule este asigurată în proporţie de peste trei pătrimi (77,1% în 1996)
de numai opt ţări: S.U.A.,Japonia, Germania, Franţa, Coreea de Sud, Spania, Canada şi
Marea Britanie (tabelul nr. 2).

Tabelul nr. 2

Producţia mondială de automobile în 1996

Nr. Ţara Producţia Ponderea în


crt. (mii buc. producţia
1996) mondială %

1. SUA 11 753,1 22,6

2. Japonia 10 345,2 19,9

3. Germania 4 842,9 9,3

4. Franţa 3 590,6 6,9

5. Coreea de 2 812,7 5,4


Sud

6. Spania 2 412,3 4,6

7. Canada 2 397,3 4,6

8. Marea Britanie 1 924,4 3,7

9. Brazilia 1 812,7 3,5

10. China 1 671,7 3,2

Total mondial 51 947,0 100,00

Sursa: Images économiques du monde.

Al doilea producător mondial a fost, în 1996, Japonia (10,34 mil.bucăţi, din care 7,86
mil.autoturisme); după 1980 a deţinut însă, de regulă, primul loc în producţia mondială
Şi-a dezvoltat această industrie abia după al doilea război mondial, fiind remarcat ritmul
înalt de creştere a producţiei, de la numai 50 mii bucăţi în 1953 la peste 10 milioane în
prezent. Una din caracteristicile producţiei japoneze este litrajul mic (spre deosebire de
cele nord - americane) şi calitatea superioară a produselor. Cele mai mari uzine de
autovehicule sunt concentrate în Tokyo şi împrejurimi (centrele Tokyo, Yokohama,
Kawasaki) şi pe litoralul nordic al Mediteranei japoneze (Nagoya, Osaka, Kyoto,
Hiroshima). În prezent Japonia exportă atât autoturisme, cât şi autocamioane (primul loc
în lume), în Asia de Sud, Africa, dar şi în S.U.A. şi în ţările europene.

Tabelul nr. 3

Producţia mondială de autoturisme


Nr. Ţara 1995 1996
crt.

1. Japonia 7 610,5 7 863,8

2. SUA 6 351,3 6 037,4

3. Germania 4 360,2 4 539,6

4. Franţa 3 050,9 3 147,6

5. Coreea de Sud 1 985,6 2 223,8

6. Spania 1 958,8 1 941,7

7. Marea Britanie 1 532,1 1 686,1

8. Brazilia 1 297,6 1 466,9

9. Italia 1 422,4 1 318,0

10. Canada 1 336,3 1 279,3

Sursa: Images économiques du monde

În prezent, SUA sunt cel mai mare producător mondial (11,75 milioane autovehicule, din
care 6,03 milioane autoturisme). Zona de necontestată concentrare a acestei industrii o
constituie partea de sud-est a Marilor Lacuri, în triunghiul Buffalo-Cincinatti-Milwaukee.
Sunt foarte cunoscute uzinele din Detroit (şi suburbiile sale), oraş considerat ca leagănul
industriei americane de automobile şi un fel de metropolă a automobilelor. Printre
celelalte oraşe importante pentru producţia autovehiculelor şi ale căror uzine cooperează
cu cele din Detroit sunt de remarcat Buffalo, Cleveland (al doilea mare centru din
S.U.A.), Toledo, apoi Chicago, Milwaukee, Pontiac, Cincinatti. Există şi centre în alte
regiuni ale S.U.A.: St.Louis, Kansas City, Indianapolis, în partea centrală, şi chiar pe
ţărmul Pacificului (Long Beach - Los Angeles). Producţia de autovehicule în S.U.A. este
deţinută de patru mari companii (General Motors, Ford, Chrysler şi America Motors),
care controlează o bună parte a producţiei de automobile din vestul Europei (Marea
Britanie, Germania, Belgia, Olanda), din Japonia, cât şi din multe ţări în curs de
dezvoltare. Dar cele mai strânse legături de producţie în industria de autoturisme sunt cu
Canada, a cărei producţie reprezintă 4,6% din totalul mondial şi provine mai ales din
uzinele din Windsor (oraş canadian aşezat în dreptul Detroit-ului), Hamilton, Toronto.

Pe primul loc în Europa şi al treilea pe glob se situează Germania (4,84 milioane bucăţi
în 1996, din care 4,53 milioane autoturisme), a cărei producţie este controlată de patru
mari concerne: Volkswagen, Daimler Benz, General Motors (Opel) şi Ford Taunus.
Concernul Daimler Benz a produs primul automobil în 1885 şi are fabrici la Stuttgart şi
Benz, lângă Mannheim. Produce camioane grele la uzinele din apropiere de Karlsruhe,
camioane uşoare la Düsseldorf şi automobile la Mannheim. Uzinele Volkswagen, din
Wolfsburg, lângă Hanovra, reprezintă cea mai mare firmă din Germania, care datează din
perioada 1938-1939, produce automobile de tipuri şi litraje diferite. Aceste firme au
filiale în Brazilia, Australia, Africa de Sud, Mexic, Belgia, Irlanda şi în alte ţări.

Marile firme de automobile din Franţa (3,59 milioane bucăţi, din care 3,14 milioane
autoturisme) - Renault, Citroën - au unităţile amplasate în suburbiile Parisului (Orléans,
Boulogne-Billancourt,Flins, Cléon, Poissy) şi fabrici de asamblare în Le Hâvre.
Societăţile Renault şi Citroën participă cu 2/3 la întreaga producţie a Franţei. Exportul
francez se orientează îndeosebi spre ţările din Uniunea Europeană, dar şi în fostele sale
colonii.

O altă mare producătoare este Italia (1,54 milioane bucăţi, din care 1,5
mil.autoturisme), Torino fiind centrul cel mai important; uzinele Fiat, înfiinţate în 1899,
produc, în afară de automobile, şi o gamă largă de alte produse: motoare Diesel,
elicoptere, motoare de avion, tractoare pe roţi şi şenile etc.

Alte ţări vest-europene cu producţie însemnată sunt Spania (2,41 milioane bucăţi),
principalele centre fiind Barcelona şi Madrid; Marea Britanie (1,92 milioane bucăţi), cu
o producţie concentrată în centrele Coventry, Birmingham, Oxford, împrejurimile
Londrei (Luton Town), principala firmă fiind British Leyland; în Belgia (uzine de montaj
Ford la Anvers, Bruxelles), Suedia (uzinele "Volvo" din Göteborg), Olanda
(Eindhoven).

Între ţările Europei Centrale şi de Est, primul loc îl deţine C.S.I., cu o producţie de 2,1
milioane autovehicule, din care 1,2 milioane autoturisme; este cel mai mare producător
european şi al treilea din lume de camioane. Ca principale centre ale acestei industrii se
înscriu: Moscova, Iaroslavl, Togliatti, Zaporoje. Cehia şi Slovacia se remarcă prin
uzinele "Skoda" de la Praga şi Mlada Boleslav şi producţia de camioane şi autocare
"Tatra", realizate la Koprivnice şi Plžen. Polonia produce automobile la Varşovia /
Warszawa, Starachowice şi Bielsko-Biala, iar Bulgaria la Šumen şi Loveci.

b) Industria de material feroviar. După cel de al doilea război mondial, atât parcul
de locomotive, cât şi cel de vagoane au fost supuse modernizării, în paralel cu
introducerea tracţiunii electrice pe o mare parte din lungimea reţelei feroviare; în ultimele
decenii producţia de material feroviar înregistrează însă un ritm lent de evoluţie, numărul
ţărilor care fabrică utilaj feroviar (locomotive, vagoane, şine de cale ferată) este relativ
mic şi produce în serie mică sau la comandă. Pe plan mondial această ramură este
concentrată mai ales în America de Nord anglo-saxonă şi Europa.

Cea mai mare producţie de locomotive aparţine C.S.I. (circa 3 000 de locomotive
electrice şi 5 000 Diesel). Marile unităţi sunt amplasate la Lugansk - una dintre cele mai
mari uzine din lume, apoi Kolomna, Briansk, Harkov, Sankt Petersburg, Omsk, Ulan-
Ude, ultimele două în lungul Transsiberianului. Uzine de vagoane (peste 75 mii de
bucăţi) se găsesc la Kazan, Ufa, Voronej, Kalinin, Poltava.
În America de Nord, pe primul loc se situează S.U.A. (circa 1 200 de locomotive şi
peste 60 de mii de vagoane), a căror producţie este concentrată în nord-est (Chicago,
Detroit, Cleveland, Pittsburgh, New-York, Philadelphia); în legătură cu industria de
material feroviar a S.U.A. este şi cea din Canada, cu centre mai importante la London
şi Montreal.

Producătoare de material feroviar mai sunt: Germania (Essen, Kassel, Kiel), Marea
Britanie (Glasgow, zona Manchester-Derby, Darlington), iar în Franţa se impun
oraşele: Lille, Valenciennes, Metz, Nancy, Mulhouse.

Alţi producători importanţi sunt: Polonia (îndeosebi locomotive electrice Diesel:


Wroclaw, Chrzanow, Ostroviec), Cehia şi Slovacia (Praga, Plžen), R.P.Chineză (Lüda),
Japonia (Tokyo, Nagoya, Osaka, Kobe), Mexic Brazilia, India ş.a.

c) Industria construcţiilor navale

În anul 1900 flota formată de tancuri petroliere reprezenta doar 1,5% din întreaga flotă
comercială a lumii, iar în anul 1952 era de 22%, în prezent a depăşit 50%.

Tabelul nr. 4

Principalii producători mondiali de nave comerciale (1996)

Nr. Ţara Producţia Ponderea în Numărul


crt. (mii tdw producţia de nave
1996) mondială

1. Japonia 16 613,5 43,2 377

2. Coreea de 11 584,9 30,1 156


Sud

3. China 1 699,2 4,4 54

4. Germania 1 242,5 3,2 75

5. Polonia 1 072,7 2,8 36

6. Italia 702,5 1,8 20

7. Spania 678,4 1,8 22

8. Danemarca 543,1 1,4 19

9. Croaţia 474,1 1,2 12


10. România 378,2 0,98 10

Total mondial 38 462, 9 100,0 986

Sursa: Images économiques du monde, 1998.

Construcţia de nave se caracterizează prin puternica ei concentrare în câteva ţări, care


deţin peste 85% din tonajul vaselor lansate. Până în 1956 Marea Britanie se află în
fruntea ţărilor constructoare de nave, an după care a fost puternic concurată de Suedia,
Germania, Japonia, aceasta din urmă trecând pe primul loc începând cu 1957. Prin
producţia mondială de nave comerciale (38,46 milioane tdw în 1996), pe primul loc se
situau tancurile petroliere, care reprezentau 2/3 din navele lansate, la apă, în timp ce
vasele de călători nu deţineau decât 8%.

Producţia de vase, privită în ansamblu, este concentrată în câteva zone: bazinul


Mediteranei japoneze reprezintă cea mai mare concentrare de şantiere navale, cu circa
40% din producţia mondială, după care urmează bazinul Mării Baltice, care realizează
13% din producţie, depăşind-ul cu puţin pe cel al Mării Nordului; bazinul Mării
Mediterane nu reprezintă decât 6-7% din producţia mondială.

Japonia este cea mai mare producătoare de vase, lansând la apă circa 16,6 milioane tdw
(1996), respectiv 43,2% din tonajul mondial. Japonia construieşte şi cele mai mari nave
din lume (400 mii tdw), având în proiect construirea unor tancuri petroliere cu capacitate
şi mai mare, de 500 mii şi chiar de un milion tdw. Principalele şantiere navale japoneze
sunt amplasate în insula Honshu, cu centre mai importante: Yokohama, Tokyo, Kobe,
Maizuru.

Ţările scandinave dispun de o veche tradiţie în construcţia de nave, realizând circa 14%
din producţia mondială. Suedia ocupă locul al doilea în lume, principalele şantiere
navale fiind amplasate în sudul ţării la Göteborg, Malmö, Stockholm; în Norvegia sunt
mari şantiere navale la Oslo, Stavanger, Bergen, Trondheim - specializate în construcţia
de baleniere; Danemarca este cunoscută prin construirea de motonave şi motoare
pentru navele de pasageri, Copenhaga fiind unul dintre cele mai mari centre europene
pentru aceste produse.

Şantierele navale britanice, cândva cele mai active din lume, se găsesc astăzi într-o
perioadă de stagnare. A douăsprezecea producătoare a lumii în prezent are puternice
unităţi ale industriei construcţiilor navale pe coasta nord-estică, în şantierele navale de la
Middlesbrough, Playmouth, Porthsmouth, iar în Irlanda de Nord la Belfast.

Alţi mari producători de nave maritime: Germania, locul patru pe glob, dispune de mari
şantiere navale la Hamburg, Bremen, Bremerhaven, Kiel, Lübeck; Spania cu importante
şantiere navale la La Coruna, Cadiz, Cartagena, Barcelona; Franţa începe să se
specializeze în construcţia de nave gigant, marile şantiere aflându-se la Dunkerque, Saint-
Nazaire, Marsilia. De notat că statele cu mare potenţial economic, S.U.A., C.S.I.,
R.P.Chineză, nu au producţii de nave comerciale la nivelul economiei lor, unele din
aceste state preferând să plaseze comenzile lor în alte ţări.

d) Industria aeronautică şi aerospaţială

S.U.A. sunt principalul producător de aeronave din lume, atât pentru nevoile proprii, cât
şi pentru export (2/3 din exportul mondial). Marile uzine şi hangare de montaj se găsesc
în California,care realizează circa 1/3 din valoarea producţiei globale a industriei
aeronautice a S.U.A. în centrele Los Angeles, cel mai important din întreaga ţară, Long
Beach (cu uzinele Douglas), San Diego, apoi statul şi oraşul New York cu împrejurimile,
în nord-vestul ţării, Seattle (cu uzinele Boeing), apoi Wichita (în statul Kansas), Tusla
(Oklahoma), Fort-Worth (Texas) şi Saint-Louis (Missouri).

C.S.I., a doua mare producătoare mondială, şi-a dezvoltat o puternică industrie de


avioane după cel de al doilea război mondial. Uzinele cele mai mari sunt amplasate în
partea europeană a ţării, unde se găsesc şi principalele unităţi ale industriei mecanice şi
electrotehnice (Moscova, Harkov, Rîbinsk, Kuibîşev, Volgograd, Voronej). Industria
aeronautică sovietică realizează avioane de mare capacitate cu rază mare de acţiune,
având viteze supersonice.

Franţa şi Marea Britanie deţin locurile trei şi, respectiv, patru în ierarhia mondială.
Industria aeronautică franceză este concentrată în regiunea pariziană şi în sudul ţării
(Toulouse, Bayonne, Marsilia, Bordeaux), la care se adaugă Nantes, Dijon şi Bourges. În
Marea Britanie producţia de avioane este concentrată în împrejurimile Londrei (Hayes,
Kingston, Luton), în apropierea oraşului Portsmouth şi a Golfului Bristol. Mai produc
avioane, de diferite tipuri şi în număr restrâns Germania (München, Bremen,
Friederichshafen), Italia (Torino), Suedia (Linköping), Spania, Olanda, Polonia,
Canada (Montreal), Japonia (Nagoya), Australia, Israel, România ş.a.

INDUSTRIA CHIMICĂ

Industria chimică | Industria petrochimică

CUPRINS

Industria chimică

Industria chimică reprezintă ramura industrială care, în ansamblu, a cunoscut cea mai
spectaculoasă dezvoltare după cel de-al doilea război mondial. La aceasta au contribuit
mai mulţi factori:

- valorifică la cel mai înalt grad o gamă foarte largă de materii prime, inclusiv deşeuri;
- produsele pe care le realizează sunt solicitate de absolut toate ramurile de activitate, de
la domenii industriale până la medicină şi cosmetică;

- progresele în domeniul tehnico-ştiinţific, permiţând scoaterea în permanenţă de produse


noi pe piaţă.

Numeroasele ramuri ale industriei chimice se pot grupa astfel:

a) produse clorosodice şi acid sulfuric;

b) îngrăşăminte chimice;

c) petrochimie;

d) celuloză şi hârtie;

e) medicamente;

f) alte ramuri.

Industria petrochimică

Este ramura cea mai importantă şi mai dinamică a industriei chimice, valorificând în cel
mai înalt grad petrolul şi gazele naturale şi realizând o gamă variată de produse: materiale
plastice, răşini sintetice, cauciuc sintetic, fire şi fibre sintetice, solvenţi, coloranţi,
medicamente, detergenţi. Cu excepţia S.U.A., C.S.I., Marea Britanie şi Canada, celelalte
ţări cu economie dezvoltată şi-au dezvoltat petrochimia în totalitate sau în cea mai
mare parte pe baza de materii prime din import.

1. Industria materialelor plastice s-a dezvoltat legat de utilizarea tot mai largă a
produselor sale (îndeosebi polietilena, policlorura de vinil şi polistirenul):

- în comerţ pentru ambalaje;

- în agricultură pentru solarii;

- în industria constructoare de maşini pentru caroserii, subansamble pentru avioane şi


trenuri, motoare destinate centralelor eoliene.

Principalii producători mondiali în domeniu sunt: S.U.A., Germania, Japonia, C.S.I.,


Italia, Olanda, Marea Britanie, Franţa. Cu cele circa 0,65 mil.t. realizate anual, România
se înscrie în rândul statelor cu o producţie apreciabilă.

2. Industria firelor şi fibrelor sintetice (principalele tipuri de fibre sunt cele poliesterice,
poliamidice şi poliacrilonitrilice, ultimele fiind cunoscute şi sub denumirea de "lână
artificială") a cunoscut o rapidă dezvoltare în ultimele decenii (ajungând la circa 12 mil.t
în 1990), legat de creşterea rapidă a populaţiei mondiale şi, în acest context, insuficienţa
producţiei de fire naturale. De altfel, utilizarea lor în industria textilă a crescut foarte
mult, de la numai câteva procente în anii 1950 la mai mult de jumătate în prezent. Cei
mai importanţi producători mondiali în domeniu sunt aceeaşi ca şi în cazul materialelor
plastice, modificându-se doar poziţia în ierarhie.

3. Industria cauciucului sintetic constituie ramura industriei chimice care a evoluat în


directă relaţie cu producţia mondială de autovehicule, cauciucul sintetic (obţinut din
hidrocarburi) contribuind, în prezent, în cea mai mare parte la fabricarea anvelopelor.
Astfel, dacă în 1948 cauciucul sintetic reprezenta doar 10% din producţia mondială de
cauciuc (restul fiind asigurat de cauciucul natural1), în prezent ponderea sa este de
aproape nouă zecimi.

La producerea cauciucului sintetic se foloseşte şi negru de fum, obţinut pe bază de gaz


metan, cele mai mari producţii realizându-se în S.U.A., Japonia, C.S.I.

Producţia mondială de cauciuc sintetic a crescut de la numai 1,5 mil.t în 1955 la 9,4 mil.t
în 1995, cunoscând între timp unele variaţii, mai ales în perioada crizei din deceniul al
optulea. Circa 1/4 din producţia mondială este asigurată de S.U.A. cu 2,4-2,6 mil.t. Alţi
producători importanţi sunt: Japonia (1,4 mil.t.), Rusia (0,8 mil.t.), Franţa (0,6 mil.t.),
Germania (0,6 mil.t.), Marea Britanie (0,3 mil.t), Italia (0,3 mil.t), Brazilia (0,3 mil.t),
Olanda (0,2 mil.t) şi alte ţări.

Cauciucul sintetic este utilizat, în cea mai mare parte, ca materie primă în industria
anvelopelor, ramură care are cam aceeaşi producători importanţi: S.U.A, Japonia,
Germania, Franţa, C.S.I., Italia, Marea Britanie, Olanda şi altele.

Ca repartiţie geografică a industriei petrochimice, pe cuprinsul planetei se disting două


categorii de producători importanţi: pe bază de resurse proprii de hidrocarburi (S.U.A.,
C.S.I., Marea Britanie, Canada) şi pe bază de materii prime din import (Japonia, Italia,
Franţa, Belgia, Olanda şi altele).

Cel mai mare producător mondial în domeniu rămâne S.U.A., cu centre grupate în două
mari regiuni: Golful Mexic - Middlecontinent (cu centre ca Texas-City, Lake Charles,
Beaumont, Houston şi altele). În Canada cea mai importantă regiune este cea din sud-est
(cu centre ca Sarnia, Varennes şi altele), alimentată cu petrol îndeosebi din provincia
Alberta. În C.S.I. centrele industriei petrochimice se află fie în principalele regiuni cu
exploatări de petrol şi de gaze naturale - respectiv în zonele Volga-Ural (Volgograd,
Gorki, Kazan, Ufa şi altele), Siberia de Vest (Tiumeni, Tomsk, Tobolsk şi altele),
Caucazul de Nord şi litoralul Mării Caspice, fie de-a lungul marilor conducte petroliere.

În statele importatoare de petrol, petrochimia s-a dezvoltat în porturi (în complexe


împreună cu marile rafinării), cum este cazul în Japonia (Nagoya, Tokyo, Kawasaki şi
altele), Italia (Ravenna, Porto Marghera, Porto Torres şi altele), Franţa (zona Marsilia),
Olanda (Rotterdam), Belgia (Anvers).
ROMÂNIA

Ţara noastră are o industrie chimică bine dezvoltată şi variată, care utilizează în bună
măsură materii prime din resurse interne.

Industria petrochimică utilizează ca materie primă gaz metan, petrol şi cauciuc natural,
ultimul exclusiv din import, şi produce în principal cauciuc sintetic, materiale plastice,
fire şi fibre sintetice.

Cauciucul sintetic (circa 40 000 t anual) se fabrică în cadrul combinatului petrochimic de


la Borzeşti şi la combinatul de la Brazi (Ploieşti). La producţia de cauciuc sintetic se
foloseşte negrul de fum, care se obţine din gaz metan în uzinele de la Copşa Mică şi
Piteşti. Se mai adaugă şi o anumită proporţie de cauciuc vegetal din import. El se
prelucrează în cea mai mare parte în anvelope pentru automobile, tractoare şi avioane la
Floreşti (judeţul Prahova), Bucureşti (Popeşti-Leordeni), Zalău, Luduş, Drobeta Turnu-
Severin. Articole tehnice din cauciuc se fac la Bucureşti (Jilava), Braşov, Botoşani. La
Drăgăşani se fabrică talpă şi încălţăminte de cauciuc, precum şi, împreună cu materiale
plastice, diverşi înlocuitori ai pielii (inclusiv pentru tapiţeria autoturismelor). Pentru
aceste produse lucrează şi întreprinderea de la Orăştie (judeţul Hunedoara).

Materialele plastice (circa 650 000 tone) se fabrică pe bază de produse macrocelulare
obţinute din hidrocarburi în centrele Târnăveni, Brazi, Piteşti, Victoria, Borzeşti. Ele se
prelucrează în diverse materiale pentru construcţie (ţevi pentru instalaţii şi plăci
termoizolatoare) la Bucureşti, Buzău, Oradea, Craiova, Iaşi.

Firele şi fibrele sintetice se obţin din gaz metan la Săvineşti, Iaşi, Câmpulung, Piteşti,
Botoşani.

PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

Fondul forestier | Repartiţia geografică a fondului forestier mondial

Valorificarea fondului forestier mondial | Industria de exploatare şi prelucrare a


lemnului

Pădurile şi industria lemnului în Romania

CUPRINS

Fondul forestier

Pădurea, acest ecosistem complex, a avut şi va avea întotdeauna un rol esenţial în viaţa
planetei noastre. Programul internaţional "Omul şi biosfera", lansat de U.N.E.S.C.O.,
acordă o atenţie deosebită pădurii - iniţial celei tropicale, apoi şi pădurilor din celelalte
zone climatice - pornind tocmai de la însemnătatea ei pentru echilibrul ecologic al Terrei.

Ansamblul tuturor pădurilor de pe glob constituie fondul forestier mondial. Repartiţia


geografică a fondului forestier este diferenţiată de la o regiune la alta, de la o ţară la alta.

Clasificarea pădurilor

În funcţie de factorii pedoclimatici şi orografici se deosebesc, în succesiune latitudinală şi


altitudinală, mai multe tipuri de păduri.

a) Pădurile ecuatoriale, specifice regiunilor umede (1 500 mm precipitaţii, media


anuală) şi temperaturi ridicate ( peste 20° C media anuală), sunt păduri dese, cu un mare
număr de specii (2 500 - 3 000 specii, faţă de cca. 300 specii în regiunile temperate).
Pădurile ecuatoriale (jungla) sunt puternic stratificate pe verticală şi dominate de esenţele
moi.

1. Pădurea ecuatorială din America de Sud este întâlnită în bazinul fluviului Amazon,
din Munţii Anzi până la ţărmul Oceanului Atlantic (selvasul brazilian). Precipitaţiile
bogate (3 000 mm/an) şi temperaturile ridicate (+30° C) permit dezvoltarea rapidă a
vegetaţiei. Restrângerea suprafeţei pădurilor amazoniene - acest adevărat "plămân verde
al Terrei" - a fost un semnal de alarmă pentru întreaga planetă prin consecinţele ecologice
negative, fapt pentru care au fost întreprinse ample studii de către specialişti din
numeroase ţări pentru limitarea tăierii şi diminuarea urmărilor.

Palmierul de ulei, palmierul de cauciuc, palisandrul, abanosul, mahonul, acajuul de


Honduras sunt principalele specii de arbori, alături de stratul de arbuşti şi arbori legaţi
între ei prin liane.

2. Pădurile tropicale umede ale Africii sunt întâlnite în bazinul fluviului Congo,
precum şi pe ţărmul Golfului Guineei, pe ţărmul estic al insulei Madagascar.

În aceste păduri, la fel de dense ca şi cele amazoniene, dintre arbori cel mai frecvent
întâlniţi sunt palmierii - de ulei, de vin, de cocos ş.a. -, alături de lemnul de esenţă tare:
abanosul, mahonul, santalul, palisandrul. Acestora li se adaugă bambusul în insula
Madagascar.

3. Pădurile ecuatoriale din Asia de Sud-Est,dezvoltate în condiţii climatice


asemănătoare cu cele din Africa ecuatorială, condiţii determinate de prezenţa musonilor,
se desfăşoară din Arhipelagul Malaez până în Peninsula Malaya, în Indochina şi Delta
Gangelui.

Pentru Arhipelagul Malaez specifice sunt palmierul căţărător, palmierul de zahăr, ficusul,
bananierul, în timp ce pentru celelalte regiuni specifice sunt bambusul, rafia, sagotierul
sau "arborele de pâine", arborele de chinină, abanosul, palisandrul, teckul sau "arborele
de fier" ş.a.
4. Pădurile tropicale umede din insula Noua Guinee şi nord-estul Australiei cuprind
o serie de elemente tropicale umede adaptate la condiţiile pedoclimatice specifice
regiunii. În Noua Guinee predomină bananierul, alături de santal, palisandru, teck ş.a., iar
în Australia, eucaliptul.

b) Pădurile mediteraneene sunt răspândite în jurul Mediteranei europene, în California


şi sud-estul S.U.A., pe ţărmul nordic şi central al statului Chile. Masa lemnoasă este
redusă şi reprezentată de arbori mici, arbuşti şi tufişuri (maquis, garriga). Esenţe specifice
sunt stejarul verde, stejarul de plută, cedrul de Liban, pinul, castanul, măslinul, ficusul,
migdalul, portocalul, rozmarinul, lămâiul ş.a. Pădurile mediteraneene prezintă importanţă
mai mult pentru fructe şi au rol peisagistic remarcabil.

c) Pădurile din ţinuturile temperate (boreale şi australe) deţin circa 42% din suprafaţa
forestieră a globului şi sunt cuprinse între 40 şi 66° latitudine nordică şi sudică, cu
extindere mai mare în emisfera nordică datorită, desigur, întinderii deosebite a uscatului.
Predomină răşinoasele, unele rezistând la temperaturi foarte scăzute (de exemplu laricele
rezistă la -40° C şi chiar la -60° C). Condiţiile climatice limitează, de altfel, numărul
speciilor, cele forestiere fiind, de regulă, monospecifice, pe mari suprafeţe predominând o
singură specie.

1. Pădurile de conifere (taigaua) cuprind:

- pădurea boreală canadiană, desfăşurată între insula Newfoundland şi strâmtoarea


Bering. Speciile caracteristice sunt: molidul alb, pinul canadian, bradul alb, laricele,
molidul negru, plopul tremurător, mesteacănul (care coboară până în zona Munţilor
Apalaşi).

- pădurea boreală eurasiatică, desfăşurată între Peninsula Scandinavă şi Peninsula


Kamceatka (pe 15-20° latitudine). De asemenea, în raport cu altitudinea, pădurea de
conifere, este întâlnită şi în munţii Alpi, Caucaz, Carpaţi, Pirinei, Himalaya. Speciile
caracteristice sunt: molidul, pinul silvestru, molidul european, bradul siberian, zâmbrul,
laricele, tisa (care se întinde până în insula Sahalin şi nordul Japoniei).

- pădurile de conifere de pe litoralul pacific al Americii de Nord au extensiune mare


în California. Speciile caracteristice sunt molidul, tsuga, local bradul şi Sequoia gigantea.

- pădurile de conifere din emisfera australă sunt întâlnite în sudul extrem al Braziliei,
în Munţii Anzi, în sudul Australiei, în Tasmania, în Noua Zeelandă şi, pe areale mici, în
sudul Africii.

2. Pădurile de foioase au o largă răspândire în Europa de Vest şi peninsulară, în zonele


montane joase, partea vest-europeană a C.S.I.-ului, bazinul superior al Amurului, nordul
R.P.Chineze, în regiunea Marilor Lacuri - bazinul fluviului Sf.Laurenţiu coborând spre
sud spre fluviul Mississippi, în sud-estul Americii de Sud, în sudul Australiei şi în
Tasmania.
Speciile caracteristice sunt fagul, stejarul (cu mai multe subspecii), carpenul,
arţarul, teiul, alunul, castanul, nucul, plopul, aninul ş.a., mai ales pentru Europa. În
regiunile nord-americane caracteristice sunt stejarul (negru, alb, roşu), frasinul, magnolia
şi chiparosul de baltă, în China - Ginkgo biloba iar în Australia - eucaliptul (cu
numeroase variante).

Potrivit altei clasificări, adoptate de către F.A.O., pădurile planetei cuprind următoarele
tipuri:

- păduri tropicale;

- păduri de tip mediteraneean;

- păduri xerofile din zona climatului temperat cald;

- păduri umede din zona climatului temperat cald;

- păduri de amestec de răşinoase şi foioase, din zona climatului temperat;

- păduri de răşinoase din zona climatului rece;

Repartiţia geografică a fondului forestier mondial

Volumul resurselor forestiere este dependent de suprafaţa ocupată de păduri şi de tipul


de pădure, care are o productivitate la hectar diferenţiată regional. După date F.A.O.,
pădurile din America de Sud şi din Europa au o productivitate ridicată la hectar (92-94
mc/ha/an), în timp ce în Africa se ating numai 8 mc/ha/an, iar în America Central
11 mc/ha/an.

În ce priveşte suprafaţa acoperită cu păduri, pe plan mondial, ea se cifrează la 4,02


miliarde hectare, cu diferenţieri notabile de la continent la continent, dar şi în cadrul
acestora. Astfel, emisfera nordică este mult mai bogată în păduri decât cea sudică, cu
toate că America de Sud are cele mai întinse suprafaţe acoperite cu păduri (907,1
mil.ha.). Un grad ridicat de împădurire au Comunitatea Statelor Independente şi America
de Nord. Acest grad este sub media pe glob în Oceania şi Africa, din cauza întinderii
mari a deşerturilor, şi în Asia şi Europa (fără C.S.I.), în special, din cauza defrişărilor
masive înfăptuite de-a lungul timpului (tabelul nr.1).

Tabelul nr.1
Suprafaţa ocupată de păduri

Pe mii Pe ţări mii Ponderea


continente suprafeţei
şi km.p. km.p. ocupate de %
păduri din
C.S.I. supraf.
Ţării

America de 9 071 C.S.I. 7 998 Surinam 92,0


Sud

C.S.I. 7 998 Brazilia 5 643 Solomon 91,5

America de 7 435 Canada 3 829 Papua- 84,7


Nord Noua
Guinee

Africa 6 850 S.U.A. 3 154 Guyana 83,2

Asia 5 348 R.D. 1 813 Guyana 82,8


Congo Franceză

Europa 1 632 R.P. 1 197 Gabon 77,6

Chineză

Oceania 1 603 Indonezia 1 173 R.D. Congo 77,3

Australia 1 060 Finlanda 76,0

India 716 Cambodgia 75,8

Angola 532 R.P.D. 74,5


Coreeană

Total mondial 40 156

Sursa: Britannica. World Data 1996 (prelucrare).

Şi mai semnificativă, în aprecierea resurselor forestiere ale ţărilor, este suprafaţa ocupată
de păduri. C.S.I.-ul se situează, din acest punct de vedere, pe primul loc, prin cele 799,8
mil.ha de pădure (22,1% din suprafaţa pădurilor de pe glob). Dacă adăugăm şi faptul că
80% din ele sunt păduri de răşinoase, vom avea imaginea vastelor resurse forestiere
deţinute de aceasta (circa 79 mld.mc.). Brazilia (564,3 mil.ha), Canada (382,8 mil.ha) şi
S.U.A. (315,4 mil.ha) deţin întinse suprafeţe acoperite cu păduri, urmate de R.D. Congo,
R.P.Chineză, Indonezia, Australia (fiecare peste 100 mil.ha), India (71,7 mil.ha) şi
Angola (53,2 mil.ha). Unele din aceste ţări, ca de pildă, R.P.Chineză, India, Australia,
deşi au un procent relativ redus din totalul suprafeţei acoperit cu păduri, prin vastitatea
teritoriilor lor posedă şi întinse suprafeţe forestiere. De altfel primele 10 ţări ca întindere
a suprafeţelor forestiere deţin mai mult de jumătate din totalul mondial.

La nivel continental apar, de asemenea, diferenţieri regionale. În America de Sud,


continentul cu cele mai întinse suprafeţe acoperite cu păduri, majoritatea statelor au peste
30% din teritoriu domeniu forestier. Alături de Brazilia, întinse suprafeţe cu păduri sunt
întâlnite în Peru care, împreună cu Ecuador, Venezuela şi Columbia, include o parte
însemnată a pădurilor amazoniene, în Argentina (regiunile nord-vestice şi montane), în
Paraguay ş.a. Majoritatea pădurilor din America de Sud sunt alcătuite din specii de
foioase, răşinoasele reprezentând abia 1% din total. O parte însemnată a pădurilor sud-
americane sunt greu accesibile sau inaccesibile exploatării. Productivitatea medie la
hectar este ridicată (94 mc/ha/an), volumul lemnos fiind apreciat la circa 78,0 mld.mc.

America de Nord deţine peste 17% din suprafaţa pădurilor Terrei (743,5 mil.ha.) şi 18%
din volumul de masă lemnoasă (44,8 mld.mc.). Predomină răşinoasele (peste 6O%) cu un
sortiment valoros de specii (molid, brad, larice, douglas, pin etc.), cu o productivitate de
63 mc/ha/an şi un grad înalt de valorificare economică. Canada (382,8 mil.ha.) şi S.U.A.
(315,4 mil.ha.) sunt principalele ţări cu fond forestier, deşi ponderea pădurilor în
suprafaţa totală a acestor ţări este de numai 33-38%.

Suprafeţele cu păduri din America Centrală sunt relativ reduse (218,5 mil.ha.), deşi unele
state din zonă au procente ridicate de împădurire (Panama, Belize - peste 50%). Volumul
de masă lemnoasă este apreciat la 0,8 mld.mc., fiind alcătuit, pe de o parte, din păduri cu
valoare economică ridicată, situate în zona tropicală, dar cu un grad redus de valorificare,
iar pe de altă parte din păduri neproductive.

Continentul african, cu o suprafaţă forestieră de 685 mil.ha., prezintă contraste regionale


evidente. Ţările ecuatoriale au un procent ridicat de acoperire a teritoriului lor cu păduri
(61-77%), iar state ca R.D. Congo (181,3 mil.ha.), Angola, Sudan, Tanzania, Etiopia au
întinse suprafeţe forestiere (30-50 mil.ha.). La polul opus statele sahariene (Egipt, Libia,
Algeria) sau din sudul continentului, care au un procent redus de acoperire cu păduri şi
suprafeţe limitate (Republica Capului Verde are numai 8,1 kmp. de pădure).

Resursele de masă lemnoasă sunt reduse (2,1% din totalul mondial) datorită unor mari
suprafeţe de păduri degradate (peste 50% din total). Volumul lemnos se ridică la 5,2
mld.mc., exploatările depăşind de 4-5 ori posibilităţile normale ale pădurii, ceea ce poate
duce la epuizarea rezervelor accesibile în următorii 15-20 de ani.

Asia se situează pe locul V în ceea ce priveşte suprafaţa forestieră (534,8 mil.ha), dar
contrastele sunt foarte mari şi aici. Pe de o parte, ţări cu un grad mediu de împădurire dar
cu suprafeţe întinse de păduri (R.P.Chineză 119,6 mil.ha., India 117,3 mil.ha. ş.a.) sau
ţări relativ mici ca suprafaţă dar cu un grad ridicat de împădurire (Cambodgia,
R.P.D.Coreeană, Bhutan, Japonia). Pe de altă parte, numeroase state, unde gradul de
acoperire cu păduri este sub 1% (uneori fiind limitate doar la restrânse plantaţii cu rol de
protecţie). Primele sunt situate în Asia de Sud-Est şi Est, care deţin peste 1/2 din
suprafaţa forestieră a continentului. Celelalte în special în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Întinderea mare a Asiei determină o diversitate de zone forestiere, de la păduri tropicale


la păduri de amestec de răşinoase şi foioase. Faptul determină o productivitate medie de
34 mc/ha/an, ceea ce face ca resursele forestiere ale Asiei să fie de 17 mld.mc. Multe din
pădurile din India , Pakistan, Afganistan, parţial din China sunt neproductive.

În Europa (fără C.S.I.) pădurile ocupă 163,2 mil.ha, având o productivitate medie la
hectar ridicată (93 mc/ha/an), ceea ce asigură un volum de masă lemnoasă de 12,8
mld.mc. (5% din resursele mondiale).

Cele mai multe state europene au un grad mediu de acoperire cu păduri (peste 20%),
remarcându-se prin suprafeţe întinse ţările scandinave - Suedia (306 mil.ha.), Finlanda
(256 mil.ha), Norvegia, precum şi cele care cuprind întinse spaţii muntoase sau colinare
înalte (Spania, Franţa, Germania, Iugoslavia, România). Predomină pădurile de răşinoase
(peste 60%), asigurând o rezervă de masă lemnoasă pentru circa 40 de ani. În aceste
condiţii, pentru protejarea resurselor proprii, multe ţări europene, care dispun de o
puternică industrie de prelucrare a lemnului, importă cantităţi însemnate de masă
lemnoasă, în special din C.S.I. şi ţările africane.

Suprafaţa acoperită cu păduri în Oceania (înclusiv Australia) însumează 160,2 mil.ha,


ponderea acestora variind între 80-90% într-o serie de insule-state din Polinezia şi 13,8%
în Australia. Prin vastitatea lor, pădurile australiene ocupă primul loc în regiune şi au o
compoziţie diversă, ceea ce determină ca volumul de masă lemnoasă să fie de circa 4,2
mld.mc. (1,6% din totalul mondial).

În Australia, pădurile de tip tropical, situate de-a lungul coastei, se compun din eucalipt,
araucaria, chiparos, iar în interiorul ţării domină savanele împădurite. În Noua Zeelandă
pădurile sunt alcătuite din făgete şi răşinoase, iar în Noua Guinee din specii locale de
stejar, podocarpus ş.a. Aceste aspecte conferă productivitate medie de 17 mc/ha/an.

După date F.A.O., resursele forestiere mondiale se estimează la circa 242 mld.mc. masă
lemnoasă existentă în pădure.

Diferenţe evidente apar, de asemenea, în raportul dintre suprafaţa de pădure şi populaţie.


Astfel, în Oceania unui locuitor îi revin 4,3 ha, în America de Sud 3,5-4 ha, în C.S.I. 3,7
ha., în America de Nord 3,2 ha., în Africa 1,9 ha., pentru ca în Asia să coboare la 0,4 ha,
iar în Europa la numai 0,3 ha.
Valorificarea fondului forestier mondial

Pădurile au o importanţă deosebită cel puţin sub două aspecte: ecologic şi ca materie
primă ori combustibil.

Rolul ecologic al pădurii derivă din funcţiile complexe pe care le îndeplineşte acest
ecosistem. Prin acţiunile de corelare şi integrare, pădurea intră din ce în ce mai mult în
slujba colectivităţii, dovedindu-şi clar poziţia de componentă principală a mediului de
viaţă pentru om. Funcţia de "fabrică de oxigen" a vegetaţiei, în general, şi a pădurii, în
special, este arhicunoscută. Câteva exemple sunt relevante. Anual, covorul vegetal actual
(păduri, culturi agricole, ierburi, vegetaţie acvatică etc.), produce peste 23 mld. tone de
oxigen, din care cel puţin 60% aparţin pădurii (în România circa 40 mil. tone de oxigen).
Un fag, de 25 m înălţime şi cu un diametru al coroanei de 15 m, produce într-o oră 1,7 kg
oxigen, adică necesarul unui om pentru trei zile.

Funcţia de reglare climatică pe care o exercită pădurile este de diminuare a radiaţiilor şi


extremelor de temperatură, reducerea evaporaţiei, creşterea umidităţii atmosferice,
micşorarea intensităţii vânturilor etc. Avantajele aduse agriculturii, căilor de comunicaţie,
aşezărilor omeneşti etc. prin perdelele de protecţie sunt cunoscute.

În mod cert, pădurile au o contribuţie esenţială pentru conservarea apei, pentru


regularizarea scurgerii şi protejarea solurilor. În ţări ca Austria, Germania, Grecia, Italia,
S.U.A., C.S.I. ş.a. există preocupări intense de gospodărire complexă a apelor şi
pădurilor.

Consecinţele defavorabile ale poluării asupra vegetaţiei în general şi îndeosebi asupra


vegetaţiei forestiere, au fost constatate încă de la apariţia primelor industrii producătoare
de noxe. Principalii factori poluanţi care acţionează asupra pădurii sunt sulful şi compuşii
săi, combinaţiile de fluor, clor, arsen, compuşii azotului, substanţele organice acide,
pulberile şi emanaţiile radioactive. De aceea cercetările privitoare la poluarea pădurilor
au fost dirijate spre stabilirea efectelor defavorabile ale noxelor asupra vegetaţiei
forestiere şi limitarea lor, precum şi pentru determinarea rezistenţei speciilor forestiere la
diverşi poluanţi şi rolul pădurii în combaterea poluării. Trebuie subliniat şi rolul pădurii
pentru sănătatea omului, pentru recreere şi turism.

Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului

Pădurea constituie o resursă apreciabilă de materie primă care are capacitatea de a se


regenera. Însă acumularea lentă de masă lemnoasă şi ciclul de producţie lung nu au mai
ţinut pasul cu cerinţele extrem de mari ale epocii moderne, determinate de volumul imens
de construcţii, de dezvoltarea industriilor de prelucrare a lemnului etc.
Masa lemnoasă exploatată anual pe glob a crescut continuu, de la 1 400 mil.mc. în
1950, la 2 400 mil.mc. în 1970 şi 3 354 mil.mc. în 1996, din care 1 713 mil.mc. este
lemnul pentru foc, restul fiind prelucrat în industrie. În balanţa energetică a unor ţări (în
special din Africa şi America Latină), lemnul are o pondere ridicată (60-90%). Lemnul
destinat pentru industrie este utilizat, în cea mai mare măsură, pentru producţia de
buşteni, de cherestea şi placaje (circa 35%), restul având alte folosinţe (lemnul de mină,
grinzi, traverse etc.).

Tabelul nr.2

Producţia de lemn pe glob

Regiunea Producţia Din care: Cherestea


geografică de lemn lemn
(mil.mc.) pt.foc şi
mangal

Asia 1 029 767 254

America de 738 134 603


Nord

C.S.I. 380 87 291

Europa 359 58 303

Africa 458 404 55

America de Sud 318 225 94

Oceania 38 9 30

America 34 28 4
Centrală

Total mondial 3 354 1 712 1 634

Sursa: Britannica. World Data 1996 (prelucrare).

Peste 50% din pădurile globului şi 60% din masa lemnoasă existentă aparţin ţărilor
dezvoltare care au tendinţa de a exploata cât mai mult pădurile proprii, în vederea
obţinerii de beneficii, această tendinţă atrăgând epuizarea rezervelor forestiere. Astfel, în
Asia şi Africa s-au aplicat cele mai mari cote de tăiere1, urmate de America de Nord. Pe
plan mondial a fost depăşită cota normală de tăiere, cu toate consecinţele ecologice ce
decurg de aici. Totuşi rezervele de păduri sunt apreciabile, două treimi din ele fiind încă
neutilizate. La acestea se adaugă şi capacitatea anuală de regenerare a pădurilor aflate în
folosinţă (2,7 mld.mc.). Din acest punct de vedere situaţia cea mai bună o au America de
Sud, C.S.I. şi Canada. Din volumul de masă lemnoasă pe picior existentă în pădurile
globului şi inegal repartizată, cantităţile anuale exploatate diferă la nivelul regiunilor
geografice şi statelor. Astfel, în timp ce în Europa predomină net folosirea lemnului în
scopuri industriale, unele ţări din acest continent recurgând la importuri masive pentru
necesităţile lor, în America de Nord întrebuinţarea este dublă, pentru construcţie şi
industrie, iar în Africa şi America Latină cea mai mare parte a lemnului se foloseşte în
scopuri energetice.

Pe plan mondial, între continente, pe primul loc în producţia de lemn se situează Asia
(fără C.S.I.) cu 1 029 mil.mc., urmată de America de Nord, C.S.I., Europa (fără C.S.I.),
ş.a.(tabelul nr.2). Dar şi în cadrul continentelor apar diferenţieri notabile.

Europa (fără C.S.I.) exploatează anual 357 mil.mc., predominând lemnul de răşinoase.
Din masa lemnoasă, 303 mil.mc. sunt destinaţi prelucrării industriale (peste 1/2 din
aceştia pentru obţinerea lemnului rotund şi furnirului). Principalele areale de exploatare
se găsesc în ţările nordice (Suedia, Finlanda), care au şi producţii ridicate (40-50 mil.mc.)
şi cele alpine (Germania, Franţa, Austria) şi carpatice (România, Cehia, Slovacia,
Polonia).

Ponderea ridicată a unor ţări europene în producţia de masă lemnoasă (Germania, Franţa,
Spania, Italia ş.a.) se datorează şi importului de buşteni. Ţări ca Albania, Grecia, Italia
folosesc între 50 şi 70% din producţia de lemn în scopuri energetice. Din acest punct de
vedere, România valorifică 80% din producţia sa de lemn în industrie.

Tabelul nr.3

Producţia de lemn a principalelor ţări

Nr. Total producţie Lemn pentru foc Cherestea


crt.
Ţara mil. Ţara mil.mc. Ţara mil.mc

mc

1 S.U.A. 524 India 230 S.U.A. 411

2 C.S.I. 379 R.P.Chineză 178 C.S.I. 291

3 R.P. 277 Brazilia 175 Canada 185

Chineză

4 India 254 S.U.A. 113 R.P.Chineză 99


5 Brazilia 242 Nigeria 94 Brazilia 66

6 Canada 191 C.S.I. 87 Suedia 49

7 Indonezia 160 Etiopia 38 Germania 41

8 Nigeria 102 Kenya 34 Finlanda 39

9 Suedia 53 Thailanda 33 Malaysia 36

10 Germania 45 Filipine 30 Japonia 32

Sursa: Britannica. World Data 1996 (prelucrare).

Industria cherestelei este cea mai importantă dintre subramurile industriei lemnului,
ca volum, producţia mondială crescând continuu. Centrele cele mai cunoscute ale
industriei cherestelei sunt cele din nordul părţii europene a Comunităţii Statelor
Independente (Arhanghelsk), din lungul Volgăi (Saratov), din Siberia central-sudică
(Krasnoiarsk, Ust Ilim), apoi cele din bazinul fluviului nord-american Sf.Laurenţiu
(Ottawa) şi din Columbia Britanică (Canada), din nord-vestul S.U.A. De asemenea în
Japonia de nord (în insula Hokkaido), în regiunile Alpilor şi Carpaţilor (în Franţa,
Germania, Cehia, Slovacia, România ş.a.). La Silistra, în Bulgaria, se află unul din cele
mai mari combinate de prelucrare a lemnului din sud-estul Europei.

Industria plăcilor aglomerate şi plăcilor fibro-lemnoase este o subramură mai recentă


a industriei lemnului. Ea valorifică superior masa lemnoasă, iar P.A.L.-ul şi P.F.L.-ul sunt
utilizate mai ales în industria mobilei. Principalii producători sunt S.U.A., Canada, C.S.I.,
de regulă în mari combinate complexe.

Industria mobilei este legată, în special, de marile centre urbane, prin tradiţie şi prin
înalta calificare a forţei de muncă. Se remarcă îndeosebi New York, Chicago, Paris,
München, Milano ş.a.

O producţie de fabrică, bazată pe producţia de serie mare, s-a conturat abia în perioada
contemporană. Creşterea rapidă a desfacerii de mobilă de fabrică este un rezultat al
procesului de urbanizare şi al creşterii standardului de viaţă. Mari producători sunt
S.U.A., C.S.I., Germania, Franţa, Italia, Japonia, Canada. România se remarcă prin
produsele ei de calitate. Germania, Belgia şi Italia sunt şi principalii exportatori, iar
S.U.A., C.S.I., Olanda, Franţa principalii importatori.
Pădurile şi industria lemnului în Romania

Fondul forestier al ţării noastre a cunoscut, în toate epocile istorice, modificări sub
raportul extensiunii spaţiale şi al funcţionalităţii, îndeplinind un rol de seamă în păstrarea
elementului autohton românesc şi oferind importante resurse naturale şi de adăpost.

România se numără printre ţările cu un grad mediu de împădurire, fondul forestier


reprezentând 26,7% din suprafaţa totală a ţării (1989). Ca suprafaţă ocupată de păduri,
România se plasează pe locul 10 în Europa.

Patrimoniul forestier al ţării se extinde pe 6 341,2 mii hectare, din care pădurile deţin 6
174,0 mii hectare, adică o medie de 0,28 ha pădure/locuitor. Cele mai extinse păduri şi cu
o structură diversă pe specii se găsesc în regiunile carpatice şi de deal, care deţin circa
90% din suprafaţa totală a pădurilor. Pădurile de răşinoase, de mare valoare economică,
deţin peste 1 900 mii hectare, ceea ce reprezintă aproape 31% din suprafaţa totală a
pădurilor. Ca structură predomină molidul în proporţie de 74%, după care urmează bradul
(17%), pinul (7%), bradul Douglas şi laricele (1%).

Pădurile de răşinoase formează o centură aproape continuă sub pajiştile alpine şi


subalpine, de la altitudinea de circa 1 500 m şi până la circa 2 000 m. Pădurile de molid
au o densitate mai mare în Carpaţii Orientali şi mai ales în Munţii Curmăturii, Ceahlău,
Tarcău etc. Se remarcă judeţele Harghita, Neamţ şi Suceava, care deţin 28% din suprafaţa
totală a pădurilor de molid.

Pădurile de brad, mai restrânse ca suprafaţă în raport cu cele de molid, au o frecvenţă mai
mare în judeţele Suceava, Neamţ şi Bacău, unde se concentrează 44% din suprafaţa totală
a pădurilor de brad. Ponderi însemnate mai deţin judeţele Covasna, Mureş, Vrancea,
Caraş-Severin. În partea sud-vestică a ţării sunt concentrate o treime din pădurile de brad
Douglas existente în România.

Cantitatea de lemn existentă în pădurile României s-a redus treptat în decursul


vremurilor. Se apreciază că volumul de masă lemnoasă al pădurilor din ţara noastră este
de 1 130 - 1 260 milioane mc., iar potenţialul anual de exploatare sub 20 milioane mc.
Creşterea medie la totalul speciilor din România este de 3,40 mc/an/ha, cu valori mai
mari la răşinoase (4,80 mc/an/ha) şi mai mici la foioase (2,92 mc/an/ha).

Din totalul de masă lemnoasă exploatat, cea mai mare pondere o are lemnul de răşinoase.
El provine din judeţele din partea de nord a Carpaţilor Orientali (în judeţul Suceava,
lemnul de răşinoase deţine 87% din totalul masei lemnoase, în Harghita 71%, în
Maramureş 32% etc.).

În ceea ce priveşte lemnul de fag, el are o pondere mai mare în judeţele circumscrise
Carpaţilor Meridionali, în sudul Carpaţilor Occidentali, precum şi în judeţele Iaşi, Neamţ
şi Vaslui. Lemnul de stejar participă, la volumul total de masă lemnoasă exploatată, cu
valori reduse. Numai în unele judeţe din Podişul Moldovei (Vaslui, Iaşi), din sudul ţării
(Dâmboviţa, Olt şi Teleorman) şi din vestul ţării (Arad, Timiş, Satu Mare) depăşeşte
20%.

Industria mobilei reprezintă subramura cu cea mai mare creştere în structura valorică a
industriei lemnului, remarcându-se o gamă variată de sortimente (peste 200 de modele),
precum şi o repartiţie spaţială echilibrată pe întreg cuprinsul ţării. Cele mai mari fabrici
de mobilă s-au construit pe platformele unor mari combinate.

Industria de furnire, placaje, plăci aglomerate şi fibrolemnoase ocupă un loc tot mai
însemnat în cadrul industriei lemnului, datorită valorificării superioare a lemnului de
calitate, precum şi utilizării tuturor deşeurilor din lemn. Acestea au intrat mai târziu în
circuitul productiv, după 1960, iar producţia a crescut continuu. Ele se produc, deopotrivă
în mari combinate sau în unităţi mai mici.

Industria cherestelei, subramură de bază în anii interbelici, ocupă în prezent locul al


doilea în cadrul industriei de prelucrare a lemnului, deşi producţia a crescut continuu.
Pentru protejarea pădurilor de răşinoase, o creştere importantă a cunoscut producţia de
cherestea de foioase. Cele mai multe fabrici de cherestea sunt situate în Carpaţii şi
Subcarpaţii Moldovei, în bazinele râurilor Moldova, Suceava, Bistriţa, Trotuş, Olt,
Mureş, Someş etc.

Industria binalelor şi parchetelor a fost impulsionată, în special, de construcţiile de


locuinţe. Producţia a crescut în perioada 1950-1980 de 70 de ori.

Industria ambalajelor şi a altor produse din lemn apare diferenţiat dezvoltată. Prima
are o pondere mai redusă în timp ce gama produselor din lemn s-a diversificat foarte
mult, cuprinzând: instrumente muzicale şi articole sportive (Reghin), rechizite şcolare
(Timişoara, Sibiu), chibrituri (Bucureşti, Brăila, Timişoara), utilaj apicol (Bucureşti,
Dumbrăveni), traverse (Tileagd - judeţul Bihor) etc.

Repartiţia geografică a centrelor de prelucrare a lemnului relevă că această ramură


este reprezentată în aproape toate judeţele ţării. Centrele de prelucrare primară a lemnului
(producătoare de cherestea) sunt amplasate chiar în zonele montane şi de dealuri, acolo
unde există masive forestiere exploatabile. Marile combinate de prelucrare a lemnului, de
regulă, au fost amplasate în zonele adiacente Carpaţilor (Suceava, Fălticeni, Bacău,
Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Caransebeş, Arad, Satu Mare), în mari centre de consum
(Bucureşti, Târgu Mureş) şi în oraşe-porturi (Constanţa, Brăila).

INDUSTRIA UŞOARĂ

Industria uşoară | Industria textilă şi a confecţiilor | Industria lânii


CUPRINS

Industria uşoară

Face parte din marea ramură a bunurilor de consum şi cuprinde subramurile: industria
textilă şi a confecţiilor, industria pielăriei şi a încălţămintei. Este prezentă în toate statele
globului, diferenţiată de la o zonă la alta, în legătură cu dezvoltarea socio-economică şi
condiţiile naturale. Materiile prime folosite de această ramură sunt de origine diversă:
vegetală (bumbac, in, cânepă), animală (lână, piei, blănuri) sau minerală şi sintetică (fire
şi fibre sintetice, uleiuri minerale).

Industria textilă şi a confecţiilor

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea apar mutaţii în repartiţia geografică a acestei


industrii, dezvoltându-se nu numai în ţările vest-europene, ci şi în Japonia şi S.U.A.

Astăzi se utilizeză într-o pondere din ce în ce mai mare, în ţesături şi în confecţii,


amestecul de fire şi fibre naturale.

Industria bumbacului s-a dezvoltat atât în statele mari producătoare de materie primă
(China, India, S.U.A., Pakistan, Indonezia, Brazilia, Turcia, Uzbekistan, Turkmenistan
ş.a), cât şi în statele cu puţină materie primă sau, în principal, importată (Japonia,
Germania, Marea Britanie, Polonia ş.a.). Se remarcă faptul că statele cu un mare număr
de locuitori, (China, India, Japonia, S.U.A.) concentrează importante centre ale industriei
bumbacului.

Tabelul nr. 1

Principalii producători mondiali de fibre de bumbac

Nr.crt. Ţara Producţia Ponderea în


totalul
mil tone 1996 mondial %

1. China 5,02 28,7

2. SUA 2,03 11,6

3. India 1,81 10,3

4. Pakistan 1,42 8,1

5. Indonezia 0,86 4,9


6. Brazilia 0,74 4,2

7. Turcia 0,40 2,3

8. Coreea de 0,37 2,1


Sud

9. Rusia 0,33 1,9

10. Thailanda 0,32 1,8

Total 17,50 100,00


mondial

Sursa: Images économiques du monde 1998

Aria de răspândire a culturii este între 35° latitudine nordică şi 25° latitudine sudică, în
zona caldă, crescând pe o mare varietate de soluri, inclusiv pe cele acide. Se cultivă în
peste 60 de ţări, dar mari producătoare, atât pentru fibre (producţia mondială fiind de
circa 18 milioane de tone anual), cât şi pentru seminţe (circa 40 milioane de tone anual)
sunt (în paranteze se dă producţia de fibre în milioane de tone, în 1996): China (5,0),
S.U.A. (2,0), India (2,0), Pakistan (1,4), Indonezia (0,86), Brazilia (0,74), Turcia (0,4) ş.a.
În C.S.I., principalele suprafeţe cultivate se află în Asia Centrală, în China îndeosebi în
bazinul mijlociu al fluviului Huanghe, în S.U.A. se cultivă mai ales în perimetrul dintre
statele Carolina şi Texas (Cotton belt = centura bumbacului) şi în California, iar în
Pakistan şi în India se cultivă mai ales în valea fluviului Indus.

Se cultivă şi într-o serie de ţări africane, între care, Mozambic, Tanzania, Ciad, Nigeria,
Uganda. Mari producători în domeniu sunt:

- China cu peste 13 miliarde m.p. de ţesături, cu centrele Shanghai, Guangzhou, Beijing;

- C.S.I. cu peste 7 miliarde m.p. de ţesături în Taşkent, Ashabad, Fergana (Asia Centrală),
Baku (Azerbaidjan) şi într-o serie de oraşe în partea europeană (Moscova, Ivanovo ş.a);

- S.U.A., cu 23 miliarde m.p., cu centrele Fall-River, Concord (sud de Boston),


New Orleans, Atlanta;

- Japonia are unităţi concentrate în insula Hokkaido, în sudul insulei Honshu (Nagoya,
Osaka);

- Franţa: Lille-Roubaix, în nord, şi în regiunea Munţilor Vosgi.

- Polonia, Germania, Italia (Milano, Torino), Spania (Barcelona), Marea Britanie


(Manchester), Belgia, Olanda, Cehia, Slovacia;
- India este a doua producătoare de fire, cu 8 milioane m.p., cu întreprinderi în oraşele:
Bombay, Ahmedabad, Baroda, Calcutta, Bangalore.

- Pakistanul, cu industria bumbacului concentrată în centrele Lahore, Karachi.

- Egiptul (Alexandria), Brazilia (Brasélia, Sao Paulo), Bangladesh (Dacca),


Argentina, Filipine (Manilla), Columbia (Medellin), Indonezia (Jakarta, Medan),
Peru (Lima), Turcia .

Industria lânii

Această ramură foloseşte o cantitate mult mai mică de materie primă; se caracterizează
printr-o tehnologie mai puţin influenţată de tradiţiile de automatizare. În 1996, producţia
a fost de 2 483 mii tone.

Filaturile de lână sunt de două feluri: a) de lână cardată; b) de lână pieptănată.

Filaturile sunt concentrate în statele industrializate. Materia primă - lâna - este dată de
statele care cresc un număr mare de oi cu lână fină şi semifină.

Tabelul nr. 2

Principalii crescător de oi şi producători de lână (1996)

Nr.crt Ţara Efectivul Cantitatea de


lână
(milioane
capete) (tone)

1 Australia 126,3 714 400

2 China 127,3 277 500

3 Noua Zeelandă 48,8 263 000

4 Rusia 25,8 94 100

5 Uruguay 19,9 74 000

6 Argentina 17,0 70 000

7 Marea 28,8 66 700


Britanie
8 Africa de Sud 29,0 61 100

9 Pakistan 29,8 54 000

10 Iran 51,5 51 500

Sursă: Images économiques du monde 1998

Analizând repartiţia filaturilor de lână pe state se constată că Italia se situează pe primul


loc, cu 540 500 tone fire de lână şi tip de lână în anul 1995.

Centrele tradiţionale ale industriei din Europa sunt situate la poalele munţilor Alpi (Biella
şi Schie Venete, în nordul Câmpiei Padului); Basel (Elveţia), precum şi la Brno (Cehia),
Braşov, Sibiu (România).

În Marea Britanie se menţin vestitele centre din Yorkshire (Bradford, Dewbury, Leeds,
Huddersfield), în timp ce în Franţa - regiunea industrială a nordului Roubaix-Tourcoing
şi a sudului Masivului Central (Nazarret). În Germania, industria lânii este concentrată în
bazinul Rhur (MönchengIadbach), Saxonia Superioară, în Polonia (Varşovia), Belgia
(centru Verviers), Spania (Barcelona), C.S.I. (Ivanovo, Briansk în Ucraina, Cernigov),
Asia Centrală (Ashabad, Frunze), Transcaucazia, Tbilisi. Pe alte continente: în S.U.A.
(Philadelphia, Woonsocket), Japonia (în aceleaşi centre ca şi industria bumbacului:
Osaka, Nagoya, Yokohama), Turcia (Manisa), Algeria (Ain Beida), Afganistan
(Kandahar).

Industria mătăsii naturale, materia primă fiind obţinută din gogoşile viermilor de
mătase, este puternic concurată de fibrele sintetice, ajungând în unele state să fie înlocuită
complet de fibrele sintetice. Industria mătăsii este dezvoltată în statele cu tradiţii în
creşterea viermilor de mătase (China, Japonia, R.P.D.Coreeană şi Coreea de Sud, Italia).

Japonia producătoare şi exportatoare de borangic are numeroase întreprinderi de


prelucrare a mătăsii naturale în insula Honshu: Nagoya, Kumanate, Gifu, Yokohama,
ultimul fiind portul prin care se fac cele mai mari exporturi de mătase naturală.

R.P.Chineză este ţara originară a mătăsii naturale, renumită prin mătasea şi adevăratele
opere de artă obţinute din mătasea naturală. Centrele sunt concentrate în China de Est şi
de Sud-Est, renumite fiind centrele Shandong, Anyang, Lüda, Qingdao, Luoyang, Wuxi.

Alte ţări producătoare de mătase: Italia cu centrele Padova, Como, Florenţa; Franţa cu
vestitul centru Lyon, prelucrând mătasea din import; S.U.A. cu statele New York şi New
Jersey.

INDUSTRIA ALIMENTARĂ

Industria alimentară | Repartiţia geografică a industriei alimentare pe Terra


Industria uleiului şi a altor substanţe grase

CUPRINS

Industria alimentară

Industria alimentară, extrem de diversificată, cunoaşte astăzi unul dintre cele mai alerte
ritmuri de dezvoltare, ocupând, practic, după construcţiile de maşini, locul al doilea ca
pondere în volumul total al producţiei industriale a Terrei.

Dublarea populaţiei Terrei în mai puţin de 35 de ani a implicat eforturi uriaşe pentru
asigurarea resurselor de hrană şi, firesc, în reevaluarea noilor dimensiuni ale dezvoltării
agriculturii mondiale, principalul furnizor de materie primă pentru industria alimentară.

Industria alimentară cunoaşte, mai ales în acest ultim sfert de secol, un avânt remarcabil
nu numai în statele dezvoltate, ci şi în unele state în dezvoltare (Brazilia, India, Algeria
ş.a.), sau în dezvoltare (Côte d’Ivoire, Mauritania ş.a.), care deţin importante resurse de
materii prime.

Principalele cinci ţări europene: Marea Britanie, Franţa, Olanda, Elveţia şi Germania
sunt, alături de S.U.A. şi Japonia, principalii investitori internaţionali din industria
alimentară.

Marea Britanie, primul investitor european, este reprezentată printr-un mare număr de
societăţi (Broke Bond, Alied Lyous, Rank Hovis, McDougall, Cadbury, Barisford,
George Weston Holdings ş.a.) care operează, cu bune rezultate, în trei sectoare
privilegiate: panificaţia (biscuiteria), băuturile alcoolice şi produsele alimentare diverse,
în principal în S.U.A. şi Commonnwealth.

Franţa, cu mai puţine societăţi alimentare investitoare (Lesieur, Peroud - Ricard, Perrier
ş.a.), are ca teren direct de intervenţie biscuiteria, băuturile alcolizate şi produsele lactate,
operând de preferinţă în S.U.A. şi numeroase ţări europene.

Olanda, de asemenea cu puţine societăţi operatoare, s-a dirijat spre spaţiul european şi
treptat spre cel american deţinând un important portofoliu în domeniul produselor grase,
al berii şi al produselor lactate (Unilever, Heineken, Wessanen ş.a.).

Elveţia se sprijină pe doi piloni forţă în domeniul investiţiilor în străinătate, care


operează, practic, pe toate continentele: Nestlé şi Jacobs-Suchard. Aceste două mari
grupuri ale industriei alimentare au cele mai multe societăţi în Europa şi America de
Nord, cu activităţi în sectoare bine definite: produsele alimentare pe bază de lapte şi cele
de cofetărie (ciocolaterie).
Germania cu numeroase societăţi alimentare (Bahlsen, General Biscuits ş.a.) operează
cu deosebire în Europa, în domeniul producţiei de ciocolată, biscuiţi şi produse de
cofetărie.

Între alte ţări europene se detaşează Danemarca, ţară care se impune în domeniul
produselor lactate şi al berii (United Breweries - Tuborg), cu acest ultim produs, de
calitate superioară, impunându-se pe întreaga piaţă mondială.

Statele Unite ale Americii deţin un mare număr de societăţi cu activitate pe toate
meridianele lumii şi cu activitate în domenii bine delimitate: băuturi nealcoolizate (Coca
Cola, Pepsi), produse pe bază de oleaginoase, produse pentru fast-food.

Cu o activitate "de debut" în domeniul investiţiilor internaţionale în industria alimentară,


Japonia a început printr-o laborioasă activitate de cercetare şi prospectare a pieţelor de
desfacere, pătrunzând deja în numeroase ţări din Extremul Orient.

Concluzionând, se poate aprecia că toate marile transformări care s-au produs în industria
alimentară în această ultimă parte a secolului XX s-au tradus, în plan geografic, prin
modificări substanţiale ale principiilor de localizare a centrelor de producţie, iar în plan
organizatoric prin regruparea acestora în mari firme multinaţionale cunoscute pentru
produsele lor de succes.

Repartiţia geografică a industriei alimentare pe Terra

Cerinţele cotidiene ale pieţii urbane, puternic amplificate de explozia urbană şi cea
demografică, au condus deopotrivă la o nouă redimensionare spaţială a acestei ramuri
prin penetrarea sa în zonele industriale urbane sau periurbane. Localizarea sa în aceste
spaţii geografice se conjugă, dincolo de staisfacerea cerinţelor pieţii urbane, cu o anumită
specializare a agriculturii periurbane (legumicultura, avicultura, creşterea intensivă a
bovinelor şi porcinelor) care-i oferă materia primă.

A. Industria prelucrării cerealelor şi a panificaţiei. În condiţiile prelucrării industriale


de astăzi rata medie de extracţie a făinii din grâu este de 75%, aceasta putând varia în
funcţie de sortimente. Producerea făinii de grâu este complementată astăzi de alte
numeroase produse deosebit de agreate în alimentaţia a numeroase naţiuni ale planetei
(lentile, concentrate, produse de expandare din seria corn flakes.

Fabricarea pâinii, care a rămas multă vreme artizanală în numeroase state, este astăzi
din ce în ce mai mult industrializată, mai ales în ţările cu economie modernă. Producerea
industrială a pâinii a debutat în 1920 în S.U.A.. Mai târziu fenomenul câştigă teren în
Europa prin crearea în 1930 în Anglia a societăţii "Associated British Foods".

Producerea artizanală a pâinii are încă tradiţii foarte puternice în numeroase ţări ale
lumii, unde aceasta deţine ponderea absolută (Spania şi Italia 95%, Olanda 75%, Franţa
73%, Germania 65%). Consumul mondial de pâine pe locuitor în anul 1990 se prezenta
astfel (în kg): Polonia 100, Cehoslovacia 93, Germania 80, Danemarca 78, Belgia
77, Spania 73 ş.a.

Pastele făinoase, reprezintă o altă formă de utilizare a cerealelor, în particular a grâului.


Principalii producători mondiali (1993) sunt: Italia, ex-URSS, Japonia, Franţa, Germania
etc. Faţă de consumul mondial pe locuitor (6,8 kg în 1992), câteva ţări se detaşează prin
consumuri mai mari legate de o anumită tradiţie gastronomică (Italia 25, Elveţia 9, Grecia
8,7), după cum altele se situează sub această medie (Portugalia 6,3, Germania 4,8,
Spania 4).

Industria zahărului şi a produselor zaharoase. Producţia a evoluat rapid, cererea de


zahăr fiind în continuă creştere, dintr-un aliment de lux acesta devenind unul de consum
curent (6 mil.t. în 1880, 9 mil.t. în 1900, 18 mil.t. la sfârşitul primului război mondial, 29
mil.t. în 1950, 80 mil.t. în 1975, 100 mil.t. în 1982). Pe fondul acestei evoluţii
spectaculoase, perioada 1960-1980 înregistrează fluctuaţii mari, trecând de la
supraproducţia anilor 1960-1965 când apar noi producători, la reculul din deceniul 1970-
1980, când zahărul începe să fie înlocuit cu alte substanţe zaharoase extrase din porumb
şi miere (educloranţi) sau fabricate artificial (aspartan), folosite în producţia băuturilor
dulci, patiserie şi cofetărie. Producţia mondială a anului 1995 (113 mil.t.) a fost obţinută
în 121 de ţări producătoare (31% sfeclă, 69% trestie) după cum urmează: 16 pe baza
trestiei şi sfeclei, 39 pe baza sfeclei şi 66 pe baza trestiei. Zece state ale lumii au produs,
în acelaşi an, 56% din totalul mondial: India 10,5%, Brazilia 9,0%, China 7,3%, S.U.A.
6,1%, Germania 4,3%, Ucraina 4,0%, Franţa 3,9%, Cuba 3,9%, Australia 3,6%,
Thailanda 3,4%. Mai bine de 70% din producţia mondială a fost consumată în ţările
producătoare.

Industria uleiului şi a altor substanţe grase

Extracţia uleiurilor vegetale la scară industrială este legată de tehnologia pusă la punct la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, apariţia presei hidraulice (1876) şi în final descoperirea
franceză (1919) de extracţie a materiilor grase cu ajutorul unor solvenţi (sulfură de
carbon).

Una dintre substanţele grase deosebit de utilizată astăzi este margarina, a cărei
producţie a fost pusă la punct în anul 1969. Din producţia mondială a anului 1992 (9,3
mil.t) jumătate a fost obţinută în ţările Uniunii Europene, unde se înregistrează şi cele mai
mari consumuri anuale pe locuitor (în kg 1993): Danemarca 14,1, Benelux 11,0, Marea
Britanie 8,7, Germania 7,7, Irlanda 4,2, Franţa 3,8, Grecia 3,8, Spania 2,2.

În producţia mondială de unt (5 430 mii t în 1994) se detaşează, de asemenea, ţările


Europei de Vest (1 820, din care U.E. 1 610; Franţa 445), la care se adaugă cele din ex-
URSS (Rusia 670, Ucraina 310) şi America de Nord (693, din care S.U.A. 592). În
spaţiul geografic asiatic se remarcă India (1110), primul producător mondial, iar în cel al
Oceaniei, Noua Zeelandă (310).
Comerţul mondial cu unt reţine în prim planul exporturilor (744 mii t în 1993)
contribuţiile Europei de Vest (260, din care U.E. 220; Franţa 35), urmată de Noua
Zeelandă (231), Rusia (182) şi S.U.A. (160), iar în cel al importurilor Rusia (182),
Europa de Vest (60), Polonia (35) etc.

Producţia mondială de uleiuri vegetale şi substanţe grase, care a depăşit în 1994 10 mil.t a
fost obţinută în cea mai mare parte (cca 65%) pe baza prelucrării oleaginoaselor.
Uleiurile vegetale obţinute pe baza prelucrării oleaginoaselor din zonele temperate (soia,
floarea soarelui, rapiţă ş.a.) au reprezentat aproape 80% din producţie, restul provenind
din ţările tropicale (coprah, palme, palmiste, arahide ş.a.) sau mediteraneene (măslin).

Uleiul de arahide se produce, în principal, în statele mari cultivatoare, cele peste


25 mil.t de arahide (1994) provenind în principal din India (8,2), China (7,6),
S.U.A. (1,9), Nigeria (1,2) şi Indonezia (1,1), aceste cinci state contribuind cu cca 80%
la producţia mondială.

Uleiul de copra (albumenul uscat al nucii de cocos) reprezintă specialitatea ţărilor din
Asia de Sud şi Sud-Est, unde cocotierul a găsit cele mai bune condiţii de adaptare la
cultura de plantaţie. Din producţia anului 1994 (aprox. 3 mil.t) acestei zone i-a revenit
peste 80% (Filipine 1,3, Indonezia 0,76, India 0,28 ş.a.).

Uleiul de palmier. Ca şi uleiul de coprah, şi acesta se produce în principal în Asia de


Sud-Est, în ambele cazuri Malaysia şi Indonezia deţinând cele mai importante poziţii în
producţia mondială (peste 80%). Contribuţii importante mai aduc unele ţări africane din
zona ecuatorială (Nigeria, Côte d’Ivoire, R.D. Congo, Camerun ş.a.).

Uleiul de măsline, deosebit de agreat în gastronomia de pe toate continentele, se obţine


prin prelucrarea fructelor în condiţiile unor randamente medii (5 kg măsline pentru 1 ulei
sau 1,5-3,5 ulei obţinut pe arbore). Cu excepţia contribuţiei simbolice a Argentinei,
producţia mondială a anului 1993 (1,93 mil.t) a fost obţinută în spaţiul
circummediteranean, de altfel prima zonă de cultură a măslinului (Spania 0,58, Italia
0,55, Grecia 0,32, Tunisia 0,2 ş.a.). Tot în acest spaţiu se regăsesc şi principalii
exportatori (mii t), Spania (205), Italia (145) şi Grecia (140) contribuind împreună cu
aproape 70% la exportul mondial (cca 690 mii t).

Nu este lipsit de interes să arătăm că industria uleiurilor vegetale este şi o importantă


producătoare de furaje, materialul rezidual rezultat (şroturi) fiind foarte bogat în proteine.
Numai în ţările Uniunii Europene

s-au obţinut, în anul 1992, peste 20 mil.t, în principal prin prelucrarea soiei (50%), trei
ţări (Germania 25, Olanda 19 şi Spania 12) realizând mai bine de 40% din producţie.

Industria prelucrării fructelor şi legumelor. Unităţile de conservare a legumelor şi


fructelor sunt amplasate, de regulă, în porturi, fie legate de operaţiunile de import-export
ori de prelucrarea peştelui în afara sezonului de conservare, precum şi în zonele de
cultură intensivă (Bretagne în Franţa, California în S.U.A.). Statele Unite ale Americii
reprezintă primul producător mondial de conserve de legume (cca. 6 mil.t sterilizate şi 3
mil.t congelate), la care se adaugă peste 1,8 mil.t fructe conservate sub diferite forme.
Numeroase societăţi americane specializate (Del Monte, Reynolds Tobacco) au construit
unităţi de conservare în diverse zone ale Terrei pentru a prelucra fructele subtropicale:
ananas (Hawaii), banane (Filipine şi Guatemala) etc.

Între alţi producători mondiali se remarcă ex-URSS (cca. 3 mil.t conserve de legume şi
fructe, obţinute în uzinele din Ucraina, Moldova şi Piemontul caucazian), Franţa (locul 3
mondial), Japonia, Marea Britanie, Africa de Sud.

Există, de asemenea, o anumită specializare a industriei din unele state în conservarea


unor legume sau fructe pentru care acestea sunt recunoscute pe piaţa mondială. Se poate
exemplifica, astfel, cazul Italiei pentru tomate, Ungariei (ardei), Turciei (stafide),
României (diverse fructe), Macedoniei (legume diverse), Spaniei şi Greciei (măsline) etc.

Industria băuturilor alcoolice şi nealcoolice. Marea varietate a băuturilor are în vedere


modalităţile diferite de elaborare prin care se poate recunoaşte, după caz, rolul decisiv al
alcoolului etilic, caracteristicile tonifiante pentru ceai, cacao sau cafea ori rolul zahărului
sau al unor înlocuitori în procesele fermentative până la obţinerea produsului final.

Între băuturile alcoolice, berea se plasează categoric în frunte, consumul mondial fiind de
trei ori mai mare decât cel de vin. Un moment important îl reprezintă introducerea
procedeului pasteurizării (Germania), care a permis conservarea produsului pentru
perioade mai mari.

Unităţile producătoare sunt amplasate, de regulă, în oraşele din ţările mari consumatoare
şi ocazional în unele zone rurale cu producţie artizanală. Ţările producătoare sunt din ce
în ce mai numeroase, producţia mondială a anului 1994 (1 189 mil.hl) fiind realizată în
26 000 de unităţi de producţie de pe toate continentele.

Primul producător mondial de bere este Anheuser Bush Companies (SUA), cu 12 unităţi
dispersate în 10 state, cele mai mari în Minnesota (St.Louis) şi California, care
controlează cca. 30% din producţia americană. Dimpotrivă, Germania are o industrie
"dispersată" în peste 1 200 de întreprinderi, care acoperă consumul tuturor landurilor, mai
importante fiind cele amplasate în Rhenania-Westfalia (29% din total) şi Bavaria (27%).

Marea Britanie se caracterizează şi ea printr-o concentrare excesivă, 13% din unităţile


producătoare realizând 65% din cifra de afaceri. Ceilalţi producători din topul mondial se
caracterizează printr-o dispersie echilibrată a producţiei în teritoriul naţional (Spania,
Japonia) sau o repartizare conformă cu marile zone populate (nordul Marilor Lacuri şi
Columbia Britanică pentru Canada, zona Moscovei, Uralul şi sudul Siberiei pentru Rusia,
zona capitalei şi cele litorale din Mexic, litoralul atlantic brazilian, zona litoralului estic şi
proximitatea acestuia în China.

Numeroase sunt ţările în dezvoltare, între care unele din Europa Centrală şi de Est, cu
tradiţii vechi (Cehia, Slovacia, Ungaria, România ş.a.), cu producţii importante şi caliate
superioară a berii, unele dintre ele producând prin cooperare cu importante firme
internaţionale.

Cidrul este o băutură slab alcoolizată, răspândită pe arii încă restrânse. Se produce, în
primul rând în, Europa, din Marea Britanie până în Rusia, şi din Scandinavia până în
sudul Italiei, şi în spaţiul american din Argentina şi Chile până în S.U.A. şi Canada.

Industria vinului rămâne una dintre ramurile conservatoare ale industriei alimentare
prin menţinerea, secole de-a rândul, a procedeelor artizanale de obţinere. De la stadiul
artizanal, producerea vinului a devenit în ultimul secol o activitate industrială în
numeroase state mari producătoare, unde şi cererea de consum era foarte mare (Franţa,
Italia, Spania). Aceste ţări sunt, de altfel, primele care au scos produsul pe piaţa naţională
şi internaţională în paralel cu dezvoltarea unor tehnologii de distilare şi învechire
(Cognac în Franţa).

Tehnologiile oenologice actuale au devenit extrem de complexe, presupunând multe


etape până când vinul ajunge la consumator: filtrare, fermentare, tratare, învechire,
conservare, combinare (cupajare), ambalare, negociere, desfacere. Vinurile nobile axtrase
din soiuri superioare de struguri (Bordeaux, Burgogne, Malaga, Porto, California etc.)
sunt supuse unor examene foarte riguroase, în urma cărora primesc certificate de
clasificare internaţională. Acestea sunt ambalate la locul de producţie.

Cu unele excepţii care privesc obţinerea vinului de către micii producători din diferite
ţări, pe suprafeţe restrânse, fabricarea acestuia în marile zone viticole ale lumii
(Languedoc, Champagne, Mancha, Xeres, Emilia-Romagna, Bairrada, Murfatlar, Dealul
Mare-Coteşti, Tokay ş.a.) se face în regim industrial, beneficiind de suprafeţe enorme şi
fiind controlată de mari societăţi naţionale sau internaţionale.

Producţia mondială de vin a scăzut cu aproape 30 mil.hl. numai în perioada 1990-1994,


ca urmare a unor perioade nefaste (secetă, poluare, dăunători) pe care le-au parcurs
imense suprafeţe de viţă-de-vie din marile state producătoare (S.U.A., Argentina, Franţa
ş.a.).

Tabelul nr.6

Principalii producători mondiali de vin (mii hl)

Nr. Ţara 1963 1973 1983 1993 1996

crt.

1 Italia 53 76 82 62 60
042 720 200 295 000

2 Franţa 55 82 68 53 54
303 428 800 980 800

3 Argentina 19 20 24 14 22
533 000 719 470 430

4 Spania 25 39 30 25 18
836 939 910 490 050

5 S.U.A. 13 15 25 17 17
263 730 707 000 000

6 Africa de - - - 9 160 9 100


Sud

7 Rusia - - - 7 500 7 000

Total mondial - - - 259 258


660 480

Alături de cei trei mari producători europeni - Italia, Franţa şi Spania - care au realizat în
1994 mai mult de jumătate din producţie, şi de S.U.A., ultimul deceniu a adus în prim
plan Argentina şi Africa de Sud, ţări care şi-au câştigat poziţii fruntaşe în ierarhia
mondială. Cu o producţie de 5 840 mii.hl în 1994, România a ocupat locul 9 mondial
(cca.2,3%). Se remarcă, de asemenea, contribuţiile importante aduse în producţia
mondială de către celelalte ţări balcanice (Grecia, ex-Iugoslavia, Bulgaria, Turcia),
importante exportatoare, precum şi unele state din Europa Centrală şi de Est (Ungaria, R.
Moldova, Cehia, Polonia), fără a lua în calcul ex-URSS, aflată de trei decenii între primii
10 "podgoreni" ai Terrei.

Băuturile alcoolice tari se obţin prin distilarea unor amestecuri fermentate de fructe sau
plante zaharoase (prune, mere, pere, struguri, sfeclă şi trestie de zahăr), cereale (grâu,
porumb, orz, secară) sau cartofi, care conţin amidon. Sunt produse într-o mare varietate
de sorturi, cu denumiri diferite, respectând tradiţiile de consum ale diferitelor comunităţi
umane din întreaga lume.

Sunt cunoscute pretutindeni unele băuturi alcoolice precum: aguardiente în Spania,


grappa în Italia, sliboviţa în Iugoslavia şi toate ţările balcanice, ţuică în România,
palinca în Ungaria, uzo în Grecia, mao-tai în estul şi sud-estul Asiei, raki în Turcia şi
Egipt, arak în Orientul Apropiat, armagnac în Franţa, appelbraunvin în
Scandinavia.

Între băturile obţinute prin prelucrarea cerealelor se numără: whiskyul, vodca şi ginul.
Primul, originar din Scoţia şi Irlanda, este produs pe baza malţului de orz şi alte cereale.
Se produce astăzi în întreaga lume, unde a fost răspândit de emigranţii britanici.
Vodca a fost creată în Evul Mediu, prin distilarea produselor de fermentaţie a grâului şi
orzului în mânăstirile poloneze şi letone, pătrunzând rapid în ţările ex-sovietice, unde a
devenit băutură naţională.

Ginul s-a produs mai întâi în Olanda, iar după 1689 în regim industrial la Londra,
extinzându-se rapid în America de Nord, Brazilia, India şi Japonia. Este, în fapt, un
amestec de alcool din grâu cu arome.

Spaţiul geografic al Americii Centrale şi de Sud este cunoscut pentru băuturile obţinute
din amestecul de struguri (după vinificaţie) şi unele fructe ale unor arbuşti tropicali
(Cocui în Venezuela, mezcal şi tequila în Mexic) sau prin distilarea sucului obţinut din
trestie de zahăr (romul, obţinut în variante multiple în majoritatea ţărilor din Antile -
Haiti, Martinica, Republica Dominicană -, Trinidad-Tobago ş.a.).

Se impune a fi amintit cognacul, băutură a cărui producţie a ajuns în Franţa în stadiul


de veritabilă "lucrare de artă". A fost produs începând cu secolul al XIV-lea, prin
distilarea unor soiuri de vin alb obţinute în zona atlantică centrală (Jarnac, Cognac,
Saintes, din regiunea Charente), unde se află astăzi principalele "case de Cognac"
cunoscute în întreaga lume (Courvoisier, la Jarnac, Camus, Château du Cognac, Martell,
Hennessy, la Cognac ş.a.). Reţeta s-a extins rapid, această băutură fiind produsă, în
diferite variante, pe toate continentele.

În consumul mondial de băuturi spirtoase al anului 1994 prioritatea a revenit pentru


whisky (36% - din care Scoţia 15, Japonia 8, Canada 6, S.U.A. 6, alţii 1), urmat de
alcoolul alb (34% - din care vodcă 12, rom 11, gin 8, altele 3) şi diverse specialităţi (29%
- din care brandy 14, lichior 18, altele 7). Repartiţia consumului mondial de alcool relevă
aceleaşi valori importante (l/loc./an), care se regrupează cu mici interferenţe în spaţiul
geografic al Uniunii Europene (Luxemburg 12,3; Franţa 11,9; Portugalia 11,6; Germania
10,9; Elveţia 10,7; Ungaria 10,5; Spania 10,4, Austria 10,3; Danemarca 9,9; Belgia
9,4;...România 7,4).

Băturile tonifiante (cafea, cacao, ceai) sunt astăzi consumate pe întreaga planetă sub
diferite reţete de preparare, în cantităţi variabile de la o zonă la alta, în varietăţi şi
concentraţii dintre cele mai diferenţiate.

Repartiţia geografică a producţiei, pieţelor de desfacere şi consumului pune în evidenţă


mari variaţii teritoriale, de la superconcentrare excesivă (55% din producţia de cacao în
Africa de Vest, 73% din cea de cafea în America Latină, 75% din cea de ceai în Asia de
Sud şi Sud-Est ş.a.) până la valori simbolice.

Băuturile nealcoolice. În mod obişnuit acest tip de băuturi include toată gama sucurilor
naturale de fructe şi apele minerale. Dacă decenii de-a rândul sucurile de fructe au
constituit un produs de consum privilegiat iar apele minerale un element de cură
terapeutică, astăzi ele se înscriu între produsele de consum cotidian în variante la alegere,
funcţie de preferinţe (substanţe zaharoase, aditivi, arome, coloranţi, aciditate) sau diferite
prescripţii legate de compoziţia chimică (apele minerale).
Franţa, de exemplu, a devenit în acest secol unul din marii consumatori de apă minerală
îmbuteliată (cca. 50 l/an/persoană), fiind al doilea producător şi exportator al lumii.
Marile societăţi, precum Perrier, Vittel, Evian au pătruns deja pe piaţa americană
câştigând, treptat, teren în defavoarea băuturilor dulci.

Industria laptelui şi a produselor lactate este una din ramurile industriei alimentare
care furnizează produse cu mare valoare nutritivă, consumate de-a lungul timpului,
începând cu populaţiile nomade până la locuitorii de azi ai oraşelor din ţările
industrializate cu standard ridicat de viaţă pentru care marile societăţi prelucrătoare oferă
o gamă foarte largă de produse. Dacă în 1950 jumătate din producţia de lapte a Terrei era
prelucrată în industria alimentară, astăzi această pondere a depăşit 75%.

Brânzeturile reprezintă, fără îndoială, primele produse lactate obţinute prin coagularea
laptelui, folosind diferiţi acizi, procedeele de obţinere evoluând rapid graţie aplicării
rezultatelor cercetărilor biochimice cu privire la procesele fermentative, folosirea unor
substanţe conservatoare sau aromatice.

Untul, a cărui fabricare este menţionată în antichitate, a cunoscut, de asemenea, o


evoluţie rapidă datorită cererii mari de consum şi mai ales după inventarea separatorului
centrifugal al grăsimii din lapte, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Consumul de lapte proaspăt a crescut considerabil mai ales în secolul XX, odată cu
expansiunea urbană şi dezvoltarea transporturilor, altfel spus, extinderea cererii şi crearea
unor pieţe de desfacere în paralel cu accesul rapid al acestui produs la consumator. În
plus consumul a crescut datorită introducerii laptelui în compoziţia unor produse
alimentare, folosirea sa sub diferite forme (concentrat, degresat, pudră) sau ca urmare a
conservării prin pasteurizare.

Producţia totală de lapte proaspăt a anului 1994, care a depăşit cu puţin 61 mil.t, a fost
consumată astfel: lichid 8,7%, concentrat 0,8%, pudră 7,2%, unt 43,5%, brânzeturi 31%,
smântâna de consum 8,2%, produse proaspete (brânză, iaurt ş.a.) 2,3%, diverse 1,7%.

În general industria de prelucrare a laptelui este localizată în zonele de creştere intensivă


a animalelor de lapte, fie în unităţi mai mici dar numeroase (Normandia, Lombardia) sau
altele mai mari incluse unor mari societăţi industriale (Nestlé, Unilever, Danone).
Această veritabilă "centură" a producţiei şi prelucrării laptelui cuprinde regiuni de pe
toate continentele devenite "proverbiale" prin produsele lor: Scoţia şi Ţara Galilor
(Cornwall) specializate în obţinerea cremelor concentrate, Frise în Olanda cu celebra
brânză Gonda, Asturia în Spania, Câmpia Padului (Pô) în Italia, Hokkaido care asigură
70% din producţia Japoniei, Pampa în Argentina, faţada litorală a Noii Galii de Sud
(Australia), zona insulară nordică a Noii Zeelande, cu 87% din efectivele de bovine ale
acestei ţări ş.a. Ex-URSS deţine astăzi peste 7 000 de unităţi de prelucrare a laptelui,
dispersate în marile zone de creştere a bovinelor şi ovinelor. Este primul producător
mondial de unt şi ocupă un loc important în producţia de brânzeturi.
În Statele Unite ale Americii unităţile de prelucrare sunt amplasate cu deosebire în nord-
est pentru a deservi cu produse proaspete zona urbană din sudul Marilor Lacuri şi
Megalopolisul Atlantic. Acestea prelucrează laptele din zona de creştere a animalelor din
vestul Marilor Lacuri, care este prin excelenţă şi o importantă zonă cerealieră (Dairy
Belt). În ultimii ani industria lactatelor a pătruns în spaţiul de nord-vest (Washington,
Oregon) şi în California

Industria cărnii şi a produselor din carne a evoluat în deplină concordanţă cu procesul


de urbanizare. Aprovizionarea oraşelor cu carne şi produse derivate este astăzi, în fapt, o
activitate comercială care pune în aplicare tehnologii industriale dintre cele mai
diversificate de prelucare, conservare, transport şi desfacere până când produsul ajunge în
faza gastronomică.

Micile centre de prelucrare primară a cărnii amplasate în zonele rurale şi-au restrâns
activitatea odată cu apariţia marilor abatoare şi "uzine de carne", care lucrează în lanţ,
dispunând de mari capacităţi de conservare prin refrigerare. Un astfel de exemplu îl
reprezintă zona central-vestică a S.U.A. (Kansas City, Omaha, St.Joseph, St.Paul),
cunoscută pentru prelucrarea "pe loc", Masivul Central şi cel Armorican (Franţa), cu mari
abatoare pentru bovine situate în zonele marginale. Marile abatoare de porcine sunt, în
general, amplasate în proximitatea oraşelor, livrând în cea mai mare parte carnea în
carcasă pentru secţiile specializate în prelucrarea secundară (mezeluri, conservarea prin
fum ş.a.).

Un aspect tipic îl reprezintă capacităţile situate în proximitatea oraşelor Paris, Shanghai


(China), Sao Paulo (Brazilia), Moscova (Rusia), Dortmund (Germania), Bucureşti şi
Timişoara (România) etc.

Producţia mondială de carne a crescut continuu ( de la 45 mil.t în 1950 la 176 mil.t. în


1990) în deplină consonanţă cu evoluţia demografică şi a procesului dinamic de
urbanizare înregistrate pe planetă. Numai în anii 1990-1994 producţia a crescut cu 16
mil.t. Luând însă în calcul consumul anual pe locuitor, în acelaşi interval s-a înregistrat o
scădere cu aproape 1%, creşterea producţiei de carne neputând ţine pasul cu cea
demografică (Brown, 1993). Creşterea producţiei s-a realizat îndeosebi pe seama creşterii
în regim industrial (porcine, păsări) înregistrat în ţări cu efective importante de animale
(tabelul nr.10) şi mari producătoare de carne (SUA 7%, China 6%, Brazilia 3%, pentru
carne de porc; China, SUA şi Germania pentru carnea de pasăre). Scăderea producţiei de
carne la animalele rumegătoare (bovine, ovine) este legată de scăderea calităţii furajelor,
mai ales a păşunilor naturale asupra cărora se exercită o presiune extraordinară în unele
ţări cu efective foarte mari.

Tabelul nr.10

Repartiţia efectivelor de animale din şeptelul mondial, pe categorii,

în primele state deţinătoare în 1996 (mii capete).


Nr Şeptelul Bovine Porcine Ovine Păsări de

crt curte(mil.
capete)

I Total 1 286 000 873 000 1 092 000 12 073


mondial

1 India (15) China (46) Australia(12) China (22)

2 Brazilia(11,8) S.U.A. China (10,2) S.U.A. (12,7)


(6,5)
%
3 S.U.A. (8) Brazilia Noua Zeelandă (4,7) Brazilia (5,5)
(3,5)

4 China (7) Rusia (3,3) Iran (4,2) Indonezia (5,4)

5 Rusia (3,8) Germania India (4,1) Rusia (5)


(3)

România (0,28) (1,1) (1,05) (0,7)

Patru ţări din Uniunea Europeană (Franţa 6,1 mil.t, Germania 5,8, Italia 4,0, Spania 3,7)
se regăsesc între primii 10 producători de carne ai Terrei. Urmează spaţiul geografic
asiatic, în care se detaşează China, primul producător mondial, India (pentru carnea de
bovine şi ovine), Pakistan, Japonia ş.a. În emisfera sudică se disting: Brazilia, al treilea
producător mondial, şi Argentina, ambele cu contribuţii importante în producţia de carne
de bovină.

Statele Unite ale Americii, al doilea producător mondial, deţine supremaţia în producţia
de carne de bovină şi de pasăre şi locul doi pentru carne de porc.

Rusia se regăseşte între primii zece productori mondiali pentru speciile importante,
situându-se pe locul patru în topul producătorilor de carne.

Între furnizorii de carne şi produse din carne, specializaţi, ai lumii se remarcă Australia,
Brazilia, Argentina şi mai ales ţările din Uniunea Europeană (Marea Britanie, Franţa,
Olanda, Danemarca) pentru carcasa de bovină, China, Olanda şi Franţa pentru carnea de
porc, Noua Zeelandă şi Australia pentru carnea de oaie şi capră, Franţa şi S.U.A. pentru
carnea de pasăre.

Pentru producţia de conserve şi mezeluri se înregistrează o concurenţă susţinută din


perspectiva calităţii, care ţine de specializarea şi tradiţia în domeniu a unor ţări (China,
pentru conservele de carne de porc, India şi Argentina pentru cele din carne de vită,
Franţa, Ungaria, Rusia, S.U.A., România, Germania cu cârnaţii de Frankfurt şi jambonul
de Westfalia-, Marea Britanie cu vestitul bacon etc., pentru producţia de mezeluri ş.a.

Repartiţia geografică a consumului mondial pe locuitor demonstrează, exceptând S.U.A.


şi Australia, "specializarea gastronomică" a ţărilor din Uniunea Europeană, cu valori
anuale pe locuitor cuprinse între 100,4 kg (Germania) şi 62 kg (Suedia).

Industria peştelui şi a produselor din peşte. Consumul peştelui sub formă proaspătă are
tradiţii foarte vechi, fiind menţionate de timpuriu în "bucătăria" tuturor popoarelor. În
1994 s-au pescuit pe Terra cca. 5 000 de specii de peşti, 40% reprezentând speciile
comune, iar dintre acestea 24% cele mai valoroase şi cu cea mai mare frecvenţă în
alimentaţie (scrumbiile 8,3 mil.t, leul de Alaska 4,6, macroul de Chile 3,4, sardelele de
Japonia 2,3, capelanul 1,7). Acestora li se adaugă heringul, pescuit în Atlanticul de Nord-
Est, somonul de Gasconia, thonul (mările Asiei de Sud-Est)ş.a. Pe mari familii, pescuitul
mondial se exercită asupra unui număr restrâns: 65-70% din producţia anului 1993
implicând 13-15 familii, iar 25% din capturi fiind cuprinse în patru familii (Gadide,
Clupeide, Engraulus, Osmeride).

Marile zone de pescuit ale Terrei sunt situate în Oceanul Pacific exploatate de flotele
japoneze, ex-sovietice şi americane şi care contribuie cu 60% la producţia mondială,
Oceanul Atlantic (30%), restul fiind dispersate în zonele de golf ale Oceanului Indian şi
bordurile Oceanului Arctic şi ale apelor antarctice (fig.nr. 4).

Cele mai mari cantităţi se pescuiesc în zonele de ţărm (pelagice), cu deosebire speciile
planctonofage, pescuitul "economic" realizându-se până la 1 000-1 200 m, respectiv în
platforma litorală şi partea superioară a pantei continentale. Este zona care contribuie cu
65% la producţia mondială, diferenţiându-se prin productivitate (Marea Mediterană 1,5
kg/ha/an; Marea Barents 4,5; Marea Nordului 16-24,5; Marea Japoniei 28,8; Marea Azov
80). Aceasta este una din motivaţiile extinderii, de către cea mai mare parte a ţărilor
lumii, a zonelor de pescuit cu mult dincolo de limita apelor teritoriale, situaţie ce a
constituit "sâmburele" unor dispute regionale care au căpătat, pe alocuri, forme violente:
"războiul somonului" între Spania şi Franţa asupra domeniilor de pescuit din Golful
Gasconiei, cel ruso-chinez asupra sardelelor din zona Mării Ohotsk, cel dintre Islanda şi
Marea Britanie, dintre Franţa şi Canada privind zona de pescuit Saint-Pierre-et-Miquelon,
cel dintre Spania şi Canada privind protecţia balenelor din zona Terra Nova etc.

Aproape 65% din producţia mondială de peşte a anului 1993 a fost pescuită de către 10
state ale lumii: China (17,3%); Peru (8,3%); Japonia (8,0%); Chile (6,0%); SUA (5,9%);
Rusia (4,4%); India (4,3%); Indonezia (3,6%); Thailanda (3,3%); Coreea de Sud (2,6%).
Peru, spre exemplu, şi-a sporit producţia cu 39% graţie contribuţiei favorabile a
Curentului Humboldt (El Nino), rămânând în continuare în fruntea producătorilor
mondiali de făină de peşte.

În mod similar, Namibia, la al cărei PIB peştele aduce o contribuţie substanţială, şi-a
dublat producţia în 1994 (850 000 t) şi aceasta în ciuda condiţiilor vitrege ale sfârşitului
de an legate de creşterea temperaturii apei şi, implicit, migraţia bancurilor.
În afara peştelui, "produsele mării" privesc importante cantităţi rezultate din
"aquacultură" (alge, crustacee, moluşte ş.a.) în cele mai multe cazuri acestea fiind plasate
ca "tradiţionale" în gastronomia unor popoare (Japonia, Thailanda, Vietnam ş.a.) sau
delicatese în cea din S.U.A., Canada şi ţările Uniunii Europene (60% din producţia de
crustacee şi moluşte a anului 1992 a fost produsă în ţările Asiei). Una dintre cele mai
mari zone ale aquaculturii mondiale, care furnizează "fructe de mare" în toate ţările din
vestul Europei şi nu numai, este regiunea atlantică a Franţei cu deosebire cea situată între
estuarele Gironde şi Loire (Marennes-Oléron).

Industria conservării peştelui. Din cele aproximativ 100 mil.t. de peşte pescuit anual pe
Terra în intervalul 1990-1994, incluzând şi produsele de aquacultură (10% au provenit
din apele continentale), 70% au fost destinate consumului uman (45% proaspăt, 16%
congelat, 9% uscat, afumat sau în conserve), restul fiind folosite pentru producerea hranei
animalelor (făina şi îngrăşămintele naturale). Peştele proaspăt sau prelucrat furnizează
astăzi 6% din disponibilităţile mondiale de proteine şi un sfert din proteinele animale
consumate de om.

Japonia ocupă primul loc, aproape 70% din producţia anului 1992 fiind prelucrată sub
diverse forme. Importantele sale capacităţi sunt plasate în zonele litorale ale insulei
nordice - Hokkaido - şi în marile oraşe ce aparţin Megalopolisului nipon.

Rusia şi-a plasat industria sa de prelucrare în centre situate în toate zonele de ţărm.
Extremul Orient rus oferă, prin capacităţile sale plasate între Petropavlovsk (Kamceatka)
şi Vladivostok (cunoscut pentru conservele de sardine din seria Socra), 40% din întreaga
cantitate de conserve ce se consumă în ex - URSS. Alte capacităţi sunt amplasate pe
ţărmul Mării Caspice (Guriev, Astrahan), Mării Baltice (Kaliningrad) ş.a.

Statele Unite ale Americii dispun de mari capacităţi de prelucrare în porturi situate în
statele Louisiana (Cameron), Mississippi (Pascagoula-Moss Point), Massachusetts (New
Bedford) şi California (San Pedro).

Ţările Uniunii Europene se plasează, de asemenea, pe poziţii fruntaşe în conservarea


peştelui sub diverse forme (Spania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Germania cu
conoscutele societăţi "Hanseatiche" şi "Nordsee").

Între alţi producători mondiali se numără Norvegia, care a devenit un mare producător de
făină de peşte, Danemarca, Peru, Chile etc.

AGRICULTURA

Agricultura |Modul de utilizare a terenurilor | Structura producţiei agricole

Resursele agroalimentare vegetale


CUPRINS

Agricultura

În lumea contemporană problema alimentaţiei a devenit fundamentală. Foametea şi


subnutriţia au secerat, în trecutul istoriei omenirii, mai multe vieţi decât toate calamităţile
naturale, bolile sau războaiele luate la un loc.Şi astăzi flagelul foamei, specific ţărilor slab
dezvoltate din Africa, America Latină şi Asia de Sud şi Sud-Est, cuprinde 2/3 din
populaţia lumii. Aceste ţări, deşi deţin 2/3 din fondul arabil al planetei, nu realizează
decât circa 30-35% din recolta agricolă mondială.

În aceste condiţii, agricultura devine o ramură de bază a economiei mondiale, produsele


sale constituind principala sursă de alimentaţie a omenirii.

Creşterea populaţiei sporeşte cererea de consum care, la rândul ei, exercită presiuni tot
mai puternice asupra resurselor naturale. Suprafaţa de teren arabil se restrânge, în timp ce
subalimentaţia afectează 16% din populaţia globului, îndeosebi în ţările în curs de
dezvoltare.

Modul de utilizare a terenurilor

Din suprafaţa totală a uscatului, de circa 14,9 miliarde hectare, terenurile agricole ocupă o
suprafaţă relativ mică: 4,9 miliarde hectare. Din aceasta, terenurile arabile reprezintă 1,4
miliarde hectare, iar păşunile şi fâneţele 3,1 miliarde hectare. Astăzi numai jumătate din
pământurile arabile sunt efectiv cultivate. Desigur că suprafaţa cultivată existentă în
prezent poate fi lărgită prin diferite măsuri ce se iau de către statele care au asemenea
posibilităţi. Această problemă stă în prezent în atenţia specialiştilor din întreaga lume.

Terenurile arabile reprezintă principalul mijloc de producţie al agriculturii. Repartizarea


acestora este însă foarte inegală, valori apropiate de media mondială înregistrându-se în
America de Nord, Federaţia Rusă, Asia de Est. Se remarcă prin valori mai mari Europa
(31%) şi Asia de Sud (25%).

Păşunile şi fâneţele naturale formează o componentă primordială în zootehnie, având în


vedere că toate animalele care furnizează carne, lapte şi lână sunt ierbivore. Pajiştile au o
mare răspândire pe glob, în toate zonele climatice, totalizând o suprafaţă de 3,4 miliarde
ha (23,6% din întinderea uscatului planetar), dublă faţă de cea a terenurilor arabile,
urmând imediat după păduri. Cele mai productive şi mai extinse sunt păşunile alpine
(Alpi, Pirinei, Caucaz, Balcani, Carpaţi), cele cu caracter permanent (Noua Zeelandă,
Europa oceanică) şi păşunile de luncă, acestea din urmă concentrând un mare efectiv de
animale datorită compoziţiei floristice şi a productivităţii foarte ridicate.

Păşunile din regiunile aride şi semiaride au o valoare economică scăzută şi sunt utilizate
temporar. Ele cuprind suprafeţe de stepă (Europa, Asia Centrală), prerii (America de
Nord), pampas (America de Sud), savane (Africa) şi chiar regiuni semideşertice
(Australia, Africa, Asia Centrală).

Pentru obţinerea unor cantităţi mari de produse agricole un rol de seamă îl joacă factorii
tehnici. Mecanizarea şi chimizarea agriculturii, irigaţiile sunt privite ca mijloace de a
dezvolta o agricultură intensivă, capabilă să acopere necesităţile omenirii atât alimentare,
cât şi ale unor ramuri industriale. Ele sunt în funcţie de gradul de dezvoltare economico-
socială a statelor, de înzestrarea tehnologică, de dotarea cu maşini şi utilaje agricole care
să permită creşterea randamentului în agricultură.

Pe plan mondial se foloseşte un număr din ce în ce mai mare de tractoare şi de maşini


agricole şi o cantitate tot mai mare de îngrăşăminte chimice, suprafaţa irigată este în
creştere, se fac eforturi pentru creşterea producţiei agricole în multe ţări ale lumii.

Producţia de tractoare agricole a crescut simţitor, de la 2,2 milioane bucăţi în 1980 la


peste 4 milioane în 1994. Cel mai mare număr de tractoare şi maşini agricole se
realizează în cadrul ţărilor cu extinse terenuri arabile, cum sunt: S.U.A., C.S.I., Franţa,
Marea Britanie, Germania, Italia, Japonia, Canada. Pe plan mondial revin 75 ha de teren
arabil la un tractor. De exemplu, în Olanda revin 4 ha la un tractor, în Japonia şi
Germania 6, în Belgia 7, în Marea Britanie, Franţa, Italia, Finlanda 12, în Polonia 27, în
Canada 65, în România 75, în C.S.I. 90 ş.a.m.d.

Nu mai puţin inegală este şi situaţia diferitelor regiuni ale globului în ceea ce priveşte
folosirea îngrăşămintelor chimice. Folosirea fertilizanţilor, mai ales pe bază de azot,
fosfor şi potasiu duce la creşterea productivităţii solului şi aceasta se practică în mod
deosebit în ţările dezvoltate. Numai 15% din producţia mondială de îngrăşăminte chimice
este folosită de către ţările în dezvoltare, industria lor de îngrăşăminte fiind insuficient
dezvoltată, ele depinzând de importuri de substanţe chimice, al căror preţ este foarte
ridicat. Consumul de îngrăşăminte chimice a crescut mai ales în ţările care realizează
venituri importante din exportul de produse agricole (Olanda, Belgia, Germania, Noua
Zeelandă) şi care aplică peste 500 kg îngrăşăminte la 100 ha teren agricol.

Un rol important în dezvoltarea intensivă a agriculturii îl au irigaţiile. Suprafaţa


terenurilor irigate reprezintă 1/5 din totalul terenurilor cultivate de 1,6 miliarde hectare,
iar pe zone suprafeţele irigate variază foarte mult.

Suprafeţele amenajate s-au extins de la 220 mil.ha în 1985 la 300 mil.ha în 1994. Cele
mai mari sisteme de irigaţii se găsesc în Asia, care concentrează 63% din total (China 45
mil.ha, India 40 mil.ha, Pakistan 15,5 mil.ha). În Europa, amenajările pentru irigaţii se
realizează pe 20 mil.ha, din care 3,2 mil.ha. în Spania, 3 mil.ha în Italia, 2,5 mil.ha în
România etc.

Structura producţiei agricole


Din punct de vedere al structurii, agricultura cuprinde două ramuri principale: producţia
vegetală şi, respectiv, cea animală, strâns legate una de alta, într-o condiţionare reciprocă,
deşi obiectul de producţie al fiecăreia este diferit. Greutatea lor specifică, în ansamblul
agriculturii, a cunoscut variaţii în timp concomitent cu progresele tehnice realizate şi cu
necesităţile economiei mondiale.

Îmbinarea raţională a ramurilor de producţie reprezintă o cerinţă imperioasă în agricultura


modernă şi impune stabilirea unei proporţii judicioase între ele pentru asigurarea unui
sistem cât mai variat de produse. Tendinţa actuală şi de perspectivă este îndreptată spre
creşterea treptată a ponderii producţiei animale, deoarece aceasta furnizează proteinele
atât de preţioase în alimentaţie şi, totodată, valorifică bine produsele vegetale.

Cea mai mare răspândire şi cel mai mare volum al producţiei vegetale revine culturilor de
câmp şi, în primul rând, cerealelor, urmate de plante tehnice, de nutreţ şi cartof.

Resursele agroalimentare vegetale

În structura plantelor de cultură predomină cerealele, care s-au extins de la 681 mil.ha
în 1970 la 820 mil.ha în 1994, ceea ce înseamnă jumătate din terenurile arabile mondiale.
Cerealele asigură hrana de bază a populaţiei, sunt folosite ca materii prime în diferite
ramuri ale industriei alimentare, ca nutreţuri pentru animale, ca produse de export.
Dinamica rapidă a populaţiei mondiale reclamă extinderea continuă a producţiei de
plante alimentare, printre care şi a celei de cereale. Aceasta se poate vedea urmărind
evoluţia suprafeţelor cultivate şi a producţiei la principalele culturi de cereale.

Evoluţia suprafeţelor şi a producţiei de cereale

Suprafeţe Producţie

mii ha mil. tone

1970-1974 1990- 1970-1974 1990-


1994 1994

Total 760 000 820 000 1 553 1 980

Grâu 238 257 425 550

Orez 145 142 380 520

Orz 97 96 172 210

Porumb 120 136 394 490


Secară 15 17 23 24

Ovăz 27 29 44 47

Cele trei cereale de bază - grâul, orezul, porumbul - au ponderi relativ apropiate în
producţia totală de cereale.

Are o răspândire aproape continuă în emisfera nordică, ocupând spaţii mari în Eurasia şi
America de Nord, şi este cultivat mai răzleţ în emisfera sudică, mai ale în sudul
Australiei, Africii, Americii de Sud.

Tabelul nr. 1

Principalii producători mondiali de grâu

Nr. Ţara Producţia Ponderea în


crt. mil.tone producţia
(1996) mondială %

1. China 109,0 18,6

2. India 62,6 10,7

3. SUA 62,1 10,6

4. Franţa 35,9 6,1

5. Rusia 34,9 6,0

6. Canada 30,5 5,2

7. Australia 23,5 4,0

8. Germania 18,9 3,2

9. Turcia 18,5 3,2

10. Pakistan 16,9 2,9

11. Marea Britanie 16,0 2,74

12. Argentina 15,2 2,59

13. Ucraina 13,5 2,31


14. Iran 11,2 1,91

15. Polonia 8,8 1,50

Total mondial 584,9 100

Sursa: Images économiques du monde, 1998.

În latitudine ajunge până la 55-60° , iar în zonele calde vegetează bine la altitudine (Anzi,
Podişul Dekkan, Podişul Etiopian), fiind cultivat până la 2 500-3 000 m. În Podişul Tibet
grâul se cultivă până la 3 000 – 4 000 m, reuşind să dea recolte obişnuite de 2 500-3 000
kg la ha . Poate fi cultivat şi în regiuni uscate prin sistemul dry farming (sistem de
înmagazinare a apei în sol spre a putea fi folosită de plante în sezonul uscat).

Producţia mondială de grâu a fost, în 1996, de 584,9 milioane tone, din care R.P.Chineză
aproape 109 milioane tone, ocupând primul loc. Culturile se fac mai ales în Marea
Câmpie din bazinul fluviului Hunghe. Astăzi, în China, grâul are aceeaşi importanţă în
hrana populaţiei ca şi orezul.

În CSI (principalul producător fiind Rusia, cu 35 mil.t, urmată de Ucraina) culturile se fac
mai ales în sudul părţii europene, în stepele cu cernoziom, unde se cultivă grâul de
toamnă, iar la est de Volga, unde iernile sunt mai lungi şi geroase, grâul de primăvară. Pe
locurile următoare se află India (62,6 mil.t.), S.U.A. (62,1 mil.t.), Franţa (35,9 mil.t.),
Canada (30,5 mil.t.).

În America de Nord grâul ocupă o zonă bine definită (wheat belt), din regiunea Marilor
Lacuri coborând spre sud în Câmpia Mississippi şi Podişul Preriilor. În India cultura
grâului se practică în câmpiile Gangelui şi Indusului şi în Podişul Dekkan.

Principala constatare care se desprinde din analiza acestor cifre este creşterea însemnată
a producţiei de grâu a celor mai populate ţări (China şi India), legat de creşterea
demografică.

În America de Sud cele mai întinse terenuri cu grâu sunt în Argentina (în Câmpia
La Plata, de la Santa Fé spre sud, până la Bahia Blanca), iar în Australia grâul este cea
mai importantă cereală cultivată, ocupând 2/3 din terenurile arabile (sudul şi vestul
Australiei). Producătorii de grâu din Australia au, ca şi cei din Argentina, avantajul
comercial al sezonului faţă de producătorii din emisfera nordică, precum şi apropierea de
porturile de pe litoral.

Tabelul nr. 2

Producţia de grâu (chintale / hectar)


Nr. Ţara 1995 1996
crt.

1. Olanda 86,6 89,6

2. Marea Britanie 77,0 81,1

3. Germania 68,9 72,9

4. Franţa 65,1 71,3

5. Danemarca 73,5 70,3

6. China 35,4 37,6

7. Polonia 36,0 36,0

8. Italia 32,0 33,0

9. India 25,6 24,9

10. SUA 24,1 24,4

11. Canada 22,5 24,1

12. Argentina 19,2 23,0

13. Ucraina 29,7 22,7

14. Australia 17,7 21,4

15. Pakistan 20,8 20,2

16. Rusia 12,6 14,0

17. Algeria 8,9 12,6

18. Kazahstan 5,2 6,3

Total mondial 24,7 25,4

Sursa: Images économiques du monde, 1998.


Orezul. Spre deosebire de grâu, care este cereala de bază în comerţul mondial, orezul
reprezintă cultura pentru consum a populaţiei din zonele calde şi umede din sudul şi estul
Asiei.

În general cultura orezului are nevoie de temperaturi ridicate, de mari cantităţi de


apă pentru germinare şi creştere. Astfel, zonele umede ale tropicelor şi subtropicelor sunt
cele mai favorabile, dând două recolte pe an: prima, cea mai bogată, în iunie, iar cea de a
doua, mai slabă, în noiembrie.

Locul său de origine este India şi China de Sud, de unde s-a răspândit în sud-estul
continentului şi în Japonia.

Deşi nu este panificabil, în Japonia s-a elaborat o tehnologie de fabricare a pâinii din
orez. Făina este utilizată pentru extragerea amidonului, este folosit prin fierbere direct în
alimentaţie la obţinerea unor băuturi, pentru obţinerea berii (în Japonia saké) sau un fel
de rachiu obţinut prin distilare (arrak în India şi sciun-sciun în Indonezia). Din tulpini
se fac împletituri, evantaie, rogojini, hârtie, iar din coji proteine concentrate.

Principalii cultivatori sunt în Asia (de aici şi denumirea "grâul rasei galbene"), unde se
detaşează R.P.Chineză (190 mil.t.), India (120,0 mil.t.), Indonezia (51,2 mil.t.),
Bangladesh (28 mil.t.), Vietnam (26,3 mil.t.), Thailanda (21,8 mil.t.).

Au apărut producători importanţi şi în afara Asiei musonice, cum ar fi: S.U.A.(7,8 mil.t.),
Egipt (4,9 mil.t.), Nigeria (3,1 mil.t.), Iran (3,3 mil.t.). Comerţul cu orez este mult mai
redus decât cel cu grâu. Cele mai mari porturi de export sunt Yangon şi Bangkok.

Tabelul nr. 3

Primii 10 producători mondiali de orez

Nr. Ţara Producţia Ponderea în


crt. producţia mondială
mil. tone %
1996

1. R.P. Chineză 190,1 33,8

2. India 120,0 21,3

3. Indonezia 51,2 9,1

4. Bangladesh 28,0 5,0

5. Vietnam 26,3 4,7


6. Thailanda 21,8 3,9

7. Myanmar 20,9 3,7

8. Japonia 13,0 2,3

9. Filipine 11,3 2,0

10. Brazilia 10,0 1,8

Total 562,3 100,00


mondial

Sursa: Images économiques du monde, 1998.

Porumbul ocupă al treilea loc, după grâu şi orez, ca răspândire pe glob şi constituie a
doua cereală de mare valoare în zona temperată, deşi este originar din America Centrală
şi de Sud tropicală, unde populaţiile locale îl cultivau şi consumau cu 2-4 milenii î.Hr.
Boabele se consumau prăjite. De la plantă mai extrăgeau zahărul din tulpină şi o băutură
pe care o supuneau fermentării. Astăzi această cereală are o largă întrebuinţare ca materie
primă industrială (pentru amidon, ulei, alcool), ca furaj concentrat (S.U.A., Europa) şi ca
plantă alimentară (America Latină).

Producţia mondială a fost, în 1996, de 576,9 milioane tone. Aproape jumătate din recoltă
(236,1 mil.t.) se realizează în S.U.A., în zona numită Corn belt - situată între cea a
grâului (Wheat belt) la nord şi a bumbacului (Cotton belt) la sud-, care se întinde din
California spre Podişul Preriilor şi din Câmpia Mississippi până la câmpiile litorale
atlantice. Suprafeţele însămânţate totalizează aproximativ 40 mil. ha. în R.P.Chineză şi
ocupă locul al doilea (119,4 mil.t.), urmată de Brazilia (32 mil.t.) şi apoi de un grup de
ţări cu producţii apropiate Mexic( 17,3 mil.t), Franţa (14,4 mil.t.), Argentina ( 10,5
mil.t.), Africa de Sud ( 10,4 mil.t.), România ( 9,6 mil.t.).

Tabelul nr. 4

Principalii producători mondiali de porumb

Nr. Ţara Producţia Ponderea în


crt. producţia mondială
mil. tone (%)
1996

1. SUA 236,1 40,9

2. China 119,4 20,7


3. Brazilia 32,0 5,5

4. Mexic 17,3 3,0

5. Franţa 14,5 2,5

6. Argentina 10,5 1,8

7. Africa de Sud 10,4 1,8

8. România 9,6 1,7

9. Indonezia 8,9 1,5

10. Italia 8,7 1,5

Total mondial 576,9 100,00

Sursa: Images économiques du monde, 1998.

TURISMUL

Turismul | Resurse turistice şi forme de turism |Marile zone turistice ale Terrei

Turismul în Romania

CUPRINS

Turismul

Scurt istoric, concepte şi definiţii. Activitatea turistică se înscrie între fenomenele ce s-


au impus în mod deosebit pe plan mondial.

Mutaţiile intervenite în viaţa social-economică a lumii după cel de al doilea război


mondial au oferit, printre altele, posibilităţi sporite de creştere a productivităţii muncii, cu
multiple efecte pozitive asupra membrilor societăţii, între care: creşterea veniturilor şi a
puterii de cumpărare, sporirea duratei timpului liber prin reducerea zilei şi a săptămânii
de lucru, prin mărirea concediilor, creşterea speranţei medii de viaţă etc. Iar acestea, la
care se adaugă diversificarea şi modernizarea mijlocelor de informare, rapida dezvoltare
a mijlocelor de transport etc., au favorizat desprinderea omului de mediul său cotidian,
obişnuit, formarea deprinderii de a călătorii.
Numărul turiştilor internaţionali - deci care călătoresc într-o altă ţară decât cea în care îşi
au domiciliul - a crescut de la 30 000 în 1880 la 285 milioane în 1980, în prezent
înregistrându-se peste 400 milioane. Încasările din turismul internaţional reprezintă,
astăzi, circa 10-15% din exporturilor mondiale şi cel mai important capitol al comerţului
invizibil.

Rolul şi locul turismului în geografia economică mondială. La nivelul impus de rolul


şi funcţiile sale, turismul rezultă din efectul conjugat şi combinat al mai multor ramuri.
Unele dintre acestea - construcţiile, energia electrică şi termică, construcţiile de maşini,
electronica şi electrotehnica, industria lemnului şi textilă, agricultura şi industria
alimentară ş.a. - se află în situaţia de ramuri furnizoare, iar furniturile lor se înglobează
fie în baza materială a turismului, fie în producţia oferită de unităţile de alimentaţie
publică. Altele - transporturile, comerţul, comunicaţiile, cultura, asistenţa medicală etc. -
concură independent la satisfacerea diverselor părţi ale cererii turiştilor. Numărul mare de
ramuri care concură la efectuarea de prestaţii turistice indică faptul că "produsul" turistic
nu poate fi de calitate superioară decât în măsura în care toate aceste ramuri intră în
structura sa cu elemente de calitate ridicată.

Resurse turistice şi forme de turism

Potenţialul turistic mondial este asigurat atât de obiective naturale (forme de relief, râuri
şi lacuri, ţărmuri marine, vegetaţie şi faună etc.), cât şi antropice, realizate de om
(monumente istorice, arhitectonice şi de artă, muzee, obiective etnografice şi de folclor
etc.), de regulă cele două mari categorii îmbinându-se armonios în anumite areale; există
însă şi zone în care precumpănesc, ca valoare turistică, şi nu numai de acest fel, fie cele
naturale, fie cele antropice.

În funcţie de potenţialul turistic şi de baza de servire se cunosc diferite forme de turism.

Marile zone turistice ale Terrei

În funcţie de o serie de criterii generale - între care potenţialul turistic (natural şi cultural-
istoric), echiparea tehnico-materială a teritoriului, circulaţia turistică, poziţia
geografică, calitatea mediului înconjurător, reţeaua de aşezări rurale şi urbane etc., -
Organizaţia Mondială a Turismului a distins şase regiuni turistice, care înglobează
aproape toată suprafaţa Terrei, şi anume: Europa, Americile, Asia de Est şi Pacific,
Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud.

Abordarea turismului prin prisma geografiei economice mondiale ne-a permis


identificarea, tot la nivelul planetei, de data aceasta cuprinzând întreaga ei
suprafaţă, a următoarelor 12 mari zone turistice (fiecare având mai multe subzone
turistice).
1. LITORALUL MEDITERANEI EUROPENE ŞI AL ATLANTICULUI DE EST,
zonă care concentrează circa o treime din circulaţia turistică internaţională a planetei. Se
caracterizează printr-o activitate turistică neîntreruptă, staţiuni de litoral ce se succed una
după alta - fiecare porţiune de teren fiind eficient exploatată, diversitatea formelor de
cazare, de la pensiunile ieftine la hotelurile de cinci stele, marea varietate a unităţilor de
alimentaţie publică şi mai ales a celor de agrement - divertisment (de la terenurile de
sport la sălile de jocuri de noroc). Forma dominantă de turism este sejurul pentru odihnă
şi tratament.

1.1. Litoralul nordic al Mediteranei Europene şi al Atlanticului de Est (Spania,


Italia, Franţa).

- În Spania, ţărmul mediteranean este presărat cu o mulţime de staţiuni balneoclimaterice,


grupate în patru sectoare principale, ce se succed de la graniţa cu Franţa până la
strâmtoarea Gibraltar: Costa Brava, având ca punct nodal Barcelona, Costa Dorada, Costa
Blanca, desfăşurată între Valencia şi Alicante, Costa del Sol, între Cabo de Gata şi
Gibraltar, incluzând oraşul istoric Malaga şi staţiuni ca Torremolinos, Marbella,
Estepona; acestor sectoare li se adaugă Insulele Baleare cu staţiuni cum sunt Palma de
Mallorca, Puerto Soller, Port Mahon, Ibiza ş.a.

- Riviera mediteraneană franceză este renumită prin staţiunile de pe Côte d'Azur (Saint-
Tropez, Cannes, Nice, Antibes ş.a.).

- Italia dispune de mai multe sectoare de litoral: Riviera italiană (Riviera di Ponente şi
Riviera di Levante), respectiv litoralul nord-vestic al Italiei (ţărmul Mării Ligurice),
desfăşurată între Ventimiglia şi La Spezia, cu staţiuni ca San Remo, Nervi, Portofino,
Santa Margherita Ligure ş.a.; coasta Mării Adriatice între Veneţia şi Rimini (Venezia,
Lido di Veneţia, Grado, Rimini, Riccione ş.a.); Golful Napoli (Sorrento, Amalfi, Salerno,
insulele Capri, Ischia ş.a.); Riviera Palermitana în Sicilia şi Riviera Sarda în Sardinia.

Ţările din această subzonă turistică sunt bogate în obiective turistice nu numai pe litoral,
ci şi în interiorul lor: în Spania se remarcă îndeosebi Andaluzia (cu centrele Granada,
Sevilla, Córdoba, Cadiz ş.a.) şi partea centrală a Castiliei (cu Madrid, Toledo, Avila,
Segovia, Guadalajara), ambele zone fiind renumite prin bogăţia de castele sau cetăţi,
palate, case vechi, muzee etc.; în Franţa - Parisul şi împrejurimile (Versailles, Chantilly,
Fontainebleau, Compiegne ş.a.), valea Loirei cu vestitele castele (Chinon, Chenonceaux,
Blois, Amboise, Chambord ş.a.); în Italia - "oraşele-muzeu" Roma, Florenţa, Milano,
Bologna, Verona, Padova ş.a. cu vestigii şi monumente îndeosebi medievale (cetăţi,
castele, palate, fântâni, statui etc.), dar şi din antichitate.

1.2. Ţările balcanice, remarcându-se:

- Litoralul românesc al Mării Negre şi celelalte areale turistice din interior (tratate
separat).
- Litoralul croat al Mării Adriatice (cu staţiuni ca Opatija, Potorož, Dubrovnik ş.a.), la
care se adaugă, în interior, atracţii naturale (Podişul Karst cu peştera Postojna) sau
antropice (monumentele din Zagreb ş.a.).

- Litoralul bulgar al Mării Negre (staţiunile Zlatni Piasâci, Albena, Drujba, Varna, Burgas
ş.a.); în interior Sofia şi împrejurimile (Vitoşa, Boroveţ), Valea Trandafirilor ş.a.

- Litoralul albanez, de-a lungul ţărmului Mării Adriatice (Durres, Vlore, Tirana ş.a.).

- În Grecia, ţară turistică prin excelenţă, se remarcă Atena şi împrejurimile (Capul


Sunion, insulele Egina şi Elefsis, Marathon, Salamina, staţiunea Vouliagmeni),
Peloponezul (cu Epidaurus, Olympia, Corint, Vasse - templul lui Apollo), insulele
Rhodos, Creta, Ionice (Corfu, Ithaca, Kythira, Zakynthos ş.a.).

- În Tucia există mai multe areale turistice: litoralul mediteranean (Antalya, staţiunea
balneară Alanya, Tarsus, Adana, Iskenderun, Atakya - vechea Antiochie), litoralul egeean
(cu Izmir, ruinele Troiei, anticul Pergam), Istanbul (cu faimoase monumente bizantine şi
otomane), Efes ş.a.

1.3. Litoralul nord-african al Mediteranei de la strâmtoarea Gibraltar până la


Canalul Suez, însorit circa 8 luni pe an şi având peisaj în general atrăgător:

- În Maroc, Tangerul cu împrejurimile (Cabo Negro, Ksar el Kebir, Larache ş.a.),


Tetouan, Al Hoceima, Nadar ş.a.

- În Algeria, coasta mediteraneană cuprinde capitala (Alger), oraşele Bejaia, Annaba,


Cherchell (cu moschei, palate, vestigii romane şi greceşti), staţiunile balneare Tipassa,
Côte Turquoise ş.a.

- În Tunisia, arealele Bizerte-Coasta de Cristal, unde există o îmbinare a peisajului


montan cu cel marin, capaitala (Tunis) cu împrejurimile, cu numeroase monumente
islamice, ruine feniciene (Cartagina de pildă) şi romane, staţiunile Sidi Bou Sid, Jebel
Oust, Zaghouan, Capul Bon, oraşul Nabeul, staţiunile balneare Hammanet, Sousse (cel
mai important centru turistic tunisian), Kairouan, Mahdia, Djerba-Zarzis (insula şi oraşul-
staţiune de pe continent).

- În Libia, îndeosebi Tripoli şi cele trei oraşe antice (Sabratha, Leptis Magna, Cyrene).

- În Egipt se remarcă Alexandria şi împrejurimile, Delta Nilului, iar în interior Cairo şi


monumentele din jur (piramidele de la Gizeh – Kheops, Kefren, Mykerinos - şi Saqqara,
Abusir, Dahschur, Heliopolis, Memphis, Valea Regilor, oaza El Faiyum ş.a.).

1.4. Litoralul Atlanticului de Est şi Insulele Canare, cu obiective turistice în:

- Maroc: traseul Safi-Essaouira-Agadir-Tiznit (cu numeroase monumente, frumoase plaje


la punctul de întâlnire al munţilor cu oceanul).
- Portugalia: "Riviera Portugheză" (cu staiunile balneare Estoril, Cascais, Oeiras), oraşele
Lisabona şi Porto (cu numeroase monumente istorice şi de artă), staţiunile atlantice Viano
do Castelo, Figeuira do Foz ş.a.

- Spania: litoralul atlantic spaniol (cea mai importantă staţiune fiind San Sebastian);
Spaniei îi aparţin şi Insulele Canare, aflate la 100-120 km de ţărmul Africii, cu staţiuni
balneare ca Las Palmas, Costa del Silencio, Playa del Inglés, Guatizo, Corralejo ş.a.

- Franţa: staţiunile balneare de pe Côte d'Argent (Biarritz) şi din Normandia (Mont Saint-
Michel, Deauville, Frouville, Honfleur).

- Marea Britanie: The East Coast (Coasta de Est) cu staţiunile Whitley Bay, South Shilds,
Whitby, Scarborough ş.a., The South Coast (Coasta de Sud) cu staţiunile Eastbourne,
Brighton, Southsea, Bexil şi Insula Wight, coasta vestică a Scoţiei (Glasgow, Edinburgh);
Londra şi aria înconjurătoare, având ca axă valea Tamisei.

2. EUROPA CENTRAL-NORDICĂ, zonă care concentrează circa un sfert din


circulaţia turistică internaţională a planetei. Se caracterizează printr-o activitate turistică
neîntreruptă, formele dominante de turism fiind turismul montan şi sporturile de iarnă
(graţie potenţialului natural al munţilor Alpi şi Carpaţi), turismul cultural (legat de
bogăţia obiectivelor cultural-istorice) şi sejurul pentru odihnă şi tratament (datorită
numeroaselor staţiuni balneoclimaterice).

2.1. Ţările alpine (Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Austria şi Slovenia), care
polarizează cea mai mare parte a turismului montan european şi, totodată, mondial, în
special sporturile de iarnă, având o dotare tehnică foarte bine dezvoltată (mijloace
mecanice de transport pe cablu, pârtii de schi, bob şi săniuţe, trambuline etc.).
Principalele staţiuni montane din Alpi sunt: în Franţa (Grenoble, Chamonix, Morzine-
Avoriaz, Megeve); în Italia (Cortina d'Ampezzo, Vale d'Aosta, Courmayeur, Breuil,
Domodossola, staţiunile de la poalele Alpilor, pe malul lacurilor Maggiore - Baveno,
Pallanza, Stresa, Como - Bellagio, Como, Garda - Gargnano, Limone, Toscolano); în
Elveţia (Basel, Geneva, Montreaux, Interlaken, Jungfrau, Davos, Saint-Morritz, Arosa,
Sankt Gallen); în Germania (Garmisch Partenkirchen, Berchtesgaden,
Mittenwald, Obersdorf); în Austria (Kitzbühel, Innsbruck, Krimml, Saalbach, Bad
Gastein).

2.2. Ţările de la Marea Nordului şi de la Marea Baltică, în care durata sejurului în


staţiunile de pe litoral este scurtă, dar se remarcă îndeosebi prin existenţa unor oraşe-
porturi cu numeroase monumente: "oaraşele-de artă" Bruxelles, Anvers, Brügges, Gand,
Tournai (în Belgia), Amsterdam, Haga, Delft, Haarlem, Utrecht (în Olanda), oraşele
Hamburg, Bremen, Lübeck, Rostock (în Germania), Gdansk, Gdynia, Szczecin (în
Polonia), staţiunile balneare Knokk-Heist, Ostende (Belgia), Scheveningen, Zandvoort,
Noord-Wijk (Olanda), Westerland (pe insula Sylt), Warnemünde (Germania), Sopot,
Miedzyzdroje (Polonia).
2. 3. Ţările scandinave,cu potenţialul turistic dat de frumuseţea şi diversitatea cadrului
natural, precum şi de varietatea monumentelor istorice şi de artă. Principalele obiective
turistice sunt:

- În Danemarca: insula Sjaelland cu capitala (Copenhaga), Trelleborg (tabăra


fortificată a vikingilor), Helsingor = Elsinore (Castelul Kronborg); peninsula Iutlanda cu
pietrele runice de la Jeling, Alborg; insula Bornholm cu staţiunile Sandvig şi Allinge;

- În Finlanda: oraşele Helsinki, Tampere (staţiune pentru sporturi de iarnă), Turku,


Savonnlina, Districtul Lacurilor (cu peisaje frumoase), Laponia;

- În Norvegia, Oslo şi împrejurimile (fiordul Oslo, colinele împădurite Nurmark, cu


numeroasele lacuri, Holmenkollen - centru de schi), fiordurile, cel mai renumit tur al
fiordurilor fiind Stavanger-Bergen;

- În Suedia: Stockholm şi împrejurimile, staţiunile balneare Bastad, Ystad, Folkenberg,


oraşele cu rezonanţă istorică Göteborg, Lund, Malmö, Helsingborg.

2.4. Ţările Europei Central-Estice, fără ieşire la mare, remarcându-se prin turismul de
tranzit şi de cură balneară:

- În Cehia: Praga şi împrejurimile, cu o mare bogăţie de monumente istorice şi de artă,


valea Vltavei, Carstul ceh, staţiunile balneoclimaterice din Cehia de Vest (Karlovy Vary,
Marianske Lažne);

- În Slovacia, masivul Tatra cu numeroase staţiuni montane (Strbske Plešo, Tatranska


Polianka);

- În Ungaria: Budapesta cu o mulţime de monumente istorice şi de artă, Lacul Balaton cu


salba de staţiuni balneare (Siofok, Fonyod ş.a.), oraşe şi cetăţi vechi;

3. AMERICA DE NORD, care concentrează circa 15% din circulaţia turistică


internaţională, se caracterizează prin circulaţia turistică intracontinentală (peste 80% din
turiştii străini provenind de fapt din ţările din zonă, îndeosebi din S.U.A. şi Canada), mai
ales de tranzit şi, într-o mică măsură, de sejur pentru odihnă în staţiunile de pe litoralul
Pacificului sau Golfului Mexic. Cuprinde trei subzone, care se suprapun celor trei ţări din
America de Nord.

3.1. Statele Unite ale Americii cu: marile oraşe de pe coasta atlantică (Boston,
Philadelphia, Washington, New York ş.a.), Peninsula Florida cu salba de staţiuni balneare
(Miami Beach, Palm Beach, Key West ş.a.), coasta californiană (San Francisco - Los
Angeles - San Diego), zona Marilor Lacuri, staţiunile montane şi de sporturi de iarnă
(Lake Placid, Sun Valley, Paradise ş.a.), parcurile naţionale (Yellowstone, Grand
Canyon, Yosemite, Sequoia ş.a.).
3.2. Canada, ţară imensă ca întindere, remarcându-se prin atracţiile naturale (peisaje
alpine, preerii, canioane, cascade etc., plus o faună foarte bogată), vizitate îndeosebi în
cadrul parcurilor naţionale (printre cele mai mari din lume). Se mai adaugă unele oraşe
între care Montreal (cel mai important centru turistic canadian), Québec (castelul
Frontenac), Toronto, Halifax, Vancouver ş.a.

3.3 Mexicul cu vestigii şi monumente ale civilizaţiilor precolumbiene (aztece şi toltece


în partea centrală, mayase în sud, oraşele bogate în monumente din perioada colonială
(Ciudad de Mexico, Guadalajara, Puebla, Veracruz, Toluca ş.a.), staţiunile balneare de pe
coasta pacifică (Acapulco, Zihuatanejo, Manzanillo, Mazatlan ş.a.), peninsula Baja
California ş.a.

Turismul în Romania

Varietatea peisajului, bogăţia monumentelor istorice şi de artă, originalitatea folclorului şi


artei populare, litoralul Mării Negre, amenajările balneoclimaterice şi posibilitatea
practicării sporturilor de iarnă, plus alţi factori, au favorizat dezvoltarea turismului intern
şi internaţional în România. Numărul unităţilor de cazare turistică, de odihnă şi tratament
balnear este de peste 2 900, cu circa 300 000 de locuri.

Principalele zone turistice ale ţării sunt următoarele:

* Capitala (Bucureşti) şi împrejurimile cu monumente istorice şi de artă (ansamblul


Curtea Veche - curtea domnească, numeroase biserici, între care Mihai Vodă, Colţea,
Kreţulescu, Stavropoleos, Patriarhia ş.a., palate ca Ghica Tei, Ştirbei, Suţu, Palatul Regal,
Palatul Poştelor ş.a., alte edificii monumentale, între care Ateneul Român, Televiziunea
Română, Hotelul Intercontinental ş.a.), muzee (peste 50), case memoriale; împrejurimile
sale cu păduri şi lacuri ce se constituie în locuri de agrement (Snagov, Căldăruşani,
Cernica, Pustnicul ş.a.).

* Litoralul Mării Negre este principala zonă turistică a ţării, oferind un cadru adecvat
atât pentru odihnă, cât şi pentru tratament balnear. Pe o lungime de 70 km se desfăşoară o
adevărată constelaţie de staţiuni: Năvodari, Mamaia, Constanţa, Eforie Nord, Eforie Sud,
Techirghiol, Costineşti, Mangalia Nord (cu Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus şi
Saturn) şi Mangalia. În apropierea litoralului se găsesc numeroase locuri de interes istoric
şi arheologic (printre care vestigiile coloniilor greceşti Histria, Tomis şi Callatis), precum
şi renumitele podgorii de la Murfatlar.

* Delta Dunării, unul dintre puţinele medii naturale europene aproape nealterate, oferă
iubitorilor naturii un peisaj exotic, o mare varietate faunistică şi posibilităţi de pescuit.

* Nordul Moldovei, cu centrul de dispersie oraşul Suceava (capitala Moldovei în


secolele XIV-XVI), care conservă numeroase monumente de artă feudală (printre care şi
cele cinci mănăstiri cu fresce exterioare: Voroneţ, Humor, Arbore, Moldoviţa şi
Suceviţa), fiind, totodată, una din cele mai originale zone etnografice şi folclorice ale
ţării.
Tot în Moldova, în partea centrală, valea râului Bicaz constituie o atracţie deosebită
pentru frumuseţea peisajului montan (masivul Ceahlău cu spectaculoase forme de relief,
Cheile Bicazului, Lacu Roşu, lacul de acumulare Izvoru Muntelui). Deosebit de valoroase
şi atractive sunt aici mănăstirile nemţene - Neamţ, Agapia, Văratec, Bistriţa, Sihla, Secu,
Sihăstria etc. - ca şi oraşele Piatra Neamţ şi Târgu Neamţ, cu cetatea lui Ştefan.

* Bucegi - Valea Prahovei - Braşov, regiunea montană cea mai vizitată, cu masivul
Bucegi, cu mari posibilităţi şi amenajări pentru practicarea schiului, cu forme
spectaculoase de eroziune (între care Babele, Sfinxul) şi numeroase cabane, staţiunile
turistice de pe văile Prahovei şi Timişului (Sinaia, Buşteni, Poiana Ţapului, Azuga,
Predeal, Timişu de Jos, Timişu de Sus) şi din apropierea Braşovului (Poiana Braşov),
monumentele istorice din oraşul Braşov şi din împrejurimi.

* Sudul Transilvaniei, cu oraşe cu vechi tradiţii culturale (Sibiu, Alba Iulia, Blaj,
Sighişoara, Mediaş, Făgăraş ş.a.), cu numeroase monumente istorice şi de artă, muzee
etc., multe dintre ele păstrând fortificaţii ale cetăţii medievale sau chiar cetatea în
întregime (Mediaş, Sighişoara ş.a.); de asemenea, concentrează cele mai multe cetăţi
ţărăneşti medievale (Prejmer, Homorod, Rupea, Biertan, Râşnov, Codlea, Răşinari ş.a.),
care păstrează între incintele lor adevărate comori de artă.

* Nordul Transilvaniei, cu oraşe cum sunt Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Bistriţa, Dej
ş.a., care abundă în monumente istorice şi arhitectonice medievale.

* Ţara Haţegului şi împrejurimile, respectiv depresiunea cu acelaşi nume şi rama


montană înconjurătoare, cu vestigii ale cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei (Costeşti,
Blidaru, Piatra Roşie, Grădiştea de Munte ş.a.), ale capitalei statului dac, Sarmizegetusa
Regia, şi ale centrului politic, economic şi religios al Daciei Romane, Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; se adaugă monumentele istorice din oraşele
Deva şi Hunedoara şi sate ca Sântămăria-Orlea, Densuş ş.a.

* Munţii Apuseni, zona cu cel mai bogat relief carstic din ţară, cu numeroase peşteri
(Peştera Vântului - având peste 35 km lungime, Meziad, Peştera Urşilor, Scărişoara, Focu
Viu ş.a., ultimele două cu gheţari), complexe carstice (Cetăţile Ponorului), spectaculoase
chei (Cheile Turzii ş.a.), precum şi cu spectaculoase forme de relief (coloanele de bazalt
de la Detunatele ş.a.).

* Nordul Olteniei este o regiune cu numeroase staţiuni balneare (Băile Govora,


Călimăneşti, Căciulata, Băile Olăneşti, Ocnele Mari, Ocniţa etc.), renumită şi prin
monumentele sale arhitectonice (mănăstiri ca Tismana, Horezu, Cozia, Arnota ş.a.) şi de
artă populară (sculptură în lemn, ceramică populară - vestită fiind cea de Horezu şi cea de
Oboga). Oraşul Târgu Jiu evocă numele celui mai mare sculptor român, Constantin
Brâncuşi, care a creat aici celebrul ansamblu sculptural în aer liber format din Coloana
Infinită, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.

* Maramureşul ( o depresiune înconjurată de munţi) reprezintă o adevărată comoară


etnografică, în special în privinţa bisericilor din lemn (unele vechi de peste 500 de ani,
cum este cea din Cuhea; toate cu turnuri svelte şi înalte, cel al bisericii din Şurdeşti
atingând 53 m) şi a porţilor şi obiectelor de lemn sculptat.

* Oraşul Iaşi, aflat în estul ţării, fosta capitală a Moldovei, cu numeroase monumente
istorice şi de artă, îndeosebi biserici şi mănăstiri (Trei Ierarhi, Golia, Galata, Cetăţuia,
Frumoasa, Mitropolia ş.a.), palate (Sturdza, Cantacuzino-Paşcanu, Palatul Cultural ş.a.),
muzee şi case memoriale.

* Marile oraşe din vestul ţării (Timişoara, Arad, Oradea), cu bogate tradiţii culturale şi
posedând importante monumente istorice şi arhitectonice (castele, palate, catedrale,
biserici, vechi ansambluri comerciale, muzee, case memoriale). În plus, în România
există peste 150 de staţiuni balneoclimaterice (printre care Băile Herculane, Băile Felix,
Băile Tuşnad, Sovata, Praid, Bazna, Ocna Sibiului, Covasna, Slănic Moldova, Vatra
Dornei, Slănic Prahova, Băile Govora, Băile Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata ş.a.) şi
climaterice (cele de pe Valea Prahovei, Poiana Braşov, Păltiniş, Semenic, Stâna de Vale,
Lacu Roşu ş.a.), care se constituie în tot atâtea puncte de interes turistic.

TRANSPORTURILE

Transporturile | Transporturile feroviare | Transporturile rutiere

Transporturile navale | Transporturile maritime | Transporturile aeriene şi


speciale

CUPRINS

Transporturile

Transporturile se integrează în civilizaţia contemporană şi exprimă gradul de dezvoltare


economică şi socială a unei zone geografice.

În secolul XX, când dezvoltarea economică, aflată pe diferite nivele de complexitate,


valorifică fără precedent materiile prime, rolul transporturilor a crescut considerabil. Prin
intermediul lor se fac schimburi permanente de materii prime, produse şi bunuri în
general, între diversele zone ale unei ţări, între ţări aflate pe acelaşi continent sau la mari
distanţe pe alte continente. Tot căile de comunicaţii sunt cele care asigură deplasarea
oamenilor între locuinţă şi locul de muncă, în zonele de recreere, în scopuri turistice etc.

Mediul în care sunt amplasate căile de comunicaţii (trasee special amenajate sau
construite, destinate practicării unui anumit tip de transport) a determinat şi diferenţierea
transporturilor în: terestre, navale, aeriene şi speciale (categorie în care intră
transporturile urbane, conductele, liniile de înaltă tensiune, telecomunicaţiile şi
comunicaţiile spaţiale).

În domeniul transporturilor terestre sunt incluse căile ferate, căile rutiere, conductele,
transporturile urbane etc., iar în cele navale - transporturile navale interioare (fluviale, pe
canale şi lacustre) şi transporturile navale maritime.

Transporturile feroviare

Concurate de transporturile navale, rutiere şi aeriene, cele feroviare şi-au menţinut


importanţa în multe ţări ale lumii, datorită unor avantaje deosebite: capacitate, viteză,
siguranţă în exploatare. Astfel, dacă la transportul de călători se înregistrează, în general,
scăderi, la cel de mărfuri, mai ales al celor voluminoase (minereuri, cărbuni etc.) se
menţin cote ridicate.

În ultimele decenii s-a extins reţeaua de căi ferate în ţările Europei Centrale şi de Est, în
China, Asia de Sud şi de Sud-Est (India, China, Vietnam, Malaysia), în Asia de Sud-Vest
(Turcia, Iran), America Latină (Mexic, Argentina, Brazilia), Australia şi Africa (Gabon,
Nigeria, Angola, R.D. Congo). Au fost construite multe linii în zone greu accesibile,
altele s-au dublat, au fost electrificate, s-a modernizat materialul rulant (locomotive
Diesel şi electrice etc.).

După anul 1900 căile ferate continuă să se extindă, să străbată noi teritorii, astfel că în
anul 1934 ajunseseră la 1 317 000 km, în 1981 la 1 550 000 km, iar în prezent la 1
600 000 km.

La nivel mondial, în repartiţia geografică a reţelei de căi ferate, se observă o distribuţie


inegală, ca o reflectare a nivelului de dezvoltare economică: o concentrare a acestora în
America de Nord şi Centrală (489 000 km) şi în Europa, inclusiv C.S.I. (396 000 km),
după care urmează Asia, America de Sud, Africa şi Australia.

Ţările cu mari suprafeţe dispun de reţele feroviare cu lungimi considerabile, dar cu


densităţi reduse. De exemplu, S.U.A., ţară aflată pe primul loc în lume în privinţa
lungimii reţelei de cale ferată, utilizează în mai mică măsură această cale de transport; din
totalul mărfurilor transportate, pe calea ferată au fost traficate în proporţie de 39%, iar
din numărul călătorilor numai 0,7%. Noduri feroviare cu un trafic deosebit sunt: Chicago,
New York, Salt Lake City, San Francisco ş.a.

După intensitatea traficului de călători şi mărfuri se diferenţiază:

a) Căi ferate magistrale cu o importanţă deosebită pentru circulaţia naţională şi


internaţională. În această categorie sunt incluse căile ferate care asigură legături între mai
multe ţări sau continente. Magistrala feroviară de cele mai mari dimensiuni este
Transsiberianul, de 9 302 km, construit în perioada 1891-1900, pe direcţia Moscova –
Celeabinsk – Krasnoiarsk – Irkutsk – Habarovsk -Vladivostok, cale ferată dublă şi
electrificată pe tot traseul, cu mai multe variante; din această categorie mai fac parte şi
rutele feroviare Bucureşti-Budapesta-Berlin (Balt Orient Expres); Sofia-Bucureşti-
Chişinău-Moscova (Danubius Expres); Transaustralianul (Perth-Melbourne-Sydney);
Transandinul (Buenos Aires-Mendoza-Valparaíso); magistrala transafricană din zona
ecuatorială (Lagos-Mombasa), care leagă 6 ţări şi 5 capitale, de 6 530 km lungime etc.

b) Căi ferate de importanţă naţională, prin care se asigură legătura între marile regiuni
industriale şi centre economice de importanţă deosebită etc. Exemplele de acest fel sunt şi
mai numeroase: Bucureşti-Ploieşti-Braşov; Bucureşti-Craiova-Timişoara; Madrid-
Valencia; Moscova-Sankt Petersburg; Köln-Düsseldorf-Duisburg ş.a.

În Franţa a continuat construirea căilor ferate de mare viteză (TGV), inaugurate în 1981
pe distanţa Paris-Lyon (409 km), parcursă în 2 ore şi 20 de minute, cunoscută şi sub
numele de TGV - Sud-Est; a fost extins în nord, pe direcţia Paris-Amiens-Lille; apoi
Lyon-Avignon-Marsilia ş.a. Trenurile de mare viteză vor funcţiona şi în Coreea de Sud
(Seoul-Pussan, 432 km), un prim tronson funcţional în 1999 şi în totalitate în 2001. După
aceste ţări, TGV - ul va funcţiona şi în Spania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, China
(Beijing-Shanghai 1 350 km), Australia (Canberra-Sydney 250 Km).

În Japonia, o cale ferată de mare viteză, denumită pe primul tronson "Tokkaido",


funcţională din 1964, de 515 km lungime, leagă Tokyo-Nagoya-Osaka, cu un tren care
circulă cu 220 km/h; al doilea tronson Osaka-Okayama, 160 km lungime, din 1972; al
treilea între Okayama-insulele Kyushu, 392 km, din 1975. În această ţară s-au realizat
deja trasee cu viteze superioare (270 km/h, între Omya şi Morioka).

Linii de cale ferată de mare viteză au fost construite şi în Germania (Hanovra-Würzburg;


Mannheim-Stuttgart).

În America de Nord, magistralele feroviare construite pe teritoriul S.U.A. străbat ţara


de la est la vest, de la oraşele-porturi la Oceanul Atlantic la cele aşezate la Oceanul
Pacific, fiind în acelaşi timp căi ferate naţionale, dar şi transcontinentale. Cele mai
importante sunt: magistrala New York-Indianapolis-St.Louis-Amarillo-Los Angeles,
în lungime de 6 350 km; magistrala Boston-Cleveland-Chicago-Minneapolis-
Seattle, în lungime de

6 000 km; magistrala Jacksonville-New Orleans-El Paso-Phoenix-Los Angeles,


prin sudul S.U.A., din Florida în California, de 5 800 km ş.a.

c) Căi ferate secundare construite de regulă pentru a deservi mari obiective industriale,
sau ca linii de "centură" ale marilor aglomeraţii urbane.

Adeseori reţeaua căilor ferate străbate masive muntoase, fluvii, lacuri, strâmtori
maritime etc. prin tunele. Cele mai multe dintre ele se găsesc în statele alpine din
Europa, apoi în Japonia, S.U.A., în zona Munţilor Anzi şi în Noua Zeelandă.

Tabelul nr. 1
Tuneluri feroviare de mari dimensiuni

Denumirea Anul intrării în Lungimea


funcţiune
(în m)

Seikan (Japonia) 1989 53 800

Eurotunel (Franţa-Marea 1994 51 500


Britanie)

Simplon (Elveţia-Italia) 1905 19 823

Apenini (Italia) 1934 18 506

Saint-Gothard (Elveţia) 1882 15 003

Prin lucrările dificile şi costisitoare au fost trasate căi ferate în zone montane de mare
altitudine, în Munţii Anzi, în Munţii Alpi etc.

Tabelul nr. 2

Căi ferate construite la mare altitudine

Staţii limită Ţara Altitudinea

maximă (m)

Lima – Oroya Peru 4 829

Rio Mulatos – Bolivia 4 787


Potosí

Arica – La Paz Chile - Bolivia 4 620

Arequipa – Puno Peru 4 470

Pikes – Peak S.U.A. 4 260

Eurotunelul, construit între Franţa şi Marea Britanie (Coquelles, lângă Frethun şi


Cheriton lângă Folkestone), inaugurat la 6 mai 1994, dar intrat în exploatare în
1995, va capta 22% din actualul trafic, foarte intens, peste Marea Mânecii.
Tunelul are o lungime de 51,5 km, este parcurs de un tren cu 28 de vagoane (pe
care sunt îmbarcate camioanele), care parcurge distanţa în circa 35 de minute în
regim de mare viteză, cu 160 km/h.

Pe căile ferate, curenţii de transport de mărfuri sunt orientaţi mai ales pe liniile magistrale
cu caracter naţional şi internaţional şi pe magistralele transcontinentale. Un volum mare
de mărfuri se înregistrează în C.S.I. (2 000 mil.t/km), S.U.A. (1 600 mil.t/km), Marea
Britanie (100 mil.t/km), Italia (100 mil.t/km), apoi în China, Canada, Germania, Polonia,
Franţa, India etc.

Transporturile de pasageri pe calea ferată sunt importante pentru unele ţări cum sunt
C.S.I., Japonia, India, China, Franţa, Italia, Germania.

În România primele căi ferate s-au construit pe traseele Oraviţa-Baziaş (1856),


Jimbolia-Timişoara (1857), Constanţa-Cernavodă (1860), Oraviţa-Anina (1863),
Bucureşti-Giurgiu (1869), Burdujeni-Roman (1869) şi Paşcani-Iaşi (1870).

Reţeaua feroviară are o lungime de 11 300 km, din care 33% este electrificată. În ţara
noastră există o linie îngustă, electrificată în anul 1922 (Arad-Pâncota), iar prima linie
ferată cu ecartament normal a fost Câmpina-Braşov, inaugurată în anul 1965. Densitatea
reţelei de căi ferate este de 48,1 km la 1 000 km2. Linii de ferry-boat se află între Calafat
şi Vidin (Bulgaria) şi Constanţa-Istanbul (Turcia).

Cel mai lung tunel de cale ferată se află pe linia minieră Ostra-Leşu Ursului (6 000 m),
urmat de Teliu (4 375 m), pe linia Braşov-Întorsura Buzăului, Tălăşmani (3 330 m) pe
traseul Galaţi-Bârlad, Romuli-Maramureş (2 388 m), între Salva-Vişeu ş.a.

Volumul mărfurilor transportate pe căile ferate române a fost, în 1994, de 300 mil.t, iar
numărul pasagerilor de 206 milioane, mai scăzut cu 3,6% faţă de cel înregistrat în 1993.

Transporturile rutiere

Repartiţia geografică a căilor rutiere este mai echilibrată în comparaţie cu cele


feroviare.

În anul 1994 lungimea totală a drumurilor modernizate ajunsese la peste 15 milioane km,
iar a autostrăzilor la peste 85 000 km. În privinţa densităţii, cele mai mari valori le
înregistrează ţările europene: Germania, Franţa, Marea Britanie.

Pentru a înlesni legăturile rutiere au fost construite mari poduri şi poduri suspendate,
tuneluri pe uscat şi în zonele submarine, multe trasee fiind în zonele muntoase la mari
altitudini (5 330 m în Tibet, 4 800 m în Munţii Anzi, 2 770 m în Munţii Alpi), trecând
adeseori prin pasuri de mare altitudine: Tangla (4 992 m), Oroya (4 770 m),
continuate cu serpentine s-au construit tuneluri rutiere.
Tabelul nr. 4

Tuneluri rutiere de mari dimensiuni

Denumirea Data Lungimea în


intrării m

în
funcţiune

Saint-Gothard (Elveţia) 1985 16 880

Tirol (Austria-Elveţia) 1978 14 000

Frejus (Franţa-Italia) 1980 12 895

Mont Blanc (Franţa-Italia) 1965 11 600

Transandin (Chile) 1980 8 000

Grand Saint-Bernard 1964 6 000


(Italia-Elveţia)

În funcţie de destinaţia traficului, căile rutiere se pot clasifica în: autostrăzi, şosele
continentale şi transcontinentale, drumuri naţionale, drumuri regionale şi drumuri de
interes local. America de Nord, în special S.U.A. şi Canada, deţine cea mai mare reţea de
autostrăzi, urmată de Europa (cu Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia).

În Asia, cele mai multe autostrăzi sunt în Japonia, dar şi în Arabia Saudită (Jiddah-
Mecca), Iraq (Bagdad-Kirkuk). Pe continentul african şoselele modernizate se află în
zonele marginale, la Atlantic, Oceanul Indian sau la Marea Mediterană. În Australia, o
autostradă uneşte oraşele Perth şi Melbourne, iar în partea centrală a ţării Darwin cu
Adelaide.

Şoseaua cea mai lungă din lume, de circa 15 000 km, numită şi "Panamericana", se află
pe continentele americane. În componenţa ei întră trei sectoare: Alaska Highway
(Fairbanks-Seattle), autostrada Pacifică (Seattle-Tucson) şi Carretera Panamericana, care
străbate Mexicul, ţările din America Centrală şi America de Sud (până la Puerto Montt, în
Chile).

Tabelul nr. 5

Parcul de autovehicule la 1.01.1996


Nr. Ţara Autovehicule Locuitori / Autovehicule
crt. particulare autovehicule utilitare
(mil.buc.) particulare (mil.buc.)

1. SUA 134,98 2,0 65,46

2. Japonia 44,68 2,8 22,17

3. Germania 40,50 2,0 3,06

4. Italia 30,00 1,9 2,80

5. Marea 24,54 2,4 3,20


Britanie

6. Franţa 24,54 2,4 3,39

7. Spania 14,21 2,8 3,07

8. Canada 13,90 2,2 3,80

9. Rusia 13,65 10,8 9,90

10. Brazilia 12,40 12,9 2,50

Sursa: Images économique du monde, ’98

Transporturile rutiere au preluat o mare parte a transportului de mărfuri în detrimentul


căilor ferate. Astfel, în ţările europene 70% din traficul de mărfuri se face pe arterele
rutiere. Ţările din Uniunea Europeană au înregistrat un trafic de mărfuri de 583 mil.t.
mărfuri şi au fost tranzitate de 719 mil.t. mărfuri, provenind 37% din Germania, 25% din
Franţa şi 8% din Italia. Un exemplu concludent îl oferă Franţa, unde 69% din transportul
de mărfuri a utilizat căile rutiere; în 1993-1994 teritoriul francez a fost tranzitat de 2
milioane de camioane (din care 45% s-au îndreptat către Spania), al căror tonaj era
format în proporţie de 40% din produse agricole şi alimentare, 33% produse industriale şi
13% produse chimice.

România are o reţea rutieră de 72 834 km, o autostradă construită în 1972, Bucureşti-
Piteşti, de 114 km, şi un alt tronson, Feteşti-Cernavodă, de 18 km, din cadrul autostrăzii
nord-sud (TEM), care va traversa ţara pe circa 820 km, pe traseul Nădlac-Timişoara-
Craiova-Bucureşti-Lehliu-Feteşti-Constanţa. Densitatea drumurilor este de 30,8 km/100
km2, iar numărul de autovehicule pe km de drum este de 38,2. Pe căile rutiere ale ţării
noastre au fost transportate 557 milioane t de mărfuri, reprezentând o creştere faţă de anii
precedenţi.

Transporturile navale
Navigaţia interioară sau fluvială

Navigaţia pe fluvii, canale şi lacuri se face cu şlepuri şi vase care ating tonaje diferite, în
funcţie de adâncimea şenalului navigabil. Astfel, pe Rhin pot circula nave până la 5 000
tdw, pe Dunăre între 500 şi 1 500 tdw, pe Volga până la 10 000 tdw, iar pe Marile Lacuri
din America de Nord, nave de 25 000 tdw.

Cele mai importante sisteme de navigaţie naţionale sunt Volga (Rusia), Mississippi
(S.U.A.), iar cu caracter internaţional Rhinul, Dunărea, Oder-Elba şi Marile Lacuri-
St.Lawrence.

În Europa navigaţia fluvială se face şi pe Sena, Tamisa, canalele din Belgia (canalul
Albert; porturile Bruxelles, Gand) şi Olanda (canalele Amsterdam-Rhin, Wilhelmina ş.a.;
porturile Amsterdam, Utrecht ş.a.).

Un trafic deosebit de intens se înregistrează pe fluviul Rhin, navigabil începând de la


Basel, datorită cursului său care străbate zone puternic industrializate. În bazinul
hidrografic al Rhinului, un trafic ridicat se înregistrează şi pe Main, râu canalizat între
Mainz-Bamberg şi continuat, apoi, cu un nou canal, Canalul European de 171 km (între
Bamberg şi Kelheim), care leagă Rhinul-Mainul-Dunărea, inaugurat la 25 septembrie
1992.

O importanţă deosebită prezintă Dunărea, navigabilă de la Ulm (Germania), cu nave


mici, iar de la Regensburg, cu nave de 600 tdw. În sectorul fluvio-maritim (Brăila-Sulina)
pot circula nave de 6 000-15 000 tdw. Încheierea lucrărilor la canalul Main-Dunăre şi
canalul Dunăre-Marea Neagră au făcut din acest sistem de fluvii şi canale cea mai
importantă arteră de navigaţie din Europa. În România transporturile fluviale au
înregistrat un trafic de 7,9 mil.t. (1994).

Sistemul Mississippi (S.U.A.), format din fluviul cu acelaşi nume, navigabil de la Saint
Paul, afluenţii săi Ohio, Missouri, Arkansas, Tennessee, canalul Erie (inaugurat în 1825),
canalul Welland prin lacul Ontario (1833) constituie o adevărată axă de legătură între
marile câmpii şi sudul maritim. Un trafic mai redus se înregistrează pe fluviile Columbia,
Sacramento şi San Joaquin, datorită profilului lor longitudinal foarte neregulat, ceea ce le
face navigabile numai pe cursurile inferioare. În S.U.A., transportul fluvial de mărfuri
reprezintă 12% din totalul transporturilor.

Transporturile maritime

Traficul de pasageri, mai ales pe distanţe lungi, a scăzut foarte mult, concomitent cu el şi
supernavele destinate acestui scop, astfel că transatlanticele de azi au un tonaj mai mic
decât în perioada interbelică (de la 85 000 tdw la circa 40 000 tdw).

Traficul de mărfuri a crescut continuu, de la 140 milioane t în 1887 la 3,4 miliarde t în


1980 şi la 4,79 miliarde t în 1996.
Tabelul nr. 6

Structura traficului maritim de mărfuri (1995 - 1996)

Mărfuri traficate 1995 1996

milioane tone milioane tone

Petrol brut 1 415 1 450

Produse 381 395


petroliere

Cărbuni 423 437

Minereuri de fier 402 390

Cereale 196 188

Alte mărfuri 1 870 1 930

Total mondial 4 687 4 790

Fluxurile comerciale cele mai importante se realizează mai ales între trei mari spaţii
economice: America de Nord, Asia-Pacific şi Europa Occidentală, care împreună
totalizează 80% din schimburile internaţionale. Navele cele mai utilizate sunt cele cu o
capacitate sub 50 000 tdw.

Tabelul nr. 7

Structura capacităţii navelor pentru transportul de mărfuri (1994)

Tonaj – tdw Ponderea din totalul


mondial %

Sub 50 000 53,3

50 000 – 99 999 19,2

100 000 – 199 999 16,7

200 000 – 299 999 15,6

300 000 – 399 999 3,6


Peste 400 000 1,5

Sursa : Quid ’98

Flota comercială mondială totaliza, la sfârşitul anului 1994, 694,7 mil. tdw, ceea ce
reprezintă o creştere de 1,6% faţă de anul 1993. Principalii deţinători erau ţările
dezvoltate, cu 437,8 mil.tdw, reprezentând 68,2% din total, urmate de ţările in curs de
dezvoltare cu 149,9 mil.tdw, adică 21,6%. Ţările Europei Centrale şi Estice deţineau
numai 5,6% din total, iar statele socialiste din Asia doar 3,2%. Tot ţărilor dezvoltate le
revine 55,9% din comerţul mondial al flotei maritime, în timp ce ţărilor în curs de
dezvoltare numai 1/3 din comerţul mondial maritim de mărfuri.

Tabelul nr. 8

Flota de transport de mărfuri (1997)

Nr. Ţara Tonaj brut Ponderea din


crt. capacitate total mondial
(mil. tdw) (%)

1. Panama 79,6 16,84

2. Liberia 58,1 12,29

3. Grecia 27,2 5,75

4. Bahamas 23,9 5,05

5. Cipru 23,1 4,88

6. Norvegia 21,1 4,46

7. Malta 19,1 4,04

8. Japonia 17,6 3,60

9. Singapore 16,4 3,47

10. China 15,8 3,34

Total mondial 472,6 100,00

Sursa: Quid ’98


La capacităţile existente pentru mărfurile generale se adaugă cele ale tancurilor petroliere,
ceea ce modifică mult ordinea de mai sus. Capacitatea flotei comerciale mondiale este
alcătuită în proporţie de 60% din nave pentru transportul petrolului.

Întreaga activitate de transport maritim este strâns legată de port, un complex de instalaţii
pe apă şi uscat care asigură operaţiile de acostare, transbordare a mărfurilor şi
pasagerilor, depozitarea şi prelucrarea mărfurilor, aprovizionarea şi repararea navelor.
Manipularea mărfurilor se face cu ajutorul macaralelor fixe şi mobile la cheiuri şi dane, a
macaralelor plutitoare etc. În multe porturi, în legătură cu spaţiile de depozitare s-au
dezvoltat adevărate zone industriale.

Porturile americane moderne şi dispunând de spaţii largi pot manipula circa un miliard de
tone/an de mărfuri. Cele mai multe sunt specializate pe anumite tipuri de mărfuri: petrol,
minereuri, fructe tropicale, containere. Printre marile porturi ale S.U.A., care
înregistrează un trafic mai mare de 30 mil. t/an (în total 16) sunt: New York, Hampton
Roads, Corpus Christi, New Orleans (la Golful Mexic), pe ţărmul Oceanului Atlantic,
Los Angeles pe cel al Pacificului.

În Japonia, dintre porturi pe primul loc se situează Keihin, un complex portuar ce


cuprinde toate porturile din Golful Tokyo, urmat de Kobe-Osaka, Nagoya ş.a.

Cantităţile cele mai mari de mărfuri încărcate/descărcate în porturile maritime au


înregistrat Japonia (800 mil.t), S.U.A. (650 mil.t), Marea Britanie (350 mil.t), Germania
(300 mil.t), Franţa, Olanda, Australia, Canada etc.

Tabelul nr. 10

Marile porturi maritime (mil.t, 1994)

Nr. Oraş Ţara Mărfuri traficate


crt.
mld. t

1. Rotterdam Olanda 293,8

2. Singapore Singapore 290,0

3. Chiba Japonia 173,7

4. Kobe Japonia 171,0

5. Hong Kong China 147,2

6. Houston SUA 142,0

7. Shanghai China 139,6


8. Nagoya Japonia 137,3

9. Yokohama Japonia 128,3

10. Anvers Belgia 109,5

Sursa: Quid ‘98

Cele mai importante rute maritime pornesc din porturile europene situate la ţărmul Mării
Nordului şi al Mării Mediterane, către porturile aflate pe litoralul atlantic al celor două
continente americane, către Africa de Sud, iar prin Canalul Suez (traversat în 1994 de 17
317 nave cu 296,9 mil.t mărfuri) spre ţările riverane Oceanului Indian, cele din Asia de
Est şi Oceania. Porturile atlantice ale Americii de Nord sunt puncte de plecare ale rutelor
maritime către ţările Americii de Sud, către porturile europene şi africane, iar prin
Canalul Panama (11 027 nave cu 163,08 mil.t mărfuri) pe o cale mult scurtată către Asia
şi Oceania.

În România, anul 1994 înregistrează o scădere a transporturilor maritime, comparativ


cu cele fluviale, cu cel puţin 50%. Mărfurile tranportate cu navele maritime au totalizat
3,7 mil.t. Principalul port maritim este Constanţa, al cărui trafic a atins 31,8 mil.t (1994),
urmat de Mangalia şi Sulina.

Transporturile aeriene şi speciale

Transporturile aeriene au revoluţionat comunicaţiile la mari distanţe, făcând posibilă


apropierea între oraşe, ţări, continente. Ele au un rol încă redus în transportul de mărfuri,
deşi cu regularitate preiau presa, poşta şi coletăria uşoară, medicamente, alimente, iar
uneori piese şi utilaje uşoare, metale preţioase, fructe şi produse horticole.

Transporturile aeriene sunt organizate de companii naţionale, care au deschise rute


interne şi internaţionale pentru a asigura legături permanente între marile oraşe. Dintre
numeroasele companii aeriene, mai cunoscute, pentru legăturile pe care le asigură şi după
numărul de pasageri transportaţi annual, amintim: United Airways Delta, Air France,
Aeroflot, British Airways, Lufthansa, J.A.L. (Japonia). În ţara noastră cea mai mare
companie de aviaţie este TAROM.

Aeroporturile reprezintă punctele de convergenţă ale navigaţiei aeriene, ele fiind


amplasate tot mai departe de oraşe pentru a le feri de poluarea fonică şi asigură
complexele operaţiuni de zbor.

Tabelul nr. 11

Marile aeroporturi ale lumii (1994)


Nr. Nr. Nr. Oraşul Mărfuri
crt. pasageri crt.
Oraşul (mii t)
(milioane)

1. Londra 85,4 1. New York 2 442,7

2. New York 84,1 2. Tokyo 2 296,5

3. Chicago 78,9 3. Osaka 2 074,2

4. Tokyo 72,0 4. Los 1 954,9


Angeles

5. Dallas 65,0 5. Miami 1 632,1

6. Los 64,2 6. Hong 1 563,4


Angeles Kong

7. Paris 59,0 7. Londra 1 371,2

8. Atlanta 58,0 8. Seul 1 361,4

9. San 39,0 9. Frankfurt 1 338,4


Francisco

10. Frankfurt 38,7 10. Singapore 1 190,4

Sursa: Quid ’98

Aeroporturile se clasifică după volumul traficului anual de pasageri, după destinaţie


(internaţionale, naţionale, locale etc.), după tipul operaţiunilor (de pasageri, de escală, de
escală tehnică, turistice etc.).

În România există următoarele aeroporturi internaţionale: Otopeni-Bucureşti, Timişoara,


Arad şi Mihail Kogălniceanu-Constanţa; acestora li se adaugă şi alte 13 aeroporturi de
importanţă naţională. În 1994 transporturile aeriene româneşti au înregistrat 1,9 mil.
pasageri.

Activităţile aerospaţiale constituie un domeniu aparte al transporturilor, un domeniu în


care se remarcă S.U.A. şi C.S.I., alături de care se înscriu şi Franţa, Marea Britanie,
China, India, Japonia, Brazilia ş.a. Un rol important îl au cercetarea resurselor şi
comunicaţiile cu ajutorul sateliţilor, programe care solicită mari investiţii şi o tehnologie
pe care în prezent numai ţările amintite o deţin.