UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE ECOLOGIE SI PROTECTIA MEDIULUI

GEOGRAFIA FIZICĂ SI UMANĂ GENERALĂ

NOTE CURS

CURS INTRODUCTIV
Geosistemul Terra – unitate în diversitate
 C1
CURS INTRODUCTIV

GEOSISTEMUL TERRA – UNITATE ÎN DIVERSITATE

SCOPUL CURSULUI: Conform „Procesului Bologna” de omogenizare a învătământului

universitar din Europa, initiat in 1999 la Conferinta Rectorilor, din
orasul cu acelasi nume, din Italia, cursul de fată este nou introdus
în România. fiind un curs de initiere în geografia fizică si umană
generală, el are drept scop să-l ajute pe studentul ecolog din
primul an să-si facă o imagine sinoptică corectă asupra locului pe
care îl ocupă omul, populatia umană în ansamblul mediului de
viată oferit de terra.

OBIECTIVELE CURSULUI
 Dezvoltarea unei întelegeri corecte a domeniului geogra-
fiei în cadrul grupului stiintelor geonomice, bazate pe
sintetizarea ecologică a cunostintelor
 Capacitatea studentului pentru a întelege limpede locul si
rolul pe care îl are omul si populatia umană în cadrul
ansamblului de mediu oferit de geosistemul Terra.
 Formarea unei gândiri geografice integraliste si totodată
formarea deprinderii de a folosi hărtile geografice în
interpretările ecologice, etc.
 Formarea unei gândiri interpretative capabile să acceadă la
analiza si întelegerea relatiilor atât de complexe între
elementele fizico-geografice de mediu si cele economico-
sociale.

Marele geograf al secolului XIX Karl Ritter emitea cea mai frumoasă cea mai scurtă si
totusi cuprinzătoare definitie a grupului stiintelor geografice si anume: „Geografia priveste
Pământul ca pe casa omului”. Asadar, geografia se apleacă asupra tuturor componentelor
acestei „locuinte” date, le cataloghează, le cercetează si le explică rostul, punându-le apoi în
relatia lor firească cu omul si omenirea.
Pământul, a treia planetă de la Soare: Pământul, supranumit Terra, este a
treia planetă de la Soare în seria celor 9 (poate 10!) planete care gravitează în jurul acestei
stele, Soarele, formând împreună binecunoscutul nostru „sistem solar” sau „planetar” care
aparţine Galaxiei „Calea Lactee”.
 Fig. I.1 Pământul, a treia planetă de la Soare
Mişcarea lui de rotaţie în jurul Soarelui şi de rotaţie în jurul axei polilor determină
succesiunea anotimpurilor şi a zilelor cu nopţile, imprimând o anume distribuţie, un anumit
ritm dat lumii vii si nu altele.
Pământul se află la aproape 150.000.000 km distanţă de Soare şi din această primă
cauză primeşte şi are de oferit (în geosistemul său):
1) numai acea cantitate de energie solara care să susţină şi să perpetueze viaţa, temperatura
medie la suprafaţa sa fiind de  +15°C.
2) este singura planetă care are o mare rezervă de apă la suprafaţă.
3) este singura planetă care are o atmosferă conţinând O2 suficient vieţii, O3 numai în
cantitate utilă şi CO2 într-o proporţie reglabilă chiar de către vieţuitoare.
4) este singura planetă pe care efectul natural de seră se exercită în mod desăvârşit pentru
vieţuitoare deoarece atmosfera, care creează acest efect, este dotată primordial pentru această
sarcină prin structura ei şi prin funcţiunile de îndeplinit.
5) este singura planetă care prezintă o magnetosferă până la h  64.000 km pe parte dinspre
Soare şi până la h  130.000 km pe partea opusă, ea având un rol major în protecţia vieţii pe
Terra faţă de afluxul total de radiaţii solare şi cosmice.

*
* *

Pământul este o planetă de talie mijlocie care poate fi caracterizată cifric astfel:
- este elipsoid de rotaţie, turtirea fiind de numai 22 km pe axa Polilor faţă de cea
ecuatorială adică:
Raza polară = 6.356 km iar cea ecuatorială = 6.378 km
- Axa de rotaţie, axa polilor, are o înclinaţie faţă de orbita pe care se mişca în jurul Soarelui
de aprox. 66°33’ (iar față de axa polilor de cca 23˚27”).
- Lungimea Ecuatorului este de 40.075,161 km
- Suprafaţa Pamântului = 510.101.000 km²
- Suprafaţaoceanelor = 71,3 %   361.000.000 km²
- Suprafaţa* uscatului = 28,7 %   149.000.000 km²
- Grosimea scoarţei terestre: este de 5 - 8 km sub oceane, de 30-50 km sub continente.
- Ansamblul de mediu al Terrei, se află la întrepătrunderea învelişurilor superioare ale
Planetei Pamânt adică a scoarţei terestre cu hidrosfera, atmosfera, biosfera şi
antroposfera.

Suprafaţa Pământului: 2/3 apă şi 1/3 uscat : Aspectul actual al suprafeţei

terestre este produsul unei ample activităţi tectonice a scoarţei planetare la scara timpului
geologic. Astăzi, deci la scara timpului istoric ritmul, poate fi exprimat prin deplasarea foarte
lentă a plăcilor tectonice şi anume: numai cu 2-5 cm/an în Oc.Atlantic, cu 1,5-10 cm în
Oc.Indian şi cu 5-20 cm/an în Oc.Pacific. Aceste plăci tectonice susţin oceanele şi
continentele planetei şi vor fi studiate la alte discipline.
Geografii disting următoarele trei mari entităţi ale Oceanului Planetar: Oc.Pacific
(respectiv  180 mil.km²), Oc.Atlantic (106 mil.km²) şi Oc.Indian (74 mil.km²) cu maxima
extindere în emisfera sudică.
La Polul Nord sub calota de gheaţă se află ceea ce astăzi unii geografi numesc
„Oceanul Arctic”, alţii „Oceanul Îngheţat de Nord”, iar alţii numesc „Mediterana Arctică”
(deoarece ar fi o mare interioară înconjurată de continente cu dimensiuni caracteristice unei
mări nu unui ocean, ex. suprafaţa este de numai 14 mil.km²). Alţi geografi nu-i dau nici o
denumire considerând că apele respective reprezintă extensiile Oceanului Atlantic, care are o
largă deschidere către nordul extrem, printre Eurasia şi America de Nord.
Oceanul Pacific cu o suprafaţă totală (însumând şi mările mărginaşe) de
179.679.000 km² se desfăşoară între continentul America la est şi continentele Asia şi
Australia la vest. Limita sa de nord ar fi strâmtoarea Bering din proximitatea Cercului polar
de nord între Asia şi America de Nord (pen.Alaska).
- Are o adâncime medie de 4.100 m maxim fiind de 11.022 m în Groapa Marianelor
din sudul Arhipelagului cu același nume aferent Microneziei.
- Are cel mai mare număr de insule reunite în aşa numitul, deşi impropriu, „continent”
Oceania care este asociat întotdeauna cu Australia insula continent.
- Se desfăşoară pe ambele emisfere ale Pământului şi are următoarele mari grupări
insulare: Micronezia, Melanezia, Polinezia plus Arhipelagul Insulelor Hawaii situate în
sectorul cald, intertropical al Oc.Pacific, în prezent zonă turistică de mare atracţie exotică
mult mai căutată decât Arhipelagul Insulelor Filipine din vestul aceleiaşi zone oceanice.
La latitudini extratropicale, în emisfera nordică are Insulele Aleutine (spre Alaska) şi
Kurile (spre pen.Kamceatka) urmate la sud de Arhipelagul Insulelor Japoneze care se opresc
aproape de tropicul de nord şi de Insula Taiwan.
În emisfera sudică, la sud de tropic, sunt cunoscute: Arhipelagul Insulelor Kermadec,
Insulele Noii Zeelande şi Insula Tasmania în apropierea Australiei. Intre Asia şi Australia se
interpune Arhipelagul Indonezian la vest de care se individualizează Oceanul Indian.
Chiar pe linia imaginară a Ecuatorului şi destul de aproape de coasta Americii de Sud
se află celebrele Insule Galapagos cu rol crucial în elaborarea teoriei evoluţioniste a lui
C.Darwin.


Valorile cifrice şi procentuale diferă de la un autor la altul de la un deceniu la altul
 Oceanul Indian de 74 mil.km² se desfăşoară de la tropicul de nord până la banchiza
antarctică fiind flancat la nord de marile peninsule asiatice: India, Indonezia şi Arabia (cu
nenumărate mări marginale incluse), la est de Australia şi insulele de vest ale Indoneziei
continuate cu peninsula Malacca iar la vest de Africa. Are mult mai puţine insule decât
Oc.Pacific cele mai cunoscute fiind: Insulele Madagascar, Seychelles, Insula Mauritius şi
Insula Reunion în emisfera sudică spre Africa şi insula Ceylon (Sri Lanka), insulele Maldive,
Nicobar şi Andaman lângă India şi Indochina, la nord de Ecuator.
Adâncimea medie este de 3.900 m iar cea maximă de 7.450 m în Groapa Djawa, lângă
insula cu același nume.
Oceanul Indian este marcat puternic de musonii umezi de vară în partea sa situată la
nord de Ecuator, între iunie şi octombrie şi de musonul rece şi uscat de iarnă mai ales în
extremitatea sa nordică.
Oceanul Atlantic are forma unei uriaşe litere „S” induse de forma continentelor care-
l delinitează: Europa şi Africa la est, America cu cele trei sectoare atât de diferite ale sale: de
nord, centrală şi de sud. La vest, are suprafaţa de 106 mil.km² (cu mările mărginaşe cu tot), o
adâncime medie de 3.700 m şi maximă de 8.428 m în Groapa Puerto Rico de lângă insula cu
acelaşi nume aparţinând Antilelor Mari. Oc.Atlantic prezintă axial, de la nord la sud o
binecunoscută dorsală submersă în aceeaşi formă de „S” mare supranumită chiar „Marele S”
marcând separaţia unor plăci tectonice mari în continuă reaşezare. De interes pentru noi
europenii este puternicul curent oceanic cald numit „Golfstream” care dictează evoluţia unei
clime mult mai blânde pe coastele temperate şi subarctice ale Europei faţă de coastele
simetrice canadiene sau ale SUA de pe rama estică a Americii de Nord unde activează
curentul rece al Labradorului.
Oceanul Atlantic are largă deschidere atât spre calota polară de nord cât şi spre
Antarctica. Are un număr mult mai mic de insule decât Pacificul, cele mai cunoscute fiind:
Antilele Mari şi Mici spre ţărmul Americii Centrale închizând mările interioare numite Marea
Caraibelor şi Golful Mexic. Tot în Oceanul Atlantic se află cea mai mare insulă din lume
(afară de Australia) şi anume Groenlanda (a cărei platoşe de gheaţă fosilă reprezintă cea mai
mare rezervă de apă dulce a planetei). Binecunoscute sunt şi Insulele Britanice, Islanda, (după
Antarctica) Azore, Canare, Insulele Capului Verde şi Insula Sf.Elena.
Oceanul Arctic. A dispărut ca denumire în 1952 la Congresul Internaţional de
Hidrologie de la Monaco deoarece suprafaţa, volumul de apă şi adâncimea nu se încadrau în
baremurile oceanelor. Mulţi geografi contestă şi astăzi decizia.
El era considerat o entitate geografică aparte înainte de 1952, pentru trăsăturile sale
generale nu prin dimensiunile sale. Având numai 14 mil.km² Oceanul Arctic acoperă
extremitatea nordică a planetei încadrându-se împreună cu mările sale mărginaşe (M.Barent,
M.Kara, M.Siberiei de vest, etc) în interiorul cercului polar. Oceanul Arctic este acoperit tot
anul cu o platoşe de gheaţă numită banchiză a cărei grosime nu este însă mai mare de 3-5 m,
vara ea scăzând la 1,5 m grosime şi ajungând la numai 60-65% din suprafaţa avută iarna.
Banchiza de la Polul Nord mai este cunoscută sub denumirea de Arctica (sau
continentul de gheaţă căci nu se sprijină pe un bloc continental ca cea de la Polul Sud –
Antarctica).

TEMA: Care sunt particularitătile planetei Pământ în cadrul

Sistemului nostru Solar si care sunt consecintele?
 UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE ECOLOGIE SI PROTECTIA MEDIULUI

GEOGRAFIA FIZICĂ SI UMANĂ GENERALĂ

NOTE CURS

Partea I

1.Continentele Terrei si oferta lor de mediu

2.Oceanele. Resursele naturale ale terrei si
limitele lor
Partea I
C2

CONTINENTELE TERREI SI OFERTA LOR DE MEDIU

A. E U R O P A
Europa face parte din categoria continentelor mici (de patru ori mai mică decât Asia), având
o suprafaţă de cca. 10 mil.km² şi reprezentând a 15 parte din suprafaţa totală a uscatului
terestru. Această suprafaţă redusă nu a împiedicat marea aglomerare a populaţiei, aici datorită
factorilor de mediu deosebit de propice. În 2008 trăiau 729 milioane locuitori în Europa, dar
tendinţa este descrescătoare. Denumirea de Europa vine din limba greacă, şi înseamnă „apus
de soare”. În fapt denumirea a fost iniţial data numai ţinuturilor de la vest de Marea Egee,
mai târziu ea răsfrângându-se asupra întregului continentul.
Capul Roca este cel mai vestic avantpost european (10° long.V) iar Munţii Ural cel
mai estic teritoriu (65° long.E), lungimea de la vest la est a continentului fiind de aproximativ
5.600 km. Uscatul european este înconjurat din trei părţi de apă, respectiv de Oceanul Arctic
supranumit şi Mediterana Arctică în nord, de Oceanul Atlantic în vest şi de Marea
Mediterană, Marea Neagră şi Marea Caspică în sud.
Europa s-a format în strânsă legatură cu Asia, fapt pentru care denumirea de Eurasia
este folosită în mod obişnuit. Diferenţele, evidente, dintre ele de ordin geologic,
geomorfologic, biogeografic, climatologic şi nu în ultimul rând cultural, determină separarea
netă a celor două continente şi tratarea lor separată. Aşadar, Europa este un continent mic, dar
cu o mare varietate a condiţiilor naturale şi implicit cu o mare diversitate peisagistică.
Unităţile fizico-geografice mari se dezvoltă pe suprafeţe restrânse comparativ cu Asia,
Africa sau America. Marile contraste dintre nordul, sudul, estul şi vestul continentului sunt
însă mult mai uşor de descifrat în acest spaţiu restrâns.
- În nord predomină munţii cu altitudine moderată şi podişurile înalte, tocite mai ales
prin acţiunea calotei glaciare din cuaternar, în timp ce sudul semeţ prezintă forme de relief
tinere, lanţuri de munţi înalţi şi viguroşi (lanţul alpin), dispuse în şiruri paralele şi orientate în
principal de la vest la est, (munţii Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani), cu vârfuri ce depăşesc 4000
m. Partea de vest a Europei este mult mai fragmentată şi prezintă numeroase insule (Arh.
Britanic) şi peninsule (Scandinavia, Iutlanda, Bretania), precum şi mari golfuri. Partea estică
a continentului are o suprafaţă extinsă, are masivitate, mările fiind prezente doar la
extremităţile nordică şi sudică ceea ce determină o accentuare a continentalismului climatic.
Spre deosebire de celelalte continente, în Europa lipsesc deşerturile.
Câteva trăsături ale reliefului şi structurii geologice: Pentru o mai bună
imagine a limitelor altitudinale între care se dezvoltă relieful european, menţionăm că cel mai
jos punct se află la -28 m faţă de nivelul Oceanului Planetar, fiind vorba despre nivelul Mării
Caspice iar cel mai înalt de 4810 m, este atins în Vârful Mont Blanc din Munţii Alpi.
Europa este un continent al câmpiilor şi podişurilor joase, de aceea are o altitudine
medie de numai 300 m; 57% din formele de relief sunt câmpii, 27% sunt podişuri sau câmpii
înalte şi dealuri (200-500 m), 10% sunt podişuri înalte şi munţi mărunţi cu altitudini între 500
şi 1000 m şi numai 6% sunt munţi înalţi.
 Din punct de vedere geologic, Europa se împarte în două mari unităţi structurale şi
anume: unitatea de platformă, cea mai veche ca vârstă şi unitatea de orogen, cea mai nouă
(P.Cotet, 1967).
Unitatea de platformă reprezintă în fapt aproape 2/3 din suprafaţa continentului, adică totul
în afară de zona muntoasă sudică sau zona alpină. În cuprinsul acestei unităţi se disting
următoarele subunităţi tectonice:
- Subunitatea precambriană, care cuprinde Platforma Rusă şi Scutul fenoscandic.
Fiindcă a fost intens peneplenizată (nivelată) ea se prezintă astăzi sub formă de câmpii,
dealuri şi podişuri care nu depăşesc 500 m.
- Subunitatea caledonică ce aparţine vestului şi nord-vestului Europei şi se prezintă
sub forma munţilor cu altitudini între 500 şi 2550 m, cum sunt cei din Irlanda, Scoţia şi
Scandinavia. Această subunitate mai poartă denumirea de „Paleoeuropa”.
- Subunitatea hercinică, cuprinde partea de mijloc a Europei care se întinde în sudul
celei prezentate mai sus, începând din sudul Angliei şi până în ţara noastră, în nordul
Dobrogei. În această subunitate intră aproape toată Franţa până la Valea Rhonului, partea
centrală a Europei, Munţii Lysa-Gora, Munţii Măcinului (nordul Dobrogei), Munţii Ural,
munţii şi podişurile din Peninsula Iberică (meseta). Această subunitate mai este cunoscută din
punct de vedere geologic şi sub numele de „Mezoeuropa”.
„Neoeuropa” cuprinde restul de 1/3 din intinderea continentului şi anume partea sudică. Ca
urmare a mişcărilor tectonice de cutare efectuate în mai multe faze, s-au format lanţurile
muntoase: Cordiliera Betica, Pirineii, Alpii, Carpaţii, Balcanii, Dinaricii, Apeninii, etc. şi
marile depresiuni dintre ei, respectiv Depresiunea Transilvaniei, Depresiunea Panonică,
Depresiunea Carpato-Balcanică, etc.
Aceste cutări mai noi au afectat şi unele dintre masivele formate în perioadele anterioare,
reînăltându-le. Este cazul munţilor Tatra, Rodna, Făgăraş, Retezat, Bihor, Rodopi, etc. Pe de
altă parte, unele dintre masivele mai vechi s-au scufundat în această perioadă, şi ele se
regăsesc în prezent în fundamentul câmpiilor Panonică şi Română. Tot acestei „Neoeurope”
îi este caracteristic şi un vulcanism foarte accentuat. Cel mai lung lanţ muntos vulcanic stins
se află în interiorul Carpaţilor: lanţul Gutâi – Oaş – Ţibleş - Călimani – Harghita. În Europa
sunt însă şi zone cu vulcanism activ în: Islanda, Katla (1600 m) şi Helka (1447 m); în Italia,
Etna (3269 m), Vezuviu (1267 m), Stromboli (926 m) şi Vulcano (386 m) precum şi în insula
grecească Santorin (584 m) din Marea Egee, etc.
Un alt fenomen foarte important care a afectat Europa şi nu numai, a fost răcirea climei şi
instalarea calotei glaciare la începutul cuaternarului. Gheţarii continentali au acoperit 2/3 din
continent, plantele şi animalele au suferit mari perturbări în sensul că unele au dispărut, iar
altele au migrat spre sud şi s-au adaptat noilor condiţii. În urma extinderii mult spre sud a
climei reci, tundra ajunsese în Franţa, în centrul Europei, în Câmpia Panonică, în Podişul
Moldovei şi în sudul Câmpiei Ruse. Practic această limită a fost cea mai coborâtă din timpul
glaciaţiunii europene (faza de maxim, Riss). Acţiunea gheţarilor s-a resimţit în mod deosebit
asupra reliefului prin modelarea tipic glaciară a munţilor, podişurilor şi a câmpiilor, prin
acumularea depozitelor cărate în valuri morenice succesive (material erodat de gheţar şi apoi
depus în urma topirii gheţii, în alte locuri decât cele iniţiale), prin formarea la munte a
circurilor, văilor glaciare, a morenelor. După dispariţia calotei glaciare şi a gheţarilor montani
din Rodopi, Carpaţi, Dinarici, etc., evenimentele cele mai importante au fost formarea Mării
Baltice şi revenirea vegetaţiei la coordonatele de acum, ale zonării latitudinale şi altitudinale.
Practic ultima parte a cuaternarului, holocenul este cea în care încălzirea treptată a climei a
dus la apariţia condiţiilor fizico-geografice actuale.
Trăsături climatice de ansamblu: Europa este singurul continent care aparţine
aproape în intregime aceluias tip de climă si anume, climei temperate, cu toate nuantările
sale. Dintre factorii care influenţează clima continentului, mai importanţi sunt: aşezarea în
latitudine, contactul şi întrepătrunderea cu Oceanul Atlantic, prezenţa curentului cald al
Golfului în partea de vest, existenţa peninsulelor şi insulelor în apele calde ale Mării
Mediterane, predominarea reliefului de altitudine redusă în partea centrală dar şi prezența
barajului orografic în lungul paralelelor, baraj constituit de lanţurile montane înalte Pirinei-
Alpi-Carpaţi, Carpati-Caucaz pe direcţia generală vest-est.
Marii centri de acţiune ai atmosferei care determină condiţiile climatice ale Europei, sunt:
ciclonul Islandez şi anticiclonul Azorelor, care au caracter permanent şi sunt situaţi deasupra
Oceanului Atlantic. Prezenţa lor este exprimată prin marile arii de presiune ridicată spre
tropice şi scăzută în zona Islanda.
Alţi doi centri atmosferici, dar cu caracter sezonier, sunt: anticiclonul est european de iarnă şi
ciclonii mediteraneeni, ultimii reprezentanţi ai seriilor ciclonice islandeze. Aceştia, odată
ajunşi deasupra Mării Mediterane, (una dintre cele mai calde mări ale emisferei nordice),
evoluează cu totul diferit faţă de ceilalţi membrii ai familiei lor. Au existat situaţii sinoptice
în care aceşti cicloni s-au format chiar deasupra Mării Mediterane şi altele în care venind
dinspre Oceanul Atlantic s-au amplificat deasupra acestei mări. Ca urmare ei nu pot fi excluşi
dintre factorii barici care influenţează clima Europei, mai ales că fenomenele generate de ei
sunt foarte importante, uneori păgubitoare pentru locuitorii zonelor afectate. De exemplu ploi
frecvente şi abundente în Italia de sud (ex. decembrie 1980), vânturi reci şi ploi torenţiale
toamna şi primăvara în Insulele Baleare, averse de ploaie foarte violente şi furtuni puternice
pe coasta Dalmaţiei în sezonul rece, răciri bruşte, intensificări de vânt şi precipitaţii
abundente în Turcia şi Bulgaria, prin reactivarea ciclonilor mediteraneeni deasupra Mării
Negre.
România cu toate că se află în afara ariei de origine a acestor cicloni, nu este deloc ferită de
efectele lor. Toate inundaţiile catastrofale ce au avut loc în ţara noastră ca şi majoritatea
viscolelor din sudul şi estul său, sunt puse pe seama ciclonilor mediteraneeni care au evoluat
pe traiectorii transbalcanice şi s-au reactivat deasupra Mării Negre. (Ecaterina Ion-Bordei,
1983, 2009)
Interacţiunea dintre toţi factorii genetici ai climei, respectiv cei radiativi, dinamici şi fizico-
geografici (suprafaţa subiacentă) a determinat diferenţierea mai multor regiuni climatice în
cadrul continentului european: climat polar şi subpolar în nord, climat temperat cald sau
mediteranean în sud, climat temperat oceanic în vest şi nord vest climat temperat-continental
în centru și est. Numai în nordul extrem este prezent climatul subpolar sau polar.
Climatul mediteranean, supranumit şi „subtropical” sau „temperat cald” cu veri uscate şi
ierni ploioase dar blânde are cea mai mare extindere pe ţărmul Mării Mediterane, de unde îi
vine şi numele. În semestrul rece cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii din timpul anului.
Trăsătura de bază este dată de alternanţa unor veri uscate şi deosebit de calde cu ierni blânde
şi umede. Temperaturile medii multianuale sunt cuprinse între 13° şi 20°C. Cu cât distanţa
faţă de ţărm se măreşte temperaturile maxime din timpul verii sunt mai mari, astfel că ele pot
ajunge ziua până la 40-45°C în unele locuri, în timp ce noaptea pot coborî la 15°C. Cantităţile
medii anuale de precipitaţii variază între 350 şi 700 mm, putând ajunge şi la 900 mm.
Vânturile cunoscute sunt: Mistralul şi Bora ca vânturi reci de nord şi est dar şi Sirrocco ca
vânt fierbinte de sud.
Climatul temperat oceanic, prezent în Europa de vest, se exprimă semnificativ în: partea
sudică a Islandei, în Spania nordică, în cea mai mare parte a Franţei, în Belgia, Olanda,
Danemarca, şi foarte mult diminuant în Cehia, parţial în Slovacia, Polonia, Suedia şi chiar
Norvegia. Aceste regiuni au un regim pluviometric caracterizat prin precipitaţii abundente
iarna şi mai reduse decât evapotranspiraţia potenţială, vara. Sub raport termic, iernile sunt
blânde, iar verile relativ răcoroase. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 7° şi 13°C,
dar suferă modificari altitudinale. În lunile cele mai calde, temperaturile medii sunt cuprinse
intre 15° şi 20°C, iar temperaturile maxime diurne nu depăşesc în general 25°C.
Nopţile sunt răcoroase chiar şi vara, pe de-o parte datorită radiaţiei nocturne, iar pe de
alta datorită advecţiilor vestice de aer mai răcoros dinspre ocean. În Europa lipsa oricărui
baraj montan orientat N-S, (şi din contră, existenţa lanţurilor montane cu orientare V-E),
permite vânturilor de vest să prelungească mult în interiorul continentului nuanţări ale
climatului temperat oceanic propriuzis.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii variază în limite foarte largi, de la 500 la 3000
mm predominând iarna. Acolo unde altitudinea absolută nu este foarte mare, zăpada poate să
cadă doar câteva zile pe an, şi să se topească repede. Toamna şi iarna sunt caracteristice
ceţurile.
Climatul temperat continental cu accente de ariditate este specific Câmpiei Ruse adică
Europei de Est situată la est de meridianul de 35°E. Această regiune este dominată aproape
tot timpul anului de aerul temperat continental, care se naşte prin continentalizarea maselor
de aer advectate din vest sau din nord printr-o staţionare prelungită deasupra suprafeţei
terestre. Vara transformările sunt rapide, mai ales în sistem anticiclonal, datorită stabilităţii
aerului anticiclonic, iar vremea este toridă şi uscată. Iarna însă în lipsa convecţiei termice,
efectul staţionarităţii este invers, aerul răcindu-se accentuat dinspre suprafaţa terestră
îngheţată spre atmosfera inferioară determină geruri persistente.
Vara se caracterizează prin temperaturi realtiv ridicate şi umezeală relativă redusă. Iarna aerul
polar continental are temperaturi foarte scăzute, umezeala scăzută şi stratificare termică
stabilă, care contribuie la continuarea ulterioară a suprarăcirii sale. Inversiunile termice sunt
caracteristice iarna, fiind favorizate şi de prezenţa îndelungată a stratului de zăpadă, care
determină producerea valorilor termice cele mai scăzute. Privind lucrurile în general
temperatura medie anuală variază între limite largi în funcţie de latitudine, altitudine, relief.
Precipitaţiile atmosferice sunt mult mai scăzute decât în climatul temperat oceanic şi chiar în
cel temperat de tranziţie (care va fi analizat mai departe) şi variază între 350 şi 700 mm,
punctiform putând depăşi 800 mm. Regimul pluviometric se caracterizează prin concentraţia
precipitaţiilor cu precădere în semestrul cald, când cad foarte des averse puternice însoţite de
descărcări electrice şi vijelii. La începutul iernii au o frecvenţă mare precipitaţiile solide. În
lunile ianuarie şi februarie predomină regimul anticiclonic (de mare presiune), care
favorizează frecvenţa sporită a ceţurilor. Vânturile sunt orientate în general spre periferia
continentului iarna şi spre interior, vara.
Între aceste ultime două tipuri de climat, se mai poate deosebi, climatul temperat de tranziţie,
care poate fi localizat, aproximativ între fluviile Elba şi Pad, la vest, Valea Nistrului la est,
Valea Dunării la sud şi Cercul Polar la nord. În principal, această mare zonă din Europa preia
trăsături din ambele climate descrise anterior., principala deosebire, constând în faptul că cea
mai mare cantitate de precipitaţii cade în semestrul cald, respectiv în lunile mai-iunie, Pe
măsură ce ne deplasăm spre est, influenţele oceanice diminuează şi clima capătă aspect tot
mai apropiat de cel al climatului temperat continental cu nuanţe de ariditate proprii Stepelor
Ruse.
Climatul temperat de munţi înalţi, este specific altitudinilor mai mari de 2000 m, respectiv
din Alpi, Pirinei, Carpaţi, Apenini. Trăsătura cea mai importantă a climatului de altitudine
este scăderea temperaturii cu altitudinea, corespunzător gradientului termic vertical (0,6° la
100 m). Această medie a gradientului diferă totuşi în funcţie de expunerea versanţilor faţă de
razele soarelui şi în funcţie de orientarea lanţurilor montane faţă de circulaţia generală a
atmosferei. Cantităţile de precipitaţii cresc pe pantele expuse vânturilor dominante şi scad pe
cele adăpostite. La 2000 m altitudine, temperaturile medii anuale sunt în jur de -2°C (-2,6°C
la Vârfu Omu); cele mai scăzute temperaturi medii anuale ajung de regulă până la -10°C (-
11,1°C la Vf.Omu), iar cele mai ridicate în lunile iulie-august, când sunt de 8°-9°C.
Cantităţile medii de precipitaţii scad de la vest către est, ajungând la Vf.Omu, de exemplu să
fie în jur de 1346 mm pe an.
Vara pe culmile înalte nebulozitatea cumuliformă este accentuată, iar lapoviţele sub formă de
aversă sunt frecvente. În intervalele cu timp stabil se dezvoltă circulaţiile termice locale de tip
briză de vale ziua şi de munte noaptea. Ninsorile sunt posibile în orice lună a anului, iar
viscolele sunt frecvente, redistribuind stratul de zăpadă. Maximul precipitaţiilor se produce în
lunile iunie-august şi există un minim în septembrie – octombrie. Sunt caracteristice
inversiunile de temperatură în culoarele de vale şi în depresiuni, unde stagnarea aerului rece
determină temperaturi mai scăzute în aceste sectoare, decât pe culmile expuse atât radiaţiei
solare, cât şi circulaţiei aerului.
Climatul subpolar şi polar al Europei se întâlneşte în nordul său extrem şi prezintă, în
funcţie de particularităţile locale, anumite diferenţieri. Astfel, se poate individualiza o
subregiune cu clima subpolară oceanică sau maritimă, în nordul Islandei, în sudul
Groenlandei (menţionăm Groenlanda în scopul de a avea o viziune mai clară asupra
continuităţii subregiunii amintite şi, în plus, pentru că aparţine Regatului Danemarcei), în
nordul Norvegiei şi al Suediei pe o fâşie îngustă, în Peninsula Kola şi tot nordul extrem al
Rusiei europene. Masele de aer oceanic, mai cald şi mai umed, acolo unde ajung moderează
răcirile în comparaţie cu interiorul continentului de la latitudini subpolare. Îngheţul poate
interveni în orice lună a anului, temperaturile minime coboară sub -40°, -45°C, cantităţile de
precipitaţii sunt în jur de 500 mm pe an, iar maximul lor cade în perioadas august-septembrie-
octombrie, uneori şi în perioada februarie-martie. Maximele termice sunt cuprinse intre 15° şi
18°C, dar concret s-a atins şi 27°C. Precipitaţiile sunt în general sub formă de ninsoare, iar
stratul de zăpadă se menţine aproximativ 6-8 luni pe an. Vânturile puternice sunt frecvente,
iar nebulozitatea este accentuată aproape tot timpul anului.
O altă subregiune importantă este cea cu climat subpolar şi polar excesiv, insuficient
cunoscută şi care se regăseşte în special în insulele europene din Oceanul Arctic. Intrucât
climatul este excesiv, se poate deduce că temperaturile sunt mult mai scăzute faţă de
subregiunea amintită mai sus, cantităţile de precipitaţii mai reduse, umezeala relativă extrem
de mică, iar îngheţul cuprinde tot timpul anului. În această subregiune dominante sunt
formaţiunile barice anticiclonale formate deasupra calotelor polare şi care pompează aer rece
către latitudini mijlocii. Acest aer cu deplasare sudică, în interacţiune cu forţa Coriolis,
generează vânturile catabatice şi de est caracteristice acestei regiuni polare
Marile unităţi fizico-geografice: În funcţie de trăsăturile date de unităţile de relief, de
trăsăturile climatice şi bio-geografice se pot separa mai multe unităţi fizico-geografice
principale în Europa. Petre Cotet (1967) considera că acestea ar fi: 1. Europa de Nord şi
Nord-Vest; 2. Europa de Vest; 3. Europa de Mijloc; 4. Europa de Sud; 5. Europa de Est.
I. Europa de Nord şi Nord-Vest cuprinde o unitate continentală (Fennoscandia) şi o unitate
insulară. În cadrul celei continentale intră Alpii Scandinaviei, Podişul Baltic (cu Pod.Suediei
şi Pod.Karelo-Finic), iar în cadrul unităţii insulare sunt cuprinse Istanda, Arhipelagul Franz
Iosef, Arh. Spitzbergen, Novaia Zemlea şi alte mici insule ruseşti.
În general în această unitate condiţiile climatice sunt destul de aspre, aici este
domeniul climatului subpolar şi polar, în nord şi temperat rece în rest iar vegetaţia tipică este
cea de tundră, care spre interiorul continentului se asociază cu păduri de răşinoase, formând
silvotundra.
II. Europa de Vest cuprinde: Insulele Britanice cu toate subdiviziunile sale şi Câmpia
Franceză cu regiunea deluroasă armoricană, regiunea Acvitaniei şi cea Pariziană. Acestei
unităţi îi sunt caracteristice condiţiile naturale impuse de apropierea Oceanului Atlantic şi
deci, impuse de climatul temperat oceanic. Landshaftul caracteristic este cel al pădurilor
umede de foioase, dar pe suprafeţe mari au apărut modificări impuse de activităţile omeneşti.
III. Europa de Mijloc cuprinde: Câmpia Nordică formată din Câmpia Belgiei, Olandei şi a
Germaniei de NV, Câmpia Iutlandei şi Câmpia Germano-Poloneză; Podişurile şi munţii
hercinici care încadrează Podişul Central Francez, regiunea munţilor şi podişul Rinului
mijlociu, regiunea Harz-Boemia, Podişul Galiţiei, Podişul Moldovei şi Podişul Dobrogei;

Fig.II.1 Marile unităţi fizico-geografice:

I - Europa de Nord şi Nord-Vest (A - Fennoscandia; B - partea insulară Islanda); II – Europa de
Vest (A-partea insulară – Arhipelagul Brinatic; B-partea continentală – Câmpia Franceză); III –
Europa de Mijloc (A-Câmpia Nordică; B-podişurile şi munţii hercinici; C-Alpii; D-E-Carpaţii şi
câmpiile dunărene); IV – Europa de Sud (A-Peninsula Iberică; B-Peninsula Italică şi C-Peninsula
Balcanică); V – Europa de Est (A - Unitatea Nordică; B - Unitatea Centrală; C - Unitatea Sudică şi
D - Munţii Ural); în a-regiuni de tranziţie (1-pe uscat; 2-pe mare),după Petre Cotet,1967

Alpii şi regiunile periferice cuprinzând zona perialpină cu Depresiunea Rhone-Saone, Munţii

Jura, Podişul Elveţiei, Podişul Bavariei, Câmpia Padului, precum şi Alpii propriu-zişi
(Occidentali şi Orientali); Carpaţii cu regiunea Tatra, regiunea Beschizilor, regiunea Matra –
Vihorlat, Depresiunea Bratislavei, Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Carpaţii
Occidentali sau Banato-Crişeni, Podişul Transilvaniei (Petre Cotet, 1967), Precarpaţii şi
Câmpiile dunărene cu Câmpia Panonică şi Câmpia Română.
Fiecare dintre aceste subunităţi prezintă la rândul lor alte unităţi de ordin inferior, dar ele nu
vor mai fi analizate, scopul cursului fiind altul decât prezentarea detaliată a fiecarei regiuni,
prezentare care există deja în alte lucrări de specialitate (vezi bibliografia utilizată).
De reţinut că în ansamblul ei, această mare unitate III prezintă trăsături apropiate de
climatului temperat oceanic dar numai în cadrul subunităţilor vestice, în schimb ale
climatului temperat de tranziţie apar în cea mai mare parte a sa, dar şi ale climatului de munţi
înalţi. Vegetaţia majoritară specifică a fost cea a pădurii de toate tipurile, asociată în zonele
joase din est cu elemente stepice, formând silvostepa. În cazul munţilor apare o etajare a
tuturor elementelor bioclimatice, de la păduri de foioase în partea inferioară, la păduri de
răşinoase la vegetaţie alpină şi chiar stânci golaşe pe vârfurile cele mai înalte. Fauna şi
solurile sunt cele
tipice pentru vegetaţia din fiecare regiune. Desigur şi pentru această unitate trebuie amintite
modificări ale mediului, aduse de om prin defri}are şi luare în cultură, etc.
IV. Europa de Sud cuprinde Peninsula Iberică, Peninsula Italică cu insulele din jur,
Peninsula Balcanică cu insulele din jur
Aici este caracteristic climatul mediteranean, care cu cât distanţa faţă de mare creşte,
cu atât el devine mai secetos.
Asociaţiile vegetale tipice sunt cele cu plante xerofile (adaptate la uscăciune),
ghimpoase, cu frunze cerate, numite maquis şi garriga, dar tot aici sunt specifici măslinii şi
pădurile termofile.
V. Pentru zona cu climat de tranziţie, menţionăm pădurile de foioase şi silvostepă în
spaţiile cu altitudine mică şi pădurile de conifere în spaţiul montan.
VI. Europa de Est, se desfăşoară, de la nord la sud, pe circa 2600 km, începând de la Marea
Barents şi Marea Albă, până la Marea Neagră şi Marea Caspică, P.Cotet (1967) şi are o
unitate de nord cu Câmpiile Dvina şi Peciora, o unitate de mijloc cuprinzând Câmpia Baltică,
Câmpia Podoliei, Podişul Valdai şi Smolensk, Câmpia Moscovei, Câmpia Volgăi, Podişul
Central Rusesc, Podişul Volgăi, Câmpia Pontică, Podişul şi Câmpia Donet-Don, Câmpia
Caspicii, Peninsula Crimeea şi Munţii Ural, în care se individualizează Uralul Nordic, Central
şi Sudic.
În această parte estică a continentului climatul este temperat continental cu nuanţe clare de
excesivitate atât spre est, cât şi spre regiunile de ţărm nordic sau sudic, şi cu atât mai
pregnant spre interiorul continental. Ca urmare, stepele şi silvostepele sunt asociaţiile
vegetale preponderente în timp ce pădurile de foioase sunt marginale. În nordul extrem apar
pădurile de conifere ale taigalei ruse, mai la nord-silvotundra, iar în spaţiul montan este
caracteristică etajarea vegetaţiei funcţie de altitudine.
După cum reiese din succinta prezentare fizico-geografică a continentului european, mediul
natural a fost foarte ofertant omului şi activităţii sale. Tocmai de aceea Europa este populată
în întregime, iar spaţiul natural în mod vizibil antropizat. De exemplu, 2/3 din suprafaţa
întregului continent este ocupată în prezent cu terenuri de cultură pentru care pădurea iniţială
a fost îndepărtată de mult, de pe mari întinderi. Doar în partea de nord, practic unde se
găseşte taigaua ea se mai menţine cvasi-compactă. În rest aliniamentele de păduri de altădată
au fost intens fragmentate.

TEMĂ: Care sunt datele geografice care invidualizează Europa de Mijloc?

Dar pe cea de Nord-Vest? Dar pe cea de Sud?

Exemplu de răspuns: Europa de Mijloc cuprinde toate cele trei trepte mari
de relief: muntii (Alpi,Carpati) podisurile, dealurile
(Podisul Elvetiei, Bavaria Transilvaniei) si câmpiile
(Câmpia Nordică formată din Câmpia Belgiei, Olandei
si a Germaniei de NV).
 B. A S I A
PRIVIRE GEOGRAFICĂ GENERALĂ

Date de amplasament si … „superlative” asiatice: Asia ca denonimaţie provine

din asirianul ASU care înseamnă RĂSĂRIT.
Asia este cel mai mare continent al globului cu 43.921.000 km² suprafaţă, adică cu 1/3 din
întreaga întindere a uscatului acestuia.
Se întinde de la nord la sud, între 77°14’ latitudine nordică (Capul Celiuşkin) şi 10 latitudine
sudică (Arhipelagul Indonezian) iar de la vest la est se desfăşoară de la 26° longitudine estică
(Capul Baba din Asia Mică) şi până la 169°40’ longitudine estică (Capul Dejnev)
Ecuatorul taie continentul numai în partea insulară Sumatera (Sumatra), Kalimantan
(Borneo), Sulawesi (Celebes) şi Maluku (Moluce).
Tropicul Cancerului trece prin Peninsula Arabia, Peninsula India, nordul Peninsulei
Indochina şi Insula Taiwan, iar Cercul Polar Arctic taie Siberia de la vest la est începând de la
vărsarea fluviului Obi în Oceanul Arctic şi până în Peninsula Ciucilor. Meridianul de 100°
longitudine estică o secţionează cvazicentral şi se întretaie cu Ecuatorul în insula Sumatera.
Asia este limitată la nord de Oceanul Arctic, la est de Oceanul Pacific (separat de Oceanul
Arctic numai prin Strâmtoarea Bering, lată de 35 km), iar spre sud de Oceanul Indian.
Limita cea mai complicată este cea vestică, spre Africa şi Europa astfel: de Africa o separă
Marea Roşie şi un istm, în care a fost tăiat Canalul Suez, lung de circa 100 km, iar de Europa
o despart Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Marmara, Marea Neagră, apoi linia
convenţională Kuma-Manici, Marea Caspică, fluviul şi Munţii Ural.
Deşi este cel mai masiv continent al globului, Asia are marginile foarte crestate.
Asia este continentul cu cei mai înalţi munţi şi cele mai înalte podişuri din lume: Himalaia
8848 m şi respectiv Tibet (peste 4500 m ).
Datorită întinderii mari de la sud la nord cuprinde toate tipurile principale de climă de
vegetaţie şi faună de la pădurile ecuatorile, până la „deşerturile” arctice.
În Asia se întâlnesc întinse regiuni lipsite de apă, endoreice.
Diversitatea şi complexitatea condiţiilor naturale îngreunează mult cunoaşterea de amănunt a
acestui continent, dar în acelaşi timp aprofundarea cercetării lui devine deosebit de
interesantă.
Asia este continentul „superlativelor”, din care amintim câteva:
 Are cel mai lung şi mai înalt lanţ montan din lume Himalaia care atinge în Vf.Everest 8.848
m, precum şi cel mai înalt podiş al globului, Tibetul, cu peste 2 mil. km² suprafaţă şi peste
4.500 m altitudine medie.
 Asia are cea mai întinsă peninsulă – Arabia (2.730.000 km²) şi cea mai vulcanică insulă –
Djawa (socotind aceasta după cel mai mare număr de vulcani în activitate).
 Asia are cel mai adânc lac din lume – Baikalul (1.620 m) şi cel mai coborât nivel al unei
mări, cel al Mării Moarte fiind de minus 394 m faţă de nivelul 0m, al oceanului planetar)
 Asia atinge temperaturile cele mai scăzute din emisfera nordică, -69° ... -71°C în zona
Oiméakon-Verhoiansk) şi cele mai bogate precipitaţii anuale, echivalentul unui strat de apă
gros de 12 m, la Cherrapunji din aceeaşi emisferă.
 Asia are cea mai sărată mare a lumii Marea Moartă dar şi cel mai sărat lac din lume:
Tuzghiol - situat în Anatolia, cu 32‰ săruri; are cel mai întins ţinut endoreic, în suprafaţă de
13 mil.km² în partea sa centrală.
 Asia are cea mai întinsă pădure de răşinoase din lume – taigaua siberiană şi cea mai bogată
regiune faunistică din lume: China de Sud.
 Asia are cel mai bogat în aluviuni fluviu – Hoanhe, care transportă anual 500 mil. m³ de
materiale.
Configuraţia generală a blocului continental;insule;peninsule;şelf: Asia este
nu numai cel mai mare continent al Pământului, ci şi cel mai masiv. Acest lucru rezultă în
primul rând din raportul celor trei părţi componente: blocul continental (care reprezintă 75%
din suprafaţa totală), peninsulele (19,2%) şi insulele (5,7%).
Faţada nordică a Asiei este în general joasă, cu aspectul unor câmpii litorale, îngheţate cea
mai mare parte din an; faţada răsăriteană, destul de festonată, formată dintr-o alternanţă de
munţi, podişuri şi câmpii, este însoţită de numeroase ghirlande de insule, care închid mări
întinse, iar cea sudică, cu mari peninsule fără insule multe dar cu ţărmuri înalte şi drepte .
Cele mai mari peninsule sunt: Asia Mică (949.500 km²), Arabia (2.730.000 km²), India sau
Hindustan (2.080.000 km²), Indochina (1.850.000 km²), Malacca (236.800 km²), Coreea
(152.200 km²), Kamceatka (263.500 km²), etc.
Dintre insule, amintim numai pe cele a căror suprafaţă depăşeşte 100.000 km²; Kalimantan
(737.000 km²), Sumatera (425.000 km²), Honshu – Japonia (226.000 km²), Sulawesi
(179.000 km²), Djawa (126.700 km²) şi Luzon – Filipine (104.600 km²).
Şelful1 însumează 16% din suprafaţa totală a continentului şi este larg dezvoltat, mai ales spre
Oceanul Arctic, precum şi în unele porţiuni ale Oceanului Pacific, cum sunt: partea de nord a
Mării Bering, Mării Ohotsk, Mării Chinei de Est, Mării Chinei de Sud, precum şi în mările
Malaeziei. Spre Oceanul Indian, şelful apare ca o şuviţă destul de îngustă, cu lăţimea ceva
mai mare în jurul pragului Bombay şi în Golful Persic (cuprinde în întregime fundul
acestuia).
Trăsăturile reliefului major al Asiei: Relieful Asiei este foarte complex şi se
desfăşoară pe suprafeţe mari, neîntâlnite pe alte continente (fig.1 şi 2).
Spre deosebire de Europa, unde predomină câmpiile, Asia este continentul podişurilor şi al
dealurilor înalte, care reprezintă 44,6% din întinderea totală a lui; câmpiile ocupă numai
26,2%, iar munţii, ceva mai mult, 29,2%. Altitudinea medie a Asiei este de 1000 m.
Privit sub raport hipsometric, relieful Asiei prezintă cele mai mari contraste de pe glob, aşa
cum rezultă reluăm comparaţia din altitudinea de minus 394 m, cât are litoralul Mării Moarte
şi de plus 8.848 m, cât atinge Everestul.
Partea Asiei unde predomină altitudinile mici cuprinse între 0 şi 200 m, se află în vestul şi
nord-vestul său, începând de la Marea Caspică şi până în valea fluviului Enisei, cu deosebire
în jurul Lacului Aral şi în bazinul fluviului Obi.
Cea mai masivă parte unde predomină altitudinile de peste 1000 m, din care 1/3 depăşesc
4000 m, se află în centrul Asiei, de o parte şi de alta a punctului de întretăiere a paralelei de
40° latitudine nordică cu meridianul de 90° longitudine estică.
Cea mai fărâmiţată parte o reprezintă relieful faţadei oceanice dintre Kamceatka şi Sumatera,
unde apare şi cel mai mare număr de peninsule, insule şi mări ce se întrepătrund strâns. Spre
nord, sud, vest şi est predomină înalţimile mai mici de 1000 m, cu excepţia punţii de legătură
dintre Podişul Pamir şi Asia Mica.

1
Selful – prelungirea submersa a blocului continental
Cea mai înalta parte o reprezintă Tibetul, rama muntoasă, formată din lanţurile: Himalaia,
Karakorum, Kuenlun, lanţuri muntoase care deţin numeroase vârfuri ce depaşesc 7000-8000
m altitudine şi închid între ele Tibetul cel mai înalt podiş din lume.
Cea mai coborâtă parte de uscat, situată sub nivelul 0m oceanic, se află în Depresiunea
Turfan din Munţii Tianşan (în cadrul blocului continental) şi este de minus 134 m iar cel mai
înalt lanţ muntos este Himalaia aşa cum am mai spus, cu numeroase vârfuri ce depăşesc 8000
m, maximul fiind 8848 m în Vf.Everest.
Aceste contraste altitudinale, create de diferitele trepte cu dimensiuni variabile, ale
continentului indică în primul rând schimbările de ordin tectonic ce au avut loc în decursul
istoriei geologice a reliefului, în special la sfârşitul pliocenului şi în cuaternar.

Figura II.2 Trăsături de bază ale reliefului Asiei:

a) Sistemul de câmpii: 1-Turan; 2-Siberia de Vest; 3-Iakuţia; 4-Manciuria; 5-China de Est; 6-
Mekong; 7-Indo-Gangetică; 8-Mesopotamia; b) Sistemul de podişuri exterioare: 1-Mugodjar şi
Kazahstan; 2-Siberia Centrală; 3-Laos; 4-Deccan; 5-Arabia; c) Sistemul de podişuri interioare: 1-
Anatolia; 2-Armenia; 3-Iran; 4-Irak; 5-Ţaidam; 6-Hanhai cu podişurile Kaşgariei ()Ţungariei (),
Gobi () şi Peişan (); 7-Patom; 8-Ordos; 9-Sîciuan; 10-Iunnan; 11-Shan. d) Sistemul muntos este
redat conform cu căsuţa cinci din legendă (a,b). A – marile compartimente morfostructurale (1-unităţi
rigide, de podişuri şi munţi joşi; 2-bazine de scufundare cu aspect de câmpii; 3,4 şi 5 – culmi
muntoase de diferite vârste şi directii) (P.COTET, 1967)
Sistemul orografic al Asiei
Asia se deosebeşte de celelalte continente şi prin sistemul ei orografic, caracterizat în primul
rând prin prezenţa brâului înalt al unor podişuri interne, (flancate de catene muntoase) în Asia
de Vest dar şi în Asia Centrală iată-le: Anatolia, Iran, Pamir, Tibet, Ţaidam, Kaşgaria,
Ţungaria şi Mongolia, mărginite de numeroase lanţuri muntoase duble , cele mai înalte fiind
Himalaia şi Karakorum.
A doua caracteristică orografică o constituie prezenţa lanţurilor muntoase, arcuite din partea
estică a Asiei, paralele cu ţărmul Oceanului Pacific şi separate între ele prin văile şi câmpiile
marilor fluvii (Amur, Huanhe, Ianţzi, Mekong, etc), cum sunt munţii Koriaci, Kamceatka,
Kolîma, Djugdjur, Sihote-Alin, Manciuriei, Coreii, Hinganul Mare, Nanşan, Vietnamului etc.
Tot sub formă de arcuri, cu aceeaşi direcţie, se dezvoltă şi munţii de pe insulele învecinate,
care se unesc cu lanţurile catenei alpino-himalaiene în cuprinsul Malaeziei.
Asia de Nord prezintă cu totul alte caractere rugoase şi anume: o vastă regiune de câmpii şi
podişuri externe – care încep de la Marea Caspică şi se termină dincolo de Lena, în Siberia de
NE (Câmpia Turanului, Podişul Mugodjar – Kazahstan, Câmpia Siberiei de Vest, Podişul
Siberiei Centrale, Câmpia Iacuţiei, Câmpia Indighîrka – Kolîma).
Partea de sud este reprezentată prin cele trei peninsule mari: Indochina, India şi Arabia,
adaugă Asiei alte elemente orografice.
 Peninsula Indochina, caracterizată prin şiruri muntoase care alternează cu porţiuni întinse
de câmpii (orientate în general de la nord la sud), reprezintă zona prin care sistemul muntos
alpino-himalaian face trecerea la sistemul muntos de tip pacific, pe teritoriul Malaeziei.
India si Arabia – sunt cele mai masive peninsule ale Asiei, cu un relief dominant de podișuri
vechi, peneplenizate legate de continent prin două mari câmpii aluvionare, Câmpia Indo-
Gangeticâ și respectiv Câmpia Tigrului și a Eufratului sau Câmpia Mesopotamiei.
Se impune o precizare de natură paleogeografică şi anume punerea în discuţie a raportului
dintre uscat şi ocean în cuaternar pentru că acest raport era diferit de cel actual. Astfel pe
latura de est a Asiei şi în colţul ei de sud-est şelful forma o întinsa câmpie litorala la zi prin
care implicit sistemul insular de astăzi era legat de continent; îi aparţinea deci Marea Ohotsk
şi Marea Japoniei, mai restrânse că întindere, aveau forma unor pungi şi comunicau cu
Oceanul Pacific numai prin Strâmtoarea Kurilelor, străjuită de câţiva vulcani activi. Marea
Chinei de Sud avea la rândul ei aceeaşi formă de pungă. Arhipelagul Japonez şi Malaezia în
schimb făceau parte din uscatul continental. Marea Caspică se întindea mult mai la nord decât
până acum dincolo de Volvograd şi comunica cu Marea Neagră prin Canalul Kuma-Manici.
Calota glacială acoperea în cuaternar şi o bună parte a Siberiei respectiv partea de nord a
câmpiei vest siberiene şi a podişului din centrul Siberiei. Tot ca o calotă, dar izolată de cea
nordică, era şi masa de gheaţă care acoperea Podişul Tibet şi rama lui muntoasă, ajungând
până în Ţiansan peste Pamir, până în Altîntag, Nanşan, Ţinlin, Hindukuş, etc.
 Glaciaţia montană propriu-zisă era mult mai întinsă decât cea actuală. Ea ajungea până în
munţii şi colinele Chinei de Est, în Hinganul Mare, Sihote Alin, Munţii Kentei Shan şi
Koriaci.
În Caucaz, Altai, Saian, Hangai, Stanovoi, Verhoiansk, Cerski, Kolîma şi Anadîr, gheţarii
aveau de asemenea o extindere destul de mare.
Glaciaţia cuaternară a avut o influenţă mare asupra întregii vieţi vegetale şi animale a Asiei,
silind speciile de climat cald să se retragă mai spre sud (în latitudine) sau mai jos (în
altitudine).
 Vulcanismul îşi continua activitatea, pe aceleaşi linii importante de dislocaţie din pliocen
(Kamceatka, Japonia, Malaezia, Podişul Armeniei, Peninsula Arabică, etc).
 Deşerturile joase existau pe aceleaşi locuri ca şi astăzi, dar cu suprafeţe mai mici (Thar,
Takla-Makan, Arabia, Turan etc) şi aveau un climat mai rece decât cel actual, iar podişurile
înalte montane erau acoperite de gheţari (Pamir, Tibet, etc).
Spre sfârşitul pleistocenului, în faza Würm, situaţia paleogeografică a Asiei s-a schimbat
mult. Datorită îndulcirii accentuate a climei, calota glaciară continentală nordică s-a redus şi
apoi a dispărut treptat, ramânând din ea o suprafaţă ceva mai mare numai în Peninsula
Taimîr. Din calota tibetană au rămas, de asemenea, numai gheţari mici pe culmile podişului şi
în munţii inconjurători (Himalaia, Alpii Sîciuan, Kuenlun, Karakorum) sau în Hindukuş,
Pamir, Ţianşan.
O dată cu holocenul* raportul dintre uscat şi ocean s-a apropiat de forma actuală, Oceanul
Arctic şi-a redus masa de gheaţă, iar Malaezia şi uscatul japonez au devenit arhipelaguri prin
separarea lor de continent. O dată cu dispariţia şi restrângerea gheţarilor, zonele de vegetaţie
s-au extins treptat spre nord şi în altitudine, cu toate că îngheţul persistent s-a menţinut pe
mari suprafeţe. Tundra şi silvotundra ocupau vaste întinderi în Siberia, iar stepa şi deşerturile
reci se extindeau şi ele în interiorul Asiei. Tundra montană ocupa Tibetul şi Siberia de Nod-
Est ceea ce însă nu seamăna cu astăzi.
Holocenul reprezintă deci timpul când s-a definitivat actuala înfăţişare a zonelor bioclimatice
ale Asiei, atât în latitudine cât şi în altitudine. Cea mai întinsă zonă bioclimatică holocenă
este taigaua siberiană. Tot în acest timp, litoralul a căpătat înfăţişarea actuală, iar gheţarii au
rămas numai în Caucazul Mare, Tianşan, Pamir, Hindukus, Karakorum, Himalaia, Kuenlun,
Altîntag, Nanşan, Munţii Chino-Tibetani, etc.
Trăsăturile generale ale climei Asiei: Asia este destul de complexă sub raport
climatic. Aceasta ca urmare a numeroşi factori, dintre care îi amintim pe cei mai importanţi:
 marea întindere în latitudine (de la ecuator şi până dincolo de Cercul Polar Nordic).
 configuraţia masivă şi dimensiunile mari ale continentului precum şi particularităţile
orografice, care intensifică contrastele dintre partea centrală şi marginile lui destul de
articulate.
 prezenţa celor mai înalte lanţuri muntoase din lume (munţii Himalaia aşa cum s-a mai spus)
separă centrul continentului de margini barând cvasitotal influenţa maselor de aer de
provenienţă oceanică spre interior şi determinând astfel aici condiţii climatice excepţionale
prin continentalitatea lor excesivă.
 În clima Asiei, un rol foarte mare revine aşadar dinamicii atmosferice perturbate de la
clasicitatea ei de către rugozitatea terestră cea mai accentuată. Este tipică prezenţa hibernală a
celei mai mari forme barice din lume a celei mai mari arii anticiclonice numite Anticiclonul
Termic de Iarnă Central Asiatic. De la periferia lui, aerul se îndreaptă spre estul şi sud-estul
Asiei contribuind astfel la geneza musonului continental, uscat şi rece activ iarna.
 În timpul verii, în iulie, continentul dimpotrivă se încălzeşte puternic iar deasupra celei mai
mari părţi a Asiei se formează o vastă arie de presiune scăzută cu centrul, după unii autori,
între Golful Persic şi bazinul Indului, către care se deplasează acum masele de aer de pe
oceanele vecine sub forma musonului de vară. Activitatea ciclonică şi musonică de vară,
aduce o mare cantitate de umezeală dar numai în sudul, sud-estul şi estul Asiei şi pe versanţii
expuşi spre sud ai Munţilor Himalaia, dincolo de care, spre Tibet, Gobi, etc. nu trece nimic,
ariditatea conservându-se şi vara.
Din analiza izotermelor lunii ianuarie rezultă că cea mai mare parte a Asiei (circa 2/3) are
valori cu mult sub 0°, iar în luna iuli, regiunile a căror temperatură scade sub 10°C sunt foarte
restrânse .
În ceea ce priveşte repartiţia precipitatiilor medii anuale, cea mai mare cantitate revine parţii
de sud şi sud-est (peste 1000 mm anual), incepând din Peninsula India şi până în sudul Chinei
de Est. În Arhipelagul Malaez şi în Peninsula Malacca se întâlnesc şi valori de peste 2000
mm anual. În contrast cu cea mai umedă parte a continentului stă Asia de Vest şi Centrală
unde predomină deşertul şi unde precipitaţiile nu depăşesc decât ocazional valoarea de 250
mm anual.

*
Holocen – subdiviziune a erei cuaternare care dureaza de la retragerea calotei glaciare şi până în prezent
(sinonim cu Postglaciarul)
În contrast cu cea mai umedă parte a continentului stă Asia de Vest și Centrală unde
predomină deșertul și unde precipitațiile nu depășesc decât ocazional valoarea de 140-
145mm, în timp ce Asia de Est ating în medie de la 500mm la 1200mm anual.
Asia de Nord se caracterizează prin valori modeste de 140 până la 450 mm anual în timp ce
Asia de Est atinge între 500 şi 1200 mm anual.
Privită în ansamblu Asia prezintă patru mari subdiviziuni climatice:
 Asia musonică, care cuprinde latura sudică, sud-estică şi estică a acestui continent,
începând cu Peninsula India şi terminând cu Peninsula Kamceatka, deci la contactul cu
Oceanul Indian şi Oceanul Pacific. Caracterul musonic se schimbă de la sud spre nord astfel:
(între ecuator şi tropic este cald tot anul, mai la nord, în China Sudică şi în Japonia de Sud-
Est este mai puţin cald, iar la nord, până în Kamceatka iernile sunt foarte reci.
 Asia deşertică (vestică şi centrală), care începe la ţărmul Mării Roşii şi ajunge până la
Marea Caspică cuprinde Lacul Aral, podişurile Turkestan, Tibet şi Gobi.
 Asia nordică, cea care este traversată de Cercul Polar de Nord, are o climă rece cu ierni
foarte lungi şi aspre. Aici se află polul frigului continental al emisferei nordice (Oimeakon).
 Asia mediteraneană este reprezentată printr-o fâşie destul de îngustă în lungul ţărmului
Asiei Mici şi a Levantului, cu ierni dulci şi veri uscate. (la Marea Neagră şi Marea
Mediterană) .
Apele Asiei (Hidrografia continentului, pe scurt): Hidrografia Asiei
este strâns legată de geomorfologia ei şi de climă (în special de precipitaţii). O analiză oricât
de sumară a acestei repartiţii scoate în evidenţă contrastul izbitor dintre regiunile centrale
caracterizate prin: aerism*, endoreism**, sau prin prezenţa unor râuri mici şi în general
intermitente în regiunile marginale dar şi prezenţa a numeroase râuri mari şi fluvii, care se
varsă în oceanele ce o scaldă.
Dintre acestea din urmă, 12 au lungimi de peste 2.000 km şi bazine mai mari de 465.000 km²,
aşa cum sunt: Obi cu Irtîş, Enisei cu Selenga, Lena, Amurul, Iangţî, Gangele cu Brahmaputra,
Huanhe, etc.
Marile sisteme de râuri şi specificul lor
Ţinând seama de poziţia fluviilor şi a râurilor în raport cu relieful, de zonele climatice şi mai
ales de regimul lor de scurgere, în Asia se pot distinge mai multe unităţi hidrografice mari şi
anume:
1) Asia Centrală caracterizată prin râuri intermitente, dar şi prin prezenţa unor râuri bogate
în ape care au regim nivo-glaciar, cum sunt: Sîr-Daria şi Amu-Daria, care cu 20 de ani în
urmă aveau apă în permanenţă şi ajungeau să se verse în Lacul Aral ceea ce astăzi nu se mai
intâmplă. În prezent, datorită intervenţiei neinspirate a omului, Amu-Daria şi Sîr-Daria nu
mai alimentează corespunzător Lacul Aral a cărui suprafaţă diminuează rapid pentru că
echilibrul ecologic în zonă a fost iremediabil distrus.
Aceasta este o zona hidrografică endoreică unică în lume în care efectul negativ al omului a
fost grandios.
2) Asia Nordică, unde se întâlnesc marile fluvii siberiene (Obi, Enisei, Lena) cu regim
pluvio-nival şi chiar glaciar. Aici apele sunt îngheţate circa opt luni din an, au creşteri mari în
timpul topirii zăpezilor iar inundaţiile cele mai mari se produc pe cursurile lor inferioare,
pentru că se dezgheaţă mai târziu (fiind cele mai nordice segmente ale fluviilor amintite).
3) Asia Estică, cu climă temperat-musonică, este reprezentată prin marile fluvii Amur şi
Huanhe, care se caracterizează prin îngheţ iarna şi creşteri anuale numeroase dar inegale, cea
mai mare fiind vara datorită ploilor musonice (Huanhe).
*
aerism – lipsa râurilor (Meartonne, 1928)
**
endoreic – lipsa râurilor cu scurgere la mare
4) Asia musonică subtropicală şi tropicală cuprinde râurile Ianţzî, Mekong, Brahmaputra,
Gange şi Ind, caracterizate prin creşteri bruşte de vară, însoţite de inundaţii puternice, datorită
ploilor musonice, Acestea sunt aşa-numitele „râuri cu creştere unică” creşteri care au pătruns
până spre izvoarele lor. Pentru cele din Asia de SE mai este caracterizată şi viitura de toamnă,
legată de trecerea taifunurilor, care produc catastrofe, an de an.
5) Asia ecuatorială este reprezentată prin râuri scurte, cum sunt cele din Peninsula Malacca
şi Arhipelagul Malaez, bogate în ape şi cu dublă creştere. Acestea sunt râurile cu regim
uniform ecuatorial.
6) Orientul Apropiat constituie o altă unitate hidrografică, care cuprinde râurile exoreice***
ce aparţin Mării Negre şi Mării Mediterane, caracterizate prin regim mediteranean, torenţial.
În peninsula Arabia şi Podişul Anatoliei din peninsula Asia Mica sunt şi zone endoreice,
Tigrul şi Eufratul, alimentate din zăpezile Podişului Armeniei singurele râuri care reuşesc să
traverseze Mesopotamia actualmente aridă.
În concluzie, fluviile mari au un regim complex datorită faptului că ele curg prin regiuni cu
climă diferită, între acestea amintim Huanhe, Ianţzî, Mekong, Gangele cu Brahmaputra, Indul
şi altele.
Lacurile: Acestea sunt destul de numeroase şi unele dintre ele se numără printre cele mai
mari din lume (Aral care cu 30 de ani în urmă măsura 63.300 km² în prezent are numai 60%
din suprafaţă; Baikalul – 31.500 km²) sau dintre cele cu amplasarea luciului de apă la cea mai
joasă altitudine de pe planetă (Marea Moartă, situată la -394 m).
Lacurile Asiei sunt variate din punct de vedere genetic şi sunt repartizate neuniform. Cele
mai multe aparţin zonei endoreice, fiind salinizate şi situate în depresiuni tectonice. Dintre
lacurile vulcanice, cel mai mare este lacul Toba din Sumatera, iar dintre cele tectonice
amintim: Baikal (situat la 455 m altitudine şi al carui fund se află la -1620 m), Hubsugul
(Kosogol), Ubsu-Nur, Hirghiz-Nur etc.
Dintre lacurile montane, situate la diferite altitudini citam: Izîk-Kul (la 1609 m în Munţii
Tianşan), Kuku-Nor (3040 m în Munţii Nanşan) Tengri-Nor (la 4630 m, în Podişul Armeniei:
Sevan, la 1925 m, Van, la 1725 m, şi Urmia, la 1222 m. Există lacuri întinse, dar cu adâncimi
mici, în câmpiile joase, aluvionare, cum sunt: Tuntin şi Poian din bazinul Iantzî, precum şi
Ţonle-Şap, din bazinul Mekong, Hanka şi Kisi, din bazinul Amurului etc.
Mlaştinile: În partea de nord a Asiei, mai precis în câmpia joasă a Siberiei de Vest dar şi în
Asia Sudică în Delta Brahmaputra-Gange sau pe cursul inferior al râului Mekong şi în
Câmpia joasa a Djawei, mlaştinile ocupă suprafeţe mari.
Gheţarii montani: Deşi relieful Asiei este cel mai înalt din lume acestia nu ocupă suprafeţe
mari, datorită predominării climatelor calde în partea sudică şi a celor uscate excesiv
continentale în zona sa centrală. Cea mai mare întindere o au gheţarii din Insulele Zemlea
dincolo de cercul polar (15.500 km²), după care urmează cei din Munţii Karakorum mult mai
sudici dar foarte înalţi, cu o suprafaţă de 13.660 km², apoi cei din Munţii Himalaia, cu 10.000
km², din Ţianşan-Altai cu 7.600 km², din Transaltai-Pamir cu 5.000 km², Caucaz, de 300 km²
şi chiar Munţii Iranului, dar numai de 100 km² în suprafaţă.
Câteva consideraţii asupra solurilor Asiei: Solurile Asiei sunt foarte variate, iar
tipurile genetice şi repartiţia lor pe teritoriul continentului reflectă o strânsă legătură cu
condiţiile litologice, de relief, climă şi vegetaţie.
Se poate vorbi despre trei mari domenii pedologice asiatice:
Asia de Nord şi Nord-Est, reprezintă domeniul predominant al podzolului, care cuprinde
aproape toată Siberia şi Orientul Îndepărtat până în Kamceatka, insulele Kurile şi Sahalin.

***
exoreic – sectorul de vărsare al râurilor este spre mările din jur
Acest domeniu cuprinde mai multe subdiviziuni, după gradul de podzolire, asocierea cu
solurile de mlaştini şi turbării. De reţinut că podzolul tipic este specific pădurilor de conifere,
solurile derno-podzolice sunt caracteristice pădurilor mixte, precum şi că solurile de tundră şi
de silvotundră sunt cele mai sărace în humus.
Asia de Sud şi de Est constituie domeniul solurilor roşii începând din Peninsula India până în
Peninsula Coreea şi Arhipelagul Japonez. Alături de acestea apar pe zone mai restrânse
solurile de mangrove, solurile negre de savane tropicale aride (regur), solurile brune de
pădure etc.
Asia Centrală şi Vestică reprezintă domeniul regiunilor stepice, semideşertice şi deşertice,
unde predomină solurile nisipoase şi pietroase, la care se adaugă, pe porţiuni mai restrânse,
cernoziomul, solurile de stepe uscate alături de solurile sărăturate.
Vegetaţia Asiei pe scurt: Vegetaţia acestui gigantic continent se caracterisează prin
diversitate şi totuşi zonalitate la scară globală. În cuprinsul Asiei se întâlnesc toate zonele de
vegetaţie, la a căror formare şi dezvoltare au contribuit o serie de factori, dintre care rolul
principal l-au avut clima, relieful şi evoluţia paleogeografică.
În general, se ştie că cele mai puţine schimbări le-a suferit partea sa de sud, spre deosebire de
cea din nord, unde glaciaţia a ocupat suprafeţe întinse şi a dispărut abia de circa 10.000 de
ani. Partea de vest s-a bucurat de condiţii destul de favorabile pentru dezvoltarea vegetaţiei.
Datorită influenţei musonice, ea a constituit o zonă de schimburi permanente între speciile
din nordul şi sudul Asiei. Desfăşurarea zonală a vegetaţiei este perturbată adeseori de
condiţiile locale de relief şi de climă, lucru ce se poate vedea şi din prezenţa celor două fâşii
marginale de păduri – una nordică taigaua şi alta sudică musonică sau ecuatorială în timp ce
interiorul Asiei este lipsit de vegetaţia lemnoasă.
Vegetaţia naturală este aproape neschimbată în taiga şi în pădurile ecuatoriale iar foarte mult
modificată de societatea omenească în toate regiunile cu agricultură veche şi densitate mare a
populaţiei, cum ar fi: Câmpia Chinei de Est, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Mekongului,
Câmpia Mesopotamiei. Asia este patria multor plante folositoare, cum sunt: grâul, orzul,
mazărea, ceaiul, orezul, trestia de zahăr, meiul, hrişca, diferiţi arbori fructiferi etc.
Din punct de vedere floristic, teritoriul Asiei aparţine în cea mai mare parte regiunii
holarctice (cu subregiunile: arctică, europeo-siberiană, stepa europeo-asiatică, pontico-central
asiatică, mediteraneană, nord-africană-indiană şi chino-japoneză) şi foarte putin regiunii
paleoarctice (cu subregiunile indo-africană şi malaeză).
Zonele de vegetaţie se desfăşoară pe suprafeţe întinse, începând de la nord spre sud, dar fără a
prezenta o regularitate prea evidentă, că în alte continente .
Zona de tundră se dezvoltă pe o fâşie îngustă în lungul litoralului arctic, începând din
Peninsula Iamal şi până în Peninsula Ciucilor. Aceasta prezintă aceleaşi caracteristici
fitogeografice ca şi în Europa, cu deosebirea că în Siberia de Nord-Vest ea ocupă suprafeţe
mai mari, chiar în cuprinsul munţilor.
Zona pădurilor de conifere (taigaua) reprezintă una din cele mai întinse formaţii vegetale ale
Asiei, începând de la poalele Uralului şi până la Marea Ohotsk şi cursul inferior al Amurului.
Ea ajunge în sud până la Lacul Baikal. Aici se întâlnesc acelaşi specii amintite la prezentarea
taigalei Europene.
Zona pădurilor de foioase, specifică climei temperate, se dezvoltă mai mult în Asia de Est
(Marea câmpie Chineză, Câmpia Manciuriei) Amur-Primoria, Peninsula Coreea şi în partea
de mijloc a marilor insule japoneze.
Nu lipsesc nici pădurile mixte – de conifere şi de foioase – care se întâlnesc mai mult în
munţi, la diferite altitudini. Păduri rare de mesteacăn şi plop tremurător apar în sudul Siberiei
de Vest, pe o fâşie foarte îngustă.
Zona pădurilor subtropicale ocupă un loc aparte, datorită nuanţelor diferite pe care le
prezintă. Dintre aceste nuanţe sunt de reţinut trei: pădurile subtropicale umede,
semperviriscente (denumite şi păduri de lauri), care se dezvoltă ca urmare a influenţei
musonice în partea de sud a Chinei (în regiunea ei colinar-muntoasă) şi în vestul Peninsulei
Indochina, (în zona muntoasă), fiind constituită din magnolii, laur, chiparos, stejar, arbore de
camfor; pădurile subtropicale uscate, semperviriscente (denumite şi păduri verzi iarna), se
întâlnesc în Podişul Iunnan şi pe versantul sudic al Himalaiei. Acestea reprezintă mai mult un
amestec de păduri de conifere, de foioase şi de laur.
A treia nuanţă o reprezintă pădurile subtropicale tipice, situate în jurul ţărmului mediteranean
propriu-zis, ele numindu-se chiar păduri mediteraneene. Apar pe porţiuni foarte restrânse, pe
litoralul sudic al Mării Negre, Mării Mediterane, în Asia Mică, Levant etc. Vegetaţia
alcătuitoare constă în desişuri de maquis, păduri de stejar veşnic verde, iar în părţile mai
înalte ale munţilor în păduri de cedru şi de molid.
Zona de silvostepă reprezintă continuarea celei din Europa, fiind dezvoltată tot că o fâşie
foarte îngustă. Ea începe în partea de sud a Siberiei de Vest şi ajunge până în bazinul superior
şi mijlociu al Amurului.
Zona de stepă, forma iniţială un fel de coroană verde la periferia marilor deşerturi temperate
ale Asiei. Astăzi însă vegetaţia a dispărut aproape complet, datorită acţiunii antropice
desfăşurate, mai ales prin diferite lucrări agricole. Cele mai extinse sunt stepa vest-siberiană,
stepa chineză din zona de loess, stepele Iranului, stepa din Câmpia Indului etc. În general,
stepa asiatică prezintă două nuanţe – una cu aspect ierbos şi alta aridă.
Zona deşerturilor se întinde de la Marea Roşie începând de la Marea Roşie şi pânã în
Mongolia şi se caracterizează prin prezenţa sporadică a plantelor xerofile. Dintre acestea se
remarcă saxaulul (Haloxylon, plantă arboricolă), iar dintre ierburi pelinul (Artemisia),
rogozul (Carex) şi altele. Cele mai importante sunt deşerturile: Arabiei, Siriei, Iranului,
Turanului, Takla-Makan, Pamir, Tibet şi Gobi. Ca şi stepele, deşerturile Asiei sunt
subîmpărţite în: deşerturi calde (ca deşerturile: Arabiei, Iranului, Tharului) şi deşerturile reci:
(ca deşerturile: Turanului, Pamiruluim, Tibetului, Gobi).
Caracterul de deşert absolut aparţine părţilor interioare, exteriorul putând fi considerat
semideşertic.
Zona de savană, adică stepa caldă stropită din loc în loc cu păduri rare, în special cu pîlcuri
de bambus, ocupă suprafeţe mari în Podişul Deccan, în Câmpia Indului (la exteriorul
Deşertului Thar) şi în Podişul Laosului. Pe porţiuni foarte restrânse, ea mai apare şi în
cuprinsul Insulelor Filipine sau în estul Djawei.
Zona pădurilor tropicale, fãrã frunze în sezonul uscat apare în bazinul fluviului Irrawaddi, în
partea de vest a Podişului Laos, în jurul Golfului Hanoi şi în bazinul fluviului Sîtzian.
Zona pădurilor tropicale umede (ecuatoriale) este dezvoltată în Arhipelagul Malaez,
Peninsula Malacca, în partea de vest a Peninsulei India, în Bengal şi Peninsula Indochinei
unde precipitaţiile aduse de musoni sunt foarte bogate. În interiorul Peninsulei Indochina,
pădurea ecuatorială are aspect mai mult de junglă, cu numeroase specii de liane, care
formează desişuri de nestrăbătut. În rest predomină palmierii (Phoenix silvestris, Caryoya
urens, Caryota umbraculifera, Corypha gelanga, Areca catechu). Apar însă şi particularităţi
astfel: în insulele Malaeziei caracteristici sunt fisuşii, iar în jungla Indochinei – tufişul de
bambus, împletit cu liane.
Vegetaţia munţilor înalţi constituită din păduri de conifere şi păşuni cu subdiviziunea
subalpină bine exprimată. Este tipică în munţii: Caucaz, Hindukuş, Pamir, Tianşan, Altai,
Kuenlun, Karakorum, Himalaia, în munţii marginali ai Tibetului, în Alpii Sîciuan etc.
Tot din categoria vegetaţiei de munţi înalţi fac parte stepa şi deşertul de nuanţă rece, specifice
podişurilor Tibet, Pamir, Munţilor Altai etc.
Vegetaţia de oaze ocupă suprafeţe mult mai restrânse în raport cu zonele expuse anterior dar
poate fi înlanţuită peste tot în deşerturi, semideşerturi şi chiar în stepe, mai ales în lungul
râurilor mari ca: Tigru, Eufrat, Amu-Daria etc. exprimându-se prin desişuri de trestie şi plopi,
viţă de vie, bumbac, pomi fructiferi plantaţi desigur de om.
În concluzie din cele expuse se poate reţine faptul că distribuţia actuală a vegetaţiei Asiei este
condiţionată de doi factori principali – clima şi relieful.
Fauna Asiei pe scurt: Un ecolog în curs de formare ca dumneavoastră, trebuie să-şi
dobândească o cultură generală asupra naturii în ansamblul ei cât mai complexă posibil;
numai asa va putea avea ulterior o viziune globală asupra interferenţei dintre toate învelişurile
superficiale ale Pământului care definesc mediul înconjurător.
De aceea trebuie să ştiţi şi că lumea animală a Asiei este la fel de bogată şi de variată ca şi
vegetaţia sa. Cauza constă în marea diferenţiere a condiţiilor naturale, dar şi în legăturile
strânse (pe uscat) pe care le-a avut Asia cu celelalte continente învecinate, în ultimele sale
etape de evoluţie geologică (pliocenă şi cuaternară).
Sub raport zoogeografic, în Asia se disting trei regiuni: holarctică, etiopiană şi indo-malaeză.
Detaliile se găsesc în bibliografie.

TEMĂ
1. Care este zona endoreică a Asiei si ce întelegeti prin
aceasta( prezentare pe larg)?
2. Prezentati „Siberiile” din punct de vedere fizico-geografic si estimati
distantele în km ale acestora fată de România.
3. Pentru europeni are legătură corect-geografică notiunea de „Stepele
Ruse” cu Siberia?

C. CONTINENTUL AMERICA
Continentul America este unic si este constituit din: America de Nord, America
Centrală si America de Sud si are o suprafată de peste 42 milioane km 2 .

AMERICA DE NORD
COMPONENTĂ A CONTINENTULUI AMERICAN

Studierea geografică a celor două componente majore ale unicului continent american, (figura
1: America de Nord şi America de Sud) s-a impus în cadrul cursului faţă. În primul rând
pentru dimensiunile lor mari, în al doilea rând pentru că diferenţierile de peisaj sunt nete, iar
în al treilea rând pentru că modul de implicare în circulaţia generală a aerului troposferic, de
deasupra lor este nuanţat de însăşi apartenenţa lor la emisfere terestre diferite (America
Centrală face obiectul studiului individual pentru seminarizări).
Date geografice introductive: America de Nord, componentă a continentului american
este amplasată în emisfera boreală între 83o39’N (Insula Ellesmere din Arhipelagul arctic
canadian) şi 16oN (Istmul Tehuantepec), depăşind aşadar la nord Cercul polar iar la sud,
Tropicul de Nord (Tropical Cancerului).
Între extremitatea nordică a blocului continental propriu-zis, care atinge 71o23’
latitudine nordică (Capul Barrow din nordul Peninsulei Alaska) şi sudul aceluiaşi bloc sunt
peste 6000 km . În longitudine, America de nord se desfăsoară între Capul Prince of Wales
din vestul Peninsulei Alaska, aflat la 168o longitudine vestică şi Capul Charles, în estul
Peninsulei Labrador, la 55o40’ longitudine vestică adică pe aproximativ 6400 km. În lungul
paralelei de 45o, care trece prin apropierea oraşelor Portland la vest, Halifax la est, America
de Nord se desfăşoară pe 60o longitudine adică pe 4680 km.
Faţă de Europa, America de Nord este separată prin Oceanul Atlantic pe o lăţime de
circa 5000 km, iar prin Oceanul Pacific, a cărui lăţime creşte de la nord la sud: astfel,
Strâmtoarea Bering, între peninsulele Alaska şi Ciukotka, are numai 86 km lăţime şi o
adâncime medie de 42 m, în timp ce distanţa dintre Peninsula California şi Ins. Japoneze
depăşeşte 9000 km.
 Fig. II.3, Schița componentelor continentului american
Nordul continentului este scăldat de apele Oceanului Arctic, acoperit în cea mai mare
parte a anului de un pod de gheaţă fapt pentru care navigaţia între oceanele Pacific şi
Atlantic este posibilă numai cu ajutorul spărgătoarelor de gheaţă şi al navelor speciale.
 Partea sudică a continentului nord-american este scăldată de apele Golfului Mexic,
între paninsulele Florida şi Yucatan. Diversitatea tipurilor şi subtipurilor genetice de tărmuri
ale continentului nord-american este explicată prin geografică, structura geologică, mişcările
orogenetice şi epirogenetice, abraziunea marină, mareele, curenţii marini, precum şi prin
glaciaţiunea cuaternară şi actuală (în nordul extrem).
În general ţărmurile americane sunt puternic dantelate: există ţărmuri cu fiorduri, cu
golfuri, ţărmuri glaciare, ţărmuri cu limane sau cu canale etc, toate foarte importante din
punct de vedere al intersecţiei hidrosferă, litosferă, atmosferă.
Principalele caracteristici ale reliefului nord-american: În corelaţie cu structura
şi evoluţia geologică, relieful continentului America de Nord este alcătuit astfel:
- în partea centrală şi de est: din munţi de altitudine mijlocie, alaturi de podişuri
joase şi câmpii întinse;
- în partea vestică: din celebrele cordiliere*montane înalte şi podişuri înalte.
După dispunerea formelor principale de relief, masa continentală nord-americană se
poate împărţi în trei compartimente bine distincte: de est, centrală şi de vest. La rândul lor,
estul şi centrul alcătuiesc Estul extracordilier, în timp de partea vestică constituie Vestul
cordilier. Aceste două mari compartimente continentale se deosebesc între ele din punct de
vedere al structurii geologice.
Între ele există de asemenea, apreciabile diferenţieri climatice în urma cărora s-a
format o reţea hidrografică foarte dezvoltată în compartimentul estic, tributară oceanelor
Ingheţat şi Atlantic sau Golfului Mexic, şi slab reprezentată, adesea efemeră, în cel vestic,
aici existând vaste bazine endoreice**.
Diferenţierile apar în privinţa urmelor glaciaţiei cuaternare. Aceste caracteristici au
determinat individualizarea unor mari unităţi morfo-structurale în spaţiul continentului nord
– american după cum urmează:

Fig II.4. Profilul transamerican (America de Nord) care pune în evidenţă marile unităţi
geomorfologice desfăşurate între Oc.Pacific şi Atlantic (dupa Soletchnik et att, 1969)

*
Cordiliera – complex de lanţuri montane de mare lungime
**
Bazin endoreic – areal geografic în care râurile se varsă în lacuri fără scurgere sau se pierd în nisipuri
deşertice sau astfel spus râurile nu curg spre mări şi oceane ci în sens invers, spre interiorul continentului.
1. Estul extracordilier
A. Prima unitate structurală cu desfăşurare, de la nord la sud este Scutul canadian,
care cuprinde, ca unităţi morfologice: Arhipelagul arctic canadian şi Podişul canadian cu
următoarele trăsături:
a) Arhipelagul arctic canadian, constituit azi din trei grupe principale de insule,
atestă, prin structură şi relief, că în trecutul său geologic (în perioadele de regresiune
marină), a făcut parte, în mai multe rânduri din continent.
b) Podişul canadian cuprinde o regiune de podişuri scunde şi de câmpii înalte
puternic sculptate de glaciaţia cuaternară, caracterizată prin prezenţa, pe rama dinspre Munţii
Stîncoşi, îndeosebi pe cea sudică, a numeroase lacuri întinse, multe dintre ele foarte adânci
(regiunea Marilor Lacuri). Înclinată uşor spre nord, partea centrală a ramei nordice a ajuns în
timpurile geologice recente sub nivelul oceanului planetar dând naştere actualului Golf
Hudson.
B. Din marele compartiment al Estului extracordilier face parte şi sistemului Munţilor
Appalachi (Appalachian Mountains).
Puternic erodaţii de agenţii externi, ei se termină spre est printr-un versant abrupt, la
baza căruia se desfăşoară, spre ţărmul Oceanului Atlantic, Piemontul appalachian (cu văi
adânci, cascade şi repezişuri) precum şi Câmpia litorală atlantică, unde îşi domolesc cursurile
formând meandre şi provocând frecvente inundaţii datorită precipitaţiilor abundente specifice
climatului oceanic din zonă.
C. Din vestul Munţilor Appalachi şi până în apropierea Munţilor Stîncoşi se intinde
un complex de podişuri (Cumberland, Missouri, Preriilor) şi câmpii (Mississippi) care se
transformă spre ţărmul Golfului Mexic – în Câmpia perimexicană), Treptele mai înalte ale
acestui complex de podişuri şi câmpii centrale se caracterizează printr-un relief monoton,
fragmentat de văile numeroşilor afluenţi ai fluviului Mississippi.
Unităţile morfostructurale ale Estului extracordilier se pot grupa altitudinal, în :
- unităţile cu înălţimi reduse (Podişul Canadian, Câmpiile centrale, Câmpia atlantică
ş.a) variind, de regulă, între 200-500 m (cu excepţia Podişului Preriilor care atinge, în
preajma Munţilor Sâncoşi, 1600-2000 m) şi care alcătuiesc treapta joasă a reliefului Americii
de Nord şi
- unitatea Munţilor Appalachi, cu altitudini medii de 2000 m, alcătuind treapta
intermediară a reliefului nord-american.
2. Vestul cordilier : Este axat pe sistemul Munţilor Stâncoşi (Rocky Mountains desfăşurat în
cadrul a două cordiliere: cea pacifică şi cea a Stâncoşilor propriu-zişi, separate între ele de
podişuri intramontane înalte. La vest, spre Oceanul Pacific se desfăşoară o câmpie litorală
îngustă. Fiind orientat pe direcţia nord-sud, sistemul Munţilor Stâncoşi are numai parţial
gheţari şi zăpezi persistente. Apele curgătoare care îi fragmentează formează văi adânci, chei
şi canioane. În relieful actual se disting două zone cu urme glaciare: una internă, în care a
predominat eroziunea glaciară şi alta externă, de acumulare glaciară (acesteia din urmă
aparţinându-i lacurile cu cuvete glaciare: Lacul Urşilor, al Sclavilor, Athabasca, Winnipeg şi
Marile Lacuri nord-americane (Superior, Michigan, Huron, Erie şi Ontario).
După caracterele regionale ale elementelor climatice, pe continentul nord-american au
fost distinse mai multe regiuni climatice:
Regiunea climatică arctică cuprinde nordul continentului Arhipelagul arctic canadian şi
Groenlanda şi se caracterizează printr-o climă aspră, cu temperaturi medii variind iarna între -
30o şi -50o C, iar vara între 0o şi +10o C, cu vânturi predominante din Arctica ce aduc mari
scăderi de temperatură şi cu precipitaţii anuale mai mult sub formă de zăpadă, care formează
un strat de 20 – 50 cm grosime.
Regiunea climatică subarctică este situată între Munţii Stâncoşi şi Peninsula
Labrador, aici iernile sunt reci (media temperaturii fiind între -28° şi -29°C) iar verile
moderate comparativ cu regiunbea artică (media temperaturii fiind între +12° şi +13°C);
vânturile dominante sunt cele de nord şi nord-vest, iar precipitaţiile cad tot anul (media 200-
500 mm), cu un maximum la sfârşitul verii şi începutul toamnei.
Regiunea climatică estică, situată între ţărmul atlantic şi valea fluviului Mississippi, se
caracterizează printr-o climă umedă în tot timpul anului, cu temperaturi medii de -1°C iarna
şi +23°C vara. Vânturile predominante de iarnă bat dinspre din Podişul Preriilor, iar vara,
dinspre sud şi sud-est. Precipitaţiile anuale variază intre 1000- 2000 mm.
Regiunea climatică centrală, este cuprinsă între valea fluviului Mississippi şi poalele
estice ale Munţilor Stâncoşi, ocupând regiunea centrală a preriilor şi Podişul Preriilor, se
caracterizează prin temperaturi medii de -4°C iarna şi +23°C vara; iarna predomină vânturile
din nord; iar cele dinspre Golful Mexic; precipitaţiile cad mai mult primăvara şi la începutul
verii, înregistrând 500-1000 mm.
Regiunea climatică a litoralului pacific se desfăşoară intre 30° şi 40° latitudine
nordică; este vorba despre o climă tipic metideraneană, cu media temperaturii de +22°C vara
şi +13°C iarna; precipitaţiile sunt bogate (1000-2000 mm) cad mai mult iarna, vara fiind un
anotimp uscat.
Regiunea climatică rece de munte cuprinde sistemul Munţilor Stâncoşi, la nord de
paralela de 47° latitudine nordică; se caracterizează prin temperaturi relativ scăzute (iarna
între -14° şi -28°C, iar vara între +13° şi +16°C), prin instalarea unui anticiclon termic de
iarnă (766 mm) şi a unei depresiuni barice vara, ca şi prin precipitaţii reduse (200-500 mm).
Regiunea climatică caldă, de munte, situată între 47o latitudine nordică şi Istmul
Tehuantepec, este caracterizată printr-o umiditate redusă (media precipitaţiilor sub 200 mm
anual) şi prin temperaturi ridicate în lunile de vară.
Regiunea climatică a alizeelor cuprinsă în spaţiul Câmpiei perimexicane prezintă
condiţii climatice subtropicale, cu precipitaţii ce variază, în funcţie de condiţiile orografice,
între 1000 şi 2000 mm anual.
Reteaua hidrografică a Americii de Nord: Imensa întindere în latitudine a Americii
de Nord, orientarea meridională a principalelor trepte de relief, constituţia geologică precum
şi zonele bioclimatice, reprezintă factorii naturali care justifică dezvoltarea celor mai întinse
bazine hidrografice în câmpiile şi podişurile centrale, ca şi existenţa celui mai vast sistem
lacustru de apă dulce din lume sau a celor mai mari gheţari de pe glob.
Variata gamă de tipuri climatice explică existenţa, pe întinsul continentului a tuturor
tipurilor de regim de scurgere şi alimentare a râurilor (pluvială, nivală, glaciară şi mixtă
precum şi a unor imense zone cu scurgere de suprafaţă inexistentă).
A. Reţeaua hidrografică a Americii de Nord cuprinde un număr însemnat de fluvii al căror
curs se îndreaptă către toate punctele cardinale, spre vărsarea lor în oceanelor Atlantic,
Pacific, Îngheţat sau ale Golfului Mexic; dintre acestea, şapte depăşesc lungimea de 2000 km
(Mississippi – Missouri, Mackenzie, St.Lawrence, Yukon, Rio Grande, Saskatchewan –
Nelson şi Colorado).
Cel mai mare complex de apă dulce de pe glob îl constituie Marile Lacuri nord-
americane: Superior, Michigan, Huron, Erie, Ontario, dintre care primul este o adevărată
mare interioară.
 Datorită debitului lor bogat, cursului mai regulat şi mai liniştit şi faptului că străbat
unele dintre regiunile cele mai populare şi mai industrializate ale continentului, fluviile care
se varsă în Oceanul Atlantic şi Golful Mexic prezintă cea mai mare importanţă pentru
navigaţie.
După locul de vărsare, fluviile Americii de Nord se pot grupa în patru bazine – al
Arcticii, al Atlanticului, al Golfului Mexic şi al Pacificului – ale căror cumpene de apă sunt,
în mare măsură, slab marcate în relief. Astfel, între fluviile ce se dirijează către Arctica şi
cele care se îndreaptă spre Atlantic, cumpăna de apă trece de-a lungul joaselor lanţuri
morenice, în timp ce cumpăna de apă dintre oceanele Pacific şi Atlantic de-a lungul Munţilor
Stâncoşi şi a marilor podişuri intramontane, fiind mai clară şi mai bine exprimată în relieful
actual.
În mările nordice din bazinul Arctic se varsă fluviile Mackenzie şi Nelson.
Mackenzie, împreună cu Athabasca (3780 km), îşi desfăşoară cursul liniştit prin Podişul
Canadei de vest, dar la începutul verii, adeseori se revarsă.
În oceanul Atlantic se varsă o serie de râuri mai scurte, dar cu debit bogat tot timpul
anului, formate pe versantul estic al Appalachilor, precum şi fluviul St. Lawrence care adună
apele celor cinci Mari Lacuri nord-americane: Lacul Superior (suprafaţa 82400 km2,
adâncimea 393 m); Huron (59600 km2, respectiv 228 m); Michigan (58000 km2, respectiv
281 m); Erie (257000 km², respectiv 64 m); Ontario (19500 km2, respectiv 237 m). Patru
dintre aceste cinci mari lacuri cu apă dulce, în afară de Michigan, se află deopotrivă pe
teritoriile S.U.A şi Canadei şi comunică între ele prin emisari; unii dintre ei, de pildă râul St.
Mary’s dintre lacurile Superior şi Huron, formează reprezişuri.
Între lacurile Erie şi Ontario se află grandioasa cascadă Niagara, o mare cuestă
accentuată de fenomenul de subsăpare glaciară, cu o denivelare de 51 m în S.U.A şi 48m în
Canada.
Golful Mexic adună apele celui mai mare fluviu al continentului nord-american,
Mississippi, a cărui deltă înaintează anual în interiorul golfului cu 50-100 m, Rio Grande,
care formează o parte a frontierei dintre S.U.A şi Mexic, este al doilea fluviu dar există şi
alte râuri de mai mică importanţă.
În Oceanul Pacific se varsă ape repezi de munte, alimentate din ploi, zăpezi şi
gheţari, unele dintre ele importante ca lungime (Yukon şi Colorado) şi din punct de vedere
economic.
Podişul Marelui Bazin este o imensă regiune endoreică* presărată cu multe lacuri
sărate (cel mai mare fiind Marele Lac Sărat) şi râuri cu debit mic (ca urmare a precipitaţiilor
reduse) care sfârşesc în lacuri. Aproximativ aceleaşi caractere se întâlnesc şi la apele de
suprafaţă din Podişul Mexicului cu specificul că prezintă pe latura sudică numeroase
cantonate în caracterele vulcanilor stinşi.
B. Lacurile Americii de Nord sunt, în majoritate, de origine tectono-glaciară (Marile Lacuri
şi cele din jurul Scutului Canadian). În Cordilieri sunt frecvente lacurile glaciare montane.
Există şi lacuri de baraj vulcanic (Yellowstone) sau lacuri vulcanice (Crater Lake).
C. Inlandsis-ul, “gluga de gheaţă” sau “calota” de gheaţă sau “îngheţul persistent” este
caracteristic Groenlandei** dar şi Arhipelagului arctiv canadian, în insulele Baffin şi
Ellesmere.

*
endoreică – fără scurgere spre ocean
**
vorbim despre această insulă pentru că Groenlanda aparţine din punct de vedere genetic Americii de Nord,
numai administrativ ea ţine de Danemarca
Formatiunile vegetale, solurile si fauna Americii de Nord: Aceeaşi complexitate
a factorilor naturali nord-americani determină şi caracteris-ticile generale ale învelişului de
vegetaţie, soluri şi faună, în măsura în care aceste componente ale mediului n-au fost
modificate de factorul uman.
1. Vegetaţia de tundră : Vegetaţia de tundră este formată mai ales din muşchi, licheni şi
arbuşti ea ocupă toată partea vestică şi nordică a Peninsulei Alaska şi nordul continentului,
până la golful Hudson, sectorul nord-estic al Peninsulei Labrador, o fâşie de-a lungul
litoralului estic şi sectorul nordic al Insulei Newfoundland (Terra Nova). Este caracteristic
faptul că în America de Nord şi în Asia limita sudică a tundrei înaintează la sud de Cercul
Polar, pe când în Europa ea se menţine la nord de acesta. Tundra, bine dezvoltată, se mai
întâlneşte în unele sectoare de tărm ale insulelor din Arhipelagul arctiv canadian, precum şi
pe tărmurile sudice ale Insulei Groenlanda.
2. Silvotundra: Se întinde tundra lipsită de arbori şi imensa zonă a pădurii canadiene şi se
prezintă sub forma unei fâşii înguste, de tundră stropită cu pâlcuri de pădure în în care
întâlnim: zadă şi molid (Picea nigra, P. alba, P. canadensis şi P. murrayana), în amestec cu
mesteacăn (Betula papyrifera), plop şi brad balsamic (Populus balsmifera, Abies balsamea).
3. Pădurea: a) Pădurea de răşinoase din zona temperată canadiană (celebra pădure
canadiană)* acoperă spaţii imense, între estuarul fluviului St. Lawrence şi ţărmul Pacificului,
fiind după taigaua siberiană, a doua mare pădure de răşinoase de pe glob. Ea cuprinde: cea
mai mare parte a Peninsulei Labrador, partea centrală a Canadei (între Golful Hudson şi
nordul Lacului Winnipeg) bazinele fluviilor Mackenzie şi Yukon, întinzându-se şi peste
Munţii Stâncoşi până la Oceanul Pacific.
În componenţa acestei păduri de răşinoase intră pinul, bradul (Abies balsamea), pe teritoriul
canadian, iar în Peninsula Alaska, mai ales bradul.
Pădurea de răşinoase care ocupă neîntrerupt spaţiul Stâncoşilor*, din Alaska până în
California (S.U.A), prezintă diferenţe în structura sa faţă de pădurea de răşinoase canadiană
în componenţa ei intrând alte câteva zeci de specii arboricole printre care: Picea sitchesis,
Tsuga mertensiana, Thuja gigantea (arborele vieţii, Pseudotsuga menziesii (bradul Douglas),
Chamaecyparis nutkanensis şi multe alte specii de pin, brad şi chiar de molid. În partea
sudică a litoralului pacific, pe teritoriul S.U.A, creşte două specii importante de
sequoia: Sequoia sempervirens (arborele roşu) şi Sequoia dendron giganteum (arborele
mamut), prima fiind caracteristică litoralului californian, iar a doua, pădurile de pe versantul
vestic al Sierrei Nevada. Arborele mamut atinge o înălţime de 150 m şi un diametru de până
la 16 m fiind unul dintre cei mai mari arbori din lume; deşi mai puţin înalt, arborele roşu are o
grosime şi mai mare. Pădurea de răşinoase de pe versanţii appalachieni este formată mai ales
din pin (Pinus rigida, Pinus taeda şi Pinus palustris).
b) Pădurea de amestec: răşinoase cu foioase se extinde mai la sud de “taigaua”
canadiană, şi anume în regiunea Marilor Lacuri şi a Munţilor Appalachi, având în
componenţa sa mai ales prin (Pinus strobus), molid canadian (Tsuga canadensis), ienupăr
(Juniperus virginiana), precum şi unele specii de molid şi de brad. Foioasele sunt prezente
prin mesteacăn şi arţar, între care se deosebesc arţarul de zahăr şi de Pennsylvania (Acer
saccarum şi Acer pennsylvanicum), iar în mlaştinile acestor păduri creşte o interesantă plantă
insectivoră, Sarracenia.

*
sinonimă cu taigaua rusă: ambele se referă la pădurea virgină de răşinoase a planetei
*
Pădurea montană de răşinoase trebuie privită detaşat de zona „taigalei canadiene” şi în afara ei. De ce?
Deoarece aparţine zonalităţii pe verticală, deci cu înălţimea, a reliefului şi este valabilă la orice latitudine a
Pământului
 c) Pădurea de foioase ocupă versantul vestic al Munţilor Appalachi şi câmpiile
centrale, până la vest de valea lui Mississippi, în a cărei componenţă, în afară de
numeroasele specii de stejar, de arţar etc., intră arborii cu frunze ca lalelele, spectaculoase
relicte creteice, reprezentate prin genul Liliodendron (arborele lalea) cu două specii; în sudul
acestei păduri este răspândit genul Magnolia. Sunt pădurile care se aseamănă cu cele din Asia
estică, pădurile relicte, păstrate în regiuni neatinse de glaciaţia cuaternară. La contactul
acestora cu preria se întinde stejarului, iar la sud de aceasta îşi fac apariţia lianele.
d) Pădurea subtropicală este întâlnită în nordul Golfului Mexic, între delta fluviului
Mississippi şi regiunea sudică a Munţilor Appalachi, inclusiv Peninsula Florida. Pe latura
nordică a acestei zone, în South Carolina, se situează graniţa palmierului (Sabal palmetta şi
S. adansonii), iar în America Centrală şi în Antile se dezvoltă pădurea tropicală. În delta şi
valea inferioară a lui Mississippi, datorită precipitaţiilor abundente, s-a format o vegetaţie
specifică regiunilor periodic umede.
4. Preria americană
La sfârşitul cretacicului, marea care unea cele două golfuri extreme – Mexic şi Hudson – s-a
retras, iar pe locul ei (azi teritoriile statelor Dakota, Nebraska, Iowa şi Kansas din S.U.A) s-a
format bogata floră a preriilor nord-americane, ale căror pedo-climatice, mai complexe,
corespund celor din stepă.
În această zonă de vegetaţie predomină ierburile de stepă, mai ales gramineele, cu peste
4000 de specii caracteristice, printre care: Bouteloua gracilis, B. curtipendula, Buchloe
dactyloides (iarba bizonilor), ca graminee scunde, Andropogon scoparius, Stipa comata,
dintre gramineele înalte, Koeleria cristata, Spartina pectinata: dintre dicotiledonate –
leguminoase şi compozee – se dezvoltă genuri specifice: Desmodium şi Amopha etc. Partea
apuseană a preriei, formată din graminee, era o stepă uscată cu vegetaţie mai scundă, în timp
ce partea răsăriteană mult mai bogată în ierburi grase, aceste două aspecte fitogeografice
corespund unui climat continental, a cărui ariditate sporeşte de la est spre vest.
5. Vegetaţia de deşert şi semideşert
În sud-vestul preeriei, poalele Munţilor Stâncoşi şi până la 30o latitudine nordică, se
întâlneşte o vegetaţie semideşertică sau de deşert, ca de astfel şi pe podişurile Marelui Bazin
sau Colorado. Aici cresc semiarbuşti de Artemisia tridentată, însoţită adesea de arbustul pitic
Chrysothamnus; pe Podişul Mexicului, de natură pietroasă şi cu o climă caldă şi uscată, cresc
păduri de cactuşi giganţi (Carnegia gigantea), iar înspre zona de munte îşi fac loc plantele
suculente foliare (Agave, Yucca, Nolina) şi pădurile de stejar, veşnic verzi .
Solurile: Pe continentul America de Nord există o variată gamă de tipuri şi
subtipuri genetice de soluri. Astfel, zona solurilor de tundră, întinsă sub forma unei fâşii
relativ înguste, se desfăşoară de-a lungul tărmului vestic al Peninsulei Alaska, coastei nordice
a Canadei, ocolind pe la sud Golful Hudson şi apărând discontinuu în spaţiul Arhipelagului
arctic canadian. Formarea acestor soluride tundră este anevoioasă din cauza climei:
temperatura scăzută a aerului şi a suprafeţei subiacente face ca alterarea fizică să fie intensă,
dar procesele chimice şi biologice să fie încetinite. Pe de altă parte, perioada de activitate
vitală a solului de tundră este de numai două-patru luni pe an fapt pentru care profilul său este
foarte scurt, învelişul vegetal este firav şi nu poate fixa solul, ceea ce duce rapid la erodarea
acestuia, la alunecări sau la procese de deflaţie de la caz la caz.
La sudul zonei cu soluri de tundră se află altele două, care se succed:
a) – în Alaska – zona solurilor de tundră montană continuată, până la Oceanul
Atlantic, pe teritoriul Canadei cu b) – zona de soluri podzolice şi soluri podzolice înţelenite,
a căror lăţime creşte în direcţia vest-est, fiind localizată în spaţiul pădurii canadiene de
conifere; sunt soluri sărace în humus, deci puţin roditoare, în care rădăcinile arborilor
pătrund doar la adâncimi de 1-1,5 m, întrucât mai jos dau de roca dură a fundamentului.
Zona solurilor cenuşii de pădure şi zona de tranziţie a solurilor de silvostepă ocupă
teritoriul de sud-vest al Canadei, între Munţii Stâncoşi şi Lacul Winnipeg, făcând trecerea
între zona solurilor podzolice şi cea a cernoziomurilor.
Dacă în jumătatea nordică a continentului nord-american solurile au, după cum am
mai arătat, o dispunere zonală, în rest ele sunt dispuse azonal datorită poziţiei longitudinale a
celor două sisteme montane: Appalachii şi Stâncoşii. Astfel, în sudul Marilor Lacuri, pe o
suprafaţă relativ restrânsă în formă de triunghi cu baza spre nord, compusă din regiunea de
morene glaciare şi din Podişul Appalachian s-au dezvoltat, sub pădurile de foioase, solurile
brune de pădure.
În sud-estul continentului, până la ţărmul Oceanului Atlantic, incluzând pantele
Appalachilor, Peninsula Florida, toată Câmpia fluviului Mississippi, mai puţin lunca acestuia
şi Câmpia perimexicană, în condiţiile climatului umed, s-au format soluri roşii şi galbene
subtropicale. În partea lor superioară, Appalachii sunt acoperiţi cu soluri montane şi de
tundră montane, corespunzătoare altitudinii şi covorului vegetal caracteristice acestei regiuni.
În valea fluviului Mississippi, între confluenţele acestuia cu Missouri şi Ohio, şi în delta sa,
s-au format solurile aluviale, mereu împrospătate în urma revărsării apelor fluviului (în
porţiunile încă neîndiguite).
În partea centrală şi vestică a continentului solurile sunt dispuse zonal, dar în sensul
meridianelor, adică paralel cu lanţurile montane ale Stâncoşilor şi în corelaţie cu repartiţia
precipitaţiilor. De la est la vest, între valea fluviului Mississippi şi Munţii Stâncoşi, fâşiile
pedogeografice se succed astfel: cernoziomuri de stepă şi prerii, soluri negre de prerii din
zona tropicală, soluri maronii de păduri xerofile sau tufărişurile şi solurile castanii de stepă
uscată.
Vestul cordilier este caracterizat în schimb printr-o zonalitate verticală a solurilor şi
anume: în Peninsula Alaska şi în Stâncoşii canadieni, pe suprafeţele întinse ale versanţilor s-
au format soluri de tundră montane, iar la baza acestora soluri podzolice montane; pe
lanţurile Stâncoşilor din S.U.A solurile sunt: cenuşii, brune şi maronii de păduri montane; la
cele mai mari altitudini, sunt solurile de pajişti alpine în timp ce pe podişurile interioare,
înalte şi uscate (Columbia, Marele Bazin Colorado), şi chiar în nordul Podişului Mexicului
se întâlnesc soluri specifice deşerturilor şi semideşerturilor. Spre sud, în Podişul Mexic, s-au
format solurile brune, cenuşii şi maronii de păduri montane, pe Câmpia litorală pacifică –
soluri brune-roşii de stepă, iar Câmpia litorală mexicană aceleaşi soluri roşii şi galbene
subtropicale ca şi în sud-estul atlantic al continentului.
Fauna: Fauna continentului nord-american se află, la rândul său, în strânsă concordanţă cu
elementele climatice şi covorul vegetal, multe dintre animale fiind comune cu cele
caracteristice regiunilor biogeografice din Eurasia, ale căror zone de tundră şi taiga erau
legate, în postglaciar, de cele americane. Regiunea actualei mări Bering era puntea de
legătură pe uscat între ele, ceea ce a făcut posibile repetate schimburi floristice şi faunistice.
Alternanţa perioadelor glaciare cu cele interglaciare a avut drept urmare o decimare şi
o deplasare de mare amploare a faunei şi florei locale. Deaceea animalele ca şi plantele, sunt
relativ mai slab reprezentate în America de Nord decât în celelalte regiuni biogeografice ale
globului. Dintre mamiferele comune se întâlnesc: ursul alb, renul, elanul, râsul , lupul,
vulpea, hermelina, nevăstuica, ursul brun, castorul, iepuerele alb, etc., căror li se adaugă
unele mamifere specifice acestui continent: bizonul, boul moscat, viezurele american,
sconcsul, ondatra, opossum-ul etc.
 Marea întindere a gheţarilor, tundrelor şi pădurilor de conifere, precum şi clima aspră
explică numărul nu prea abundent de specii faunistice.
Făcând parte din regiunea holarctică, cea mai întinsă regiune biogeografică a Terrei,
alături de Europa, nordul Africii şi zona nordică şi centrală a Asiei, America de Nord este
împărţită în urmatoarele regiuni faunistice:
Regiunea tundrei şi a gheţurilor persistente cuprinde nordul Canadei, Alaska,
Arhipelagul arctic canadian şi Groenlanda. Mamiferele caracteristice sunt: boul, ursul alb,
renul, vulpea polară, iepurele alb etc. Dintre păsări : potârnichea albă şi potârnichea de
tundră, pescăruşul alb etc. Printre mamiferele Oceanului Ingheţat se numără foca, morsa
obeză, ottaria (în dreptul Peninsulei Alaska este pescuită în mod intens) şi balena – pe cale
de dispariţie: aici reptilele lipsesc.
Regiunea pădurii canadiene de conifere ocupă o mare parte din Canada şi Peninsula
Alaska, precum şi unele regiuni din nordul S.U.A şi este populată de o faună mai bogată
decât cea din tundră, dar insuficient reprezentată în comparaţie cu vastitatea acestei păduri.
Dintre animalele caracteristicile enumerăm : elanul, zibelina americană, lupul, vulpea roşie,
hermelina, porcul spinos arboricol (ursonul) jderul mare, veveriţa roşie, veveriţa zburătoare,
sconcsul etc. Iepurele alb, renul şi potârnichea albă sunt comune tundrei şi pădurii canadiene,
iar râul şi castorul sunt animale ce aparţin numai pădurii; reptilele sunt puţine şi de mici
dimensiuni.
Regiunea pădurilor de foioase şi a pădurilor subtropicale se întinde în jumătatea
estică a S.U.A, unde trebuie menţionaţi: opcssum-ul, râsul roşu, cerbul de Virgina, veveriţa
cenuşie, veveriţa zburătoare, curcanul sălbatic etc.; sunt pe cale de dispariţie râsul comun şi
ursul brun. Comune pădurii de foioase şi celei de conifere sunt: sconcsul, vulpea, hermelina,
veveriţa roşie, veveriţa mare etc. Spre sud, în pădurea subtropicală, dispar: veveriţa, castorul,
ondatra, în schimb apar: papagalii, broasca ţestoasă uriaşă şi numeroase specii de reptile,
printre care şi aligatorul (Aligator mississippiensis).
Regiunea preriilor şi a podişurilor cu deşeuri ocupă unele părţi din sudul Canadei,
centrul şi vestul S.U.A, o mare parte din Podişul Mexicului şi, parţial, Peninsula California.
Printre animalele de stepă se află bizonul (Bison bison), păstrat numai în rezervaţii naturale,
vulpea de prerie, anticapra, lupul de prerie, viezurele american, cerbul-catâr, jaguarul (în
Mexic), popândăul, căţelul de prerie, dihorul de stepă, iar ca animale de deşert: vulpea cu
urechile lungi, iepurele cu coadă neagră, şobolanul săritor; printre reptile se numără şopârla
veninoasă, şarpele cu clopoţei etc.
Regiunea podişurilor intramontane din vestul S.U.A şi a pantelor sierrelor
mexicane este populată de diferite specii de cerbi, veveriţe, iepuri, vulpi şi lupi, de bursucul
american, vidra, castorul de munte, puma, ultima fiind răspândită din Canada până în
Patagonia.

AMERICA DE SUD
PARTE COMPONENTĂ A UNUI SINGUR CONTINENT
AMERICA
Este ştiut că în emisfera sudică oceanul este precumpănitor, acoperind 81% din totalul
acesteia. America de Sud ca dealtfel şi celelalte mari continente sudice (mai puţin Oceania şi
Antarctida) sunt foarte masive în partea lor nordică dar se termină ascuţit spre sud prin câte o
peninsulă cum ar fi: America de Sud – prin Patagonia şi Ţara Focului, Africa – prin Africa
sudică, iar Australia – prin peninsula din sud-est, continuată cu insula Tasmania.În toate
continentele sudice, cu excepţia Americii de Sud, în aspectul reliefului predomină podişurile.
Toate în afară de Antarctida, prezintă regiuni cu vegetaţie luxuriantă pe de o parte şi deşerturi
întinse de natură tropicală pe de altă parte.
America de Sud : Aşezare geografică : America de Sud se situează în emisfera
sudică exceptând nordul său extrem care trece de Ecuator (ca şi America Centrală)* având
extinderea maximă între tropicul de sud şi ecuator .
Punctul cel mai nordic este Capul Gallinas (12°25’N), iar cel mai sudic punct continental este
capul Frowart, situat pe ţărmul nordic al strâmtorii Magellan (53°54’ lat.sud.), sau, dacă luăm
în calcul şi arhipelagul Ţara de Foc atunci este capul Hoorn la 55°51 lat.sud. Deci, America
de Sud se extinde, de la nord la sud, pe aproape 70° insumând peste 7.500 km, lungime reală
(care în linie dreaptă înseamnă 5.500 km).
În longitudine blocul continental se desfăşoară între capul Parina (81°19’ long. vestică la
Oc.Pacific) şi Capul Branco, de pe coasta atlantică (34°48’ long.vest) atingând 5.150 km în
zona lăţimii maxime.
Suprafaţa: În limitele menţionate, America de Sud însumează o suprafaţă de 18.280.000 km²
mai mare decât fiecare dintre continentele Europa, Australia şi Antarctica.
Poziţia geografică şi întinderea Americii de Sud au mari implicaţii în circulaţia
generală a aerului troposferic nu numai la nivel local ci şi la nivel global.
Caracterele generale ale reliefului Americii de Sud: Etapele principale de
dezvoltare geologică-paleogeografică a teritoriului Americii de Sud permit înţelegerea
aspectului actual al reliefului major al acestei părţi a Americii, întrucât caracterul diferit al
fundamentului se reflectă puternic în suprafaţa topografică actuală. Astfel cea mai mare parte
a continentului (75%) o constituie:
Estul Extra Andin format din două trepte format din două trepte de relief: treapta
înaltă a podişurilor Guianelor, Braziliei şi Patagoniei unde platforma străveche apare la zi în
multe locuri, puternic şlefuită de agenţii subaerieni şi treapta joasă a câmpiilor: Orinoco,
Amazonia, Gran-Chaco şi La Plata, unde fundamentul reprezintă partea scufundată a
platformei, acoperită cu depozite marine şi continentale din ce în ce mai noi. Treapta
intermediară a podişurilor, prezintă altitudini medii de 600-800 m, este puternic nivelată şi
fragmentată, strabatută pe latura ei estică de vechi sierre cu aspect montan, pe când treapta
cea mai coborâtă a câmpiilor are altitudine medie de 0-200
m şi relief relativ uniform.
Vestul Andin adică restul continentului de
cca.25% reprezintă faţatda pacifică a acestuia şi este
format din: cordilierele montane înalte (alt.mijlocie, 4000-
5000 m) şi din podişurile înalte intraandine, cu altitudine
medie de 3000 m.
Din punct de vedere structural şi tectonic există un
contrast izbitor între cele două mari compartimente
continentale: Estul Extraandin şi Vestul Andin.

Fig. II.5,. Caracterele generale ale reliefului (Principalele

trepte morfologice):

*
America Centrală face obiectul studiului individual
 A. Estul Extraandin: 1. treptele câmpiilor cu altitudine medie de 200 m; 2. treapta podişurilor şi
piemonturilor de diferite origini, cu altitudini medii 600-800 m;
B. Vestul Andin: 3. treapta montană şi a podişurilor înalte intraandine cu altitudine medie de 3000-5000 m

Clima Americii de Sud:Clima Americii de Sud este foarte nuanţată datorită modului
variat în care se cuplează cei trei factori genetici ai climei: radiaţia solară; circulaţia
atmosferei şi natura suprafeţei subiacente.In regionarea climatică a Americii de Sud se disting
două subregiuni:
-Subregiunea climatică ecuatorială ocupă Amazonia, părţile sudice ale Podişului Guianelor
şi părţile nordice ale Podişului Braziliei. Clima este constant umedă şi caldă, amplitudinile de
temperatură sunt foarte reduse (2°), iar ploile cu caracter zenital, variază anual între 1.500-
3.200 mm. La Manaus, confluenţa lui Rio Negro cu Amazonul, în partea aproximativ centrală
a subregiunii, temperatura medie anuală este de peste 25°C, iar precipitaţiile medii ating
2.042 mm.
- Subregiunile climatice subecuatoriale, de nord şi de sud, ocupă Câmpia fluviului
Orinco, cea mai mare parte din Podişul Guianelor şi a Podişului Braziliei unde există două
anotimpuri: ploios şi secetos. Temperatura este ridicată tot anul, dar mai ales în anotimpul
secetos, iar diferenţele de temperatură între anotimpuri sunt numai de câteva grade.
Precipitaţiile medii anuale variază de la ţărmul Atlanticului spre interiorul acestor subregiuni;
astfel, la Recife (pe coastă) temperatura este moderată, precipitaţiile însumează 1.397 mm, pe
când la Corumba (spre vest) diferenţele de temperatuă între anotimpuri sunt mai mari, iar
media precipitaţiilor anuale scade la 1.019 mm.
Aceste două subregiuni climatice flanchează la nord şi la sub subregiunea climatică
ecuatorială; ele se datoresc fenomenului de „mutare” anotimpuală a alizeelor pe cele două
emisfere, în funcţie de mişcarea de revoluţie a Pământului.
Regiunea climatică tropicală şi subtropicală se desfăşoară în ţinuturile Estului Extrandin
între 20 şi 35° lat.sudică (Grand-Chaco, Pampasul nordic, partea sudică a Podişului Braziliei,
până la latitudinea estuarului La Plata). Se individualizează prin temperaturi predominant
subtropicale, prin umiditatea care scade, de asemeni, de la ţărm spre vest, până la poalele
Anzilor. Dominante sunt precipitaţiile de vara australă, care scad – în aceeaşi direcţie – de la
1.000 mm până la 400 mm. În partea vestică a regiunii temperatura este mai ridicată în timpul
verii australe (23-25°C), iar iarna coborând până la 8°C-10°C.
În anotimpul rece al anului, în această regiune climatică, se observă pătrunderea de aer rece
dinspre Patagonia, care poate aduce geruri mari deşi este o regiune de latitudini mijlocii. La
Rio Grande, pe coasta atlantică, temperatura medie anuală nu prezintă prea mari diferenţe
între anotimpuri, iar precipitaţiile însumează peste 1200 mm anual.
Regiunea climatului temperat de sud acoperă Pampasul argentinian şi aproape întreaga
Patagonie, mai puţin partea sudică. Este un climat temperat propriu-zis, unde temperatura
este moderată, însă cu diferenţe între anotimpurile extreme; temperatura medie a verii
australe se menţine între 16-18°C. În anotimpul de iarnă australă, masele de aer reci dinspre
Antarctica scad mult temperatura, producând geruri generale de până la -33, -35°C, ele
putând dura 6-7 luni anual.
Regiunea climatică rece-polară încheie seria regiunilor şi subregiunilor climatice din Estul
Extraandin. Se întinde în: Patagonia de sud, Ţara de Foc şi Arhipelagul Falkland. Latitudinea
mare, apropierea de Antartica îngheţată, masele reci de aer ce înaintează tot anul dinspre sud,
explică temperatura coborâtă în tot timpul anului şi precipitaţiile, mai ales, sub formă de
ninsoare. La Ushuaia, pe ţărmul sudic al Ţării Focului precipitaţiile anuale nu depăşesc
800mm.

În Vestul Andin, în funcţie de latitudine, poziţia faţă de ocean şi altitudine, se disting, de

asemeni, o serie de regiuni climatice, care repetă, oarecum, pe cele din Vestul Americii de
Nord, de la latitudini mari spre cele mici şi anume regiuni climatice care se succed în directia
nord-sud astfel:
Regiunea climatică vest-columbiană are climă ecuatorială extrem de umedă, cu precipitaţii
mai abundente pe pantele vestice ale munţilor, expuse spre Pacific; aici anual pot cădea până
la 10.000 mm de ploaie, în timp ce pe câmpia litorală pacifică, joasă, plouă mult mai puţin.
Precipitaţiile sunt aduse de musonul local de sud-vest, au caracter constant, iar temperatura
medie anuală este destul de ridicată (25-26°C). La Andagoia, la poalele Cordilierei
columbiene, media precipitaţiilor anuale este de 7.140 mm, iar temperatura medie anuală de
peste 30°C.
Regiunea climatică vest-ecuadoriană se desfăşoară în continuarea precedentei, între ecuatod
şi 5° lat.sudică; aici, datorită cauzelor locale, climatul este tropical de savană, cu veri umede
şi ierni uscate.
Regiunea climatică tropicală de semipustiu şi pustiu, a litoralului de vest este cuprinsă între 5
şi 30° lat.sudică. Se caracterizează prin lipsa aproape totală a precipitaţiilor, media anuală
variind în sudul regiunii între 1 şi 4 mm. Regiunea climatică este condiţionată de regimul
anticiclonic tropical, precum şi de curenţi rece al Perului. Umiditatea relativă a aerului
maritim tropical atinge 82%, însă aceasta nu se degajă decât în timpul iernii şi primăvara şi
numai sub formă de ceaţă. La 20° lat.sudică, în partea cea mai scobită a Americii de Sud în
golful Arica, temperatura mediejie ianuarie este numai de 21°C, iar cea de iulie (iarnă sudică)
- de 15°C. între 20°şi 28° lat. sudică, în condiţiile arătate, s-a format deşertul Atacama,
restrâns în suprafaţă şi singurul pustiu tipic din America de Sud, deşi se situează în apropierea
ţărmului Pacificului.
Regiunea climatică subtropicală (mediteraneeană) se extinde pe litoralul de nord-vest al
statului Chile, între 30-40° lat.sudică. Iarna este ploioasă, condiţionată de activitatea
ciclonală, iar vara (australă) uscată. Se aseamănă cu regiunea climatică californiană din
America de Nord. Acelaşi curent rece Humboldt, mai atenuat însă, face ca şi aici să scadă
temperatura medie anuală a litoralului; la Valparaiso, în ianuarie (vara australă), media
temperaturii este de 17°6C, având caracter de uniformitate. La aceeaşi latitudine, mai către
est în depresiunea longitudinală chiliana, situată între lanţul montan coastal şi Anzii chiliano-
argentinieni, clima este ceva mai continentalizată şi anume: la Santiago, temperatura medie în
ianuarie este de 20°4 C, iar în iulie de 7°9 C; tot aici, precipitaţiile însumează 350 mm anual,
pe când la Valparaiso, pe câmpia litorală, 454 mm.
Regiunea climatică temperat-oceanică se desfăşoară pe latura vestică a statului Chile, la sud
de 40° lat.sudică. Precipitaţiile variază, în funcţie de altitudine şi relief între 3.000 şi 6.000
mm, şi sunt aduse de vânturil dominante de vest. Temperatura variază puţin de la un anotimp
la altul şi anume: în ianuarie 14° în nord şi 8°5 C în sud; în augustn respectiv 7 şi 4° C.
Aceeaşi succesiune a tipurilor climatice se întâlneşte şi în spaţiul podişurilor andine,
distingându-se bine două mari regiuni climatice.
Regiunea climatică alpin-ecuatorială care cuprinde podişurile intraandine ale Columbiei şi
Ecuadorului, are amplitudini termice anuale mici şi chiar foarte mici (0-1°), dar precipitaţii
abundente de 1.000-1.500 mm (cu maxime valorice primăvara şi toamna).
Regiunea cu climă montană uscată ocupă podişurile Perului şi Boliviei. Aici, precipitaţiile
scad până la 400-500 mm anual iar în nord-vestul Argentinei muntoase chiar până la 150-200
mm. Precipitaţiile cad din noiembrie până în aprilie. Amplitudinile de temperatură sunt mult
mai mari, cele diurne putând atinge 20°. Instabilitatea atmosferică este specifică acestei
regiuni climatice: în timpul zilelor senine, călduroase, pe neaşteptate, pot să apărea furtuni
puternice.
Apele continentale (râuri, lacuri, glaciaţia actuală): America de Sud se
caracterizează printr-o reţea hidrografică bine dezvoltată, densă, condiţionată de poziţia
geografică a continentului, de extensiunea mare a uscatului, de dispunerea în sensul
meridianelor a treptelor principale ale reliefului, precum şi de condiţiile climatice favorabile.
Ansamblul acestor factori au determinat formarea unei reţele hidrografice extinse în partea
nordică a continentului, mai ales în spaţiul marilor câmpii, dar mai restrânse.
Cumpăna de ape principală între cele două bazine oceanice mărginaşe - Pacific şi Atlantic,
trece de-a lungul Anzilor, necoincizând totdeauna cu linia crestelor celor mai înalte.
Tectonica, eroziunea regresivă şi captările sunt cauzele principale ale acestui fapt. Cumpăna
principală de ape este foarte aproape de Pacific şi la mare distanţă de Atlantic. De aceea în
Pacific se varsă râuri scurte şi repezi, cu pantă mare de scurgere şi fără prea mare importanţă
economică, pe când spre Atlantic şi Marea Caraibilor se dirijează toate marile sisteme
hidrografice ale continentului american.
In afară de aceste două mari bazine - Pacific şi Atlantic - cu reţea de râuri exoreică*), există
suprafeţe restrânse cu reţea hidrografică endoreică (cu scurgere spre interiorul continentului)
sărăcăcioasă. Este cazul părţilor centrale ale podişurilor înalte andine.
a) Reţeaua hidrografică tributară Oceanul Pacific. Aceasta este compusă din râuri scurte ce
fragmentează Cordiliera pacifică andină din apropierea ţărmului, precum şi îngusta câmpie
litorală; panta de scurgere este mare pe versantul vestic al cordilierei, dar în câmpia litorală
devine destul de redusă.
Râurile componente prezintă aspecte hidrologice diferenţiate în direcţia nord-sud astfel: In
sectorul central râurile sunt scurte, au caracter temporar, datorită condiţiilor climatice, iar de
cele mai multe ori nu ajung să se verse în Pacific, întrucât sunt intens folosite pentru irigaţii;
în sectoarele de nord şi de sud, râurile au lungimi mai mari, au caracter permanent şi, în
cursul lor inferior îşi domolesc mult apele datorită micşorării pantei de scurgere; în sectorul
sudic, în afară de cele menţionate, râurile chiliene, prin eroziune regresivă şi captări
succesive, au traversat Anzii chiliano-argentinieni, captând o serie de alte râuri, precum şi
unele lacuri glaciare patagoneze (lacurile Buenos-Aires, Toro, San Martin, etc).
b) Reţeaua hidrografică tributară Atlanticului şi principalele bazine hidrografice. Aceasta
este cea mai extinsă în suprafaţă, ocupând peste 90% din întinderea continentului; este
formată din cele mai mari sisteme hidrografice: Amazonul, Orinoco şi Parana.
- Amazonul străbate câmpia imensă cu acelaşi nume în direcţia generală vest-est; este unul
dintre cele mai mari fluvii ale planetei, având peste 5.500 km lungime, sau, aproape, 6.500
km, socotind de la izvoarele lui Ucaayali ce se varsă în Maranon acesta fiind considerat de
unii autori ca obârşie a fluviului Amazon. Debitul mediu anual este de 3.160 km3, iar debitul
mediu pe secundă atinge 120.000 m3. Suprafaţa bazinului Amazonului depăşeşte 7 mii. km2,
primind numeroşi afluenţi pe ambele părţi, care-i aduc importante cantităţi de apă, în
condiţiile climatice favorabile menţionate. Afluenţii principali, pe stânga, sunt mai scurţi au
debitul mai redus, şi se numesc Yapurâ şi Rio Negro; pe dreapta, sunt: Madeira, Xingu,
Tapajos, etc. Caracteristic este şi faptul că, mai ales, afluenţii ce-i vin din Podişul Braziliei
fac, în profilul lor longitudinal, numeroase cascade şi rupturi de pantă, ca urmare a tectonicii,
litologiei şi eroziunii regresive.

*)
care are scugere în ocean
- Orinoco, cu afluenţii săi de pe ambele părţi, fragmentează câmpia cu acelaşi nume; are
regim variabil (subecuatorial), cu mari variaţii de debit şi de nivel, în funcţie de anotimpul
ploios şi secetos. Suprafaţa bazinului atinge 1 mii.km2, iar lungimea 2.400 km. Se varsă în
Atlantic în faţa insulei Trinidad, unde şi-a creeat o întinsă deltă joasă şi mlăştinoasă. Este
legat de sistemul Amazonului printr-un canal, parţial antropic, peste o joasă cumpănă de ape.
Diferenţele de nivel ale apelor între vară şi iarnă, pot atinge 15m.
- Parana constituie un sistem hidrografic tipic de câmpie. Regimul său este complex - nivelul
maxim se produce în luna mai şi este o funcţie de ploile de vară din Podişul Braziliei.
Suprafaţa bazinului trece de 4 mii.km2, iar împreună cu afluenţii principali (Paraguay şi
Uruguay) constituie sistemul hidrografic La Plata, ce se varsă în imensul estuar cu acelaşi
nume. Parana, în cursul său superior şi mijlociu, ca şi Uruguay în cel superior fragmentează
partea sudică a Podişului Braziliei; în aceste sectoare, fluviile menţionate sunt folosite numai
pe porţiuni scurte pentru navigaţie, deşi debitele sunt apreciabile, întrucât fac numeroase
praguri.
- Paraguay, cu afluenţii săi, Pilcomayo şi Bermejo, la rândul său, afluent pe dreapta Paranei,
ca şi Rio Salado, sunt fluvii folosite în măsură mai mare pentru navigaţie, fiind ape de
câmpie, ca şi cursurile inferioare ale Paranei şi Uruguayului.
Fluviile componente ale Sistemului hidrografic La Plata se caracterizează prin
oscilaţii mari de debit pe anotimpuri (maximum în ianuarie-februarie şi minim în iulie-
august), în funcţie de precipitaţii.
- Sao Francisco este un alt fluviu important pentru navigaţie. El fragmentează partea nord-
estică a Podişului Braziliei şi prezintă caractere asemănătoare Paranei în sectorul său
superior.
Râurile Patagoniei (Rio Negro, Rio Salado, R.Chubut, etc.) traversează podişul cu acelaşi
nume în direcţia vest-est, având văi adânci, debite reduse, praguri şi cascade. îngheaţă iarna,
de aceea importanţa lor economică este redusă.
Lacurile: În America de Sud lacurile nu sunt prea numeroase în comparaţie cu Africa şi
Australia. Din acest punct de vedere, o serie de factori, printre care se numără - aşezarea
geografică, orientarea treptelor majore ale reliefului, tectonica, neotectonica, structura
geologică şi componenta bioclimatică, au dus la apariţia unei serii de cuvete lacustre de
dimensiuni şi adâncimi diferite. Au origini diferite: tectonice, glaciare, vulcanice sau lagunare
şi se pare că aparţin etapelor de dezvoltare paleogeografică terţiară şi cuaternară.
Mai răspândite sunt primele două tipuri: cele tectonice şi glaciare, specifice, respectiv,
orogenului andin şi Podişului scund al Patagoniei. Printre cele mai importante lacuri tectonice
se numără, în Anzii Nordici, lacul Maracaibo, lacul Valencia situat într-o depresiune
intramontană, apoi în Anzii Centrali o serie de lacuri tectonice ale căror caractere corespund
condiţiilor fizico-geografice ale acestor regiuni, printre care mai importante sunt Titicaca,
Poopo, Coipasa.
Lacurile glaciare: lacurile componente ale acestui tip genetic, unele se scurg, prin emisari,
spre Pacific, însă cele mai multe spre Atlantic; după Quensel (1910), acest fenomen s-ar
datora adâncirii excesive de către gheţari a unor înşeuări mai joase, situate în zona obârşiilor
văilor preglaciare.
Suprafeţe mlăştinoase, sărăturoase apar în America de Sud mai mult decât în alte
continente, purtând numele de "Salar". Ele se formează în condiţiile unui climat uscat, cu
precipitaţii relativ reduse dar cu evaporaţie excesivă. Regiunile cele mai bogate în astfel de
"Salare" sunt cele andine cuprinse între 15 şi 26° lat.sudică; asemenea salares sunt sau nu
legate între ele, cu sau fără afluenţi, în diferite grade de înmlăştinire. O a doua regiune
importantă cu salares s-a format la poalele estice ale Sierrei de Cordoba şi, ceva mai la nord,
în spaţiul lui Gran Chaco de vest.
O altă categorie de lacuri, se întâlnesc în albiile majore ale marilor fluvii sud-americane
(Amazon, Paranâ, Orinoco, etc).
Lagunele, cea de a patra categorie de lacuri, însoţesc litoralul atlantic al continentului. Ele se
află în diferite stadii de izolare, au un peisaj diferenţiat în funcţie de latitudine, adesea fiind
trnasformate antropic în scopuri turistice şi terapeutice. Printre cele mai importante sunt cele
de-a lungul litoralului Uruguayului, Braziliei şi Guianelor (Lagua dos Patos, Mirim, Sombrio,
etc).
Ghetarii sud-americani: Comparând arealul glaciar cuaternar cu cel actual, se poate observa
că cel cuaternar are o extensiune mult mai mare. Modificările climatice post-cuaternare,
definitivarea zonelor climatice, deşi şi în actual se află într-un stadiu de stabilitate relativă, au
restrâns mult spaţiul glaciar, făcând să oscileze, în acelaşi timp, limita inferioară a zăpezilor
persistente. Se constată o ridicare a acestei limite dinspre nord şi sud spre ecuator.
Astfel în Anzii Venezuelei limita zăpezilor persistente se află la aproximativ, 4.600-4.700 m,
mai spre sud, în Anzii Columbiei, limita inferioară se situează la peste 4.600 m, iar în acest
compartiment montan o serie de vârfuri trec această limită, individualizându-se etajul "Tierra
gelada"; în Anzii Ecuadorului, deşi altitudinile depăşesc 6.000 m, regiunea situată în ţinuturi
cu temperaturi ridicate, zăpezile sunt reţinute tot anul, iar limita lor inferioară se menţine în
jurul a 5.000 m.În spaţiul Anzilor Centrali, în regiunea Cordilierei orientale, se întâlnesc la
5.000m altitudine gheţari de diferite mărimi. Opus acesteia, la aceeaşi latitudine, în regiunea
Cordilierei occidentale, puţine înălţimi depăşesc limita inferioară a zăpezilor persistente. Pe
podişurile interioare andine, înalte, o serie de lanţuri montane poartă gheţari ce coboară în
unele locuri sub 4.800 m. În afară de acestea, reţeaua hidrografică actuală din spaţiul Anzilor
chiliano-argentinieni este alimentată, în mare măsură, de apa provenită din topirea gheţarilor
în anotimpul de vară australă; în Ţara Focului, situată şi mai la sud, gheţarii se întâlnesc chiar
la 2.000 m altitudine.
Vegetaţia:America de Sud se caracterizează printr-o mare varietate a florei, ca urmare a
particularităţilor de dezvoltare paleogeografică, dar şi datorită condiţiilor actuale fizico-
geografice extrem de diferite.
Flora tropicală a continentului s-a dezvoltat neîntrerupt din mezozoic şi până în actual, fără să
fi fost influenţată de glaciaţia cuaternară sau de oscilaţii puternice climatice, cum s-a
întâmplat în continentele nordice. Totodată, covorul actual vegetal s-a dezvoltat izolat de al
celorlalte mase continentale. Varietatea florei, vechimea şi gradul pronunţat de endemism se
datoresc tocmai acestui fapt, iar influenţa activităţii umane asupra vegetaţiei a fost mai
redusă; rezultatul constă în faptul că, atât vegetaţia cât şi solurile şi fauna s-au conservat
destul de bine.Flora Americii de Sud a dat omenirii numeroase plante de cultură foarte
preţioase, printre care se numără: cartoful, arborele de cauciuc (Heveabrasiliensis), arborele
de chinină, arbustul de cafea, care se cultivă azi în numeroase regiuni de pe planetă.
Marile regiuni floristice şi principalele formaţiuni filogeografice
Din punct de vedere fitogeografic America de Sud ţine de două mari regiuni floristice şi
anume: neotropicală şi antarctică. Prima are unele elemente comune cu Africa, fapt care
atestă legătura dintre aceste continente în decursul istoriei lor geologice. Cea de a doua se
desfăşoară pe suprafeţe restrânse din sudul continentului şi anume de la 40° lat.sudică spre
sud. Similititudinile floristice din extremul sud al Americii de Sud, cu Africa, Australia şi
Noua Zeelandă arată acelaşi lucru, că în cursul istoriei geologice a acestora au existat strânse
legături.
Regiunea neotropicală ocupă cea mai mare parte a continentului, până la 40° lat.sudică în
timp ce Regiunea antarctică se extinde puţin în sudul continentului (în Podişul scund al
Patagoniei şi în părţile mai înalte ale Anzilor Sudici).La rândul său, Regiunea neotropicală se
subdivide în: A. Subregiunea andină şi B. Subregiunea tropicală (A.G.Voronov, 1963).
A. Subregiunea andină se evidenţiază prin etajarea pe verticală, vegetaţia fiind formată în
mare măsură din aceleaşi elemente neotropicale, dar cu variaţia asociaţiilor în funcţie de
altitudine şi latitudine:
• Pe litoralul pacific, în direcţia nord-sud, se succed următoarele formaţiuni pădurile:
tropicale umede apoi savana care trece însă repede spre vegetaţia de semipustiu şi pustiu,
apoi vegetaţia mediteraneeană oceanică şi temperată oceanică.
• Pe pantele estice andine, etajat, se dezvoltă un fel de pădure de tip Selvas până la 25°
lat.sudică, însă cu modificări impuse de schimbările climatice. Aici se remarcă împuţinarea
speciilor, în funcţie de altitudine şi de latitudine.
• Pe podişurile intraandine se remarcă existenţa stepelor alpine, care, local, sunt cunoscute
sub denumirea generică de "punas". Aici, printre gramineele caracteristice se întâlneşte colilia
de munte (Stipa ichu), iar dintre plantele cu spini ce constituie mărăcinişuri sunt acaciile şi
unii cactuşi.
• Marile înălţimi andine din spaţiul acestei subregiuni se caracterizează prin vegetaţie în
componenţa căreia intră forme biologice adaptate (Maia, Merope, Lysipona, etc).
B. Subregiunea tropicală este cea mai extinsă, ocupând în întregime Estul Extraandin,
începând din nordul continentului, până la 40° lat.sudică. Zonalitatea latitudinală a
formaţiilor vegetale este specifică şi strâns legată de schimbările climatice în acelaşi sens.
Principalele formaţii sunt următoarele:
1-Selvas, pădurea ecuatorială umedă, ocupă o mare parte din America de Sud şi anume
Amazonia, sudul Câmpiei Orinocului, părţile sudice ale Podişului Guianelor ca şi pe cele
nordice ale Podişului Braziliei, şi Câmpia litorală pacifică de pe teritoriul statelor Columbia şi
Ecuador. Această formaţie corespunde climatului ecuatorial, dar şi celui subecuatorial unde
cad ploi abundente aduse, mai ales, de musoni locali. Prezintă mare varietate de arbori
dispuşi în etaje de diferite înălţimi, cel mai coplex fiind etajul superior. În spaţiul
interfluviilor, mai ales, al celor neinundabile, arborii sunt dispuşi în 12 etaje, cei mai înalţi
atingând 80-110 m.
În spaţiul Selvas-ului, circa trei sferturi din numărul speciilor sunt endemice*, iar arborii
componenţi urcă pe versanţii montani şi ai podişurilor înconjurătoare până la 1000-1500 m,
fără ca formaţia să sufere prea mari transformări. La altitudine mai mare însă, Selvas-ul se
transformă în pădure ecuatorială de munte, mai săracă, cu varietate mai mică de specii şi de
copaci mari. Pe de altă parte, în luncile râurilor, largi şi inundabile, pădurea ecuatorială este
denumită "Igapo", cea de pe interfluvii poartă numele de "Ete", iar "Caatingas", mai rară şi
mai scundă, ocupă partea nord-estică a Podişului Brazilie.
• Llanos constituie savana ecuatorială din America de Sud, se întâlneşte pe Câmpia Orinoco,
în părţile centrale mai coborâte ale Podişului Guianelor şi ale Podişului Braziliei. Trecerea
între pădurea ecuatorială şi llanos se face gradat în funcţie de modificarea climei, iar pe
Podişul Braziliei, între aceste două formaţii se dezvoltă o zonă de tranziţie formată din
palmieri puri.
• În partea sudică, la latitudinea corespunzătoare, în Podişul Braziliei, savanele, formate din
graminee înalte, sunt cunoscute şi sub denumirea de Campos. În Campos vegetaţia
arborescentă ori lipseşte ori este reprezentată prin mimoze, cactuşi, sau arbori xerofiţi
suculenţi.
• Arbuştii de uscăciune spinoşi şi pădurile rare se întâlnesc şi în Câmpia Gran-Chaco. În
componenţa acestora intră multe forme endemice arborescente, care conţin o mare cantitate
de substanţe tanante, Quebracio, fiind specia caracteristică.
• Pădurile subtropicale de araucaria, altă formaţie caracteristică a Subregiunii fitogeografice
tropicale, se întâlnesc şi sud-estul Podişului Braziliei, dezvoltându-se ca urmare a
precipitaţiilor abundente. În componenţa acestora intră şi aşa numita "Yerba mate", ceaiul
localnicilor.
• Pampas-ul, stepa subtropicală, este caracteristică unei mari părţi din Câmpia La Plata,
desfăşurându-se la sud de 30° lat.sudică. Se compune dintr-o vegetaţie de graminee, în care
predominante sunt speciile de colilie, ca şi mai la sud, în stepele patagoneze componente
regiunii fitogeografice antarctice, cu deosebirea că în Pampas gramineele vegetează tot
timpul anului.
• În partea vestică a Pampas-ului, pe măsura aridităţii climatului, se dezvoltă vegetaţia
stepelor subtropicale şi a deserturilor subtropicale.
Regiunea floristică antarctică ocupă o suprafaţă restrânsă în America de Sud şi anume
de la 40° lat.sudică spre sud. Aceasta se poate divide în două subregiuni:
C. Subregiunea andină care se caracterizeazeă prin pădurea subantarctică veşnic verde
formată din mai multe etaje şi foarte bogată în specii. Se întâlneşte pe versantul sud-vestic al
Anzilor chilieni cu climă oceanică, cu diferenţe mici de temperatură între anotimpurile
extreme şi cu mare cantitate anuală de precipitaţii. Este o pădure veche, în spaţiul ei abundă
lianele, muşchii şi lichenii, iar printre coniferele cu tulpini înalte sunt răspândite spaţii de
foioase semperviriscente. Ea urcă pe versanţii montani până la 2000m altitudine, după care,
mai sus, se întâlnesc păşunile alpine cu prezenţa unor genuri holarctice în amestec cu genuri
antarctice. Această pădure înaintează până în Ţara Focului, însă altitudinal numai până la
1000 m, iar compoziţia lor este destul de eterogenă.
D. Subregiunea patagoneză se caracterizează printr-o vegetaţie xerofită pronunţată, în care
predominante sunt ierburile tari şi diferiţi arbuşti xerofiţi cum sunt cactusul şi mimozele. Se
întinde în Podişul scund al Patagoniei în condiţii climatice mai aspre, ca şi pe pantele estice
ale Anzilor patagonezi.
Solurile Americii de Sud:constituie un component al structurii fizico-geografice şi, în
acelaşi timp, sinteza complexului de condiţii naturale, deosebit de important pentru viaţa
plantelor şi a societăţii umane în ultima analiză, având ca însuşire esenţială fertilitatea.
În spaţiul acestei mase continentale, condiţiile pedogenetice sunt destul de diferenţiate, fapt
pentru care în Estul Extraandin, ca urmare a dispunerii aproximativ zonale a complexului de
condiţii naturale, solurile urmează aceeaşi zonalitate latitudinală; în schimb, în Vestul Andin
dispunerea tipurilor principale genetice de soluri prezintă o etajare destul de clară.
În ce priveşte repartiţia principalelor tipuri genetice de soluri pe cele două mari
compartimente continentale se remarcă faptul că în Estul Extraandin s-au dezvoltat pe spaţii
imense unele tipuri sum sunt latentele şi solurile de savană. Latentele şi solurile lateritice
podzolite de pădure ecuatorială ocupă spaţiul imens al Amazoniei, până la contactul cu
regiunile mai înalte vecine (Anzii Nordici şi Centrali la vest, Podişul Guianelor la nord şi al
Braziliei la sud).
Fauna: Diversificarea condiţiilor naturale ecologice şi endemismul
Ca urmare a diversităţii condiţiilor naturale pe întinsul Americii de Sud (de la păduri
ecuatoriale de tip Selvas, la savane de tip Llanos şi Campos, la Pampas şi stepe temperate,
până la regiunile subalpine şi alpine) se justifică condiţiile ecologice extrem de variate şi
formarea de biocenoze aparte. Astfel, în zona tropicală sud-americană, în mod special cu
landschafturi deosebit de variate (A.Incze, 1969), fauna este bogată şi diversă la rândul ei:
În general, întocmai ca şi în Africa, în America de Sud regiunile faunistice nu corespund cu
cele floristice, tratate mai sus. Astfel, din punct de vedere faunistic, America de Sud aparţine
unei singure regiuni - Regiunea neotropicală, care, la rândul său, se subîmparte în
Subregiunea chiliano-patagoneză (argentiniană) şi Subregiunea braziliană .
Regiunea faunistică neotropicală sud-americană se caracterizează printr-o faună extrem de
originală, autohtonă, aproape în totalitatea ei endemică* într-adevăr, din cele circa 150 de
familii de mamifere, aproape 40 sunt endemice; acest lucru explică dezvoltarea izolată a
faunei continentului, începând, aşa după cum arată unii cercetători (Th. Arldt, 1938), încă din
mezozoic. în aceste condiţii, pe de o parte, nu există în America de Sud reprezentaţii a
numeroase familii şi genuri din continentele Lumii Vechi (câinele, cabalinele, bovinele,
ovinele, antilopa, elefantul, rinocerul, etc.) pe de altă parte, se întâlnesc marsupiale şi
edentate (forme primitive de mamifere) ca şi în unele continente sudice, ce atestă legături
continui între aceste mase continentale, poate până la sfârşitul cretaciculu.

Figura II.6. America de Sud

*
aparţinând acelui loc şi numai lui
 D. A F R I C A
Situaţia Africii pe harta Pământului este oarecum unică, în sensul că este aproape lipită de
masa enormă formată de Eurasia, dar se află la distanţe foarte mari de celelalte continente:
aproximativ 3000 km până în America de Sud, 3500 km faţă de Antarctida, circa 5000 km
faţă de America de Nord şi 7500 km faţă de Australia, distanţe măsurate între punctele cele
mai apropiate.Marele continent este despărţit de Europa prin Strâmtoarea Gibraltar de 15 km
lăţime, prin care Marea Mediterană comunică cu Oceanul Atlantic. De Asia este practic
sudată prin intermediul Istmului de Suez, în timp de mica mediterană reprezentată de Marea
Roşie, nu este un obstacol major în trecerile de pe un continent pe altul. În rest, Africa se
învecinează cu Oceanul Atlantic în est şi cu cel Indian în vest, cele două oceane fiind
despărţite în dreptul Capului Bunei Speranţe. Întreaga suprafaţă a Africii este de aproximativ
30 milioane km², fiind astfel de trei ori mai mare decât Europa.
Câteva trăsături ale reliefului şi structurii geologice: Ceea ce
impresionează încă de la primul contact cu continentul african, este orizontalitatea
suprafeţelor, pe întinderi foarte mari. Deci câmpiile şi platourile sunt preponderente.
Câmpiile au cea mai largă dezvoltare pe coasta nord-vestică şi pe ţărmul Oceanului Indian.
Platourile sunt întrerupte adesea de cuvete2) care poartă de regulă numele fluviile sau râurilor
ce le traversează şi care sunt bordate de regulă de coline. Se deduce că relieful de joasă
altitudine este cel mai extins în Africa, dar asta nu înseamnă ca formele de relief mai
viguroase, respectiv munţii, lipsesc cu desăvârşire. De exemplu, în estul continentului se
ating înălţimi de 6000 m, iar în nord-vest, de peste 4000 m. Munţii din aceste zone au creste
semeţe care practic formează un unic aliniament, de la vest la est. În Africa Orientală, apar
vulcani în formă de con (Kilimanjaro, 5900 m). Istoria formării uscatului african este foarte
veche, având mai mult de 500 milioane de ani. Practic 90% din actualul continent are ca
soclu, Gondwana (vezi cursul 1), de unde şi predominarea platourilor şi a podişurilor rămase
ca martori prin eroziunea climatică a vechii platforme cristaline. Vulcanismul este foarte
activ şi în afara celui mai vechi, mezo-neozoic din lungul riftului est-african, el apare în
Paleogen, mai ales în insule (ex. vulcanii din Canare). Este deci un vulcanism mai nou, de
caldeira (ex. vulc.Kirunga), iar acest tip de relief vulcanic este net diferit de cel din America
de Sud, unde se întâlnesc platouri vulcanice vechi. Unităţile de relief care se diferenţiază sunt
deci cea de podişuri şi câmpii şi cea înaltă, montană . Unitatea de podişuri şi câmpii are
extindere maximă şi cuprinde deşerturile: Sahara (8 milioane km²), Libiei, Nubiei, Namib în
Sud şi Kalahari, podişurile: Abisiniei, Shaba, Air, Tassili, Bauchi, Darfur şi altele mai mici,
depresiunile Zair şi Bodele, precum şi câmpiile care au
extindere mai mare pe ţărmul estic, mai ales între Pen.
Somalia și Golful Delagoa. Unitatea montană cuprinde:
Munţii Atlas (Atlasul Telian, Atlasul Înalt, Atlasul
Saharian, Anti Atlas) situaţi în nord-vest, având orientare
vest-est; Munţii Scorpiei şi Munţii Capului în Sud,
bordând practic sudul Africii, Munţii Fouta Djallon,
Loma, Nimba, Camerun în est, Munţii Kenya,
Kilimanjaro, Meru, Ruwenzori şi Elgon, pe ecuator, la est
de Depr.Zair, Munţii Ahaggar şi Tibesti în vestul şi sud-
vestul Deşertului Libiei.
Figura II.7, Harta fizică simplificată a Africii

2)
depresiuni de origine geologică
Elemente climatice şi bioclimatice: Cea mai mare parte a Africii este situată între
cele două tropice: Tropicul Racului în nord şi Tropicul Capricornului în sud. Acest lucru duce
imediat la concluzia ca Africa aproape nu cunoaşte ce este acela un sezon rece. Se cunoaşte
deja existenţa calmului din talvegul ecuatorial situat aproximativ deasupra ecuatorului dar şi a
celor două maxime de presiune atmosferică de-a lungul tropicelor precum şi celulele de
deplasare a aerului dinspre tropice spre ecuator (alizeele) la sol şi invers în altitudine, aşa că
nu mai intrăm în amănunte despre circulaţia generală a atmosferei în această regiune.
Indiferent care dintre clasificările climatelor (în funcţie de diverşii autori) o utilizăm,
un fapt este sigur: în Africa se întâlnesc practic toate subtipurile climei calde, astfel: în
nordul Magrebului („Mahrib” – „acolo unde apune soarele”) şi în extremitatea sudică a
continentului se distinge climatul subtropical cu veri uscate şi ierni blânde numit şi climat
mediteranean. De-o parte şi de alta a Tropicului Racului precum şi în zona Tropicului
Capricornului este zona climatului semiarid şi arid. În Republica Africa de Sud, aproximativ
între climatul tropical semiarid şi arid (deşertic) şi cel mediteranean, se mai poate distinge un
climat subtropical semiarid şi arid (S.Ciulache – note de curs, 1993). De o parte şi de alta a
ecuatorului terestru, exista climatul ecuatoriul sau intertropical permanent umed. În vestul
coastei Guineene apare climat intertropical musonic sau subecuatorial (n.n) iar în Africa
central sudică şi estică, precum şi în vestul Madagascarului se distinge un climat intertropical
alternant (după acelaşi autor).
Climatul ecuatorial sau intertropical permanent umed are ca trăsătura absentă
anotimpurilor, datorită conjugării temperaturilor constant ridicate cu precipitaţii abundente
distribuite relativ uniform pe tot parcursul anului.
Mediile termice lunare variază în mod obişnuit între 25° în luna cea mai rece şi 28° în luna
cea mai caldă. Amplitudinile maxime anuale sunt de 3°. Cantitate importantă din energia
calorică a aerului ecuatorial se consumă în procesele de evaporaţie, trecând în starea de
caldură latentă de vaporizare. Consecinţele directe ale procesului de evaporare sunt umezirea
accentuată a aerului (peste 30 gr/m³) şi reducerea sensibilă a temperaturii care depăşeşte rar
ziua, 35°-37°C (cele mai frecvente sunt temperaturile de 25°). Datorită umezelii mari,
contraradiaţia atmosferică este puternică, ceea ce determină micşorarea radiaţiei efective şi
impiedică astfel răcirea nocturnă accentuată a suprafeţei active şi a aerului de deasupra.
Temperaturile minime nocturne coboară foarte rară sub 20°C.Cantităţile medii anuale de
precipitaţii sunt cuprinse între 1000 şi 3000 mm.
Climatul subecuatorial sau „ intertropical musonic” este strâns legat de cel anterior, fiind
caracteristic regiunii de vest a coastei guineene, unde există o circulaţie sezonieră a aerului
umed şi uscat. În sud-vestul Africii este localizat Anticiclonul de Sf.Elena şi ca urmare pe
direcţia sud-nord aerul se deplasează prin intermediul alizeelor. Mai departe în zona vestică a
coastei guineene apare un flux de muson pornind practic din alizee, aerul căpătând în final o
deplasare sud-vest – nord-est în regiunea coastei amintite, dar care pătrunde chiar pânã la
aliniamentul format de munţii Ahagar, Tibesti, Air din Sahara de nord.
În mare, în climatul intertropical musonic se remarcă prezenţa unui anotimp secetos
distinct. Cu toate acestea, rezervele de apă din sol sunt suficiente pentru dezvoltarea şi
menţinerea pădurilor. Temperaturile medii anuale sunt în jur de 20°C, iar maximul termic se
produce în lunile aprilie-mai, deci când nebulozitatea este redusă, perioada corespunzătoare
începerii musonului de vară. Iarna perturbaţiile ciclonice de la latitudini superioare pot
provoca scăderi temporare de temperatură. Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt în jur
de 1500 mm, sezonul ploios fiind vara. Musonul de iarnă este de fapt alizeu şi aduce aer
tropical uscat.
 Nebulozitatea şi precipitaţiile scad brusc, dar umezeala aerului rămâne totuşi ridicată
şi atenuează seceta din sezonul de iarnă. Ca urmare, pădurea caracteristică este foarte
asemănătoare cu cea din regiunea cu climat intertropical umed.
Climatul intertropical alternant, este practic un climat de tranziţie între cel intertropical
umed şi cel musonic pe de-o parte şi climatele tropical arid şi semiarid, pe de alta. Are drept
caracteristică principală, alternanţa anotimpului umed cu cel uscat, contrastele fiind foarte
ample. Anotimpul uscat distinct, ţine pânã la 4 luni pe an şi corespunde iernii din fiecare
emisferă. Temperaturile medii lunare sunt între 18° şi 25°C. Luna cea mai caldă corespunde
sfârşitului primăverii (mai) sau începutului verii (iunie). Un al doilea maxim termic poate
apărea la sfârşitul sezonului ploios. Radiaţia solară este intensă şi ca urmare temperaturile
sunt foarte ridicate. Amplitudinile diurne sunt şi ele foarte ridicate, mai ales iarna, în sezonul
secetos, când temperaturile pot ajunge ziua la 25° ÷ 30°C, iar noaptea scad pânã la 15°C.
Vara, diminuarea insolaţiei datorită nebulozităţii mari, face ca temperaturile să nu crească
prea mult ziua, iar creşterea intensităţii radiaţiei atmosferice (datorate umezelii aerului)
împiedică răcirile prea mari noaptea. Condiţiile în general monotone, apăsătoare din
interiorul continentului, sunt înlocuite în regiunea costieră de atmosferă răcoroasă şi plăcută
datorită brizelor.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt de 1000 – 1500 mm, dar în luna cea mai umedă
pot să se depăşească aceste valori. Precipitaţiile sunt asociate uneori cu furtuni şi oraje. În
sezonul uscat, starea timpului seamană cu cea din deşerturile tropicale, fiind punctată numai
de averse sporadice. Alternanţa celor două anotimpuri este dată de predominarea maselor de
aer oceanic instabil şi umed şi a celor continentale, uscate în anotimpul secetos.
Asociaţiile vegetale tipice sunt cele de savană, fiind savane umede (cu arbori şi ierburi
înalte) la periferia dinspre ecuator şi savane uscate (cu arbori ce îşi pierd frunza în sezonul
uscat şi cu ierburi scunde) asociate cu stepe, în cazul apropierii de semideşerturi, deci la
periferia dinspre tropice.
Climatul tropical semiarid şi arid se caracterizează prin insuficienţa sau lipsa ploilor. În
âaceste zone acţionează masele de aer din atmosfera înaltăale zonei subtropicale. Chiar şi
acolo unde apar depresiuni barice datorate încălzirii excesive a aerului din troposfera
inferioară, stratul de convecţie ramâne subţire, puternicele depresiuni din troposfera
superioară ramânând atotstăpânitoare şi extinzând condiţiile aride până la latitudinile
alizeelor. Regiunile cu climat semiarid au dezvoltare mare în Africa, mai mare decât în
cazul celor cu climat tropical arid şi ele se întind sub forma a două zone ce mărginesc Sahara
la nord şi la sud, precum şi o zonă de formă neregulată, la nord şi est de Kalahari, în Angola,
Namibia, Zambia, Botswana şi Africa de Sud.
În general în regiunile cu climat tropical arid precipitaţiile lipsesc sau sunt reduse
datorită uscăciunii mari a aerului şi nivelului foarte înalt al temperaturii de condensare.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt sub 200 mm. Condiţiile de ariditate
specifice deşerturilor tropicale în general sunt accentuate în regiunile litorale aflate sub
influenţa curenţilor oceanici reci. Dar în interiorul deşerturilor tropicale există pe alocuri
secete la fel de severe. Astfel la Luxor în Egipt, media anuală a precipitaţiilor este de 0,5 mm.
Ploile şi aşa foarte rare nu reuşesc să atingă totdeauna suprafaţa terestră, evaporându-
se înaintea impactului, iar fenomenul se numeşte Virga. Soarele străluceşte aproape tot
timpul, iar suprafaţa terestră, mai ales când este acoperită cu nisip (cu albedo mare), se
încălzeşte excesiv, atingând chiar temperaturi mai mari de 80°C.
Dimpotrivă, noaptea lipsa vaporilor de apă şi a norilor favorizează creşterea radiaţiei efective
şi răcirea suprafeţei terestre până la 0°C, uneori ziua se înregistrează frecvent 44° ÷ 45°C la
umbră, ceea ce favorizează deteriorarea rocilor şi transformarea lor în nisip (prin dilatări şi
contracţii repetate).
 Spre deosebire de deşerturile joase, cu amplitudini termice extrem de mari şi
precipitaţii infime, în regiunile cu relief înalt, situate în Sahara de nord (Munţii Ahagar,
Tibesti, Air) temperaturile sunt mai scăzute ziua, iar cantităţile de precipitaţii sunt mai
ridicate datorită cauzelor explicate la climatul intertropical musonic.
În regiunile cu climat tropical semiarid, valorile termice sunt relativ asemănătoare cu cele
din deşerturile tropicale. Precipitaţiile nu sunt întâmplătoare ca în deşert, ci au o distribuţie
sezonieră. La periferia dintre regiunile subtropicale ale zonei cu climat semiarid, precipitaţiile
sunt aduse iarna de ciclonii mobili ai latitudinilor medii ce înaintează către tropice. La
periferia dinspre Ecuator, ploile cad vara şi sunt determinate de activitatea frontului tropical
(ecuatorial), în zona de convergenţă intertropicală (ZCI), adică zona de contact a alizeelor din
cele două emisfere.
Ca urmare a uscăciunii şi a amplelor variaţii termice diurne, în regiunile cu climat
tropical arid, specifice sunt deşerturile de nisip sau piatră (hamade). Vegetaţia efemeră este
legată de ploile sporadice. Ea are caracter permanent numai în oazele cu apa freatică puţin
adâncă. În deşerturile litorale scăldate de curenţii oceanici reci, ceţurile frecvente şi
temperaturile mai scăzute diminuează deficitul de saturaţie din aer. Astfel deşertul Namib
prezintă umiditate mare dar numai în aer datorită ceţurilor. Este posibilă creşterea câtorva
forme inferioare de vegetaţie, în ciuda lipsei aproape totale a precipitaţiilor.
Spre regiunile cu climat tropical semiarid, precum şi în aceste zone, deşerturile se
transformă treptat în semideşerturi, care apoi trec în stepe încărcate cu vegetaţie ierboasă
xerofilă (adaptată la uscăciune), ce îngăduie populaţiei autohtone să practice creşterea
animalelor (capre, cămile).
Climatele subtropicale semiarid şi arid supranumite şi climate de tip mediteranean sunt
considerate de unii autori prelungiri către latitudini mari ale climatelor tropicale arid şi
semiarid. Modificările sezoniere ale fronturilor polare (temperate) din cele două emisfere fac
ca ciclonii aducători de precipitaţii să pătrundă în aceste regiuni mai frecvent decât în
regiunile cu climat tropical. În consecinţă ariditatea este mai puţin severă, iar climatul
semiarid este mai extins decât cel arid.
Temperaturile medii anuale oscilează în general între 11° şi 18°C. precipitaţiile sunt în
general scăzute, dar în regiunile cu climat subtropical semiarid ajung totuşi la valori de 300 –
450 mm pe an.
În consecinţă, deşerturile, semideşerturile, stepele cu diferite grade de uscăciune
prezintă o vegetaţie mai bogată decât la latitudini tropicale.
Climatul mediteranean este prezent în nordul Magrebului, deci pe ţărmul Mediteranei
(respectiv în nordul Marocului, Algeriei, Tunisiei, Libiei şi Egiptului), dar şi în extremitatea
sud-vestică a Africii de Sud. Şi în aceste zone ale Africii trăsăturile climatului mediteranean
sunt foarte asemănătoare cu cele din regiunile europene sau australiene în care am localizat
acest tip de climă. Vegetaţia specifică este de pădure de tip mediteranean, care în Magreb
sunt maquis-uri pe substrat detritic sau garriga pe substrat sedimentar. La latitudini mari, în
zona montană (Munţii Atlas, Munţii Capului) pădurea este înlocuită treptat cu tufărişuri cu
frunze tari, şi mai departe cu pajişti alpine.
Pentru a câştiga terenuri de cultură, populaţia băştinaşă a înlocuit vegetaţia de pădure pe
anumite suprafeţe, dar cea mai intensă agricultura de practică în zona câmpiilor litorale.
Pădurea tropicală este în principal exploatată pentru lemnul foarte preţios. Savanele sunt în
general folosite ca păşuni şi fanete, pentru creşterea extensivă a animalelor.
 E. A U S T R A L I A

Încă de acum două mii de ani europenii au presupus existenţa unui mare continent sudic, dar
l-au putut atinge decât în 1600 prin câţiva navigatori olandezi si englezi. Datorită poziţiei sale
detaşate în emisfera sudică, Australia este deseori numită “continentul de la antipod”. Pe
coordonate matematice, acest continent se desfăşoară între 10o41’ lat. S (Capul York, din
nordul peninsulei cu acelaşi nume) şi 43o30’ lat. S (Capul Sud din insula Tasmania) sau
39o08’ lat.S (Capul Wilson) din sudul Australiei). În longitudine se întinde între 113o09’
log.E (Capul de Nord – Vest sau Cuvier) şi 153o39’ log.E (Capul Byoon) la est de primul
meridian.
Ceea ce face ca Australia să se deosebească de celelalte continente este inaccesibilitatea
ţărmului său, ţărm ce incită curiozitatea printr-un relief foarte variat, ca şi prin vastele
întinderi deşertice dominate de arsiţă si praf. Insula Tasmania este despărţită de Australia
prin strâmtoarea Bass. Peninsulele continentului se impun prin masivitate si varietate a
peisajului. Cele mai importante sunt peninsulele York, Arnhem, Eyre. În condiţiile de
aşezare, geneză, clima şi relief, ţărmurile Australiei, cu excepţia celui estic, sunt puţin
ospitaliere şi puţin folosite în navigaţie.
Fără a intra în amănunte cu privire la dezvoltarea geologo – paleogeografică necesară de
regulă într-o sinteză geografică a unei regiuni, amintim totuşi ca unităţile structurale de bază
pe care s-a dezvoltat relieful Australiei, sunt: platforma australiană; o unitate paleozoică
inferioară în spaţiul imens al regiunii de platformă; o unitate hercinică pe latura estică a
continentului. Poziţia celor trei unităţi structurale în cadrul continentului este simetrică faţă
de aceea a unităţilor structurale din America de Sud (Emilia Saulea, 1967), din care s-a şi
desprins.
În spaţiul acestor trei mari unităţi structurale se înscrie relieful major al Australiei, compus
din: podişuri deşertice, munţi vechi, reziduali (Alpii australieni1) şi din câmpii centrale
extinse având şi ele munţi reziduali, de mică atitudine. De fapt relieful australian de astăzi
este rezultatul acţiunii necontenite a forţelor naturii de-a lungul a milioanelor de ani ce s-au
scurs de la formarea continentului. În linii mari teritoriul său are o suprafaţă plană, lipsită de
piscurile ameţitoare cu care se împodobesc continentele mai tinere. Diferenţa de altitudine
dintre cel mai înalt vârf muntos (Kociusko) din statul New South Wales şi cea mai joasă zonă
(Lacul Eyre) din South Australia este doar de 2300 m. Alpii australieni oferă totuşi unele din
cele mai fascinante peisaje din lume. În timp ce în nord pădurile sunt de tip tropical, în sud,
culmile munţilor sunt mai tot timpul anului acoperite de zăpadă. Cel mai mare râu de pe
continent, Murray – Darling, se ramifică într-o reţea de irigaţie pentru terenurile fertile din
est, iar o reţea îşi continuă drumurile sinuoase în zonele aride din vestul îndepărtat,
pierzându-se în final sub forma unor albii secate ce aşteaptă sezonul ploios pentru a se umple
din nou.

1
Alpii australieni – au nume similar cu cel al lanţului montan binecunoscut din Europa, nu s-au născut în
acelaşi timp. Cei din Australia sunt mult mai vechi decât cei din Europa, şi de aceea au trăsături total diferite.
 Fig.II.8, Harta fizică simplificată a Australiei cuprinzând şi regionarea climatică sintetică,
dupa J.Soletchnik et all, “Geographie L’Amerique – L’Asie –
L’Oceanie – Les Poles”, 1969

Câteva elemente de relief şi bioclimă:Ţinând cont de factorii de mediu (relief, climă,

vegetaţie, faună) se pot distinge mai multe tipuri de peisaj în Australia (după N. Caloianu, V.
Garbacea, I. Marin, I. Rădulescu, 1980):
a) peisajul de pădure montană, colinara si de podişuri de pe latura estică, cu o componentă în
jumătatea nordică a regiunii si una în jumătatea sudică;
b) peisajul semideşertic şi de savana al câmpiilor şi colinelor joase centrale;
c) peisajul mediteranean;
d) peisajul subecuatorial de savană, al podişurilor şi câmpiilor din partea nordică;
e) peisajul deşerturilor.
Această complexitate a peisajelor din Australia a fost impusă în primul rând de o
complexitate climatică, subliniată de existenta succesiunii caracterelor începând de la cele
tropicale umede şi până la cele temperate.
Regiunea cu clima subecuatorial–musonică se găseşte practic în nordul Podişului Australiei
de Vest şi în nordul Câmpiilor Centrale, iar după alţi autori se încadrează în climatul
intertropical alternant, făcând practic trecerea de la cel intertropical umed şi musonic pe de-o
parte, la climatul intertropical arid şi semiarid pe de altă parte. Indiferent ce nume poartă sau
unde este încadrată de autori, această climă se caracterizează printr-un anotimp uscat şi unul
umed. Cel uscat, durează cam 4 luni pe an, corespunde sezonului rece, iar temperaturile medii
lunare cuprinse temperaturile medii lunare cuprinse între 18o şi 25o C. Luna cea mai caldă
este mai sau iunie. În sezonul cald cad şi cele mai bogate precipitaţii în zona, cantităţile
medii anuale fiind cuprinse între 1000 şi 1500 mm. Precipitaţiile sunt însoţite adesea de
furtuni şi oraje (tunete, fulgere). În sezonul uscat, starea timpului seamănă cu cea din
deşerturile tropicale, fiind punctată numai de averse sporadice. Altenanţa celor două
anotimpuri este dată de predominarea aerului oceanic instabil în anotimpul umed şi a celui
continental uscat în anotimpul uscat. Acest climat a impus apariţia peisajului subecuatorial
de savană, în care vegetaţia este alcătuită din păduri tropicale, ce se asociază mai la sud cu
stepele. Arealul pădurilor umede se întinde până aproape de Brisbane .
Clima tropicală de munte diferenţiată altitudinal, se suprapune practic peste Cordiliera Est-
Australiană. Principala caracteristică climatică a munţilor constă în scăderea temperaturilor
cu 0,6o la 100 m (gradientul baric vertical) şi sporirea cantităţilor de precipitaţii mai ales pe
versanţii estici, pentru ca aceştia sunt expuşi vânturilor care bat dinspre ocean. Precipitaţiile
de pe pantele expuse vânturilor încărcate cu umezeală, le pot depăşi de cinci până la zece ori
pe cele de pe pantele adăpostite. Cordiliera Est – Australiană, chiar dacă nu este foarte înaltă,
este totuşi compactă şi ea reprezintă o barieră orografică în calea maselor de aer care se
deplasează dinspre ocean şi în acest fel cantităţile de precipitaţii scad foarte mult la vest de
aceşti munţi. Climatul este mai blând, iar precipitaţiile sunt mai mari din puncte de vedere
cantitativ pe acest tărm estic al Australiei, faţă de cel vestic, datorită influenţei pe care o
exercită curentul oceanic al Australiei de est, curent cald, faţă de cel al Australiei de vest,
curent cald, faţă de cel al Australiei de vest, curent rece.
Landshaftul zonei montane estice se caracterizează prin apariţia pădurilor montane, în
cadrul cărora apar diferite de la nord spre sud. În jumătatea nordică, relieful este mai puţin
înalt faţa de cel din partea sudică, altitudinile maxime ajungând maxime aici până în jur de
1900-2000 de metri. De asemenea apare o asimetrie în aspectul versanţilor estici si vestici,
pentru că spre Oceanul Pacific faţa muntelui este abruptă, iar spre continent versantul este în
trepte. Pădurea are densitate mai mare pe versantul estic şi în general este de tip musonic
(tropicală umedă), bogată în specii; pe litoral se dezvoltă pădurile mangrove2. În jumătatea
sudică a Cordilierei, munţii deşi aparţin ca formare aceloraşi perioade ca şi cei de la nord, au
fost reîntineriţi de mişcări tectonice mai noi şi ca urmare în aceasta zonă apar înălţimile cele
mai mari de pe continent. Astfel la limita între statele Victoria si Noua Galie de Sud apar
vârfurile Townsond de 2241 de metri şi Kosciuko de 2300 de metri. Câmpia litorală care
însoţeşte sistemul muntos este îngustă şi pătrunde tentacular sub forma de golfuri spre
interior. O notă aparte o impune Tasmania, cu relief îndelung aplatizat, cu urme ale modelării
glaciare mai noi, cu multe lacuri şi o bogată reţea de ape. În insulă, cantităţile de precipitaţii
medii anuale sunt mai ridicate decât pe continent, fiind în jur de 3500 mm. În tot spaţiul
montan apare şi clima umedă specifică munţilor înalţi, adică cea cu temperaturi negative, zile
de ingheţ, zăpadă, etc. Pentru Tasmania este specifică clima temperat – oceanică, mai
moderată deci faţă de cea de pe continent şi fiind influenţată de vânturile de vest permanente.
Vegetaţia în jumătatea de sud a cordilierei este caracterizată de existenţa pădurilor şi
tufişurilor subtropicale, specia de bază fiind eucaliptul, dar şi de pădurea australă cu fag
austral. Etajarea vegetaţiei merge de regulă până la 1000 de metri altitudine. Între speciile
faunistice de menţionat sunt cangurul cenuşiu, echidna şi lupul marsupial.
Clima subtropical – oceanică din sud-vest, subtropical uscată din sud şi cea oceanic-
temperată din sud-estul Australiei, au fost grupate de alţi autori în clima mediteraneană.
Acest tip de climă este specifică regiunilor din imediata apropiere a Mării Mediterane (din
Europa) – de unde şi denumirea, iar trăsăturile sale de bază sunt impuse de alternanţa a două
sezoane, unul umed şi altul uscat, cel umed fiind în jumătatea rece a anului, iar cel uscat în
jumătatea caldă anului. În sectorul pe care-l analizăm această climă prezintă unele trăsături
distincte pe cele trei sectoare: vestic, central şi estic. În general în semestrul rece al anului

2
mangrove – pădure amplasată doar pe litoralul zonelor tropical umede. Speciile s-au adaptat mareei foarte
înalte, prin apariţia rădăcinilor aeriene. Dintre speciile de arbori, cel mai frecvent întâlnite sunt Avicennia,
Rhizophora, Soneratia.
cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii din timpul anului, ca urmare a deplasării frontului
polar temperat dinspre latitudinile medii spre cele subtropicale. Trăsătura de bază este dată de
alternanţa unor veri uscate şi deosebit de calde cu ierni blânde şi umede. Caracteristicile
climatice sunt mai excesive în sud-vest şi mai moderate în sud-est. Temperaturile medii
anuale sunt cuprinse între 13o şi 27o C, iar cantităţile medii anuale de precipitaţii variază între
350 şi 700 mm, putând ajunge şi la 900 mm (Albany, 947 mm) cum se întâmplă în colţul sud-
vestic al Australiei (datorită faptului că Munţii Darling-Blaff devin barieră în faţa maselor de
aer, iar vara se produce o condensare a vaporilor de apă îndeosebi în intervalul (mai-
septembrie). Această zonă climatică de tip mediteranean are o dezvoltare mai mare în
extremităţile sud-vestică şi sud-estică ale continentului, reducându-se foarte mult în partea
central-sudică. Ca urmare peisajul mediteranean se desfăşoară de fapt de-o parte şi de alta a
Marelui Golf Australian, din zona central-sudică, şi se dezvoltă pe un relief montan şi colinar
de altitudine mijlocie (sub 1200 m – M Flinders) în partea estică şi pe un relief format din
podişuri etajate şi munţi scunzi,reziduali în sud-vest. Vegetaţia este alcătuită din stepe
uscate, tufişuri şi păduri lemnoase de tip mediteranean, precum si din scrub3 .
Clima tropical – continentală cu un scurt anotimp ploios este localizată de fapt în câmpiile
centrale din bazinul hidrografic Murray-Darling, prelungindu-se spre vest, la nord de zona
deşertică. Parametrii climatici au o variaţie strâns legată de acţiunea alizeelor continentale,
care determină apariţia unor amplitudini termice apreciabile, până la 40°C. Deseori vara apar
furtuni uscate ca urmare a aerului uscat si supraîncălzit, iar iarna sunt specifice ploile
ciclonale, venite din sud. La Broken Hill, cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 134
mm. Peisajul caracteristic regiunilor cu un astfel de climat este cel semideşertic şi de savană ,
cu o vegetaţie formată în primul rând de ierburi (iarba cangurului) şi pâlcuri rare de eucalipţi.
Ce este interesant în această regiune, este faptul că apele în afara de Murray-Darling au
caracter temporar, multe dintre lacuri se transformă în sezonul uscat într-o crustă de sare, iar
o parte a acestei zone prezintă arii endoreice4 .
Clima tropical deşertică este dominantă în Australia, ocupând practic aproape toată
jumătatea de vest a continentului. Principala trăsătură este insuficientă sau lipsa
precipitaţiilor. În Australia acest tip de climă s-a format în primul rând datorită acţiunii
alizeelor şi a existenţei Cordilierei Est-Australiene, care barează masele de aer umed venit
dinspre ocean. Rezultatul este o lipsă aproape totală a precipitaţiilor, uscăciune mare a
aerului. Temperaturile scăzute ale apei oceanice din apropiere – datorate curentului rece al
Australiei de Vest – determină şi temperaturi scăzute ale aerului de deasupra, care se opun
astfel mişcărilor ascendente, favorizând dimpotrivă, o descendentă a aerului şi predominarea
totală sau cvasitotală a timpului senin. Nebulozitatea fiind scăzută, apar temperaturi ale
aerului deasupra deşerturilor foarte mari ziua şi foarte scăzute noaptea. Precipitaţiile medii
anuale se situează sub 200 mm, iar spre Marele Golf Australian cresc oarecum. Frecvent
ploile atât de rare nu reuşesc să atingă suprafaţa terestră, evaporându-se înaintea impactului
(fenomen numit “virga”). ca urmare a marii uscăciuni şi a amplelor variaţii termice diurne,
are loc o intensă degradare a rocilor, peisajul specific fiind cel de deşert de nisip sau piatră.
Practic peisajul deşertic se localizează în tot Podişul Australian. Pe laturile de vest şi de est
ale acestui podiş apar unele înălţimi, care depăşesc cu puţin 1500 m şi care încadrează o
regiune mai afundată, corespunzătoare Marelui Deşert Victoria. În nordul ei se află Deşertul
Gibson, iar între acesta şi colinele numite Ţara lui Tasman, este localizat Marele Deşert de

3
scrub – formaţiune vegetală specific australiană care ocupă aproape o treime din suprafaţa continentului, având
in compoziţie predominarea speciilor de eucalipt pitic şi acacia pitică, pe lângă care mai pot apărea Banksia,
Grevillea, tufe de Melaleuca, Casuarina.
4
arie endoreică – arie specifică zonelor deşertice şi semideşertice, în care apele curgătoare nu ajung să se verse
în bazine colectoare, deoarece înaintează spre zone tot mai aride şi se evaporă treptat, sau prezintă panta inversă
faţă de ocean.
Nisip. Spre nord este Deşertul Tanami. În aceste deşerturi predomină dunele de nisip, iar la
periferie, către înălţimile marginale, sunt înlocuite cu deşert pietros (hamada).
Vegetaţia în interiorul deşerturilor este extrem de săracă , cu unele specii spinifere, tufişuri
pitice, adaptate ploilor de scurtă durată. Între 18° şi 20° lat.S, se dezvoltă savanele şi pădurile
cu copaci rari şi scunzi, iar munţii reziduali şi podişurile joase de pe laturile de vest şi de est,
apar formaţii de tip scrub: mulga-scrub cu acacie spinoasă şi mallee-scrub cu eucalipt pitic.

F. ANTARCTIDA
Continentul Polului Sud
O SCURTĂ COMPARAŢIE GEOGRAFICĂ ÎNTRE „ARCTICA” ŞI ANTARCTICA

Calotele polare, adică cele două domenii geografice peren îngheţate, ale planetei noastre,
delimitate convenţional de cele două cercuri polare, poartă denumirea de ARCTICA pentru
calota polară de nord şi de ANTARCTICA pentru calota polară de sud.
Iată câteva elemente geografice de contrast:
1 - Polul Nord se află în centrul unei banchize* de gheaţă ( de 3-5 m grosime, instalată, poate
pentru totdeauna, pe suprafaţa Oceanului Artic (care paradoxal se mai numeşte şi
„Mediterana nordului deşi, decent, el este Oceanul îngheţat”;
 Polul Sud, în schimb, se află în centrul unui masiv complex continental (adică bloc
continental de peninsule şi insule) generic numit ANTARCTICA a cărei suprafaţă o
depăşeşte pe cea a continentului Australia.
2 - Cercul polar de nord (limita periferică convenţională a domeniului arctic include pe lângă
banchiza plutitoare, cu margini variabile anotimpual şi mari zone terestre.
• Cercul polar de sud în schimb centrează un teribil bloc continental, acoperit de platoşa
gheţii perene, pe aproximativ 1/3 din suprafaţa delimitată de conturul lui de hartă. Banchiza
permanentă ce se prelungeşte marginal de pe uscatul mereu captiv ei, pe suprafaţa apei,
invadează sudul Oceanelor Pacific, Atlantic şi Indian.
Din această primă comparaţie geografică, pentru ecologi trebuie să reiasă diferenţa netă de
interacţie sol-aer deasupra calotei polare de nord faţă de cea de sud. Aceasta ar decurge din
diferenţa altitudinală absolută dintre cele două unităţi geografice polare şi nu din cauze fizice
ce ar ţine de interacţia diferită Soare-Pământ, pentru că unghiul minim sub care cad razele
solare la cele două cercuri polare este acelaşi, cu alternanţă anotimpuală, bineînţeles.
ANTARCTICA (CU PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA „ANTARCTIDEI”
SUPRANUMITĂ ŞI "CONTINENTUL DE GHEAŢĂ" : Pentru a înţelege Arctica,
care aparţine emisferei noastre nordice şi implicit "anticiclonilor arctici de calotă polară", în
mod paradoxal, dar numai aparent paradoxal, ne vom ocupa de ANTARCTICA care este o
entitate geografică de uscat şi gheaţă sau altfel spus: un continent masiv ascuns sub o "glugă"
groasă de gheaţă la celălalt "capăt" al planetei.
Datorită întinderii sale foarte mari dar şi condiţiilor naturale variate de la ocean până la
continentul propriu-zis, geografii au făcut următoarea departajare uşor de urmărit în fig. 2:
1. Antarctica continentală, sau propriu-zisă, cunoscută şi sub numele de ANTARCTIDA
2. Antarctica mediană sau BANCHIZA adică Antarctica de gheaţă fragmentată
3. Antarctica externă sau SUBANTARCTICA care cuprinde zona periferică sau
oceanică a domeniului polar de sud.

*
banchiză – câmp de gheaţă perenă
 În continuarea acestui curs ne vom ocupa de blocul continental de la Polul Sud deci de:
ANTARCTIDA propriu-zisă are o suprafaţă de 13.101.115 km2 (la care se adaugă gheţarii de
self cu 930.910 km2). Din acest total uscatul rămas neacoperit de gheţari este numai de 2500
km2 adică 0,02%.
Altitudinea Antarctidei este cuprinsă în medie între 250 m şi 2250 m, iar cea maximă
depăşeşte 5000 m. Din această înălţime cca.550-600 m reprezintă grosimea medie a Calotei
de gheaţă perenă, calotă care atinge însă si grosimi de peste 2500 m în zonele de câmpie ale
blocului continental pe care-l acoperă.
1. Apartenenţa geotectonică : Antarctida reuneste din punct de vedere tectonic 2 mari unităţi si
anume: a) cea de platformă, (scutul vechi gondwanic) şi est şi b) cea de orogen mezozoic (de
tip andin) la contactul dintre ele aflându-se depresiunea Ross-Weddell cu caracter de graben*
(grabenul Antarctic) care a influenţat formarea mărilor Ross şi Weddell. Pe latura de est
(spre Ţara Victoria) acest graben este însoţit de câţiva vulcani cu înălţimi mari ca Erebus de
3794 m, (în activitate) şi Terror (stins).
Fundamentul platformei este constituit din formaţiuni proterozoice; rocile cristaline apar
alături de cele intruzive pe marginea continentului, mai ales în est.
Conform ipotezei lui A.Wegener, confirmată ulterior de teoria plăcilor tectonice, întreg acest
bloc vechi de platformă a făcut parte din continentul primar Gondwana, alături de America de
Sud, Africa, India şi Australia.
Zăcămintele subsolului sunt puţin cunoscute, dar importante sub aspect cantitativ: huila din
Ţara Victoria, fier, uraniu, plumb, zinc, molibden, aur, nichel, cobalt, etc.
2. Relieful Antarctidei şi specificul lui: Trebuie să facem următoarea departajare:
(a) - Relieful subglaciar sau "patul" pe care stă calota glaciară este foarte puţin cunoscut şi
se consideră a fi un tip de relief fosil ce expune: munţi în bloc, acoperiţi de gheaţă sau numai
semiacoperiţi sau chiar rămaşi la zi, dealuri litorale şi „insule” stâncoase de cca. 1800 m
altitudine;
(b) - Relieful subaerian deşi expus direct acţiunii atmosferice apare în suprafeţe mici, este
reprezentat prin masive şi culmi muntoase constituite din roci vechi sedimentare şi
metamorfice, străpunse de laterite şi graniţe, ex. vârfurile Winstone de 5140 m, Markham de
4350 m, Kirkpatrick de 4450 m şi Erebus 3794 m. Acestea apar mai des în insule şi pe ţărmul
Mării Ross de unde se prelungesc în interior. La poalele lor, apar imense pânze de grohotiş.
(c) - Relieful calotei glaciare este mai simplu ca fizionomie generală dar este foarte
complex ca dinamică. Iată câteva date privind Calota glaciară, dinamica şi morfologia ei: -
suprafaţa totală a gheţarilor antarctici reprezintă 1/30 din suprafaţa Oceanului planetar; dacă
s-ar topi, zic unii cercetători, nivelul oceanic planetar ar creşte cu 15 m! Această ipoteză se
bazează pe observaţia că grosimea gheţii poate creşte cu 12 m în 15 ani. (s-a constatat că
Staţia meteo Scott construită cu 15 ani înainte se afla în 1972 la 12 m sub gheaţă!).
3. Clima continentului de la Polul Sud: Calota glaciară reprezintă un imens frigorifer
înconjurat din toate părţile de apele mult mai calde ale oceanelor. In atmosferă deasupra
zonei lor de contact se succed o salbă de cicloni troposferici care înconjoară în mişcarea lor,
continentul de gheaţă la un interval de 3-4 zile, cam în lungul paralelelor 62°65° lat. sudică.
Se presupune că deasupra calotei antarctice există un anticiclon subsident persistent din punct
de vedere climatologic de aceea deasupra continentului predomină temperaturile cele mai
scăzute ale planetei.
Se apreciază de asemenea că aerul de pe calota continentală se scurge spre litoral cu viteze de
90 m/sec (viteze enorme); se pun de asemenea în discuţie vânturile de vest permanente între
40° şi 60° lat. sudică; ele au de asemenea un rol important, formând o barieră de vânturi, ce
se extinde pe mare înălţime în troposferă, împiedicând pătrunderea aerului cald subtropical,

*
graben – depresiune alungită, rezultată din scufundarea unei porţiuni a scoarţei terestre, delimitată de falii
din cadrul unor circulaţii meridianale, până în zona discutată. Aceste opinii nu sunt general
acceptate pentru că nu pot fi susţinute de măsurători obiective.
Precipitaţiile se dispun astfel: la ţărm 500 mm/an dar în interior numai 90-100 mm/an, partea
centrală a continentului având caracteristici de "deşert de gheaţă".
Clima aspră a Antarcticei se explică în primul rând prin unghiul foarte mic sub care cad
razele solare la cercul polar, prin imensitatea calotei de gheaţă şi implicit prin raportul mic
dintre cantitatea de radiaţie solară absorbită (8%) şi cea reflectată (92%) de către calota albă
de gheaţă şi zăpadă, persistentă.
4. Hidrografia Antarctidei: În Antarctida nu există ape curgătoare ci numai torenţi
subglaciari care, pe alocuri, se varsă în mare. Pe marginile continentului în aşa numite "oaze"
(care n-au nimic comun cu oazele tropicale) există lacuri cu apă sărată sau dulce, fără
scurgere sau ieşire la mare.
Vara temperatura apei din lacurile "oazelor" este mai ridicată decât cea a aerului; iarna toate
lacurile sunt îngheţate.
5. Vegetaţia: Este rarisimă şi anume numai la marginea continentului adică acolo unde există
apariţii de rocă dură, şi unde supravieţuiesc lichenii şi algele inferioare.
Există un element floristic specific "varza de Kerguelen" în rarele "iviri" de uscat, marginale.
6. Fauna: sau lumea animală proprie întâlnită marginal: există cca. 17 specii de pinguini
dintre care amintim: micul pinguin Adeli (Pygoscelis adelloe), marele pinguin imperial
(Aptenodytes forsteri) sau pinguinul regal (Aptenodytes petagonico), sau pinguinul antarctic
(Aygoscelis antarctico), etc. Aceste păsări pot migra până la 400-450 km în interiorul
continentului.
Vara - în Antarctica mai sosesc: albatrosul, pescăruşul de zăpadă, pescăruşul gigant,
pescăruşul antarctic, porumbelul de Cap (Caption capeusis) ş.a.
Există însă cercetări asupra vieţii submerse, neaşteptat de bogate sub prelungirile de gheaţă
ale calotei sudice cu o mare notă de surpriză şi spectacular.
 C3

RESURSELE NATURALE ALE TERREI SI LIMITELE LOR

Consideratii generale: Între oameni si componentele mediului natural există relatii

complexe care, în esentă, se manifestă prin exploatarea resurselor naturale ale biosferei
(vegetale si animale), hidrosferei (vegetale, animale, minerale, energia apelor dulci si a celor
oceanice) si ale scoartei terestre sau ale litosferei (minerale si minereuri).
În functie de apartenenta la o civilizatie sau alta, oamenii au perceptii diferite asupra relatiilor
care există între satisfacerea nevoilor lor si prelevării efectuate din resursele naturale. În
general, cu cât înlăntuirea de procese transmise de la elementul natural al produsului de
consumatie este mai mare, mai dinamică, cu atât gradul de perceptie se estompează.
Problemele legate de evaluarea, gestiunea si conservarea resurselor si bogătiilor naturale
constituie o preocupare comună a mai multor discipline, care pornesc de la tehnologic la
biologic, trecând prin economic si juridic. Practic, printr-un amplu proces de explorare-
valorificare, resursele naturale devin bogătii naturale.
Implicând dominanta ecologică, conceptul de bogătii naturale a intrat în sfera geografiei, care
a luat în consideratie repartitia spatială, interferenta dintre fenomene, dintre care unele sunt
de ordin natural si celelalte de ordin cultural-antropic.
Rezervele mondiale ale principalelor resurse naturale si estimarea duratei exploatărilor

Denumirea resursei Cantitatea Durata exploatării (în ani)

Petrol 136,0 mld.tone 40

Gaze naturale 100.00 mld.tone 40
Cărbuni 11.000 mld.tone 200-300
Fier 1.020 mld.tone 1.000
Bauxită 30 mld.tone 500
Cupru 600 mil.tone 200
Zinc 540 mil.tone 250
Plumb 500 mil.tone 200-300
Resurse si bogătii naturale
Geografii, confruntati cu problemele resurselor si bogătiilor naturale, le-au acordat
diferentiat: unii au ales perspectiva ecologică, punând accentul pe notiunea de resursă, în
timp ce altii au optat pentru dominanta economică, dată de notiunea de bogătie. Diferentele
nu sunt doar de cuvinte. Resursele desemnează ansamblul mijloacelor naturale de care poate
dispune o colectivitate, sau alte cuvinte, o entitate pe plan energetic necesară omului pentru
cerintele sale fiziologice. În schimb, bogătiile constituie tot ceea ce poate satisface o nevoie si
în special bunurile care pot fi obiect de proprietate si au o valoare. Cei doi termeni nu se
exclud, dar nici nu implică aceeasi abordare si nu acoperă întrutotul acelasi câmp de
investigatie, cum uneori se apreciază.
Dar mai există si altel bogății naturale: Soarele, de pildă, care este sursa vietii si a fluxurilor
energetice potentiale, elementul fundamental al oricărei forme de viată, care este o resursă,
însă nu intră în ciclurile economice decât în chip marginal (energie eoliană, productie de
azot) sau chiar îndepărtat (statiuni climaterice, cură heliomarină, căi de navigatie aeriene,
etc.). Deci foarte rar primeste caracterul de bogătie.
Dimpotrivă, oceanele formează o resursă naturală fundamentală, din moment ce constituie
principala sursă de umiditate atmosferică si mediul de viată a numeroase specii vii, vectorul
activitătilor economice imprimat de transportul maritim, o imensă sursă a bogătiilor naturale
minerale si biologice. Multe substante minerale, ca de exemplu pietrele pretioase, au valoare
economică incontestabilă în repertoriul bogătiilor naturale, fără să fie posibil a le considera
resurse cu caracterul de necesitate, pe care acest termen îl implică.
Între resurse si bogătii naturale, deosebirea ar fi legată de adăugarea si nu de substituirea
laturii economice celei ecologice. Acestea duc la concluzia că, dacă resursele există
independent de om si conditionează marile echilibre planetare, fie că este vorba de ciclul
apei sau de bilantul energetic, nu există bogătie naturală decât în functie de actiunea umană.
Esenta acestei aprecieri este raportarea resurselor între origine (naturală) si destinatie
(utilizare pentru om si societate).
Adevăratele resurse sunt rezultatul interactiunii între mai multe componente ale mediului
natural, de exemplu, biosfera este tributară solului, apei continentale, atmosferei si radiatiei
solare.
Spatiul si atmosfera sunt actualmente utilizate pentru comunicatii. Energia solară a fost
captată pentru producerea de energie electrică. Atmosfera constituie o resursă care protejeaza
si întretine viata. Aerul are un rol esential în stabilirea echilibrului termic si al filtrării
radiatiilor. Atmosfera detine resurse materiale si de energie. Gazele (azotul, oxigenul s.a) si
energia eoliană au o importantă epreciabilă. Activitătile umane creează perturbatii în
atmosferă prin emanatiile de oxizi de azot, gaz carbonic etc., distrugând stratul de ozon.
Solul constituie principala resursă amenajabilă în vederea obtinerii unor recolte necesare
hranei oamenilor. Problemele cu care se confruntă solurile tin de tendintele de sporire
artificială a capacitătii lor, de sărăcire în substante nutritive, de sărăturare si desertificare.
Resursele solului au o importantă covârsitoare, furnizând principalele materii prime si energia
extrase de la adâncimi care au depăsit 5000m.
Oceanele si mările au fost considerate mult timp importante numai pentru schimburi, pentru
transport, ele formând de fapt un domeniu economic de o mare complexitate: resurse
minerale, alimentare, de energie etc.
Biosfera este învelisul de cea mai mare conplexitate si în acelasii timp, de o mare sensibilitate
privind dezechilibrele produse de activitătile umane. Omul a marcat din plin aspectul
Pământului încă din protoistorie, fie că este vorba de selectia si răspândirea anumitor specii, a
distrugerii unor suprafete forestiere datorită focului sau a schimbărilor introduse
înmorfodinamica fluvială, ca urmare a primelor defrisări. Exploatarea mediului natural a
provocat adeseori disparitia unor specii si transformarea sau alterarea radicală a diferitelor
ecosisteme terestre sau marine. Prin urmare, omul a devenit principalul agent de transformare
a ecosistemelor, constient sau nu, în functie de nevoile sale. Omul este factorul ecologic cel
mai activ care conditionează, în bună măsură, variatiile cele mai active ale structurii si
productiei ecosistemelor în conditiile actuale ale biosferei. Un studiu ecologic al vegetatiei,
de exemplu, este, înainte de toate, un studiu al actiunii omului asupra vegetatiei.
În anumite situatii trecerea unei resurse la statutul de bogătie naturală poate să se dovedească
deosebit de scurtă si inevitabilă, după cum stă marturie ciclul cauciucului natural, al cărui
interes, ca bogătie, s-a dovedit dintre cele mai reduse, până la inventarea vulcanizării. Etapa
„culesului”, care a urmat si care tine de inventarea bogătiilor naturale, n-a durat decât un
timp, pentru că productia concentrată în Amazonia, de slabă productivitate, a generat trecerea
de la economia culesului la cea de plantatie, centrată în Asia de Sud-Est (Malaysia,
Indonezia) si de Sud (SriLanka). Această economie de plantatie, instaurată în perioada
interbelică, n-a durat nici ea mult, din moment ce beligerantii germani si britanici, lipsiti de
bazele de aprovizionare, în timpul celui de-al doilea război mondial, au înlocuit cauciucul
natural cu un produs derivat din butadienă, au substituit materia primă de origine vegetală cu
materii prime de origine minerală. Acest exemplu arată posibilitatea de substituire a unei
resurse cu alta, în functie de cerintele tehnologiilor, calcului economic, conjunctura
economică etc. Variatiile pe această temă sunt foarte multe, ca în cazul bilanturilor energetice
în care sunt integrati combustibili organici (lemn, biogaz), fosili (cărbuni, petrol) si nucleari
ce pot face concurentă, într-o oarecare măsură, fără să fie înlocuiti în întregime unii cu altii.
Absenta unor produse de substitutie pentru unele fosile (auto, aviatie) îi conferă petrolului
valoare de neînlocuit, indiferent de conjunctura economică.
Se impune, deci, o distinctie fundamentală între anume bogătii, considerate de neînlocuit, si
altele. Ar trebui, prin urmare, explicat acest caracte de pildă, aurul nu este de neînlocuit decât
în functie de anumite conventii, în rest umanitatea s-ar putea dispensa de el; uleiul de balenă
este un produs comun pe care multe uleiuri vegetale l-ar putea substitui, ceea ce ar salva mii
de cetacee. Rezultă că nu întotdeauna logica economică se află pe aceleasi coordonate cu
logica ecologică.
Bogătii naturale si sisteme culturale
Societătile traditionale.Societătile traditionale erau constrânse din lipsă de mijloace de
transport si de tehnologii adaptate, să recurgă aproape exclusiv la bogătiile naturale care le
erau la îndemănă. În aceste conditii, colectivitătile umane căutau, pe lângă utilizare, si un
echilibru între nevoile lor si functionarea ecosistemului care le servea drept fundament. Gama
acestor bogătii era, în unele cazuti, foarte largă, cum era cazul tinuturilor europene
traditionale, bine înzestrate cu soluri fertile, ape, păduri, minereuri, de bogătii vegetale si
animale. În alte cazuri bogătiile se limitau la un element dominant foca pentru eschimosi,
elanul pentru populatiile din nord-vestul american, dromaderul pentru saharieni.
În toate cazurile, erorile de gestiune erau rapid sanctionate disparitia speciilor vânate în mod
excesiv, epuizarea terenurilor arabile sau a păsunilor, ca urmare a supraexploatărilor,
reducerea cantitativă a combustibililor ( a lemnului) ca urmare a despăduririlor, maladii
generate de infestarea apelor etc. Ruinele de la Angkor, cele apartinând civilizatiei Maya sau
de pe Valea Indului stau mărturie, în acestă directie, pentru fragilitatea ecologică a
civilizatiilor traditionale.
Problema fundamentală a relatiilor omului cu mediul, cu potentialul său, a marcat societătile
traditionale în habitatul lor, în organizare, în structurarea spatiului sau în spatii de
complementaritate (nomadism, transhumantă etc.). Dacă gama de bogătii naturale pe care le
aveau la dispozitie pare restrânsă, totusi în societătile traditionale au fost puse la punct
principalele sisteme de relatii între oameni si mediu folosirea biomasei prin pescuit,
agricultură si cresterea animalelor, tehnica focului si metalurgia si chiar utilizarea energiilor
eoliene si hidraulice.
Societătile apărute în revolutia industrială. Societătile respective, printe altele, au
diversificat gama bogătiilor naturale pe care le-au utilizat. Datorită intensificării
transporturilor, a cresterii si extinderii ariei schimburilor comerciale ele au avut, practic,
acces la bogătii aflate la mari distante de orizontul local. Această evolutie a avut ca primă
consecintă o mai redusă acomodare si adaptare a oamenilor cu mediul de origine si stocul de
bogătii ale cărui limite puteau să le transgreseze fără o sanctionare imediată. Distanta micsora
îngrijorarea epuizării lor, îi înstrăina pe oameni, chiar dacă capacitatea trofică era depasită, nu
era măsurată si cu atât mai putin sanctionată incidenta „jafului” unor bogătii naturale în
mediul natural.
Implicatiile exploatării intensive a resurselor asupra mediului înconjurător nu intrau, de fapt,
în sfera unor preocupări sistematice, euforia cresterii economice marginalizând problemele
epuizării resurselor si deteriorării mediului natural. Perioada contemporană este marcată de
punerea în evidenta a raportului între o crestere nelimitată si scăderea stocului unor bogătii, a
constatării că resursele naturale sunt, de fapt, epuizabile. A început o constientizare, mai întâi
lentă, apoi rapidă, accelerată de criza energetică din 1973, a deteriorării mediului natural, a
aparitiei unor mari dezechilibre naturale. Această schimbare de atitudine nu s-a extins la toate
nivelele si nu se bucură de acelasi interes în toate tările, discrdanta fiind vizibilă mai ales
între tările bogate si cele sărace. Totusi problemele evaluării bogătiilor naturale, a gestionării
lor, sunt acum puse si dezbătute, tot mai frecvent, în diferite foruri nationale si internationale.
Criterii de clasificare a resurselor si bogătiilor naturale: O
clasificare cu valoare absolută nu poate fi, practic, luată în consideratie. Se pot propune
numeroase moduri de abordare în functie de obiectivul urmărit. Nici o clasificare neputând fi
perfectă, se va încerca stabilirea corelărilor care se impun între diversele elemente ale
sistemului terestru.
Unele clasificări ar putea fi posibile în functie de criterii de unitate sau de valoarea
economică recunoscută, dar nu ar integra, în fapt, decât partial tema bogătiilor naturale. De
exemplu, problema energetică constituie o sferă largă ce include bogătiile naturale din
moment ce se referă la biomasă (combustibili organici), ape curgătoare (energia
hidraulică),oceanele(energia mareomotrică)si resursele minerale (combustibilii fosili) ,,
energiile nucleară, eoliană, solară etc. Dar cerintele energetice tin de altă abordare.
În acelasii sens, un studiu centrat pe materiile prime ar permite abordarea mai multor teme
esentiale, dar nu ar putea integra decât indirect problema solurilor, care din această
perspectivă sunt privite ca unul dintre factorii de producere a altor materii prime (cereale,
lână, bumbac etc.), care nu constituie bogătii naturale ci produse ale activitătii agricole. După
cum, la fel de bine, putem atribui exploatării resurselor totalitatea dezechilibrelor apărute în
ecosistem. Orice apreciere a problemelor economice sau ecologice în relatie cu exploatarea si
gestiunea resurselor si bogătiilor naturale implică, de fapt, distinctia între bogătiile
regenerabile, epuizabile si, respectiv, inepuizabile.
Biomasa si solurile sunt, de pildă, regenerabile. Orice specie vie este susceptibila de evolutie
si deci de disparitie pe scara timpului geologic. Odată cu aparitia omului, această categorie de
bogătie a putut fi diminuată, controlată, chiar distrusă de actiunea umană. Omul, după cum se
stie, este capabil să distrugp solurile, de exemplu, prin practici agricole neadecvate, prin
păsunarea excesivă sau prin extinderea spatiilor urbanizate. El este capabil să modifice
întinderea si calitatea acestora, sporindu-le fertilitatea, conditiile de umiditate etc. De
asemenea, omul poate elimina unele specii sau, dimpotrivă, să creeze altele, ori să le
protejeze în rezervatii si parcuri nationale.
Resursele si bogătiile epuizabile s-au format, după cum bine este cunoscut, în timpuri
geologice si nu pot fi reînnoite la scară intorică. Această categorie cuprinde, printre altele,
minereurile feroase si neferoase, metalele rare, mineralele nemetalice (sare, ghips, fluor, etc),
rocile de constructie (granit, bazalt, nisip etc ) si combustibilii minerali fosili (cărbuni, petrol,
gaze naturale), foarte utilizate în economia mondială. În interiorul acestei categorii trebuie
avute în vedere problemele rezervelor, ale gestionării efective si chiar posibilitătile de
reciclare a unora dintre ele.
Ori, evaluarea rezervelor rămâne, încă, dependentă de multe criterii, unele de ordin geologic,
altele de ordin tehnic si economic, legate de nicelul economic al diferitelor tări, de zestrea
tehnologică a acestora.
În schimb, rezervele si bogătiile inepuizabile – între care radiatia solară si apele oceanice-
există independent de actiunea umană si nu pot fi modificate de aceasta. Totusi, în cazul altor
resurse considerate inepuizabile, lucrurile nu stau chiar asa. De pildă, cazul apelor dulci
acestea pot fi pompate, deviate sau stocate în diverse scopuri, pot fi alterate prin poluare este
cazul si peisajelor, ale căror elemente sunt adesea invariabile la scară umană (relief, pante),
dar unele pot fi modificate. Evident că omul nu poate modifica masa oceanelor, dar este
capabil să o altereze pe întinderi vaste prin deversarea de hidrocarburi la fel, desi nu
modifică intensitatea si durata radiatiei solare, el este capabil să tulbure, totusi, bilantul
radioactiv prin emisia de ceturi poluante, prin distrugerea stratului de ozon pe anumite
întinderi etc.
Abordarea problematcii bogătiilor naturale este deosebit de complexă si nu poate fi rezolvată,
de fapt, de o singură disciplină stiintifică. O bogătie are, totusi, o valoare relativă în cadrul
unei epoci, a unei societăti. Distinctia între resursă si bogătie nu este, după cum s-a mai arătat
în acest capitol, întotdeauna usoară. În plus multe resurse trebuie considerate ca bogătii
potentiale gestiunea bogătiilor poate avea incidente asupra calitătii resurselor si, în fapt,
alterarea eventuală a acestora din urmă poate avea efecte negative asupra bogătiilor.
În concluzie, indiferent de unele asemenea incertitudini si interferente, atunci când se
studiază resursele naturale si bogătiile, în sensul cel mai larg. Ale plantei, trebuie avută în
vedere abordarea sistemică, întrucât aceasta ia în considerare faptul că toate elementele
sistemului planetar se află în strânsă interdependentă si analiza lor nu poate fi realizată făcând
abstractie de elementele de detaliu care merg de la bogătii la resurse natrale si invers.

Bibliografie selectivă

 Caloianu, N.,(1980) – Geografia continentelor (Asia, Australia, Antarctida),

Editura Daidactică si Pedagogică, Bucuresti,
 Cotet,P. (1967) – Europa si Asia – Geografia fizică, Edit.Didactică si
Pedagogică, Bucuresti
 Cucu, V., (2002) – România – Geografie umană si economică, Editura
Printech, Bucuresti
 Hârjoaba, I.,Rusu E., (2001) – Geografia Africii, Editura Universitătii, Iasi.
 Ielenicz. M.,Negut S., Vlad L., B., (2006) – Atlas geografic general, Editura
Universitară, Bucuresti.
 Ielenicz, M.,Negut S., Vlad L.,B., (2006) – Atlas geografic general, Editura
Universitară, Bucuresti
 Matei, C.H., Negut S., Nicolae I., (2009) – Enciclopedia Americilor, Editura
Meronia, Bucuresti
 Matei, C.H.,Negut S., Nicolae I., (2007) – Enciclopedia Europei, Editura
Meronia, Bucuresti
 Nicolae I., Negut S., Matei C. Horia (2008) – Enciclopedia Australiei si
Oceaniei, Editura Meronia, Bucuresti
 Nicolae I., Negut S., Matei C. Horia (2008) – Enciclopedia Australiei si
Oceaniei, Editura Meronia, Bucuresti
 UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE ECOLOGIE SI PROTECTIA MEDIULUI

GEOGRAFIA FIZICĂ SI UMANĂ GENERALĂ

NOTE CURS

Partea a II-a

C4. Populatia planetei în relatie cu sursele si

resursele necesare dezvoltării societătii omenesti

Partea I
C2
 C4

POPULATIA PLANETEI
ÎN RELATIE CU SURSELE SI RESURSELE
NATURALE NECESARE DEZVOLTĂRII SOCIETĂTII
OMENESTI

Prima parte a acestui curs răspunde următoarelor întrebări:

1.ce se înţelege prin “Populaţia umană”; 2. ce reprezintă “Resursele umane”; 3. cum a evoluat
numeric populaţia planetei; 4. cum este repartizată geografic populaţia Pământului; 5. care
sunt aspectele de interes privind densitatea populaţiei planetei; 6. ce presupune mişcarea
naturală a populaţiei ?
1. Populaţia umană – reprezintă totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe un anumit
teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.
2. Resursele umane – reprezintă acea parte a populaţiei umane care, la un moment dat,
poate presta activităţi social-economice.
Populaţia umană cuprinde resursele umane, numai astea conducând la valorificarea
resurselor naturale şi numai înpreună dezvoltând procesele economice. De aceea, este
indiscutabilă prioritatea resurselor umane faţă de cele oferite de natură în procesul de apariţie
şi dezvoltare a civilizaţiei umane pe Terra.
Să ne amintim că “Terra este casa omului” de la începuturi și să urmărim creșterea numerică
a locuitorilor acestei case.
3. Evoluţia numerică a populaţiei pe planeta Pământ
Pământul a depăsit deja 6,6 miliarde de locuitori. Desi abia în 1999 O.N.U. marcase simbolic
evenimentul naşterii locuitorului cu numărul 6 miliarde, în Kosovo, o zonă conflictuală la
acea dată în Europa (Pen. Balcanică).
Dacă ţinem seama de interesanta evaluare realizată de McForland şi alţii încă din 1979 şi
redată în tabelul nr. 1, putem spune că procesul de creştere numerică a populaţiei planetei a
fost mai accelerat chiar decât estimările anterioare (deoarece cel de-al 6-lea miliard de
oameni fusese atins în februarie 1999, chiar dacă sărbătorirea oficială (ONU) a evenimentului
avea loc la sfârşitul anului respectiv).
Momente demografice expresive au marcat timpurile moderne, ele cerând nu numai explicaţii
complexe ci, mai ales, atenuarea urmărilor lor prezente şi viitoare prin strategii speciale;
Tebelul nr. 1 sugerează unele direcţii în acest sens, iar tabelul nr. 2 redă repartiţia prognostică
pe continente a populaţiei în anii 2000 şi 2025.
Tabel IV nr. 1. Numărul locuitorilor Terrei la momente de timp semnificative din
geosistemul vieţii (după W. N. McForland şi alţii, 1979)

Ani în urmă Stadiu de Suprafaţa populată Totalul populaţiei

dezvoltare a
culturii
1 milion de ani Paleoliticul inferior Africa 125000
(200000 de ani
după alţi autori)
10000 de ani Mezolitic Toate continentele 5320000
2000 de ani Sate, ferme, Toate continentele 133000000
aşezări urbane
160 de ani Agricultură şi Toate continentele 906000000
 industrie
Anul 1850 Agricultură şi Toate continentele 1 miliard
industrie
Anul 1999 Agricultură şi Toate continentele 6 miliarde
industrie
Anul 2000 Agricultură şi Toate continentele 6,3 miliarde
industrie
Anul 2006* 6,6 miliarde

Specialiştii spun că omenirii i-a trebuit aproximativ o jumătate de milion de ani pentru a-şi
“creşte” şi a-şi “aduna” primul său miliard de reprezentanţi, în timp ce, pentru a ajunge de la
primul la al şaselea miliard i-a ajuns ceva mai mult de un secol.
Tabel IV nr. 2. Perioadele în care omenirea a crescut cu câte un miliard de locuitori.

ANI LOCUITORI PERIOADA

1850 1 miliard probabil 1 milion de ani
1927 2 miliarde 77 de ani
1960 3 miliarde 33 de ani
1974 4 miliarde 14 ani
1987 5 miliarde 13 ani
1999 6 miliarde 12 ani
2011 7 miliarde 12 ani

Estimările conduc la ideea că dublarea populaţiei planetei s-ar putea face în

următoarea jumătate de secol, deci în numai 50 de ani. N-ar fi nimic îngrijorător în sine, loc
neocupat pe planetă este din belşug! Dar resursele energetice şi de supravieţuire biologică a
omenirii nu sunt repartizate şi nici distribuite sau redistribuite proporţional cu numărul de
locuitori existenţi pe fiecare continent, deci cu atât mai puţin în fiecare ţară. Aşadar, creşterea
populaţiei este o problemă a omenirii cu multe faţete dacă ea este raportată la: resurse,
dezvoltare economică, protecţia mediului înconjurător, diversitate biologică, etc. Iată
exemple de valenţe opuse: sunt ţări în care creşterea populaţiei este un fenomen pozitiv
stimulând creşterea economică, dar sunt şi ţări, mai ales din categoria celor în curs de
dezvoltare, în care creşterea exponenţială a populaţiei (ce depăşeşte adesea rata de 2% anual)
generează tensiuni şi consecinţe viitoare grave la scară mare.
Chiar dacă, global, rata de creştere a populaţiei planetei s-a redus de la 2,04% în
intervalul 1965 – 1970 la 1,64% în intervalul 1993 – 1995, urmând să fie sub 1% în perioada
2020 – 2025 (după estimările ONU), sporul natural anual la nivel mondial va fi de 75 – 80
milioane locuitori, datorită uriaşului potenţial de creştere acumulat deja de omenire.
Tabel IV nr.3. Evoluţia sporului natural al populaţiei în perioada 1750 – 1995.

ANI SPOR NATURAL

1750 3 milioane locuitori
1850 7 milioane locuitori
1950 45 milioane locuitori
1990 85-90 milioane locuitori
1995 93 milioane locuitori
În tabelul nr. 4 se poate observa cum a evoluat sporul natural în ultima jumătate a mileniului
trecut.
Ritmul de creştere a populaţiei nu este uniform, după cum indică exemple recente: în
perioada 1980 – 1985, Africa a avut 2,9%, America Latină 2,3%, sudul Asiei 2,2%, deci toate
aceste regiuni s-au situat cu mult peste media de 1,7%. În acelaşi timp, Europa a avut 0,3%,
America de Nord 0,9%, iar C.S.I. 1%, toate situându-se sub medie.
4. Aspecte privind repartiţia geografică a populaţiei
 Aspecte globale:
Dispunerea, deci distribuţia atât de discontinuă a oamenilor pe suprafaţa planetei Pământ nu
este deloc întâmplătoare, ea depinzând de mai mulţi factori obligatorii, dintre care enumerăm:
condiţiile fizico-geografice favorabile (relief, climă, ape, bogăţiile solului şi subsolului),
condiţii istorice, nivelul de dezvoltare social-economică, caracteristicile demografice, etc.
În funcţie de favorabilitatea sau nu a cuplării acestor factori minimali, există astăzi zone bine
conturate, de mare concentrare demografică, dar şi zone slab populate, de cele mai multe ori
în cadrul aceloraşi continente. Iată exemple:
 continentul Asia care, fără partea asiatică a Comunităţii Statelor Independente, ocupă
circa 1/5 din uscatul planetei, deţine 3/5 din populaţia ei.
 continentul Africa ocupă 1/4 din uscat, însă deţine numai 1/7 din populaţia terestră.
În prezent, aceste două continente au aceeaşi rată mare de creştere a populaţiei, dar în trecut
Africa a fost depopulată din cauze socio-istorice: negrii au fost exportaţi masiv în America de
Nord drept scalvi. Din acest motiv populaţia Africii a stagnat sau chiar a descrescut.
În ceea ce priveşte condiţiile fizico-geografice este de remarcat că , la scara globului terestru,
omul trăieşte în aşezări permanente între următoarele coordonate latitudinale şi altitudinale:
- între latitudinile de 800 nord şi 540 sud;
- între nivelul 0m al mării (chiar şi sub acesta în teritoriile desecate) şi peste 4000m (în
Munţii Anzi şi Podişul Tibet).
Iată o repartiţie generală a populaţiei pe trepte de relief:
- între 0 şi 200m altitudine trăieşte 50% din populaţia globului (spaţiul acesta jos ocupă
însă mai puţin de o jumătate din uscatul terestru);
- între 200 şi 1000m altitudine, trăieşte un sfert din populaţie;
- la peste 1000m, trăieşte un alt sfert din locuitorii planetei.
 Repartiţia pe ţări a populaţiei planetei:
O mare concentrare de oameni există într-un număr restrâns de ţări, practic 11 state reunesc
3
/5 din întreaga populaţie a planetei; celorlalte 180 de state, plus teritoriilor dependente şi
neautonome, revenindu-le numai 2/5 din total (cam tot atât cât concentrează China şi India,
primele dintre cele 11 ţări intens populate).
Nu este de neglijat faptul că numai 3 ţări din cele 11 ţări cu o populaţie de peste 100.000.000
locuitori sunt dezvoltate, anume SUA, Japonia şi Federaţia Rusă. Celelalte 8 state intens
populate sunt doar în curs de dezvoltare.
La extremitatea cealaltă a scării dimensionale în domeniu, se află ţări “liliputane”, în
majoritate europene şi anume:
1. Vatican cu o suprafaţă de 0,44 km2, circa 800 locuitori şi o densitate medie de 1702
loc/km2 – cel mai mic stat din lume;
2. Monaco, având o suprafaţă de 2 km2, 30000 locuitori şi o densitate de 15385 loc/km2;
3. San Marino cu o suprafaţă de 60,57 km2, 23000 locuitori, densitate de 384 loc/km2;
4. Liechtenstein, 160 km2, o populaţie de 29400 locuitori, densitate 184 loc/km2;
5. Malta, 316 km2, 357000 locuitori, densitate 1130 loc/km2;
6. Andora, având 453 km2, 58000 locuitori, denistate 128 loc/km2;
7. Luxemburg, cu o suprafaţă de 2586,4 km2, 390000 locuitori şi o densitate de 151 loc/km2.
În afară de aceste state continentale, în aceeaşi categorie mai pot fi incluse o serie de ţări
foarte mici situate în insule.
5. Densitatea populaţiei ( pe glob este de 45 loc/km2)
- Densitatea populaţiei este un indicator demografic sintetic care exprimă
raportul dintre numărul de locuitori ce trăieşte la un moment dat într-un teritoriu dat şi
suprafaţa acestuia.
- Există un asemenea indicator global, calculat pentru întreaga suprafaţă de
uscat a planetei, iar valoarea lui este de 45 loc/km2. Aceasta este o valoare statistică mediată,
dar care nu poate fi apropiată de realitate, deoarece mari suprafeţe de uscat sunt nelocuibile
(munte, deşert, gheţuri), sau au diferite alte utilizări. Rezultă, aşadar, că densitatea calculată a
populaţiei pe teritorii geografice subglobale este mult diferită de cea globală. De asemenea,
ea nu este omogenă nici în cadrul continentelor şi nici a ţărilor, date fiind condiţiile naturale
sau social-politice locale.
- Pentru diferite analize şi comparaţii, valoarea globală de 45 loc/km2 a
densităţii populaţiei este element principal de raportare, spre exemplu: densitatea populaţiei
pe continente, densitatea populaţiei pe ţări, densitatea populaţiei pe regiuni geografice etc.

ASIA – fără exURSS 122 loc/km2 > 3 ori media planetei

asiatic (care are 115
loc/km2)
EUROPA – fără exURSS 103 loc/km2 > 2,5 ori media
(cu exURSS are 73
loc/km2)

AFRICA 29 loc/km2 Mult sub medie

AMERICA 22 loc/km2 Mult sub medie
OCEANIA 4 loc/km2 Mult sub medie

Este important de menţionat faptul că în tratatele de specialitate C.S.I. figurează separat, cu o

densitate de 23 loc/km2, date fiind dimensiunile sale continentale, dar şi poziţiei sale euro-
asiatică.
1. Mişcarea naturală a populaţiei: componente şi sens
- Mişcarea naturală a populaţiei presupune relaţia firească dintre natalitate şi mortalitate;
diferenţa dintre acestea conduce sau nu la creşterea populaţiei prin spor natural.
- Natalitatea este un indice statistic ce redă numărul de naşteri raportat la 1000 de locuitori,
într-un teritoriu dat şi la un anume moment de timp.
- Mortalitatea redă numărul de decese raportat la 1000 de locuitori, într-un teritoriu dat şi
la un anume moment de timp. Este şi el un indicator sintetic.
- Sporul natural indică numărul de locuitori care rezultă din diferenţa dintre numărul de
naşteri şi cel de decese la un anume moment de timp, într-un teritoriu dat. Este indicele
statistic demografic cel mai utilizat.
Sporul natural în 2006 la nivel planetar a fost în medie de 11,7‰. Diferenţele zonale sunt,
însă, foarte mari. Iată situaţia pe continente:

Africa ► 21,1‰
America Latină ► 13,1‰


uscatul ocupă circa 140 miloane km2 din care peste 50 milioane km2 nu pot fi locuiţi, iar
peste 14 milioane km2 sunt utilizaţi în agricultură
 Asia ► 13,0‰
În timp ce valori foarte mici ale sporului natural sunt în:
Europa ►  0,2 ‰
America de Nord ►  6,8 ‰
Sporul natural al populaţiei globului poate fi analizat şi astfel:
- Anual populaţia totală creşte cu aproximativ 77.000.000 locuitori;
- Zilnic aceasta sporeşte cu 212.000 locuitori;
- În fiecare oră la populaţia globului se adaugă în medie 880 de locuitori;
Din păcate, 90% din aportul de locuitori aparţine ţărilor puţin dezvoltate.
Situaţia se prezintă şi mai discrepantă pe ţări, astfel: Libia (Africa), Iraq şi Siria (Asia) cu
20%o; Kenya (Africa) cu 30‰; Germania, Ungaria, Federaţia Rusă, Croaţia, Cehia, Bulgaria,
Austria, Danemarca şi România cu –1,14‰.
Această situaţie crează mari dificultăţi în domeniul forţei de muncă, întrucât există fenomenul
de îmbătrânire a populaţiei în Europa.
Printre cauzele globale care au condus – într-un anumit moment istoric – la creşterea sporului
natural, de mare importanţă a fost îmbunătăţirea condi-ţiilor sanitare care a condus la
eradicarea epidemiilor ce făceau mii de morţi.
Din păcate, cauzele majore pentru care în ultimele decenii sporul natural a scăzut în ţările
superindustrializate sunt de ordin moral individual, decurgând din bunăstarea materială. S-ar
putea spune că aceste cauze sunt de ordin “imoral”, decurgând din narcisism şi din egoismul
individului de a se bucura de o viaţă fără responsabilităţi prea mari (cum ar fi creşterea
copiilor). În schimb, în ţările europene foste comuniste, astăzi, în plină tranziţie economică,
natalitatea a scăzut foarte mult şi totodată a crescut emigraţia din motive economice. De
aceea, chiar dacă şi aici mortalitatea infantilă a scăzut, sporul natural rămâne în continuare
negativ.
*
* *
Partea a doua a cursului tratează câteva aspecte demografice de interes privind
dezvoltarea durabilă, si anume:
1.Mobilitatea teritorială a populaţiei; 2. Structura pe grupe de vârstă, pe sexe, pe medii şi
după apartenenţa religioasă;3. Urbanizarea;4. Situaţia demografică a României – pe scurt:
1. Mobilitatea teritorială a populaţiei
Termenul de mobilitate teritorială este cvasisinonim cu migraţia oamenilor în spaţiul
geografic locuibil al planetei.
Migraţia, deci deplasarea oamenilor dintr-un loc în altul, presupune schimbarea locului şi a
locuinţei şi este determinată, de cele mai multe ori, de cauze economice. Această deplasare se
face fie în grup, fie individual, pentru intervale scurte de timp sau pentru totdeauna.
Se poate face următoarea clasificare în domeniul mobilităţii teritoriale umane, ţinând cont de
cauzele care-i stau la bază:
 Migraţiile individuale (în căutarea unui loc de muncă sau către cel găsit) pot fi
săptămânale, lunare, sezoniere sau definitive. Forma cea mai frecventă este exodul rural.
Tot în această grupă se încadrează şi deplasările zilnice sau pentru câteva zile din
săptămână, aşa-zisa navetă între casă şi locul de muncă (de obicei tot între oraş şi sat),
care presupune, însă, menţinerea aparteneţei la locul şi locuinţa de bază.
 Migraţiile colective sau în grupuri organizate au o bună reprezentare istorică, ele
referindu-se la marile migraţii ale popoarelor europene sau la marile invazii militare din
perioada de înflorire a popoarelor antice, ori la deplasări masive de oameni din perioada
istorică a “migraţiei popoarelor”. La fel de importante sunt deplasările de grupuri umane
pe care le-au determinat marile descoperiri geografice şi care au dus la “africanizarea
 Americii” (scalvii negri aduşi din Africa în “Lumea Nouă”) sau - încet dar sigur – la
“europenizarea Terrei” cum, maliţios, formulează demografii şi istoricii de astăzi.
Ce se întâmplă astăzi din punct de vedere al celor două forme de migraţie umană?
Există şi se exprimă ambele forme de mobilitate teritorială a oamenilor, chiar dacă
preponderent este tipul individual.
Japonia este un prim exemplu în ceea ce priveşte naveta zilnică a milioane de oameni, cu
trenuri rapide spre şi de la locul de muncă, deplasarea durând ore în şir. Tot Japonia poate fi
un exemplu de actualitate şi în ceea ce priveşte “japonizarea” unor ţări de interes economic
pentru această ţară, repectiv cele producătoare de resurse energetice şi de materii prime (ţările
arabe sau sud-americane). “Japonizarea” mai ales cea intelectuală, legată de tehnologii
performante furnizate de locuitorii “Ţării Soarelui Răsare” în aceste state, a fost
spectaculoasă după anii ’70.
Astazi, o mare parte a deplasărilor umane este internaţionalizată, are cauze economice si se
manifesta mai ales intracontinental. Două categorii de oameni migrează, şi anume: prima
categorie o formează “cei care-şi vând forţa de muncă ieftin” în ţările dezvoltate, deoarece la
ei în ţară nu o mai pot face şi, a doua categorie o formează, “minţile luminate”, specialiştii
care fac acelaşi lucru şi din aceleaşi motive ca şi prima categorie, ei constituindu-se într-un
adevărat “exod de inteligenţă”.
Ţările perdante sunt cele de origine ce vor constata tristele urmări abia după 10 – 15 ani de la
depopularea de aceste categorii ale forţei de muncă tinere (întotdeauna pleacă tinerii).
Direcţiile de migrare sunt dinspre ţările în dezvoltare către cele foarte dezvoltate (vezi cele
din America Latină spre SUA sau ţările europene excomuniste spre Europa Occidentală dar şi
spre Canada, SUA, Australia).
2.Structura populaţiei
Populaţia fiind bogăţia cea mai de preţ a planetei Pământ poate fi cunoscută şi înţeleasă ca
atare numai pe baza unei analize ştiinţifice efectuate de specialişti.
Demografia este compartimentul de cercetare din cadrul ştiinţelor sociale care oferă societăţii
rezultatele cercetării sale. Acestea, prelucrate apoi de economişti, pot evita colapsuri
economice apropiate sau de viitor din cauze care ţin de lipsa sau surplusul forţei de muncă pe
diverse grupe de vârstă sau generaţii, într-o regiune, ţară, continent.
Structura populaţiei, din punct de vedere al demografiei, se poate studia după anumite
criterii, respectiv: etnic, rasial, religios, lingvistic, pe grupe de vârstă, pe sexe, pe domenii de
activitate, pe medii de viaţă (urban, rural). Noi am ales patru aplicaţii:
 “Piramida vârstelor” este denumirea pe care o folosesc demografii când
exprimă grafic evoluţia şi raporturilor între grupele de vârstă ale populaţiei unei ţări,
continent sau la nivel de planetă.
Aceste raporturi se bazează pe reevaluări numerice periodice ale populaţiei care se fac de
regulă odată la patru ani, separat pentru cele două sexe.
Există trei “trepte” sau “grupe” de vârstă stabilite astfel din considerente de implicare sau
neimplicare în activităţile de producţie ale societăţii analizate.
Principalele grupe de vârstă sunt prezentate în figura urmatoare:
Principalele grupe de varsta ale populatiei

TINERI
ADULTI
BATRANI

0 20 ani 60 peste 60
Fig. IV.1, Cele trei grupe de vârstă ale populaţiei
Raporturile existente între cele trei trepte de vârstă la un moment dat, pentru un teritoriu
geografic determinat, poate reflecta starea şi tendinţa de “îmbătrânire” sau “întinerire”
demografică în ţara sau în ţările analizate.
Pragul cel mai important în evoluţia demografică echilibrată după criteriul vârstelor este cel
al procentajului populaţiei tinere şi anume: dacă el depăşeşte 35% din total atunci populaţia
tării analizate este tânără, are deci forţă de muncă suficientă în viitorul apropiat şi mediu;
dacă din contră, această grupă de vârstă reprezintă mai puţin de 30% din total, populaţia ţării
analizate dă semne vizibile de îmbătrânire, forţa de muncă a generaţiilor viitoare este
diminuată şi se poate ajunge la situaţia în care pensionarii să fie mai numeroşi decât salariaţii
(ex. situaţia României între 1999 – 2007). Este cazul multor ţări superdezvoltate, din Europa
mai ales, dar şi din America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă.
Ţările cu populaţie tânără sunt cele africane şi latino-americane, precum şi cele ale Asiei de
Vest, unde natalitatea mare are mai ales conotaţii religioase sau ţine de specificitatea culturii
popoarelor în cauză.
Aspectul de interes economic este acela că, din păcate, popoarele tinere nu se întâlnesc în ţări
dezvoltate, ci din contră.
 Structura confesională a populaţiei
Din surse confesionale ale deceniului 8 al secolului trecut, se desprind cifrele din tabelul
1(pag. 19).
Ele s-au modificat între timp, dar ponderea fiecărei religii a rămas aproximativ aceeaşi.
Religiile mari protejează fiinţa umană încă nenăscută şi nu permit intervenţia societăţii în
reglementarea globală a naşterilor.
Liberul arbitru are însă un mare rol în acelaşi cadru religios (vezi tendinţa de îmbătrânire a
unor populaţii creştine din ţări dezvoltate ca Italia, Franţa, Germania, Olanda, Danemarca,
Norvagia, etc.) şi a dus sau va duce tot acolo unde a condus ateismul chinez în perioada
“nenaşterilor” şi anume: ca în viitorul apropiat datorită nenaşterilor anterioare, forţa de
muncă activă să diminueze foarte mult şi să poarte din greu povara pensiilor şi în general a
asistenţei sociale pentru generaţiile bătrâne (din treapta de peste 60 de ani)… din ce în ce mai
longevive.
Tabel IV nr. 4, Situaţia religiilor la nivelul globului (anii ’80)
CONFESIUNEA PRACTICANŢI (mil.)
> catolică > 888
Creştină > protestantă 1500 > 451
> ortodoxă > 172
Musulmană 846
Mozaică 18
Budistă 312
Hinduistă 703
Shintoistă 79
Animistă 91
Agnostă 856
Altele 36
Atei 214

În ţările foarte dezvoltate economic acest fapt demografic constatat deja atrage după sine un
altul şi anume „importul” sau, mai corect spus, exodul însemnat de forţă de muncă tânără din
spaţii economice nefavorabile dezvoltării, deci de altă naţionalitate, de altă religie şi cultură.


forţa de muncă activă – treapta activă a societăţii cu vârstă cuprinsă între 20 şi 60 de ani
Aceasta va veni implicit cu o altă morală, cu o altă atitudine faţă de bunurile găsite de-a gata
(dar create în timp îndelungat şi cu multă trudă de către generaţiile locului de după cel de-al
doilea război mondial şi până în deceniul I al secolului XXI). Prognozele efectelor socio-
economice ale acestei inedite situaţii care va deveni dominantă vest-europeană în următorii
10 – 20 ani sunt dintre cele mai neplăcute.
 Structura populaţiei pe sexe
În prezent, se apreciază că numărul bărbatilor-pe plan mondial-îl depășește ușor
pe cel al femeilor. Există următoarele două nuantări:
 Numărul bărbaţilor este evident mai ridicat în regiunile mai puţin dezvoltate ale
planetei, implicit mai puţin expuse cauzelor mortalităţii masculine crescute;
 Numărul bărbaţilor este mai redus decât al femeilor în regiunile foarte dezvoltate
economic ale planetei datorită numărului mare de cauze de risc de mortalitate masculină
şi, încă, datorită urmărilor celui de-al doilea război mondial (în cazul populaţiei de peste
60 de ani).
 Structura populaţiei pe medii: urban şi rural
Analiza populaţiei sub acest aspect arată că omenirea se află într-un proces general de
urbanizare, iată câteva repere în tabelul 6:
Tabel IV nr.5, Procentul populaţiei urbane a Terrei (după Neguţ S., 1999 şi alte surse)

ANI Populaţia urbană a Terrei

1800 5,1%
1900 13,3%
1925 20,5%
1985 41%
1990 peste 45%
2025 estimări: peste 65%

Țările dezvoltate au depășit de mult chiar și procentajul mediu planetar prognozat pentru
anul 2025, iată câteva exemple (1990):
 Unele ţări vest europene: Marea Britanie – peste 92,5%, Olanda, Germania,
Suedia – peste 80%.
 Ţările Americii de Nord, unele ţări ale Oceaniei (Australia şi Noua Zeelandă) –
peste 80%.
În acelaşi timp există ţări cu o pondere foarte redusă a populaţiei urbane, circa 10%, cum ar
fi: Ruanda, Mauritania, Burundi, Burkina Fasso şi Etiopia, toate state africane.
3.Urbanizarea
Urbanizarea este un proces continuu de apariţie, creştere numerică şi dezvoltare complexă a
aşezărilor umane de tip oraş în decursul timpurilor istorice, cu multe momente explozive
condiţionate natural, istoric sau social, ori din cauze complexe.
 În prezent ponderea populatiei urbane pe planetă este de aproape 50 % şi are tendinţa
de creştere.
Oraşul ca fenomen geografic este definit de specialişti ca fiind o concentrare de populaţie,
de construcţii, de dotări şi infrastructură tehnică, ce are o poziţie centrală, nodală, în
producerea şi schimbul de valori, care implicit cumulează o multitudine de funcţiuni şi
atrage în circuitul său de relaţii un anumit teritoriu numit “hinterland”.
Este foarte greu de delimitat oraşele, mai ales pe cele mari, tocmai datorită funcţiilor multiple
şi a relaţiilor sale cu hinterland-ul.
De aceea, deşi se vorbeşte de obicei despre “oraşul” Tokyo sau “oraşul” Ciudad de Mexico
sau “oraşul” Bucureşti, statisticile demografice sau istorico-economice privesc “ariile
metropolitane”, respective; acestea din urmă includ atât oraşul cât şi ariile locuite
(rezidenţiale) din jur înglobate la un moment dat centrului urban de mărime maximă.
Iată câteva exemple valabile pentru anul 1995 dar mult diferite în 2007:
Tabel IV nr. 6, Populaţia primelor zece arii metropolitane din lume în 1995 si modificările
anului 2007:

Număr de locuitori (peste)

Aria metropolitană
1995 2007
33 400 000
1 Tokyo-Yokohama(Japonia) 28 400 000
(+5 mil.)
23 200 000
2 Seoul (Coreea de Sud) 19 000 000
(+4,2 mil.)
22 100 000 (≈
3 Ciudad de Mexico (Mexic) 24 000 000
2 mil. )
21 800 000
4 New York (SUA) 14 600 000
(+7,8 mil.)
21 500 000
5 Mumbay-Bombay (India) 13 500 000
(+8,5 mil.)
20 400 000 (≈
7 Saõ Polo (Brazilia) 21 500 000
1 mil.)
9 Shanghai 17 300 000
Osaka-Kobe-Kyoto (Japonia) 14 000 000 16 600 000
10 (+2,6 mil.)
15 500 000
12 Calcutta (India) 13 000 000
(+2,5 mil.)
18 Buenos Aires (Argentina) 12 200 000 13 500 000
(+0,3 mil.)
21 Rio de Janeiro (Brazilia) 12 200 000
12 800 000
(0,6 mil.)

Londra şi Parisul, cu cei peste 8,8 milioane de locuitori( la nivelul anului 1995) şi cu o
prognoză de stagnare numerică sau chiar regres (Londra, până la 7,4 milioane in anul 2005)
au căzut pe locuri inferioare în ierarhia numerică a marilor arii metropolitane ale lumii, până
in 2007.
În funcţie de gradul de concentrare a locuitorilor, a construcţiilor precum şi după funcţiile pe
care le îndeplinesc se poate face următoarea distincţie a formelor de evoluţie a oraşelor:
Exista peste 300 oraşe mai mari de 1 mil. de locuitori.
a) Orasul initial, bine delimitat, fără comune componente şi care numeric are până la
50000 de locuitori.
b) Municipiul reprezenta pe timpul Imperiului roman un oraş care avea dreptul la
autonomie în treburile interne; astăzi el este un oraş de dimensiuni mari, având un rol
economic, social, politic şi cultural însemnat.
c) Aglomeratia Urbană cuprinde pe lângă oraşul principal toată zona din jurul său cu
localităţile şi comunele componente şi care depăşeşte 50000 de locuitori.
d) Microregiunea Urbană este un termen reminiscent care desemnează prezenţa mai
multor oraşe de mărimi diferite şi cu funcţii diferite sai proprii care se înşiruie la rând
într-un spaţiu geografic anume; este cazul Văii Prahovei sau a Depresiunii Petroşani.
e) Conurbatia desemnează prezenţa pe un teritoriu restrâns a mai multor oraşe de mărimi
diferite, dar cu strânse legături de producţie, cu sisteme comune de transport, de
alimentare cu apă, gospodărire comunală şi administraţie proprie.
f) Metropola este considerată formă superioară de urbanizare caracterizată printr-un mare
număr de locuitori (peste 1 milion), printr-o mare extindere în suprafaţă şi creând aşa-
numite “arii metropolitane” ce sunt formate din nuclee urbane de tip “sateliţi”.
g) Megalopolis ste un termen provenit din limba greacă (-mare, -oraş) care
astăzi este utilizat pentru cea mai spectaculoasă rezultantă a dezvoltării urbane actuale. Ea
presupune existenţa mai multor nuclee urbane în plină dezvoltare în jurul unor oraşe-
metropolă, nuclee care prin extindere ajung să unească marile aglomerări urbane,
formând adeveărate arii urbanizate de mari dimensiuni, extinse pe zeci şi sute de mii de
kilometri pătraţi. Astăzi există 30 de megapolisuri in lume. Cel mai cunoscut este
megalopolisul de pe coasta atlantică a SUA cunoscut sub denumirea de BOSWASH
(Boston-Washington, format din oraşele: Boston, Newark, New York, Philadelphia,
Baltimore şi Washington şi concentrând peste 50 milioane locuitori). Altă zonă de tip
megalopolis se identifică în sudul Marilor Lacuri tot în SUA şi este format din
metropolele Chicago, Detroit, Cleveland, Buffalo şi Pittsburgh. O a treia zonă de acelaşi
tip este cea de pe coasta pacifică a SUA, cuprinzând San Francisco, Los Angeles şi San
Diego. În America de Sud se remarcă megalopolisul So Paolo, Rio de Janeiro şi Belo
Horizonte, şi purtând numele generic de megalopolisul brazilian. Un loc deosebit de
important în ierarhia ariilor urbanizate din lume îl ocupă megalopolisul TOKAIDO din
insulele nipone care cuprinde nici mai mult nici mai puţin de 20 de aglomerări urbane în
jurul oraşelor metropolă Tokyo, Nagoya şi Osaka, reunind peste 70 milioane locuitori. În
Europa există un tip propriu de megalopolis care ţine de îndelungata şi variata istorie
economică a bătrânului continent. Iată două cazuri concrete: zona Rotterdam-Haga-
Amsterdam din Olanda şi bazinul Ruhrului cu cei doi poli Köln şi Dortmund din
Germania.
4. Situaţia demografică a României pe scurt: România avea în 1997 o populaţie de 22,6
milioane de locuitori dar în 2006 numai 21,6 milioane. Conform prognozelor ONU din anul
1980 (când sporul natural era pozitiv) populaţia României urma să atingă in anul 2025 un
numar de 5.745.000 locuitori.
Rezultatele preliminare ale recesământului din 2011au evidențiat o scădere a
populației,datorată atât sporului natural negativ, cât și migrației. Numărul de locuitori estimat
este de 20.254.866 (populație stabilă 19.042.936 locuitori, persoane plecate pentru perioadă
îndelungată de timp- 910.264, persoane temporar prezente- 301.666).
Localităţile României, scurtă prezentare
România avea în 1996 262 de oraşe, astăzi are 316 oraşe, dintre care 94 sunt municipii şi
circa 2700 de comune care cuprind 13000 de sate.
Precizăm că reţeaua de oraşe a ţării este dominată de prezenţa municipiului, capitala
Bucureşti care are peste 2 milioane de locuitori, cu mult peste numărul de locuitori al
celorlalte oraşe. După numărul de locuitori există următoarea ierarhizare a localităţilor
urbane:
 7 oraşe cu peste 300000 loc.: Constanţa, Iaşi, Timişoara, Cluj, Galaţi, Braşov şi Craiova.
 4 oraşe au între 200000 şi 300000 loc.: Ploieşti, Brăila, Oradea şi Bacău.
 25 oraşe au între 100000 şi 200000 loc.
Acestea din urmă deşi nu reprezintă mai mult de 1/10 parte din totalul oraşelor româneşti
grupează 3/5 din totalul populaţiei.
Celelalte localităţi urbane au mai puţin de 100000 locuitori.
 TEMĂ:

1.Populatia actuală a planetei noastre: repartitie pe continente si

tări.
2. Miscarea naturală a populatiei: comparatii si cauzalităti.
3. Statele lumii superdezvoltate spatial si numeric si statele
liliputane ale lumii, cauze si consecinte.
4. Asezări umane la mari înăltimi.
5. România si problemele ei demografice actuale.

Bibliografie orientativă

 Ianos, I. (2004) – Dinamica urbană – Editura Tehnică Bucuresti

 Negut S., (2008) – Geopolitica, Editura Meteor Press, Bucuresti
 Nicoară, L. (1999) – Geografia populatiei, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca.
 Trebici, V. (1979) – Demografia. Editura Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti.
*** Atlas Of The World, (2008) – Philip’s Royal Geographical Society (with the Institute of
British Geographers)
*** Atlas of The World (2006) – eight edition, National Geographic Society
*** Atlasul Terrei (2008) – Enciclopedia Rao in colaborare cu Instituto Geografico
DeAgostini, editura Rao.
 UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE ECOLOGIE SI PROTECTIA MEDIULUI

GEOGRAFIA FIZICĂ SI UMANĂ GENERALĂ

NOTE CURS

Partea a III-a

C5. România si caracterele generale ale

reliefului său
C6. România în spatiul geografic si demografic
al Uniunii Europene
 C5

ROMÂNIA SI CARACTERELE
GENERALE ALE RELIEFULUI SĂU
A. POZITIA GEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI SI CONSECINTELE MAJORE DE
MEDIU CARE DECURG DIN
ACEASTA; GRANITE SI VECINI.

Romania este o tară europeană de talie mijlocie, cu o suprafată de 238391 Km2, adică de 5 ori
mai mare decat Elvetia sau Olanda si de 3 ori mai mare decat Cehia si cu o populatie de
21.680.000 locuitori.(conform recensămâtului din 2002).

Fig. V.1, Europa- Harta Politică

Asezare pe glob: România apartine emisferei de nord a Pământului, astfel că, latitudinal,
paralela 45oN traversează tara, valori extreme fiind 43037`N la Zimnicea, în sudul extrem si
48o15`N Horodistea, în nordul Moldovei (diferenta latitudinală este de 4o38`, cu consecinte
evidente în peisaj)
Din punct de vedere longitudinal, meridianul de 25oE traversează aproape central țara,
valorile extreme fiind : la est 20o15`E, Sulina, iar la vest 29o41`E, Beba Veche. Apare deci o
diferentă de aproximativ ~ 9o long E și una de timp de 38` între localitățile extreme ale tării
(de vest si de est).
Asezare pe continent: România se află în sud-estul Europei Centrale, la distante aproape
egale (2400 - 2900Km) fată de Capul Nord, Muntii Ural, Capul Finisterre si la cca 900 Km
de Marea Mediterană.
Consecintele geografice ale asezării României pe glob si pe continent sunt :
 Apartenenta la climatul temperat continental de tranzitie, de tip central european ;
 Existenta influentelor climatice colaterale: scandinavo-baltice, oceanice, mediteraneene
sau est-europene care determină anumite nuantări ale climei de bază fie în nord-estul
tării, fie în vest sau sud ;
 existenta a două limite fitogeografice de referintă europeană ce ating România:
 limita de est a pădurii specifice climatului temperat propriu zis
 limita de nord a vitei de vie ;
 prezenta a numeroase specii si subspecii de vegetatie sau de faună cu evolutie enclavică
în teritoriu sau, din contră, proprii numai spatiului geografic al României.
 din punct de vedere al reliefului major european , România este:
 o importantă tară dunăreană (1075 Km din cei 2860 Km ai fluviului Dunărea ating
tara – 38%) ;
 o importantă tara carpatică (2/3 din intreg lantul se află în tară) ;
 o tară pontică (245 Km la Marea Neagră) ;
 o tară situată la contactul a două structuri geologice euroasiatice distincte: orogen (V)
si platforma (E), ceea ce a condus la însăsi "contorsionarea" Carpatilor Românesti fată
de directia V-E a celorlalti munti tineri din Europa.
Granite si vecini : Lungimea lor totală este de peste 3000 Km.
 Granita de Nord - se desfăsoară între Horodistea sau Darabani la est si Halmeu la vest si
este cea mai complexă, urmând culmi si râuri sau linia unei granite trasate. Separă
România de Ucraina pe o lungime de 649,9Km.
 Granita de Sud - se desfasoară între Bazias la vest si Vama Veche la est,
urmand cursul Dunarii de la Bazias si pana la Ostrov ; de aici si până la Vama Veche granita
este trasată limitând, spre sud, Dobrogea. tările vecine la sud: ex-Iugoslavia, între Bazias si
Pristol (la gura Timok-ului) si Bulgaria între Timok si Vama Veche.
 Granita de Vest - este trasată (în cea mai mare parte) între localitătile
Halmeu la nord si Bazias la sud, fiind foarte sinuoasă, iar tările vecine sunt Ungaria, între
Halmeu si Beba Veche si ex-Iugoslavia, între Beba Veche si Bazias.
 Granita de Est - este cea mai complexă si are trei sectoare naturale:
- de la Darabani la Galati - Valea Prutului ;
- de la Galati, pe Dunare si apoi pe bratul Chilia până la vărsarea acestuia în Marea Neagră ;
- de la gura bratului Chilia pana la Vama Veche - litoralul românesc al Mării Negre (245Km).
Țările vecine la est sunt : Republica Moldova, prin intermediul Prutului (681,3km) si
Ucraina, prin intermediul Dunării si bratului Chilia. "Vecina" la est trebuie considerată si
Marea Neagră, pe un sector de 245 Km lungime de tărm.
Între aceste granite de stat, trăiesc aprox. 22,68 mil. locuitori într-un spatiu geografic
românesc de 238.391 Km2, deosebit de complex si minunat de armonios dispus, în cadrul
părtii de sud-est a Europei Centrale.

Fig.V.2, Asezarea Geografica a Romaniei in Europa in raport cu coordonatele

geografice (paralela de 45˚ N si meridianul de 25˚ E)

B. MARILE UNITĂTI GEOGRAFICE SI CARACTERELE

GENERALE ALE RELIEFULUI ROMÂNIEI
(cu o scurtă prezentare a evolutiei
paleogeografice a Europei si a României)
Marile diviziuni de relief ale României se stabilesc de către geografi tinând seama de :
a. modul în care s-a născut un teritoriu (geneza lui)
b. modul în care sunt dispuse stratele geologice (structura lui)
c. formele de relief caracteristice (morfologia lui)
Conform acestor date initiale, Romania are două mari diviziuni de relief si anume:
I. unitatea de OROGEN care cuprinde relieful înalt, cutat,
framantat, cu pante accentuate, format din Carpasi, Subcarpati, Podisul Mehedinti si Podisul
Dobrogei de Nord.
 II. unitatea de PLATFORMĂ care cuprinde formele de
relief cu strate geologice necutate sau slab cutate, respectiv : Podisul Moldovei, Podisul
Getic, Depresiunea Colinara a Transilvaniei, Campia Română si Câmpia de Vest a tării.
Caracterele generale ale reliefului Romaniei sunt următoarele:
 îmbinarea armonioasă, unica în Europa, a formelor majore de relief în spatiul
tării.
 Proportionalitatea dintre principalele trepte de relief, după cum urmează:
 32% muntii si dealurile de pana la 700 m inaltime.
 33% dealurile si podisurile cu inaltimi cuprinse intre 700 si 200 m.
 35% campiile si luncile tării.
 complementaritatea ca trasatura ce decurge din diversitatea formelor de relief
si implicit a resurselor naturale pe care oamenii le-au exploatat si pus in circulatie (cum ar fi:
drumul sarii, drumul lemnului, pacurei, vinului, granelor, oierilor, etc.).
 gradul de locuire, de umanizare este maxim, asezarile permanente
desfasurandu-se din Delta Dunarii pana la altitudini de 1000 - 1200 m in munti, iar cele
sezoniere chiar pana la 1800 m. (Cabanele depasesc aceasta limita).
 dispunerea reliefului Romaniei este aproape concentrica, dupa cum urmeaza :
 in centru se afla o unitate de podis cu inaltimea medie de 500 m, numita Depresiunea
Colinara a Transilvaniei.
 in jurul acesteia se inalta cununa carpatica formata din siruri de munti mijlocii ce
numai local depasesc 2000 m. Sunt Carpatii Romanesti, care reprezinta 80% din Carpatii de
Sud-Est ai Europei.
 bordand Carpatii, spre exterior, dar partial si spre Podisul Transilvaniei, se afla
dealurile Subcarpatice, iar spre vest Dealurile Vestice.
 asternute la poalele arcului carpato-subcarpatic se afla marile podisuri: Podisul
Moldovei, Podisul Getic, iar in SE extrem Podisul Dobrogei ca element de asimetrie.
 treapta cea mai joasa este alcatuita din Campia Romana si Campia de Vest a tarii
carora li se adauga luncile Dunarii si Siretului si in final Delta Dunarii.
În concluzie: Relieful României, are o înfâțisare variată, dar simetrica: munti, dealuri,
podisuri, campii si lunci, toate oranduite de la mijloc catre margini, în trepte aproape
concentrice, din ce in ce mai joase. Toate comunica lesnicios intre ele prin intermediul unei
retele hidrografice radiare, cu izvoarele în Carpati și varsarea în Dunăre sau în Tisa.
Acest caracter unitar al teritoriului geografic al României a asigurat condițiile favorabile
dezvoltarii poporului român.
B1. LANTUL MUNTILOR CARPATI ÎN EUROPA;
CARPATII ROMÂNIEI SI SUBDIVIZIUNILE LOR;
CARPATII ORIENTALI

Lantul Muntilor Carpati în Europa

Asezare, limite:
 Muntii Carpati apartin Europei Centrale, fiind amplasati intre Alpi si Balcani;
 limita vestica : Valea Dunarii (in dreptul bazinului Vienei) care ii separa de
Alpi.
 limita sudica : Valea Timokului care ii separa de Balcani, in afara Romaniei.
 între aceste două limite se desfăsoară marele lant carpatic, de forma unui semn
de intrebare, pe o lungime de peste 1500Km, dominand relieful deluros de podis sau de
campie, din jur.
 între capete, lantul montan masoara 500Km.
 se desfasoară între 45o si 50o lat.N, fiind cel mai nordic lant european tanar,
deci de orogeneza alpina.
 cuprinde, în marea sa arcuire, Depresiunea Panonica si pe cea a Transilvaniei.
 înălțimea sa medie nu depăseste 1500m, dar este cu mult mai mica in unitatile
numite Carpatii Mici sau Carpatii Albi si cu mult mai mare in masivul Tatra (Vf. Tatra,
2663m) si in Fagaras (Vf. Moldoveanu 2544m).
 lățimea maximă a lantului este de 140 Km în Carpatii Orientali, grupa nordică,
iar cea minima este de 27-30 Km in grupa sudica a acelorasi Carpati Orientali ai României.
Geneza si structura petrografică:
 Carpatii apartin orogenezei alpine, alaturi de Muntii Pirinei, Alpi, Balcani,
Caucaz, Himalaia, etc.; de aceea au aceeasi structura petrografica si anume :
 sisturi cristaline in fundament,
 roci sedimentare cretacico-paleogene pe rama externa
 roci vulcanice neogene pe rama lor interna (vulcanii sunt insa stinsi),
 Carpatii au acelasi sistem de cute rasturnate spre exterior ca si celelalte
lanturi montane aparute in aceleasi faze de incretire ce tin din mezozoic pana in neozoic).
Trasaturi generale ale lantului carpatic european :
 sunt munti de talie si masivitate mijlocie, fată de Alpi, Balcani, etc. ;
 au un grad pronuntat de fragmentare, fată de Alpi si Caucaz ;
 au numeroase trecători de vale si pasuri de culme accesibile, majoritatea pana
la 1000m inaltime ;
 au numeroase depresiuni intra si submontane, cea mai intinsa fiind
Depresiunea colinara a Transilvaniei ;
  extinderea nivelelor de platforma este aproximativ mare, in schimb, extinderea
formelor de relief glaciar este redusa comparativ cu Alpii sau Caucazul, in Carpati acestea
aparand numai la inaltimi mai mari de 2000m;
 nu au ghetari actuali deoarece nu ating limita zapezilor permanente, care, la
latitudinile temperate, este de 3000m altitudine.
Subdiviziunile lantului european al Carpatilor
 Carpatii de Nord-vest, dominati de masivul Tatra, intre Dunare la Viena si
pasul Orlov sau Dukla la est (dupa V. Mihailescu, 1963).
 Carpatii de Mijloc supranumiti si Muntii Beschizi, se afla intre pasul Orlov
sau Dukla la vest si linia Rica-Swica la est – sud-est. Au 500 – 1500 m altitudine absoluta,
sunt constituiti din roci flisoide si lipsiti de contraste hipsometrice. Latimea lor este de
numai : 50-60Km, iar fragmentarea este maxima.
 Carpatii de Sud-Est se afla intre linia Rica – Swica la nord-vest si Valea
Timokului la sud de Dunare, 80% din lungimea lor situandu-se in Romania. Aceasta a treia
subdiviziune a lor se impune
prin lungime, masivitate si complexitate, in cadrul intregului lant carpatic.
 Carpatii de sud-est au o forma dublu arcuita : prima data in nord, in
"Curbura beschido-maramuresana" si a doua oara in "Cotul Vrancei", in Carpatii de Curbura.
A treia oara flexarea este in sens invers primelor si antreneaza Muntii Banatului, precum si
culmile ce se afla la sud de Dunare pana la racordarea cu Muntii Balcani.
 constituie un obstacol real in calea maselor de aer in miscare in stratul
atmosferic sol – 2500m, cu repercursiuni in mersul vremii si in nuantarea climei zonelor
dominante de ei.
 Fig.V.3, Marile diviziuni geografice ale Carpatilor (dupa V.Mihailescu)
I- Carpatii de NV, II-Carpatii de mijloc, III- Carpatii de SE (IIIa- Carpatii Orientali; IIIb-
Carpatii Mewridionali; IIIc-Carpatii Occidentali)

Carpatii Românesti si subdiviziunile lor:

Definire: Carpatii Romanesti reprezinta acea parte a grupei Carpatilor de Sud-Est ai Europei
care se desfasoara intre limitele de stat ale Romaniei (si constituie aprox. 80% din Carpatii de
Sud-est) .
Compartimente : Se subdivid in trei sectiuni si anume :
 Carpatii Orientali – intre granita de nord si Valea Prahovei.
 Carpatii Meridionali – intre Valea Prahovei si Culoarul Timis-Cerna-Bistrita.
 Carpatii Occidentali – intre Culoarul Timis-Cerna si vaile Somesului si
Barcaului.
Carpatii Orientali – caracterizare fizico-geografică
Asezare, limite Carpatii Orientali sunt dispusi cvasimeridianal conform geologiei locului si
se desfasoara intre : la
 nord - granita de stat a Romaniei
 sud - Valea Prahovei
 vest - Depresiunea Colinara a Transilvaniei
 est - Podisul Sucevei urmat de Subcarpatii Moldovei si de
Subcarpatii Curburii

Fig. V.4, Carpatii Orientali

Geneza si structura petrografică :
 S-au format (ca intregul lant carpatic) in cadrul orogenezei alpine (care a tinut
din Mezozoic – Cretacic pana in Neozoic – Cuaternar). (Lantul vulcanilor stinsi, spre
exemplu, din vestul Carpatilor Orientali a aparut recent, adica in a doua jumatate a
Neogenului).
 Sunt alcatuiti din :
 roci cristaline (sisturi) in zona axiala, pana la obarsia Trotusului
 roci vulcanice – pe rama vestica
 roci sedimentare cutate numite generic "flis" sau roci flisoide pe
rama estica, dar si in sectorul lor sudic.
 Au fost afectati de glaciatiunea cuaternara numai in masivele inalte din nord
(Rodna).
Caracterizarea generală a reliefului Carpatilor Orientali
 Au cea mai mare desfasurare in lungime si latime dintre toti Carpatii
Romanesti (130 – 140Km latime in nord, dar si cea mai mica, la pasul Oituz, 27 - 30Km).
 Au inaltimea medie de 1000 m, dar ating punctiform inaltimi absolute de
2303m in varful Pietrosul Rodnei, 2279 m in Ineul Rodnei si 2100m in Pietrosul Calimanului
(grupa nordica fiind ce mai inalta).
 Intre valea Bicazului si valea Trotusului exista o "lasare" altitudinala
carpatica, varfurile nedepasind aici decat rar 1600-1700m.
 In Muntii Ciucasului si ai Baiului din sudul Carpatilor Orientali spre valea
Prahovei inaltimea lor creste iar, dar numai pana la 1895m sau 1954m in varful Ciucas.
 Au un accentuat paralelism al culmilor pe directia NV-SE, cu exceptia
sectiunii sudice, unde orientarea este diversa.
 Au urme glaciare numai in grupa nordica, Muntii Rodnei remarcandu-se
printr-un relief glaciar tipic: creste ascutite, circuri, vai glaciare, morene si lacuri glaciare
(Lala).
 Sunt traversati sau strabatuti in lung, partial sau total, de numeroase vai si
depresiuni ;
 vaile sunt : Iza, Viseul, Suceava, Moldova, Bistrita, Trotus, Putna,
Buzau, Raul Negru, Oltul, Muresul, Somesul Mare (curs superior), fiecare cu numerosii sai
afluenti.
 depresiunile sunt (de la foarte mici la foarte mari) : Maramuresului,
Brasovului, Ciuc-Giurgeu, Oas, Dornelor, Bilbor, Borsec, Casin, Intorsura Buzaului, etc.
 pasurile sunt : Setref 817m, Prislop 1416m, Mestecanis 1096m,
Tihuta 1201m, Sicas 1000m, Bucin 1273m, Tusnad 1301m, Oituz 866, Predeal 1040m,
Bratocea, etc.
Clima Carpatilor Orientali :
 este tipic montana, desprinsa altitudinal din clima temperat continentala de
tranzitie a tarii.
 este o clima racoroasa, de munti mijlocii, cu temperaturi medii anuale de +6oC
la baza si 0o…-1oC pe varfurile muntilor.

 in depresiunile intramontane temperatura medie anuala este de +7..+8oC, dar

aici au loc inversiuni termice (de sedimentare) care au condus la atingerea minimei absolute a
tarii de -38,5oC in 25.01.1942. Clima depresiunilor intramontane este asadar specifica, desi
mult mai blanda decat pe varfuri, adeseori atinge valori termice concrete cu mult mai scazute
decat pe varfuri.
 precipitatiile medii anuale sunt cuprinse : intre 800 si 1200mm dar ating si
1400m in grupa nordica.
 vanturi puternice de vest; foehn (vant cald de vest) - in Obcine; Nemira - vant
rece local de NE in Depresiunea Braşovului.
 influente climatice colaterale:
 influente baltice – in Obcine, dar si in masivele Rarau – Giumalau,
cu ierni foarte reci si precipitatii bogate.
 influente temperat oceanice – in muntii vulcanici ai grupei nordice
unde climatul este intr-adevar moderat termic, dar este foarte umed.
 In afara influentelor climatice colaterale se mai poate vorbi aici de o
realitate unica, de un climat al muntilor josi, in Carpatii de Curbura, unde intervin multe
modificari locale datorita rolului de ostacol fizic al acestora in calea maselor de aer, din
directia lor predominanta, cea vestica. "Cotul" carpato-subcarpatic este o adevarata bariera
terestra pentru aerul care vine din directia vest – nord-vestica, oprindu-i precipitatiile pe
versantii expusi si favorizand foehnul pe versantii opusi directiei de miscare a aerului.
Apele Carpailor Orientali
I. Apele de adancime - lipsesc, ca in toti muntii.
II. Apele freatice – exista, desi fara continuitate ; adesea sunt mineralizate, fie prin
gaze (borvizurile de pe rama vestica), fie prin saruri continute. Reprezinta o reala bogatie
naturala care, in prezent, este chiar bine valorificata.
III. Apele de suprafata :
1. Râuri - numeroase, de exemplu :
 de pe rama vestica a Carpatilor Orientali izvorasc : Somesul Mare cu
Salauta, Lapusul - afluent al Somesului langă Baia Mare, Muresul cu Nirajul, Tarnava Mica
si Tarnava Mare, Homorodul, etc.
  de pe rama estica izvorasc : Suceava cu Sucevita, Moldova cu
Moldovita, Bistrita cu Bistricioara si Bicazul si Tarcaul, Trotusul, Milcovul, Ramnicu Sarat si
Buzaul – afluenti directi sau indirecti ai Siretului.
 de pe rama nordica izvorasc Iza cu Mara, Viseul care se varsa in Tisa
(si face granita tarii pe cca. 60Km, cu Ucraina), etc.
 Unele rauri taie defilee ca: Muresul la Toplita – Deda, Oltul la Tusnad si
Racos, sau chei : Bicazul la cheile Bicazului.
 Multe au potential hidroenergetic valorificat:
- Bistrita de la Bicaz pana la varsare
- Doftana – Lacul Paltinu
- Buzau – Lacul Siriu
2. Lacurile Carpatilor Orientali:
a) Lacurile naturale – sunt cu mult mai putine decat in Carpatii Meridionali si
se impart, dupa origine, astfel:
 lacuri glaciare: - in Muntii Rodnei
 lacuri vulcanice: - Sf. Ana in masivul Ciomatu Mare din Muntii
Harghita, unicul lac de crater vulcanic din tara.
 lacuri de baraj natural: - Lacul Rosu de pe Valea Bicazului, in amonte
de cheile Bicazului, ce a aparut in 1837 prin prabusirea unui pinten muntos care a barat valea.
 lacuri pe masive de sare: - Costiui si Ocna Sugatag in
Maramures
b) Lacurile antropice – sunt numeroase, cele mai cunoscute fiind:
 pe raul Bistrita cca. 12 lacuri incepand cu Izvorul Muntelui (33Km2)
 pe Doftana - lacul Paltinu
 pe Buzau - lacul Siriu
 pe Firiza - lacul Firiza pentru apa potabila in
Maramures
 pe Uz - lacul Poiana Uzului (grupa centrala)
Vegetatia Carpatilor Orientali :
- Este dispusa etajat, conform conditiilor pedoclimatice si de relief oferite de Carpatii
Orientali. Sunt prezente doua etaje si anume: etajul padurii de munte si etajul alpin.
Etajul padurii de munte incepe de la baza pantei si se termina unde isi face aparitia vegetatia
subalpina. Se succed astfel:
 Subetajul fagului- de la baza pantei pana la inaltimi de 1200m, iar in
amestec si mai sus.
 Subetajul padurilor de conifere - de la cca.1200m, pana
la limita vegetatiei subalpine;
- predomina molidul, care este un relict glaciar, dar apare si bradul, pinul sau zada si tisa.
- Cele doua etaje sufera interferente de tipul versant - vale din cauze climatice, esentele
termofile urcand pe pantele insorite, iar cele de clima rece coborand pa vai umbrite.
Etajul vegetatiei alpine : are doua subetaje: cel subalpin (in care stepa rece este stropita cu
jnepenisuri sau arbori pitici) si cel alpin cu vegetatia herbacee pitica, de unde si numele de
"stepa rece de munte". Acest etaj este cel mai bine reprezentat in Muntii Rodnei.
Fauna Carpatilor Orientali :
- se etajeaza in functie de zonele de vegetatie care ofera ii hrana si adapost, astfel:
 pentru padurea de fag si alte foioase asociate fagului ii sunt specifice:
- mistretul si viezurele, lupul, vulpea, pisica salbatica, dar si specii patrunse din etajul
coniferelor.
 pentru padurea de conifere sunt specifice:
- caprioara, ursul, veverita, jderul, etc.
- se adauga o mare varietate de pasari: ciocanitoarea, cinteza, cocosul de munte, cocosul de
mesteacan, etc.
 pentru padure in ansamblu, de mentionat si animale sau pasari de interes
cinegetic:
- urs, cerb, ras, cocos de mesteacan (numai
in Carpatii Orientali), gainusa de mesteacan
 pentru etajul alpin:
- capra neagra, prin repopulare in Muntii
Rodnei, Siriu si Ciucas (este relict glaciar
tarziu); in literatura se mentioneaza si acvila de munte, dar realitatea actuala nu o certifica.
 În apele de munte traiesc:
- pastravul, cleanul, mreana, lostrita (numai
in Carpatii Orientali - lostrita).
Solurile Carpaților Orientali :
- sunt cele specifice padurii si vegetatiei alpine, astfel:
 Etajul padurii are:
 Soluri cenusii si brune argilo-iluviale in muntii nu prea inalti, numite
argiloiluvisoluri.
 Soluri brune si brune acide numite cambisoluri (formate in conditii de
precipitatii mai abundente si temperaturi mai scazute).
 Soluri podzolice, cele mai sarace in humus si care apar in etajul padurii
din muntii moderat de inalti ai Carpatilor Orientali, numite spodosoluri.
 Etajul alpin are:
 Soluri alpine brune acide de climat rece si umed, cu vegetatie de
pajiste, numite spodosoluri (acestea apar deci in zona montana inalta, fie impadurita, fie
alpina).
Zone ocrotite in Carpatii Orientali :
- sunt numeroase si pentru considerente diferite, toate insa ocrotesc cate ceva valoros din
mediu, astfel:
 Rezervatii floristice: - Tinovu Mare de la Poiana Stampei, Tinovu
Gaina, mlastina de la Sancraieni, Baile Tusnad, Bilbor, Tulghes
 Rezervatii de flora si fauna: - Pietrosu Mare din Muntii Rodna
 Rezervatii de peisaj si flora: - Cheile Bicazului
 Rezervatii forestiere: - Codrul secular Slatioara si Muntele Ceahlau
 Rezervatii speologice: - Pestera Izvorul Tausoarelor
 Rezervatii geologice: - Creasta Cocosului in grupa nordica, PietreleDoamnei,
coloanele de bazalt de la Racosu, Lacul Rosu, etc.
 Rezervatii paleontologice: - Cozla, Carhaga, Purcareni
 Rezervatii piscicole: - rezervatia de lostrita de pe Bistrita Aurie
Obs.: denumirile lor ecologic-administrative actuale vor fi prezentate la cursul de "Arii
protejate", etc.
Resurse naturale in Carpatii Orientali :
 Resurse de sol:
 padurea 40% din fondul forestier romanesc
 pasuni si fanete naturale
 pajisti de munte obtinute prin defrisare
 potentialul hidroenergetic al raurilor
 Resurse de subsol (astazi diminuate, in trecut insa foarte bogate):
 Minereuri neferoase - (Gutai), Depresiunea
Maramures
 minereuri complexe - M-tii Maramures,
Obcinele Bucovinei
 mangan - langa V. Dornei
 sulf - Caliman
 aur, argint - Gutai
 sare - Ocna Sugatag
 minereu de Fe - la Lueta in M-tii Harghita
 carbune brun - Comanesti, Asau
 petrol - Moinesti, Ghelinta
(singurul loc din din
Carpatii Orientali)
 roci de constructie - Racos, Borsec, etc.
(bazalt, caolin, travertin, andezit, etc.)
  ape minerale carbogazoase: - Vatra Dornei, Sangeorz-
Bai, Bilbor, Borsec,
Tusnad, Harghita,
Covasna, Biborteni, etc.
Gradul de umanizare :
 Carpatii Orientali fiind intens fragmentati si usor de strabatut au gazduit
asezari omenesti inca din vechime. Resursele naturale variate au dat perenitate asezarilor
chiar daca multe dintre ele au evoluat inchis dupa cum o dovedeste numele lor: „Tara
Barsei”, „Tara Vrancei”, „Tara Dornelor”, „Tara Maramuresului”.
 Satele si orasele sunt numeroase in depresiuni unde densitatea este de 100-150
2
loc./Km . Ele urca insa pana la inaltimi de 1200m, iar cele sezoniere si mai sus.
CARPATII MERDIONALI :
CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ
Asezare, limite : Carpatii Meridionali se delimiteaza astfel :
 la nord - Depresiunea Colinara a Transilvaniei
 la sud - Podisul Mehedinti (in SV), Subcarpatii Curburii
intre Valea Prahovei si Valea Dambovitei, Subcaraptii Getici intre Valea Dambovitei si Valea
Motrului.
 la vest si nord-vest - Culoarul tectonic Timis-Cerna-Bistra
 la est - Valea Prahovei ; Valea Cerbului si Barsa Gorsetului ; delimitarea, aici
si in cazul precedent, se face prin : abrupturi, rupturi tectonice.

Fig. V.5, Carpatii Meridionali

Geneza si structura petrografica :
 Carpatii Merdionali s-au format, ca intreg lantul carpatic, in cadrul orogenezei
alpine, ultima lor ridicare avand loc la inceputul Cuaternarului.
 Nu au componenta vulcanica de relief (cum au Carpatii Orientali si
Occidentali).
 Sunt alcatuiti din sisturi cristaline cu intruziuni granitice, iar din loc in loc
poarta o cuvertura de calcare vechi si conglomerate calcaroase. Muntii Bucegi in extermitatea
estica si Muntii Mehedinti si Cerna in cea de vest sunt structurati cu precadere din calcare si
conglomerate calcaroase, generand un relief specific (mai ales pesteri si chei).
 Sunt muntii cei mai afectati de glaciatiunile cuaternare, dupa cum o dovedesc
formele de relief caracteristice, la inaltimi mai mari de 2000m.
 Nu exista ghetari actuali.
Caracterizarea generala a reliefului Carpatilor Meridionali
 Carpatii Meridionali au cea mai mare inaltime dintre toti Carpatii Romanesti
(2544m in Vf. Moldoveanu si 2535m in Vf. Negoiu).
 Sunt cei mai putin fragmentati de vai, comparativ cu Orientalii si
Occidentalii.
 Desi nu au decat maximum 70Km latime si ocupa o suprafata de trei ori si
jumatate mai mica decat Carpatii Orientali, sunt cei mai unitari dintre toti Carpatii
Romanesti.
 Sunt intens cutati (in panze de sariaj, adica cute de mari dimensiuni
rasturnate unele peste altele).
 Au trei lasari axiale : in dreptul vaii transversale a Oltului, a Jiului si in
lungul Culoarului Rucar-Bran, lasari care conduc la o impartire geografica anume pe grupe
de munti, diferita in unele cazuri de cea geologica.
 Au bine evidentiate cele trei etaje de platforma, numite nivele de eroziune si
anume:
 Platforma Borascu – 2000m inaltime, cu pajisti alpine largi, folosite
vara la pasunat.
 Platforma Rau-Ses – 1200-1600m inaltime.
 Platforma Gornovita – 1000m inaltime, cu fanete si asezari, cu
Sarmizegetusa Regia in Muntii Orastiei din nord-vestul Muntilor Sureanu.
 Prezinta cel mai bogat relief glaciar, cu creste ascutite, vai si circuri glaciare,
morene si majoritatea lacurilor glaciare din tara.
 Sunt traversati numai de valea transversala a Oltului, intre Turnu Rosu la
nord si Cozia la sud. Jiul ii traverseaza partial, iar celelalte rauri care izvorasc din Carpatii
Meridionali nu au reusit sa decupeze depresiuni sau vai largi, ca in Carpatii Orientali.
 Drept urmare, Carpatii Meridionali au putine depresiuni si anume :
  „Tara Lovistei” - depresiune butoniera pe
valea transversala a Oltului
 „Tara Hategului” - in NV lantului, intre Retezat la
sud, Muntii Orastiei la est si Poiana Rusca la vest (acest ultim masiv apartinand Carpatilor
Occidentali)
 Depresiunea Petrosani - de la izvoarele Jiului este
decupata intre masivele Retezat, Sureanu, Valcan si Parang
 Au, de asemenea, putine pasuri dintre care citam :
 pasul Predeal - 1040m
 pasul Giuvala (sau Bran) - 1240m
 pasul Urdele (in Parang) - 2020m, cel mai inalt din
Carpatii Romanesti (se mai numeste si „Pasul Romanilor”)
 Merisor - 756m
 Domasnea - 540m
 Au, in schimb, cateva trecatori joase :
 Turnu Rosu - 400m
 Cozia (pe Olt) - 309m
 Lainici (pe Jiu) - 450m

Grupa Muntilor Fagaras, datorita semetiei lor, a aliniamentului de varfuri de peste 2000m
altitudine (pana la 2544m in Moldoveanu si 2535m in Negoiu, in Fagaras), se mai numeste si
Alpii Transilvaniei (denumire data pentru prima data de Emmanuel de Martonne, la inceputul
secolului XX).
Subdiviziunile Carpatilor Meridionali :
- din punct de vedere geografic se disting patru grupe de munti, delimitate de
raurile care le separa si anume :
A. Grupa Muntilor Bucegi - in estul lantului, intre Valea
Prahovei si a Dambovitei.
B. Grupa Fagarasului - intre Dambovita si Valea Oltului
C. Grupa Parangului - intre Olt si Jiu, Strei
D. Grupa Retezat-Godeanu - intre Jiu, Strei si Culoarul Timis-Cerna-Bistra
Clima Carpatilor Meridionali:
 este tipic montana : racoroasa si cu precipitatii abundente, iar la inaltimi de
peste 2000m este clima alpina.
 Temperatura medie anuala : cuprinsa intre 0o si 6o, este mai scazuta pe
varfurile de peste 2200m (-2,5oC), dar si mai ridicata in depresiuni (7..8oC).
 in depresiuni au loc inversiuni de sedimentare.
 Precipitatiile medii multianuale totalizeaza 800mm in Retezat,
Parang.
foehnul Carpatiilor Meridionali, numit „Vantul Mare”– este specific Depresiunilor Fagaras si
Sibiu.
 Exista influente mediteraneene in sud-vestul lantului (in Mehedinti si Cernei),
cu ploi de toamna si de primavara, cu ierni blande.
Apele Carpatilor Meridionali (subterane si de suprafata)
I. Apele de adancime – lipsesc aproape complet, ca in toti muntii.
II. Apele freatice – sunt prezente, dar discontinuu ; exista putine izvoare minerale
– Baile Herculane.
III. Apele de suprafata :
a. Raurile :
Sunt numeroase rauri care izvorasc de aici :
 Ialomita, Dambovita, Ages, Jiu cu toti afluentii lor ; Lotru, Cibin, Sadu
(afluenti ai Oltului in Transilvania) ; Sebes, Strei (+ Raul Mare), afluenti ai Muresului.
 Taie defilee: - Oltul, la Turnu Rosu – Cozia
- Jiul, la Lainici
 Taie chei: Ialomita, Dambovita, Oltet.
 Sunt valorificate energetic: Ialomita, Arges, Olt, Lotru, Sebes, Sadu,
Raul Mare, etc.
b. Lacurile Carpatilor Meridionali:
 Naturale: glaciare - in Retezat (vezi Retezatul); in Parang: Calcescu;
in Fagaras: Avrig, Capra, Balea, Urlea, Podragul Mare, etc.
 Antropice:- Scropoasa (Ialomita), Vidraru (Arges), Vidra (Lotru),
Negovanu (pe Sadu), Oasa, Sugag Petris (pe Sebes), Gura Apei (pe Rau Mare).
Vegetatia Carpatilor Meridionali :
- este dispusa in doua etaje biogeografice si anume:
 Padurile de munte
 Vegetatia etajului alpin
 Etajul padurilor de munte are :
 Subetajul padurilor de fag - intre 800m si 1200m
altitudine.
 Subetajul padurilor de conifere - molid + brad, pin,
zada - la peste 1800m.
 Intre ele exista padurea de amestec, precum si inversarile de etaje din
cauze climatice.
 Exista elemente termofile (vezi grupa Retezat)
 Vegetatia pajistilor alpine are doua subdiviziuni:
  Treapta subalpina cu tufisuri si arbusti pitici ca: ienupar, jneapan, afin,
merisor, salcie pitica, etc., presarate in cadrul vegetatiei ierboase
 Treapta alpina sau „stepa rece” cu plante herbacee ca: parusca, firuta,
vulturica, iarba vantului si numeroase iviri de stanci (stancarii)
 Exista si elemente termofile in Muntii Mehedinti si Cernei: mojdrean,
alun turcesc, visin turcesc, pin negru de Banat, carpinita si chiar liliacul salbatic.
Fauna Carpatilor Meridionali :
- se etajeaza in functie de zonele de vegetatie care ofera hrana si adapost.
 Pentru padure, specifice sunt:
- mistretul, viezurele, capriorul, lupul, veverita, si numeroase pasari.
Pentru pajistea alpina:
- capra neagra (relict glaciar tarziu) prin repopulare
- acvila de munte (rarissima).
 In apele de munte:
- pastrav, clean, mreana
 Pentru padure in ansamblu, de mentionat animalele de interes cinegetic:
- ursul, cerbul, rasul, dintre mamifere;
- cocosul de munte, gainusa de alun, dintre
pasari.
 Elemente termofile – in sud-vestul Carpatilor Meridionali se intalnesc:
- scorpionul, vipera cu corn, broasca
testoasa de uscat.
Solurile - vezi solurile Carpatilor Orientali.
Zone ocrotite in Carpatii Meridinali :
 Masivul Retezat: unic Parc National din 1930
 Rezervatii floristice: - Sinaia, Parang
 Rezervatii de flora si fauna: - Piatra Craiului, Muntele
Cozia, Domogled
 Rezervatii de peisaj si flora: - Bucegi, Iezerul Sureanu
 Rezervatii forestiere: - Valea Balei
 Rezervatii speologice: - Pestera Ialomicioarei, Pesterile:
Muierii, Closani, Tecuri, Sura Mare.
 Rezervatii geologice: - Turnu Rosu
 Rezervatii paleontologice: - Bahna, Valea Mare,
Cisnadioara, etc.

Resurse naturale in Carpatii Meridionali :

 Resursele mai importante de sol sunt:
  padurile
 pasunile si fanetele de padure si depresionare
 pajistile provenite din defrisare – foarte productive
 potential hidroenergetic insemnat al raurilor – folosit pe raurile:
Ialomita, Arges, Olt, Lotru, Sebes, Sadu
 Resurse subsolului sunt mult mai reduse decat in Carpatii Orientali, ex.:
 huila - se gaseste in Depresiunea Petrosani
 roci de constructie: calcare - in Valea Prahovei la Comarnic, in Valea
Ialomitei la Lespezi; marmura - in Hateg la Alun si Porumbacu (spre Depresiunea Fagaras);
mica - pe valea Lotrului
 izvoare termale radioactive la Herculane
 antracit - in Muntii Valcan
Gradul de umanizare :
 Carpatii Meridionali sunt cel mai putin locuiti dintre Carpatii Romanesti.
 Totusi, in depresiunile „Tara Lovistei” sau „Tara Hategului”, asezarile
umane sunt stravechi. In Depresiunea Petrosani densitatea depaseste 100 loc./Km2. Pe
versantii montani ai Carpatilor Meridionali insa, densitatea populatiei este sub 25 loc./Km2.
 Satele urca in unele grupe pana la 1000 – 1200m altitudine, iar catunele
sezoniere chiar mai sus (in Candrel, Sureanu)
 Omul s-a asezat acolo unde muntele i-a oferit nu numai adapost si hrana

CARPATII OCCIDENTALI :
CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ

Asezare, limite : Carpatii Occidentali sunt amplasati in vestul Romaniei avand ca limite :

 la nord - Valea Barcaului si Valea Somesului

 la sud - Dunarea (intre Bazias si varsarea Cernei)
 la vest - Dealurile si pe alocuri direct Campia de
Vest a tarii
 la est - Carpatii Meridionali grupa Retezat – Godeanu si
Depresiunea Colinara a Transilvaniei (in continuare) pana in cotul Somesului.
Geneza si structura petrografica :
 S-au format in cadrul orogenezei alpine, ca toti Carpatii
 Au o mare varietate petrografica ; predomina sisturile cristaline rupte si
prabusite. Acestea au dat loc aparitiei rocilor vulcanice sau celor sedimentare, mai ales
calcare. De aceea sisturile cristaline au o distributie insulara desi constituie baza petrografica
a Carpatilor Occidentali.
 Orientarea cutarilor este la fel de diferita ca petrografia zonei, astfel : in Banat
ele au o arcuire spre SV, pe cand la nord de Mures se ramifica in toate directiile.
 Toata aceasta „impestritare” de roci, de linii tectonice si de structuri diferite
dau Carpatilor Occidentlai un relief variat intr-un perimetru geografic redus.
 Nu exista ghetari actuali.
Caracterizarea generala a reliefului Carpatilor Occidentali :
 Reprezinta cel de-al treilea sector (cel vestic) al Carpatilor Romanesti ;
prezinta o cadere in trepte altitudinale spre vest si nord-vest.
 Sunt cel mai putin inalti (1446m in Semenic – Banat, 1849m in Apuseni –
Bihor), multe culmi fiind sub 1000m, dinter toti Carpatii Romanesti.
 Prezinta o evidenta discontinuitate intre grupele sale de munti, generata de :
 largi culoare despartitoare ca Valea Muresului sau culoarul Lugojului ;
 „golfuri” de campie ajunse direct la baza Muntilor Apuseni, drept prelungiri
spre est ale Campiei Vestice a tarii (pe liniile de falie ce se intretaie rectangular cu limita
muntilor).
 Culoarele tectonice Timis-Cerna si Bistra precum si unele depresiuni de
contact ii delimiteaza de unitatile natuarle din jur.
 Asadar fragmentarea lor se datoreaza inaltarii inegale, pe sectoare (ultima
faza a orogenezei alpine), chiar cu unele scufundari locale, spre sfarsitul tertiarului si
inceputul cuaternarului.
 Datorita inaltimii lor reduse, culmile ultimei trepte montane, vestice a
Carpatilor Occidentali mai poarte numele de „Muncei” (situandu-se intre 500 si 800m).
 Exista totusi o mare varietate a formelor de relief: culmi largi pe sisturi
cristaline unde satele urca la 1200-1400m, pe alocuri cu povarnisuri stancoase si creste
zimtate in calcare, dar si cu siluete conice izolate in zonele vulcanice; numeroase sunt si
depresiunile, fie ele marunte si raspandite peste tot, fie ele largi, numite si „golfuri” avand
deschidere spre Campia de Vest (a caror prelungire si sunt).
Subdiviziunile Carpatilor Occidentali recunoscute atat de geografi cat si de geologi sunt
urmatoarele, de la sud la nord:
A. Muntii Banatului,
B. Muntii Poiana Rusca,
C. Muntii Apuseni,
separati intre ei prin largi culoare.
Fig.V.6, Munții Banatului și Munții Poiana Ruscă
 Fig. V.7,.Munții Apuseni

Clima Carpatilor Occidentali:

 Desprinsa din clima generala a tarii (temperat-continental de tranzitie) este
specifica muntilor josi, este deci o clima de munte mai blanda, mai calda decat cea a
Carpatilor Orientali sau Meridionali. O dovedesc valorile termice medii anuale, cuprinse intre
6 si 9oC si precipitatiile de 800 – 1200mm/an. Numai pe varfurile masivelor Bihor, Vladeasa
si Muntele Mare temperaturile medii anuale sunt negative, iernile lungi si verile scurte. In
depresiuni si vai se produc inversiuni termice.
 Influente colaterale :
 In Muntii Poiana Rusca si in Muntii Apuseni se resimte influenta
vestica, oceanica, care asigura un climat umed, moderat termic, de munte.
 In Muntii Banatului sunt evidente influentele mediteraneene prin doua
varfuri cantitative de precipitatii : toamna si primavara, dar si prin ierni blande.
Asadar, Carpatii Occidentali au cea mai blanda clima montana din toti muntii Romaniei.
Apele Carpatilor Occidentali
I. Apele de adancime – lipsesc, ca in toata zona de munte.
II. Apele freatice – sunt prezente, dar sunt lipsite de continuitate.
III. Apele de suprafata – raurile, lacurile (sunt numeroase si au cursuri
semipermanente.
a. Raurile : ce izvorasc din Carpatii Occidentali sunt tributare fie Dunarii, fie Muresului,
Somesului sau Crisurilor.
 Din Muntii Apuseni izvorasc :
- Somesul Mic prin ramurile sale Somesul Cald si Somesul Rece.
- Barcaul, Almasul, toate Crisurile (Repede, Negru si Alb), dar si
- Ariesul, celebrul afluent afluent al Muresului, care
strabate strabate Depresiunea Tara Motilor.
 Din Muntii Poiana Rusca izvoraste Bega
 Din Muntii Banatului izvorasc:
- Timisul cu afluentul sau Barzava,
- Nera si Carasul, care se varsa direct in Dunare.
 Multe rauri taie chei: - Campia Turzii si Campia
Rameti in Apuseni
- Campia Nerei si Campia
Minisului in Muntii Banatului
De retinut ca Vaile Muresului si Dunarii sunt de mentionat deoarece ele sunt limite naturale
in cadrul Carpatilor Occidentali.
b. Lacurile Carpatilor Occidentali:
 Naturale: sunt putine si apar pe calcare, mai ales:
- Ighiu si Varasoaia – M. Apuseni
- Lacul Dracului si Ochiul Beu – M. Banatului
 Antropice: acestea sunt numeroase si constituite mai ales in scopuri
energetice;
- pe Dunare la Portile de Fier I
- pe Barzava la Valiug si Secu
- in bazinul superior al Somesului Mic la Tarnita, Fantanele si Gilau
- pe Crisul Repede si afluentii sai la Astileu, Rameti si Les.
Exista si alcuri antropice pentru alimentarea cu apa potabila si industriala a unor asezari:
- pe Timis - Trei Ape
- pe Cerna, la poalele Muntilor Poiana Rusca - Cincis (sau Teliuc).
In concluzie :
- Carpatii Occidentali reprezinta un adevarat castel de ape
- asigurand raurilor un debit permanent si potential energetic.
Vegetatia Carpatilor Occidentali : - Apartine:
 Etajului fagului pana la 1200m
 Etajului fag + rasinoase la si peste 1200m
 Etajului rasinoaselor – cel mai putin dezvoltat
din
toti Carpatii, datorita altitudinii lor modeste.
De retinut ca aceste etaje de padure se interfereaza altitudinal, functie de conditiile locale de
biotip, ba chiar se inverseaza in depresiuni, esentele termofile urcand pe versantii insoriti, in
timp ce esentele de clima mai rece coboara pe vaile umbrite sau in depresiuni.
Fauna Carpatilor Occidentali :
 se etajeaza in functie de zonele de vegetatie care ii asigura hrana si adapostul,
astfel:
 pentru etajul padurii de foioase sunt specifice: mistretul, viezurele,
lupul , vulpea, porcul salbatic.
 Patrunse din alte etaje sunt: iepurele – din silvo-stepa, caprioara si
veverita – din etajul de conifere.
 Exista o mare varietate de pasari: ciocanitoarea, cinteza, etc.
 Pentru etajul de conifere: caprioara, veverita, etc.
 Animale de interes cinegetic: - ursul, cerbul, etc.
 In apele de munte: pastrav, clean, mreana
Solurile Carpatilor Occidentali :
 In etajele padurii: argiluvisoluri (adica soluri cenusii si brun-roscate).
 In muntii si munceii Carpatilor Occidentali: cambisoluri
(adica soluri brune si brune acide), alternand cu primele iar
mai sus, pe culmi, apar spodosolurile, adica soluri podzolice, lipsite de humus.
Zone ocrotite in Carpatii Occidentali :
 Rezervatii floristice: - Intregalde in Muntii Apuseni
 Rezervatii de peisaj si flora: - Cheile Turzii in Muntii
Apuseni
- Cetatea Devei in Muntii
Poiana Rusca
- Cazane in Muntii Banatului
 Rezervatii forestiere: - Padurea Bejan in Muntii
Poiana Rusca
 Rezervatii speologice: - Pestera Vantului, Meziad,
Vadu Crisului, Pestera Ursilor si
Cetatile Ponorului in Muntii
Apuseni; Pestera Comarnic in
Muntii Banatului.
 Rezervatii geologice: - Muntele Vulcan, Ighiu,
Detunatele si Bratca, in Muntii
Apuseni
 Rezervatii paleontologice: - Dealul cu Melci
Resurse naturale in Carpatii Occidentali :
 Resurse de sol:
 padurile de foioase, amestec, conifere
 pasunile
 fanetele si pajistile de munte, prin defrisare
 resurse hidorenergetice
 Resurse de subsol:
 Minereuri de fier - Ghelar si Teliucul Inferior
 Minereuri complexe - Zlatna, Baia de Aries (auro-
argentifere), Rosia Poieni
 Mercur - Izvorul Ampoiului
 Molibden si wolfram - Baita
 Bazalt - Branisca
 Granit - Savarsin, Zam
 Marmura si calcare metamorfozate
- Ruschita, Moneasa si Vascau
 Andezit - Deva
 Calcar - Sandulesti
Gradul de umanizare :
 Sunt cei mai populati munti din Romania pentru ca:
 Sunt usor de strabatut
 Au spatii largi de locuit
 Au climat bland
 Au resurse bogate si variate de sol si subsol
 In depresiuni densitatea populatiei depaseste 100 loc/Km2, iar pe muntii
propriu-zisi este de 25 loc/Km2.
 Asezarile permanente urca pana la 1500-1600m (in Apuseni, unde se atinge
recordul carpatic)
 Satele sunt mici, de tip risipit pe munte, sau de tip rasfirat pe vai si depresiuni
(aici fiind de dimensiuni mijlocii)
 Orasele apar numai in depresiuni: Anina, Resita-100000loc. (in Muntii
Banat), Abrud, Brad, Campeni, Beius, Huedin, Vascau (in Muntii Apuseni)
 Orasele au mai ales functie miniera.
 Asezarile rurale au fie functie agricola, fie miniera, forestiera sau mixta.

DEALURILE ȘI PODISURILE ROMÂNIEI

 Punerea problemei
 Sub această denumire sunt reunite toate formele de relief colinar cu
altitudini cuprinse
intre 200 si 900-1000m, considerate ca apartinand treptei a doua de relief a Romaniei, prima
fiind muntii, iar cea de-a treia campiile.
 Din suprafata de 238391Km2 a Romaniei, dealurile si podisurile
ocupa 100000 Km2,
adica 42%, din care 24% dealurile, 18% podisurile.
 Ambele forme de relief fac trecerea intre munte si campie apartinand
reliefului de talie
mijlocie (200 – 1000m) al țării.
 Caracteristicile acestuia reprezinta rezultatul evolutiei pliocen-
cuaternare a scoartei
terestre anterior constituite in aceste locuri si iata cum:
 Din punct de vedere structural in fiecare unitate deluroasa exista un
fundament vechi peste care, ulterior, s-a depus o suprastructura sedimentara de varste si
grosimi diferite
  Fundamentul amintit apartine unor unitati geostructurale de platforma
stravechi, datand din Precambrian (adica din Arhaic si Proterozoic) in cazul Podisului
Moldovei, al Dobrogei Centrale si de Sud, precum si in cazul Podisului Getic. Fundamentul
Subcarpatilor, al Podisului Mehedinti dar si al Dealurilor Vestice apartine insa orogenului
carpatic, deci alpin, in timp ce Dobrogea de Nord are in fundament orogen hercinic
(predominand rocile metamorfice si de eruptiv vechi paleozoic, mai ales granitele).
Atat despre fundamentul adanc, sa urmarim acum:
 Suprastructura sedimentara depusa, ulterior, peste fundament; ea are doua
“nivele de timp geologic” diferit in care s-au depus si anume:
 primul al sedimentelor paleozioco – mezozoice care apar
discontinuu.
 al doilea - cel al sedimentelor neozoice care alterneaza ca momente
geocronologice (revezi scara geocronologica din prima parte a cursului de fata), astfel:
- gresii, marne, argile, calcare depuse in - Miocen
- argile, nisipuri, pietrisuri si tufuri vulcanice – Pliocen
- peste acestea exista un strat superficial format din depozite nisipo-argiloase si loessoide
depuse ulterior de agenti externi.
Seriile depozitelor sedimentare Neozoice evoca, prin ritmul lor, corelatia cu treapta reliefului
montan imediat superioara.
Celelalte caracteristici de relief sau de , clima, ape, vegetatie, fauna, etc. vor fi prezentate in
cadrul tratarii unitatilor componente de deal si podis deoarece sunt specifice acestora si nu
pot fi generalizate multumitor. Vom incepe cu:
DEALURILE SUBCARPATICE.
PREZENTARE FIZICO-GEOGRAFICĂ

Asezare, limite : Subcarpatii reprezinta o unitate de orogen situata pe flancul exterior al

Muntilor Carpati, începând din Valea Moldovei la nord si sfarsindu-se in Valea Motrului la
sud-vest. Pe rama interna a Carpatilor Orientali, deci in interiorul Depresiunii Colinare a
Transilvaniei, exista o singura “secventa” subcarpatica interna, simetrica subcarpatilor
Moldovei (fata de axa carpatica), dar care se va prezenta in cadrul unitatii naturale careia ii
apartine in mod natural.
Caractere generale ale reliefului :
 Trasaturile de relief ale Subcarpatilor exprima bine apartenenta lor la o
regiune de incretire atasata genetic Muntilor Carpati, intr-un ultim “val” al Orogenezei
Carpatice, secventa spatio-temporala a Orogenezei Alpine.
 Astfel, Subcarpatii au altitudini mari : 1018m Magura Matau, 996m in Magura
Odobesti sau 911m in Culmea Plesu, ceea ce ii face comparabili cu muntii mijlocii.
  Rocile predominante sunt: conglomeratele, gresiile, argilele nisipurile,
pietrisurile, marnele, dispuse in structuri cutate (anticlinale si sinclinale). Uneori
anticlinalele sunt patrunse din adanc de samburi de sare formand ceea ce geologii
numesc“cute diapire”. Exemple: la Targu Ocna, Slanic, Teleaga, Ocnele Mari, etc.
 In general relieful subcarpatic este adaptat la structura geologica, avand un
“relief caracteristic conform”, dealurile fiind dezvoltate deci pe anticlinale, iar depresiunile
pe sinclinale (exista insa si exceptii !)
 O alta trasatura caracteristica este aceea ca, incepand de la contactul cu
muntele, spre exterior, culmile alterneaza cu depresiuni pe un singur aliniament in cazul
Subcarpatilor Moldovei sau pe doua aliniamente in cazul Subcarpatilor Getici si ai Curburii.
 Fiecare subdiviziune majora a Subcarpatilor are alte caracteristici distincte,
astfel :
Subdiviziunile Subcarpatilor sunt :
 Subcarpatii Moldovei intre valea Moldovei si a Trotusului
 Subcarpatii Curburii inter valea Trotusului si a Dambovitei
 Subcarpatii Getici intre valea Dambovitei si a Motrului
Subcarpatii Moldovei : Se caracterizeaza printr-un singur sir de culmi si o singura serie de
depresiuni. Sunt alcatuiti cu precadere din roci miocene, cele pliocene aparand, in petice,
numai in sud.
Limitele : Valea Moldovei la nord si valea Trotusului la sud, Carpatii Orientali la vest si
Podisul Moldovei la est, prin vestul exterm al Luncii Siretului.
Fig. V.8, Subcarpatii Moldovei (schita de lucru)
Subcarpatii Curburii

Reprezinta cel mai complex sector subcarpatic, caracterizat prin doua aliniamente de culmi
si doua de depresiuni.
Limitele : Valea Trotusului la nord si valea Dambovitei la sud-vest, Muntii Carpati la
vest si Campia Romana la est.
Contactul cu muntele este ezitant, edificatoare fiind in acest sens patrunderea pintenului
muntos din roci flisoide, numit Pintenul Ivanetu (de inaltime 1021m), in domeniul
subcarpatic, creand aici o “interferenta” Carpati– Subcarpati.
Toate culmile si depresiunile Subcarpatilor de Curbura sunt deformate pe directia NE-SV,
urmand marea curbura carpatica in celebrul “Cot al Vrancei” (care se refera deci la
deformarea globala a unitatii montane si submontane).
De retinut ca:
- la vest de Teleajen, succesiunea culmilor si a depresiunilor se simplifica
datorita ingustarii Subcarpatilor, precum si datorita patrunderii in domeniul lor a Campiei
Ploiestilor ;
- intre Teleajen si Dambovita depresiunile au un caracter intracolinar si se
desfasoara astfel dinspre est spre vest: Depresiunea ampla Valenii de Munte, pe valea
Teleajenului, Depresiunea Campina pe valea Prahovei si Depresiunea Pucioasa pe valea
Ialomitei.
Particularitati ale naturii locului in aceste depresiuni :
- Depresiunea Valenii de Munte are iviri diapire la Slanic Prahova, cunoscut
fiind “Muntele de sare”de aici.
- In Depresiunea Policiori – apar celebrii vulcani noroiosi.
- Depresiunea Vrancei – apare ca o “cetate naturala”, intre munte la vest si
dealurile Raiutu si Rachitis la est, strabatuta de cursul Putnei si al afluentului sau, Zabala. Loc
de rezonanta istorica.
- Magura Odobesti si Dealul Istrita (sau Dealul Mare) sunt cunoscute pentruu
podgoriile si vinurile sale de calitate.
 Fig.V.9, Subcarpatii curburii (schita de lucru)

Subcarpatii Getici

Reprezinta cea de a treia subdiviziune a Subcarpatilor Romaniei.

Se caracterizeaza printr-o delimitare neta fata de Carpatii Meridionali, dar si printr-o
adevarata “sudura” a lor la Podisul Getic. De aceea, unele dealuri ca: Dealul Negru, Dealul
Barzei, Dealul Bran reprezinta marginea sudica a Subcarpatilor si, totodata, inceputul
Podisului Getic.
Limitele: Valea Dmabovitei la est, Valea Motrului la vest, Carpatii Meridionali la nord si
Podisul Getic la sud.
Culmile si depresiunile se succed similar Subcarpatilor Curburii si anume doua siruri de
dealuri si doua de depresiuni
De precizat:
Doua sunt marile depresiuni ale Subcarpatilor Getici si sunt situate la extrermitatile acestora,
astfel :
- Depresiunea Campulung, pe raul Targului si pe raul Argesel, la adapostul
Muntilor Iezer si avand la sud Magura Matau (1018m). Depresiunea este plana, are aspectul
unui camp intins, lung, axat pe Raul Targului (Campulung Muscel a fost prima capitala a
Tarii Romanesti).
- Depresiunea Targu Jiu – Campu Mare, dezvoltata pe Jiu si afluentii lui, se
afla la adapostul Dealurile Subcarpatice ale Gorjului in nord, la sud fiind limitata de Dealul
Bran, slab cutat. In vest ea se desfasoara pana aproape de Motru, iar in est pana aproape de
Gilort. Are o planeitate remarcabila (vezi numele) ; este intens locuita, Targu Jiu fiind orasul
ei cel mai important.
Clima Subcarpatilor (date generale)
 Desprinzandu-se din clima tarii (temperat continentala de
tranzitie), clima subcarpatica este clima treptei mijlocii de relief, a dealurilor, dar cu o
multitudine de nuantari locale ale acestuia.
 Doua sunt nuantarile meteo-climatice cel mai des intalnite si
anume: blandetea termica in unele locuri si prezenta unor vanturi specifice, mai des decat a
celor generale in altele. Asadar, este vorba de “efectul de adapost” si de “efectul de
canalizare” a aerului pe anumite directii impuse de vai sau culmi (vezi foehnul subcarpatic de
la Clima Romaniei).
 Mersul multianual temperaturii aerului se incadreaza intre 8oC
in Subcarpatii Moldovei si 10oC in Subcarpatii Getici.
 Iarna temperatura medie lunara este intotdeauna mai mare in
Subcarpati decat in Campia Romana, datorita adapostirii lor de catre Carpati si inaltimii lor
care-I fereste de inversiunile termice din Campia Romana.
 Precipitatiile medii multianuale sunt cuprinse intre 600 si 800-
900 mm/an (Subcarpatii de Curbura se situeaza insa sub aceste valori medii).
 Vanturile :
- Crivatul este un vant rece de NE-E, care afecteaza uneori, iarna, Subcarpatii Moldovei.
- Vanturile de Vest creaza foehnul Subcarpatilor Moldovei si de Curbura, iar cele de nord
creaza foehnul Subcarpatilor Getici
In concluzie, daca vom considera clima Subcarpatilor drept o clima de tranzitie intre
cea a muntilor si cea a podisurilor, atunci vom distinge doua etaje climatice si anume:
-etajul dealurilor inalte (> 500m) cu o clima mai racoroasa si
-etajul dealurilor joase si a depresiunilor subcarpatice (<500m) cu o clima de adapost.
Obs.: Elementele climatice se modifica pe etaje dupa cum s-a precizat in cadrul
cursului de « Meteorologie si Climatologie ».
3) Apele Subcarpatilor :
Subcarpatii dispun de cele trei surse naturale de apa: rauri, lacuri, ape subterane.

a. Raurile : izvorand din Carpati, majoritatea traverseaza Subcarpatii, de unde mai primesc
numai afluenti minori.
  cele mai cunoscute rauri care traverseaza Subcarpatii sunt : Jiul cu
Motru si Gilortul, Oltul cu Topologul sau, cu Oltetul si afluentul acestuia Cerna, Argesul cu
afluentii sai Valsan, Raul Doamnei, Raul Targului, Argesel si Dambovita (la extremitatea
estica a Subcarpatilor Getici).
 tot atat de cunoscute sunt: Ialomita (cu afluentii sai Cricovul Dulce si
Prahova unita cu Doftana, Teleajen si Cricovul Sarat), Buzaul (cu Slanicul si Basca),
Ramnicul Sarat, Putna (cu Zabala, Milcov, Ramna), Susita, Trotus (cu Tazlau, Casin si
Oituz), Bistrita (cu Cracaul) si Moldova (cu Ozana) ca limita nordica a Subcarpatilor.
 dintre aceste rauri, cele mai importante se varsa fie in Dunare (Jiu,
Olt, Arges si Ialomita), fie in Siret (Buzau, Rm. Sarat, Susita, Trotus, Bistrita si Moldova).
b. Lacurile:
 Naturale: - in masive de sare: Slanic, Telega, Ocnele Mari.
 Antropice: - Ceauru (hidroamelioratii)
- Vidraru – pe Arges, pana la Curtea de Arges si pe Olt – lacuri hidroenergetice.
c. Apele subterane:
 Se impart in freatice si de adancime.
 Sunt abundente, uneori sulfuroase (Pucioasa), alteori sarate (Slanic, Ocnele
Mari) sau cu proprietati curative (Baltatesti, Baile Govora si Baile Olanesti).
 Acviferul freatic se alimenteaza preponderent din precipitatii, de aceea nivelul
sau poate avea fluctuatii mari (vezi Subcarpatii Curburii).
4) Vegetatia Subcarpatilor
Vegetatia naturala, daca nu ar fi fost anulata de om, in mare masura, s-ar fi etajat dupa
nevoile de caldura si umiditate, astfel:
 Etajul fagului - apartine Subcarpatiilor de Curbura, dar apare si pe dealurile inalte
ale celorlalti Subcarpati.
 Etajul stejarului - urca din campie pana la inaltimi de 500m
- a fost aproape total inlocuit de culturi, ocupand totusi o fasie ingusta la contactul cu
campia (unde este cazul) sau se dispune pe dealuri si in depresiuni, astfel: - spre sud, cerul si
garnita (specii termofile) dar si stejar pedunculat ;
- spre munte, urca gorunul in asociatie cu carpenul, ulmul, teiul, etc.
 Padurea de amestec (fag+stejar) – intre 400 si 600m, este discontinua, la fel ca mai
sus.
 Vegetatia azonala- pe vai, vegetatie de lunca si elemente sudice: liliac slabatic,
stejar balcanic, etc., iar la vest de Olt sau enclavic in Subcarpatii Curburii, migdalul.
5) Fauna Subcarpatilor
 In linii mari este fauna padurilor de foioase; ea este insa diminuata de interventia
omului. De retinut ca specii specifice foioaselor: mistretul, viezurele, lupul, vulpea, etc; din
silvostepa apare iepurele, iar din padurea de conifere coboara caprioara, veverita, etc.
  Exista o mare varietate de pasari: ciocanitoare, cinteza, etc.
 In rauri are conditii favorabile cleanul, mreana, etc.
6) Solurile Subcarpatilor
In corelatie cu vegetatia, clima si roca, se disting:
- argiluvisoluri: soluri brun roscate si cenusii, pe substrat argilos si
- cambisoluri: soluri brune si brune acide, pe dealurile mai inalte si impadurite
Aceste doua tipuri prezinta fertilitate medie, permitand culturile de pomi fructiferi, vita de
vie, cartof, etc.
- molisolurile se intalnesc rar, in unele depresiuni (cernoziom levigat).
7) Zone ocrotite
 Rezervatii de flora si fauna:
- In Subcarpatii Moldovei:- Pietricica si Cozla (paleontologice)
 Rezervatii geologice:
- In Subcarpatii Curburii:- Slanic (carst in Muntele de Sare), Vulcanii Noroiosi de la Paclele
Mari si Mici (jud.Buzau)
 Rezervatii geologice si paleontologice:
- In Subcarpatii Getici: - Albesti (calcarele de Albesti) langa Campulung
Muscel
8) Resurse naturale
 Resurse subterane:
 Petrol - in toate unitatile, de la Ticleni pana la Moinesti.
 Gaze asociate - in toate unitatile
 Lignit - in bazinul Arges – Buzau, sau in zona
Alunu, Beresti la limita cu Podisul Getic.
 Sare - Ocnele Mari, Slanic, Targu
Ocna.
 Potasiu - Tazlau
 Ape minerale
 Resurse de suprafata:
 Resurse forestiere, fond
funciar
 Climat de crutare – deci
potential climato-turistic
 Obiective turistice –
naturale si culturale
9) Gradul de umanizare
 Datorita conditiilor naturale foarte favorabile, dar si datorita resurselor importante,
Subcarpatii constituie un teritoriu de populare straveche, continua, teritoriu in care astazi
exista asezari omenesti de referinta, mari orase, in care densitatea este de 100 – 150loc/Km.
Satele sunt de asemenea mari, cu functiuni mixte, activitatea economica fiind vizibila ... chiar
si in conditiile actuale.

Fig. V.10, Subcarpatii Getici (schita de lucru)

DEALURILE DE VEST
CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICA GENERALA

Asezare, limite :
Dealurile de Vest poarta acest nume datorita pozitiei geografice in cadrul tarii, precum si
datorita genezei lor diferite de cea a Subcarpatilor (cu toate ca fac parte din aceeasi treapta de
relief: dealurile).
Sunt dispusi - ca o bordura deluroasa – in vestul Carpatilor Occidentali, adica la poalele
Muntilor Banatului si Muntilor Apuseni :
 limita nordica - Valea Somesului
 limita sudica - granita tarii cu Yugoslavia :
 limita vestica - Campia de Vest
 limita estica - Carpatii Occidentali
Relieful Dealurilor de Vest:
  Dealurile de Vest prezinta un relief usor ondulat, cu dealuir domoale, cu
altitudini de 150-300m, rar depasind ultima valoare. Apar ca o bordura deluroasa (a
Carpatilor Occidentali) de latimi variabil si pe alocuri discontinua.
 Dealurile de Vest constituie o unitate de tranzitie intre munte si campie,
aceasta din urma patrunzand uneori pana la poalele Carpatilor Occidentali, de unde vine si
discontinuitatea Dealurilor de Vest amintita anterior.
Geologia Dealurilor de Vest:
 Din punct de vedere geologic, unele portiuni constituie depuneri
piemontane, dar cea mai mare parte a Dealurilor de Vest sunt alcatuite din straturi
sedimentare recente , aduse de rauri din timpul Neogenului pana in timpuri recente.
 Predomina rocile moi (in principal molasa argilo-nisipoasa
pliocena) : argile, marne, gresii, nisipuri, pietrisuri.
 Caracteristica este prezenta, din loc in loc, a unor “maguri ” de roci dure
permo-mezozoice sau miocene ce ies la zi din substratul cristalin, dar si ivirea unor roci
vulcanice.
Subdiviziunile Dealurilor de Vest: se pot urmari in fig.1 de la nord spre sud dupa cum
urmeaza
- Dealurile Salajului (dupa unii autori) - intre Somes si Crasna
- Dealurile Crasnei, Dealurile Oradei, Dealurile Salajului - intre Somes la nord si Crisul
Repede la sud
- Dealurile Ghepisului - intre Crisul Repede la nord si Crisul Negru la sud ; apar ca o treapta
larga la poalele Muntilor Padurea Craiului
- Piemontul Codrului - intre Crisul Negru la nord si Crisul Alb la sud ; apar ca o treapta
ingusta la poalele Muntilor Codru-Moma
- Dealurile Lipovei - intre Mures la nord si raul Bega la sud
- Dealurile Buziasului (368m) si Dealurile Tirolului flancheaza la nord si vest Muntii
Banatului
Clima Dealurilor de Vest:
Desprinzandu-se din clima generala a tarii (care este temperat continentala de
tranzitie), clima Dealurilor Vestice este tipica pentru treapta dealurilor, dar evident nuantata,
dupa cum urmeaza :
- Dealurile dintre Somes si Mures resimt substantial influentele oceanice si de aceea au un
climat umed si moderat termic.
- Dealurile dintre Mures si granita sudica beneficiaza de influentele climatice mediteraneene
si de aceea temperaturile sunt mai ridicate, iar precipitatiile anuale altfel repartizate, avand un
maxim de toamna tarzie si un altul de primavara. Iernile sunt blande, toamnele sunt ploioase,
iar primavara este cu 10-14 zile mai timpurie decat in Subcarpatii Moldovei, spre exemplu.
- Temperaturile medii anuale sunt cuprinse intre 9 si 10oC, valorile crescand de la nord spre
sud.
- Precipitatiile medii anuale sunt cuprinse intre 600 – 700 mm.
- Vanturile dominante sunt cele de vest – nord-vest, aducatoare de precipitatii in toata partea
de vest a Romaniei.
Hidrografia in Dealurile de Vest:
a. Raurile :
 Sunt numeroase si permanente raurile care, izvorand din Muntii
Carpati, traverseaza de la est spre vest Dealurile Vestice.
 Cele mai cunoscute sunt : Somesul, Barcaul, Crisurile (Repede,
Negru si Alb), Bega, Muresul, Timisul, Barzava, Carasul.
b. Lacurile: - Dintre lacuri, cel mai cunoscut este lacul termal Petea, de langa Oradea.
c. Apele subterane:
 Cele cu caracter termal si mineral, apar in zona faliilor, adica la limita dintre
Dealurile de Vest si Campia de Vest, pe aliniamentul Timosoara – Oradea – Satu-Mare.
 Foarte cunoscute sunt cele bicarbonatat sulfurate de la Baile Felix si Baile 1 Mai.
 Apele termale folosesc la terapie, sere, termoficare, etc.
Solurile :
In stransa corelatie cu roca, apele si clima locului, dar si cu vegetatia care le-a
creat, solurile Dealurilor de Vest sunt de urmatoarele tipuri:
- argiluvisoluri - predominante (brun roscate de padure pe dealuri),
- molisoluri - numai in depresiuni si pe treptele joase ale unitatii, spre campie
(cernoziom, cernoziom levigat, cu un grad mare de fertilitate).
- soluri azonale - de lunca.
Vegetatia : Desi zona este aproape integral luata in folosinta, ea, initial, apartine padurii (de
stejar, cu extindere mai mare spre est, spre munte), dar si silvostepei care patrunde tentacular
dinspre campie (vezi prezenta Stejarului pufos si a celui brumariu in silvostepa).
Fauna : Este cea a padurii de foioase acolo unde, insular, ea mai exista, respectiv:
mistret, viezure, lup, vulpe. Din domeniul silvostepei mentionam iepurele si numeroase specii
de pasari.
Zone ocrotite - rezervatia de flora si fauna de la Baile 1 Mai.
Resurse naturale
 Resurse de subsol:
 Petrol - in Dealurile Oradei (la Suplacu de Barcau).
 Lignit - in bazinul Barcaului (la Voivozi,
Varzari, Borumlaca)
 Bazalt - in Dealurile Lipovei (la
Lucaret).
  Ape minerale - Buzias
 Resurse de suprafata: sol fertil, padure, clima buna
Gradul de umanizare
- Date fiind conditiile naturale foarte bune si resursele bogate, omul a populat Dealurile
de Vest inca din trecutul indepartat. Satele sunt mici si mijlocii (500 loc.; 500 – 1500 loc.), de
tip rasfirat printre gradini si vii, dar numeroase.
- Nu exista insa orase (ele fiind marginale – vezi Baia Mare, cu >150000loc.).
- Astazi, spre exemplu, densitatea medie in Dealurile Oradei este de 100 -150 loc./Km2.
Singura exceptie: Dealurile Banatului, cu 25 – 50 loc./Km2 (din natalitate scazuta, decese si
mai ales emigrari).
 Fig. V.11, Dealurile si Campia de Vest (schita de lucru)

UNITATEA DE PODIȘ EXTRA ȘI INTRACARPATIC

  Punerea problemei : Cu exceptia Podisului Transilvaniei, care este situat in
centrul tarii (si ocupa 78% in cadrul Depresiunii Colinare a Transilvaniei careia ii apartine),
toate celelalte unitati de podis sunt extracarpatice (vezi figura cu relieful tarii).
Astfel, Podisul Mehedinti si Podisul Getic se afla in sudul lantului Carpato-Subcarpatic,
iar Podisul Moldovei la est de acesta. Singur Podisul Dobrogei nu se plaseaza ca treapta
„imediata” de relief in jurul lantului amintit, ci se afla „peste Dunare”, in sud-estul exterm al
Romaniei.
 Elemente definitorii pentru cele cinci unitati de podis:
- Au interfluviile extinse si plate, comparativ cu unitatile de deal.
- S-au constituit pe structuri geologice tabulare, monoclinate de eroziune veche sau pe vechi
campii acumulative piemontane, inaltate ulterior si fragmentate.
- Fragmentarea reliefului actual este moderata (adica raportul intre suprafata podurilor
interfluviale si culoarele vailor este in favoarea podurilor !).
- Au versantii povarniti, iar energia majora de relief este > 100m.
 De retinut :
In denumirile geografice locale apare adesea numele de „podis” pentru unele mici suprafete
plane, cum ar fi „Podisul Lipovei”, etc., desi aceasta apartin unitatilor de deal, mai ales;
atribuirea unor asemenea denumiri intervine numai prin extinderea de sens a unei notiuni de
baza (cea de podis) deoarece nu ne vom apleca acum asupra tuturor acestor cazuri.
Cursurile urmatoare vor trata, din punct de vedere fizico-geografic, toate cele cinci mari
podisuri (cel de-al cincilea in cadrul Depresiunii Colinare a Transilvaniei).

PODIȘUL MEHEDINȚI

Asezare, limite :
Aceasta unitate geografica este bine individualizata in sud-vestul Romaniei, avand ca limite :
 la nord - Muntii Mehedinti (printr-un abrupt de sute de metri)
 la sud - Platforma Strehaia a Podisului Getic:
 la vest - Valea Dunarii
 la est - Valea Motrului su Subcarpatii Getici
Apartenenta geologica :
 Fiind constituit din sisturi cristaline si calcare, Podisul Mehedinti dovedeste ca
apartine unitatii de orogen a tarii, asadar este un produs al orogenezei alpine.
 Geologia lui impune o geomorfologie unica.
Caracterele generale ale reliefului:
 Podisul Mehedinti are un pitoresc unic prin formele de relief specific rocilor
majoritare, frecvente fiind formele carstice, de tipul:
 vai cu chei : - Topolnita si Cosustea
  pesteri : - Topolnita (printre cele mai
mari din Romania)
 poduri naturale : - Ponoare
 depresiuni carstice si sohodoluri
(vai ale caror ape dispar in subteran)
 Podisul Mehedinti are un
aspect de platou adanc fragmentat de ape, cu inaltimi de 500-600m, din care rasar numai
cateva maguri calcaroase, cu inaltimi de cca. 800m.
 Mica depresiune a
Severinului si Dealurile Cosustei despart Podisul Mehedinti de Platforma Strehaia
(apartenenta la Podisul Getic).
Clima: Este temperat continentala de tranzitie, caracteristica treptei de relief a dealurilor
inalte, dar cu o nuantare neta mediteraneana, evidenta mai ales in regimul precipitatiilor, cu
doua maxime : de toamna si de primavara. Expresive sunt si valorile termice, blande iarna dar
destul de indraznete vara, astfel :
-Temperatura medie anuala este de 9 – 10oC, dar si mai mare de 10oC in sudul Podisului
Mehedinti, acesta inscriindu-se astfel in zonele cu cele mai mari temperaturi medii anuale din
Romania.
- Precipitatiile medii anuale sunt de 700-800 mm (descrescand valoric spre Podisul Getic) cu
doua maxime, in decembrie si mai, dupa cum s-a mentionat anterior.
Apele: a. Raurile : Cu exceptia fluviului Dunarea (din limita vestica) si a raului Motru (din
limita estica), Podisul Mehedinti este strabatut de rauri mici : Topolnita, Bahna (in Dunare),
sau Cosustea (in Motru), etc., care izvorasc, de regula, din Muntii Mehedinti. Asadar el nu
furnizeaza alimentare unor rauri de suprafata.
b. Lacurile:
 Naturale: de tip carstic cu caracter temporar: Zatonul
 Antropice: marginal Portile de Fier I (care nu apartine P.M.)
c. Apele subterane:
 Sunt discontinue, fapt specific structurilor carstice sau cristaline.
Vegetatia: Podisul Mehedinti se inscrie in domeniul natural al padurii de foioase, existand o
alternanta a gorunetelor cu fagetele.
Specificitati : cunosc o mare extindere tufarisurile, alcatuite din elemente termofile :
liliacul salbatic (apare ca o adevarata padure in apropierea podului natural de la Ponoare),
carpinita, mojdreanul, etc.
Fauna: Fauna naturala ar fi cea apartinand padurii de foioase: mistretul, viezurele, vulpea,
lupul, etc., numeroase pasari. Specificitati actuale : traiesc liber elemente termofile ca :
scorpionul, vipera cu corn, broasca testoasa, etc.
 Solurile: Predomina argiluvisolurile, respectiv solurile cenusii si brun roscate, cu o
fertilitate mijlocie, necesitand ingrasaminte si agrotehnica speciala.
Zone ocrotite: In Podisul Mehedinti exista cateva rezervatii naturale, intre care :
 rezervatie speologica - Pestera Topolnita
 rezervatie de peisaj si flora - Podul natural de la Ponoare impreuna cu padurea
de liliac din aceasta zona
 rezervatie paleontologica - Punctul fosilifer de la Bahna
Grad de umanizare:
Exista discrepante intre podisul propriu-zis, unde densitatea este de 25-50 loc./Km2 si
Depresiunile Bahna si Severin, unde densitatea este de 100-150loc./Km2. Zona de podis este
in declin demografic de decenii.
In loc de concluzii: Podisul Mehedinti este una dintre cele mai interesante unitati naturale
din Romania, deoarece interactiunea componentelor proprii de mediu este tributara
influentelor meteoclimatice mediteraneene, mai pregnante aici decat oriunde.

Fig.V.12, Podisul Mehedinti

PODIȘUL (PIEMONTUL) GETIC

Asezare, limite : Podisul sau Piemontul Getic, situat la sud de Subcarpatii Getici este strans
legat de acestia, pe alocuri linia de demarcatie fiind greu de stabilit datorita continuitatii
cuverturii pietrisurilor de Candesti (cuaternare) mai groase intre Dambovita si Oltet.
Limitele Podisului Getic sunt :


denumirea mai recenta de “Piemont Getic” exprima direct anumite particularitati morfogenetice ale acestei
unitati geografice de podis.
  la nord - Subcarpatii Getici si Podisul Mehedinti (in sud-vestul extrem)
 la sud - Campia Romana de la Drobeta Turnu Severin-Craiova-Slatina-Pitesti-
Gaesti
 la vest - Valea Dunarii si Campia Romana intre Dr. Tr. Severin si Plenita
(Campia Blahnitei)
 la est - Valea Dambovitei
Geologie : Stratele sedimentare de rezistenta diferita (argile, marne, pietrisuri, nisipuri, gresii
moi, stratele de carbune) s-au depus in ultima parte a Pliocenului pe un fundament cristalin.
Toate aceste sedimente sunt acoperite cu pietrisuri, depuse de raurile care se varsau in lacul
Campiei Romane, in continua retragere in acea perioada – este vorba de “pietrisuri de
Candesti”
Caracterele generale ale reliefului:
 Intregul podis are o inclinare lina pe directia nord-sud.
 Inaltimea lui medie este
de 600-700m in nord si de 200-300m in sud.
 Vaile care il strabat:
Argesul cu Valsanul, Raul Doamnei, Raul Targului, Argeselul, precum si Jiul cu Motru,
Jietul, Gilortul) il divizeaza in dealuri alungite, cu spinari domoale, astfel distingandu-se:
 Subdiviziunile :
a) la est de Olt :
- Platforma (Piemontul) Candesti (745m) situata intre Dambovita la est si Arges la vest.
- Platforma (Piemontul) Argesului (772m) intre raul Arges la vest si Argesel la est.
- Platforma (Piemontul) Cotneana (657m) intre raul Arges la est si Olt la vest.
b) la vest de Olt :
- Platforma (Piemontul) Oltetului (>640m in nord) intre Olt la est si
Gilort la vest, strabatuta median de raul Oltet.
- Platforma (Piemontul) Jiului sau “Dealurile Jiului” (>417m in nord) intre raul Gilort la est si
Motru la vest.
- Platforma (Piemontul) Strehaia (cea mai putin inalta subunitate avand cca. 400m in nord) cu
doua subunitati : platforma (Piemontul) Husnitei si al Balacitei ; este situata intre Motru la est
si Campia Blahnitei la vest (aceasta din urma fiind o subunitate a Campiei Romane).
Clima: Podisul (Piemontul) Getic se inscrie in domeniul climatului de dealuri, (climat
desprins din clima generala a tarii, care este temperat continentala de tranzitie), avand valori
termice anuale usor mai ridicate decat in Subcarpati, iar precipitatii ceva mai scazute decat
acestia, astfel dupa cum reiese din:
 temperatura medie anuala : 10 – 11oC
 precipitatiile medii anuale : 500 – 700 mm/an
 In vestul extrem se resimt influente climatice mediteraneene, prin ploi de toamna
si de primavara, prin ierni blande. In rest este evidenta interferenta circulatiiilor atmosferice
de vest, est si sud, precipitatiile scazand de la vest la est.
Apele: a. Raurile : Sunt numeroase raurile care traverseaza unitatea si anume : Dambovita
in extremitatea estica ; Arges cu afluentii sai : Argesel, Valsan, Raul
Doamnei, Raul Targului, Bratia (cu o piata de adunare a apelor la Pitesti) ; Oltul cu afluentii
sai : Topolog, Oltet si Cerna lui, Luncavat, etc. ; Jiul cu afluentii sai : Gilort, Amaradia (pe
stanga), Tismana si Motru.
Exista unele rauri mici care izvorasc din Podisul Getic si anume : Cotmeana, Desnatui,
Vedea, Teleorman, etc., care seaca vara.
b. Lacurile:
 Naturale: - nu exista
 Antropice: - sunt numeroase, in scopuri energetice sau de de
folosinta locala
c. Apele freatice: Grosimea mare a depozitelor, precum si permeabilitarea lor buna face ca
apele freatice sa fie slab reprezentate (din lipsa unui strat continuu de argila) la vest de Olt,
iar la est de acesta si pana la Arges practic sa lipseasca.
Vegetatia: Vegetatia este naturala, in mare parte tinand de padurea de foioase si de
silvostepa si poate fi astfel caracterizata: in nord a fost domeniul padurii de foioase
(amestec), in rest silvostepa cu palcuri de stajar pufos si brumariu.
Sunt frecvente elementele floristice termofile, ca si in cazul Podisului Mehedinti
(liliacul salbatic, mojdrean, etc.). Pajistile silvostepei sunt alcatuite in special din graminee :
colilia, negara, etc.
Fauna: Este cea care tine de domeniul padurii : mistretul, viezurele, vulpea ; din silvostepa :
iepurele. Sunt si numeroase pasari, etc.
Solurile: Predomina argiluvisolurile, adica cenusii, brun roscate, caroara li se adauga
solurile brune si, cu totul accidental, la contactul cu Campia Romana, cernoziomuri.
Grad de umanizare: Populatia are o densitate cuprinsa intre 75-150 loc./Km2 (mai mare la
est de Jiu) concentrarile acestea valorice fiind pe vai. Pe interfluvii densitaeta este mai mica
(sub 50 loc./Km2).
 Fig.V.13, Podișul Getic

PODISUL MOLDOVEI

Podisul Moldovei este cel mai intins podis al Romaniei.

Asezare, limite :
Podisul Moldovei se afla in estul tarii , avand urmatoarele limite :
 la nord - granita de stat
 la sud - Campia Romana (prin subunitatile sale Campia Siretului Inferior si
Campia Covurlui)
 la vest - Grupa nordica a Carpatilor Orientali pana la Valea Moldovei, iar apoi
de aici spre sud Subcarpatii Moldovei
 la est - Valea Prutului
Geneza si petrografie :
Peste un fundament stravechi si complex s-au depus starturi sedimenare neozoice :
 Fundamentul cel mai vechi se afla in nordul Podisului Moldovei, cu „scutul
moldo-podolic” – format din cele mai vechi roci: in baza granite precambriene, peste care s-
au depus straturi paleozoice si mezozoice, realizand impreuna o adevarata „stiva” de straturi
orizontale.
 Fundamentul partii sudice este constituit dintr-o prelungire scufundata a ariei
hercinice nord-dobrogene (datand din paleozoic).
  Peste aceste vechi structuri geologice profunde s-au depus sedimentele
neogene ale Marii Sarmatice, care s-a retras continuu spre sud, ceea ce explica si inclinarea
tuturor stratelor neozoice superficiale ale Podisului Moldovei in aceeasi directie sudica.
 Rocile straturilor superficiale sunt: argile, marne, nisipuri, gresii, calcare ; sunt
roci moi care permit alunecari de teren si o eroziune de suprafata intensa.
 Caracteristica este, in legatura cu aceasta inclinare, succesiunea de cueste,
adica de povarnisuri in panta mare, orientate invers inclinarii straturilor (vezi cursul de
„Geomorfologie ”).
 Raurile mari ale Podisului Moldovei au o directie NV-SE si curg aproape
paralel unele cu altele.
Caracterele generale ale reliefului:
Podisul Moldovei, cel mai intins podis al tarii, prezinta aspecte fizico-geografice diferite in
cuprinsul sau, de aceea ele pot fi prezentate numai separat, pe subdiviziuni :
a) Podisul Sucevei se afla intre Carpatii Orientali la vest, apa Moldovei la Sud, dar trece de
valea Siretului la Est. Are inaltimi cuprinse intre 450 si 600m. Vaile Sucevei si Siretului
compartimenteaza acest podis in mai multe unitati deluroase care alterneaza cu depresiuni sau
lunci largi, dispuse de la nord spre sud astfel :
Campia Moldovei (Jijiei)
- Este situata in estul Podisului Sucevei, la nord avand limita Prutul, iar la sud trece de apa
Bahluiului, oprindu-se in cuesta nordica a Podisului Barladului.
Podisul Barladului
- Este situat in sudul primelor doua si este cel mai extins ca suprafata
 De retinut : Toate cele trei subunitati tratate a,b,c sunt entitati fizico-
geografice nete ale unei singure unitati mari de podis din Romania, anume Podisul Moldovei,
desi prezinta multe diferentieri de peisaj.
Clima: Podisul Moldovei are climatul treptei altitudinale a dealurilor joase (este deci un
climat temperat de tranzitie, de tip central european, care se exprima specific pe fiecare
treapta altitudinala de relief : munte, deal, campie).
 Temperatura medie anuala : 8 – 9oC
 Precipitatii medii anuale : 500 – 700 mm/an
Exista nuantari evidente, astfel : Campia Jijiei (a Moldovei) are precipitatii de
campie, sub 500mm/an ; partea cea mai sudica a Podisului Barladului are caracteristici mai
evidente ale unui climat de campie (adica nuanta de ariditate, de continentalism este
evidenta). In schimb Podisul Sucevei are influente baltice, de aceea temperatura sa medie
multianuala este de 8,5oC, iar precipitatiile anuale sunt de 800 mm.
In concluzie, partea nordica si de vest a Podisului Moldovei sunt mai umede si
mai reci, in timp ce partea estica si de sud sunt mai uscate din punct de vedere climatic.
Apele: a. Raurile tes aici o retea relativ bogata, culeasa de Siret sau de Prut
  Podisul Sucevei este taiat longitudinal de Siret, care are o vale larga
si un debit mare, 222 m3/s, adunand afluenti ca Suceava cu Sucevita si Moldova cu
Moldovita si alti mici afluenti.
 Campia Jijiei (Moldovei) este strabatuta de Jijia, de Bahlui, de Baseu
si de Siha, afluent al Jijiei.
 Podisul Barladului este udat de apa Barladului si a afluentilor sai,
scurti si semipermanenti ca: Vaslui, Crasna, Racova, Tutova, Zeletin, etc. si de paraul Elan,
afluent sudic al Prutului.
b. Lacurile:
 Naturale:- lipsesc
 Antropice sunt constituite fie in scopuri energetice, ca cele de pe
Siret (Galbeni, Racaciuni, Beresti), fie pentru necesitatile comunitatilor – iazuri; ele sunt
foarte numeroase, cel mai cunoscut fiind iazul Dracsani, fie pentru regularizare a debitului
unor rauri: Bucecea (pe Siret) si Stanca Costesti (pe Prut).
c. Apele de adancime si freatice – sunt prezente, ca in toate unitatile de podis.
Vegettia :Vegetatia naturala (initiala deci) apartine silvostepei pe de o parte si padurii de
foioase, pe de alta parte, ambele fiind in mare parte inlocuite acum prin campuri de culturi
sau prin fanete.
- Silvostepa este caracteristica Campiei Moldovei, dar si subunitatilor de sud si de
est ale Podisului Barladului ; este formata din asociatii de graminee si palcuri de padure cu
stejar pedunculat sau pufos.
- Vegetatia forestiera este apartenenta etajului stejarului, exceptand Podisul
Sucevei, care are conditiile naturale necesare padurii de fag.
Fauna: - specifica celor doua formatii vegetale (vezi alte podisuri).
Solurile:
- In Campia Moldovei (Jijiei) si in sudul Podisului Barladului, exista molisoluri
- cernoziomuri levigate, fertile.
- In rest predomina cambisolurile, de fertilitate mai redusa – soluri cenusii.
- Sunt bine reprezentate solurile de lunca dar si saraturile.
Zone ocrotite: Padurea Frumoasa si Padurea Bosanci, din Podisul
Sucevei (floristice) si Dealul Repedea si Malusteni, in Podisul Barladului (paleontologice).
Resurse naturale: Podisul Moldovei nu dispune de o gama bogata de resurse de subsol, cele
de suprafata fiind : intinse terenuri, propice pentru agricultura.
Grad de umanizare:

- Podisul Moldovei este o zona de straveche locuire, astazi numarandu-se

printre regiunile bine populate ale tarii.
 - Densitatea populatiei este maxima in Podisul Sucevei si in Culoarul Siretului,
atingand in zonele urbane 100-150 loc./Km2.

Fig.V.14, Podisul Moldovei (schita de lucru)

PODISUL DOBROGEI

Podisul Dobrogei este cel mai vechi pamant romanesc, din punct de vedere geologic.
Asezare, limite :
- este situat in sudul extrem al tarii, intre :
 Dunare - la nord si vest
 Bulgaria (prin granita trasata intre Ostrov si Vama Veche)-la sud
 Marea Neagra - la est
Alcatuire geologica : Este cel mai vechi pamant romanesc (care contine reminiscentele
catenelor muntoase baikaliene si hercinice) este si cel mai complex ca alcatuire petrografica.
In structura sa petrografica exista sisturi verzi, calcare vechi, intruziuni vulcanice, dar si
depuneri sedimentare noi, inclusiv loess cuaternar, toate acestea regasindu-se in varietatea
formelor de relief.
Caracterizarea generala a reliefului:
 In general, prin altitudine si aspect colinar apartine clasei
podisurilor, inaltimea lui fiind de 100m in partea centrala si de maximum 467m in nord.
  Numai in nord-vest are aspectul unor munti pitici, la mijloc este insa neted ca
o campie, iar in sud neted ca un platou.
 Datorita marii sale diversitati structurale nu poate fi caracterizat unitar din
punct de vedere geomorfologic, ci pe subdiviziuni :
- Masivul Dobrogei de nord - mai inalt, mai vechi, mai complex ca alcatuire geologica.
- Podisul Dobrogei de sud - cu altitudine mai mica, cu relief si alcatuire geologica mai
simpla, respectiv depozite sedimentare depuse peste un sector al Platformei Moesice ca
fundament.
a) Masivul Dobrogei de nord:
- Datorita structurii geologice dure si foarte vechi (de origine baikaliana sau hercinica), supus
fiind unei eroziuni indelungate si fragmentat tectonic, fostul masiv muntos are acum inaltimi
de dealuri. Cu toate acestea, fiind inconjurat din toate partile de ape prezinta o reala maretie
montana, desi nu depasesc 467m.
- Subunitatile componente sunt:
 Muntii Macinului : - situati in nord-vestul extem, prezinta doua culmi
despartite de Valea Taitei si anume: Culmea Pricopanului (cu 467m in Varful Greci) si
Culmea Niculitelului cu 363m inaltime maxima.
 Dealurile Tulcei : - se afla la est de subunitatea Macin, se prezinta sub forma
unei culmi inguste, paralele cu bratul Sf. Gheorghe al Dunarii ; aceasta culme este modelata
in calcare si scade treptat in altitudine dinspre vest spre est, terminandu-se ca o peninsula
intervenita intre mlastinile Deltei la nord si laguna Razim. La sud spre aceasta din urma se
identifica o ultima treapta numita Prispa Agighiol.
- Intre Muntii Macinului si Dealurile Tulcei se afla Depresiunea Nalbant bine populata si cu
un climat de adapost fata de vanturile de nord – nord-est.
 Podisul Babadagului: - se afla la sud de Muntii Macinului si Dealurile Tulcei,
aproximativ intre valea Taitei la nord si valea Slavei la sud. Aspectul sau este colinar,
inaltimea minima este sub 200 m, iar cea maxima este de 341m si are o inclinare evidenta
dinspre vest spre est.
 Podisul Casimcei: - este situat intre Valea Slava la nord si versantul sudic
al raului Casimcea la sud (intre Harsova si Capul Midia). Este alcatuit din sisturi verzi, cele
mai vechi formatiuni geologice ce apar la suprafata in Romania si are un relief mai accentuat
decat podisul Babadagului si se termina spre Lacul Razim prin Prispa Hamangia.
b) Podisul Dobrogei de sud :
- Se desfasoara la sud de aliniamentul : Harsova - Capul Midia, pana la hotarul de sud al tarii.
- Are un fundament de calcare si gresii sarmatice, peste care se afla o cuvertura groasa de
loess.
- Pe alocuri din depozitele de loess ies calcarele, determinand versanti abrupti sau chiar iviri
de stanci.
- In rest, relieful Podisului Dobrogei de sud este usor ondulat.
- Partea sa cea mai joasa este Valea Carasu, pe vremuri mlastinoasa, astazi parte a Canalului
Dunare – Marea Neagra.
- In general Podisul Dobrogei de Sud nu depaseste decat pe alocuri 200m inaltime.
- Subunitatile sale componente, dispuse de la nord la sud, sunt :
 Podisul Medgidiei (numit in trecut Podisul Tortomanului), de numai
109m inaltime.
 Podisul Oltinei cu inaltimiea maxima de 196m ; in sud-vest, este fragmentat
de afluentii Dunarii.
 Podisul Negru Voda : cu 192m inaltime medie.
 Fasia litorala cu inaltimi de 36 – 60m fata de nivelul marii; se afla in estul
Dobrogei de sud, intre lacul Siutghiol si granita de sud a tarii. Tarmul propriu-zis al Dobrogei
de sud la Marea Neagra este de tip faleza adapostind plaje cu nisip fin. Procesele actuale de
tarm sunt remarcabile si se studiaza la cursul de Geomorfologie.

Fig.V.15, Podușul Dobrogei

Clima:Desprinsa din clima temperat continentala de tranzitie a Romaniei, clima Podisului

Doborgei este cea a dealurilor joase si a campiilor, cu o nuantare aparte de accentuare a
continentalismului.
- Temperatura medie anuala este de 10 – 11oC, si chiar peste 11oC (in sudul extrem)
 Precipitatiile medii anuale sunt usor sub 400 mm/an, exceptand subunitatea Macin unde
cad 400-500 mm/an si izolat chiar peste 500 mm/an.
Ploile sunt rare, au un regim torential si ating maximul in iunie.
Litoralul are climat specific : ierni mult mai blande si veri mai putin
toride decat podisul propriu-zis.
In restul Podisului Dobrogei verile sunt toride, iar iernile geroase si vantoase, conform
pregnantei unei reale nuante de continentalism climatic.
Apele:
a. Raurile : sunt mici, au ape temporare si se varsa mai ales in lacuri, astfel :Telita si Taita se
varsa in lacul Babadag, Slava in lacul Golovita, Casimcea in lacul Tasaul ; aceste rauri curg
de la V-NV catre E-SE. Raurile Peceneaga,Topologul si Bugeacul se varsa in Dunare si curg
de la E la V.
b. Lacurile: - sunt numeroase
 Naturale:
 Limanuri fluviatile: Oltina, Marleanu, Vederoasa, etc., formate prin
bararea gurilor de varsare de catre aluviunile Dunarii.
 Limanuri fluvio-maritime, sau numai maritime: Agighiol, Babadag,
Tasaul, Agigea, Techirghiol (acesta din urma cu apa sarata si namoluri curative), lacul
Mangalia (cu ape sulfuroase); aceste lacuri s-au format prin bararea gurilor de varsare a unor
parauri sau rauri de catre cordoane de nisip marin sau fluviomarin.
 Lagune: se constituie intr-un intreg complex, format din lacurile Razim
2
(415Km ), cel mai mare lac natural romanesc, Golovita, Zmeica, Sinoe si lacul Siutghiol
situat mai la sud.
 Antropice: - iazuri piscicole sau lacuri de agrement in preajma
statiunilor litorale.
c. Apele freatice si de adancime – reprezinta o mare bogatie cantonata, sursa de exploatat
in viitor.
Vegetatia: Pentru Dobrogea de Nord este specifica vegetatia de silvostepa si, pe arii
restranse, cea a padurii de foioase, mai ales stejerete.
Apar specii termofile in padurea Maciu si Babadag : stejar brumariu, pufos, cer, garnita, etc.
Pentru restul Podisului Dobrogei caracteristica a fost vegetatia de stepa pontica cu graminee
(colilia, paius, etc.), inlocuita insa de mult cu plante de cultura.
Fauna: Predomina cea de stepa cu specii adaptate peisajului modificat de agricultura :
iepurele, dihorul, popandaul, soarecii de stepa, etc.
Pasari ca : prepelita, potarnichea, dropia (care, daca mai exista, este protejata prin
lege). In domeniul forestier se intalnesc speciile caracteristice padurii : caprioara, mistretul,
vulpea, lupul, veverita, etc. si speciile colonizate : fazanul, muflonul, sau cele termofile
mediteraneene (broasca testoasa a locului).
 Solurile: Datorita varietatii reliefului si rocilor, invelisul de sol este eterogen, astfel :
predomina cernoziomurile si solurile balane dobrogene, din grupa molisolurilor, bogate in
humus, deci fertile. Numai in nord apar solurile cenusii si brune roscate de padure, cu o
fertilitate mai redusa (cambisoluri).
Zone ocrotite: In Dobrogea de nord : Padurea Luncavita, Pestera Gura Dobrogei si muntele
Macin – rezervatie geologica, iar in Dobrogea de sud : Basarabi (rezervatie floristica), dunele
marine de la Agigea (rezervatie de flora si fauna) si deschiderile : Seimenii Mari, Valul lui
Traian si Aliman (rezervatii paleontologice)
Grad de umanizare: Desi Podisul Dobrogei este o zona de veche locuire, numai pe litoral
sau in Tulcea si imprejurimi densitatea populatiei este de 100 - 150loc./Km2 ,. In rest, ea este
de numai 25 - 50loc./Km2 , iar in Podisul Casimcei chiar sub 25loc./Km2 .

DEPRESIUNEA COLINARĂ A TRANSILVANIEI.

Depresiunea Colinara a Transilvaniei este unitatea fizico-geografica centrala a tarii noastre.

Asezare, limite: Ocupa interiorul arcului carpatic, limitele sale exterioare fiind bine
evidentiate de abrupturile celor trei ramuri muntoase, astfel :
 Carpatii Orientali prin sirul muntilor sai vulcanici in est ;
 Carpatii Meridionali in sud ;
 Carpatii Occidentali prin grupa Muntilor Apuseni si jugul intracarpatic (muntii
Meses, Dealul Prisnel, Dealul Mare si Dealul Preluca) in vest .
Geneza si alcatuire geologica :
Catre sfarsitul erei Mezozoice, cand a inceput orogenenza alpina, in paralel cu ridicarea
Carpatilor, datorita eforturilor de cutare si ridicare a acestora s-a produs o scufundare lenta de
pana la 4500m adancime, a bazinului Transilvaniei. Regiunea a fost invadata de ape si
indelung sedimentata cu argile, marne, nisipuri, calcare si gresii. In pragul Cuaternarului
intreaga Depresiune a Transilvaniei a devenit uscat. Numai pe margini si in unele depresiuni
intramontane (Brasov, Giurgeu, Ciuc), mai ramasesera lacuri ce aveau sa fie drenate mai
tarziu, in Cuaternarul inferior. Un mare avantaj al zonei este ca in formatiunile sedimentare
amintite se gasesc intercalatii de carbuni, sisturi bituminoase, sare gema si gipsuri.
In ultima faza, care s-a prelungit pana la inceputul Cuaternarului, s-a pus in evidenta pe trei
laturi ale depresiunii o fasie de cute diapire cu strate ridicate pana la verticala aducand din
adancuri samburi de sare, resursa aflata astazi in exploatare (la Ocna Mures, Ocna Dej, Praid,
etc).
Caracterizarea generala a reliefului si subdiviziuni :
Depresiunea Colinara a Transilvaniei prezinta un relief mai proeminent pe latura sa estica,
unde apar o serie de depresiuni si dealuri submontane marginale. In centru este evidenta o
zona de podis, iar in marginile sale sudice si de vest se afla depresiuni submontane formate
prin eroziune si acumulari piemontane, astfel :
 In sud se afla Depresiunea Fagaras, sau „Tara Fagarasului”, drenata de Olt si
apoi Depresiunea Sibiu sau „Tara Cibinului”, drenata de Cibin, un afluent al Oltului, cele
doua fiind despartite prin cateva coline inalte, avand in jur de 600m. Ambele depresiuni au o
treapta de relief mai inalta (600-900m) cu aspect colinar, pe latura sudica la contactul cu
Muntii Fagaras si Candrel si o treapta mai joasa cu aspect de campie.
 Pe latura vestica, la contactul cu Muntii Apuseni, se afla depresiunile : Almas
si Iara (inchisa la est de Dealul Feleacului , 832m), apoi depresiunile Alba Iulia – Turda si
mai la sud Culoarul Muresului.
 Pe latura rasariteana, unde s-a inaltat in Neogen sirul muntilor vulcanici (ce
se termina printr-un platou vulcanic de o remarcabila netezime) s-au individualizat doua
aliniamente depresionare despartite prin inaltimi asemanatoare celor subcarpatice : Nadascut,
Magura Rez, Dealurile Siclodului, Becheci, Sinioara, care se apropie sau trec de 1000m
altitudine.
 In cadrul acestei structuri de tip subcarpatic, la marginea dinspre munte se
afla depresiunile submontane Hoghiz, Homoroade, Odorhei, Praid, Valenii de Mures,
Bistrita, etc., iar la vest de inaltimile deluroase mentionate se afla o alta serie de depresiuni cu
caracter intercolinar : Cristuru Secuiesc, Magherani-Atid, Voivodeni, Dumitra, inchise de alte
maguri ca Dealul Homat, Atid si altele de peste 800m altitudine.
 Podisul Transilvaniei propriu-zis constituie zona din interiorul Depresiunii
Colinare a Transilvaniei limitata de depresiunile submontane amintite.
 Are in general altitudini de 500-600m,
desi se intalnesc si inaltimi de numai 300m sau de peste 700m.
 Este alcatuit din strate sedimentare
aproape orizontale, boltite pe alocuri sub forma de domuri, in cuprinsul carora s-a acumulat
gazul metan, una din principalele bogatii ale tarii.
 Vaile largi ale Muresului (intre Tg.
Mures si confluenta Ariesului) si cele doua Somese (intre Cluj-Napoca, Dej si Nasaud)
despart Podisul Transilvaniei in trei subdiviziuni si anume: Podisul Someselor la nord,
Campia Transilvaniei la mijloc si Podisul Tarnavelor la sud.
a) Podisul Someselor : aflat intre culoarul celor doua Somese (Mare si Mic) la sud si jugul
intracarpatic la nord, are in general relief colinar, in mare parte acoperit de culturi agricole..
b) Campia Transilvaniei : este situata intre cele doua Somese la nord si Valea Muresului la
sud. Constituie o regiune mai joasa, formata din dealuri scunde, avand in medie 500m
inaltime, un substat argilo-marnos si este brazdata de vai largi. Datorita pantelor line pe care
se intind ogoare precum si datorita absentei padurilor, aceasta regiune a fost denumita de
localnici „campie”, in trecut chiar „Campia Painii” si reprezinta o importanta zona agricola.
(In cuprinsul ei exista numeroase lacuri antropice, iazuri.)
c) Podisul Tarnavelor: constituie sectorul cel mai extins al Podisului Transilvaniei, este
strabatut de Tarnava Mare si Tarnava Mica de unde-i vine si numele. Are ca limite: in nord
Valea Muresului, iar in sud depresiunile Sibiu si Fagaras. Spre deosebire de Campia
Transilvaniei, aici dealurile sunt mai inalte (peste 600m), iar culmile cu versantii mai abrupti
si acoperita cu paduri.
In cadrul sau se individualizeaza trei subunitati denumite dupa raurile ce le strabat, astfel:
Podisul Tarnavelor propriu-zis in nord, Podisul Secaselor in sud-vest, cu aspect mult mai
neted si Podisul Hartibaciului, mai inalt si mai impadurit, la sud.
Clima: Depresiunea Colinara a Transilvaniei se inscrie in tipul climatului de dealuri (in cea
mai mare parte de dealuri joase, dar si de dealuri inalte) avand iarna un climat de adapost,
datorita pozitiei in interiorul arcului carpatic si totodata primind influente oceanice, respectiv
un climat umed si moderat termic.
 Temperaturile medii anuale se mentin intre 7 si 9oC, fiind mai scazute
in est si mai ridicate in vest. Iarna se acumuleaza pe fundul depresiunii mase de aer rece, ceea
ce determina inregistrarea unor temperaturi foarte scazute.
 Precipitatiile medii anuale insumeaza 600-800 mm/an, fiind mai
scazute (chiar sub 600 mm/an) in Campia Transilvaniei si in partea de vest, spre Muntii
Apuseni, unde se manifesta fenomenul de foehn si sunt mai ridicate in est dar mai ales in
nord, adica in Podisul Someselor, unde ating chiar 1000mm/an.
Predomina vanturile de vest ; in Depresiunea Fagaras se manifesta Vantul Mare (de
tip foehn).
Apele: a. Raurile : In Depresiunea colinara a Transilvaniei exista o bogata retea de rauri,
colectate de trei mari cursuri de apa : Somesul si Muresul care apartin grupei de vest si Oltul
care apartine grupei de sud.
 Somesul - se formeaza chiar in Depresiunea Transilvaniei, prin
umirea Somesului Mic (cu izvoarele in Muntii Apuseni) cu Somesul Mare (care izvoraste din
Muntii Rodnei), fiecare primind o serie de mici afluenti.
 Muresul - este principalul rau din Depresiunea Transilvaniei, pe
care o strabate din directia NE in directia SV. Primeste afluenti mai importanti pe stanga:
Tarnava (formata la Blaj, prin unirea Tarnavei Mari cu Tarnava Mica), Secasul, Sebesul, iar
pe dreapta are ca principal afluent Ariesul, care vine din Muntii Apuseni. Alti afluenti ai
Muresului sunt Gurghiul si Nirajul.
 Oltul - strabate Depresiunea Transilvaniei la sud, adunand pe stanga
toate raurile scurte ce coboara pe versantul nordic al Muntilor Fagaras, iar pe dreapta are ca
afluenti mai importanti Homoroadele (Mare si Mic) si Cibin cu afluentul sau Hartibaciu.
b. Lacurile: - sunt numeroase, atat cele naturale cat si cele antropice
  Naturale: sunt de origine salina, formate pe masivele de sare cum
sunt cele de la: Ocna Sibiului (Lacl fara fund), Ocna Dej, Turda, Sovata (Lacul Ursu), Praid.

 Antropice: cele mai numeroase sunt iazurile, prezente indeosebi in

Campia Transilvaniei: Ceaca, Zau, Catina, Taga, etc.
Vegetatia: Etajul de vegetatie naturala propriu acestei zone este cel al padurii de foioase si
anume : etajul stejarului, alcatuit la partea inferioara din specii termofile, iar la partea
superioara din gorun, apoi etajul padurii de amestec stejar si fag si chiar etajul padurii pure de
fag. Astazi padurea este redusa mult prin defrisari.
Fauna: Este cea specifica etajelor de vegetatie prezentate.
Solurile:Cele mai raspandite sunt cernoziomurile levigate din categoria molisolurilor, bogate
in humus si cu fertilitate ridicata, prezente in Campia Transilvaniei.
Solurile sunt caracteristice etajului padurii, din categoria celor argiloiluviale, respectiv soluri
cenusii, precum si soluri podzolice, din grupa spodosolurilor, mai sarace in humus si de
fertilitate mai redusa (cele podzolice se intanesc sub padurile de fag si de rasinoase) ; apar in
restul Depresiunii Colinare a Transilvaniei fie sub vegetatia de padure, fie in zonele defrisate
pentru a fi luate in agricultura. Apar, de asemenea, soluri brune si brune acide numite
cambisoluri.
Zone ocrotite: Fanetele Clujului, Poiana Narciselor de la Dumbrava Vadului, Padurea
Mociar, Lacul fara fund, Rapa Rosie, Vulcanii noroiosi de la Hasag.
Gradul de umanizare: Depresiunea Colinara a Transilvaniei reprezinta o zona de
straveche locuire, inscriindu-se in regiunile intens populate ale tarii.
Densitatea populatiei este mare in bazinul mijlociu al Muresului (100-150 loc/Km2) si
in jurul marilor orase, dar este redusa in Podisul Hartibaciului si in Podisul Secaselor, unde se
inregistreaza si sub 25 loc/Km2.
 Fig. V.16, Depresiunea colinara a Transilvaniei

CÂMPIA ROMÂNĂ

Asezare, limite:
Campia Romana este cea mai intinsa unitate de campie din tara noastra, situata in sudul tarii,
avand ca limite :
 Podisul Moldovei, Subcarpatii Curburii si Podisul Getic la Nord si
 Lunca Dunarii la Sud si Est.
Alcatuire geologica, relief si subdiviziuni :
 Alcatuire geologica : Intre aceste limite Campia Romana apare ca o
mare depresiune, puternic sedimentata, ea formandu-se prin acumulare de sedimente
(pietrisuri, nisipuri, marne, argile) in marele lac, care exista aici si care s-a retras treptat spre
est, disparnd la sfarsitul Cuaternarului ; peste aceste depozite sedimentare s-a depus ulterior
loessul. In fundament se afla trei sectoare ale Platformei Moesice, reprezentate prin calcare.
Stratele sedimentare de deasupra calcarelor ating grosimi de pana la 3000 – 4000m.
Din punct de vedere tectonic, in contrast cu inaltarea produsa la un moment dat in Carpati si
Subcarpati, in unele parti ale Campiei Romane au avut loc scufundari lente, subsidente, cea
mai cunoscuta fiind cea de pe cursul Siretului inferior, care continua si in timpurile noastre
(cunoascuta si sub numele de zona de lasare de la Namoloasa.
Specifica pentru aceasta unitate a tarii este cuvertura de loess care acopera interfluviile,
ajungand in partea de est la grosimi considerabile.
 Caracterizarea generala a reliefului : evaluata dimensional,
Campia Romana are urmatoarele caracteristici :
 600Km lungime pe directia est-vest si 140Km latime pe directia
nord-sud, in zona sa centrala ; are inaltimi cuprinse intre peste 300m in nord-vest si 10-20m
in extermitatea nord-estica.
 Are o inclinare de la nord la sud – sud-est, precum si de la vest la est
(dupa cum s-au retras apele lacului cuaternar).
 Partea ce mai joasa de 10-20m altitudine se afla pe Siretul inferior,
unde s-a format o mare zona de confluenta, pe un teritoriu de lenta scufundare, spre care se
recurbeaza raurile, in evantai.
 Relieful Campiei Romane se carcaterizeaza prin vai largi si
interfluvii, numite „campuri”, ca niste platouri netede. Netezimea acestora este intrerupta
numai de mici denivelari circulare sau ovale numite „crovuri”, formate prin tasare, de catre
apele stagnante.
 O alta nota specifica o constituie prezenta nisipurilor cu microrelief
de dune, cele mai multe aflandu-se in sudul Olteniei: de-a lungul Dunarii, pe stanga Jiului in
Campia Romanatilor, in estul Campiei Romane sub forma unor fasii de-a lungul Ialomitei si
Calmatuiului si in zona de confluenta a Barladului cu Siretul (dunele de la Hanul Conachi).
Toate dunele au fost fixate prin culturi sau plantatii forestiere, viticultura, etc.
Subdiviziuni : cea mai cunoscuta subdiviziune geografica este
urmatoarea:
 O fasie de campii piemontane la nord,
avand o cuvertura subtire de pietrisuri ;
 O zona de subsidenta aproape continua
intre Arges si Siretul inferior cu rauri divagante ;
 O zona intinsa a campiilor tabulare, cu
largi si netede interfluvii intre vai ;
 La margine sudica se afla Lunca Dunarii,
joasa si umeda mai tot timpul anului.
a) Campiile piemontane au intindere mica, aparand ca un brau ingust la poalele Subcarpatilor
Curburii, asadar in zona in care intre Subcarpati si Campia Romana nu se interpune altceva,
cum ar fi Podisul Getic mai la vest. Sunt cele mai inalte unitati ale Campiei Romane, de
regula cu peste 300m si au deasupra o cuvertura subtire de pietrisuri. Exista urmatoarele
campii piemontane : Campia Pitestilor, Campia Targovistei, Campia Ploiestilor si Campia
Ramnicului ;
b) Zona subsidenta a Campiei Romane, caracterizata prin scufundari lente, cuprinde campii
joase cu rauri divagante, care si-au scimbat albiile in timpuri recente. Exista urmatoarele
astfel de campii : Campia Titu, Campia Gherghitei, Campia Buzaului, Campia Siretului
inferior.
c) Campiile tabulare, alcatuite din largi interfluvii („campuri”), acoperite de straturi de
loess tot mai groase de la vest catre est, campuri care sunt separate prin vai rare si putin
adanci. Campurile acestea sunt mai inalte la vest de Arges si mai joase la est de acesta.
Campia tabulara are urmatoarele subimpartiri :
 In partea de vest se afla :
 Campia Olteniei (la vest de Olt), care reprezinta partea
cea mai inalta si ingusta a Campiei Romane si coboara in trepte de la nord la sud, iar de-a
lungul Dunarii si Jiului are siruri de dune, fixate cu plantatii de vita de vie si pomi fructiferi
sau numai salcami. Cuprinde doua subunitati : Campia Bailestilor si Campia Romanatilor,
separate de Jiu.
 Intre Olt si Arges se afla Campia Boianului si Campia
Gavanu-Burdea (ambele in nord), separate de raul Vedea, iar la sud Campia Burnazului,
deosebit de neteda, ca un platou, marginita la nord-est de valea longitudinala a paraului
Calnistea.
 Partea estica a Campiei Romane este, in ansamblu, mai joasa, mai
larga si are siruri de dune depuse pe dreapta raurilor Ialomita, Calmatui, Buzau si Siret ; are
de asemenea lacuri sarate. Se disting urmatoarele subunitati :
 Campia Vlasiei la est de Arges, drenata de Dambovita
si Colentina, in trecut acoperita de paduri, celebrii Codri ai Vlasiei, care au fost insa defrisate,
ramanand numai unele petice, indeosebi in jurul capitalei. Aceasta campie a constituit cu
veacuri in urma o zona de adapost in care au aparut asezari si s-au dezvoltat, la o mare
rascruce de drumuri, orasul Bucuresti. Ea se continua cu Campia Mostistei pana la meridianul
confluentei Mostistei cu Dunarea.
 Campia Baraganului se afla la est de Campia Vlasiei si
a Mostistei; subdiviziunile acesteia sunt : Baraganul Ialomitei si Baraganul Calmatuiului care
poate include (conform O.Bogdan [1]) si Campia Brailei care se mai numeste Baraganul
brailean. Interfluviile Baraganelor sunt largi si netede, vaile care le delimiteaza sau le strabat
creand abrupturi de 10-30m. Pe aceste intinse campuri se intalnesc crovuri, in care s-au
instalat lacuri, adeseori cu ape sarate.
  La nord de Baragan se afla Campia Tecuciului.
 Lunca Dunarii este cea mai sudica unitate a Campiei
Romane. Ea reprezinta portiunea cea mai joasa, aluvionara, a vaii Dunarii care sta sub
actiunea directa actuala a fluviului sau a bratelor acestuia. Prezinta aspecte diferite pe
parcursul ei, largindu-se din ce in ce mai mult spre est, indeosbi in aval de Calarasi, de unde
Dunarea se desparte in doua brate principale, care inchid baltile candva inundabile, acum
indiguite si desecate, indeosebi in partea de nord, devenita astazi Insula Mare a Brailei
Clima: Desprinzandu-se din clima generala a tarii care este temperat continentala de
tranzitie, clima Campiei Romane este cea a treptei de relief - campie, cu medii termice anuale
ridicate, de 10o – 11oC, cele mai ridicate valori din tara, dar cu precipitatii reduse - 400-
600mm/an si secete frecvente. In iulie, luna cea mai calda din an, temperatura medie anuala
este de 22o – 23oC, intre luna cea mi calda si cea mi rece fiind cea mai mare amplitudine din
cadrul unitatilor geografice ale tarii.
Se constata o accentuare a tendintei de continentalism climatic dinspre vest spre est,
vizibil mai ales in domeniul precipitatiilor, care scad de la 600mm in vest la mai putin de
500mm in Baragan.
In cadrul Campiei Romane se manifesta trei influente climatice colaterale:
 mediteraneene – in Campia Olteniei, cu ploi de toamna si ierni blande (vezi
Ecaterina Ioan Bordei, 1983) ;
 de interferenta intre influentele vestice oceanice, sudice mediteraneene si cele
estice – nord-estice respectiv continentale. Zona de interferente climatice se afla intre Olt la
vest si Mostistea la est (vezi Nicolae Ion Bordei, 1988). Aici precipitatiile sunt mai mari
decat in estul Campiei Romane, iar iarna temperaturile usor mai ridicate decat in est.
Apele: a. Raurile : Campia Romana este strabatuta de raurile grupei sudice si de cateva din
grupa estica, culese de Dunare sau de Siret si avandu-si izvoarele in Carpati si Subcarpati ;
numai cateva parauri scurte de campie ca : Desnatuiul, Vedea sau Calmatuiul teleormanean
izvorasc din Podisul Getic.
Principalele rauri, de la vest la est, sunt : Jiul, Oltul cu afluentul sau Oltet, Vedea, Arges cu
afluentii Neajlov, Sabar, Dambovita (impreuna cu afluentul sau Colentina, apoi Ialomita cu
afluentul Prahova si Calmatuiul brailean.
Din grupa estica Siretul (raul cu cel mai mare debit – 222m3/s, dintre cursurile interioare)
primeste Buzaul, Ramnicul, Milcovul cu Putna.
Intrucat apele raurilor au in majoritatea cazurilor provenienta pluviala (si in foarte mica
masura nivala sau subterana), acestea se caracterizeaza prin mari variatii de debit, unele chiar
secand vara (Calmatuiurile, Vedea, etc.), consecinte ale continentalismului climatic. La ploi
torentiale se produc inundatii.
b. Lacurile: - in Campia Romana exista numeroase lacuri naturale:
 Lacuri de lunca (mai ales in Lunca Dunarii):
 mai cunoscute – Lacul Brates de langa Galati (amenajat);
  lacuri de crov, prezente mai ales in Baragan si in
Campia Brailei: Amara, Ianca, Plopul, Movila Miresii, Lacul Sarat de langa Braila;
 limanuri fluviatile: in lungul Dunarii (Mostistea), in
lungul Ialomitei (Snagov), in lungul Buzaului (Balta Alba).
 Lacuri antropice: numeroase lacuri de agrement amenajate pe
Colentina, in capitala si in imprejurimi: Mogosoaia, Strulesti, Baneasa, Herastrau, Floreasca,
Tei, Cernica, etc.), dar si lacuri de acumulare, de interes energetic: pe Olt, in aval de Slatina.
c. Apele subterane : Sub depozitele de loess sau aluvionare ale „campurilor”, apele
freatice se afla la adancimi relativ mari (20-25m). In zonele bantuite de secete, cum este
Baraganul, datorita evaporatiei intense de vara, aceste ape antreneaza in miscarea lor
ascensionala sarurile din stratele sedimentare, dand nastere la saraturi, in unele locuri cu
valoare terapeutica. Apele de adancime exista si au adeseori caracter ascensional sau
artezian.
Vegetatia: Vegetatia naturala, in cea mai mare parte inlocuita de culturi, apartine la
trei mari formatiuni : stepa, silvostepa si padurea de stejar.
- stepa, caracteristica partii estice (indeosebi in Baragan), cuprinde pajisti stepice cu graminee
(paiusul, colilia, negara, pirul, etc.)
- silvostepa, cu pajisti stepice si palcuri de padure cuprinzand stejarul pufos si stejarul
brumariu. Ulterior, devenite importante zone agricole, atat stepa cat si silvostepa s-au
transformat, astfel ca azi nu mai cuprind decat resturi ale formatiunilor initiale impestritate cu
alte ierburi (stepa secundara).
- Padurea de stejar, alcatuita la partea inferioara din specii de stejar termofil (cerul si garnita),
din stejar pedunculat, iar in partea superioara din gorun. Se adauga si alte specii de foioase :
carpen, ulm, tei, etc.
Are o larga dezvoltare vegetatia de lunca, cu zavoaie de salcii, plopi, indeosebi in luncile
Dunarii, Siretului, Ialomitei.
Fauna: Se refera la speciile caracterisitice stepei si silvostepei, atat de intens
transformata astazi; speciile sunt rozatoarele : iepurele, ce urca si in etajul forestier,
popandaul, harciogul, orbetele, etc., iar dintre pasari, dropia, prepelita, potarnichea (tot mai
rare) : dropia fiind ocrotita de lege.
Solurile: Predomina cernoziomurile, caracteristice stepei, si cernoziomurile levigate tipice
pentru silvostepa, avand o mare raspandire in Campia Vlasiei ; ambele tipuri fac parte din
categoria molisolurilor, sunt bogate in humus, au deci o mare fertilitate. Exista insa areale
intinse cu soluri brun roscate de padure (formate sub celebrii Codrii ai Vlasiei), care au o
fertilitate mai redusa si care necesita ingrasaminte pentru a fi cultivate, dar sunt de bun
randament agricol. De asemenea, se intalnesc soluri saraturate (halmorfe), (mai frecvente in
Baragan) si lacovisti (soluri hidromorfe) indeosebi in luncile Dunarii, Siretului si Buzaului.
Zone ocrotite: Datorita introducerii masive sub cultura a terenurilor, au rams putine zone
naturale ocrotite : padurile Comana si Snagov, Lacul Sarat de langa Braila (flora si fauna);
Dunele Hanul lui Conachi, Padurea Izvoru (fauna); Padurile Spataru si
Ciornuleasa (forestiere); Tiglina (geologice).
Grad de umanizare: Campia Romana are o densitate medie mica sub 50 loc/Km2 .
Baraganul si Campia Burnazului au cele mai mici densitati medii.
Exceptie fac numai zonele de urbanizare Bucuresti, Ploiesti, Pitesti, Craiova, Buzau, Focsani
si orasele din Lunca Dunarii unde densitatea se situeaza intre 100 si 150 loc/Km2. De
mentionat ca pe campurile interfluviale densitatea este si mai mica, cca. 25 loc/Km2.

Fig.V.17, Campia Romana (schita de lucru)

CAMPIA DE VEST
Asezare, limite :
Campia de Vest a tarii, dupa cum o arata si numele, se afla in vestul exterm al Romaniei, la
poalele Carpatilor Occidentali si a Dealurilor de Vest ca trepte majore de relief. Are ca
limite :
 la nord - marginea submontana a Carpatilor Orientali (Oas, Gutai);
 la sud - varsarea Nerei in Dunare ;
 in vest - granita de vest, trasata, a tarii ;
  la est - se margineste cu Dealurile de Vest, sau cu Muntii Apuseni direct,
acolo unde patrunde la ei prin depresiunile „golf”. In mod direct se margineste pe o mica
portiune cu Carpatii Occidentali, in dreptul Muntilor Zarandului.
Alcatuire geologica, relief si subdiviziuni :
 Alcatuire geologica : Este alcatuita, la suprafata, din nisipuri,
pietrisuri, loess si aluviuni recente. Campia de Vest s-a format prin sedimentarea Marii
Panonice cu sedimente aduse de rauri in timpul Neogenului si pana in timpurile recente. Ea a
devenit uscat treptat si succesiv respectiv in pleistocen campiile inalte, iar in holocen
campiile joase si luncile.
Caracterizarea generala a reliefului :
-Altitudinea medie a Campiei de Vest este de aproximativ 100m, cea maxima fiind de 174m
in Campia Vingai, iar cea minima de 80m pe cursul inferior al Timisului.
 Are o latime variabila : 20-60-80Km, in functie de patrunderea ei in
zona dealurilor.
 Are o inclinare foarte redusa, din care cauza raurile au cursuri
meandrate, divagante, cu frecvente iesiri din albie.
 Exista si aici, asemanator Campiei Romane:
- campii de subsidenta: Campia Somesului, Campia Crisurilor
si Campia Timisului;
- campii tabulare: Campia Aradului, Campia Careilor;
- campii piemontane: Campia Vingai, Campia Cermeiului,
Campia Miersigului).
 Pentru o retinere mai usoara le putem imparti in campii inalte si
joase, consituindu-se in urmatoarele subdiviziuni:
a) Campiile inalte : formate din acumulari de loess, pietris si nisip, sunt neinundabile :
 Campia Careilor (143 m) reprezinta o mare acumulare de nisip, cu
relief de dune, in prezent cu plantatii viticole ; se continua dincolo de granita.
 Campia Aradului, de asemenea inalta (112m) are un relief aparent
neted, dezvoltat pe acumulari de nisip si pietris peste care s-a depus loess ; la contactul cu
Muntii Zarandului (unde Dealurile de Vest lipsesc) se dezvolta podgoria Aradului .
 Campia Vingai are un aspect colinar aparand ca o prelungire
evidenta a Dealurilor Lipovei, de unde caracterul usor inclinat, piemontan.
 Campia Miersigului – dispusa in prelungirea Dealurilor Ghepisului,
 Campia Cermeiului – in continuarea a Piemontului Codrului,
 Campia Gataiei – in continuarea Dealurilor Tirolului, in Banat
 Campia Lugojului – care patrunde pe Timis intre Muntii
Banatului si Poiana Rusca.
b) Campiile joase : au fost zone mlastinoase, cu ape ratacitoare, divagante, datorita
fenomenului de subsidenta (coborare) pe care il suporta suprafata terenului (raurile isi
schimbau succesiv directiile, indeosebi in nordul Campiei Crasna, Ier), formand chiar
sectoare mai joase, de legatura intre bazine hidrografice (de exemplu, Campia Ierului).
Campiile joase erau supuse la inmlastinari si saraturi, datorita pozitiei si oscilatiei panzei
freatice. Au fost indiguite, desecate, transformate in terenuri agricole sau, pe alocuri, in
incinte piscicole (de exemplu lacul Cefa) inca din secolul XVIII. Aceste campii sunt :
 in nord - Campia Somesului,
 in centru - Campia Crisurilor (pe Crisul Negru si Alb)
 in sud - Campia Timisului (pe Timis si Bega).
La precipitatii mari, aceste campii sunt inundabile.
Clima: Desprinsa din clima generala a tarii care este temperat continentala de tranzitie,
clima Campiei de Vest este cea a treptei de relief careia ii apartine ; este deci o clima de
campie, moderata termic si care resimte influente oceanice (pe cea mai mare intindere) sau
influente submediteraneene (la sud de Bega).
- Temperatura medie anuala este de 11oC la sud si 9oC la nord. Temperatura medie
a lunii celei mai calde este de 22oC in sud si de 21oC in nord, iar a celei mai reci este de -1oC
in sud si de -2oC in nord ; rezulta de aici o diferenta (amplitudine) de 22 – 23oC, mai redusa
decat in Campia Romana, ceea ce arata o nuanta mai oceanica, sub raport termic, a climatului
(fara maxime sahariene vara si minime siberiene iarna).
- Precipitatiile medii anuale sunt de 630mm/an, mai insemnate decat in zonele
similare din tara, datorita pozitiei campiei in calea maselor de aer venite dinspre vest.
- Predomina vanturile de vest, iar in sud bate Austrul, o componenta mediteraneana.
Exista, pe fondul climatului temperat de campie, o nuantare oceanica in nord si centru si una
mediteraneana in sudul Campiei de Vest.
Apele: a. Raurile : Principalele rauri sunt : Somes, Crasna, Barcau, Crisul Repede, Crisul
Negru, Crisul Alb, Mures, Bega, Timis.
 Somesul este al patrulea rau ca debit ; la inundatiile din 1970 si 1975
a ajuns la debite foarte mari (jumatate din debitul Dunarii la Bazias).
 Crisurile au debite relativ egale intre ele ;
 Muresul are un debit (179 m3/s) sensibil egal cu al Oltului ;
 Bega este canalizat si permite circulatia unor nave mici ;
Timisul primeste in campie ca afluenti pe Poganis si Barzava
Toate aceste rauri au fost vulnerabile in primavara anului 2005 pe fondul unor precipitatii
mari.
b. Lacurile: sunt relativ putine: exista lacuri cu apa dulce sau sarata in Campia Careilor si
Campia Timisului si amenajari piscicole in Campia Crisurilor (Cefa).
c. Apele subterane : Sunt bogate si continue. Apele de adancime sunt prezente aproape pe
intreaga intindere a Campiei de Vest (de la Timisoara, Arad la Oradea si Satu Mare), au un
caracter termal, unele fiind bicarbonatate-sulfurate ca la Felix sau 1 Mai si Tinca; apele
termale au utilizari variate : terapeutic, pentru termoficare si incalzitul serelor, apa
industriala.
Vegetatia: naturala apartine stepei pe o mica intindere, in extermitatea vestica a
campiei, silvostepei si etajului padurii de stejar pe campiile inalte. In lungul luncilor este o
vegetatie specifica, iar in Campia Careilor plantatii de salcam. Campia de Vest este puternic
transformata antropic.
Fauna: este cea caracterisitica stepei, silvostepei si padurilor de stejar : rozatoare, pasari, etc.
Solurile: predominante sunt molisolurile (cernoziom, cernoziom levigat), cu humus si
fertilitate ridicata. Local apar soluri saraturoase (halomorfe), lacovisti (soluri hidromorfe),
soluri de lunca si soluri nisipoase (Campia Careilor).
Zone ocrotite: cea mai cunoascuta : Baile 1 Mai (flora si Fauna) si
Satchinez (fauna).
Resurse naturale: ale Campiei de Vest sunt : resurse energetice (indeosebi petrol si
gaze asociate), ape geotermale, resurse funciare (soluri, pasuni, paduri), elemente de fauna
(fauna cinegetica, fauna piscicola), resurse de apa dulce (pentru irigatii).
Grad de umanizare: Datorita conditiilor naturale favorabile, propice locuirii umane si
agriculturii, Campia de Vest a reprezentat un teritoriu de straveche si continua populare
umana. Lucrarile de amenajari funciare in zone mlastinoase sunt cunoscute din secolul 18. In
prezent, densitatea medie este de 75-100loc/Km2, mai ridicata (peste 150loc/Km2) in jurul
oraselor mari. Sporul natural este redus in partea de sud (judetele Arad, Timis, Caras
Severin), unde se inregistreaza valorile cele mai scazute din tara (sub 1%) si ceva mai ridicat
in nord (judetele Bihor, Satu Mare).
 Fig.V.18, Campia de Vest (schita de lucru)

DELTA DUNĂRII

Asezare, limite:
Delta Dunarii, cea mai joasa si cea mai noua regiune de campie, care se edifica continuu si
sub ochii nostri, este situata in partea de est a tarii, la varsarea Dunarii in Marea Neagra intre:
 Campia Buceagului, dincolo de bratul Chilia la nord si nord-vest
 Podisul Dobrogei la Sud si Sud-Vest
 Marea Neagra la Est.
- In Delta este inclus si complexul lagunar Razim – Sinoe.
Geneza : Delta Dunarii s-a format intr-un fost golf marin (ce includea si teritoriul Deltei si al
lagunei Razim – Sinoe) datorita aluviunilor aduse de Dunare si depuse in mare. La aceasta a
contribuit foarte mult curentul circular al Marii Negre care a creat in Pleistocen, sistemul de
grinduri conjugate din Delta : Letea, Caraorman, Saraturile.
Bratele Deltei : Dunarea se desparte in cele trei brate principale, astfel: prima bifurcare
se produce la vest de Tulcea, la Patlageanca, aici despartindu-se spre nord bratul Chilia si
spre mijlocul Deltei un alt brat care, la est de Tulcea, se bifurca in celelalte doua brate ale
Dunarii : Sulina si Sfantul Gheorghe.
 Bratul Chilia – situat in nordul Deltei are lungimea cea mai mare si debitul cel
mai ridicat (poarta 60% din volumul apelor fluviului). Pe bratul Chilia alterneaza sectoarele
cu un singur curs (in dreptul grindurilor Stipoc, Chilia si Letea) cu sectoarele de bifurcare
(adica despletire in mai multe cursuri secundare), intre grinduri ; de exemplu bratele
secundare Tataru si Cernovca includ in interior ostroave, cum ar fi ostroavele Cernovca,
Tataru si Babina. La varsarea in mare a Chiliei se creaza in prezent o Delta secundara, „Delta
secundara a Chiliei”, care avanseaza in mare cu cativa zeci de metri pe an, dar pe teritoriul
Ucrainei.
 Bratul Sulina – este cel mai scurt, deoarece este aproape rectiliniu. A fost
regularizat si canalizat in urma cu aproape un secol. La varsarea in mare are loc o depunere
relativ brusca a aluviunilor, la contactul intre apele dulci ale fluviului si apele sarate ale marii,
formandu-se o bara de aluviunipe brat, „bara de la Sulina”, care are tendinta de a bloca gura
de varsare; pentru diminuarea acestui efect a fost construit un dig in lungime de 12Km, care
indeparteaza spre larg aluviunile aduse; de asemenea are loc o dragare continua a bratului
pentru a-l pastra navigabil pentru nave maritime (cu un pescaj de 7 m).
 Bratul Sfantul Gheorghe, cu directia dominanta nord-vest - sud-est, este foarte
meandrat. La varsarea sa se produce o acumulare continua de nisip care s-a consituit intr-un
sir de insule, insulele Sacalin. Din bratul Sf. Gheorghe se desprind spre sud canalele Dranov
si Dunavat, prin care se relizeaza legatura cu laguna Razim.

Relieful Deltei:- cuprinde, in regim natural, terenuri joase si terenuri inalte :

 Terenurile joase cuprind mlastini, lacuri (Isac, Obretin, Matita, Merhei, etc.),
garle (de exemplu : Litcov, Dranov, Dunavat), brate secundare (Tataru, Cernovca), ostroave
(Tataru, Babina, Cernovca) ; sunt terenuri inundabile si numai partial indiguite si desecate (in
partea de vest a Deltei).
 Terenurile inalte sunt neinundabile (13% la cele mai mari ape), in general
grinduri. Exista grinduri longitudinale (fluviale), transversale (fluvio-maritime) si
continentale (Chilia si Stipoc).
 Grindurile longitudinale fluviale sunt create de aluviunile depuse de fluviu.
 Grindurile transversale fluvio-maritime au fost formate de aluviuni aduse de
fluviu si de mare prin curentii circulari ai Marii Negre ; aceste grinduri sunt Letea,
Caraorman, Saraturile, Ivancea si Crasnicol. Grindul Letea are altitudinea maxima din Delta
(13m) si reprezinta o mare acumulare de nisip, dispus in fasii aproape paralele, sub forma
unui evantai, cu un relief de dune - interdune. Pe acest grind se afla padurea Hasmacu Mare –
Letea, ocrotita prin lege. Grindul Caraorman (cu altitudinea maxima de 8 m) reprezinta de
asemenea o mare acumulare de nisip. Grindul Saraturile, situat la varsarea bratului Sfantu
Gheorghe in mare, formeaza pe tarm cea mai intinsa plaja din tara, cu cel mai fin nisip.
 Grindurile continentale sunt Chilia si Stipoc. Grindul Chilia (cu altitudinea de
6,5m) este o portiune a uscatului predeltaic (al Campiei Bugeacului, de la nord) inclusa Deltei
datorita formarii si evolutiei bratului Chilia este acoperit cu loess. Grindul Stipoc (3m) este
mult erodat.
Clima:Clima Deltei Dunarii este determinata de pozitia ei in extremitatea estica a tarii, unde
predomina climatul temperat continental de tranzitie cu nuante de ariditate evidente.
 Temperatura medie anuala este de 10o-11oC, temperatura medie a
lunii celei mai calde (iulie) este de 22o-23oC, iar a lunii celei mai reci (ianuarie) de -2oC.
 Precipitatiile sunt foarte reduse (sub 400 mm anual), Delta fiind
regiunea cea mai secetoasa din tara. Lipsa precipitatiilor este compensata de umiditatea
datorata evaporatiei de pe suprafetele acvatice.
 Bat frecvent crivatul (din nord-est) si brizele diurne.

Fig.V.19, Delta Dunării (hartă de atlas)

 Apele: reprezinta o componenta de baza a Deltei : exista bratele fluviului, garlele si
tesatura canalelor de legatura intre lacuri si brate si in final lacurile, baltile si mlastinile.
Dunarea : - la Patlageanca debitul Dunarii este de 6470 m3/s (egal cu cel al
Volgai). Cele trei brate duc volumul apelor fluviului astfel : Chilia 60%, Sulina 18,8% si
Sfantu Gheorghe 21,2%.
Lacurile : Un specific peisagistic si hidrografic este dat de suprafetele lacustre ; cele mai
importante lacuri sunt Dranov (cel mai intins din Delta propriu-zisa), Merhei, Matita,
Fortuna, Gorgova, Bogdaproste, Isac, Puiu, Puiulet, Rosu.
In sudul Deltei se afla situata laguna Razim – Sinoe, cel mai mare complex lacustru (700
Km2). E format din lacurile Razim (415 Km2), Golovita, Smeica, Sinoe. Este despartit de
mare prin grindurile Chituc si Perisor (sectionate la Gura Portitei si Periboina). Are ape
salmastre, adancimi mici (pana la 2.8 m), doua insule (Popina, fiind mai inalta, este
rezervatie de fauna).
Vegetatia: Vegetatia Deltei este o vegetatie de lunca, cu numeroase specii adaptate excesului
de umiditate. Suprafetele de balti, mlastini si partial cele lacustre sunt acoperite cu stuf.
Printre arbori predomina esentele moi (plop, salcie), la care se adauga padurile de stejar Letea
si Caraorman.
Fauna:Cuprinde animale tereste (iepure, vulpe, cainele enot, mistret, etc), mamifere de apa
(bizamul, vidra), pasari (280 de specii dintre care amintim speciile de pelicani, cormorani,
egrete, garlite, etc.) si o fauna acvatica cuprinzand pesti comuni (somn, caras, stiuca, crap,
platica, etc.) si sturioni (morun, pastruga, cega, nisetru), asa numitii „ pesti fara oase ”
mentionati in antichitate de Herodot.
Solurile: Predomina solurile aluviale, solurile hidromorfe (lacovisti), nisipoase (pe grinduri)
si numai pe o mica portiune, pe grindul Chilia, cernoziom. Invelisul de soluri este sarac, are
fertilitate redusa si este partial inundabil.
Zone ocrotite: Delta Dunarii este in ansamblul ei protejata la scara mondiala, fiind declarata
rezervatie a biosferei (detalierea se face la disciplinele ecologice).
Gradul de umanizare: Populatia si asezarile omenesti au, datorita conditiilor fizico-
geografice, numeroase particularitati. In primul rand datorita intinderilor mari de ape
densitatea populatiei are valori reduse, fiind de 25-50 loc./Km2 in jumatatea vestica si sub 25
loc./Km2 in est. Populatia este concentrata in asezarile rurale, situate in lungul bratelor
fluviului, cu aspect linear, cum ar fi satul Crisan sau, pe grinduri, satele Letea, Caraorman,
Sfantu Gheorghe, Chilia Veche (1200 loc.) . Alte localitati sunt Patlageanca, Maliuc, Mila 23.
In asezarile rurale au predominat activitati legate de pescuit si agricultura.
Singurul oras din Delta este Sulina (~4000 loc.).
Orasul Tulcea nu este situat în interiorul Deltei, dar coordoneaza activitatea economica si
turistica a Deltei.
 TEMĂ:
1. Asezarea pe glob si pe continent a României si consecintele geografice care
decurg din aceasta (eseu).
2. Carpatii Românesti - parte componentă a lantului Alpino-Carpato-Balcano-
caucazian: argumentatie geologică si trăsături generale de relief asemănătoare.
3. Ce întelegem prin unităti de platformă si unitate de orogen în clasificarea
geomorfologică a teritoriului României.
4. Precizati asemănările si deosebirile dintre Subcarpatii si Dealurile Vestice.
5.Comparați Câmpia Română si Câmpia de Vest a tării din punct de vedere al
ofertei de conditii naturale favorabile sau mai favorabile pentru dezvoltarea viitoare
a agriculturii performante.

Bibliografie minimală

 Posea Grigore, (2003) – Geografia fizică a României (Partea I, II), Editura

„Fundatiei România de Mâine”, Bucuresti
 Posea Grigore, colaboratori, (1974) – Relieful României, Editura „Stiintifică”
Bucuresti
 ***România Spatiu, Societate, Mediu, (2005), Editura Academiei Bucuresti
(Institutul de Geografie al Academie.
 C6

ROMÂNIA ÎN SPATIUL
GEOGRAFIC SI DEMOGRAFIC AL
UNIUNII EUROPENE
Într-o lume aflată într-un proces de globalizare ale cărui elemente fundamentale sunt
circulatia bunurilor si a capitalului, fiecare tară are rolul ei de parte a unui întreg; dinamica
acestei globalizări impune folosirea unor instrumente speciale de evaluare a stării natiunilor
dar si stării omenirii: proiectele de viitor.
Iată câteva asemenea proiectii de viitor referitoare la Europa si Uniunea Europeană, deci si la
România.Sub raportul demografic, proiectia este numeric defavorabilă continentului nostru,
deoarece alte regiuni si tări înregistrează cresteri deosebite. Efectul imediat îl reprezintă
scăderea relativă a ponderii europenilor în populatia totală a planetei noastre. Această scădere
are un caracter relativ, deoarece se referă doar la o componentă numerică, absolută si relativă.
Scăderea sporului natural în tările europene (în prezent, pentru multe, având valori negative)
este compensată, în parte, de miscarea migratorie extraeuropeană. De aici rezultă, pe termen
mediu si lung, o altă tendintă a evolutiei demografice în viitor, care are în vedere schimbarea
structurii sale interioare, pe nationalităti, grupuri etnice si categorii de vârstă. Cresterea
procentuală a populatiilor alogene de origine extraeuropeana va putea fi un element favorabil
de evolutie dacă se realizează integrarea culturală, economică si lingvistică a acestora.
Sub raport economic, actuala pondere a Europei va rămâne în continuare neschimbată, pe un
interval mediu de timp. Este posibil ca, în conditiile în care se păstrează ritmurile actuale de
dezvoltare pentru anumite tări (India si China îndeosebi), ponderea economiei europene să se
diminueze pe termen îndelungat.
Participarea Europei la sistemul decizional mondial depinde foarte mult de initiativele tărilor
componente. Chiar dacă influenta ONU s-a redus sensibil, prezenta reprezentantilor europeni
în Consiliul de Securitate rămâne foarte importantă. Un element interesant îl va reprezenta în
viitor felul în care Federatia Rusă (considerată ca parte a Europei) va reusi sa exercite o
influentă constructivă în Asia si în alte regiuni de pe glob (în conditiile în care populatia
acesteia scade si, prin comparatie, a unor tări asiatice creste accelerat).
Sub raportul prezenyei militare în lumea contemporană, Europa nu pare să aibă în viitor o
crestere semnificativă, chiar dacă există intentia realizării, la nivelul Uniunii Europene, a unei
armate comune.
Evolutia viitoare a Uniunii Europene si a Europei depinde de rezolvarea unor probleme
conflictuale pe continentul nostru si de evolutia extinderii Uniunii Europene. Conflictele
actuale cunosc dimensiuni numite diferente de opinii sau dispute relativ minore si situatii
conflictuale mai grave.
În prezent, Uniunea Europeană se află într-un proces în care, în urma ultimei extinderi din
anul 2007 (cu includerea României si a Bulgariei), s-a creat o situatie nouă, existând
diferentieri mari între nucleul initial, tările integrate până în anul 2004 si cele 12 tări integrate
în 2004 si 2007. Se conturează, în acest fel, un spatiu central, o zonă apropiată si alta mai
îndepărtată, situată spre est. Pe termen scurt, perspectivele se referă la lărgirea ariei de
competente constitutionale ale Uniunii Europene, la ridicarea performantelor spatiilor
marginale si la valorificarea posibilitătilor noilor tări integrate.
Într-un anumit interval de timp, Uniunea Europeană ar urma să ia o decizie în privinta
integrării Turciei, a statelor candidate care s-au exprimat în acest sens ( Croatia si Macedoni),
precum si a altor state posibile candidate. Integrarea Turciei ar mări dimensiunile
demografice si economice ale Uniunii Europene si i-ar schimba sensibil structura etnică si
religioasă. În viitorul apropiat sau îndepărtat, principala sperantă a evolutiei Uiunii Europene
este legată de reformarea sa interioară, astfel încât să fie mărită coeziunea acesteia în vederea
dezvoltării ulterioare. Functionarea institutiilor Uniunii Europene va deveni, în acest context,
determinantă pentru evolutia acesteia.
Există o nevoie pesantă de recunoastere a migratiei ca resursă de dezvoltare. Nivelul
transferurilor monetare din migratie este de două ori mai mare decât ajutoarelel financiare
destinate tărilor în curs de dezvoltare. Nivelul transferurilor monetare diim migratie este de
două ori mai mare decât ajutoarele financiare destinate tărilor în curs de dezvoltare, iar
primele sunt cel putin la fel de bine orientate spre segmentele sărace ca si cele din urmă,
Soresen, Van Hear, Engberg-Peterson în 2002. În ceea ce priveste controlul migratiei în tările
de origine, pe de o parte, sunt exercitate presiuni prin acorduri interguvernamentale, pe de
altă parte, statul de origine devine din ce în ce mai interesat să conserve beneficiile circulatiei
propriilor cetăteni.
Situatia României privind populatia activă si migratia fortei de muncă
Populatia României la 1 ianuarie 2000 a fost conform estimărilor de 22.456 mii persoane, în
scădere cu 33mii comparativ cu 1 ianuarie 1999, ca urmare a valorilor negative ale sporului
natural al populatiei (-30,4mii) si soldul migratiei externe (-2,5mii).
Din datele statistice rezultă cp populatia României a scăzut cu 14% în ultimii 10ani. Nici
războaiele, nici cutremurele, nici Cernobâlul nici vreo altă catastrofă nu ne-au pricinuit o mai
mare perdere. Principala cauză, în primii ani de după revolutie a constituit-o emigrarea. A
doua cauză începând din 1992, natalitatea a fost mai mică decât mortalitatea, diferența
adâncindu-se în ultimii 10 ani, populatia României intrând pe un trend descrescător de 14 ani.
Centru de studii Demografice arata (în anul 2001) ca se schimba inclusiv structura populatiei,
astfel, populatia fertilă adică cea care aer vârste cuprinse între 15-35, va scădea dramatic. De
la 220.000 de nou născuti, în 2001, conform evolutiei structurii fertile a populatiei, se va
ajunge la 150mii nou născuti in 2020. Plecările romanilor vor fi din ce in ce mai dese, mai
ales dupa ce România va fi integrată in spatiul Uniunii Europene.
În conditiile unei natalitati scazute, numarul batranilor va creste. Acest fapt va face ca
mortalitatea sa fia in continuare crescută, iar problemele sociale din ce in ce mai mari.
Raportul dintre populatia activa si pensionari se va degrada in continuare. În 2050, acest
raport va fi la nivelul anului 2001, populatia activa cu varste intre 20-60 ani, era in numar de
12milioane, iar cea de peste 60 ani, adica pensionarii, in numar de 4milioane. În 2050 acest
raport intre cele doua grupuri de populatie va fi de 7 milioane la 5 milioane. Asta inseamna ca
numarul celor care activeaza va scadea, iar numarul celor care trebuie sa fie sprifiniti social
va creste. Discutia despre integrarea europeană si migrarea fortei de munca ne duce inevitabil
la o discutie despre mobilitatii fortei de munca in reducerea decalajelor istorice.
Unii autori apreciaza ca o „convergenta mare, de salt, catre un alt grup, in cazul Romaniei ar
fi miscarea catre U.E. Astfel de la statutul actual de tara periferica/sud-est europeana, cu venit
pe locuitor scazut. Romania ar putea fi favorizata de exportul de forta de munca inlauntrul
U.E prin si in tari de capital, transferuri de tehologie si cresterea productivitatii. Daca vom
discuta, spre exemplu, efectele migratiei asupra pietei fortei de munca din tarile de origine,
putem remarca efecte pozitive cum ar fi diminuarea presiunilor și scaderea sub ocuparii si
somajului, dar in acelasi timo pot aparea deficite in unele sectoare vitale din economie,
agricultura fiind primul intre acestea.
Rata navetismului in 1990 spre exemplu magnitudinea diminuarii navetismului dupa 1990 in
localitatile rurale, dar si migratia neta sau revenirile de la oras la sat dupa 1990 ating cifre
record. Relatiile dintre aceste variabile sunt extrem de complexe, asa cum arata modificarile
produse in sensul relatiilor dintre factori si variabila. Pentru aceasta ar trebui clarificate
formele de navetism in Romania inainte de 1989. Una din formele raspandite ale acestuia era
navetismul zilnic cu o singura rezidenta. Acesta era specific comunelor foarte apropiate de
orase, in care majoritatea locuitorilor lucrau in industrie, aveau locuinta in comuna, unde
practicau si agricultura pe suprafete mici.
Tehnologia migratiei românilor după 1990
1. Emigrarea definitiva – grupuri etnice (germani, evrei, maghiari cu cetatenie română),
reîntregirea familiilor si specialisti.
2. Migratia circulatorie a fortei de munca, persoane calificate si necalificate care, prin firme
de intermedieri sau retele informale au reusit sa patrunda la inceput pe piata forte de munca
din unele tari din spatiul Schengen, fosta Iugoslavia, Turcia si Israel. O parte dintre acestia au
plecat cu ajutorul unui contract de munca ferm, o alta parte au plecat cu ajutorul vizelor
turistice si si-au cautat un loc de munca pe piata neagra. Pe masura ce aceasta migratie de tip
„du-te-vino” a atins o masa critica o parte din migrati si-au stabilit rezidenta definitiv in tara
de destinatie, prin reintregirea familiei.
3. Migratia pentru studii, studentii din diferite domenii care urmeaza stagii postuniversitare
de pregatire in universitati din marile capitale ale Europei sau in Statele Unite. O parte dintre
acesti studenti si-au stabilit resedinta in tarile in care au urmat studiile.
4. Micul trafic de frontiera, mai vizibil la granita de vest a României, cu Ungaria si
Iugoslavia. S-a intensificat in anumite perioade, in functie de anumite conjuncturi regionale.
5. Comerciantu pe distante scurte, persoane cu afaceri pe cont propriu care transporta marfuri
de mic consum din tari precum Turcia, Ungaria, Polonia in Romania.
6. Turismul organizat presoane care calatoresc in diferite tari ale lumii prin intermediul unor
agentii de turism sau companii de transport. Scopurile turistice ale calatorilor au camuflat
totuși o bună parte a migrației pentru un loc de muncă.

TEMĂ:

1. Continentul Europa si unele proiectii de viitor privind: evolutia demografică

economică si decizională (în plan global).
2. Uniunea Europeană în prezent si viitor; probleme de rezolvat: stările
conflictuale: numărul tărilor integrate si a celor în perspectivă; reformarea
interioară a U.E.
3. România înainte si după integrarea în Uniunea Europeană (avantaje si
dezavantaje).