Terra Mediile Naturale

Colegiul Național „I. L.
Caragiale“ Bucureşti
Catedra de Geografie
Prof. dr. Ioan MĂRCULEŢ

(coordonator)
T E R R A
MEDIILE NATURALE
Colectivul de autori:
Prof. dr. Ioan MĂRCULEŢ  Cercet. dr. Cătălina MĂRCULEŢ
Cristian-Victor ALEXE  Alexandra-Ioana CĂTĂNESCU
Lavinia-Mihaela CÂMPEANU  Andreea Iulia DIACONESCU
Teodora-Andreea FLOREA  Iulia GHIŢESCU
Andreea Teodora LAZĂR  Cristian George NEGRUŢIU
Andrei Vlad NEICUŢ  Adriana Maria Raluca PETRICICĂ
Sabina PETRICIOIU  Olivian Luca STANCIU  Matei VĂTAFU
ISBN 978-973-0-34655-8
BUCUREŞTI – 2021
Colegiul Național „I. L. Caragiale“ Bucureşti
Catedra de Geografie
Prof. dr. Ioan MĂRCULEŢ

(coordonator)
T E R R A
MEDIILE NATURALE
(aspecte fizico-geografice)
Colectivul de autori:
Prof. dr. Ioan MĂRCULEŢ  Cercet. dr. Cătălina MĂRCULEŢ

Cristian-Victor ALEXE  Alexandra-Ioana CĂTĂNESCU
Lavinia-Mihaela CÂMPEANU  Andreea Iulia DIACONESCU
Teodora-Andreea FLOREA  Iulia GHIŢESCU
Andreea Teodora LAZĂR  Cristian George NEGRUŢIU
Andrei Vlad NEICUŢ  Adriana Maria Raluca PETRICICĂ
Sabina PETRICIOIU  Olivian Luca STANCIU  Matei VĂTAFU
ISBN 978-973-0-34655-8
Bucureşti
2021
1
Colegiul Național „Ion Luca Caragiale“ Bucureşti
Editor:
Prof. gr. I Andreia Bodea, Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti
Referenţi:
Prof. dr. Liliana Matasariu, Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, Bucureşti
Prof. gr. I, drd. Angelica Necşulea, Inspectoratul Şcolar Judeţean Gorj
Prof. gr. I. Dorina Nedelea, Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, Bucureşti
Redactare şi tehnoredactare:
Prof. dr. Ioan Mărculeţ, Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti
Grafice:
Cercet. dr. Cătălina Mărculeţ, Institutul de Geografie al Academiei Române
Traducere rezumat:
Prof. dr. Anca Vulcănescu-Florea, Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti
Prof. dr. Daniela Tănăsescu, Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti
Autori:
Prof. dr. Ioan Mărculeţ, Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti
Cercet. dr. Cătălina Mărculeţ, Institutul de Geografie al Academiei Române
Cristian-Victor Alexe, clasa a XII-a J
Alexandra-Ioana Cătănescu, clasa a X-a J
Lavinia-Mihaela Câmpeanu, clasa a X-a J
Andreea Iulia Diaconescu, clasa a XI-a E
Teodora-Andreea Florea, clasa a X-a J
Iulia Ghiţescu, clasa a IX-a I
Andreea Teodora Lazăr, clasa a IX-a I
Cristian George Negruţiu, clasa a X-a G
Andrei Vlad Neicuţ, clasa a XI-a E
Adriana Maria Raluca Petricică, clasa a IX-a I
Sabina Petricioiu, clasa a IX-a I
Olivian Luca Stanciu, clasa a X-a G
Matei Vătafu, clasa a XII-a J
Surse imagini: pixabay.com, freephotos.cc/ro, fotograph.com, splitshire.com,

google.ro/maps, shutterstock.com.
ISBN 978-973-0-34655-89
Important: Prezenta lucrare este pentru uz intern şi nu se comercializează.

Nicio parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă, stocată ori transmisă fără
acordul expres al coordonatorului.
Adrese de contact: ioan_marculet@yahoo.com; imarculet@gmail.com;

colegiul_caragiale_buc@yahoo.com
2
CUPRINS
Cuvânt-înainte................................................................................................4
MEDIILE ZONEI CALDE.....................................................................................6

Mediul pădurilor ecuatoriale..............................................................7
Mediul pădurilor temperate cu ritm sezonier.................................13
Mediul savanelor................................................................................19
Mediul semideşerturilor şi deşerturilor tropicale..............................27
MEDIILE ZONEI TEMPERATE...........................................................................36

Mediul subtropical.............................................................................37
Mediul pădurilor de foioase cu frunze căzătoare.........................46
Mediul stepelor...................................................................................55
Mediul semideşerturilor şi deşerturilor temperate...........................62
Mediul pădurilor de conifere............................................................70
MEDIILE ZONEI RECI......................................................................................80

Mediul tundrei.....................................................................................81
Mediul deşerturilor reci nivoglaciare...............................................90
Bibliografie selectivă...................................................................................96
Summary.......................................................................................................99
3
CUVÂNT-ÎNAINTE
Volumul de faţă, Terra – mediile naturale, realizat cu sprijinul unui

colectiv numeros de elevi din Colegiul Naţional „Ion Luca Caragiale” –
Bucureşti, îşi propune să aducă un plus de informaţii utile elevilor din
gimnaziu şi liceu, în vederea cunoaşterii unor aspecte fizico-geografice
ale uscatului terestru.
Aşa cum este cunoscut, mediul natural1 este alcătuit din
componentele primare şi derivate, abiotice (relief, climă, apă, sol) şi
biotice (vieţuitoare: plante şi animale). Respectând definiţia mediului
natural, în paginile lucrării nu am insistat asupra gradului de
antropizare, aspect deosebit de important în studiul mediilor
geografice2 actuale.
Tipurile de medii, aşa cum sunt denumite şi prezentate în
această lucrare, corespund clasificărilor din majoritatea lucrărilor de
specialitate. În funcţie de caracteristicile biogeografice, în special ale
vegetaţiei3, se disting:
1. mediul pădurilor ecuatoriale;
2. mediul pădurilor temperate cu ritm sezonier;
3. mediul savanelor;
4. mediul semideşerturilor şi deşerturilor tropicale;
5. mediul subtropical;
6. mediul pădurilor de foioase cu frunze căzătoare;
7. mediul stepelor;
8. mediul semideşerturilor şi deşerturilor temperate;
1 Mediul natural – obiect de studiu al Geografiei fizice, reprezintă un sistem alcătuit

din componentele fizice, plante şi animale, dar nu exclude şi implicaţiile societăţii
umane asupra ansamblului de relaţii, procese, mecanisme naturale [M. Ielenicz
(coord.), 1999, p. 258].
2 Mediile geografice sunt macrosisteme alcătuite din mai multe componente (relief,
aer, apă, sol, plante şi animale, inclusiv omul) între care s-au stabilit relaţii multiple de
natură spaţială, temporală, cauzală şi evolutivă [Gica Pehoiu, Cristina Muică,
Mihaela Sencovici, 2006, p. 11].
3 Vegetaţia reprezintă suma contribuţiilor componentelor naturale (uneori şi
antropice) şi conferă omogenitate unui spaţiu geografic. Ea se diferenţiază pe zone

şi tipuri de climă şi marchează aspectul vizibil al mediului [N. Ilinca, N. Lazăr,
A. Nedelcu, 2002, p. 59].
4
9. mediul pădurilor de conifere;
10. mediul tundrei;
11. mediul deşerturilor reci nivoglaciare.
Harta mediilor naturale1: 1. mediul pădurilor ecuatoriale şi al pădurilor

tropicale semisempervirescente; 2. mediul savanelor şi al pădurilor tropicale
xerofile; 3. mediul pădurilor musonice; 4. mediul semideşerturilor şi deşerturilor
tropicale; 5. mediul subtropical; 6. mediul pădurilor de foioase cu frunze
căzătoare; 7. mediul stepelor; 8. mediul semideşerturilor şi deşerturilor
temperate; 9. mediul pădurilor de conifere; 10. mediul tundrei; 11. mediul
deşerturilor reci nivoglaciare; 12. peisaje ale munţilor înalţi.
1 Harta tipurilor de medii naturale este simplificată şi generalizată.

5
MEDIILE ZONEI CALDE
 mediul pădurilor ecuatoriale;

 mediul pădurilor temperate cu ritm sezonier;
 mediul savanelor;
 mediul semideşerturilor şi deşerturilor tropicale.
6
MEDIUL PĂDURILOR ECUATORIALE
Poziţia geografică
Pădurile ecuatoriale sunt situate de o parte şi de alta a
Ecuatorului, până la 5-10o latitudine nordică şi sudică, în Câmpia
Amazonului (America de Sud), Depresiunea / Bazinul Congo (Africa),
Peninsula Malacca, Indonezia, Filipine (Asia de Sud-Est), Insula Noua
Guinee (Oceania) etc. [Viorela Anastasiu, O. Ioniţă, D. Dumitru, 2017, p. 9].
Caracteristici ale reliefului

Mediul pădurilor ecuatoriale ocupă, în general, regiuni joase (în
Câmpia Amazonului, Depresiunea Congo etc.), dar urcă în altitudine
până la înălţimi de 2.000-3.000 m, în munţii tineri (de încreţire sau
vulcanici) din sud-estul Asiei.
Câmpia Amazonului (cca 5 mil. km2), situată între Munţii Anzi şi
podişurile Guyanelor şi Braziliei, este tipică pentru acest tip de mediu.
Ea s-a format prin sedimentarea unei zone de scufundare foarte
activă. Altitudinile sale sunt de cca 50-200 m, acestea fiind mai mari la
contactul cu unităţile vecine (piemonturile de la contactul cu Munţii
Anzi etc.). În cadrul unităţii – de o netezime aproape uniformă – se
găsesc suprafeţe neinundabile (terra ferme), inundabile (varzea),
grinduri fluviatile etc. [A. Incze, 1969, p. 133-134; I. Ianoş, Gh. Iacob, 1989,
p. 46; I. Marin, 1995, p. 184].
Depresiune Congo sau Zair ocupă partea central-vestică a Africii
Centrale şi este mărginită de podişuri tectono-erozive cu înălţimi de
400-1.200 m [I. Marin, M. Marin, 2001, p. 104].
Cea mai întinsă regiune a Asiei cu
păduri sempervirescente este Insulinda,
formată din două arhipelaguri:
Indonezian şi Filipine. În cadrul acestor
insule predomină relieful muntos, format
în urma unor intense mişcări tectonice şi Pădure ecuatorială la poalele
eruptive, care au avut loc la sfârşitul conului vulcanului Krakatoa
Triasicului şi în Cuaternar. Câmpiile ocupă (Arhipelagul Indonezian)
areale reduse şi apar ca fâşii înguste în
7
lungul ţărmurilor (câmpii marine şi câmpii fluvio-marine) sau în lungul
râurilor (câmpii fluviatile). Vulcanii activi, în număr de peste 50, sunt
dispuşi în semicerc, din Insula Sumatera, până în Insulele Filipine [P. Coteţ,
1967, p. 253].
Caracteristici climatice
Principalul factor genetic al acestui tip de mediu este clima
ecuatorială [Constanţa Trufaş (coord. şt.), 1999, p. 54].
Temperaturile medii anuale sunt
de 24-27oC, diferenţe de 2-4oC între
lunile extreme. În regiunile mai înalte
temperaturile medii anuale coboară
uşor sub 20-22oC.
Umiditatea aerului este foarte
ridicată, iar precipitaţiile – influenţate şi
de calmul ecuatorial – sunt abundente,
atingând valori de 2.000-3.000 mm/an.
Insulele şi regiunile de coastă de
la marginea acestui tip de mediu sunt
afectate de cicloni tropicali (uragane, Manaus (America de Sud) –
taifunuri) [S. Ciulache, 1985, p. 390]. climat ecuatorial
Hidrografia
Mediul pădurii ecuatoriale este bogat în ape curgătoare cu
debite mari. Alimentarea acestora este aproape exclusivă din ploi, cu
volum mare de apă tot timpul anului. Totuşi, se evidenţiază un maxim în
intervalul mai-iunie [P. Gâştescu, 1990, p. 20].
Principalele ape curgătoare care străbat acest tip de mediu
sunt fluviile Amazon (în America de Sud) şi Congo (în Africa).
Amazonul1 este cel mai mare fluviu de pe Terra, evidenţiindu-se
prin patru coordonate de bază: lungime (7.025 km; 6440 km, după alte
surse), suprafaţa bazinului hidrografic (7.180.000 km 2 sau 7.050.000 km2),
debit de apă scurs (212.377 m3/s sau 219.766 m3/s) şi număr de afluenţi
1Autohtonii îi spuneau Amazonului: Paraná-Tinga = Râul Alb sau Paraná-Guazú = Râul

Mare.
8
şi subafluenţi (cca. 15.000) [P. Gâştescu, 1990, p. 46-47; S. Neguţ, I. Nicolae,
2007, p. 58-59; https://ro.wikipedia.org/wiki/Amazon_(fluviu)].
Dintre afluenţii fluviului Amazon se evidenţiază: Madeira (cel mai
mare afluent de pe glob – 3.379 km), Purus, Tapajós, Xingú, Japurá şi
Río Negro.
Pe cursul inferior al fluviului loc fenomenul numit pororoca. Valul
creat de flux, cu înălţimea de 4-5 m, pătrunde în amonte pe o lungime
de cca 600 km [A. Incze, 1969, p. 137].
Congo (sau Zair) este al doilea fluviu ca mărime de pe Terra,
după suprafaţa bazinului hidrografic (3.691.000 km 2) şi volumul de apă
scurs (1.230 km3/an sau, după alte surse, 1.453 km3/an). Printre afluenţii
fluviilor se impun: Ubangui (Oubangui), Sangha, Lulonga, Ruki şi Kasai
[P. Gâştescu, 1990, p. 239-241; Laura Tîrlă, 2014, p. 17].
Vegetaţia şi fauna
Pădurile ecuatoriale sunt cunoscute şi sub numele de păduri
pluviale. Pe un hectar de pădure se pot întâlni zeci de specii diferite de
arbori cu creştere continuă, cu o producţie biologică netă în medie de
cca 2 kg/m2/an [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 258].
În lupta pentru lumină,
vegetaţia arborescentă este
dispusă pe mai multe etaje,
etajul superior fiind format din
arbori cu înălţimi de 80-100 m.
În Câmpia Amazonului,
pădurea – numită hilea sau
selva – este adaptată
revărsării fluviului Amazon. Se
disting: hilea inundată
continuu (igapo), ce ocupă
locurile cele mai joase, hilea Peisaj ecuatorial
temporar inundată (varzea) şi
hilea neinundabilă (ete), ce urcă pe pantele munţilor din apropierea
câmpiei până la înălţimi de 900-1.300 m [Cristina Muică, S. Geacu,
Dintre speciile caracteristice pădurii ecuatoriale din America de
Sud se evidenţiază: arborele de cauciuc, palmierul de cocos, palmierul
9
de fildeş, palisandrul, mahonul, arborele de cacao, arborele de
balsam, lianele, orhideele, ferigile, maniocul, nuferii1 ş.a.
Fauna este, de asemenea, foarte bogată şi variată. Printre
acestea se remarcă: maimuţele (maimuţa urlătoare, maimuţa
capucin, maimuţa lânoasă, maimuţa-păianjen, maimuţa-bufniţă,
maimuţa-veveriţă, tamarinul cu labe roşii, tamarinul pestriţ ş.a.), leneşii
(cu două degete şi cu trei degete), furnicarii (pitic şi gulerat), pecarii,
tapirii, papagalii, tucanii, iguanele, şerpii (boa, anaconda 2 ş.a.), peştii
dipnoi etc. [C. Drugescu, 2003, p. 134].
Pădurea din bazinul fluviului Congo şi din nordul Golfului Guineei
(Africa) este mai puţin luxuriantă comparativ cu pădurea ecuatorială
din America de Sud, deşi se găsesc ferigi, orhidee, liane etc. Palmierii
africani sunt prezenţi, în special, la marginea pădurii, în regiunile
umede fiind mai numeroşi palmierii Raphia. În cadrul faunei se
evidenţiază: maimuţele (maimuţa mătăsoasă, babuinul, cercopitecul,
mandrilul, pavianul, gorila, cimpanzeul comun ş.a.), elefantul de
pădure, bivolul de pădure, antilopele (bongo, duiker, sitatunga ş.a.),
leopardul, hipopotamul pitic, pangolinii (arboricol şi uriaş), papagalul
cenuşiu, păunul de Congo, cameleonul, crocodilul etc. [Cristina Muică,
M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 135-136].
Pădurile ecuatoriale din Asia de Sud-Est (Peninsula Malacca şi
arhipelagurile Indonezian şi Filipine) şi din Insula Noua Guinee sunt mult
mai bogate în specii comparativ cu cea din Africa. Aici se evidenţiază:
abanosul, palmierul evantai, arborele de stricnină, arborele de camfor,
bananierii, piperul, arborele de cuişoare, mangotierul, arborele de
pâine, ferigile arborescente, ficuşii, bambuşii, plantele insectivore şi
carnivore3 etc.4 Fauna este şi ea destul de bogată. Trăiesc: maimuţe
(gibonul, urangutanul, lemingii etc.), ursul malaez, tapirul asiatic,
1 Victoria regia, planta cu cea mai mare frunză (cca 2 m în diametru), este un nufăr
amazonian. Ea poate suporta o greutate de până la 40 kg, dacă este bine
distribuită. Floarea sa, care se deschide la amurg, are diametrul de până la 40 cm.
2 Anaconda este cel mai mare şarpe din lume (10-12 m lungime). Exemplarele adulte
vânează chiar şi animale mari (căprioare, capibara, mistreţi ş.a.).

3 Nepenthes petiolata este planta carnivoră ce se hrăneşte cu păsări mici, şoareci,
broaşte, şopârle ş.a. Trăieşte în Insula Mindanao, din Arhipelagul Filipine, la altitudini
de 1.450-1900 m.
4 Rafflesia arnoldi, din Arhipelagul Indonezian, este planta cu cea mai mare floare (1 m
în diametru şi 3 m în circumferinţă).
10
câinele zburător, veveriţa zburătoare uriaşă, varanul 1, fluturele „cap de
şarpe” etc. [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 263].
Păduri umede sempervirescente, asemănătoare cu cele
ecuatoriale se găsesc şi pe unele coaste din America Centrală [Cristina
Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 258].
Pecari Tamarin Maimuţa urlătoare
Solurile
În mediul pădurilor ecuatoriale, datorită climatului cald şi umed,
predomină solurile lateritice podzolite. Aceste soluri sunt profunde, cu
textură fină şi bogate în sescvioxizi2 de aluminiu şi fier, ca urmare a
proceselor de levigare a bazelor şi a siliciului. Fracţiunea minerală
argiloasă predominantă cuprinde caolinul, gibbositul şi hematitul, ce
indică un proces de lateritizare ce a condus la formarea unor luturi
brun-roşcate şi roşii intens. Aceste soluri lateritice sunt acide, sărace în
substanţe nutritive, cu un humus în care predomină acizii fulgici, solubili
în apă şi uşor de îndepărtat din sol [A. Incze, 1969, p. 108; Gica Pehoiu,
Cristina Muică, Mihaela Sencovici, 2006, p. 104].
1 Varanul de Komodo sau varanul uriaş este cea mai mare şopârlă de pe glob (2-3 m
lungime şi 110-130 kg greutate) şi trăieşte în Arhipelagul
Indonezian. Se hrăneşte cu mamifere mici, şerpi şi păsări,
dar poate ucide şi mamifere mari (porci, capre, căprioare
etc.). În cazul unei muşcături, saliva sa, încărcată cu
bacterii, provoacă infecţii mortale.
Varan de Komodo
2 Sescovioxid = oxid cu trei atomi de oxigen (trivalent); exemple: sescovioxidul de fier
(Fe2O3) şi sescovioxidul de aluminiu (Al2O3) [https://dexonline.ro/definitie/sescvioxid].
11
Mangrovele
În zona caldă, pe ţărmurile afectate de maree, se formează

asociaţii arborescente sau cu arbuşti denumite mangrove1. Aceste
formaţiuni vegetale, puternic ramificate, cu specii lemnoase cu înălţimi de
până la 10 m, sunt adaptate la concentraţii mari de săruri (până la 35‰).
Pe glob se disting:
a. mangrove litorale, pe ţărmurile joase, care suportă variaţiile
produse de maree (inundarea cu apă la flux şi lipsa apei la reflux);
b. mangrove deltaice şi mangrove din estuare, care primesc
alternativ apă dulce şi apă sărată.
Principalele areale cu mangrove se găsesc în India şi Pakistan
(cca 1,6 mil. ha), Malaysia (155.000 ha), Indonezia, Zambia şi Congo
[R. Călinescu, Alexandra Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 256-257;
Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 263-264].
Fauna mangrovelor este destul de săracă în specii. Pe rădăcinile
arborilor sunt fixate crustacee (Balanus), iar în mâluri trăiesc tot
crustacee din neamul crabilor (crabul Molucelor ş.a.). Fac notă
distinctă peştii din familia Gobiidae, care, datorită ochilor plasaţi pe un
apendice contractabil şi a înotătoarelor modificate, pot duce o viaţă
acvatică şi aeriană [C. Drugescu, 2003, p. 140].
Peisaje de mangrove
1 Denumirea de mangrove provine de la termenul mangrova, de origine malaysiană,

ce desemnează vegetaţia arboricolă şi arbustivă a paletuvierilor şi asociaţiilor lor
[R. Călinescu, Alexandra Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 256].
12
MEDIUL PĂDURILOR TROPICALE CU
RITM SEZONIER
Pădurile tropicale cu ritm sezonier, cunoscute şi sub numele de
păduri uscate, sunt răspândite în Asia de Sud şi Asia de Sud-Est, în
America de Sud (la nord şi la sud-est de pădurea ecuatorială), în Africa
(cu dezvoltare mai mare începând din Podişul Bié, până spre lacurile
Tanganyika şi Victoria şi fluviul Zambezi, în Insula Madagascar etc.) şi în
Australia (pe coasta nord-estică, până la 20-25olatitudine sudică)
[C. Teodorescu, N.A. Constantinescu, 1929, p. 10-11; R. Călinescu, Alexandra
Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 263-265].

Relieful în care s-au dezvoltat aceste păduri cu ritm sezonier este
extrem de variat, cuprinzând câmpii (Câmpia Gange-Brahmaputra, în
nord-estul Peninsulei India, şi câmpiile Irrawaddy şi Mekong, în Peninsula
Indochina – Asia ş.a.), podişuri (Podişul Bié, Podişul Katanga / Shaba,
ş.a., în Africa, Podişul Deccan – partea nord-estică, în Peninsula India
ş.a. ) şi munţi (Gaţii de Est, în Peninsula India, Munţii Marii Cumpene de
Apă, din Australia ş.a.).
Câmpia Gange-Brahmaputra este o regiune de subsidenţă
umplută cu aluviunile depuse de fluviile Gange şi Brahmaputra şi de
afluenţii lor. Această câmpie creşte continuu, datorită extinderii părţii
mlăştinoase (Sundarbans1) a Deltei Gange-Brahmaputra2 [P. Coteţ,
1967, p. 238-239].
Câmpia Mekong (sau Cambodgiei) – cea mai întinsă câmpie
din Peninsula Indochina – s-a format prin acumulări de sedimente într-o
regiune de subsidenţă, peste un fundament cristalin. La sud se termină
printr-o deltă imensă, cu lacuri, mlaştini şi canale [P. Coteţ, 1967, p. 250;
I. Marin, 1995, p. 122].
1 Sundarbans = regiune cu mangrove.

2 Delta Gange-Brahmaputra, situată la vărsarea fluviilor Gange, Brahmaputra şi
Menga în Golful Bengal, este cea mai întinsă deltă de pe glob (cca 105.640 km 2). Are
formă triunghiulară şi găzduieşte cca 130 mil. locuitori (aproximativ 1.300 loc./km2).
13
Sub aspect geologic, Podişul Deccan aparţine unităţilor de
platformă, fiind alcătuit din şisturi cristaline, granite, gnaise, bazalte etc.
Altitudinea sa variază între 400 şi 1.000 m, rar depăşind 2.000 m. La sud-
este, podişul este mărginit de Munţii Gaţii de Est, ce se prezintă sub
forma unor masive cu altitudini de până la 1.860 m. Între şirul de munţi
şi Golful Bengal se află Câmpia (Coasta) Coromandel, o îngustă
câmpie litorală [P. Coteţ, 1967, p. 239-240].
Munţii Marii Cumpene de Apă reprezintă partea nordică a
Cordilierei Australiene. Sunt constituiţi din şisturi cristaline, roci
sedimentare şi bazalte. Se evidenţiază prin prezenţa unor blocuri
montane, paralele cu ţărmul, separate de văi tectonice umplute cu
aluviuni. Spre est, se detaşează platouri cristaline, cu întinderi de cca
1.500 m [E. Rusu, 1999, p. 28].
Formarea mediului pădurii tropicale cu ritm sezonier este dată
de cantităţile de precipitaţii ridicate ce se produc într-un singur
anotimp sau sezon cald.
Climatele cu astfel de
caracteristici sunt: climatul musonic (în
Asia, Australia etc.) şi climatul
intertropical alternativ sau subecuatorial
(în Africa, America de Sud etc.) [Viorela
Anastasiu, O. Ioniţă, D. Dumitru, 2017, p. 7].
În climatul musonic temperaturile
medii anuale au valori de 20-25oC, iar
amplitudinile termice sunt reduse (2-5oC).
În medie, cantităţile anuale de
precipitaţii sunt de cca 1.500 m şi sunt
Calcutta (Asia de Sud) –
„aduse” de musonul de vară. În regiunile climat musonic
în care musonul umed, de vară, este
barat de munţi, se produc precipitaţii maxime excepţionale (peste
10.000 mm/an)1 [S. Ciulache, 1985, p. 391-392; P. Coteţ, 1967, p. 239].
1 Assam (stat în India) este regiunea geografică în care s-a înregistrat recordul de
precipitaţii de pe glob (peste 10.000 mm pe an). Aici, în localitatea Cherrapunji /
Cherrapunjee a căzut cea mai mare cantitate de precipitaţii dintr-un an (22.990 mm
în 1861, devenind „Polul Ploii”).
14
Vânturile caracteristice acestui tip de climat sunt musonii 1, ce au o
circulaţie sezonieră de-a lungul timpului.
Clima intertropicală alternativă /
subecuatorială – între 5 şi 15o latitudine
nordică şi sudică – se evidenţiază prin
amplitudini termice de 7-8oC şi prin
precipitaţii de 1.000-1.500 mm/an.
Conjugarea temperaturilor ridicate cu
precipitaţiile abundente, creează în
sezonul umed / ploios condiţii asemănă-
toare climatelor ecuatorial şi musonic [S.
Ciulache, 1985, p. 393-394]. Totuşi, mediul
pădurilor tropicale cu ritm sezonier se
Brazzaville (Africa) –
dezvoltă doar la marginea pădurii climat intertropical alternativ
ecuatoriale şi în regiunile uşor mai înalte,
unde cantităţile de precipitaţii sunt mai mari.
Hidrografia
Hidrografia mediului pădurilor cu ritm sezonier este destul de
bogată, apele curgătoare fiind alimentate, în special, din ploi. Dintre
marile artere hidrografice care străbat acest regiuni geografice
menţionăm fluviile: Gange, Brahmaputra (cursul inferior), Irrawaddy
(cursul inferior), Mekong (cursul inferior), Xi Jiang (cursul mediu şi
inferior), Zambezi (pe cea mai mare parte a cursului) şi Congo (cursul
superior).
Gange, împreună cu Brahmaputra, este al treilea organism
fluvial de pe glob, după Amazon şi Congo. În câmpia ce-i poartă
numele, viteza de scurgere a apei fluviului este foarte lentă, fapt
pentru care meandrează într-o vale mlăştinoasă lată de 8-12 km. În
acest sector Gange primeşte ca afluenţi râurile: Ramaganga, Gomati,
1 Musonii, cu dezvoltare mai mare în sudul şi sud-estul Asiei, sunt vânturi cu caracter
periodic, ce se formează datorită contrastelor termice mari dintre apele Oceanului
Indian şi uscatul din partea centrală a Asiei. Vara, partea centrală şi cea sudică a
Asiei se încălzesc excesiv, generând o vastă zonă depresionară, spre care converg
masele de aer umed, dens şi răcoros de pe oceanele ce scaldă ţărmurile sudice şi
sud-estice ale continentului. Astfel format, musonul de vară duce precipitaţii bogate
în peninsulele India şi Indochina.
15
Ghaghra, Gandak, Burhi Gandak, Ghugri ş.a. (din stânga bazinului
hidrografic) şi Yamuna / Jumna, Son ş.a. (din dreapta bazinului).
Regimul de scurgere al fluviului este determinat, în principal, de
doi factori: de topirea zăpezilor şi gheţarilor din Munţii Himalaya şi de
ploile musonice din intervalul iulie-septembrie. Debitul mediu al
Gangelui, înainte de intrarea în Delta Gange-Brahmaputra, este de
cca 12.500 m3/s, mult mai mic decât cel al Brahmaputrei, care este de
cca 20.000 m3/s [P. Gâştescu, 1990, p. 94-95].
Fluviul Mekong străbate aproximativ de la nord la sud Peninsula
Indochina, fiind cea mai mare apă curgătoare din Asia de Sud-Est.
Regimul său de scurgere se caracterizează prin ape mari în lunile
august şi septembrie (când debitul ajunge la cca 33.000 m 3/s şi chiar la
cca 67.000 m3/s, la viituri) şi ape mici în aprilie. Pe cursul inferior, fluviul
este legat de lacul Tonle Sap (Marele Lac), a cărui suprafaţă variază
între 2.600 şi 6.500 km2 [P. Gâştescu, 1990, p. 20, 136-137].
Xi Jiang („Râul de Vest”), cu un curs lung de cca 2.130 km,
străbate sudul Chinei şi se varsă în Marea Chinei de Sud. Datorită
musonului de vară, debitul maxim este apreciat la 58.000 m3/s, iar cel
mediu de 8.000 m3/s [P. Gâştescu, 1990, p. 20, 236-237].
Zambezi este al patrulea fluviu ca lungime din Africa, după Nil,
Congo şi Niger. De-a lungul cursului, presărat cu cascade1, străbate
mai multe podişuri şi câmpii mlăştinoase şi primeşte numeroşi afluenţi:
Kifunzi, Luena, Lungwebungu, Luanginga ş.a. Are debitul mediu la
vărsare de cca 16.000 m3/s, iar apele mari se produc în intervalul
decembrie-aprilie [P. Gâştescu, 1990, p. 243-244; Laura Tîrlă, 2014, p. 18].
1 Victoria (Mosi-oa-Tunya = „Fumul tunător”, în dialectul băştinaşilor Kolo) este cascada

cu cel mai mare debit (4.500 t apă/s) şi
cu cea mai largă perdea de apă (1.708
m). Este situată la graniţa dintre
Zimbabwe şi Zambia. A fost descoperită
de misionarul David Livingstone, la 16
noiembrie 1855, care i-a dat numele în
cinstea reginei Victoria, a Marii Britanii.
Cascada are înălţimea de 110 m, iar
ceaţa rezultată din pulverizarea apei se
ridică până la 25-30 m.
Cascada Victoria
16
Din categoria pădurilor tropicale cu ritm sezonier (sau pădurilor
tropicale cu frunze căzătoare, după alte surse) fac parte: pădurile
musonice, pădurile tropicale semisempervirescente şi pădurile tropicale
xerofile1 [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 265-268].
Pădurile musonice se întâlnesc în Insula Sri Lanka şi în peninsulele
India şi Indochina, în regiunile cu precipitaţii de peste 1.500 mm în
sezonul ploios şi cu 6-8 luni de secetă. Dintre speciile de arbori
caracteristici acestei păduri se remarcă: teck-ul2, abanosul indian,
abanosul de Ceylon, santalul, palmieri şi yang-ul. Pe lângă arbori, în
aceste păduri luxuriante se mai găsesc: arbuşti, bambuşi, liane, vâsc
etc. În sezonul secetos majoritatea arborilor îşi pierd frunzele şi înfloresc.
Fauna – destul de asemănătoare cu cea a pădurii ecuatoriale – este
reprezentată de maimuţe (gibon, macaci ş.a.), tigru, tapir, urs malaez,
urs buzat, elefant indian, veveriţă zburătoare, păun, papagali (Micul
Alexandru ş.a.), fazan etc. [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici,
2006, p. 266; Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 140; I. Marin,
M. Marin, 2001, p. 153].
Pădurea de tip musonic din nord-estul Australiei este compusă
din eucalipţi, palmieri, acacii, iarbă-copac etc. Numeroasele liane îi
sporesc luxurianţa şi densitatea. Fauna adaptată acestei păduri este
compusă din: cangur arboricol, câine zburător, veveriţă marsupială
zburătoare, koala, opossum, papagali (loriket, kakadoo ş.a.), pasărea
paradisului, crocodil, termite etc. [E. Rusu, 1999, p. 48-49, 57].
Opossum Pasărea paradisului Papagal kakadoo
1 R. Călinescu şi colaboratoarele sale disting categoriile: păduri de teck şi păduri de

sal [1972, p. 265-266].
2 Teck-ul are lemnul foarte dur („arborele de fier”) şi foarte rezistent la putrezire.
17
Pădurile tropicale semisempervirescente (sau semicaducifoliate)
se întâlnesc în Africa (Guineea) şi în Asia tropicală, unde precipitaţiile
sunt de cca 1.500-1.700 mm/an, iar perioada secetoasă durează 3-4
luni pe an. Stratul superior al pădurilor este alcătuit din arbori cu frunze
căzătoare, iar cel inferior din specii sempervirescente. Dintre speciile
caracteristice acestor păduri se remarcă palmierul talipot1 şi arborele-
orhidee. Lianele şi epifitele sunt mai puţin numeroase, dar este mult mai
frecvent bambusul. Fauna este formată din: cerb pătat, şevrotin
indian, mutiac indian, gibon hoolock etc. [Cristina Muică, S. Geacu,
Mihaela Sencovici, 2006, p. 265-266; Cristina Muică, M. Buza, Mihaela
Sencovici, 2009, p. 140].
Pădurile tropicale xerofile se găsesc în regiunile în care anotimpul
secetos durează 4-7 luni pe an, iar în anotimpul ploios cantităţile de
precipitaţiile sunt mai mici de 1.000 mm (în Podişul Braziliei, sudul
Mexicului, sud-estul Africii, Insula Madagascar, mai rar în Asia şi
Australia etc.). Comparativ cu celelalte păduri tropicale cu ritm
sezonier, în cele xerofile lipsesc lianele şi epifitele. În Africa, la sud de
pădurea ecuatorială predomină arborele miombo (cel care dă şi
denumirea acestui tip de pădure africană), acacia, abanosul (diferit de
cel din Asia) ş.a. [Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 141].
Alte păduri tropicale cu frunze căzătoare sunt pădurile-parc,
numite şi păduri-savane şi savane-parcuri, ce fac trecerea spre
savană.
Solurile
Solurile predominante din pădurile tropicale cu ritm sezonier sunt
tot cele lateritice (ferralsoluri), asemănătoare cu solurile pădurilor
ecuatoriale. La contactul cu câmpiile litorale, solurile devin mlăştinoase
specifice zonelor cu mangrove.
1 Palmierul talipot produce cea mai mare inflorescenţă din lume (6-8 m lungime),
compusă din câteva milioane de flori. Înfloreşte o
singură dată în viaţă, apoi se usucă [Cristina Muică, M.
Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 140].
Palmier talipot
18
MEDIUL SAVANELOR
Savanele1 sunt situate între 5 şi 20o (chiar 25o) latitudine nordică şi
sudică în: Africa (cca 40% din întinderea continentului, între pădurile
sempervirescente şi semideşerturile tropicale şi în vestul Peninsulei
Madagascar), America de Sud (în podişurile Braziliei, Guyanelor etc.),
Asia (în vestul Peninsulei Arabia, sud-vestul Indiei, Insula Sri Lanka, pe
unele suprafeţe din Peninsula Indochina), Australia (în nord şi est, cu
dezvoltare mai mare în bazinul fluviului Darling) etc.

Mediul savanelor are ca suport un relief destul de variat,
cuprinzând câmpii (Senegambiei, în Africa, Orinoco, în America de
Sud, Darling, în Australia ş.a.), depresiuni (Niger, Ciad, Bahr-el-Ghazal, în
Africa), podişuri (Abisiniei, Angolei, Katanga, Darfur, Kordofan ş.a., în
Africa, Guyanelor, Braziliei, Mato Grosso, în America de Sud, Tran-Ninh,
în Asia, Kimberley, Arnhem, în Australia ş.a.) şi munţi (Camerun, Liberiei,
în Africa, Cardamon, în Asia etc.).
Câmpia Senegambiei, cuprinsă între fluviul Senegal (la nord) şi
râul Corubal (la sud), este considerată ca fiind cea mai întinsă câmpie
din Africa (cca 200.000 km2). S-a format prin acumulări de sedimente
fluviale şi maritime într-o cuvetă de subsidenţă. În partea nordică se
evidenţiază Delta Senegalului, cu suprafaţa de peste 2.500 km 2, iar în
cea sudică, văile invadate de apele Oceanului Atlantic, ce au creat
estuare mari [I. Ianoş, Gh. Iacob, 1989, p. 223-224].
Câmpia Orinoco este situată în nordul Americii de Sud, între
Munţii Anzi şi Podişul Guyanelor. Partea sa situată la poalele munţilor
are înălţimi medii de 300-400 m, iar cea de la contactul cu podişul, de
200-300 m. În regiunea centrală şi cea nordică, altitudinile scad sub
200 m, râurile având cursuri meandrate [I. Ianoş, Gh. Iacob, 1989, p. 199-200].
Câmpia Darling, parte componentă a Câmpiei Murray-Darlin,
ocupă partea central-estică a Australiei, fiind drenată, de la nord-est la
1Numele savană provine de la cuvântul sabana, preluat de spanioli de la

amerindieni.
19
sud-vest, de fluviul omonim. Este o importantă regiune umplută cu
aluviuni, având înălţimi de cca 100 m. Pe partea dreaptă a fluviului
sunt numeroase lacuri cu apă sărată [I. Ianoş, Gh. Iacob, 1989, p. 190].
Podişul Abisiniei, situat în Africa, are aspect de horst, fiind
încadrat pe toate părţile de abrupturi de falie. Este alcătuit dintr-o
succesiune de platouri vulcanice (bazalte, tufuri etc.) separate de văi
cu aspect de canion. Datorită altitudinii mari (peste 4.000 m), în cadrul
său se succed mai multe etaje bioclimatice, savanele fiind dezvoltate
între 1.800 şi 2.400 m [I. Marin, 1995, p. 203].
Podişul Braziliei ocupă estul
Americii de Sud, fiind o unitate
intens peneplenizată, în care se
găsesc numeroase abrupturi.
Platourile structurale sunt
dominate de sierre (lanţuri
muntoase) granitice şi cristaline.
Varietatea mare a reliefului este
dată şi de văile cu aspect de
defileu, de inselberguri (căpăţâni Inselberg
de zahăr), de ţărmurile cu lagune,
cu dune, cu cordoane litorale etc. [I. Marin, 1995, p. 182].
Podişul Guyanelor este situat în America de Sud, între Câmpia Orinoco
şi Câmpia Amazonului. În ansamblu, este un podiş structural-eroziv
(peneplenă), alcătuit din gnaisuri, cuarţite, diabaze etc., cu altitudini medii
de 500-600 m (înălţimea maximă depăşeşte 2.700 m). De-a lungul văilor sunt
prezente praguri şi cascade1 [I. Marin, 1995, p. 181].
Podişul Kimberley, situat în nord-vestul Australiei, are aspectul uni
horst aplatizat, cu înălţimi de 600-800 m. La vest, podişul se termină
printr-un ţărm de tip riass, asociat cu câmpii joase, mlăştinoase
[P. Coteţ, Lucia Băcanu, 1972, p. 30; I. Marin, 1995, p. 133].
1 Angel (Churún-Merú, în amerindiană) este cea mai înaltă cascadă de pe glob

(1.005 m; după unele surse doar 979 m), cu căderea de apă neîntreruptă de 807 m.
Este situată în sud-vestul Venezuelei, pe platoul Auyán-tepuí şi este alimentată de râul
Coroni (Rio Carrao), un subafluent al fluviului Orinoco. A fost menţionată prima dată
în 1910, de către exploratorul Ernesto Sánchez La Cruz, iar la 9 octombrie 1937 a fost
redescoperită de către aviatorul Jimmy Angel (de unde îi provine numele), care a
fost nevoit sa aterizeze forţat pe platoul Auyán-tepuí.
20
Mediul savanelor s-a dezvoltat în careul climatului subecuatorial
(intertropical alternativ), caracterizat prin alternanţa anotimpului /
sezonului umed cu anotimpul / sezonul uscat. Temperaturile medii
anuale au valori de 18-25oC (uneori mai mari), iar amplitudinile termice
anuale sunt de 7-8oC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii se ridică
la 1.000-1.500 mm, fiind mai mari spre Ecuator şi mai mici spre tropice,
spre semideşerturile tropicale [S. Ciulache, 1985, p. 393-394].
Existenţa celor două anotimpuri este determinată de poziţia
Soarelui în emisfera respectivă, alizeele înaintând spre Ecuator sau
retrăgându-se în funcţie de deplasarea periodică a maximelor de
presiune.
Temperaturile ridicate, umiditatea
aerului şi precipitaţiile abundente din
sezonul ploios, creează condiţii similare
celor din climatul ecuatorial. Durata
acestui anotimp este mai mare spre
Ecuator şi mai mică spre tropice.
Frecvent, precipitaţiile sunt asociate cu
furtuni şi descărcări electrice.
Anotimpul uscat, consecinţă şi a
vânturilor alizee (calde şi uscate), are
caracteristicile climatului tropical arid, cu Brasília (America de Sud) –
temperaturi mai ridicate, cu amplitudini climat subecuatorial
termice diurne mai mari, cu secete şi cu
sporadice ploi sub formă de aversă.
Hidrografia
Apele curgătoare care străbat regiunile cu savane sunt destul
de numeroase şi cu debite mari în anotimpul umed: Niger, Senegal,
Zambezi (în Africa), Orinoco, São Francisco, Parana (în America de
Sud), Darling (în Australia) ş.a.
Nigerul este al treilea fluviu ca lungime din Africa, după Nil şi
Congo, şi al doilea după debitul de apă, după Congo. Cea mai mare
parte a cursului său străbate savana şi pădurea tropicală verde iarna.
În evoluţia debitului său se disting două creşteri: în august-octombrie şi
21
în ianuarie-martie [I. Zăvoianu, 1999, p. 298; I. Marin, M. Marin, 2001, p. 164;
Laura Tîrlă, 2014, p. 17-18].
Senegalul este cea mai mare apă curgătoare din Africa de Vest
şi drenează Câmpia Senegambiei. Pe sectorul inferior cursul râului se
separă în mai multe braţe (marigots), iar fluxul Oceanului Atlantic se
resimte în interior până la 440 km. Apele mari se produc în august-
septembrie (2.000-5.000 m3/s), când se produc inundaţii, iar apele mici,
în mai (5 m3/s) [P. Gâştescu, 1990, p. 196].
Fluviul Orinoco1 este a treia apă curgătoare din America de Sud,
după Amazon şi Paraná (peste 2.700 km lungime). Împreună cu
afluenţii săi (Guaviare, Meta, Apure ş.a.), drenează o vastă arie din
savana guyaneză şi columbiană, denumită llanos. Regimul de scurgere
este foarte regulat, fiind influenţat de caracteristicile climatice. Apele
mari se produc începând din aprilie şi culminează cu intervalul august-
septembrie (50.000-55.000 m3/s), iar apele mici încep din octombrie şi
durează până în martie (5.000-7.000 m3/s) [P. Gâştescu, 1990, p. 169].
Darling este afluent pe dreapta al fluviului Murray, cu lungimea
de cca 2.740 km. Debitul mediu al său se ridică la 57 m 3/s. În anotimpul
uscat apa abia mai curge sau chiar este întreruptă, iar în anotimpul
umed nivelul apei se ridică cu 6-8 m, inundând arealele limitrofe. Dintre
afluenţii mai mari se remarcă: Paroo sau Warego, pe dreapta, şi
Macquarie şi Namoi, pe stânga [P. Gâştescu, 1990, p. 73; E. Rusu, 1999, p. 51;
E. Rusu, 1999, p. 42].
Prin regiunea de savană (Podişul Braziliei), fluviul Parana curge,
preponderent, pe direcţia nord-est–sud-vest şi acumulează un debit
mediu de cca 16.000 m3/s, până la confluenţa cu afluentul Paraguay
[I. Zăvoianu, 1999, p. 300].
Lacurile din mediul de savană au întinderi ce variază în funcţie
de anotimp. Un astfel de lac este Ciad, situat la contactul dintre
savana nord-africană şi Deşertul Sahara. Din cauza fluctuaţiei de nivel
determinate de condiţiile climatice, adâncimea maximă a sa
oscilează între 4 şi 11 m. În prezent, Lacul Ciad, denumit şi „Lacul
hipopotamilor”, este într-un evident proces de restrângere a întinderii
[P. Gâştescu, 2006, p. 150-151].
1 Ori-noko înseamnă strâmtoare în limba amerindienilor guaraos.

22
Savanele tipice sunt
formaţiuni de ierburi înalte (de
peste 80 cm) din regiunile
tropicale în care vegetaţia
lemnoasă este reprezentată
prin exemplare izolate de
arbuşti şi arbori [Cristina Muică,
S. Geacu, Mihaela Sencovici, Peisaj de savană
2006, p. 268].
Cele mai întinse savane se întâlnesc în Africa, între pădurile
sempervirescente şi semideşerturile tropicale. În funcţie de compoziţie
şi caracteristici, se întâlnesc [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici,
2006, p. 270-271]:
1. savane cu baobabi, alcătuite din graminee înalte de 1,5-3,5 m
(iarba elefanţilor, Imperata, Andropagon ş.a.) şi baobabi1.
2. savane cu acacii, mai xerofile
comparativ cu savanele cu baobabi.
Ierburile au înălţimi de 1-1,5 m (genurile
Aristida şi Panicum), iar arborii
dominanţi sunt diferitele specii de
Acacia.
3. savane cu palmieri, mai
dezvoltate în vestul Africii, ce au în
compunere mai multe specii de
palmieri de savană: ronierul, palmierul Savană cu acacii
de ulei etc.
1 Baobabul este cel mai longeviv arbore (trăieşte peste 5.000 ani). Este numit „copacul
butoi” pentru că are trunchiul exagerat de gros (până
la 9 m în diametru şi este moale, fibros şi umed) şi
„copacul cu capul în jos” din cauza ramurilor
asemănătoare rădăcinilor. Pulpa fructelor sale, numită
„pâinea maimuţei”, este comestibilă.
Baobab
23
4. savane cu euforbiacee arborescente (5-8 m înălţime). Mai
dezvoltate în Insula Madagascar, acestea au în compoziţie arborele
călător, diverse euforbiacee arborescente, bambuşi etc.
În Africa de Sud, în partea central-estică, savana este denumită
veld. Prin compoziţie, ea este destul de variată, fiind prezente atât
sectoare fără arbori, cât şi sectoare cu arbori şi arbuşti.
Savanele din Africa sunt foarte bine populate cu mamifere
ierbivore (unele, mari) – antilope (impala, gnu, nyala ş.a.), girafe, zebre,
bivoli africani / porci cu negi, elefanţi africani1, rinoceri (alb şi negru),
hipopotami, facoceri ş.a. – şi carnivore – lei, leoparzi, gheparzi, servali,
hiene, şacali, câini pătaţi ş.a.
Păsările caracteristice acestor savane african sunt: struţul2,
pasărea secretar, păsările ţesătoare (quelea cu cioc roşu ş.a.), vulturii
(vulturul savanei, vulturul pleşuv) ş.a.
Serval Facocer
1 Elefantul african este cel mai mare reprezentant al faunei de uscat (aproximativ 4-5 m
înălţime şi 3-5 t greutate). Elefanţii trăiesc în grupuri mici
compuse din descendenţii femelei dominante. Masculii duc
o viaţă solitară. Sunt vânaţi de braconieri pentru colţii lor din
fildeş.
Elefant african
2Struţul, cea mai mare pasăre de pe glob (până la 2,75 m înălţime şi peste 100-130 kg
greutate), trăieşte în regiunile semiaride şi cu savane deschise din Africa. Nu poate
zbura, dar este cea mai rapidă pasăre alergătoare, atingând viteza de 70 km/oră.
Ochii săi au diametrul de 5 cm, fiind cei mai mari în cadrul vertebratelor terestre.
24
Şi în America de Sud savanele sunt de mai multe tipuri [Cristina
Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 145-146].
Camposul ocupă circa trei sferturi din savanele sud-americane,
fiind prezente în Podişul Braziliei, estul Boliviei etc. În sectoarele mai
aride se evidenţiază camposul limpos, cu ierburi mărunte (30-50 cm) şi
lipsit de copaci, ce nu corespunde savanei tipice, iar în sectoarele mai
umede, camposul cerrados, cu ierburi mai înalte (1-2 m) presărate cu
arbori (pequi, palmier de ceară etc.), arbuşti, Agave, cactuşi pitici etc.
Llanosul1 este întâlnit, în general, la nord de Ecuator, în Câmpia
Orinoco, Podişul Guyanelor etc. Este o savană cu graminee înalte, în
care arborii şi arbuştii (chaparro, manteco ş.a.) sunt destul de rari ori
chiar lipsesc de pe suprafeţe mai întinse.
Alte forme caracteristice savanelor ce se găsesc în America de
Sud sunt: savanele cu palmieri, savanele inundate în anotimpul ploios
(în regiunea Gran Chaco), pădurile-galerii (în lungul râurilor) ş.a.
Savanele sud-americane sunt populate cu specii faunistice
precum: cerbul de pampas, furnicarul uriaş, pecari, tatu, oposum,
jaguarul, puma, lupul cu coamă, struţul nandu, harpia, şoimul de
savană, papagali, crocodili2, caimani etc.
Crocodil de Orinoco Nandu
În Asia (India, Sri Lanka, Indochina etc.), savanele se întâlnesc pe

suprafeţe mai reduse. Sunt prezente savane uscate, în India, presărate
1Llanos, de la cuvântul spaniel llano, cu sens de câmpie.

2Crocodilul de Orinoco este una dintre cele mai mari specii de crocodili, masculul
putând atinge lungimea de 5 m şi greutatea de cca 400 km. Este un prădător feroce
ce se hrăneşte cu peşti, reptile (inclusiv caimani), păsări şi mamifere.
25
cu copaci cu frunze căzătoare, şi savane umede, la poalele Munţilor
Himalaya. În regiunile uscate trăiesc specii precum: bivolul indian,
antilopa, rinocerul unicorn, sambarul indian, mutiacul indian, leopardul,
tigrul, şacalul şi hiena dungată. În savanele umede se evidenţiază:
elefantul asiatic, rinocerul unicorn şi tigrul [Cristina Muică, S. Geacu,
Mihaela Sencovici, 2006, p. 272; Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici,
2009, p. 146].
Savanele din Australia ocupă o
bandă aproape continuă în nordul şi
estul continentului, fiind însoţite de
păduri rare – dry forest. Ierburile
savanelor sunt, în general, gramineele
(iarba cangurilor ş.a.). Arborii care le
însoţesc sunt: eucalipţii, specii de
Acacia, baobabul, arborele- Iarbă-copac
candelabru, iarba-copac ş.a. [E. Rusu,
1999, p. 51; Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 272].
Savanele australiene sunt populate cu canguri (roşu, wallaby
ş.a.), cârtiţe marsupiale, furnicari marsupiali, şobolani marsupiali, dingo,
casuari, struţi emu, şerpi (cafeniu-rege, mulga ş.a.), varani (mare, de
nisip ş.a.), echidne cu cioc scurt etc. [E. Rusu, 1999, p. 51; Cristina Muică,
M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 146].
Solurile
Solurile din savană sunt, în general, profunde, cu o cantitate
destul de mare de humus de tip mull, acizii humici având o pondere
importantă. În regiunile mai înalte şi în cele mai umede predomină
lateritele podzolite, iar în regiunile mai sărace în precipitaţii sunt
dominante solurile brun-roşcate, roşii-cenuşii şi chiar negre tropicale. Pe
suprafeţele uşor înclinate şi plane, cu fluctuaţii ale nivelului freatic, se
formează soluri cu un strat de plintit1, care împiedică pătrunderea
rădăcinilor plantelor şi infiltrarea apei [A. Incze, 1969, p. 108-109; Gica
Pehoiu, Cristina Muică, Mihaela Sencovici, 2006, p. 109].
1Plintitul este un amestec de argilă şi cuarţ, bogat în fier şi sărac în humus, care în
contact cu aerul uscat se întăreşte puternic.
26
MEDIUL SEMIDEŞERTURILOR ŞI
DEŞERTURILOR TROPICALE
Semipustiurile şi pustiurile tropicale se desfăşoară între 15 şi 25o
(chiar 30o) latitudine nordică şi sudică, în Africa (Sahara, Depresiunea
Kalahari ş.a.), Asia (Peninsula India, Podişul Iranului ş.a.), Australia
central-vestică (Marele Deşert Australian1), vestul Americii de Sud etc.
[C. Drugescu, 2003, p. 129].

Relieful din arealele cu semideşerturi şi deşerturi tropicale este, în
general, unul vechi, de vârste Precambriană, Paleozoică şi Mezozoică,
evidenţiat în cadrul unor podişuri (platouri), munţi bloc, depresiuni şi
câmpii joase (unele sub nivelul Oceanului Planetar) [I. Marin, M. Marin,
2001, p. 169].
Sahara este un podiş situat în jumătatea nordică a Africii, între
izohieta de 150 mm, la sud, şi izohieta de 125 mm, la nord. Pe suprafaţa
sa găsesc: depresiuni – Tindouf, Toudeni, Kattara (-133 m), Kharga ş.a. –,
Iguidi, Marele Erg Occidental, Marele Erg Oriental ş.a. –, reguri –
Tanezrouyft ş.a. –, podişuri – Adrar, Tassili N’ajjer, Homra ş.a. (unele cu
aspect de hamadă) – şi munţi – Ahaggar, Tibesti (cu înălţimi de peste
3.000 m) [I. Marin, 1995, p. 200-201].
Din cauza condiţiilor climatice, în Sahara predomină
dezagregarea mecanică, descompunerea chimică şi acţiunea
vântului, care dau naştere unor forme de relief caracteristice: hamade
1 Marele Deşert Australian, cel mai întins pustiu din Emisfera Sudică (3.830.000 km2), este
situat în partea central-vestică a Australiei, la
nord de Câmpia Nullarbor. Este, în mare parte, un
deşert nisipos, cu dune destul de întinse. Pietrele
acoperă porţiuni reduse şi sunt învelite cu un strat
de oxizi de fier.
Marele Deşert Australian

27
(deşerturi pietroase), inselberguri, reguri (câmpii pavate cu pietriş),
erguri (câmpuri cu dune), ueduri (văi seci) ş.a.
Deşertul Sahara şi Peninsula Arabia
Erg, în Sahara Hamadă, în Sahara
Depresiunea Kalahari (în Africa de Sud) este formată din

interfluvii largi şi plane, acoperite cu un strat de nisip sau argilă. Sunt
prezente dune, mai rar ueduri şi cruste cu sare.
Deşertul Namib este o câmpie deluroasă, lungă de cca 1.000 km,
situată în sud-vestul Africii, la Oceanul Atlantic. Pe suprafaţa sa sunt
dune şi văi seci [I. Marin, 1995, p. 205].
În Peninsula Arabia se individualizează mai multe podişuri aride,
cu altitudini între 500 şi 1.000 m (Podişul Ruala, Podişul Nejd şi Podişul
Dahna). Deşerturile Arabiei – Deşertul Pietros Sirian, Nefudul Mare,
Nefudul Mic şi Deşertul Rub̕ el Khali (Marele Deşert Arabic)1 – cuprind
erguri şi hamade, dominate de munţi reziduali [P. Coteţ, 1967, p. 233-235;
I. Marin, 1995, p. 116].
1 Rub̕ el Khali este cel mai întins deşert aflat într-o peninsulă (650.000 km2) şi cel mai
mare de nisip din lume. Dunele aflate în componența sa, lungi de 40 km, se întind de
la nord-est spre sud-vest.
28
Podişul Iranului este situat în Asia de Sud-Vest. Specificul reliefului
este dat de prezenţa unor lanţuri muntoase marginale (Elburs, Kopet
Dag, Afganistanului, Zagros ş.a.) ce închid între ele o vastă regiune
endoreică formată din podişuri interioare – Deşertul Kevir (Marele Pustiu
Sărat), Deşertul Lut, Deşertul Seistan ş.a. – separate de culmi muntoase
(Kaien-Serhed, Kuhrud ş.a.) [P. Coteţ, 1967, p. 221-222; I. Marin, 1995, p. 115].
Deşertul Thar (cca 259.000 km2), situat în nord-vestul Indiei, este o
câmpie nisipoasă, cu dune cu înălţimi de 150 m, cu spaţii interdunare
sărăturoase [I. Ianoş, Gh. Iacob, 1989, p. 145].
Relieful din mediul semiarid şi arid australian este format din mai
multe masive insulare reziduale (Lockyer, Bruce, Macdonnell şi
Musgrawe) ce separă vasta regiune deşertică în trei sectoare: Marele
Deşert de Nisip (cca 360.000 km2, cu dune longitudinale lungi de 40-50 km
şi înalte de 10-15 m), Deşertul Gibson (cu dune consolidate de o
vegetaţie spinoasă) şi Deşertul Victoria (cu nisipurile întrerupte de
inselberguri şi depresiuni lacustre cu soluri sărate) [P. Coteţ, Lucia Băcanu,
1972, p. 32; E. Rusu, 1999, p. 25].
Deşertul Atacama face parte din Anzii Centrali (America de Sud)
şi este cuprins între lanţurile de Coastă şi Cordilierii Occidentali.
Altitudinea medie oscilează între 1.000 şi 2.500 m, piemontul interior al
Cordilierilor de Coastă fiind pardosit cu acumulări de salpetru sub
formă de lentile, cu grosimi de 1-3 m [A. Incze, 1969, p. 186].
Puna de Atacama ocupă partea sudică a podişului din interiorul
Anzilor Centrali. Este format dintr-un complex de podişuri înalte de
3.400-4.000 m, traversate de creste muntoase de 5.000-6.000 m. Aceste
creste despart numeroase depresiuni tectonice umplute cu nisipuri,
material detritic, cruste cu sare etc. Vulcanismul recent a creat platouri
de lave andezitice şi conuri vulcanice [A. Incze, 1969, p. 189; I. Marin,
1995, p. 186].
Deşerturile şi semideşerturile tropicale se înscriu în climatul
tropical semiarid şi arid [S. Ciulache, 1985, p. 395-399]. Cele două tipuri de
climat au trăsături comune, tipul semiarid făcând trecerea către
climatele mai umede.
Climatul semiarid are o dezvoltare mai mare în Africa, la nord şi
la sud de Deşertul Sahara şi la nord şi est de Depresiunea Kalahari. În
29
Asia, este prezent în aria muntoasă din Peninsula Arabia, în Podişul
Iranului, în Pakistan, în vestul Indiei etc., iar în Australia, la marginea de
nord şi de est a Marelui Deşert Australian. Pe continentul american
ocupă suprafeţe mai mari în Podişul Mexicului (America de Nord) şi în
Podişul Braziliei, la nord de Capul São Roque [S. Ciulache, 1985, p. 395].
În climatul tropical arid (sau tropical uscat) cantităţile de
precipitaţii medii anuale au valori cuprinse între 0 şi 200 mm. Uneori, în
condiţii speciale se pot forma averse puternice de ploaie, care umplu
văile seci cu torente vijelioase.
În regiunile deşertice litorale care se află sub influenţa curenţilor
oceanici reci, ariditatea se accentuează şi sunt frecvente ceţurile.
Astfel de situaţii se înregistrează în Deşertul Atacama1, din cauza
Curentului Peru-ului (Humboldt); Deşertul Namib, din cauza Curentului
Benguelei; Deşertul Sonora (în Mexic şi în Statele Unite ale Americii), din
cauza Curentului Californiei etc.
Temperaturile medii anuale au
valori cuprinse între 20 şi 28oC, iar
amplitudinile termice anuale se ridică la
22-25oC. Caracteristica termică a
climatului tropical arid este variaţia
mare între zi şi noapte: ziua,
temperaturile urcă la 40-50oC2, iar
noaptea coboară la 10-15oC, rezultând
amplitudini termice de 30-40oC
[S. Ciulache, 1985, p. 397; Ecaterina Bordei-
Ion, Gabriela Taulescu, 2008, p. 133;
P. Coteţ, Lucia Băcanu, 1972, p. 42-43]. Riyadh (Asia de Sud-Vest) –
În regiunile tropicale se formează climat tropical arid
vânturile alizee. Acestea sunt vânturi
regulate, calde şi uscate, ce suflă spre latitudinile mai mici (5-12o
latitudine nordică şi sudică). În Emisfera Nordică au direcţia nord-est–
1 Deşertul Atacama, cel mai arid loc de pr Terra (1,8 mm în 10 ani; prima ploaie, după
400 de ani, s-a înregistrat în 1971), este situat în Chile. În oraşul Calama din deşert nu
s-au semnalat precipitaţii din timpuri istorice, iar din cauza lipsei de umiditate aici
nimic nu putrezeşte.
2 Al’Aziziah este oraşul în care s-a produs temperatura maximă a celei mai
călduroase zile (57,8°C, la 13 septembrie 1922). Localitatea este situată în Africa de

Nord (Libia).
30
sud-vest, iar în Emisfera Sudică, sud-est–nord-vest [Ecaterina Bordei-Ion,
Gabriela Taulescu, 2008, p. 73].
Printre vânturile locale neregulate din regiunile cu semideşerturi şi
deşerturi tropicale, care ridică praful şi nisipul, suflă : Sirocco, în nordul
Africii; Simunul, în Peninsula Arabia şi sudul Iranului; Kharmatanul,
dinspre Deşertul Libiei (în Sahara) spre Valea Nilului ş.a.
Hidrografia
Mediul semideşerturilor şi deşerturile tropicale se evidenţiază prin
prezenţa întinselor suprafeţe areice şi endoreice, în general cu râuri ce
secă o mare perioadă timp.
Dintre apele curgătoare care străbat aceste regiuni uscate se
evidenţiază fluviile: Niger (în Depresiunea Niger) şi Nil, din Sahara, şi
Indus (cursul inferior), din Asia.
Nilul, al doilea fluviu ca lungime de pe glob (cca 6.670 km),
după Amazon, străbate Deşertul Sahara, prin partea estică, de la sud
la nord. Pe întinsul pustiului, valea sa este „bântuită” de furtunile de
nisip numite ghibli. Pe cursul său sunt mai multe cataracte şi a fost
construit lacul hidroenergetic Nasser, cu suprafaţa de cca 5.120 km 2.
La vărsarea Nilului în Marea Mediterană, formează o deltă întinsă pe
aproximativ 24.000 km2 [P. Gâştescu, 1990, p. 154-157; Laura Tîrlă, 2014,
p. 17].
Lacurile, în cea mai mare parte
efemere, au, de cele mai multe ori, apa
sărată. Se remarcă Marea Moartă1, din Asia,
şoturile din nordul Africii şi lacurile din
cuprinsul Marelui Deşert Australian (Barlee,
Carnegie, Disappointment, Mackay,
Amadeus, Carey ş.a.) [O. Mândruţ, 2008, p. 60].
În sud-estul Deşertului Australian, în Cuveta Lacului Carey
Câmpia Centrală, în regiunea cu ape de tip (Australia de Vest)
creek, se află Lacul Eyre (format din două
1 Marea Moartă (cca 1.020 km2) este un lac de origine tectonică, situat la cea mai
joasă altitudine (-399 m) şi alimentat doar de apele râului Iordan. Nivelul scăzut şi
salinitatea extrem de mare a apei (322 g/l) sunt determinate de alimentarea
insuficientă cu apă şi de evaporarea intensă.
31
bazine ce se unesc în timpul precipitaţiilor), cu suprafaţa ce oscilează
între 0, în perioada secetoasă, şi 9.690 km, în perioada cu precipitaţii. În
intervalul în care seacă, în locul lacului rămâne o imensă suprafaţă
acoperită cu sare. Datorită formei sale şi a secării complete, Lacul Eyre
a fost numit şi „lacul fantomă” [I. Ianoş, Gh. Iacob, 1989, p. 120;
P. Gâştescu, 2006, p. 156-157; I. Mărculeţ, f.a., p. 19].
Lumea vegetală a deşerturilor tropicale este destul de diferită,
fiind consecinţa regimului precipitaţiilor. Se găsesc: deşerturi cu ploi de
iarnă, deşerturi cu ploi de vară, deşerturi cu două anotimpuri, în care
se pot produce ploi sau cu mici cantităţi dispersate pe întreg anul
[Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 273].
În Deşertul Sahara s-au identificat cca 1.200 de specii de plante
(80% plante ierboase şi 20% arbuşti scunzi), în mare parte efemere, cu
origine holarctic-mediteraneană. Se găsesc graminee cu rădăcini
lungi (predominant iarba alfa), arbuşti spinoşi, cătină roşie şi Nitraria. În
munţii Saharei se întâlnesc arbori rari (Acacia), arbuşti (Balanites
aegyptiaca), măslini sălbatici şi chiparoşi. Spre sudul Saharei, în sahel,
numărul speciilor ierboase (Erharta, Aristida ş.a.) şi arbustive creşte.
Apar chiar şi arbori xerofili, cum este Acacia senegal ş.a.
În oazele sahariene, generate de apele subterane ieşite la zi,
cresc: curmalul, fisticul, leandrul, cătina roşie etc.
În deşerturile din Peninsula Arabia se remarcă prezenţa unor
specii precum: roza Ierihonului, mana (lichen comestibil), curmalul (în
oaze) şi Acacia arabica.
Deşertul Namib se evidenţiază prin existenţa unor specii ce
utilizează ca sursă de apă ceţurile venite dinspre Oceanul Atlantic.
Cresc: gheţişoara, săbiuţa, pepenele verde, Welwitschia mirabilis1 ş.a.
[Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 275]. Depresiunea
Kalahari este foarte neuniformă. Aici alternează arealele cu deşert
1Welwitschia mirabilis este o gimnospermă primitivă, „cu trunchiul napiform bilobat,

purtând de o parte şi de alta câte o frunză lungă şi lată, ca o panglică, care creşte
pe toată durata de viaţă a plantei”. Frunzele sale „pot să absoarbă umiditatea din
aerul ceţos, asigurând supravieţuirea plantei.” [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela
32
propriu-zis, aproape lipsite de apă, cu păduri rare de Acacia, cu
tufărişuri şi arbuşti. În nordul regiunii se află Delta Okavango1.
Fauna deşerturilor şi semideşerturilor din Africa şi Peninsula Arabia
este bine adaptată la condiţiile de mediu. Trăiesc: antilocapra addax,
gazela comună, gazela dama, gazela de nisip, antilopa orix, ghepardul,
caracalul, fenecul, pisica de barcană, şoarecele săritor, găinuşa de
pustiu, varanul, şopârla de deşert, şopârla cu coadă spinoasă, şerpi
(vipera de deşert, şarpele de nisip, cobra egipteană ş.a.), broasca
ţestoasă de deşert, scorpioni ş.a. [C. Drugescu, 2003, p. 130; Cristina Muică,
M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 148-149]. În apele Nilului trăiesc diferite
specii de peşti, crocodilul de Nil ş.a.
Antilopa orix Antilocapra addax Caracal
În regiunile aride tropicale din Iran, Pakistan şi India flora este

destul de asemănătoare cu cea din Deşertul Sahara. Există, însă, şi
unele specii care lipsesc din nordul Africii. În Deşertul Thar apar specii
de arbori psamofili (Calligonum, Capparis ş.a.) şi ierburi rare de
Panicum, Elionurus ş.a. Fauna este compusă din gazela comună, leu,
1 Delta Okavango, cea mai mare deltă formată pe uscat (17.000 km2; 20.000 km2, după
alte surse), este un întins bazin endoreic. Uscatul este
cuprins într-un imens labirint de canale, lagune şi
lacuri, cea mai mare parte a apei pierzându-se prin
evaporare. Aici trăiesc cca 200 de specii de mamifere
(lei, gheparzi, hiene, hipopotami, rinoceri, impale, gnu,
manguste, câini sălbatici africani, babuini, maimuţe
vervet ş.a.), aproximativ 550 de specii de păsări
(flamingo, struţi, cormorani, dropii, vulturi, raţe
egiptene etc.) şi reptile (crocodili, broaşte ţestoase,
pitoni, cobre egiptene ş.a.) [I. Mărculeţ (coord.), 2014,
p. 25].
Delta Okavango
33
râs de deşert, pisică de barcană ş.a. [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela
Comparativ cu celelalte deşerturi tropicale de pe glob, deşertul
australian nu este şi un deşert vegetal. Dunele din cuprinsul său sunt, în
mare parte, fixate cu spinifex (iarba-arici) şi arbuşti rari. În regiunile
marginale semiaride se dezvoltă o stepă deşertică, iar în interiorul
deşerturilor apar specii de plante xerofile endemice (Casuaria, Hakea
ş.a.). Pe văile creek-urilor cresc palmieri pitici, sagotieri şi chiar plopi.
Fauna este destul de săracă. Aici trăiesc: cârtiţa marsupială de deşert,
şobolanul cangur marsupial, varanul de nisip, şopârla Moloch horridus,
şarpele cărămiziu, broasca de nisip, lăcuste ş.a. [E. Rusu, 1999, p. 53, 58;
Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 276].
În cadrul semideşertului australian, în special în cel din centrul şi
din vestul continentului şi de-a lungul creek-urilor, se evidenţiază scrub-
ul. Acesta – integrat uneori stepei1 sau vegetaţiei subtropicale2, este
format din arbuşti şi plante cu spini, rezistente la secetă – cuprinde
peste 400 de specii xerofite. Plantele cresc până la nivelul de arbust,
cu ramuri contorsionate, spinoase şi împletite, imposibil de străbătut. În
funcţie de speciile caracteristice, se evidenţiază:
1. mallee-scrub, format din asociaţii de arbuşti şi eucalipţi pitici
(2-3 m înălţime), ocupă părţile estice şi sud-estice ale Australiei
centrale. Pe lângă eucalipţi sunt prezente şi alte specii, precum iarba-
copac şi spinifex-ul.
2. mulga-scrub, prezent în unele areale din nordul şi nord-estul
deşertului australian, este o formaţiune dominată de acacii foarte
dense, cu rădăcini foarte lungi (peste 10 m), rezistente la uscăciune.
3. brigalow-scrub, asociaţie vegetală caracteristică vestului
Australiei, are în compunere specii de eucalipţi, acacii şi
Casuarinaceae [P. Coteţ, Lucia Băcanu, 1972, p. 63; E. Rusu, 1999, p. 51-53;
https://ro.warbletoncouncil.org/matorral-5200].
La trecerea scrub-ului spre savană apar pâlcuri de pădure (dry
forest).
1P. Coteţ, Lucia Băcanu, 1972, p. 63.

2Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 256; Cristina Muică, M. Buza,
Mihaela Sencovici, 2009, p. 127.
34
În fauna adaptată scrub-ului se întâlnesc: marsupiale (bursucul,
furnicarul, cârtiţa, şobolanul, şoarecele săritor ş.a.), echidna, struţul
emu, şarpele tigru, şopârla mare etc.
Scrub Echidna
În America de Sud, în special în Deşertul Atacama, vegetaţia

este reprezentată doar de plante efemere. La marginea deşertului se
găsesc semideşerturi cu arbori ţepoşi şi specii de cactuşi, ce fac
trecerea spre deşerturile temperate Cristina Muică, M. Buza, Mihaela
Solurile
În mediile semideşerturilor şi deşerturilor tropicale, solurile au
fertilitatea redusă, din cauza cantităţii forte mici de materie organică
disponibilă procesului de humificare. Predomină solurile brune de
deşert, bogate în carbonaţi (calcisoluri, xerosoluri calcice), şi cele
nisipoase (arenosoluri, arenosoluri feralice ş.a.). Însă, suprafeţe întinse
sunt acoperite cu nisipuri instabile, purtate de vânt, şi cu pietre, pe
care se evidenţiază dezagregarea, cu regosoluri districe. Sunt
frecvente şi solurile cu acumulări de săruri – gipsosoluri, soloneţuri,
solonceacuri ş.a. – acoperite cu cruste de gipsuri, de cloruri, de
carbonaţi şi de cruste ferice roşii [E. Rusu, 1999, p. 61; Gica Pehoiu, Cristina
Muică, Mihaela Sencovici, 2006, p. 112].
35
MEDIILE ZONEI TEMPERATE
 mediul subtropical;
 mediul pădurilor de foioase cu frunze căzătoare;
 mediul stepelor;
 mediul semideşerturilor şi deşerturilor temperate;
 mediul pădurilor de conifere.
36
MEDIUL SUBTROPICAL
Mediul subtropical face trecerea de la mediile din zona caldă la
mediile din zonele temperate, între aproximativ 30 şi 40o latitudine
nordică şi sudică, în: Europa Sudică, nordul şi sudul Africii, Asia
(Peninsula Asia Mică, Orientul Apropiat, sud-estul Chinei, sudul Japoniei
etc.), America de Nord (California, Peninsula Florida ş.a.), America de
Sud (nordul Argentinei, Uruguay şi Chile) şi sud-estul şi sud-vestul
Australiei [I. Marin, M. Marin, 2001, p. 101; Gica Pehoiu, Cristina Muică,

Relieful din mediul subtropical este variat, cuprinzând: câmpii
(Andaluziei, Tessaliei, Mississippi, doar partea sudică, Golfului Mexic
ş.a.), depresiuni (Californiei ş.a.), podişuri (Meseta Spaniolă,
Peloponezului) şi munţi (Cordiliera Betică, Iberici, Pirinei, Apenini,
Dinarici, Pindului, Pontici Chinei de Sud, Atlas, Capului etc.).
Câmpia Andaluziei, orientată spre Oceanul Atlantic, este cea
mai întinsă câmpie din Peninsula Iberică. Ocupă un fost golf colmatat
cu depozite fluvio-lacustre. La contactul cu munţii care o încadrează
are aspect deluros, iar în zona litorală sunt lagune, mlaştini şi dune
[P. Coteţ, 1967, p. 134; I. Marin, M. Marin, 2001, p. 107].
Peninsula Florida este o unitate de câmpie-podiş, cu altitudinea
mai mică de 100 m. Datorită compoziţiei litologice, este foarte bine
dezvoltat relieful carstic de adâncime şi de suprafaţă: peşteri, doline,
uvale. Atât pe latura dinspre Oceanul Atlantic, cât şi pe cea dinspre
Golful Mexic se găsesc plaje nisipoase [I. Marin, M. Marin, N. Mocanu,
1999, p. 74-75].
Depresiunea Californiei, situată între Munţii Cascadelor (Sierra
Nevada, la est) şi Munţii Coastei (la vest), este de origine tectonică,
procesul de subsidenţă fiind relevat de grosimea mare a depozitelor
sedimentare. Are lungimea de cca 800 km şi lăţimea cuprinsă între 100
şi 150 km [I. Marin, M. Marin, N. Mocanu, 1999, p. 100].
Podişul Meseta (Podişul Castiliei) ocupă partea centrală a
Peninsulei Iberice. Are aspect accidentat – din cauza catenelor
muntoase (sierre) care îl străbat – şi altitudini de 500-600 m [P. Coteţ,
1967, p. 135].
37
Podişul Peloponezului, mai extins spre vest, este alcătuit
preponderent din calcare şi are înălţimi de 500-800 m.
Cordiliera Betică ocupă sudul şi sud-estul Peninsulei Iberice, cu
deschidere spre Marea Mediterană. Relieful său este alcătuit din şisturi
cristaline şi sedimentare şi atinge altitudini de aproape 3.500 m
[O. Mândruţ, 2008, p. 24].
Munţii Apenini reprezintă dorsala Peninsulei Italice şi aparţin
cutărilor alpine. Sunt formaţi din gresii, argile (în Apeninii Nordici),
calcare (în Apeninii Centrali), fliş, şisturi cristaline şi roci eruptive (în
Apeninii Sudici) [P. Coteţ, 1967, p. 238-239].
Munţii (Alpii) Dinarici sunt dispuşi paralel cu Marea Adriatică, în
Peninsula Balcanică. Aparţin sistemului alpin european, sunt alcătuiţi
din calcare, marne, gresii ş.a. şi au altitudini mai mari de 2.500 m
[I. Marin, 1999, p. 105].
Munţii din Peninsula Asia Mică (Pontici şi Taurus) se desfăşoară
sub forma unor lanţuri paralele cu Marea Neagră şi Marea Mediterană
şi mărginesc la nord şi la sud Podişul Anatoliei. Au fost înălţaţi în
orogeneza alpină, prezintă relief carstic, glaciar etc. şi au înălţimi mai
mari de 3.500 m [P. Coteţ, 1967, p. 211-213].
Munţii Atlas ocupă extremitatea nord-vestică a Africii. Aparţin
cutărilor alpine şi se prezintă sub forma unor culmi paralele cu Oceanul
Atlantic şi Marea Mediterană, cu versanţi destul de prăpăstioşi şi cu
altitudini de 2.500-4.000 m [I. Marin, 1995, p. 199-200].
Sierra Nevada, un batolit de natură granitică, cu înălţimi de
peste 4.000 m, a suferit în Pleistocen-Cuaternar o scufundare în partea
estică, unde s-a format Valea Morţii, cu baza sub nivelul Oceanului
Planetar (-86 m) [I. Marin, M. Marin, N. Mocanu, 1999, p. 102; I. Marin,
M. Marin, 2001, p. 106].
Munţii Victoria, situaţi în sud-estul Australiei, paralel cu ţărmul
sudic, prezintă versanţi abrupţi spre litoral. Sunt constituiţi din şisturi
cristaline, granite şi calcare, sunt fragmentaţi şi au înălţimi ce abia
depăşesc 1.000 m [E. Rusu, 1999, p. 29].
Climatul subtropical1 este caracterizat prin două subtipuri: cu veri
uscate şi cu veri umede.
Climatul subtropical cu veri uscate, numit şi climat meditera-
nean, este localizată în jurul Mării Mediterane, în extremitatea sud-
1În unele lucrări, climatul subtropical este denumit climat temperat-cald [Ecaterina
Bordei- Ion, Gabriela Taulescu, 2008, p. 136].
38
vestică a Africii, în partea central-vestică a Californiei, în Chile, în sudul
şi sud-estul Australiei [Gica Pehoiu, Cristina Muică, Mihaela Sencovici, 2006,
p. 113].
Principala caracteristică a acestui climat este alternanţa verilor
calde şi uscate, cu iernile blânde şi ploioase. Temperaturile medii
anuale sunt de 13-20oC, vara urcând, tot în medie, la 25-27oC. Iarna,
mai răcoroasă, temperaturile medii coboară la 8-10oC. Precipitaţiile se
ridică la 450-900 mm/an şi cad în cea mai mare parte toamna şi iarna.
Uneori, iarna, când fronturile polare se apropie de tropice, se produc
condiţii propice precipitaţiilor sub formă de ninsoare, stratul de zăpadă
fiind efemer [S. Ciulache, 1985, p. 401-402; Ecaterina Bordei-Ion, Gabriela
Taulescu, 2008, p. 136].
În unele areale mediteraneene se produc vânturi locale, cum
sunt cele catabatice reci din sudul Europei: Mistralul, în sudul Franţei, şi
Bora, pe ţărmul balcanic al Mării Adriatice. În sudul Californiei suflă
vântul fierbinte numit Santa Ana, iar în sudul Africii, vântul fierbinte şi
uscat, Berg [S. Ciulache, 1985, p. 402].
La contactul cu semideşerturile tropicale şi temperate, cantităţile
de precipitaţii se reduc treptat la 350-450 mm/an, astfel încât climatul
subtropicală cu ierni umede se transformă într-un climat subtropical
semiarid şi arid [S. Ciulache, 1985, p. 399].
Climatul subtropical cu ploi de vară (sau subtropical umed)
ocupă suprafeţe mai mari în est-sud-estul Asiei (sud-estul Chinei, sudul
Peninsulei Coreea, sudul Arhipelagului Japonez ş.a.), sud-estul Americii
de Nord (Peninsula Florida, sudul Câmpiei Litorale Atlantice ş.a.), sud-
estul Americii de Sud (din sud-estul Braziliei până în nord-estul
Argentinei) şi pe coastele de est ale Australiei [Constanţa Trufaş (coord.
şt.), 1999, p. 54; O. Mândruţ, 2008, p. 8].
Datorită poziţiei geografice şi a dinamicii atmosferei, regiunile cu
climat subtropical umed sunt dominate în timpul verii de mase de aer
tropical oceanic ce favorizează creşterea cantităţilor de precipitaţii. La
aceşti factori, se adaugă prezenţa în apropierea ţărmurilor a unor
curenţi oceanici calzi (Kuro Shivo, Antilelor, Braziliei, Australiei de Est
ş.a.) ce sporesc umiditatea aerului.
În est-sud-estul Asiei, circulaţia musonică se impune în regiune.
Din această cauză, în timpul iernii aerul cu originea în interiorul
continentului contribuie la diminuarea precipitaţiilor.
39
Roma (Europa Sudică) San Francisco (America de Nord)
Cape Town (Africa de Sud) Funzhou (sud-estul Chinei)
Porto Alegre (sud-estul Braziliei) Melbourne (sud-estul Australiei)
40
În ansamblu, climatul subtropical umed se caracterizează prin
temperaturi medii anuale de 16-20oC. În luna cea mai caldă, valorile
medii termice se ridică la 25-27oC, iar în luna cea mai rece, coboară la
5-12oC. Cantităţile medii de precipitaţii sunt cuprinse între 750 şi 1.500
mm/an, cele mai mari valori înregistrându-se în timpul verii [S. Ciulache,
1985, p. 404].
Hidrografia
Apele curgătoare din mediul subtropical cunosc variaţii ale
debitelor în funcţie de caracteristicile celor două subtipuri de climat
subtropical: cu ploi de iarnă (mediteranean) şi cu ploi de vară. Ca
urmare, în bazinul Mării Mediterane, sudul Africii etc. debitele mari ale
râurilor se produc în perioada toamnă-iarnă, iar în est-sud-estul Asiei, în
perioada primăvară-vară. Astfel de ape curgătoare sunt: Tajo,
Guadiana, Guadalquivir, Jucar, Guadalaviar, Ebro (în Peninsula
Iberică), Arno, Tibru, Bradano (în Peninsula Italică), Strumon, Nestos,
Evros (în Peninsula Balcanică), Gediz, Menderes, Seyhan (în Peninsula
Asia Mică), Tigru, Eufrat (în Orientul Apropiat), Chang Jiang (în estul Asiei),
Sacramento, San Joaquin (în California, vestul Americii de Nord),
Parana (cursul inferior, în America de Sud) ş.a.
Guadalquivir drenează Câmpia Andaluziei de la nord-est la sud-
vest şi se varsă în Golful Cádiz (Oceanul Atlantic). La sud de Sevilla, râul
se desface în două braţe şi creează insula Marisma Major, iar înainte
de vărsarea în ocean albia minoră se lărgeşte până la cca 1.000 m.
Datorită climatului subtropical cu ploi de iarnă, debitul maxim se ridică
la cca 5.700 m3/s şi cel minim la 10-20 m3/s [P. Gâştescu, 1990, p. 98].
Ebro (Ebru) drenează Câmpia Aragonului şi îşi adună apele din
munţii Cantabrici, Iberici şi Pirinei. Debitul mediu al râului este de cca
615 m3/s, iar scurgerea medie specifică, de 7,4 l/s pe km 2. Cel mai
mare volum al scurgerii se produce în perioada decembrie-martie şi
cel mic, în august-septembrie [I. Zăvoianu, 1999, p. 304; Viorela Anastasiu,
O. Ioniţă, D. Dumitru, 2017, p. 28].
Tibru are izvoarele în Apeninii Nordici, străbate o parte din
Peninsula Italică pe direcţia nord-est–sud-vest şi se varsă în Marea
Tireniană (Marea Mediterană), print-o deltă. Cunoscut şi sub
denumirea de „Râul blond”, din cauza aluviunilor de origine argiloasă,
41
Tibrul, cu ape mari în perioada noiembrie-martie, are un debit mediu
de 260 m3/s [P. Gâştescu, 1990, p. 214; O. Mândruţ, 2008, p. 23].
Menderes izvorăşte din Podişul Anatoliei şi după un parcurs de
cca 386 km se varsă în Marea Egee (Marea Mediterană) printr-o deltă
cu suprafaţa de cca 300 km2. Dintre afluenţii săi se remarcă: Emir,
Akçay şi Çine [P. Gâştescu, 1990, p. 138-139; O. Mândruţ, 2008, p. 38].
Chang Jiang („Râul Lung”) sau Yangtze („Fluviul Albastru”) este
cel mai lung fluviu din Asia (cca 6.300 km) şi al treilea de pe glob, după
Amazon şi Nil. Izvorăşte din Munţii Ulan Ulan, drenează de la vest la est
China şi se varsă în Marea Chinei de Est, printr-un estuar. Datorită
condiţiilor climatice, debitul la apele foarte mari din timpul verii se
ridică la cca 40.000 m3/s. În Depresiunea Sichuan, la apele mari de
vară, nivelul se ridică la 10-15 m, iar în sectoarele înguste, până la 40 m
[P. Gâştescu, 1990, p. 214; https://en.wikipedia.org/wiki/Yangtze].
Sacramento izvorăşte din Munţii Klamath, drenează Depresiunea
Californiei şi se varsă în Golful San Francisco (Oceanul Pacific). Datorită
climatului, are regimul de scurgere submediteranean, cu ape mari
iarna şi mici vara şi toamna. Debitul mediu este apreciat la cca 650 m3/s
[P. Gâştescu, 1990, p. 188-189].
În cadrul mediului subtropical se evidenţiază două biomuri,
determinate, în special, de cele două tipuri de climă: vegetaţia
sclerofilă de tip mediteranean şi pădurile subtropicale umede.
Vegetaţia sclerofilă1 de tip mediteranean este adaptată climatului
subtropical cu ploi de iarnă şi veri secetoase şi este încadrată în
categoriile Durisilvae (păduri sclerofile) şi Durifruticeta (tufărişuri
xerofile).
Caracteristic vegetaţiei sclerofile este bazinul Mării Mediterane,
ce se încadrează în subregiunea mediteraneană a Holarcticului2.
În regiunea vestică a bazinului mediteranean, datorită
precipitaţiilor uşor mai ridicate, specia dominantă este stejarul verde,
ce atinge înălţimi de până la 20 m. Stratul arbustiv de aici cuprinde:
fisticul, stejarul de cârmâz, călinul, cimişirul, oţetarul ş.a. În arealele cu
1 De la skleros, care înseamnă dur, în limba greacă.

2 Denumirea provine de la cuvintele greceşti holos, care înseamnă tot, şi arctos, care
înseamnă urs.
42
sol silicios şi mai umede cresc stejarul de plută, pinul maritim, pinul de
Alep, mirtul ş.a. Pădurile din sudul Peninsulei Asia Mică, din Orientul
Apropiat şi din Munţii Atlas, au în compunere, pe lângă stejar verde, şi
cedru de Liban [R. Călinescu, Alexandra Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu,
1972, p. 224-226; Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 254-
255].
Degradarea pădurilor scle-
rofile mediteraneene a dus la
extinderea arealelor cu tufărişuri
secundare xerofile, denumite:
maquis (tufărişuri înalte) şi garriga
(tufărişuri scunde) – în Franţa;
macchita – în Insula Corsica şi
Italia; frigana – în Grecia; matoral
şi tomillares (pentru cele mai Maquis
degradate) – în Spania; batha – în
Israel. Printre speciile dominante se numără: laurul nobil, măslinul
sălbatic, mirtul, arbustierul, stejarul de cârmâz, rozmarinul, palmierul
pitic (prezent în special în garriga), levănţica ş.a. [R. Călinescu,
Alexandra Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 226-227; Cristina Muică,
S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 255; Gica Pehoiu, Cristina Muică,
Pădurile şi tufărişurile din bazinul Mării
Mediterane sunt populate cu specii
faunistice, precum: cerbul lopătar, muflonul,
iepurele italian, macacul (maimuţă în
Gibraltar şi în nord-vestul Africii), o specie de
porc spinos, mangusta egipteană, broasca
ţestoasă de uscat, vipera cu corn, scorpionul
etc. [Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici,
2009, p. 126-127].
California este dominată de chaparral1, Macac
formaţiune alcătuită din stejari xerofili, strugurii
ursului, cruşin, salvie, pelin ş.a. În nord şi pe versanţii munţilor ce închid
depresiunea se întâlnesc păduri rare de pin galben şi brad roşu, cu
1 De la chaparra, denumirea spaniolă a unor arbuşti spinoşi.

43
substrat de chaparral [Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009,
p. 127].
Formaţiunile de tufărişuri xerofile din America de Sud (coasta
chiliană) sunt denumite matorral şi au în compunere, pe lângă arbuşti
şi arbori scunzi, diferite specii de cactuşi şi palmieri (palmierul de vin
chilian ş.a.), iar cele din extremitatea sudică a Africii sunt cunoscute
sub numele de fynbos şi se evidenţiază printr-o mare bogăţie floristică
(arborele de argint, măslinul sălbatic, numeroase specii de muşcată,
specii din genul Erica şi Protea ş.a.).
Şi în sud-estul Australiei sunt păduri sclerofile (Open forest) şi
tufişuri (scrub) de tip mediteranean. Pădurile sunt dominate de
eucalipţi, la care se adaugă şi alte specii precum arborele kari-kari, cu
trunchiul înalt şi drept, ce se ramifică la 50 m deasupra solului. Aceste
păduri australe mezoterme sunt populate cu canguri (roşu şi nocturn
vegetarian), ornitorinci, echidne, papagali, nectăriţe, şerpi-covor,
varani (dragonul bărbos) ş.a. [E. Rusu, 1999, p. 50, 57; Cristina Muică, M.
Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 256].
Pădurile subtropicale umede sunt caracteristice climatului
subtropical cu ploi de vară din estul Asiei, Peninsula Florida etc.
În pădurile din estul Asiei se remarcă: arborele de camfor,
palmierul, castanul chinezesc, arborele de ceai, magnoliile, cameliile şi
bambusul. Aceste păduri oferă condiţii de viaţă ursului panda (în
munţii din sudul Chinei), maimuţelor, pangolinului chinezesc etc.
Pe coastele sud-estice ale Americii de Nord, inclusiv în Peninsula
Florida, pădurile subtropicale umede au în compunere specii de stejar,
pin (pinul de tămâie), chiparos (chiparosul de baltă ş.a.), platan
(platanul american), palmier, magnolie ş.a.
Pădurile subtropicale din
America de Sud conţin Ilex
paraguayensis, Araucaria angustifolia
şi fag austral, iar cele de pe coasta
estică a Australiei sunt păduri
luxuriante de jarrah şi păduri de karri,
frecvent cu eucalipţi [Cristina Muică,
Pădure de karri
44
Deşerturile şi semideşerturile subtropicale se întrepătrund cu
deşerturile tropicale. Acestea sunt mai bine evidenţiate în America de
Nord (sud-estul Statelor Unite ale Americii şi nord-vestul Mexicului,
inclusiv cea mai mare parte a Peninsulei California) şi în nordul
Peninsulei Arabia1.
În compoziţia vegetaţiei semideşerturilor şi deşerturilor
subtropicale din America de Nord, se evidenţiază cactuşii (cactusul
uriaş saguaro, cactuşii pitici ş.a.) şi unele specii de Agave şi de Yucca
[Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 128].
Solurile
Vegetaţia subtropicală s-a dezvoltat pe soluri roşii
mediteraneene (terra rossa), pe soluri brune mediteraneene şi pe soluri
castanii (de pădurile sclerofile). Solurile terra rossa s-au format pe
calcare şi, deseori, sunt puternic erodate. Aceste soluri de tip terra
rossa cuprind: un strat de litieră, un orizont negricios cu humus şi un
orizont roşu, gros de 1-2 m şi plastic. În cazul solurilor erodate,
orizonturile superioare lipsesc, fiind scos la suprafaţă orizontul roşu. În
unele situaţii, solul a fost eliminat complet, rocile parentale calcaroase
apărând la zi. Pe aceste roci s-au format „deşerturi de piatră”, în
Peninsula Peloponez, în Peninsula Balcanică (Grecia, Croaţia), în sudul
Peninsulei Italice etc. [R. Călinescu, Alexandra Bunescu, Maia Nardin
Pătroiescu, 1972, p. 224; I. Marin, M. Marin, 2001, p. 109; Gica Pehoiu, Cristina
Muică, Mihaela Sencovici, 2006, p. 113].
În regiunile subtropicale din Australia predomină cambisolurile,
luvisolurile şi feralsolurile, iar în cele din sud-estul Asiei, solurile roşii,
galbene şi feralsolurile [P. Coteţ, 1967, p. 191; E. Rusu, 1999, p. 63].
1 În majoritatea lucrărilor de specialitate, deşerturile şi semideşerturile subtropicale

sunt incluse în categoria deşerturilor şi semideşerturilor tropicale.
45
MEDIUL PĂDURILOR DE FOIOASE
CU FRUNZE CĂZĂTOARE
Cunoscut şi cu numele de mediul pădurilor nemorale, mediul
pădurilor de foioase cu frunze căzătoare ocupă areale întinse în
Europa Centrală şi de Vest, în estul şi vestul Americii de Nord (la sud de
Marile Lacuri, Munţii Coastei etc.) şi în estul Asiei (nord-estul Chinei, cea
mai mare parte a Japoniei etc.), între aproximativ 35 şi 60o latitudine
nordică. În Emisfera Sudică, singurul areal mai întins este în partea
sudică a statului Chile [O. Mândruţ, 2008, p. 9; Viorela Anastasiu, O. Ioniţă,
D. Dumitru, 2017, p. 9].

Relieful mediului pădurilor de foioase cu frunze căzătoare
(nemorale) este foarte diferit ca vârstă, structură şi tectonică şi este
compus din unităţi precambriene, caledoniene, hercinice şi alpine
[I. Marin, M. Marin, 2001, p. 46]. Se evidenţiază: Câmpia Aquitaniei,
Câmpia Loirei, Câmpia Germano-Poloneză, sectoare din Câmpia
Europei de Est, Marea Câmpie Chineză, Masivul Central Francez,
Podişul Brabant, Podişul Molopolska, Podişul Ohio, Munţii Alpi, Munţii
Carpaţi, Munţii Coreei, Munţii Appalachi, insulele Irlanda, Marea
Britanie, Honshū, areale din Noua Zeelandă ş.a.
Câmpia Aquitaniei (sau Bazinul Aquitaniei) este situată în Europa
de Vest (Franţa) şi are origine fluvio-maritimă. Altitudinea sa coboară
sub 200 m şi are aspect unitar. Zona litorală la Golful Biscaya (Oceanul
Atlantic) este presărată cu dune de origine continentală şi maritimă,
cu înălţimi de până la 40 m [I. Marin, M. Marin, 2001, p. 46].
Câmpia Germano-Poloneză (sau Nord-Europeană) este situată
în nordul celor două state – Germania şi Polonia –, la sud de Marea
Nordului şi Marea Baltică. Este o câmpia fluvio-glaciară, larg vălurită,
acoperită în mare parte cu loess. În cadrul ei se disting mai multe fâşii
longitudinale, orientate vest–est. În regiunea mai înaltă sudică se
disting acumulări vechi morenaice, iar în extremitatea nordică
predomină relieful litoral, cu golfuri (Lübeck, Gdansk), estuare (Weser-
46
ului, Elbei), delte (Oderului, Vistulei) etc. [I. Ianoş, Gh. Iacob, 1989, p. 122,
123, 210, 211].
Marea Câmpie Chineză ocupă estul Asiei şi are deschidere la
Marea Galbenă şi la Marea Chinei de Est. În cadrul său se disting două
sectoare: Câmpia Huang He, la nord, cu un pronunţat caracter
tectonic, în care divaghează fluviul Huang He, şi Câmpia Yangtze, cu
aspect neted, ce face trecerea la regiunea colinară şi muntoasă din
sud [P. Coteţ, 1967, p. 315, 318].
Podişul Malopolska se întinde între Munţii Sudeţi, la vest, Vistula, la
sud şi est. Este constituit dintr-un masiv hercinic, Lysagóri, înalt de cca
600 m, şi o întinsă cuvertură sedimentară cretacică, triasică şi jurasică.
Pe depozitele sedimentare s-au dezvoltat cueste, cu fronturile dispuse
spre nord şi est [I. Mărculeţ, Cătălina Mărculeţ, Aurora Popa-Tutoveanu,
2009, p. 32].
Masivul Central Francez, unitate înaltă a zonei hercinice (datorită
conurilor vulcanice care o domină), este înconjurat de depresiuni şi
câmpii: Depresiunea Rhône-Saône, în est, Câmpia Languedoc, în sud,
Bazinul Aquitaniei, în vest şi Bazinul Parisului, în nord. Este o unitate
masivă, asimetrică – cu versantul estic abrupt şi cu cel vestic prelung –
constituită din formaţiuni cristaline, intens cutate şi faliate, străpunse de
mase vulcanice. În partea centrală, de-a lungul unor falii s-au format
stratovulcani, activi în Pleistocen – Mont Doré (1.886 m în Vârful Puy de
Sancy), Cantal (1.856 m) etc. –, iar în sud şi sud-vest cristalinul este
acoperit de o cuvertură sedimentară mezozoică, din calcare, pe care
s-au format doline, lapiezuri, chei, grohotişuri etc. [I. Mărculeţ, Cătălina
Mărculeţ, Aurora Popa-Tutoveanu, 2009, p. 32].
Podişul Ohio este situat în America de Nord – de-a lungul râului
omonim – şi are altitudini de cca 300 m. Este o peneplenă dezvoltată
pe un sedimentar paleozoic (calcare carbonifere), cu numeroase
procese şi forme de relief carstic: platouri, chei, peşteri (Peştera
Mamutului1) ş.a. [I. Marin, 1995, p. 166].
Munţii Alpi, cel mai grandios lanţ motan din Europa, se
desfăşoară între Marea Ligurică şi Valea Dunării, lungimea sa variind
1Peştera Mamutului (Mammoth Cave System) – dezvoltată pe minim cinci niveluri –

este cel mai mare complex de peşteri de pe glob (627,6 km lungime, 591 km după
alte surse). În anul 1941, o parte din peşteră a intrat în cadrul Parcului Naţional
Peştera Mamutului (din 1990 numită Rezervație a Biosferei).
47
între 1.250 km, la exterior, şi 750 km, la interior. Înălţaţi de cutările
orogenezei care îi poartă numele, Alpii, sub raport petrografic şi
structural, prezintă o simetrie pronunţată: în partea centrală se află
zona cristalină (şisturi cristaline, granite etc.), pe flancuri sunt două zone
sedimentare – externă, care începe pe litoralul Mării Ligurice şi se
termină la Valea Dunării, şi internă, de la Lacul Maggiore, până în
Depresiunea Panonică şi Alpii Dinarici. Altitudinea maximă este de
4.807 m, în Vârful Mont Blanc, iar masivitatea unităţii este dată de lipsa
unor întinse depresiuni intramontane şi de numărul redus al văilor
transversale cu caracter parţial. Însă, sunt destul de numeroase văile
longitudinale care separă culmile montane. Sub raport morfostructural,
linia transversală Rin-Como separă Munţii Alpi în două subdiviziuni: Alpii
Orientali, cu altitudini ceva mai reduse şi mult mai simetrici din punct
de vedere morfostructural, şi Alpii Occidentali, cu cele mai mari
înălţimi, mai complexe cute de şariaj şi mai mulţi gheţari. [I. Mărculeţ,
Cătălina Mărculeţ, Aurora Popa-Tutoveanu, 2009, p. 33].
Munţii Appalachi ocupă estul Americii de Nord şi aparţin cutărilor
caledoniene, în nord, şi hercinice, în sud. În ansamblu, sunt intens
peneplenizaţi şi fragmentaţi, rar depăşind 2.000 m. Partea nordică este
puternic fracturată şi compartimentată, partea centrală prezintă urme
ale glaciaţiunii pleistocene, iar partea sudică evidenţiază suprafeţe
de nivelare bine exprimate [I. Marin, 1995, p. 164; I. Marin, M. Marin,
N. Mocanu, 1999, p. 62, 65, 69].
Mediul pădurilor de foioase cu frunze căzătoare se dezvoltă în
cadrul climatelor: temperat-oceanic, temperat de tranziţie şi temperat-
musonic.
Climatul temperat-oceanic este localizat pe faţadele vestice ale
continentelor, aproximativ între 40 şi 65o latitudine nordică şi sudică, în
aria de acţiune a vânturilor de vest: în Europa ocupă un vast areal
cuprins între partea nordică a Peninsulei Iberice, Europa Centrală,
vestul Peninsulei Scandinavia şi sudul Insulei Islanda; în America de
Nord se prezintă ca o fâşie de coastă îngustă, între California şi sud-
vestul Peninsulei Alaska; în America de Sud, în zona litorală chiliană,
între 40o latitudine sudică şi Arhipelagul ţara de Foc; în Insulele
Tasmania şi Noua Zeelandă [Constanţa Trufaş (coord. şt.), 1999, p. 54].
48
Particularitatea acestui tip de climat este dată de iernile blânde
şi ploioase şi de verile relativ răcoroase. Temperaturile medii anuale
oscilează între 7 şi 13oC. În luna cea mai caldă, valorile termice medii
sunt cuprinse între 15 şi 20oC, iar în luna cea mai rece, între 4 şi 10oC.
Ca urmare, amplitudinile termice medii lunare sunt mai mici de 15oC.
Precipitaţiile medii anuale înregistrează cantităţi de 700-2.500 mm. În
majoritatea regiunilor, precipitaţiile sunt mai abundente iarna, iar
ninsori se pot produce în câteva zile pe an [S. Ciulache, 1985, p. 407-409;
Ecaterina Bordei-Ion, Gabriela Taulescu, 2008, p. 138].
Climatul temperat de tranziţie se desfăşoară numai în Emisfera
Nordică şi face trecerea de la climatul temperat-oceanic, la climatele
temperat-continental şi temperat-rece. Ocupă, în special, Europa
Centrală, la est de valea Elbei, şi estul Americii de Nord (nord-estul
Statelor Unite ale Americii şi sud-estul Canadei).
Dominat de influenţa vânturilor de vest, acest tip de climat se
caracterizează prin temperaturi medii de 7-10oC şi prin valori ale
cantităţilor de precipitaţii medii de 500-1.000 mm/an. Precipitaţiile
înregistrează valori mai mari în semestrul cald şi scad cantitativ pe
măsura creşterii distanţei faţă de ocean.
Climatul temperat-musonic
(sau temperat-umed) ocupă un
areal mai întins în estul Asiei
(nordul Peninsulei Coreea, nordul
Japoniei, nord-estul Chinei şi sud-
estul Federaţiei Ruse) şi este
determinat de circulaţia musonică
şi de slaba acţiune perturbatoare
a ciclonilor.
Vladivostok (Federaţia Rusă, Asia) –

climat temperat-musonic
49
Jilin (China, Asia) – Fukushima (Japonia, Asia) –
climat temperat-musonic climat temperat-musonic
Temperaturile medii anuale în climatul temperat-umed sunt de

4-10oC. Precipitaţiile, cu valori medii anuale de 500-1.000 mm,
înregistrează cele mai mari valori în intervalul iulie-septembrie, datorită
musonului dinspre Oceanul Pacific [S. Ciulache, 1985, p. 413-414].
Hidrografia
Mediul pădurii nemorale este destul de bogat în ape curgătoare
şi ocupă vaste porţiuni din bazinele hidrografice ale râurilor şi fluviilor:
Garonne, Loire, Sena, Tamisa, Rin, Weser, Elba, Oder, Vistula ş.a. – în
Europa; Huang He, Liao He, Yalu Jiang (Amnok), Amur, Tone ş.a. – în
Asia; Hudson, Delaware, Mississippi, Columbia ş.a. – în America de
Nord.
Garonne, izvorăşte din Munţii Pirinei, drenează de la sud-est la
nord-vest Câmpia Aquitaniei şi se varsă printr-un estuar (Gironde) în
Golful Biscaya (Oceanul Atlantic). Regimul de scurgere este influenţat
de parcursul prin climatul temperat-oceanic, de topirea zăpezii în
Munţii Pirinei, dar şi de afluenţii cu regim mediteranean (subtropical).
Astfel, în intervalul martie-iunie se înregistrează creşteri ale debitului, iar
în august-septembrie, scăderi [P. Gâştescu, 1990, p. 95].
Fluviul Loire izvorăşte din Masivul Central Francez şi se varsă în
Oceanul Atlantic, printr-un estuar. Regimul de scurgere se
caracterizează prin ape mari de iarnă, cu cel mai mare volum al
50
scurgerii în luna februarie, şi ape mici în intervalul iulie-septembrie.
Volumul mic de apă de la finalul verii şi începutul toamnei este cauzat
de cantităţile reduse de precipitaţii şi de evapotranspiraţia ridicată
[I. Zăvoianu, 1999, p. 306].
Fluviul Tamisa, cea mai importantă apă curgătoare din
Arhipelagul Britanic, izvorăşte din Dealurile Cotswolds şi după un
parcurs de cca 340 km, în cea mai mare parte prin Câmpia Londrei, se
varsă în Golful Tamisei, din Marea Nordului, printr-un estuar. Regimul său
de scurgere este tipic pentru climatul-temperat, cu ape mari de iarnă
[P. Gâştescu, 1990, p. 210; O. Mândruţ, 2008, p. 32].
Huang He („Fluviul Galben”), al doilea fluviu ca mărime din Asia,
după Chang Jiang, izvorăşte din Podişul Tibet şi se varsă în Golful Bo Hai
(Marea Galbenă), printr-o deltă1. Regimul său de scurgere este
influenţat de topirea zăpezii, în cursul superior, şi de precipitaţii, în
sectorul mijlociu şi inferior. Apele mari se produc în iulie-august, când
debitul poate atinge 22.000 m3/s. Huang He este fluviul de pe glob ce
transportă cea mai mare cantitate de aluviuni: 1,1 mil. t/an (17% din
aluviunile transportate de apele curgătoare ale Terrei) [P. Gâştescu,
1990, p. 102-104].
Mississippi izvorăşte din Lacul Itasca (Minnesota), străbate Podişul
Missouri şi Câmpia Mississippi şi se varsă printr-o deltă în Golful Mexic.
Din regiunea mediului pădurilor de foioase cu frunze căzătoare
primeşte ca afluenţi principali râurile Ohio şi Tennessee. Amenajarea
fluviului de mai multe ori a fost făcută în scopul prevenirii inundaţiilor,
pentru realizarea unei căi de transport şi pentru producerea energiei
electrice. Regimul de scurgere se caracterizează prin ape mari în
timpul iernii şi viituri la sfârşitul iernii [I. Mărculeţ (coord.), 2014, p. 33].
În nordul mediului pădurii de foioase cu frunze căzătoare, la
contactul cu pădurile mixte (foioase şi conifere), se află Marile Lacuri 2 –
1 Delta fluviului Huang He este delta cu cea mai rapidă avansare din lume (circa 200
m pe an). Evoluţia spectaculoasă a sa este cauzată de cantitatea mare de aluviuni
transportată de fluviul (34-50 kg/m3).
2 Complexul lacustru al Marilor Lacuri este alcătuit din cinci lacuri glaciar-tectonice:
Superior, Michigan, Huron, Erie şi Ontario. Formarea lacurilor datează din timpul
ultimei ere glaciare, când toată Canada şi nordul Statelor Unite ale Americii au fost
acoperite de stratul de gheaţă Laurentide. După topirea acestuia, în scoarţa s-au
format spaţii goale care s-au umplut de apă, rezultând complexul Marilor Lacuri
[I. Mărculeţ (coord.), 2014, p. 47].
51
cel mai mare complex lacustru de pe glob (245.000 km2) –, iar în Insula
Honshū se găseşte Biwa, cel mai întins lac (690 km 2) din Arhipelagul
Japonez. Biwa are origine tectonică şi atinge adâncimea maximă de
96 m [P. Gâştescu, 2006, p. 142].
Pădurile nemorale se caracterizează prin căderea frunzelor
toamna, când temperatura aerului începe să oscileze în jurul valorii de
0oC.
Zona nemorală este bine
evidenţiată în Europa Vestică1 şi
Centrală. Spre estul
continentului, se prezintă ca o
fâşie ce se pierde treptat, pe
măsură ce din sud se extinde
silvostepa şi stepa, iar din nord,
pădurea de conifere [Gica
Pehoiu, Cristina Muică, Mihaela
Pădure de foioase
În pădurile de foioase cu frunze căzătoare din Europa se
evidenţiază: unul sau două straturi de arbori, un strat de arbuşti şi arbori
tineri (subarboret) şi un strat de ierburi şi/sau muşchi [Cristina Muică, S.
Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 221]. Principalele specii de copaci
sunt: stejarul, gorunul, fagul, cărpiniţa, teiul, ulmul, arţarul, frasinul,
jugastrul, mărul pădureţ şi cireşul păsăresc. Repartiţia acestora este
influenţată de condiţiile topoclimatice şi de caracteristicile solului. Spre
exemplu, în nordul zonei se evidenţiază pădurile de fag, iar în sud,
pădurile de gorun şi de stejar. Subarboretul este compus din sânger,
lemn câinesc, alun, păducel, soc ş.a. Stratul de ierburi este compus din
plante vernale, între care se întâlnesc: ghiocelul, floarea paştelui,
untişorul, brebeneii şi viorelele.
Fauna pădurii nemorale europene este legată de ritmicităţile
sezoniere, unele specii de păsări migrând, alte specii (mamifere mici,
1 În vestul Europei, pe solurile sărace în humus şi acide, este prezentă vegetaţia de tip
landă. Aceasta este alcătuită din formaţiuni de arbuşti şi subarbuşti, ce au rezultat în

urma unor acţiuni de despădurire încă din perioada preistorică [Cristina Muică, S.
Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 231].
52
reptile, amfibieni) intrând în hibernare. Printre speciile tipice acestui tip
de mediu se află: cerbul, căpriorul, mistreţul, lupul, jderul, viezurele,
pârşii (de alun, de stejar, cu coada stufoasă), vulpea, pisica sălbatică,
ciocănitoarea, sturzul, mierla, porumbelul de scorbură, cucul huhurezul
şi de pădure.
Pădurea de foioase cu frunze căzătoare din estul Asiei (Asia
Orientală) este alcătuită din stejari (stejar daimyo), tei, frasini, arţari,
nuci (nucul de Manciuria), salcâmi japonezi (sofora), magnolii etc.
Fauna, o întrepătrundere a speciilor holarctice şi indo-malaeze, este
reprezentată de tigru siberian, leopard de Amur, urs negru himalayan,
jder harza, cerb pătat, arici de Amur, rată mandarin, cocor manciurian
ş.a. [Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 108-109].
Pe continentul Nord-American, pădurile nemorale ocupă
porţiuni întinse în estul Statelor Unite ale Americii. În nord, acestea intră
în contact cu pădurea de conifere, rezultând păduri de amestec, în
regiunea Marilor Lacuri, în vest sunt mărginite de prerii, iar în sud, de
pădurile subtropicale umede.
Pădurile de foioase din America de Nord au în alcătuire specii
precum: fagul american, castanul-american, stejarul alb, stejarul roşu
american, arţarul roşu, arţarul de zahăr, frasinul, arborele hickory,
platanul american, arborele lalea, cenuşarul ş.a. şi asigură adăpost şi
hrană: cerbului canadian, cerbului de Virginia, ursului baribal, râsului
roşu, ratonului, vizonului, porcului spinos, arboricol, marmotei de
pădure, veveriţei cenuşii, veveriţei de pământ, castorului american,
opposumului, şarpelui cu clopoţei1 etc. [R. Călinescu, Alexandra Bunescu,
Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 317-318; Cristina Muică, M. Buza, Mihaela
Sencovici, 2009, p. 227-228].
În insula sudică a Noii Zeelande se găsesc făgete
(Nothofagus/fag austral) şi pâlcuri de Podocarpus şi Araucaria, iar
fauna este compusă din foci, lei de mare, elefanţi de mare, pinguini
ş.a. [E. Rusu, 1999, p. 101; H.C. Matei, S. Neguţ, I. Nicolae, Corina Radu, 2002,
p. 101].
Pădurea temperată din Tasmania, ocupă, în special, regiunile
mai înalte ale insulei şi este formată din specii precum fagul austral şi
1În pădurile de foioase din estul SUA trăieşte specia Crotalus horridum. Acest şarpe
cu clopoţei poate depăşi lungimea de 1,5 m şi produce o cantitate mare de venin
[Cristina Muică, Ileana Muică, 2011, p. 114].
53
unele conifere endemice. Aici trăiesc: lupul marsupial, vulpea
marsupială, diavolul de Tasmania, pisica de Tasmania, vombatul ş.a.
[E. Rusu, 1999, p. 58; Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 110].
Urs baribal Vombat
Pădurile de amestec reprezintă o fâşie de formaţiuni mixte situată între

zona pădurilor de conifere, la sud, şi zona pădurilor de conifere, la nord. În
Europa, aceste formaţiuni sunt alcătuite din: fag, stejar, mesteacăn, arţar,
carpen, pin, molid etc.; în Asia, din: stejar oriental, castan, mălin, liliac de
Amur, frasin, fag, plop, arbore de catifea etc.; iar în America de Nord, la sud
de Marile Lacuri, din: stejar alb, arţar roşu, scoruş, molid roşu, brad de balsam
etc. [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 220].
Solurile
În mediul pădurilor de foioase nemorale, există un echilibru între
cantitatea de materie organică ajunsă pe sol – bogată în lignine,
taninuri şi ceruri – şi procesele lente de descompunere şi de humificare-
mineralizare, realizate de actinobacterii, bacterii şi ciuperci. Ca
urmare, se formează, în principal, un humus acid, forestier, prezent în
solurile brune (sau brune forestiere), în solurile levigate şi în solurile
podzolite (ultimele evoluate într-un climat mai continental). Aceste
soluri din pădurile de foioase cu frunze căzătoare, au, sub literă,
orizonturile A şi B puţin diferenţiate [I. Marin, M. Marin, 2001, p. 52; Gica
Pehoiu, Cristina Muică, Mihaela Sencovici, 2006, p. 116].
54
MEDIUL STEPELOR
Mediul stepelor cuprinde ţinuturile cu vegetaţie xerofilă din
zonele temperate. Aceste ţinuturi sunt mai răspândite în sud-estul
Europei, în Asia Centrală, în partea centrală a Americii de Nord şi în
regiunea sud-estică a Americii de Sud, la latitudini cuprinse între cca 35
şi 55o [M. Peahă (coord. şt.), 1992, p. 28; N. Ilinca, N. Lazăr, A. Nedelcu, 2002,
p. 61].

Relieful caracteristic mediului stepelor este constituit din câmpii şi
podişuri joase: Câmpia Panonică, Câmpiei Română, Câmpia Pontică,
Câmpia Niprului, Câmpia Precaspică, Podişul Dobrogei, Podişul Doneţk
ş.a., în Europa; Câmpia Siberiei de Vest (extremitatea sudică), Podişul
Cazah, Podişul Mongoliei ş.a., în Asia; Podişul Preriilor, în America de
Nord; Câmpia La Plata şi Podişul Patagoniei (sectorul nord-estic), în
America de Sud.
Câmpia Panonică, încadrată de sisteme montane aparţinând
orogenezei alpine (Alpi, Carpaţi şi Alpii Dinarici), are un fundament
scufundat, constituit din blocuri cristaline faliate căzute în trepte. Este
drenată Dunăre şi de afluenţii acesteia: Tisa, Sava, Drava etc. Relieful
nu este unitar, în cadrul lui distingându-se compartimente mai
coborâte – Câmpia Tisei (cu altitudini, în general, de sub 100 m şi cu
regiuni mlăştinoase) –, cu altitudini medii – Câmpia Cumaniei (între Tisa
şi Dunăre, cu altitudini uşor peste 100 m, cu dune şi lacuri sărate) – sau
mai înalte – Câmpia Balatonului (cu aspect deluros şi înălţimi cuprinse
între 150-300 m, excepţie făcând doar Munţii Mécsek, cu 682 m) şi
Câmpia dintre Drava şi Sava (cu aspect colinar şi munţi insulari)
[I. Mărculeţ, Cătălina Mărculeţ, Aurora Popa-Tutoveanu, 2009, p. 32].
Câmpia Pontică reprezintă regiunea joasă din nordul Mării
Negre, cuprinsă între nordul Deltei Dunării şi nordul Mării Azov. Este
situată într-o depresiune tectonică umplută cu depozite neogene
(calcare sarmaţiene şi ponţiene). Relieful are aspect neted, ce înclină
uşor spre sud. Pe suprafaţa sa, pe loess, apar numeroase
55
microdepresiuni de tasare (crovuri), în care se formează mici lacuri
temporare. Câmpia Pontică este străbătută de Nistru, Bugul de Sud şi
Nipru, care formează la vărsare limanuri [P. Coteţ, 1967, p. 162].
Câmpia Nistrului, situată între Podişul Volâno-Podolic şi Podişul
Central Rus, are fundamentul precambrian, acoperit cu depozite
paleozoice, mezozoice şi neozoice. Are altitudini reduse (100-150 m) şi
este acoperită cu depozite glaciare şi fluvio-glaciare [I. Marin, 1999, p. 92].
Câmpia Precaspică este o vastă regiune joasă în nordul Mării
Caspice, în mare parte cu înălţimi cuprinse între 0 şi 60 cm. La ţărmul
mării, altitudinea coboară până la minus 28 m. Relieful impresionează
prin netezime şi uniformitate. Se evidenţiază dunele de tip barcană, cu
înălţimi de 5-15 m. Câmpia este străbătută de la nord la sud de Volga
şi Ural, care formează la vărsare delte [P. Coteţ, 1967, p. 163-164].
Câmpia La Plata, formată pe un fundament cristalin ce aparţine
scutului brazilian scufundat, acoperit în partea superioară cu
sedimente neogene şi cuaternare, este mai fragmentat la periferie şi
mai neted în interior, în partea drenată de fluviul Parana [M. Peahă
(coord. şt.), 1992, p. 136; I. Marin, 1995, p. 183].
Podişul Mongoliei, situat în limitele unor structuri sinice vechi, se
evidenţiază prin prezenţa inselbergurilor, dunelor şi văilor seci [I. Marin,
M. Marin, 2001, p. 87].
Podişul Preriilor reprezintă o întinsă regiune piemontană situată în
estul Munţilor Stâncoşi, alcătuită din argile gipsifere, marne, gresii,
conglomerate etc. În cadrul său este bine răspândit relieful structural,
în care se evidenţiază platourile structurale, cuestele şi depresiunile.
Altitudinile sale cresc spre vest şi scad treptat care est şi nord. Este
drenat nord-vest–sud-est de Missouri şi Arkansas, afluenţi ai fluviului
Mississippi [I. Marin, M. Marin, N. Mocanu, 1999, p. 58-59].
Prezenţa stepelor este condiţionată în bună măsura de climatul
temperat-continental. În Europa, Asia şi America de Nord se
deosebeşte de climatul de tranziţie prin excesivitatea mai accentuată.
Climatul temperat-continental este dominat aproape tot timpul
anului de aerul polar (temperat) continental, ca urmare a extinderii
uscaturilor continentale. Temperaturile medii anuale variază între 5 şi
10oC, iar amplitudinile termice medii lunare depăşesc 20oC (verile sunt
56
mai călduroase şi iernile mai geroase). Precipitaţiile atmosferice sunt
relativ scăzute, 350-700 mm/an, pe alocuri putând depăşi 800 mm/an
sau coborî la 300 mm/an. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii cad în
sezonul cald, adesea sub formă de averse însoţite de vijelii şi
descărcări electrice. Iarna sunt frecvente ninsorile şi stratul de zăpadă
se poate menţine o perioadă mai îndelungată. Vânturile din timpul iernii
suflă în special din interiorul continentelor spre exteriorul acestora şi
spulberă zăpada [S. Ciulache, 1985, p. 411-412; V. Parashiv, 2019, p. 51].
Galaţi (Europa) – Harkov (Europa) –

climat temperat-continental climat temperat-continental
Lincoln (Nebraska, America de Nord – Rosario (America de Sud) –

climat temperat-continental climat temperat-continental (la
contactul cu climatul subtropical)
57
Hidrografia
Mediul stepelor este drenat de mari ape curgătoare care, prin
lungimile cursurilor şi prin suprafeţele bazinelor hidrografice, depăşesc
limitele naturale ale acestui tip de mediu: Dunărea, Nistru, Bugul de
Sud, Nipru, Don, Volga, Ural, Missouri, Arkansas, Parana ş.a.
Dunărea, al doilea fluviu ca mărime din Europa, izvorăşte din
Munţii Pădurea Neagră, de la cca 1.000 m altitudine. Are direcţia
generală de curgere de la vest la est şi, după un parcurs de 2.860 km,
se varsă în Marea Neagră, printr-o deltă. Cursul fluviului se împarte în
trei sectoare principale: cursul superior (Dunărea alpină), între izvoare şi
Poarta Devin (1.060 km), cursul mijlociu (Dunărea panonică), între
Poarta Devin şi Baziaş (725 km) şi cursul inferior (Dunărea pontică), între
Baziaş şi gurile de vărsare (1.075 km). La Ceatal Izmail, înainte de
formarea deltei, debit mediu al fluviului este de 6.480 m3/s [P. Gâştescu,
1990, p. 78-83].
Volga străbate Câmpia Europei de Est şi este cel mai mare fluviu
de pe continent: cca 3.600 km lungime şi 1.360.000 km 2 suprafaţa
bazinului hidrografic. Primeşte ca afluenţi numeroşi afluenţi, printre
care: Oka, Kama, Sura, Sviyaga, Vetluga, Ilet, Sok şi Samara. Regimul
de scurgere al fluviului reflectă caracteristicile climatului temperat-
continental: ape mici de primăvară-vară (aprilie-iunie) şi ape mici de
vară-iarnă. Primăvara, ca urmare a topirii zăpezilor, se produc viituri şi
inundaţii. Regimuri de scurgere asemănătoare Volgăi au şi fluviile Don,
Ural şi, într-o oarecare măsură, Mississippi [P. Gâştescu, 1990, p. 20,
231-232; I. Zăvoianu, 1999, p. 310].
Missouri este cel mai mare afluent al fluviului Mississippi:
aproximativ 4.320 km lungime şi 1.370.000 km 2 suprafaţa bazinului
hidrografic. Râul are debitul mediu anual de 2.250 m 3/s. Primăvara,
datorită topirii zăpezilor şi intensificării precipitaţiilor, nivelul apei creşte
cu 8-12 m, iar debitul ajunge la cca 19.000 m 3/s. Vara, din cauza
lipsei precipitaţiilor, debitul scade la 150-170 m 3/s [P. Gâştescu, 1990,
p. 144-145].
În nord-vestul Câmpiei Panonice se află Balaton, unul dintre cele
mai întinse lacuri din Europa (cca 590 km2). Este de origine tectonică şi
are adâncimea maximă de 11 m. Cuveta sa este împărţită în două
compartimente de către Peninsula Tihany. Uneori, iarna, datorită
58
temperaturilor scăzute, apa îngheaţă şi formează un pod de gheaţă
cu grosimi de până la 75 cm. Din cauza gerului, gheaţa se contractă şi
se crapă cu zgomote puternice (bubuitul Balatonului) [P. Gâştescu,
2006, p. 137-138].
Principalul factor în apariţia formaţiunilor din zonele temperate îl
reprezintă climatul temperat-continental, caracterizat prin creşterea
amplitudinilor termice între vară şi iarnă şi prin reducerea treptată a
cantităţilor de precipitaţii, astfel verile devenind destul de aride.
În legătură cu utilizarea generică a termenului de stepă, pentru
vegetaţia xerofilă din zonele temperate, sunt mai multe opinii, asupra
cărora nu insistăm. Folosim, în continuare, denumirile: silvostepă şi
stepă, pentru formaţiunile vegetale din Eurasia, prerie, pentru cele din
America de Nord, şi pampas, pentru cele din America de Sud.
Silvostepa face trecerea de la pădurile de foioase la stepa
propriu-zisă şi reprezentă un mozaic de păduri de foioase şi de
pratostepe1 (ierburi cu înălţimi de peste un metru). Este prezentă, pe
suprafeţe din ce în ce mai reduse, în: Câmpia Panonică, Câmpia
Română, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Republica Moldova,
Ucraina şi Federaţia Rusă. Silvostepa tipică este compusă dintr-o
alternanţă de ierburi cu păduri mezofile de stejar şi gorun. Silvostepa
din sudul României este uşor diferită, având caractere de tranziţie spre
vegetaţia mediteraneană. Astfel, în mod natural se impun pâlcurile de
stejari subxerofili-terofili: stejarul pufos, stejarul brumăriu, cerul ş.a.
[Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 111].
Stepa eurasiatică ia locul pădurilor de foioase în partea sud-
estică a Europei şi în cea central-vestică a Asiei, între 35 şi 50o latitudine
nordică. Totuşi, în Asia stepa se continuă spre est, sub forma unei fâşii
greu de delimitat, la contactul cu semideşertul temperat, prin sudul
Siberiei şi Mongolia de est.
Stepa este o formaţiune ierboasă în care predomină gramineele
xerofile hemicriptofile, cu rădăcini dense ce realizează o înţelenire
1Denumirea de pratostepă provine de la termenul latin pratum, care înseamnă

pajişte.
59
puternică. Speciile lemnoase din formaţiune sunt reprezentate doar de
pâlcurile rare sau de exemplare izolate de arbuşti.
În Câmpia Panonică, situată în Europa Centrală, stepa prezintă
un aspect insular şi este numită pustă.
În cadrul stepei eurasiatice, datorită diferenţelor floristice şi
faunistice se pot delimita două sectoare diferite: stepele euro-kazahe şi
stepele transbaikalice-mongole. Primele, stepele euro-kazahe, ocupă
sud-estul Europei şi Asia Centrală, până la Lacul Balhaş. În componenţa
floristică predomină gramineele xerofile, la care se adaugă unele
dicotiledonate perene ş.a.: colilia, năgara, păiuşurile stepice, pelinul
de stepă, păpădia de stepă, lucerna, măzărichea, sparceta, laptele
cucului de stepă, bujorul de stepă, ruscuţa de primăvară, ceapa ciorii,
scaiul vânăt ş.a. Principalii arbuşti sunt: porumbarul, măceşul, vişinul
pitic şi migdalul pitic [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006,
p. 236-237].
Fauna stepelor euro-kazahe cuprinde, în general, animale mici:
popândăi (popândăul comun, popândăul pătat, popândăul roşcat),
hârciog comun, orbete, iepure de câmp, nevăstuică, dihor de stepă,
şoarece de câmp, dropie, spârcaci, ciocârlii (ciocârlie de Bărăgan,
ciocârlie de stol), prepeliţă, potârniche, erete alb ş.a. Dintre animalele
mai mari se evidenţiază: antilopa saiga, calul sălbatic (tarpan-ul), lupul,
vulpea etc.
În stepele transbaikalice-mongole fauna este diferită de cea
euro-kazahă, având trăsături comune cu cea din deşerturile Asiei
Centrale. Se evidenţiază: antilopa geren, colunul, ariciul dauric,
iepurele tolai, popândăul dauric, marmota mongolă, şoarecele săritor
mongolic şi ciocârlia mongolică [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela
Preriile ocupă partea centrală a Americii de Nord, între 32 şi 55o
latitudine nordică. Insular, pe areale mai mici apar şi în alte regiuni
nord-americane, cum este California. În nordul şi estul Statele Unite ale
Americii, unde umiditatea este mai ridicată, gramineele ating înălţimi
mai mari (peste 1,5 m) şi formează aşa-numitele prerii cu ierburi înalte.
Acestea au în compunere specii precum Andropogon gerardii, Stipa
comata, Sorghastrum nutans şi Poa pratensis. Pe măsură ce ariditatea
60
creşte, apare o nouă
formaţiune, cea a preriei cu
ierburi scunde1 – iarba
bizonilor, iarba grama ş.a. –, a
căror rădăcini pătrund până
la peste un metru în sol. În
această formaţiune sunt
prezenţi cactuşi din genul
Peisaj de prerie
Opuntia şi unele specii de pelin
[R. Călinescu, Alexandra Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 221-222;
Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 114].
Fauna preriilor nord-americane cuprinde: bizonul, calul sălbatic,
două specii de măgar sălbatic, gazele, antilopa saiga, baibacul,
iepuraşul de vizuină, şoarecele săritor, hârciogul, popândăul, ariciul
urechiat, veveriţa de pământ, vulpea cosac, câinele de prerie (înrudit
cu marmota), coiotul, samsarul, şarpele cu clopoţei ş.a. [R. Călinescu,
Alexandra Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 222; Cristina Muică,
Pampasul2 este corespondentul preriilor nord-americane în
America de Sud. Se întinde pe cca 0,5 mil. km 2, între 32 şi 40o latitudine
sudică, în Câmpia La Plata (jumătatea sudică) şi în nord-estul Podişului
Patagoniei. În trecut era dominat de pajişti cu graminee numite
tussock, alcătuite din tufe sub formă de mănunchi ce atingeau înălţimi
de peste un metru, compuse din frunze vechi, în mijlocul cărora se înălţau
cele tinere. Însă, din
cauza valorii furajere
reduse, tussock-ul a fost
înlocuit, în mare parte,
cu ierburi europene.
Spre sud şi vest,
reducerea cantităţilor
de precipitaţii determină Tussock roşu
trecerea de la pampas
1 În unele lucrări sunt individualizate: preria cu graminee înalte, preria cu asociaţii de
amestec şi preria cu graminee scunde [I. Marin, M. Marin, N. Mocanu, 1999, p. 43].
2 Termenul pampa, cu sensul de câmpie (la plural pampas), a fost preluat de spanioli
din limba indienilor quechua.

61
la semideşert. Fauna cuprinde specii precum cerbul mic de pampas,
pisica de pampas, câinele lui Magellan, nutria, tatuu-ul, cucuveaua de
vizuină, o specie de nandu ş.a. [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela
Sencovici, 2006, p. 240-241; O. Mândruţ, 2008, p. 9].
Un peisaj asemănător pampasului este prezent şi în Noua
Zeelandă, în Insula de Sud. Pe teritoriile joase se află graminee scunde
de tip tussock, iar pe cele cu altitudini de peste 750 m, graminee înalte1
[Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 241].
Solurile
Mediul stepelor se evidenţiază prin prezenţa solurilor cu fertilitate
ridicată. În acest mediu, resturile plantelor sunt descompuse, în cea
mai mare parte, de bacterii. Datorită acestui fapt, se formează
cantităţi mari de humus coloidal, în care predomină acizii huminici, care
dau solului o culoare închisă (cu
formarea unui orizont A molic). În
regiunile mai aride (în stepele sudice),
se formează kastanioziomuri, iar în
cele mai umede, cernoziomuri. La
aceste soluri se formează un orizont
de acumulare a carbonatului de
calciu şi sunt prezente crotovine [Gica
Pehoiu, Cristina Muică, Mihaela Sencovici, Cernoziom
2006, p. 118].
În preriile nord-americane predomină solurile negre de prerie
(bazice) şi solurile brune (diferite de cele forestiere, ele nefiind altceva
decât soluri cernoziomice aflate în diferite stadii de degradare)
[R. Călinescu, Alexandra Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 221].
Azonal, din cauza acumulărilor de săruri şi nisipuri, în mediul
stepelor se întâlnesc soloneţuri, solonceacuri şi soluri nisipoase.
1 În Câmpia Canterbury, tufişurile şi ierburile cu graminee sunt denumite de localnici

stepe cu Poa şi Festuca [P. Coteţ, Lucia Băcanu, 1972, p. 149].
62
MEDIUL SEMIDEŞERTURILOR ŞI
DEŞERTURILOR TEMPERATE
Semideşerturile şi deşerturile temperate sunt situate între 35 şi 60o
latitudine nordică şi sudică şi ocupă areale mai extinse în Asia
Centrală, în vestul Americii de Nord şi în sud-vestul Americii de Sud (o
fâşie îngustă cuprinsă între pampas, la est, şi Munţii Anzi, la vest)
[C. Drugescu, 2003, p. 129; O. Mândruţ, 2008, p. 9].

Semideşerturile şi deşerturile temperate sunt prezente, în general,
în unităţi de relief joase: câmpii, depresiuni (Turanului, Tarim) şi podişuri
(Gobi, Tibet, Podişul Marelui Bazin ş.a.).
Câmpia Turanului – situată în nord-vestul Asiei Centrale – este o
vastă depresiune presărată cu dealuri şi masive muntoase, ce
pătrunde de-a lungul apelor curgătoare, sub formă de golfuri, în aria
muntoasă vecină. La suprafaţă este alcătuită, preponderent, din
depozite cuaternare (loessoide şi nisipoase) şi are altitudini cuprinse
între 0 şi 300 m. Această întinsă arie depresionară este împărţită în mai
multe subunităţi de relief: Podişul Ustiurt (între Marea Caspică şi Lacul
Aral), este un ansamblu de câmpii joase şi înalte, cu numeroşi munţi
insulari, Câmpia Aralului (în estul şi nordul Lacului Aral), Câmpia /
Deşertul Kara-Kum (între râul Amu-Daria şi Munţii Kopet-Dag), cu
barcane şi takâre, Câmpia / Deşertul Kâzâl-Kum (între Amu-Daria şi Sîr-
Daria), cu dune şi masive insulare, Câmpia / Deşertul Muium-Kum (în
lungul râului Ciu) şi Câmpia Balhaşului (în jurul Lacului Balhaş) [P. Coteţ,
1967, p. 264-265; I. Ianoş, Gh. Iacob, 1989, p. 240; I. Marin, 1995, p. 100].
Depresiunea / Câmpia Tarim sau regiunea Kajgariei (Turkestanul
Chinez sau Oriental) este o depresiune cuprinsă între munţii Tian-Shan
(la nord) şi Kunlun şi Altun (la sud) şi se suprapune peste Deşertul Takla
Makan şi Depresiunea Lop-Nor. În ansamblu, Depresiunea Tarim se
prezintă ca o câmpie intramontană, cu acumulări colinare de nisip şi
loess, trecerea spre munţii care o încadrează făcându-se printr-o zonă
63
de dealuri piemontane. Altitudinile absolute sunt cuprinse între 800 şi
1.200 m [P. Coteţ, 1967, p. 278; I. Ianoş, Gh. Iacob, 1989, p. 234].
Depresiunea Tsungariei, cuprinsă între Munţii Altaiul Mongol (la
nord-est) şi Munţii Tian-Shan (la sud), este o câmpie de graben, cu
altitudini ce variază între 200 şi 1.000 m. Suprafaţa sa este netedă sau
uşor vălurită, acoperită cu nisipuri şi grohotişuri. Trecerea spre munţii
vecini se realizează printr-o treaptă piemontană fragmentată sub
formă de dealuri [P. Coteţ, 1967, p. 280].
Podişul / Deşertul Gobi se întinde pe teritoriile Chinei şi Mongoliei
şi reprezintă o asociere de podişuri cu înălţimi de 500-1.500 m şi masive
muntoase [P. Coteţ, 1967, p. 281].
Podişul Ordos face trecerea de la Podişul Gobi la Câmpia Chinei
de Est. În ansamblu, este alcătuit dintr-o alternanţă de podişuri
deluroase şi depresiuni, acoperite cu loess. Predomină relieful de
eroziune, dar nu lipsesc depresiunile eoliene şi dunele de tip barcană
[P. Coteţ, 1967, p. 281].
Tibetul este cel mai înalt podiş de pe glob (între 4.500 şi 5.200 m
altitudine) şi prezintă un aspect larg vălurit, din cauza unor lanţuri de
munţi ce-l străbat de la vest la est. Aspectul său este stâncos şi golaş,
semideşertic şi deşertic (în special în vest), înconjurat de lanţuri
muntoase înzăpezite. Pe suprafaţa sa alternează porţiuni netede,
endoreice (cu lacuri sărate), cu lanţuri muntoase înalte de 6.000-7.000,
cu versanţi lini, slab fragmentaţi, acoperiţi cu grohotişuri [P. Coteţ, 1967,
p. 274-275; I. Marin, 1995, p. 107].
Podişul Marelui Bazin face parte din categoria podişurilor
interioare înalte din Cordiliera Nord-Americană. În est este străjuit de
Munţii Stâncoşi, iar în vest de Munţii Sierra Nevada. Relieful este alcătuit
din culmi ce depăşesc 3.000 m şi depresiuni, cu aspect endoreic, care
coboară sub nivelul Oceanul Planetar (-36 m). Predomină procesele
de dezagregare şi alterare, însoţite de deplasări pe versant (prăbuşiri
ş.a.) şi acumulări în vetrele depresiunilor. Depresiunile şi văile sunt, în
general, uscate, lipsite de apă (Valea Morţii1) ori cu lacuri sărate
1 Valea Morţii, depresiunea în care s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură pe
termen lung (48,9°C, timp de 43 de zile consecutiv), are lungimea de cca 120 km şi
adâncimea de 85,5 m sub nivelul mării. Vara se înregistrează temperaturi de peste
45oC (sau chiar peste 50oC) mai multe zile la rând. Aici au fost identificate urme
drepte sau în zigzag ale pietrelor călătoare, neexplicate până în prezent.
64
(Marele Lac Sărat, amplasat într-o depresiune tectonică) [I. Marin,
M. Marin, N. Mocanu, 1999, p. 95-96].
Climatul semideşerturilor şi deşerturilor temperate este cel
temperat-continental excesiv sau temperat-arid. Cauzele aridizării
climei sunt: distanţa mare faţă de ocean, în cazul Asiei Centrale, şi
blocarea pătrunderii aerului umed dinspre vest de către unele lanţuri
montane, în America de Nord şi în America de Sud.
În luna cea mai caldă,
temperaturile medii sunt cuprinse
între 20 şi 30oC, iar în luna cea mai
rece, coboară la minus 10oC.
Cantităţile de precipitaţiile sunt
reduse (între 100 şi 200 mm/an, în
regiunile semiaride şi sub 100 mm/an,
în regiunile deşertice propriu-zise) şi
au un regim neregulat [P. Coteţ,
1967, p. 187-188; I. Marin, 1999, p. 145;
I. Marin, M. Marin, N. Mocanu, 1999,
p. 95-96].
Gerlach (Nevada) –
climat temperat arid
Hidrografia
Reţeaua hidrografică ce drenează regiunile cu semideşerturi şi
deşerturi temperate este formată din ape curgătoare cu debite
reduse. Se remarcă, totuşi, prin debite mai mari, râurile Amu-Daria şi
Sîr-Daria, din vestul Asiei Centrale. În schimb, se găsesc lacuri dulci sau
sărate, cu suprafeţe ce oscilează în funcţie de regimurile de scurgere
ale râurilor ce le aprovizionează cu apă: Aral, Balhaş, Lobnor, Marele
Lac Sărat ş.a.
Râul Amu-Daria, cu lungimea de cca 2.500 km (de la izvorul
râului Piandj-Vahijir), izvorăşte din apropierea gheţarului Urevsk-
Hindukush (cca 4.900 m altitudine) şi se varsă în Lacul Aral, printr-o
deltă. Înainte de a intra în Deşertul Kara-Korum, Amu-Daria are un
debit de cca 2.000 m3/s. În deşert, din cauza climatului arid şi a utilizării
65
apei pentru irigaţii, debitul râului se micşorează mult [P. Gâştescu, 1990,
p. 50-51].
Sîr-Daria, cu lungimea de cca 3.020 km, se formează prin unirea
râurilor Narin (cu obârşia în Munţii Alatau-Terskii) şi Kara-Daria (cu izvorul
în Munţii Altai), în Depresiunea Fergana. Sursa principală de alimentare
o reprezintă zăpezile din ariile muntoase din cadrul bazinului
hidrografic. După ieşirea Sîr-Dariei din Depresiunea Fergana, debitul
său ajunge la cca 700 m3/s, ca apoi să scadă la cca 450 m 3/s, din
cauza evaporării, infiltrării şi irigaţiilor. La vărsarea în Lacul Aral, Sîr-Daria
formează o delta [P. Gâştescu, 1990, p. 202-203].
Lacul Aral1, situat în nord-vestul Câmpiei
Turanului, este de origine tectonică. În lac se
varsă doar două râuri mai mari: Sîr-Daria şi
Amu-Daria. Din cauza condiţiilor climatice şi a
reţinerii apelor celor două râuri în scopul
irigaţiilor, suprafaţa Lacului Aral se află într-un
continuu regres [https://en.wikipedia.org/wiki/
Aral_Sea].
Lacul Balhaş, cu suprafaţa între 17.000 şi
19.000 km2, în funcţie de sezonul climatic, este
situat într-o regiune endoreică şi este de origine
Lacul Aral
tectonică. Datorită lungimii mari şi a cantităţii de
apă dulce adusă de râul Ili, lacul prezintă mineralizări şi culori diferite:
partea vestică este dulce, cu apa de culoare maro-murdar şi chiar
galbenă, iar cea estică este salmastră şi de culoare verde turcoaz
[P. Gâştescu, 2006, p. 138-139].
Lacul Lobnor (Lop Nor sau Kara-Koşun) este de origine tectonică
şi eoliană şi s-a format la pierderea apelor râului Tarim în faţa unor
dune. Din cauza condiţiilor climatice, suprafaţa sa oscilează între 0 şi
2.000 km2. Denumirea de Lobnor (Rătăcitor) a fost dată de faptul că
lacul îşi schimbă, în timp, poziţia geografică, în funcţie de migrarea
dunelor din regiune [P. Gâştescu, 2006, p. 174-175; https://md.
allacortedifederico.com/2835-lobnor-lake-the-chinese-twin-of-the-aral-sea-that-
th.html].
1 Denumirea de aral vine din limba kirghiză (Aral Tenghiz), care înseamnă Marea
Insulelor [P. Gâştescu, 2006, p. 128-129].
66
Marele Lac Sărat este situat în partea estică a Podişului Marelui
Bazin şi este de origine tectonică. Suprafaţa sa medie este de cca
4.400 km2, iar adâncimea maximă ajunge până la 15 m. Marele Lac
Sărat, rest din paleolacul Bonneville, este legat spre sud de Lacul Utah,
iar spre nord, de Lacul Benar. Apa sa are mineralizarea de 265,5 g/l,
urmând, pe glob, după cea a Mării Moarte (322 g/l) [P. Gâştescu, 2006,
p. 183-184].
Semideşerturile se deosebesc de deşerturi prin gradul de
acoperire cu vegetaţie. În semideşerturi vegetaţia ocupă cca 25% din
suprafaţa terenului, în timp ce în deşerturile propriu-zise ponderea de
acoperire este mai mică. Uneori, gradul de acoperire în semideşerturi
poate fi mare. Atunci încadrarea în cadrul semideşerturilor este dată
de caracterul xerofil al plantelor [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela
În categoria semideşerturilor şi deşerturilor tropicale sunt incluse:
semideşerturile şi deşerturile aralo-caspice (irano-turanice), semideşerturile
şi deşerturile temperate din Asia Centrală, semideşerturile şi deşerturile reci
din munţii şi podişurile înalte ale Asiei, semideşerturile şi deşerturile din
America de Nord şi semideşerturile temperate din America de Sud.
Semideşerturile şi deşerturile aralo-caspice (irano-turanice) sunt
situate la sud de stepele euro-kazahe, mai extinse în Câmpia Turanului.
Din cauza deficitului de precipitaţii, sub 200 mm/an, se produce
salinizarea solurilor. Acest proces natural este mult mai evident în
arealele depresionare, unde vegetaţia este tipică de sărătură. Pe
suprafeţele mai înalte, unde salinitatea este mult mai redusă, apar
primăvara numeroase plante efemere: păiuşul de stepă, pelinul de
uscăciune ş.a. În arealele cu deşerturi propriu-zise, speciile sunt
influenţate de caracteristicile terenurilor: pe solurile loessoide
predomină plantele efemere şi geofile (firuţa cu bulbi ş.a.); pe solurile
cu apa freatică aproape de suprafaţă şi sărăturate cresc saxaulul,
Salicornia ş.a.; pe suprafeţele cu takâre sunt alge albastre şi verzi; pe
terenurile nisipoase cresc arbuşti (saxaulul alb şi saxaulul negru),
leguminoase (Astragalus, Polygonacee, Salsola) ş.a. [Cristina Muică,
S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 241-242].
67
Semideşerturile şi deşerturile din Asia Centrală ocupă nord-vestul
Chinei (Turkestanul Oriental) şi sudul Mongoliei (Podişul Gobi). Cauza
formării lor o reprezintă precipitaţiile reduse, ce scad de la est la vest.
Pe întinse suprafeţe, vegetaţia lipseşte aproape cu desăvârşire. În
semideşerturi cresc: pelinul de deşert (cu forme arbustive), colilia
(specii central-asiatice), cătina albă, gărdurariţi, Caragana, Hedysarun
ş.a. În luncile râurilor cresc specii de plop, ulm de Turkestan, ulm pitic
ş.a., în regiunile nisipoase, saxaulul, iar în Podişul Gobi sunt dominante
gramineele. Fauna este destul de asemănătoarea cu cea a stepei.
Cuprinde: asinul sălbatic (culanul), cămila bactriană, pisica de
barcană, râsul de deşert, vulpea cosac, dihorul pătat, ariciul urecheat,
găinuşa de pustiu, ciocârlia mongolă ş.a. [C. Drugescu, 2003, p. 130;
Pentru semideşerturile şi deşerturile reci de munţi şi podişuri înalte
din Asia sunt caracteristice sectoarele centrale şi vestice ale Podişului
Tibet, unde clima este mai rece şi aridă. Vegetaţia este săracă,
aceasta având o dezvoltare lentă. Arbuştii sunt scunzi, cu înălţimi de
doar 10-15 cm, şi cu rădăcini bine dezvoltate. În acest areal deşertic
înalt (4.200-4.800 m) trăiesc: iacul, asinul sălbatic kiang, lupul cu părul
lung, vulpea de nisip tibetană, vulpea cosac, marmota tibetană,
găinuşa de pustiu tibetană, cocoşul de munte tibetan ş.a. [Cristina
Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 243].
Cămila bactriană Iac Asin sălbatic kiang
Semideşerturile şi deşerturile din America de Nord se

caracterizează printr-o vegetaţie sărăcăcioasă. Sunt prezente specii
vegetale, precum: pelinul (numit big sagebrush), Atriplex, cactuşii,
tufişurile de creosot, palo verde, arborele lui Iosua, arboraşul de săpun
ş.a. Fauna cuprinde: coiotul, sconcsul, vulpea cu urechi lungi, iepurele
cu coadă neagră, iepurele de deşert, şoarecele săritor, cucul
68
alergător, şopârla gila, iguana de deşert, şarpele cu clopoţei ş.a.
[I. Marin, M. Marin, N. Mocanu, 1999, p. 96; Cristina Muică, M. Buza, Mihaela
În semideşerturile temperate din America de Sud solul este
neacoperit de vegetaţie în proporţie de 60-70%. Arealele acoperite cu
vegetaţie dispun de specii de arbuşti şi ierburi, printre care: arbuşti de
creozot, graminee de tip tussok, diverse plante xerofile cu formă de
perniţe ş.a. Fauna este destul de asemănătoare cu cea din pampas.
Aici trăiesc: lama guanaco, struţul lui Darwin, tuco-tuco ş.a. [Cristina
Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 244; Cristina Muică, M. Buza,
Mihaela Sencovici, 2009, p. 117;].
Tussok Lama guanaco Tuco-tuco
Solurile
Din cauza climatului temperat-continental excesiv, solurile din
pustiurile şi semipustiurile temperate sunt scheletice, nisipoase sau
pietroase, slab evoluate şi cu răspândire discontinuă. Prin capilaritate,
sunt aduse la suprafaţă săruri minerale ce formează cruste dure,
improprii dezvoltării vegetaţiei.
În regiunile aride propriu-zise nu se poate vorbi de soluri în
adevăratul sens al cuvântului. Absenţa vegetaţiei determină lipsa
aportului de materie organică în sol, iar precipitaţiile foarte reduse nu
permit desfăşurarea proceselor pedogenetice.
În regiunile semiaride se întâlnesc soluri mai evoluate, dar destul
de sărace în materie organică şi bogate în săruri minerale: soluri
argiloase, soluri cenuşii, soluri castanii, soluri roşii de semideşert,
soloneţuri şi solonceacuri [P. Coteţ, 1967, p. 192; R. Călinescu, Alexandra
Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 231].
69
MEDIUL PĂDURILOR DE CONIFERE
Mediul pădurilor de conifere sau mediul pădurilor boreale1 de
răşinoase (taiga) este situat în Emisfera Nordică (Europa, Asia şi
America de Nord), în linii generale între 55 şi 65o latitudine. Abaterile
latitudinale, spre sud sau spre nord, sunt generate de unele
particularităţi locale: circulaţia maselor de aer, particularităţile
reliefului, proximitatea unor curenţi oceanici calzi (Norvegiei, Alaskăi)
sau reci (Kamceatkăi, Labradorului) etc. [M. Peahă (coord. şt.), 1992,
p. 24, 28].

Relieful mediului pădurilor de conifere, intens modelat glaciar2 în
Pleistocen, este extrem de variat. Sunt prezente câmpii (Finlandei3,
Europei de Est, Siberiei de Vest ş.a.), podişuri (Norrland, Siberiei Centrale,
Podişul Marilor Lacuri, Canadiene ş.a.), munţi (Alpii Scandinaviei, Ural,
Verhoiansk, Kolîma, Mackenzie, Stâncoşii Canadieni, Coastei ş.a.),
vulcani activi (Kliucev, Şiveluci – în Peninsula Kamceatka) etc.
Câmpia Europei de Est (sau Câmpia Est-Europeană) ocuă o
suprafaţă de cca 4.000 km2. S-a format pe un fundament de platformă
precambriană, boltită larg în mezo-cainozoic. În ansamblu, este o
asociere de câmpii (Peciora, Dvina, Polesia, Vetluga, Volga ş.a.),
podişuri (Rusiei Centrale, Volgăi ş.a.) şi coline (Timan, Ergheni, Smolensk
ş.a), cu altitudini de până la 400 m. În apariţia acestor forme de relief
s-au impus modelările: glaciară, fluvio-lacustră, marină şi eoliană.
Pădurea de conifere, în întinsul câmpiei, ocupă doar jumătatea
nordică [I. Marin, 1999, p. 55-56].
Câmpia Siberiei de Vest ocupă nord-vestul Asiei şi este cuprinsă
între Podişul Siberiei Centrale (la est) şi Munţii Ural (la vest). Se întinde pe
1 Denumirea boreale vine de la grecescul boreus, care înseamnă vânt din nord.
2 Glaciaţiunea cuaternară, prin eroziune şi acumulare, a creat: morene, văi glaciare,
fiorduri, blocuri eratice ş.a.
3 În unele lucrări Câmpia Finlandei a fost denumită Podişul Marilor Lacuri [P. Coteţ,
1967, pe harta Fennoscandia şi subdiviziunile ei (fig. 22).

70
cca 3.000.000 km2 şi are altitudini de cca 300 m, în sud, şi 0 m, în nord,
la Marea Kara (Oceanul Arctic). Relieful se caracterizează printr-o
mare uniformitate, fiind sculptat, în principal, de gheţarii Cuaternari.
Pădurea de conifere ocupă partea centrală a câmpiei, în sud fiind
prezentă stepa, iar în nord, tundra [Constanţa Trufaş (coord. şt.), 1999,
p. 32-33; Daniela Larion, f.a., 20].
Podişul Siberiei Centrale (cu altitudinea maximă de 1.701 m)
ocupă partea central-nordică a Asiei, între fluviile Lena (la est) şi Enisei
(la vest). Extinsă pe cca 3.500.000 km2, unitatea este o vastă platformă
înălţată, ce include şi structuri cutate şi lave bazice [Constanţa Trufaş
(coord. şt.), 1999, p. 32-33; Daniela Larion, f.a., p. 20].
Podişul Marilor Lacuri – situat în regiunea cu păduri de amestec şi
de conifere nord-americane – este o unitate aparţinând Scutului
Canadian. În cadrul său se evidenţiază: relieful structural (cu platouri
structurale şi cueste), relieful glaciar (cu şesuri acumulative) şi relieful
sculptural (cu terase lacustre) [I. Marin, 1995, p. 163].
Podişul Mackenzie face parte din Podişurile Canadiene şi este o
unitate tipică de eroziune, situată între râul omonim şi Munţii Stâncoşi
Canadieni. Podişul reprezintă o regiune în care Scutul Canadian este
ceva mai ridicat şi acoperit cu o cuvertură sedimentară paleozoică. În
cadrul său se disting două trepte: una înaltă, în vest, şi una joasă, în est
[M. Peahă (coord. şt.), 1992, p. 130; I. Marin, 1995, p. 163-164].
Alpii Scandinaviei, formaţi în orogeneza caledoniană, sunt situaţi
în vestul Peninsulei Scandinavia, paralel cu ţărmul. Această unitate cu
aspect de lanţ muntos, lungă de cca 1.500 km, se înşiră pe direcţia
nord-est–sud-vest, între Fiordul Lakse, în nord, şi fiordul Stavanger, în sud,
şi se prezintă sub fora unor culmi bine individualizate generate de
fragmentarea transversală foarte accentuată. Profilul transversal al
acestor munţi constituiţi din granite, gnaise, micaşisturi etc., indică
asimetria versanţilor. Cel vestic este mai înalt şi abrupt, iar cel estic,
prelung şi căzut în trepte. Altitudinile, cuprinse între 700 şi 2.400 m, cresc
de la nord la nord la sud. În cadrul unităţii se disting platouri (fjeld-uri),
depresiuni, mai multe suprafeţe de eroziune ş.a. În unele depresiuni
s-au instalat lacuri, iar în regiunile înalte se evidenţiază vârfurile
piramidale, crestele, hornurile etc. [P. Coteţ, 1967, p. 70-71; I. Mărculeţ,
71
Munţii Ural, situaţi în extremitatea estică a Europei, se întind de
la nord (Oceanul Arctic) la sud (Câmpia Caspicii) pe o lungime de
cca 2.000 km şi fac trecerea la continentul Asia. Au fost înălţaţi în
timpul orogenezei hercinice, însă unele compartimente au fost
reantreanate în astfel de mişcări în orogeneza alpină. Culmile
montane, dispuse paralel şi desfăşurate de la nord la sud, sunt
constituite din şisturi cristaline, la care se adaugă cuarţite, calcare
gresii etc. Aceşti munţi sunt tociţi, cu altitudini reduse, care rar
depăşesc 1.800 m. În cadrul unităţii se disting trei compartimente cu
caracteristici distincte. Cel nordic, mai înalt şi cu păduri de conifere,
prezintă creste, piscuri, văi glaciare etc., cel central, cu altitudinile
dominante de 700-800 m, are aspectul unei largi înşeuări în care
predomină relieful carstic, vulcanic şi de eroziune fluvială, şi cel sudic,
cu altitudini de 1.500 –1.600 m, este o peneplenă intens fragmentată în
care văile au aspect de defileu [P. Coteţ, 1967, p. 167-170; I. Mărculeţ,
Siberia de Est reprezintă un teritoriu muntos cuprins între Oceanul
Pacific (la est) şi fluviul Lena (la vest). Lanţurile muntoase din alcătuire
(Verhoiansk, Cerski, Kolîma, Anadîr, Ciukcilor ş.a.) sunt separate de
culoare create de râuri şi depresiuni colinare, au vârste diferite şi
altitudini ce ajung până la 3.147 m, în Munţii Cerski [Constanţa Trufaş
(coord. şt.), 1999, p. 32-33; I. Marin, 1999, p. 62; Daniela Larion, f.a., p. 20].
Peninsula Kamceatka este situată între Marea Bering (Oceanul
Pacific) şi Mara Ohotsk – pe Cerul de Foc al Pacificului – şi este una
dintre cele mai active regiuni vulcanice de pe glob. Include peste 150
de vulcani, între care unii activi. Cel mai important vulcan activ este
Kliucev, cu înălţimea de 4.750 m [Constanţa Trufaş (coord. şt.), 1999, p. 33;
Daniela Larion, f.a., p. 21].
Munţii Stâncoşii Canadieni cresc î altitudine de la nord la sud şi
au lăţimea maximă de 1.000 km. Sunt alcătuiţi din mai multe lanţuri
paralele în care sunt frecvente formele de relief structural de tip
jurasian. Există şi forme neadaptate la structură, cum sunt văile de
anticlinal şi sinclinalele suspendate.
În ansamblu, mediul pădurilor de conifere se înscrie în climatul
temperat-rece, de tip continental, cu geruri puternice şi cu strat de
72
zăpadă de lungă durată [R. Călinescu, Alexandra Bunescu, Maia Nardin
Pătroiescu, 1972, p. 202; S. Ciulache, 1985, p. 413-414; Cristina Muică, S.
Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 212; Daniela Larion, f.a., p. 19].
Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între aproximativ 0 şi
-10oC. Maximele termice pot atinge 25-30oC, iar minimele, -40...-50oC1,
rezultând amplitudini de 60-70oC, uneori chiar mai mari. Aproximativ
opt luni pe an, temperaturile medii lunare sunt sub 10oC, iar 5-6 luni pe
an, temperaturile medii sunt negative.
Precipitaţiile sunt reduse, între 250 şi 750 mm/an. Însă, datorită
evaporaţiei reduse, din cauza temperaturilor scăzute, acestea asigură
necesarul de apă plantelor. În funcţie de poziţia geografică, stratul de
zăpadă durează până la 7-9 luni pe an.
Perm (Federaţia Rusă, Europa) – Tura (Federaţia Rusă, Asia) –

climat temperat-continental de climat temperat-rece
tranziţie (cu păduri mixte: foioase şi
conifere)
Hidrografia
Mediul pădurii boreale de răşinoase este bogat în ape
curgătoare, majoritatea vărsându-se în Oceanul Arctic. Repartiţia pe
1 Aceste temperaturi coborâte pot fi generate de mai mulţi factori (unii locali), precum:
pătrunderea vânturilor polare din nord şi formarea inversiunilor termice în depresiuni.

În localitatea Oimiakon (Oymyakon) s-a înregistrat temperatura minimă absolută a
Emisferei Nordice (-71,2°C, la 26 ianuarie 1926; -67,7oC, la 6 februarie 1933). Satul este
situat într-o depresiune din Siberia Centrală, pe râul Ingigirka, la 63o27’39” latitudine
nordică şi 142o47’09” longitudine estică.
73
continente a acestora este următoarea: Dvina de Nord, Peciora ş.a. –
în Europa; Obi Enisei, Olenyok, Lena, Iana, Indigirka, Kolîma ş.a. – în
Asia; Mackenzie – în America de Nord. În Oceanul Pacific se scurg:
Anadîr (din Asia) şi Yukon şi Columbia (din America de Nord).
Fluviul Peciora izvorăşte din sectorul central-nordic al Munţilor
Ural şi se varsă în marea omonimă (parte a Oceanului Arctic). Are
cursul general de la sud la nord şi străbate mai multe areale cu câmpii
mlăştinoase, ce aparţin Câmpiei Europei de Est. Primeşte ca afluenţi mai
multe râuri: Usa, Ižma ş.a. La vărsare, debitul mediu este de 4.100 m3/s.
Apele mari se produc spre sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, iar
apele mici în perioade de îngheţ (de la sfârşitul lui octombrie, până la
sfârşitul lunii mai) [P. Gâştescu, 1990, p. 174-175; Viorela Anastasiu, O. Ioniţă,
D. Dumitru, 2017, p. 32].
Obi se formează prin unirea râurilor Biia şi Katun şi drenează
Câmpia Siberiei de Vest. Are lungimea de cca 3.650 km şi se varsă în
Marea Kara (Oceanul Arctic) printr-un estuar (Golful Obi) lung de cca
1.000 km şi la de aproximativ 100 km. Cei mai importanţi afluenţi ai săi
sunt Irtîş şi Tomi. Principala sursă de alimentare a fluviului este apa
provenită din topirea zăpezilor, fapt pentru care cele mai mari scurgeri
se produc primăvara şi la începutul verii (60-70% din volumul anual). Din
cauza dezgheţului dinspre izvoare spre gura de vărsare, primăvara sunt
frecvente inundaţiile pe cursul inferior [P. Gâştescu, 1990, p. 161-162;
O. Mândruţ, 2008, p. 29; Daniela Larion, f.a., p. 22].
Enisei, cu bazinul hidrografic de cca 2.600.000 km 2 şi lungimea de
aproximativ 4.130 km, are direcţia de curgere sud-nord, între Podişul
Siberiei Centrale (la est) şi Câmpia Siberiei de Vest (la vest) şi se varsă în
Marea Kara (Oceanul Arctic) printr-un estuar. Între marii săi afluenţi se
află râurile: Angara (cu izvorul în Lacul Baikal), Tunguska Pietroasă şi
Tunguska Inferioară. Alimentarea sa este preponderent nivală, cu un
debit mediu de 18.000 m3/s. Luna cu cel mai mare volum al scurgerii
este iunie, iar luna cu cel mai mic, este martie [I. Zăvoianu, 1999, p. 310-311;
O. Mândruţ, 2008, p. 29; Daniela Larion, f.a., p. 22].
Fluviul Lena1 izvorăşte de la cca 30 km distanţă de Lacul Baikal, şi
după un curs de cca 4.400 km se varsă în Marea Laptev (Oceanul
Arctic), unde creează o deltă. Între afluenţii săi mai mari se numără:
1 În limba iakuţă Ulahan-Uriah, ce înseamnă Râul Mare.

74
Olekma, Aldan şi Viliui. Volumul de apă este asigurat, predominant, de
topirea zăpezilor (cca 50%) şi de ploi, alimentarea subterană fiind
foarte redusă (1-2%). Apele mari se produc la sfârşitul primăverii şi
începutul verii, iar cele mici iarna [P. Gâştescu, 1990, p. 125-126; O. Mândruţ,
2008, p. 29; Daniela Larion, f.a., p. 22].
Fluviul Mackenzie are al doilea bazin hidrografic ca suprafaţă
(1.804.000 km2) din America de Nord, după Mississippi-Missouri.
Izvorăşte din Lacul Sclavilor şi se varsă, print-o deltă, în Marea Beaufort
(Oceanul Arctic). Debitul mediu este de cca 11.300 m 3/s. Din cauza
condiţiilor climatice, apele mari se produc primăvara-vara (datorită
topirii zăpezilor), iar apele mici în perioada podului de gheaţă (cca 7-8
luni în sectorul superior şi 8-9, în cel inferior) [P. Gâştescu, 1990, p. 130;
Viorela Anastasiu, O. Ioniţă, D. Dumitru, 2017, p. 44].
Fluviul Columbia izvorăşte din Munţii Stâncoşi Canadieni, din
lacul omonim, şi curge, în general, de la nord la sud şi se varsă în
Oceanul Pacific, printr-un estuar. Alimentarea Columbiei se face din
zăpezi şi ploi. Apele sale mari se produc primăvara-vara, iar cele mici,
toamna-iarna P. Gâştescu, 1990, p. 68-69].
Mediul pădurilor boreale de răşinoase este presărat cu
numeroase lacuri glaciare şi tectonice, unele situate la sud, în pădurile
de amestec, ori la nord, în sivotundră. Dintre lacurile situate în acest tip
de mediu, menţionăm: Vänern, Vätern, Mälaren, Pävänne, Saimaa,
Inarie, Ladoga, Onega ş.a. – în Europa; Baikal – în Asia; Sclavilor,
Athabasca, Winnipeg ş.a. – în America de Nord.
Ladoga este cel mai întins lac din Europa (cca 18.400 km2) şi este
de origine tectono-glaciară. Situat în nord-vestul Câmpiei Europei de
Est, Lacul Ladoga are adâncimea maximă de 230 m şi este
aprovizionat cu apă de cca 70 de râuri, dintre care: Svir, ce vine din
Lacul Onega, şi Vouksa, ce vine din Lacul Saimaa. Prin fluviul Neva,
apele lacului se scurg în Golful Finic (Marea Baltică ) [P. Gâştescu, 2006,
p. 171; O. Mândruţ, 2008, p. 60].
Lacul Onega este situat la nord-est de Lacul Ladoga şi este tot
de origine tectono-glaciară. Ca întindere, ocupă locul al doilea de pe
continent (cca 9.900 km2) şi ajunge la adâncimea maximă de 127 m.
Bazinul său de recepţie se întinde pe cca 61.400 km 2, pe această
suprafaţă cu acumulări glaciare mai găsindu-se încă aproximativ 5.000
de lacuri [P. Gâştescu, 2006, p. 201-202; O. Mândruţ, 2008, p. 60].
75
Lacul Baikal, de origine
tectonică, este lacul cel mai
adânc (1.637 m)1 şi cu cel mai
mare volum de apă dulce
(23.000 km3) de pe glob,
reprezentând 10% din rezervele de
apă potabilă ale Terrei. Situat în
sudul Siberiei Centale, lacul este
considerat şi cel mai vechi lac din
lume, prin vechimea sa de cca 25
mil. de ani. Apa sa îngheaţă în
perioada ianuarie-mai, podul de
gheaţă ajungând la 70-115 cm.
Aici trăiesc cca 1.200 de specii de
animale şi aproximativ 600 de specii Lacul Baikal
de plante, unele fiind endemice
[S. Neguţ, I. Nicolae, 2007, p. 58-59; I. Mărculeţ (coord.), 2014, p. 45-46].
Lacul Sclavilor este cel mai adânc lac din America de Nord
(614 m) şi ocupă o suprafaţă de cca 28.570 km2. Cu originea glaciaro-
tectonică, lacul este drenat de sistemul hidrografic Mackenzie
(împreună cu Lacul Athabaska) şi este situat la contactul pădurii de
conifere (pe ţărmul vestic şi sud-vestic) cu tundra (pe ţărmul estic şi
nord-estic) [P. Gâştescu, 2006, p. 212; Viorela Anastasiu, O. Ioniţă, D. Dumitru,
2017, p. 44].
Lacul Winnipeg (de origine glaciară) este situat pe Scutul
Laurenţian / Canadian (la contactul cu Podişul Canadian) şi se întinde
pe cca 24.390 km2. Este legat de alte lacuri (Winnipegosis, Manitoba,
Woods ş.a.) împreună cu care formează un sistem lacustru cu
suprafaţa de cca 40.000 km2. Apele Lacului Winnipeg se scurge în
Golful Hudson, prin râul Nelson [P. Gâştescu, 2006, p. 244-245; Viorela
Anastasiu, O. Ioniţă, D. Dumitru, 2017, p. 44].
În pădurile de conifere, arborii adaptaţi climatului temperat-rece
au frunzele aciculare, făcând astfel parte din categoria Aciculisilvae.
1 După alte surse, adâncimea Lacului Baikal ar fi de 1.637 m, 1.742 m şi, chiar, 1.940 m.
76
Spre nord, limita acestora este dată de izotermele de 9-10oC ale lunii
iulie.
Pădurile boreale de conifere din Eurasia se întind de la vest la est
pe cca 5.000 km şi de la sud la nord pe cca 1.000 km. În Europa,
pădurea de conifere – cunoscută în Federaţia Rusă sub numele de
taiga – porneşte din Peninsula Scandinavia, până la Munţii Ural şi
coboară în latitudine până la cca 60o1. Spre est, pădurea de conifere
(taigaua) se continuă prin Siberia (Asia), limita sa coborând spre sud
până la 55o latitudine nordică, în bazinul fluviului Obi, şi chiar la 50o
latitudine nordică, spre bazinul fluviului Amur. Această pădure
eurasiatică este destul de uniformă, fiind dominată de un număr redus
de specii. Se remarcă molidul şi pinul, ce formează păduri întunecate.
În Asia, molidul european este înlocuit cu cel siberian, la care se
adaugă bradul siberian, pinul siberian şi lariţa siberiană. În estul Asiei, în
Siberia Orientală, molidul este înlocuit complet şi devine dominantă
lariţa (zada), care formează păduri luminoase. Subarboretul taigalei
este mai puţin dezvoltat, iar în pătura ierboasă se găsesc: măcrişul
iepurelui, horşti, ferigi, iarbă neagră, muşchi, licheni ş.a. [Cristina Muică,
S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 214].
Fauna pădurii de conifere din Eurasia cuprinde: elanul
(european, în Europa şi vestul Siberiei, şi canadian, în estul Siberiei),
glutonul, ursul brun, lupul, vulpea, râsul, zibelina de taiga, nevăstuica
siberiană (sau kolonok), maralul (doar în Asia), renul (prezent numai în
pădurile rare de pin, iarna), iepurele alb, moscul (doar la est de Enisei),
veveriţa comună, veveriţa zburătoare, burunducul, cocoşul de munte,
cocoşul de mesteacăn, ierunca, alunarul, gaiţa siberiană, forfecuţa
bandată, ciocănitoarea pestriţă, ciocănitoarea neagră, ciuvica,
minuniţa, huhurezul, tritonul siberian ş.a. [C. Drugescu, 2003, p. 122-123;
Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 214-217].
1 Păduri de conifere se găsesc şi în munţii mai înalţi din Europa şi Asia – Alpi, Carpaţi,
Balcani, Caucaz, Tian-Shan (sectorul nordic) ş.a. – şi formează etajul boreal.
Biodiversitatea de aici este mai săracă în comparaţie cu cea din zona de taiga.
Situaţia este similară şi în America de Nord, în unele regiuni din Munţii Appalachi şi din
Munţii Stâncoşi fiind prezente păduri boreale de răşinoase.
77
Pădure de conifere Gluton
Pădurile boreale nord-americane (canadiene) se întind din

jumătatea sudică a Peninsulei Labrador până la Oceanul Pacific
(inclusiv partea sudică a Peninsulei Alaska). Comparativ cu pădurile
boreale europene, cele din America de Nord sunt mai bogate în
specii. Dintre acestea se evidenţiază: molidul (negru şi alb), pinul (mai
multe specii), zada americană şi bradul de balsam. Sunt şi unele specii
de foioase: plopul tremurător canadian, plopul de balsam,
mesteacănul canadian „de hârtie” ş.a. [Cristina Muică, M. Buza, Mihaela
Sencovici, 2009, p. 103-104].
În pădurile boreale nord-americane trăiesc: elanul american,
cerbul canadian (sau wapiti), ursul negru (sau baribal), renul de
pădure (sau caribu), râsul canadian, jderul mare, vidra americană,
zibelina americană, veveriţa zburătoare americană, veveriţa roşcată
americană, iepurele american, castorul canadian, bizamul, o specie
de porc spinos, forfecuţa, mătăsarul, ciocănitoarea cu trei degete,
ciocănitoarea cu spate negru, stârcul canadian [C. Drugescu, 2003,
p. 123; Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 104].
Pădurile de conifere de pe litoralul pacific nord-american se
întind din sudul Peninsulei Alaska şi până în centrul Californiei, sub
forma unei fâşii de coastă cu lungimea de cca 3.680 km. Lăţimea
forestieră ajunge până la 500 km şi urcă în altitudine până la 1.500 m.
Datorită climatului foarte umed iarna, perioada de vegetaţie este mai
lungă, iar aceste păduri costiere devin cele mai luxuriante păduri de
conifere de pe Terra. În partea sa nordică predomină molidul de Sitka,
arborele hemlock şi bradul Duglas. În Columbia Britanică (Canada) şi
pe unele areale din Munţii Stâncoşi ce aparţin Statelor Unite ale
Americii se evidenţiază tuia uriaşă, iar în sudul fâşiei, chiparosul lui
78
Lawson, bradul argintiu de Pacific, pinul, bradul Duglas, arborele
mamut1 şi arborele roşu [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006,
p. 219].
Solurile
Condiţiile climatice din mediul pădurilor de conifere încetinesc
descompunerea resurselor organice şi humificarea, formându-se, în
general, humusuri de tip moder şi mor. Sub un strat gros de litieră,
aceste humusuri bogate în acizi fulgici liberi determină alterarea
componentelor minerale şi favorizează o bună dezvoltare a profilului
de sol. Din cauza temperaturilor scăzute, solul este îngheţat o bună
parte din an, reducându-se astfel absorbţia sărurilor nutritive.
În mediul pădurilor boreale de răşinoase, predomină solurile
podzolice, în alternanţă cu soluri gleice şi cu turbării acide. Podzolul
dispune de un strat de humus brut, acid, de culoare neagră, de un
orizont eluvial albicioş, fără argilă şi fier, şi de un orizont B compact
[I. Marin, M. Marin, 2001, p. 34-35; Gica Pehoiu, Cristina Muică, Mihaela
1 Arborele mamut (Sequoia gigantea) este cel mai mare copac de pe glob. Înălţimea
sa poate depăşi 100 m, iar
circumferinţa trunchiului ajunge la 36 m.
În România, aborele mamut se găsește
plantat la Băile Herculane (județul
Caraș-Severin), Măderat (județul Arad),
Oradea (județul Bihor) şi Rogojel (județul
Cluj).
Tulpină de Sequoia gigantea
79
MEDIILE ZONEI RECI
 mediul tundrei;
 mediul deşerturilor reci nivoglaciare.
80
MEDIUL TUNDRELOR
Mediul tundrelor se desfăşoară, în general, între 60 şi 66o
latitudine nordică, dar poate coborî spre sud până la 53 o latitudine
nordică. Conform unor opinii, acest tip de mediu se desfăşoară
oarecum circumpolar pe mai bine de 20o latitudine şi ocupă cca
3.000.000 km2, în părţile septentrionale ale Europei, Asiei şi Americii de
Nord [R. Călinescu, Alexandra Bunescu, Maia
Nardin Pătroiescu, 1972, p. 195; Cristina Muică,
Pe unele porţiuni, medii asemănă-
toare tundrelor sunt prezente în regiunile
mai înalte ale munţilor Himalaya, Alpi,
Carpaţi ş.a., şi în insulele subantarctice.
Tundră montană

Relieful mediul de tundră stă sub amprenta glaciaţiunii
cuaternare. În alcătuirea şi pe suprafaţa sa sunt prezente şesuri litorale
(argiloase şi nisipoase), depresiuni, relief structural, morene (izolate sau
grupate sub diferite forme), văi glaciare, ţărmuri cu fiorduri, golfuri
festonate etc. [I. Marin, M. Marin, 2001, p. 10].
Repetabilitatea proceselor de îngheţ şi
dezgheţ a creat forme specifice periglaciare:
gelifracturi, grohotişuri, solifluxiune, curgeri pe
pante, cercuri de pietre, soluri poligonale,
pingo ş.a.
Formele mai sus amintite se suprapun Pingo
peste un strat îngheţat (permafrost, pergelisol,
merzlotă), adânc de până la 200 m. În partea sa superioară, cu
grosime de cca 1,5 m, se află un sol supus dezgheţului în perioada mai
caldă (molisol), îmbibat cu apă.
Între regiunile şi unităţile de relief ce se înscriu parţial sau total în
mediul tundrelor se află: Insula Islanda, nordul peninsulelor Scandinavă
81
şi Kola, extremitatea nordică a Câmpiei Europei de Est, Peninsula
Kanin, nordul Munţilor Ural ş.a. – în Europa; nordul Câmpiei Siberiei de
Vest (cu peninsulele Iamal şi Gîdanski), Peninsula Taimîr, Câmpia
Siberiei de Nord, Câmpia Kolîma ş.a. – în Asia; jumătatea nordică a
Peninsulei Labrador, Câmpia Nord-Canadiană, Munţii Brooks ş.a. – în
America de Nord [M. Peahă (coord. şt.), 1992, p. 28, 90-91, 130].
Câmpia Siberiei de Nord (sau Câmpia Hatanga) este orientată
est-vest, între Munţii Bîrranga, la nord, şi podişurile Putorana şi Anabar
(din Podişul Siberiei Centrale), la sud. Relieful câmpiei are altitudini
reduse, este neted şi presărat, din loc în loc, cu dealuri [P. Coteţ, 1967,
p. 297].
Câmpia Nord-Canadiană ocupă teritoriul de la sud şi vest de
Golful Hudson şi este formată pe o cuvertură sedimentară şi pe
cristalinul Scutului Canadian. Altitudinile sale sunt cuprinse între 0 şi 300
m, iar pe suprafaţa sa se găsesc forme ale reliefului periglaciar şi
glaciar (zolii, pingo, blocuri eratice etc.) şi văile râurilor Churchill,
Nelson, Severn, Albany ş.a. [I. Marin, 1995, p. 164; O. Mândruţ, 2008, p. 54].
Podişul Labrador, situat în peninsula omonimă, delimitată de
Golful Sfântul Laurenţiu (la sud-est), Marea Labrador (la nord–nord-est)
şi Golful Hudson (la vest), este parte a Scutului Canadian. Relieful, o
peneplenă uşor onudulată, cu forme de eroziune glaciară, are înălţimi
medii de 200-500 m. Cele mai mari altitudini, peste 1.000 m, sunt
poziţionate în partea centrală şi în cea nord-estică [I. Marin, 1995, p. 163-
164; O. Mândruţ, 2008, p. 54].
Munţii Bîrranga, situaţi în Peninsula Taimîr, reprezintă un lanţ
muntos paleozoic, cu înălţimi de peste 1.000-1.500 m, orientat vest-est şi
fragmentat în două masive de către râul Taimîr [P. Coteţ, 1967, p. 297].
Climatul tundrelor este cel subpolar, cu două nuanţe: oceanic şi
continental [S. Ciulache, 1985, p. 419, 421; Ecaterina Bordei-Ion, Gabriela
Taulescu, 2008, p. 141].
Climatul subpolar oceanic (maritim) ocupă areale mai întinse în:
partea central-vestică a Peninsulei Alaska, partea vestică a Câmpiei
Nord-Canadiene, nordul Peninsulei Labrador, sudul Insulei Groenlanda,
sudul Insulei Islanda, nordul peninsulelor Scandinavia şi Kola, pe o fâşie
îngustă în nordul Eurasiei (până la estuarul fluviului Enisei), Peninsula /
82
Ţara Graham (parte a Peninsulei Antarctica), pe unele insule
antarctice.
Datorită poziţiei geografice,
aproape toate regiunile precizate
mai sus se află sub influenţa
aerului polar (temperat) oceanic
şi arctic. Însă, la formarea
caracteristicilor elementelor
climatice, se adaugă şi influenţele
unor curenţi oceanici calzi.
În climatul subpolar oceanic,
temperaturile medii anuale sunt
de 0-2oC, iar amplitudinile medii
anuale ajung până la 15oC (-5oC
în luna februarie şi 10oC în luna
august). Verile sunt scurte, Vardø (Norvegia, Europa) –
răcoroase şi ceţoase, iar iernile climat subpolar oceanic
sunt reci, vântoase şi umede.
Cantităţile de precipitaţii ajung până la 500 mm/an, o bună
parte fiind sub formă de ninsoare. Cele mai mari valori ale
precipitaţiilor se înregistrează între august şi octombrie şi între februarie
şi martie. Stratul de zăpadă este mai gros şi durează până la opt luni
pe an. Vânturile sunt puternice şi frecvente, iar nebulozitatea este
accentuată pe tot parcursul anului [S. Ciulache, 1985, p. 419].
În insulele şi arhipelagurile Subantarcticii, clima subpolară
prezintă unele caracteristici specifice: amplitudini termice reduse,
perioade geroase mai rare, vânturi mai violente şi prezenţa circulaţiei
vestice [I. Marin, M. Marin, 2001, p. 9].
Climatul subpolar continental este prezent, în special, în două
regiuni geografice – în nordul Siberiei, la nord şi sud de Cercul Polar de
Nord, şi în nordul Canadei, în cea mai mare parte la sud de Cercul
Polar de Nord – şi are lăţimi de 600-1.000 km, fără a acoperi ţărmurile
celor două continente (Asia şi America de Nord).
Din cauza circulaţiei maselor de aer – arctice continentale, în
semestrul rece, şi continental-polare (temperate), în cel cald –
temperaturile din climatul subpolar continental sunt mai scăzute decât
în climatul subpolar oceanic. Ca urmare, temperaturile medii anuale
83
au valori între 0 şi -10oC, dar pot coborî până la aproape -15oC, în
Siberia Orientală. Frecvent, iarna temperaturile minime coboară până
la -60oC, iar vara, cele maxime urcă până la 20-25oC. În medie,
temperaturile negative se produc şapte luni pe an (octombrie-aprilie),
iar cele pozitive, cinci (mai-septembrie) [S. Ciulache, 1985, p. 420-421].
Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt de cca 150-300 mm,
cu un maxim vara (iulie-august) şi un minim la sfârşitul iernii şi începutul
primăverii (februarie-aprilie) [S. Ciulache, 1985, p. 421; Ecaterina Bordei-Ion,
Gabriela Taulescu, 2008, p. 141].
Churchill (America de Nord) – Kugaaruk (Canada, America de

climat subpolar continental, într-o Nord) – climat subpolar la contactul
regiune cu silvotundră cu climatul polar
Hidrografia
Mediul de tundră este bogat în ape curgătoare care-l străbat, în
general, de la sud la nord. Majoritatea râurilor şi fluviilor sunt alohtone şi
drenează tundra numai cu sectoarele inferioare ale cursurilor: Mezen,
Peciora ş.a. – în tundra europeană; Enisei, Hatanga, Oleniok, Lena,
Iana, Indigirka, Kolîma ş.a. – în tundra asiatică; Mackenzie, Back,
Churchill, Nelson, Severn ş.a. – în tundra nord-americană [O. Mândruţ,
2008, p. 28-29, 49].
Din cauza duratei temperaturilor foarte scăzute, toate aceste
ape formează un pod de gheaţă care rezistă câteva luni pe an.
84
Indigirka, cu lungimea de 1.726 km, îngheaţă în cea mai mare
parte a anului (din octombrie, până în iunie), când înregistrează un
debit de doar 428 m3/s (de cca 25 de ori mai mic decât cel maxim) şi
se varsă în Siberiei de Est (Oceanul Arctic), printr-o deltă cu suprafaţa
de 5.500 km2 [P. Coteţ, 1967, p. 302; P. Gâştescu, 1990, p. 109].
Kolîma drenează Siberia de Nord-Est şi se varsă tot în Marea
Siberiei de Est. Pe cursul inferior, străbate câmpia omonimă, cu
vegetaţie de tundră. La vărsare, Kolîma are debitul mediu de 2.250
m3/s. Din cauza condiţiilor climatice, debitul maxim se atinge vara
(25.100 km3/s), iar cel minim, iarna (23,5 m3/s) [P. Gâştescu, 1990, p. 121].
Churchill este o înlănţuire de lacuri glaciare (Peter Pond,
Churchii, Turnor, Sisipuk, Norther Indian ş.a.), izvorăşte din Lacul La
Loche şi se varsă în Golful Hudson. Răul, cu debitul mediu anual de
1.200 m3/s, se alimentează din zăpezi şi ploi şi îngheaţă opt luni pe an
[P. Gâştescu, 1990, p. 64-65].
Nelson, cu suprafaţa bazinului hidrografic de cca 1.154.000 km 2 şi
debitul mediu de 2.800 m3/s, leagă de-a lungul cursului mai multe
lacuri glaciare şi se varsă în Golful Hudson, printr-un estuar. Din cauza
condiţiilor climatice, râul îngheaţă în intervalul noiembrie-mai [P. Gâştescu,
1990, p. 151-152].
Mediul de tundră este presărat cu numeroase areale
mlăştinoase şi lacuri, majoritatea lacurilor fiind de origine glaciară şi
tectonică: Taimîr, Urşilor, Garry, Indian, Renilor ş.a.
Lacul Taimîr este situat în peninsula omonimă – aproximativ la
contactul Câmpiei Siberiei de Nord (la sud) cu Munţii Bîrranga (la nord) –
şi este de origine tectonică. Lacul are adâncimea de 26 m, iar podul
de gheaţă se menţine peste 9 luni pe an [Constanţa Trufaş (coord. şt.),
1999, p. 33; P. Gâştescu, 2006, p. 220-221].
Lacul Urşilor este situat pe Scutul Laurenţian şi are originea
glaciar-tectonică. Cu suprafaţa de cca 31.300 km 2, lacul este format
din cinci „braţe”: Tavish (în est, cu adâncimea maximă de 445 m),
McVicar (în sud), Keith (în sud-vest), Smith (în vest) şi Dease (în nord).
Prin râul Great Bear, Lacul Urşilor se scurge în fluviul Mackenzie. Din
cauza climatului subpolar, podul de gheaţă se menţine din octombrie
până în iunie-iulie, iar lipsa suspensiilor minerale fac ca transparenţa
apei să ajungă la 30 m [P. Gâştescu, 2006, p. 235; Viorela Anastasiu,
O. Ioniţă, D. Dumitru, 2017, p. 44].
85
Lacul Renilor, situat în zona de silvotundră nord-americană, este
de origine glaciară şi ocupă o suprafaţă de cca 6.650 km2. Podul de
gheaţă, format în timpul iernii, durează până în luna iunie [P. Gâştescu,
2006, p. 207-208].
Tundrele sunt formaţiuni vegetale scunde, ierboase, subarbustive
sau arbustive, formate sub influenţa climatului subpolar, caracterizat
prin temperaturi scăzute, ierni lungi (cu durata stratului de zăpadă de
peste opt luni pe an) şi vânturi puternice şi reci. Sunt cuprinse între
pădurile de conifere, la sud, şi gheţurile permanente, la nord.
Din cauza perioadelor scurte de vegetaţie (2-3 luni pe an),
insuficientă maturizării seminţelor, în tundră predomină chamefitele şi
hemicriptofitele. La unele specii mugurii şi bobocii iernează sub
zăpadă, pentru a înflori în semestrul următor, iar la altele frunzele sunt
sempervirescente, care de asemenea iernează sub zăpadă [R. Călinescu,
Alexandra Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 198; Cristina Muică,
S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 209].
Vânturile puternice reci au făcut majoritatea plantelor să fie
pitice, cu forme târâtoare (mesteceni pitici, sălcii pitice etc.).
Clasificarea tipurilor de tundră a fost făcută după mai multe
criterii:
a) În funcţie de durata perioadei de vegetaţie şi după regimul
hidric al solurilor sunt:
1. formaţii de arbuşti cu frunze căzătoare (sălcii, mesteceni pitici,
scoruş ş.a.), în apropierea taigalei, unde temperaturile sunt mai
ridicate;
2. formaţii de lande cu ericacee, pe versanţii însoriţi şi în regiunile
mai puţin reci;
3. formaţii ierboase cu aspect continuu, unde solurile sunt mai
dezvoltate şi temperaturile verilor sunt mai ridicate;
4. formaţii de muşchi şi licheni cu aspect discontinuu, în regiunile
cu regim climatic foarte aspru [R. Călinescu, Alexandra Bunescu, Maia
Nardin Pătroiescu, 1972, p. 197].
b) După asocierea speciilor, au fost identificate patru tipuri de
tundră:
1. tundra cu arbuşti (cu sălcii şi mesteceni pitici);
86
2. tundra cu subarbuşti (cu afin şi merişor);
3. tundra mezofilă (în care predomină rogozul);
4. tundra stepică sau muşchi şi licheni [I. Marin, M. Marin, 2001, p. 18].
Silvotundra face
tranziţia de la pădurile de
conifere la tundră. Este
presărată cu arbori disperaţi
şi deformaţi de vânt. Între
speciile de arbori predomină
mesteacănul pufos, cu mai
multe subspecii, iar între
arbuşti, aninul.
Silvotundră
În tundra arctică, alcă-
tuirea covorului vegetal variază de la sud la nord, în strânsă
dependenţă de durata sezonului de vegetaţie. În sud, sezonul de
vegetaţie începe în iunie şi se termină în septembrie. Versanţii cu
expoziţie sudică şi cei pietroşi sunt mai bine acoperiţi cu vegetaţie şi
formează adevărate „grădini cu flori”, în timp ce arealele cu soluri
poligonale şi solifluxiune, au vegetaţia dispersată.
În covorul vegetal al tundrei arctice cu durata sezonului cald
mai mare se găsesc: rogozuri arctice, bumbăcăriţe, iarba şopârlelor,
azalee, vuietoare, mac polar, ochii şoricelului, afin, merişor, sălcii pitice
(salcia arctică, salcia laponică), mesteceni pitici, anin şi licheni
(lichenul renului, lichenul de Islanda ş.a.)1 [Cristina Muică, M. Buza,
În nord, vegetaţia tundrei arctice este mai săracă, suprafeţele
acoperite cu vegetaţie2 (în proporţie de cca 50%) alternând cu cele
lipsite de vegetaţie. Pe suprafeţele mai umede predomină muşchii, iar
pe cele mai uscate, lichenii. Printre puţinele specii de plante se
evidenţiază arginţica, un subarbust târâtor [Cristina Muică, M. Buza,
Fauna din silvotundră şi tundră cuprinde specii adaptate la frig şi
la variaţiile sezoniere mari: renul (în Europa), renul caribu (în America
1 Unele genuri şi chiar specii pe plante din tundră sunt comune cu cele din etajele
subalpin şi alpin din munţii zonei temperate din Emisfera Nordică (Munţii Alpi, Munţii
Carpaţi ş.a.).
2 În America de Nord denumită barren.
87
de Nord), boul moscat, lupul, mai multe specii de lemingi, popândăul
de tundră, iepurele alb, vulpea polară, marmota cu capul negru,
chiţacul, Alcide (alca mică, alca nordică sau garia, alca polară),
bufniţa (sau ciuful) de zăpadă, gâştele sălbatice (gâsca de
semănătură, gâsca neagră, gârliţa mare, gâsca de zăpadă, gâsca cu
gât roşu ş.a. - migratoare), raţe, presura de iarnă, ciocârlia laponă,
ciocârlia urecheată, ierunca, găinuşa polară ş.a. [R. Călinescu,
Alexandra Bunescu, Maia Nardin Pătroiescu, 1972, p. 199-200; Cristina Muică,
M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 99-100].
Tundră cu aspect de „grădină cu flori” Ren
Insulele subantarctice au
vegetaţia asemănătoare cu cea a
tundrei boreale, însă aici lipsesc
arborii. Se găsesc: graminee,
rogozuri, muşchi, licheni şi, mai rar,
plante cu flori. Dintre speciile
endemice, mai cunoscute sunt:
varza de Kerguelen şi Azorella
selago, o mică umbeliferă ce Varza de Kerguelen1
formează perniţe.
Cele mai răspândite specii de animale din insulele subantarctice
sunt: albatrosul, cormoranul, chira antarctică, chira de Kerguelen, mai
multe specii de pinguini (pinguinul regal, pinguinul cu moţ auriu,
pinguinul antarctic, pinguinul papuan) şi foci (foca „mâncătoare de
1 Sursa imaginii: https://www.coolturamall.ro/10-locuri-neatinse-om/.

88
crabi”, leopardul de mare, foca cu blană / „urs de mare”, foca-
elefant) [Cristina Muică, M. Buza, Mihaela Sencovici, 2009, p. 100-101].
Pinguinul papuan Foca cu blană
Solurile
Din cauza condiţiilor naturale, în
special climatice, organismele moarte din
tundră se descompun greu, iar procesele
pedogenetice sunt anevoioase. Ca
urmare, solurile din aceste regiuni arctice
sunt, în general, turboase. Iarna,
temperaturile scăzute determină formarea
crăpăturilor în sol, iar topirea stratului de Soluri poligonale
zăpadă în perioada caldă, contribuie la
umplerea cu apă a acestora.
Humusul, din cauza proceselor criogene, se găseşte la
adâncime.
Uneori, solurile formate în câmpiile şi deltele din nord sunt
afectate de hidrolacoliţi, ce pot fi ridicaţi de lentilele de gheaţă până
la înălţimi de 10 m [I. Marin, M. Marin, 2001, p. 18].
89
MEDIUL DEŞERTURILOR RECI
NIVOGLACIARE
Deşerturile reci nivoglaciare, prezente la latitudini mai mari de
66o, ocupă regiunile cele mai reci ale uscatului (Frigorideserta), unde
gheţurile şi zăpezile nu se topesc niciodată. În Emisfera Nordică, acest
tip de mediu este prezent în aproape întreaga Groenlandă şi pe
porţiuni mai reduse în insulele şi arhipelagurile Novaia Zemlea,
Severnaia Zemlea, Noua Siberie, Franz Josef, Svalbard, Islanda, Arctic-
Canadian ş.a., iar în Emisfera Sudică, pe întregul continent Antarctida.
În unele zone litorale, deşerturile reci se prelungesc pe suprafeţele
banchizelor [Cristina Muică, S. Geacu, Mihaela Sencovici, 2006, p. 205;
O. Mândruţ, 2008, p. 62].

Relieful din aria deşerturilor reci este acoperit de calote glaciare,
cu grosimi de ordinul sutelor sau miilor de metri.
Groenlanda este, în realitate, un grup de insule acoperite cu o
calotă groasă de gheaţă. Relieful este reprezentat de un uriaş platou
cristalin – o unitate de cratogen precambrian la care s-au alipit în nord
şi est structuri aparţinând cutărilor caledoniene –, mai înalt spre
margini, „inundat” de gheaţă. Deasupra gheţii se ridică nunatak-uri,
proeminenţe ale reliefului preexistent [I. Marin, M. Marin, 2001, p. 9;
S. Neguţ, I. Nicolae, 2007, p. 148-149].
Antarctida ocupă o suprafaţă de cca 13.100.000 km 2 (la care se
adaugă gheţarii de şelf) şi are altitudinea medie de cca 2.500 m (din
care cca 550-600 m o reprezintă grosimea medie a gheţii). Din punct
de vedere tectonic, continentul aparţine de două mari unităţi: o
unitate de platformă, ce ţine de supercontinentul Gondwana, în
partea estică, şi o unitate de orogen mezozoic de tip andin (Horstul
Antarcticii – Munţii Transantarctici), în partea de vest. Cele două unităţi
geologice sunt separate de Depresiunea Ross-Weddell, cu caracter de
graben. Relieful subaerian ocupă suprafeţe reduse, fiind alcătuit din
masive şi culmi muntoase ce străpung stratul gros de gheaţă. Aceste
90
nunatak-uri, cu înălţimi de peste 3.000 m, au la poale pânze groase de
grohotiş [P. Coteţ, Lucia Băcanu, 1972, p. 30; Florina Grecu, 2007, p. 182].
Groenlanda Antarctida
Deşerturile reci se formează datorită climatului polar şi climatului
polar excesiv. Primul tip de climat (polar) este caracteristic insulelor din
Oceanul Arctic şi din Antarctica, iar al doilea tip de climat (polar
excesiv), părţilor interioare ale Groenlandei şi Antarctidei [S. Ciulache,
1985, p. 422].
Datorită atmosferei pure, cantitatea de radiaţie solară este
foarte mare, iar albedoul dat de stratul de zăpadă şi gheaţă se ridică
la 80-95%. În timpul verii polare din Antarctida (noiembrie-ianuarie),
radiaţia solară globală oscilează între 20 şi 30 kcal/cm 2/lună, din care
80-85% este radiaţie directă. În celelalte nouă luni, bilanţul radiativ al
suprafeţei active este negativ, rezultând o medie anuală de -5 kcal/cm2
[Gh. Neamu, 1982, p. 97].
În climatul polar temperaturile medii anuale sunt de -10...-12oC,
în timp ce în climatul polar excesiv coboară până la -50...-55oC1 [Gh.
Neamu, 1982, p. 112-113; S. Ciulache, 1985, p. 422].
1 La staţiunea meteorologică rusă Vostok s-a înregistrat valoarea minimă a celei mai
friguroase zile (-89,2°C, la 21 iulie 1983) de pe Terra. Staţia este situată la 78o27’51,92”
91
Din cauza conţinutului foarte scăzut de vapori de apă din aerul
arctic şi antarctic, dar şi din cauza stabilităţii termice, precipitaţiile
atmosferice sunt extrem de sărace: sub 150 mm/an, în climatul polar, şi
coboară până la 4 mm/an, în climatul polar excesiv. Spre exemplu, pe
continentul Antarctida, cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt de
doar 30-50 mm [Gh. Neamu, 1982, p. 121; S. Ciulache, 1985, p. 423].
Pe lângă ninsori, un rol important în creşterea grosimii stratului de
zăpadă îl are sublimarea directă a vaporilor de apă din aer pe
suprafaţa zăpezii. Se estimează că în regiunile costiere ale Actarctidei,
sublimarea contribuie cu o cantitate de apă de până la 500 mm/an, în
timp ce în interiorul continentului valorile sunt mult mai mici (cca 50
mm/an) [S. Ciulache, 1985, p. 423-224].
Longyearbyen (Svalbard) – Vostok (Antarctida) –

climat polar climat polar excesiv
Vânturile din mediul deşerturilor reci suflă în rafale şi au viteze

destul de mari. Pe cuprinsul Antarctidei1, aceste vânturi polare au
viteze medii cuprinse între 2 şi 22 m/s. Cele mai mari valori medii ale
vitezei vântului se produc în lunile de iarnă (iulie-august), când acestea
latitudine sudică și 106o50’14,38” longitudine estică (la cca 1.300 km de Polul Sud
geografic). Din cauza temperaturilor foarte scăzute, staţia Vostok este considerată
„Polul Frigului” (-65oC iarna şi -30oC vara). Conform unor surse neconfirmate, în iarna
anului 1997 s-au înregistrat aici -91oC.
1 Antarctica este regiunea de pe Terra cu cea mai îndelungată frecvenţă a vântului
într-un an (340 zile). Este considerată „Polul Vânturilor”.

92
sunt de două ori mai mari decât valorile medii ale vitezei din cursul verii
[Gh. Neamu, 1982, p. 129-130].
Hidrografia
Din cauza temperaturilor foarte scăzute şi a precipitaţiilor sub
formă de ninsoare, relieful deşerturilor reci este acoperit, în special, cu
gheţari continentali (sau gheţari de calotă).
În Groenlanda, gheţarii ocupă cca 80% din suprafaţa totală.
Regiunea acoperită de inlandsis (gheţari continentali) se ridică la
aproximativ 1.726.400 km2, iar cea acoperită cu alte tipuri de gheţari
însumează cca 76.000 km2. Inlandsisul groenlandez, cu grosimea
cuprinsă între 500 m (pe margini) şi 3.000 m (în partea central-estică),
este format din două calote: una nordică, foarte extinsă, şi alta sudică,
cu întinderea mai mică. Pe suprafeţele calotelor, imense deşerturi de
gheaţă, se găsesc atât areale netede, cât şi areale brăzdate de
crevase [Florina Grecu, 2007, p. 119, 121].
În Antarctida, gheaţa acumulată în milioane de ani ocupă 97,6%
din suprafaţa continentului şi deţine un volum de cca 30.000.000 km 3.
Grosimea medie a stratului de gheaţă variază, în funcţie de surse, între
1.830 şi 2.160 m, iar grosimea maximă se ridică la 4.776 m
Gheaţa Antarcticii (continentul propriu-zis şi regiunile vecine)
cuprinde: gheţari de calotă, gheţari de şelf, gheaţa din apa de mare ş.a.
După poziţia geografică a gheţarilor continentali se disting trei
calote glaciare: calota din Antarctica de Est (Orientală – 9.900.000 km2),
cu grosimea medie de 2.380 m şi cea maximă de 4.776 m, calota din
Antarctica de Vest (Occidentală – 1.800.000 km2), cu grosimea medie
de cca 1.100 m, şi calota glaciară din Peninsula Antarctică, cu
suprafaţa de 300.000 km2 [Florina Grecu, 2007, p. 192-193].
Gheţarii de şelf sunt prelungiri de gheaţă ce plutesc pe mare, în
continuarea calotelor glaciare. În cazul Antarctidei, se extind pe cca
17.800 km lungime, au suprafaţa de până la 1.650.000 km 2 şi un volum
de 720.000 km3. Se evidenţiază gheţarii: Ross (547.350 km2) şi Ronne-
Filchner (534.970 km2), în Antarctida de Vest, şi Amery (45.930 km 2),
Shackleton (39.710 km2) şi Şelful de Vest (26.100 km2), în Australia de Est
[Florina Grecu, 2007, p. 194].
Din gheţari, se desprind blocuri de gheaţă (aisberguri) ce plutesc
pe mările şi oceanele vecine. În Antarctica se disting: aisberguri sub formă
93
de platou, aisberguri sub formă de cupolă şi
aisberguri cu culmi piramidale ascuţite
[Florina Grecu, 2007, p. 194].
Sub calota glaciară a Antarctidei au
fost descoperite peste 145 de lacuri (lacuri
subglaciare): Vostok (15.690 km2), Sovetskaya
(1.600 km2), Whillans (60 km2), Ellsworth, Aisberg
Concordia ş.a.
Lacul Vostok este situat sub staţiunea de cercetare rusă omo-
nimă, la cca 4.000 m sub stratul de gheaţă şi la aproximativ 500 m sub
nivelul mării. Are lungimea de cca 250 km, lăţimea de 50 km şi suprafaţa
de 15.690 km2. Se consideră că apa lacului
rămâne lichidă datorită fluxului geotermal,
presiunii mari (cca 360 bari) şi izolării sale de
către pătura groasă de gheaţă [https://
fr.m.wikipedia.org/wiki/ Lac_Vostok].
Lacul Sovetskaya / Sovetskaïa este primul Lacul Vostok
lac sublaciar descoperit în Antarctida. Acest lac
lichid, situat în jumătatea estică a continentului, are temperatura apei
de -2oC şi este acoperit de un strat de gheaţă de cca 4.200 m.
Conform măsurătorilor, adâncimea sa este de 900 m [https://
fr.m.wikipedia.org/wiki/Lac_Sovetskaïa].
Lacul Whillans, cu temperatura de -0,5oC, se află situat la cca
800 m, sub gheaţa din Antarctida de Vest, şi are adâncimea maximă
de cca 20 m. Forajele prin calota glaciară au facilitat colectarea de
probe de apă, constatându-se şi degajări de metan, aparent
inexplicabile. Descoperirea de organisme simple, consumatoare de
dioxid de carbon, fier, sulf sau amoniac (chemoautotrofe), dar şi din
cele consumatoare de substanţe organice (heterotrofe), conduce la
presupunerea că ar exista şi organisme ceva mai evoluate (eucariote)
[I. Mărculeţ (coord.), 2014, p. 49].
În deşerturile reci nivoglaciare plantele superioare lipsesc. Se
găsesc alge (brune, roşii şi verzi) şi diatomee. Pe stâncile neacoperite
de gheaţă de la marginile gheţarilor se găsesc licheni. Fauna este
prezentă în apropierea ţărmurilor şi îşi asigură hrana din apele mărilor.
94
În insulele Oceanului Arctic şi pe banchize poposesc: ursul polar
(prezent, uneori, şi în tundră), morsa, mai multe specii de foci,
pescăruşul polar, pescăruşul gheţurilor, alca mică, gâsca gulerată
polară, şoimul groenlandez, raţa gheţurilor, [C. Drugescu, 2003, p. 120;
Ursul polar Morsa Alca mică
În Antarctica, fauna este dominată de pinguini (imperial, Adèlie,

regal, cu frâu, antarctic ş.a.). Există şi specii de păsări zburătoare –
pescăruşi (de zăpadă, gigant, antarctic), albatrosul călător, skua,
petrelul antarctic, rândunica de mare, porumbelul de Cap ş.a. –, unele
numai în perioada verii australe. Dintre speciile de foci se remarcă:
foca lui Ross şi foca lui Weddell [P. Coteţ, Lucia Băcanu, 1972, p. 178-179;
Albatrosul călător Colonie de pinguini Foca lui Weddell

imperiali
Solurile
Din cauza condiţiilor naturale din deşerturile reci (temperaturi
foarte scăzute, cruste groase de gheaţă, materie organică în cantităţi
reduse etc.), procesele pedogenetice lipsesc aproape cu desăvârşire.
95
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Anastasiu Viorela, Ioniţă O., Dumitru D. [2017]: Atlas geografic mondial, Edit.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Bălteanu D. [1982]: Învelişul de gheaţă al Pământului, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Bordei-Ion Ecaterina, Căpşună Simona [2000]: Curs de meteorologie şi
climatologie, Universitatea Ecologică, Bucureşti.
Bordei-Ion Ecaterina, Taulescu Gabriela [2008]: Probleme de meteorologie şi
climatologie pentru ecologi, Edit. PRINTECH, Bucureşti.
Caloianu N., Gârbacea V., Marin I., Rădulescu I. [1980]: Geografia continentelor.
Asia, Australia, Oceania, Antarctica, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Caloianu N., Gârbacea V., Hârjoabă I., Iancu Silvia, Marin I. [1982]: Geografia
continentelor. Europa, Edit. Didactică şi Pedagogică, București.
Călinescu R., Bunescu Alexandra, Pătroiescu Nardin Maria [1972]: Biogeografie,
Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Ciulache S. [1985]: Meteorologie şi climatologie, Tipografia Universităţii din
Bucureşti.
Coteţ P., Băcanu Lucia [1972]: Australia, Oceania, Antarctica. Geografie
fizică, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Demeter T. [2009]: Pedologie generală, Edit. Credis, Bucureşti.
Drugescu C. [2003]: Compendiu de zoogeografie generală, Edit. Granada,
Bucureşti.
Gâştescu P. [1990]: Fluviile Terrei, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
Gâştescu P. [2006]: Lacurile Terrei, Edit. CD Press, Bucureşti.
Grecu Florina [2007]: Glaciologie, Edit. Credis, Bucureşti.
Hârjoabă I., Rusu E. [1995]: Geografia continentelor – Africa, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Ianoş I., Iacob Gh. [1989]: Câmpiile Terrei, Edit. Albatros, Bucureşti.
Ielenicz M. [2000]: Geografie generală. Geografie fizică, Edit. Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti.
Ielenicz M. (coord) [1999]: Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti.
Ilinca L. I., Ilinca Iulia Anca [2009], Geografia la superlativ, Edit. Tiparg, Piteşti.
Ilinca N., Lazăr N., Nedelcu A. [2002]: Geografia mediului înconjurător –
probleme fundamentale ale lumii contemporane. Ghid metodologic,
clasa a XI-a, Edit. Paralela 45, Piteşti.
96
Incze A. [1969]: America Centrală şi America de Sud. Geografie fizică, Edit.
Larion Daniela [fără an]: Geografia mediilor naturale (temperate şi reci) ale
Terrei (https://www.academia.edu/10072750/Daniela_LARION_ Geografia_
mediilor_naturale_temperate_si_reci_ale_Terrei).
Marin I. [1995]: Continentele – geografie regională, Edit. Universităţii din
Bucureşti.
Marin I. [1999]: Geografie regională – Europa şi Asia, Edit. Fundaţiei „România
de Mâine”, Bucureşti.
Marin I., Luchian N. [1996]: Geografia fizică a României şi geografia fizică a
Europei – lucrări practice, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
Marin I., Marin M., Mocanu N. [1999]: Statele Unite ale Americii. Geografie
fizică, umană şi economică, Edit. Universităţii din Bucureşti.
Marin I., Marin M. [2001]: Medii şi regiuni geografice pe Glob, Edit. Universităţii
din Bucureşti.
Marin M., Albu Anca, Lungu M., Pleşoianu Daniela, Marin I. [2008]: Geografia
continentelor – particularităţi regionale, Edit. Universitară, Bucureşti.
Matei H.C., Neguţ S., Nicolae I., Radu Corina [2002]: Enciclopedia Australiei şi
Oceaniei, Edit. Meronia, Bucureşti.
Mărculeţ Cătălina, Mărculeţ I. [fără an]: Tot ce trebuie să ştii despre
atmosferă, Edit. ErcPress, Bucureşti.
Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina [2008]: Aspecte privind învelişul biopedo-
geografic al Europei şi al României, Învăţătorii noştri, Vol. IV, Bucureşti.
Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina, Popa-Tutoveanu Aurora [2009]: Aspecte
privind relieful Europei, Liceul – prezent şi viitor, Vol. VI, Bucureşti.
Mărculeţ I. (coord.) [2014]: Mic dicţionar geografic şcolar cu superlative şi
singularităţi, vol. I, Geografie fizică, ISBN 978-973-0-16969-0, Bucureşti.
Mărculeţ I. [fără an]: Tot ce trebuie să ştii despre lacuri, Edit. ErcPress,
Bucureşti.
Mândruţ O. [2008]: Atlas geografic şcolar, Edit. Corint, Bucureşti.
Muică Cristina, Geacu S., Sencovici Mihaela [2006]: Biogeografie generală,
Edit. Transversal, Bucureşti.
Muică Cristina, Buza M., Sencovici Mihaela [2009]: Biogeografie – compendiu,
Edit. Universitară, Bucureşti.
Muică Cristina, Muică Ileana [2011]: Factori naturali de risc în activitatea
turistică, Edit. Universitară, Bucureşti.
Neamu Gh. [1982]: Geografia Antarctidei, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Neguţ S., Nicolae I. [2007]: Superlativele Terrei – o enciclopedie, Edit. Meronia,
Bucureşti.
97
Paraschiv V. [2019]: Geografie. Europa. Uniunea Europeană, România.
Probleme fundamentale – auxiliar pentru clasa a XII-a, Ediţia a III-a,
revizuită, Edit. PIM, Iaşi.
Peahă M. (coord. şt.) [1992]: Atlasul geografic al lumii, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Pehoiu Gica, Muică Cristina, Sencovici Mihaela [2006]: Geografia mediului cu
elemente de ecologie, Edit. Transversal, Târgovişte.
Pişota I. [2002]: Biogeografie, Universitatea Bucureşti.
Pop I. [1977]: Biogeografie ecologică, vol. I, Edit. Dacia, Cluj-Napoca.
Pop I. [1979]: Biogeografie ecologică, vol. II, Edit. Dacia, Cluj-Napoca.
Roşu Al., Ungureanu Irina [1977]: Geografia mediului înconjurător, Edit.
Rusu E. [1999]: Geografia continentelor – Australia şi Oceania, Edit. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Rusu E. [2003]:Geografia continentelor – Asia, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Teodorescu C., Constantinescu N.A. [1929]: Atlas geografic pentru şcoalele
secundare, Ediţia IV, Institutul Cartografic Unirea, Braşov.
Tîrlă Laura [2014]: Geografia continentelor (America, Aftica, Antarctica). Note
de curs, Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Geografie, Bucureşti.
Trufaş Constanţa (coord. şt.) [1999]: Atlasul geografic şcolar, Edit. Cartographia,
Budapesta.
Urdea P. [2005]: Gheţarii şi relieful, Edit. Universităţii de Vest, Timişoara.
Zăvoianu I. [1999]: Hidrologie, Edit. Universităţii din Bucureşti.
***[2007]: Atlas geografic şcolar, Edit. ErcPress, Bucureşti.
***https://md.allacortedifederico.com/2835-lobnor-lake-the-chinese-twin-of-
the-aral-sea-that-th.html.
***https://fr.m.wikipedia.org/wiki/Lac_Sovetskaïa.
***https://dexonline.ro/.
***https://fr.m.wikipedia.org/wiki/Lac_Vostok.
***https://ro.wikipedia.org/wiki/Amazon_(fluviu).
***https://en.wikipedia.org/wiki/Yangtze.
***https://en.wikipedia.org/wiki/Aral_Sea.
***https://ro.warbletoncouncil.org/matorral-5200.
***https://www.google.com/maps/@...
98
SUMMARY
TERRA – NATURAL ENVIRONMENTS

(PHYSICAL-GEOGRAPHICAL ASPECTS)
The present paper constitutes the embodiment of a project

initiated by a group of geography enthusiasts formed by teachers and
students (9th to 12th grade) from „Ion Luca Caragiale” National
College from Bucharest.
The project, in its final shape, intended to be a brief physical-
geographical description of the natural environments on land: the
equatorial forest environment, the seasonally paced tropical forests
environment, the savannah environment, the semi-desert and tropical
desert environment, the subtropical environment, the deciduous forest
environment, the steppe environment, the semi-desert and temperate
desert environment, the coniferous forest environment, the tundra and
cold desert environment.
The following relevant issues were included in the description of
these types of natural environments: geographical position (in latitude,
with relevant examples on continents), characteristics of the relief (with
the brief description of certain relief units highlighting the current types
of environment; the Amazon Plain for equatorial forest environment,
the Mekong Plain for the seasonally paced tropical forests environment
(monsoon), the Kimberley Plateau for the Australian savannah
environments, Sahara for the tropical desert environment, the Atlas
Mountains for the northern African subtropical environment, the
Aquitaine Plain, for the deciduous forest environment with fall foliage,
the Turan Plain, for the semi-desert and temperate desert environment,
the North Siberian Lowland for the tundra environment etc.),
characteristics of the climate (certain genetic factors, the air
temperature, the thermal amplitude, precipitation regime, certain
specific aspects etc.), hydrography (the characteristics of the running
water – length, water flow, drainage regime- and slack water; the
Orinoco river, for the South American savannah environment (llanos),
the Nile, for tropical semi-desert and desert environment, the Thames,
99
for the deciduous forest environment, Missouri, for the North American
steppe (prairie) environment, the Aral Lake for the semi-desert and
temperate desert environment, Lake Baikal, for the coniferous forest
environment, the Great Bear Lake for tundra environment), flora and
fauna (descriptions of the different types of vegetation, with reference
to other natural elements and various examples of species of animals
and plants) and soils (with an emphasis on the forming conditions and
on certain general aspects).
The paper is based on a vast bibliography, comprising more than
50 representative works grounded on the Romanian geographical
research (monographs, encyclopaedias, academic books, atlases, etc.).
Terra – mediile naturale (aspecte fizico-geografice)

Coordonator: prof. dr. Ioan Mărculeţ
ISBN 978-973-0-34655-8
Bucureşti, 2021
100

Terra Mediile Naturale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Terra Mediile Naturale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colegiul Național „I. L.

Prof. dr. Ioan MĂRCULEŢ

Prof. dr. Ioan MĂRCULEŢ

Prof. dr. Ioan MĂRCULEŢ  Cercet. dr. Cătălina MĂRCULEŢ

Surse imagini: pixabay.com, freephotos.cc/ro, fotograph.com, splitshire.com,

Important: Prezenta lucrare este pentru uz intern şi nu se comercializează.

Adrese de contact: ioan_marculet@yahoo.com; imarculet@gmail.com;

MEDIILE ZONEI CALDE.....................................................................................6

MEDIILE ZONEI TEMPERATE...........................................................................36

MEDIILE ZONEI RECI......................................................................................80

Volumul de faţă, Terra – mediile naturale, realizat cu sprijinul unui

1 Mediul natural – obiect de studiu al Geografiei fizice, reprezintă un sistem alcătuit

antropice) şi conferă omogenitate unui spaţiu geografic. Ea se diferenţiază pe zone

Harta mediilor naturale1: 1. mediul pădurilor ecuatoriale şi al pădurilor

1 Harta tipurilor de medii naturale este simplificată şi generalizată.

 mediul pădurilor ecuatoriale;

Caracteristici ale reliefului

1Autohtonii îi spuneau Amazonului: Paraná-Tinga = Râul Alb sau Paraná-Guazú = Râul

vânează chiar şi animale mari (căprioare, capibara, mistreţi ş.a.).

Pecari Tamarin Maimuţa urlătoare

În zona caldă, pe ţărmurile afectate de maree, se formează

1 Denumirea de mangrove provine de la termenul mangrova, de origine malaysiană,

Caracteristici ale reliefului

1 Sundarbans = regiune cu mangrove.

1 Victoria (Mosi-oa-Tunya = „Fumul tunător”, în dialectul băştinaşilor Kolo) este cascada

Opossum Pasărea paradisului Papagal kakadoo

1 R. Călinescu şi colaboratoarele sale disting categoriile: păduri de teck şi păduri de

Caracteristici ale reliefului

1Numele savană provine de la cuvântul sabana, preluat de spanioli de la

1 Angel (Churún-Merú, în amerindiană) este cea mai înaltă cascadă de pe glob

1 Ori-noko înseamnă strâmtoare în limba amerindienilor guaraos.

Crocodil de Orinoco Nandu

În Asia (India, Sri Lanka, Indochina etc.), savanele se întâlnesc pe

1Llanos, de la cuvântul spaniel llano, cu sens de câmpie.

Caracteristici ale reliefului

Marele Deşert Australian

Deşertul Sahara şi Peninsula Arabia

Erg, în Sahara Hamadă, în Sahara

Depresiunea Kalahari (în Africa de Sud) este formată din

călduroase zile (57,8°C, la 13 septembrie 1922). Localitatea este situată în Africa de

1Welwitschia mirabilis este o gimnospermă primitivă, „cu trunchiul napiform bilobat,

Antilopa orix Antilocapra addax Caracal

În regiunile aride tropicale din Iran, Pakistan şi India flora este

1P. Coteţ, Lucia Băcanu, 1972, p. 63.

În America de Sud, în special în Deşertul Atacama, vegetaţia

Caracteristici ale reliefului

Cape Town (Africa de Sud) Funzhou (sud-estul Chinei)

Porto Alegre (sud-estul Braziliei) Melbourne (sud-estul Australiei)

1 De la skleros, care înseamnă dur, în limba greacă.

1 De la chaparra, denumirea spaniolă a unor arbuşti spinoşi.

1 În majoritatea lucrărilor de specialitate, deşerturile şi semideşerturile subtropicale

Caracteristici ale reliefului

1Peştera Mamutului (Mammoth Cave System) – dezvoltată pe minim cinci niveluri –

Vladivostok (Federaţia Rusă, Asia) –

Temperaturile medii anuale în climatul temperat-umed sunt de

landă. Aceasta este alcătuită din formaţiuni de arbuşti şi subarbuşti, ce au rezultat în

Urs baribal Vombat

Pădurile de amestec reprezintă o fâşie de formaţiuni mixte situată între

Caracteristici ale reliefului

Galaţi (Europa) – Harkov (Europa) –

Lincoln (Nebraska, America de Nord – Rosario (America de Sud) –

1Denumirea de pratostepă provine de la termenul latin pratum, care înseamnă

1 În unele lucrări sunt individualizate: preria cu graminee înalte, preria cu asociaţii de