TELEDETECŢIE, GIS ŞI CADASTRU

FORESTIER
Semestrul I

Conf. dr. ing. Ovidiu IACOBESCU

Şef lucrări dr. ing. Ionuţ BARNOAIEA
 Definiţie, importanţă, scurt istoric

Teledetecţia este o disciplină tehnică ce grupează ansamblul cunoştinţelor şi tehnicilor

utilizate pentru observarea, analiza, interpretarea şi gestionarea mediului înconjurător, plecând
de la măsurători şi imagini obţinute cu ajutorul platformelor aeropurtate spaţiale, terestre sau
maritime. Aşa cum indică şi denumirea (tele = la distanţă), ea presupune achiziţionarea unor
informaţii de la distanţă, fără contact direct cu obiectul detectat. În acest context, teledetecţia
se defineşte ca ansamblu al cunoştinţelor şi tehnicilor folosite pentru determinarea
caracteristicilor fizice şi biologice ale obiectelor prin măsurători efectuate la distanţă, fără
contact material cu acestea.
La originea teledetecţiei în înţelesul actual al cuvântului stă fotogrammetria aeriană,
ale cărei imagini de ansamblu, luate de sus, au modificat, de mai bine de 100 ani obişnuinţa
de a cartografia şi de a supraveghea mediul şi resursele lui. Astăzi, teledetecţia integrează
descoperirile cele mai recente ale cercetărilor spaţiale, ale fizicii şi informaticii şi se constituie
într-o unealtă din ce în ce mai puternică şi flexibilă pentru gestiunea mediului, a planificării şi
dezvoltării economice. Întrucât ea face apel la tehnici şi tehnologii aflate într-o evoluţie
rapidă, posibilităţile aplicative ale teledetecţiei sunt într-o constantă creştere şi din ce în ce
mai multe domenii de activitate apelează la serviciile ei, întrucât, de multe ori, se dovedeşte
avantajoasă ca preţ şi randament, faţă de mijloacele tradiţionale.
Fotogrammetria, prin intermediul fotogramelor, pune la dispoziţie tehnicile curente
de lucru în cartări (ca determinări metrice) şi de fotointerpretare (ca determinări calitative). În
acest mod s-au obţinut, la nivel naţional, planurile şi hărţile la scări cuprinse între 1:1.000 şi
1:100.000. Imaginile au fost preluate de la distanţe diferite faţă de sol, funcţie de scara
reprezentărilor ce urma să deriveze din fotograme, variind între circa 1000 m şi 8-10.000m. În
ce priveşte aspectele calitative derivate din studiul fotogramei, acestea fac obiectul
fotointerpretării, care are domenii de aplicabilitate foarte variate, cuprinzând agricultura,
pedologia, geografia, geologia, arheologia, amenajarea teritoriului, a spaţiilor verzi şi – nu în
ultimul rând - silvicultura. În cazul din urmă, fotogrammetria poate fi implicată în lucrări de
amenajare a pădurilor (în special de delimitare, cartare şi descriere parcelară), protecţie
(identificarea şi delimitarea calamităţilor), exploatarea pădurilor, evoluţia în timp a unor
fenomene legate de torenţialitate, regenerare etc.
Teledetecţia are ca scop detectarea şi evaluarea resurselor naturale, probleme de
monitoring şi prezicere a evoluţiei unor fenomene, incluzând fotogrammetria şi tehnicile
proprii ei.
Teledetecţia îşi are originea la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ca evenimente
importante care au stat la naşterea acestui nou domeniu se enumără: primul zbor în balon
(1783), inventarea plăcii fotografice (Daguerre şi Niepce, 1839), preluarea primei imagini
aeriene (Felix Tournachon, Paris, 1858). Fotografia aeriană a adus un nou punct de vedere
prin această viziune de ansamblu asupra mediului. Au urmat o serie de invenţii în domeniul
aviaţiei, odată cu începutul secolului al XX-lea, permiţând străbaterea atmosferei la diferite
înălţimi şi în toate direcţiile, în scopul de obţine informaţii de ansamblu asupra mediului
ambiant. În paralel, s-au dezvoltat noi captori de radiaţii: Maxwell a întrevăzut posibilitatea,
încă din 1855, a realizării fotografiilor color bazate pe trei suprafeţe sensibile la cele trei
culori fundamentale: roşu, verde şi albastru, ceea ce a condus la apariţia primei pelicule color
(1895) şi la producţia de serie a acestora ( Kodak, 1935).
Între timp, fizicienii descopereau că lumina este o undă electromagnetică şi că ochiul şi în
general simţurile umane nu au decât o percepţie limitată asupra acestor radiaţii. Alte
manifestări ale acestor radiaţii, numite astăzi raze X, ultraviolete, infraroşu sau microunde,
diferă între ele doar prin lungimea lor de undă, întocmai ca şi culorile spectrului vizibil.
Explorarea domeniului „invizibil” al radiaţiilor electromagnetice – constituite în
purtător de informaţii, a avut o evoluţie practic paralelă cu aceea din vizibil, începând cu
punerea în evidenţă a radiaţiilor infraroşii (Herschel, 1800), continuând cu primul film
sensibil la radiaţiile din infraroşu apropiat (IRA) în 1931, cu folosirea lui în scopuri militare
pentru „detectarea camuflajului” şi cu utilizarea filmului la studiul vegetaţiei (1960). În
timpul celui de-al doilea Război Mondial au fost puse la punct şi ameliorate tehnicile
aeropurtate şi au apărut captorii RADAR (utilizaţi în scopul ameliorării preciziei
bombardamentelor nocturne). Curând, la utilizarea peliculelor sensibile în IRA (lungimi de
undă de până la 0,95x10-6m (= 0,95µm), s-au adăugat cele sensibile în banda infraroşu termal
(IRT) – având lungimea de undă de circa 10µm, capabile să detecteze variaţiile de
temperatură ale suprafeţei terestre şi oceanelor. Aceasta au condus la conceperea de detectori
electronici cuplaţi la un sistem de baleiaj (scanor) la care combinaţia deplasării avionului sau
a satelitului şi rotaţia sau oscilaţia unei oglinzi conduc la obţinerea unei imagini în tente de gri
corespunzând temperaturii suprafeţei studiate (termofotogramă). Imaginile astfel create au
fost imprimate mai întâi pe pelicule fotografice şi apoi, odată cu dezvoltarea tehnicilor de
înregistrare, pe suport magnetic analogic şi apoi numeric. Prin extensie, captorii electronici au
fost folosiţi şi în alte regiuni ale spectrului de radiaţii electromagnetice, cel puţin în toate
cazurile în care energia reflectată sau emisă de suprafaţa terestră este suficientă pentru aceste
sisteme pasive. Recunoaşterea obiectelor ce urmează a fi detectate se bazează pe proprietăţile
lor spectrale.
Începând cu anii 1960 s-a dezvoltat fotografierea de la înălţimi mari, începând cu cea
din baloane, avioane speciale sau platforme orbitale din diverse programe spaţiale
(MERCURY, GEMINI, APOLLO). A urmat apoi lansarea sateliţilor artificiali din seria
LANDSAT – prin care teledetecţia este lansată şi recunoscută la scară internaţională întrucât
oferă o mare cantitate de informaţii, sub formă de date numerice, la preţuri accesibile. Seriei
LANDSAT i-au urmat alte serii de programe satelitare cu scop în urmărirea şi gestiunea
mediului ambiant (SEASAT, HCMM, SPOT, MOS, IRS) sau meteorologici (NIMBUS,
TIROS, ESSA, GOES, METEOSAT, DMSP). Pentru depăşirea limitelor legate de starea
atmosferei la un moment dat, s-a trecut la folosirea captorilor activi, care folosesc adică
lungimi de undă emise în mod expres şi recepţionate apoi la nivelul platformei aeriene, din
domeniul microundelor (de tip RADAR), capabili să ofere informaţii asupra suprafeţei
Pământului prin stratul de nori, prin ceaţă, ziua şi noaptea (sateliţii RADARSAT, ERS).
Dezvoltarea teledetecţiei s-a făcut în timp având în vedere permanent două obiective
situate practic în contradicţie: unul de a vedea teritorii din ce în ce mai mari (în domeniul
fotografic acesta a condus la obiectivi mari şi supermari angulari) şi celălalt – de a avea o
rezoluţie cât mai mare (ceea ce a condus la realizarea de filme cu granulaţie foarte fină.
Astfel, pixelul (cel mai mic element distinct de imagine înregistrată, având aceeaşi tentă de gri
sau nuanţă de culoare) a evoluat de la câţiva kilometri (NIMBUS, 1970), la 80 metri
(LANDSAT MSS, 1972), 30m (LANDSAT TM, 1983) şi 10 m (SPOT 1, 1986). Deşi sunt
posibilităţi mai mari, atinse de sateliţii militari, se pare că 10 m este, prin convenţie, rezoluţia
la sol compatibilă cu politica mondială de acces la aceste date. Avantajul unei rezoluţii mai
puţin fine la nivelul imaginii înregistrate este dat de posibilitatea unei mai mari repetitivităţi a
observaţiilor (trecerea satelitului deasupra aceluiaşi loc), pe când obţinerea unor imagini din
ce în ce mai fine are dezavantajul unor treceri mai rare. Repetitivitatea în timp este importantă
pentru aplicaţiile care studiază fenomene cu evoluţie rapidă (creşterea culturilor agricole şi
previziunea recoltelor, atacuri de insecte în fondul agricol şi forestier, inundaţii, umiditatea
solului etc).

Principiul teledetecției. Radiații electromagnetice

La modul cel mai general, teledetecția reprezintă obținerea de informaţii despre un

obiect de la distanţă, fără a intra în contact cu acesta. În sens larg, este o disciplină tehnică ce
grupează ansamblul cunoştinţelor şi tehnicilor utilizate pentru observarea, analiza,
interpretarea şi gestionarea mediului înconjurător, plecând de la măsurători şi imagini obţinute
cu ajutorul platformelor aeriane, spaţiale, terestre sau maritime. În acest context, teledetecţia
se defineşte ca ansamblu al cunoştinţelor şi tehnicilor folosite pentru determinarea
caracteristicilor fizice şi biologice ale obiectelor prin măsurători efectuate la distanţă, fără
contact material cu acestea.

Informaţiile sunt de mare importanţă pentru o gamă largă de utilizatori: agricultură,

silvicultură, cartografie, evaluarea resurselor naturale, protecţia mediului, meteorologie etc.
Teledetecţia foloseşte proprietăţile fizice ale obiectelor observate, mai ales proprietăţile lor
optice, pentru achiziţionarea de informaţii asupra naturii acestor obiecte. Aceste informaţii
sunt aduse spre sistemele de observare de detectare prin intermediul undelor
electromagnetice, ca de exemplu prin intermediul luminii, care este manifestarea vizibilă
pentru om a acestor radiaţii. Teledetecţia reprezintă un sistem modern de investigare a
scoarţei terestre prin utilizarea de senzori specializaţi, capabili să înregistreze interacţiunea
dintre aceasta şi radiaţiile electromagnetice.
 Fig. 12. Schema generală de lucru în teledetecţie

Energia este transportată de la un punct la altul sub formă de unde. Anumite unde
necesită pentru propagare un mediu favorabil: de exemplu, undele seismice se propagă într-un
mediu solid, undele sonore străbat aerul, apa, corpurile solide (medii elastice). Undele
electromagnetice – şi lumina – se pot propaga în vid şi în atmosferă. După definiţia dată de
Maxwell, radiaţia electromagnetică este o formă dinamică de energie, care nu se manifestă
decât în interacţiunea ei cu materia. O undă electromagnetică este reprezentată, aşa cum se
cunoaşte din fizică, prin doi vectori perpendiculari nedisociabili, a căror amplitudine variază
periodic în timp: câmpul electric şi cel magnetic. Direcţia de propagare a undei este
perpendiculară pe planul definit de aceşti vectori.

Radiaţia electromagnetică este caracterizată de perioadă, frecvenţă, viteză de

propagare, lungime de undă şi amplitudine. Perioada este dată de timpul T în care unda
produce o oscilaţie completă, iar frecvenţa este inversul perioadei, fiind definită ca număr de
oscilaţii într-o unitate de timp. Lungimea de undă este distanţa parcursă de undă cu viteza „v”
în timpul unei perioade. Frecvenţa υ , viteza v şi lungimea de undă λ sunt legate prin relaţia:
߸
‫= ߥߣ = ݒ‬
݇
Această relaţie leagă proprietăţile undei privitoare la spaţiu şi timp, iar mărimile care
intervin au semnificaţia: ω - frecvenţa unghiulară (pulsaţia) undei, k este numărul undelor
(2π/λ). Cu cât frecvenţa este mai mare, cu atât lungimea de undă este mai mică. Frecvenţa
undei este independentă de mediul de propagare, dar viteza şi deci şi lungimea de undă sunt
dependente.
 Fig. 13. Cele două câmpuri variabile care compun unda electromagnetică

În vid (şi în aer, cu oarecare aproximaţie), viteza de propagare a undelor

electromagnetice este c = 300.000 km/s. Viteza de propagare şi lungimea de undă sunt reduse
în alte medii, funcţie de densitatea mediului. Undele electromagnetice sunt caracterizate de o
serie de proprietăţi, folosite în aplicaţiile de teledetecţie, dintre care se amintesc cele mei
importante: - emisia - toate corpurile care au temperatura mai mare ca –2730 C emit radiaţii.
Corpul care emite se numeşte sursă, iar undele se propagă în linie dreaptă atâta timp cât
densitatea mediului este aceeaşi;

- absorbţia – toate corpurile a căror suprafaţă primeşte o radiaţie poate absorbi o parte
din ea. Energia absorbită îi modifică energia internă, ceea ce se traduce printr-o nouă emisie,
într-o altă lungime de undă,

- reflexia- corpurile a căror suprafaţă primeşte o cantitate de energie pot reflecta o

parte. Când energia primită provine de la Soare şi suprafeţe iradiate sunt cele terestre,
reflectanţa (raportul între energia reflectată şi cea primită) se numeşte albedou. Reflexia
poate fi dirijată într-o singură direcţie sau difuză. Reflexia este însoţită de o modificare
spectrală a radiaţiei incidente, fapt ce constituie baza semnăturii spectrale a corpurilor.
Fenomenele de reflexie constituie baza celor mai multe aplicaţii din teledetecţie.

- transmisia – corpurile care primesc o anumită cantitate de energie pot transmite o

parte din ea, raportul dintre energia transmisă (refractată) şi cea incidentă se numeşte
transmitanţă. De exemplu, obiectele transparente au transmitanţă ridicată pentru radiaţiile
din vizibil.

Spectrul electromagnetic

Radiaţiile existente în mediul înconjurător pot fi caracterizate, după cum s-a menţionat
anterior, prin lungime de undă sau frecvenţă, parametri caracteristici interdependenţi ai
undelor electromagnetice. Valorile pe care le pot lua aceste valori sunt extrem de variabile,
ceea ce le conferă proprietăţi diverse în cadrul interacţiunilor cu obiectele din spaţiu.

Lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice poate varia între 10-10 şi 103 m, de

la radiaţiile gamma la radiaţiile utilizate în comunicaţiile tip radio şi televiziune. Utilizând
fenomenul de dispersie a radiaţiilor se pot separa radiaţii cu anumite intervale de lungime de
undă, cu aplicaţii specifice. Un exemplu în acest sens îl constituie radiaţiile X (Roentgen), cu
lungimi de undă cuprinse între 0,1 şi 500 Å (10-10 m), utilizate în radiografie.

Totalitatea radiaţiilor cu diferite lungimi de undă constituie spectrul electromagnetic,

care cuprinde diverse domenii spectrale cu utilizări diferite (fig. 14). Radiaţiile pe care le
percepe ochiul uman fac parte din spectrul vizibil, caracterizat prin lungimi de undă cuprinse
între 400 şi 760 nm. Acest spectru poate fi împărţit în şapte culori care pot fi distinse cu
ochiul liber, cu lungimi de undă crescătoare de la violet la roşu (tab. 2).

Înafara radiaţiilor din spectrul vizibil, în teledetecţie se mai utilizează radiaţii din
spectrul infraroşu şi radar, care pot „aduce” informaţii inaccesibile în mod obişnuit ochiului
uman. Astfel, radiaţiile din domeniul infraroşu sunt asociate cu radiaţiile calorice, care produc
variaţii de temperatură

Tab. 2. Intervale de lungimi de undă din spectrul vizibil

Culoare Interval de lungime de undă

(nm)
Roşu 610-760
Orange 590-650
Galben 575-590
Verde 510-560
Albastru 485-500
Indigo 452-470
Violet 400-452

Tab. 3. Intervale de lungimi de undă din spectrul infraroşu şi RADAR

Culoare Interval de lungime de undă

(µm)
Infraroşu 0,76-100
Infraroşu 0,76-1,5
apropiat
Infraroşu mediu 1,5-7
Infraroşu termal 7,0-15,0
Infraroşu înalt 15,0-1000
RADAR 0,5-140 cm
Fig. 14. Semnificaţia lungimilor de undă din spectrul electromagnetic

Clasificări utilizate în teledetecţie:

- După localizarea senzorului care preia înregistrările de teledetecţie:

o Teledetecţie aeriană – senzorul este localizat la bordul unei platforme
aeriene (avion, elicopter, balon etc.)
o Teledetecţie satelitară – senzorul se află la bordul unui satelit specializat
o Teledetecţie terestră – utilizează aparate foto sau scannere localizate la
nivelul solului
- După sursa de emisie a radiaţiilor utilizate
o Teledetecţie pasivă - senzorul înregistrează radiaţiile provenite de la Soare
şi reflectate de scoarţa terestră
o Teledetecţie activă - senzorul emite radiaţii care se reflectă pe scoarţa
terestră şi primeşte radiaţiile reflectate
- După domeniul spectral al radiaţiilor utilizate
o Domeniul vizibil
o Domeniul infraroşu
o Domeniul RADAR
o Domeniul LiDAR
 Teledetecţie aeriană (fotogrammetrie) Teledetecţie satelitară

Teledetecţie pasivă Teledetecţie activă

Fig. 15. Tipuri de teledetecţie

Fotograma aeriană: caracteristici, elemente geometrice. Orientarea interioară şi

exterioară. Scara fotogramelor.

Fotograma este piesa de bază în fotogrammetrie şi reprezintă o înregistrare obiectivă

a terenului. Din punct de vedere geometric, fotograma este o perspectivă centrală, iar din
punctul de vedere tehnic reprezintă o fotografie specială.

Elementele geometrice care caracterizează procesul optic de obţinere a imaginii

fotografice sunt redate în figura 16.
 a. b.
Fig. 16: Elemente geometrice caracteristice formării imaginii fotografice: a- proiecţia
centrală, b- fotograma în plan orizontal

În figura 16 elementele care intervin au următoarea semnificaţie:

- f este distanţa focală a obiectivului fotogrammetric (distanţa principală),

- h este înălţimea medie de zbor deasupra terenului,
- L este latura din teren fotografiată, în proiecţie orizontală,
- D este distanţa orizontală în teren între două puncte oarecare A, B,
- d reprezintă imaginea distanţei D în fotogramă,
- l este latura fotogramei,
- ω este câmpul obiectivului.
În plan orizontal, fotograma este o piesă pătrată, cu dimensiuni de 13x13, 18x18,
23x23 cm. Ca elemente de construcţie ale fotogramei, vizibile în plan orizontal, se amintesc:

- indicii de referinţă; aceştia sunt dispuşi (figura 16) în colţurile fotogramei sau pe
mijloacele laturilor şi servesc pentru determinarea punctului mijlociu al fotogramei, M.
Acesta este cel mai important punct din planul fotogramei, întrucât este originea axelor de
coordonate proprii fotogramei: x - în sensul de zbor, y în sens transversal, pozitiv de exemplu
spre stânga. În acest fel, unui punct oarecare din planul fotogramei îi corespund coordonate
unice, (x,y), cu semne corespunzătoare cadranului în care este punctul.

- alte înscrisuri, care se referă la numărul de ordine al fotogramei, valoarea distanţei

focale a camerei de priză, imaginea altitudinii de zbor citită la un altimetru etc (vezi lucrările
de laborator).

Elementele de orientare interioară a fotogramei au rolul de a defini poziţia centrului de

proiecţie O faţă de planul fotogramei. Practic, poziţia punctului O este definită dacă se
cunoaşte distanţa focală şi proiecţia lui O în planul fotogramei. În cazul fotogramelor la care
axul de fotografiere este perfect vertical (fotograme nadirale), proiecţia lui O este în punctul
mijlociu al fotogramei.

Scara fotogramelor reiese din relaţia generală a scării şi din folosirea altor rapoarte
care rezultă din triunghiurile asemenea din figura de mai sus:

Baza de fotografiere reprezintă distanţa parcursă de platforma de zbor între două

declanşări succesive ale camerei de priză. În funcţie de baza de fotografiere se alege
acoperirea longitudinală, ax (în lungul direcţiei de zbor). Baza este funcţie de mărimea
distanţei orizontale de la sol surprinse de-a lungul laturii fotogramei, L, şi se stabileşte ca
valoare la (2/3)L = 66%L. Acoperirea transversală, ay se referă la acoperirea între două
benzi vecine. Valoarea acoperirii transversale este de minim 15% din L, dar se consideră, în
majoritatea cazurilor, de (1/3)L = 33%L (fig. 17).

Fig. 17. Acoperirea longitudinală şi transversală a fotogramelor

Obiectivi fotogrammetrici

Obiectivul este piesa principală a camerei de priză, cu rol în formarea imaginii pe

pelicula fotografică.
Formarea imaginii se face în conformitate cu figura 1.4. Obiectivul este de fapt un
ansamblu de lentile. În figură s-a notat cu „a” distanţa lentilă - obiect, „a’ ” distanţa lentilă –
imagine, „f” – distanţa focală a obiectivului.
 f f
B

A A’
x’
x
B’
a a’

Fig. 1.4. Formarea imaginii prin obiectiv

Întrucât obiectul vizat se află la o distanţă mai mare decât dublul distanţei focale,
relaţia lentilelor convergente se poarte scrie:
1 1 1
+ = [1.2]
a a' f
Dacă în figura 1.4 se exprimă distanţele „a” şi „a’ ” în funcţie de distanţa focală,
rezultă:
a=x+f [1.3a]
a’ = x’ + f , [13b]
iar relaţia [2] se poate scrie sub forma:
1 1 1
+ = [1.4]
x + f x' + f f
Dacă se aduce la altă formă ultima relaţie, se ajunge la formula lui Newton pentru
acest tip de lentile:
f2 = x x’ [1.5]
În cazul practic al preluării fotogramelor aeriene, distanţa de la lentilă la obiectul
vizat (a) este de ordinul miilor de metri, câtă vreme mărimea distanţei focale este de ordinul
zecilor de centimetri (20 – 40). În această situaţie, raportul 1/a din [1.2] este foarte mic şi se
poate neglija, rămânând că:
1 1
≅ sau a ≅ f , [1.6]
a' f
adică practic imaginea se formează în planul focal al obiectivului.
Caracteristicile principale ale unui obiectiv sunt: metricitatea, puterea de rezolvare
(de rezoluţie), distribuţia luminii în planul imaginii, luminozitatea, câmpul.
Metricitatea imaginii este însuşirea obiectivului de a menţine asemănarea perfectă cu
detaliul înregistrat (conservarea perspectivei). Erorile de metricitate se numesc distorsiuni, iar
cele mai importante distorsiuni sunt cele radiale. Ele reprezintă o micşorare în proporţii
diferite a imaginii, funcţie de distanţa faţă de axul de fotografiere. Există, pentru fiecare tip de
obiectiv, grafice ale distorsiunilor radiale Acestea se pot pune în evidenţă prin fotografierea
unei grile – test, formată din pătrate (figura 5a). Aprecierea se face prin compararea imaginii
obţinute cu grila test; distorsiunile pot fi pozitive (tip butoi) figura 5b sau negative (tip seceră)
– figura 5c. Este important de menţionat că valoarea distorsiunilor este redusă până la valori
de maxim 3x10-6m (3µm).
 a b c
Fig. 1.5. Distorsiunile imaginilor fotografice a- grilă test, distorsiuni: b- pozitive, c-
negative

Puterea de rezolvare a obiectivului reprezintă capacitatea acestuia de a reda detalii

mici, cu contrast fin şi se exprimă în număr de linii ce se pot distinge pe un milimetru de
imagine.
Orice imagine dată de un sistem optic trebuie să aibă următoarele însuşiri:
- să fie precisă (stigmatică), adică fiecărui punct al obiectului vizat trebuie să-i
corespundă un singur punct în imagine,
- să fie plană, adică fiecărui obiect plan, perpendicular pe axa optică, să-i
corespundă tot o imagine plană, perpendiculară pe axa optică,
- să prezinte metricitate.

Figura 1.6: Grilă standard folosită la studiul rezoluţiei obiectivului

Limitele rezoluţiei unei lentile se determină prin fotografierea unei grile – test (figura
1.6).
Abaterile apărute în formarea imaginii optice de către o lentilă se numesc aberaţii
optice şi acestea fac ca imaginile să fie însoţite de defecte, deformate, neclare, cu margini
irizate în diferite culori. Aberaţiile pot fi geometrice (ce se abat de la condiţiile de stigmatism,
de ex. aberaţia de sfericitate) sau cromatice (datorate faptului că lumina nu este
monocromatică). Aberaţiile amintite (de sfericitate, cromatice, astigmatismul, coma),
împreună cu curbura terestră sunt principalii factori care pot să afecteze negativ puterea de
rezolvare şi claritate a imaginii. Aberaţiile sunt diminuate (dar niciodată eliminate) prin
combinarea unor lentile având indici de refracţie şi curburi diferite.
Puterea de rezoluţie se testează în cazul folosirii celor mai fine emulsii şi are valorile
cele mai ridicate în centrul imaginii (100 de linii pe un milimetru sau peste), scăzând spre
margini
Luminozitatea obiectivului este însuşirea acestuia de a forma imagini mai mult sau
mai puţin luminate în aceleaşi condiţii de lumină exterioară. Se poate caracteriza prin
„deschiderea relativă”, dată de raportul 1 : n sau f : n, unde „n” este raportul f:d (d =
diametrul diafragmei care obturează obiectivul, f = distanţa focală a obiectivului). Se mai
poate caracteriza şi prin raportul între suprafaţa diafragmei şi pătratul distanţei focale. Dacă
deschiderea relativă este mai mică de 4,5, obiectivele sunt considerate luminoase, iar pentru
valori mai mari ca 9, obiectivii sunt puţin luminoase.
Distribuţia luminii în planul imaginii trebuie să fie uniformă, pentru a asigura o
iluminare practic egală. Se face conform legii lui Lambert:
I’ = I cos4α [1.7]

În relaţia de mai sus I’ reprezintă iluminarea într-un punct din planul imaginii, I-
iluminarea în centrul imaginii, α este unghiul format de raza de lumină a punctului P cu axa
optică.
Câmpul obiectivului este definit de unghiul conului de raze limită care ies prin
obiectiv şi este important întrucât pe de o parte caracterizează randamentul fotografierilor, iar
pe da alta pentru că valoarea lui este în strânsă legătură cu distanţa focală. În funcţie de
mărimea unghiului de câmp „ω”, obiectivii pot fi:
- normal unghiulari (ω= 50 – 70 gon)
- mari unghiulari (ω = 70 -120 gon)
- supermari unghiulari (ω ≥ 120 gon)

O2
α1 O1
α2 O
α1
h α1
α2 h2
h
h1
zonă de umbră

L1
L

L2 L

a b c
Fig. 1.7. Legătura între unghiul de câmp şi suprafaţa fotografiată
 La aceeaşi înălţime, obiectivii mari şi supermari sunt preferaţi celor normali întrucât
înregistrează suprafeţe mai mari de teren (figura 1.7.a), deci au un randament superior sau,
pentru a înregistra aceeaşi suprafaţă se coboară plafonul de zbor, ceea ce conduce la mărirea
scării şi la creşterea calităţii imaginii (figura 1.7.b). În terenurile cu relief pronunţat sunt de
preferat obiectivii normal unghiulari, şi nu cei mari unghiulari, pentru evitarea unor situaţii
asemănătoare cu aceea din figura 1.7c.
Obiectivii moderni trebuie aleşi astfel încât să răspundă cerinţelor de utilizare a
fotografiilor aeriene şi condiţiilor concrete de preluare.

Materiale fotosensibile

Materialul fotosensibil folosit în fotografierea aeriană este pelicula fotografică.

Aceasta poate fi alb – negru (AN) sau color.
Pelicula fotografică AN este formată din mai multe strate (figura 1.8):

strat protector

emulsie AN

strat antihalo

strat suport

Figura 1.8. Pelicula fotografică AN

- stratul fotosensibil (emulsia), format dintr-o substanţă sensibilă la lumină. Este
practic un precipitat al unor halogenuri de argint (mai ales bromură), dispersat într-
o soluţie gelatinoasă, vâscoasă.
- stratul protector, cu rol de a feri emulsia propriu-zisă de zgârieri, uscări;
- strat suport, care este în mod curent din poliesteri. Acesta trebuie să rămână
perfect plan în timpul fotografierii şi să nu sufere deformaţii la prelucrare
(întindere, spălare, uscare). Neplaneitatea suportului în timpul fotografierii
conduce la apariţia unor importante erori de poziţie ale punctelor din planul
fotografiei, care pot conduce la greşeli metrice;
- stratul antihalo are rolul de a împiedica reflectarea – şi revenirea în stratul sensibil
- a acelor raze care ajung pe suport;
Procesul fotografierii se poate împărţi în două etape distincte:
 - un proces fotochimic primar, care constă în descompunerea bromurii de argint
sub acţiunea luminii, prin expunerea filmului. Rezultatul acestui proces este
formarea unei imagini latente, stabile;
- reacţii chimice secundare, care constau practic în developarea imaginii (imaginea
devine vizibilă sub acţiunea unui revelator), fixarea imaginii (stoparea acţiunii
revelatorului atunci când se obţine cea mai bună imagine), spălarea filmului, cu
apă rece, curată, urmată de uscarea lui în camere speciale (în urma acestor procese
se obţine negativul) şi pozitivarea imaginii. Aceasta din urmă se poate face prin
copiere pe hârtie fotografică sensibilizată prin aplicarea unei emulsii, - caz în care
rezultă fotografiile obişnuite - sau pe filme speciale – caz în care se obţin
diapozitive.
Developarea se execută în instalaţii speciale (developeze) automate sau semiautomate.
Instalaţiile asigură respectarea riguroasă a reţetelor de prelucrare, specifice fiecărui tip de
film, prin calcularea şi programarea electronică a parametrilor necesari (concentraţia
soluţiilor, timp de reacţie, temperatura mediului etc), Aceste instalaţii sunt specifice pentru
fiecare categorie de film: alb-negru, color-normal, color infraroşu. În cazul radiaţiilor din
afara spectrului vizibil, acestea nu pot fi percepute de ochiul omului, dar se convertesc în
semnale vizibile cu ajutorul unor traductoare bazate pe principii fotochimice sau
fotoelectronice.
Copierea imaginilor negative se poate face pe hârtie fotografică sau pe diapozitiv.
Emulsia de pe aceste suporturi este caracterizată prin puterea ei de rezoluţie (mai mică decât a
filmului negativ) şi de contrast (moale, normal, dur). Hârtia se diferenţiază după natura
suprafeţei (lucioasă, semilucioasă, mată). Fotointerpretarea foloseşte de regulă imagini pe
hârtie lucioasă cu contrast normal. Copierea se poate face prin contact, la aceeaşi scară sau
prin proiecţie, când scările sunt mărite până la o scară rotundă. Este important de menţionat că
prin copiere nu pot fi reproduse toate detaliile de pe negativul original, existând anumite
pierderi.
Emulsia fotografică este partea cea mai importantă în ansamblul peliculei, având rolul
de a înregistra imaginea formată de obiectiv în planul lui focal (figura 1.1). Calitatea imaginii
înregistrate este condiţionată de o serie de caracteristici ale emulsiei. Acestea se referă la
sensibilitate, putere de rezolvare, contrast şi latitudine.
Sensibilitatea poate fi considerată caracteristica de bază a emulsiei. Sensibilitatea
generală constă în proprietatea emulsiei de a suferi modificări chimice şi fizice sub acţiunea
luminii. Ea este dependentă de granulaţie, fiind invers proporţională cu mărimea cristalelor de
bromură de argint şi putând fi exprimată în diferite sisteme: „HD”, Scheiner, DIN – germane,
USA – americane, GOST – ruseşti etc. Un element important al fotografierii, legat direct de
sensibilitatea generală este timpul de expunere, existând relaţii ce dau legătura timp –
sensibilitate. De altfel, sensibilitatea generală se exprimă ca inversul timpului de expunere
necesar obţinerii unui anumit efect în condiţii date.
Sensibilitatea cromatică a emulsiilor se referă la capacitatea lor de a fi impresionate
în mod diferit de radiaţii de diferite lungimi de undă. Emulsiile fotografice AN înregistrează
lungimile de undă din spectrul luminii albe în tonuri de gri. Ochiul omului, care trebuie luat
ca referinţă în probleme de sensibilitate faşă de diverse culori, este sensibil la radiaţii din
intervalul de lungimi de undă 400 – 750mµ (1 milimicron = 10-9m). Emulsiile brute sunt
sensibile la lungimi de undă mai mici de 500mµ, aşa cum se observă din figura 1.9.a. De
aceea, există preocupări în scopul aducerii, sensibilităţii emulsiei în concordanţă cu aria de
sensibilitate a ochiului uman, prin adăugarea de diverşi coloranţi. Au fost astfel create o serie
de emulsii – şi implicit filme (figura 1.9.b):
 - emulsii ortocromatice şi izoortocromatice (1), sensibile mai ales la culorile verde şi
galben (până la 590 mµ (= 0,59 µm). Au avantajul că sunt sensibile la culorile cel
mai des întâlnite în natură;
- emulsii pancromatice şi izopancromatice (2), sensibile la întreg spectrul vizibil,
care sunt de altfel şi cel mai folosite în practica aerofotografierii;
- emulsii infracromatice (3), care sunt foarte valoroase pentru fotointerpretarea
forestieră, întrucât sunt sensibile la radiaţiile din infraroşu apropiat (IRA), până la
3µm, lungimi de undă pentru care speciile lemnoase au maximum de reflectanţă şi
se diferenţiază net, putând face posibilă recunoaştarea speciilor. Acest tip de
emulsie poate fi utilizat şi la înregistrări cu vizibilitate redusă, noaptea, de la mare
distanţă, întrucât radiaţiile IRA străbat uşor atmosfera încărcată cu suspensii
uscate.

sensibilitate
relativă

300 400 500 600 700 800

portoca liu

1 2 3
a lbastru

roşu
verde
violet

violet

galben

λ(mµ)

300 400 500 600 700 800 900

a. b.
Fig. 1.9. Sensibilitatea emulsiilor: a- comparativ cu ochiul omului, b- curbe de
sensibilitate cromatică: 1- ortocromatică, 2- pancromatică, 3- infracromatică
Puterea de rezolvare (de separare) a emulsiei reprezintă capacitatea emulsiei de a
reda detalii fine şi de a reproduce distinct imagini ale detaliilor subţiri şi apropiate. Se
exprimă prin numărul de linii care se observă pe un milimetru de imagine şi se determină de
asemenea cu mire test speciale. Puterea de rezolvare a emulsiei depinde de mărimea
granulelor de bromură de argint, dar în sens invers sensibilităţii, adică fiind direct
proporţională cu mărimea granulelor
Coeficientul de contrast şi latitudinea. Fiecărui material fotosensibil îi este
caracteristică o curbă de înnegrire, care arată dependenţa înnegririi de expunere (figura 1.10).
În figură s-a notat cu „T” – transparenţa imaginii, „1/T” – înnegrirea, „I”- intensitatea fluxului
luminos în timpul de expunere „t”, E = „It” – expunerea. Se observă existenţa mai multor
zone distincte pe curba de înnegrire:
 Elemente de proiectare a aerofotografierii

Înaintea oricărui zbor, se întocmeşte un proiect de zbor, în raport cu obiectivele

practice urmărite. Se alege camera da priză, scara imaginii ce urmează a fi obţinute, tipul de
emulsie fotografică şi filtrele aferente, acoperirea fotogramelor, înălţimea de preluare,
trenarea maximă admisă etc.
Scara în cazul obţinerii unor imagini folosite ulterior pentru măsurători şi reprezentări
se calculează cu relaţia lui Grubber:
N f =c ⋅ Nr [1.9]
În relaţia de mai sus, Nf reprezintă numitorul scării fotogramei ce rezultă în urma
zborului, Nr numitorul scării reprezentării cartografice care urmează să se obţină din
fotogramă, iar „c” este un coeficient de randament, care ia valori între 200 şi 300. Un
coeficient „c” mare înseamnă mai puţine imagini şi deci mai puţine operaţii de developare,
copiere, orientare, reperare etc.
Camera de priză se alege în funcţie de unghiul de câmp: una normal unghiulară -
pentru terenurile accidentate din zona muntoasă şi una mare unghiulară pentru terenuri din
zona de şes şi ori de câte ori se cere determinarea cu precizie a cotelor.
Altitudinea de fotografiere, Ho, la care trebuie să se înalţe avionul, denumită şi plafon
de zbor, se determină plecând de la înălţimea relativă de zbor deasupra terenului, „h” şi de la
cota medie a acestuia, Hm, figura 1.15.
plafon de zbor
h

Ho

altitudine medie
Hmax

Hmin
Hm

plan de referinţă
Figura 1.15 Determinarea altitudinii (plafonului) de zbor
Cota medie a terenului se ia funcţie de scara imaginii şi distanţa focală a camerei de
priză. Se determină pe o hartă, ca medie ponderată între cota maximă şi minimă din zona
zborului:
H max + 2 H min
Hm = [1.10]
3
Timpul de expunere este funcţie de sensibilitatea emulsiei fotografice, de tipul filtrului,
de luminozitatea atmosferei şi strălucirea peisajului, contrastele existente între detaliile din
teren, deschiderea relativă a diafragmei obiectivului. Valoarea timpului de expunere trebuie să
ţină cont – şi este condiţionată - de posibilitatea apariţiei trenajului.
Trenarea imaginii este efectul deplasării imaginii pe fotografie în timpul expunerii,
datorită faptului că platforma de zbor este în mişcare. În urma trenării, un punct material poate
să apară printr-o linie, a cărei lungime este direct dependentă de timpul de expunere. Dacă se
consideră „∆t” intervalul de timp scurt cât durează expunerea, „D” distanţa pe care platforma
de zbor o parcurge în acest interval, se observă (figura 1.16) că, dacă la începutul
intervalului, poziţia detaliului punctual P din teren s-a înregistrat în P1, în timpul expunerii,
datorită parcurgerii distanţei D, imaginea P1 va descrie o dreaptă de lungime P1P2 = d.
Conform figurii şi a triunghiurilor asemenea formate, se poate scrie:
d f
= ; [1.11]
D h
sau, ţinând cont de observaţiile anterioare
d f d h d
= , ⇒ ∆t = ⋅ = N f ⋅ [1.12]
v ⋅ ∆t h v f v
P1 P1 d P2 P23

O1 D O2
h

Figura 1.16. Trenarea imaginii

Ultima relaţie arată că trenarea este posibil să apară la scări mici (numitorul scării
fotogramei, Nf este mare). Pentru ca imaginea să nu fie evident trenată, adică trenajul să aibă
efecte neglijabile (trenarea există permanent prezentă!), se limitează valoarea „d” la maxim
0,03mm. Din această condiţie rezultă timpul maxim de expunere. De exemplu, la o viteză de
deplasare a platformei de 200 km/h, la o înălţime de zbor de 2.000 m şi pentru o cameră de
priză cu f = 200 mm, rezultă că trenarea este inferioară valorii amintite dacă timpul de
expunere este inferior la 1/200 secunde.
Emulsia fotografică trebuie aleasă în raport cu scopul urmărit. Pe măsura creşterii
înălţimii de preluare trebuie alese emulsii cu coeficient de contrast mare. Filtrul contribuie la
obţinerea de imagini de o calitate ridicată, în condiţii date. La fotografierile de la înălţimi mari
se indică montarea unui filtru galben (minus albastru), pentru stoparea radiaţiilor cu lungime
mică de undă.
 Baza de fotografiere reprezintă distanţa parcursă de platforma de zbor între două
declanşări succesive ale camerei de priză (figura 1.17 )
În funcţie de baza de fotografiere se alege acoperirea longitudinală, ax (în lungul
direcţiei de zbor). Baza este funcţie de mărimea distanţei orizontale de la sol surprinse de-a
lungul laturii fotogramei, L, şi se stabileşte ca valoare la (2/3)L = 66%L.
Acoperirea transversală, ay se referă la acoperirea între două benzi vecine. Valoarea
acoperirii transversale este de minim 15% din L, dar se consideră, în majoritatea cazurilor, de
(1/3)L = 33%L.
b

b aaxxL a yL
L

F2 F2
F1

banda i+1
ba nda i

a b

Figura. 1.17. Baza de fotografiere (a) şi distanţa dintre benzi (b)

Mozaicul fotogrammetric
După pozitivarea şi copierea imaginilor fotografice, fotografiile se aşează pe o
planşetă în succesiunea lor, astfel încât imaginile din teren să aibă continuitate. Pentru
aceasta, porţiunile de acoperire comună vor fi suprapuse. Fotogramele se fixează prin ace cu
gămălie şi se numerotează. Mozaicul ilustrează modul de execuţie al zborului de fotografiere,
dacă nu au rămas goluri, dacă s-au realizat acoperirile scontate în sens longitudinal şi
transversal, adică 2/3 respectiv 1/3 din latura fotogramei. Pe imaginea astfel obţinută se
delimitează prin sfori întinse între ace, cu ajutorul coordonatelor colţurilor, trapezele (foi de
plan), de obicei la scara 1:25.000. Se înscriu datele generale ale fotogarfierii: locul
fotografierii, nomenclatura foii de plan în proiecţie Stereografică ’70 (de obicei la scara
1:25.000), locul trapezului între celelalte trapeze fotografiate cu aceeaşi ocazie, scara generală
a zborului, tipul camerei, echipajul etc (figura 1.18). Întreg ansamblul se refotografiază la o
scară mai mică. Copia mozaicului reprezintă piesa de evidenţă a fotogramelor precum şi de
evidenţa şi control a lucrărilor de verificare şi apreciere a calităţii imaginilor.
 Aprecierea calităţii se face prin verificări specifice, care vizează calitatea fotografiei
şi caracteristicile ei metrice. Se determină coeficientul de contrast, contrastul imaginii şi alte
caracteristici, conform unor criterii de apreciere stabilite precis prin norme. Eventualele
deformaţii care ar putea influenţa metricitatea se pot datora neplaneităţii filmului în planul
imaginii.

Figura 1.18 Mozaic fotogrammetric

Fotogrammetria digitală

Presupune utilizarea imaginilor digitale aeriene, fie că provin din scanarea

fotogramelor analogice sau au fost preluate cu senzori digitali. o reprezentare a unei imagini
reale bi-dimensionale (imagine în "2D"), ca o mulţime finită de valori digitale (numerice),
codificate după un anumit sistem. Fişierul se împarte mai întâi în numeroase elemente ale
imaginii numite pixeli, şi anume sub formă de raster grafic sau hartă de tip raster, fiecare pixel
având două coordonate plane. Caracteristicile de luminozitate şi culoare ale fiecărui pixel sunt
codificate conform mai multor sisteme, rezultatul final fiind un şir de numere. Aceste imagini
pot fi create cu ajutorul unei multitudini de dispozitive tehnice, aşa cum ar fi aparate de
fotografiat digitale, aparate de filmat digitale, scanere de imagine, maşini de măsurat
coordonate, radare aeriene. Imaginea digitală poate fi considerată drept reprezentativă pentru
formatul de date RASTER.

Fig. 21. Exemplu de imagine digitală

Imaginile în tonuri de gri sunt imagini care reprezintă informaţiile localizate spaţial
prin transformarea luminozităţii detaliilor sau porţiunilor de detaliu în tonuri de gri, în cadrul
unui scări a care împarte intervalul dintre alb şi negru într-un număr finit de tonuri de gri.
Luminozitatea menţionată se referă practic la lumina reflectată de un detaliu în toate lungimile
de undă din spectrul vizibil, fără a separa intervale discrete de lungime de undă.

Numărul de tonuri de gri dintr-o imagine este legat de modul de codificare al imaginii
respective. Codificarea se referă la utilizarea unui anumit standard de reprezentare a imaginii
şi la o anumită mărime a scării tonurilor de gri. De exemplu, imaginile alb-negru (bi-tonale)
au practic două nivele de gri (alb şi negru, codificabile ca 0 şi 1), ceea ce corespunde unei
codificări pe 1 bit. Alte posibilităţi de codificare a imaginilor în tonuri de gri sunt prezentate
în tabelul de mai jos.

Codificarea imaginilor în tonuri de gri Tabelul 5

Tip de codificare Număr de tonuri Valoarea corespondentă Valoarea corespondentă
de gri pentru negru pentru alb
1 bit 2 0 1
4 biţi 16 0 15
8 biţi 256 0 255
11 biţi 2048 0 2047
 Poziţia tonului de gri al unui pixel în cadrul scării utilizate pentru codificarea imaginii
respective constituie în valoarea pixelului respectiv, informaţie ataşată pixelului, împreună cu
poziţia acestuia în cadrul fişierului de imagine. Valoarea pixelului, sau numărul digital (ND)
ataşat acestuia, este strâns legată de luminozitatea înregistrată de senzorul digital. Cu cât scara
de gri are mai multe valori posibile, cu atât se pot sesiza în imagine diferenţe mai subtile de
luminozitate între detalii asemănătoare. Dezavantajul unei codificări mai complicate (prea
multe tonuri de gri) este acela că fişierul devine mai dificil de procesat.

Fig. 22. Formarea imaginilor în tonuri de gri şi color

Formarea imaginii color

Din punct de vedere spectral, culoarea reprezintă capacitatea unui obiect de a reflecta
radiaţii luminoase cu o anumită lungime de undă. Aşa cum s-a discutat în cadrul capitolului
corespunzător spectrului electromagnetic, lumina albă vizibilă, poate fi împărţită în intervale
discrete ale lungimii de undă, separate prin efectul pe care îl sesizează ochiul uman. Pentru a
reconstitui imaginea color pe care o percepe creierul uman, este necesară o separaţie a
grupelor de radiaţii care compun spectrul vizibil. Astfel, conform teoriei tricrome a luminii,
albul rezultă din combinaţia culorilor fundamentale; roşu (R), verde (V) şi albastru închis sau
indigo (I).

Suprafeţele active de reflexie de la nivelul solului reflectă radiaţiile în mod diferit,

rezultând intensităţi diferite ale luminii reflectate cu o anumită lungime de undă (fig. ?????).
Astfel, lumina reflectată de o suprafaţă „roşie” va avea preponderent radiaţii cu lungimi de
undă caracteristice intervalului spectral roşu. Tehnologia presupune preluarea a trei imagini
diferite, în tonuri de gri, câte una pentru fiecare interval de lungime de undă. Imaginile
respective se combină în aşa-numita tehnologie RGB (Red Green Blue). Fiecare pixel din
imaginea rezultată va avea asociate trei valori diferite, date de intensitatea luminii de o
anumită lungime de undă pe care obiectul fotografiat o reflectă. Valorile respective reprezintă
„cantităţi” din fiecare dintre cele trei culori fundamentale care sunt „amestecate” pentru a
obţine o anumită culoare. Modul în care se separă radiaţiile este diferit în funcţie de senzorul
utilizat (difracţie, filtrare etc.).

Fig. 23. Suprafeţe de culori diferite reflectă radiaţii cu anumite lungimi de undă.

Senzori fotogrammetrici digitali

Senzorii digitali utilizaţi în fotogrammetrie se bazează pe diferite principii de

transformare a intensităţii radiaţiei luminoase incidente în curent electric cu anumiţi
parametri.

Captori CCD (Charge-Coupled Device = dispozitiv cu schimbare de sarcină -1969),

transformă fotonii incidenţi pe suprafaţa lui în perechi de electron – gol (efectul fotoelectric
într-un substrat semiconductor = joncţiunea p – n) : numărul electronilor = proporţional cu
lumina incidentă

Fig. 24. Schema unui senzor digital tip CCD

Tipuri:

- full frame (cadru plin): toată suprafaţa pixelului contribuie la detecţie,

- full-frame transfer - transfer de cadru

- interline - sensibilă pentru vizibil

 Senzorul tip full-frame este similar, ca şi geometrie de preluare a imaginii, camerelor
cu film fotogrammetric din fotogrammetria clasică. Imaginile rezultate au o anumită acoperire
longitudinală şi transversală (în general 66%, respectiv 33%) şi se aranjează în cadrul unui
mozaic fotogrammetric (fig. 25).

c d

Fig. 25. a. Senzor CCD liniar; b. Senzor CCD full frame; c. modul de preluare a imaginilor cu
senzor liniar; d. modul de preluare a imaginilor cu senzor cadru complet

b
Fig. 26. Diferenţe dintre preluarea fotogramelor digitale cadru complet (a) şi interlinie (b)
Captori CMOS

- Complementary Metal Oxide Semi-conductor – anii 80 – fotodiode,

- pentru imagini color - filtre color şi lentile care amplifică semnalul incident pe o
fotodiodă

- PD = fotodiodă

Fig. 27. Schema unui senzor digital tip CMOS

Captori FOVEON

- permit captarea culorilor fundamentale (roşu, verde şi albastru) într-o singură celulă,

→ prelucrare mai simplă (culoarea este obţinută direct),

→ calitate superioară a imaginii

→ creşte viteza de preluare a imagini

Fig. 27. Schema unui senzor digital tip FOVEON

Prin utilizarea senzorilor digitali, şi fluxul de lucru din fotogrammetria digitală este
diferit de cel din fotogrammetria clasică, dispărând etapele de developare a filmului,
imprimare a imaginilor pozitivate, utilizarea instrumentelor analogice de interepretare a
imaginilor. Acestea fac loc mediilor de stocare electronice şi programelor informatice de
prelucrare a imaginilor (fig. 28).

Fig. 28. Fluxul de lucru în fotogrammetria clasică şi digitală

 Elemente de fotogrammetrie forestieră

Folosirea fotogramelor aeriene

Fotogrammetrie are acelaşi obiect de lucru ca şi topografia, adică de a determina

forma, dimensiunea obiectelor şi poziţia lor relativă. Tehnicile de realizare sunt însă
specifice, iar elementul de bază este fotograma, care este o fotografie specială, luată în
condiţii speciale şi cu o anumită aparatură. Fotograma aeriană reprezintă o proiecţie centrală,
cu elemente geometrice cunoscute (vezi fig. 2.2).

Preluarea de fotograme în scopuri cartografice trebuie să se conformeze cerinţelor principiilor

topografice, respectiv de a fi proiecţii ortogonale, paralele (figura 2.1). Aşa încât, problema
principală este de transformare a proiecţiei centrale într-una paralelă.

Q
R

plan orizontal de proiecţie

Figura 2.1. Proiecţia paralelă (ortogonală) Figura 2.3. trecerea la proiecţia ortogonală în

a terenului cazul unui cuplu de fotograme

Trecerea de la proiecţia prin punct central (conică) la cea paralelă presupune

cunoaşterea elementelor de orientare interioară şi exterioară, care definesc poziţia în spaţiu a
centrului de proiecţie (de perspectivă).

În cazul unei singure fotograme, trecerea se realizează simplu şi riguros numai în cazul
terenurilor plane, pe baza reversibilităţii fenomenelor din optica geometrică, printr-o
transformare afină, adică o dilatare de suprafaţă (figura 2.2a). În cazul unui teren accidentat,
reprezentarea în proiecţie ortogonală nu mai este la fel de simplă: dacă la nivelul fotogramei
distanţele ab şi bc sunt egale, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu distanţele orizontale din teren
(figura 2.2b). În cazul unei singure fotograme (fotogramă singulară) se obţine doar poziţia
planimetrică a punctelor de detaliu. Avem de a face cu ramura fotogrammetriei planigrafice.
Procedeele de realizare a acestui tip de reprezentare sunt cunoscute sub denumirea de
redresare, iar produsele pot fi fotoplanuri (reprezentare fotografică) sau planuri redresate
(reprezentare grafică).
 a b

Figura 2.2. Trecerea la proiecţia ortogonală în cazul fotogramei singulare:

a- teren plan, b- teren accidentat

În cazul unui cuplu de fotograme (două fotograme preluate succesiv cu o acoperire

longitudinală de 2/3 sau 66%) se poate obţine proiecţia paralelă necesară reprezentărilor
cartografice pentru zona de acoperire comună (fig. 2.3). Avem de-a face cu ramura
stereofotogrammetriei şi în acest caz poziţia punctelor rezultă în plan şi în înălţime prin
procedee denumite restituţie. Aceasta poate fi:

- restituţie prin construcţii grafice, care este greoaie, fără randament şi nu se practică
decât pentru a explica principiul

- analogică, cu aparatură care permite orientarea fotogramelor şi obţinerea modelului

optic al terenului, care se exploatează linie cu linie, fără interpolări, prin intermediul unui
reper (marcă). Piesele grafice obţinute în urma restituţiei sunt planuri sau hărţi complete, cu
curbe de nivel.

Reperajul fotogrammetric

Reperajul este un ansamblu de puncte care au rolul de a face legătura între teren,
fotogramă şi reprezentarea cartografică ce urmează a fi obţinută. Este alcătuit din puncte bine
identificabile, durabile şi certe pe teren, vizibile şi în fotogramă. Numărul minim de puncte
este de 4 pe fiecare fotogramă sau cuplu. Dispunerea lor în planul fotogramei este de preferat
spre colţurile, astfel încât să încadreze corespunzător zona de lucru.
Poziţia punctelor la sol se determină prin metode topografice clasice: drumuiri cu
radieri, intersecţii – în special înapoi, drumuiri cu laturi lungi (figura 2.4) sau folosind
sistemul de sateliţi GPS. Punctele servesc la redresarea fotogramelor (când se cunosc
coordonatele plane x, y) sau la orientarea stereogramelor (x, z, y).
 A
A B 7
α
8
R6 R9
α
P β 9 β

D 10
C
B

a b

Figura 2.4. Determinarea coordonatelor punctelor de reper: a- radiere din intersecţie

înapoi,

b- radiare controlată din drumuire încadrată

Numărul punctelor de reper nu este foarte mare, datorită acoperirii longitudinale (circa
66%) şi transversale (33%). În acest caz, punctele de reper de pe o fotogramă servesc drept
reper şi pentru altele vecine. În cazul în care, pe anumite porţiuni, reperele terestre lipsesc, ele
se pot înlocui cu puncte determinate pe cale fotogrammetrică, prin aerotriangulaţii

Reperajul terestru

Punctele folosite ca reper trebuie alese astfel încât să fie bine identificabile: întretăieri
de garduri, colţuri de parcele sau de case, poduri, stânci, chiar tufe izolate (figura 2.5.). Pe
fotogramă aceste puncte se înţeapă, se face schiţa şi, printr-un procedeu topografic, se face
determinarea coordonatelor x, y, z. În zonele unde peisajul nu conţine astfel de puncte
(masive păduroase întinse), tehnica descrisă anterior nu se mai poate aplica; în acest caz se
realizează premarcaje, înainte de efectuarea zborului. Acestea sunt construcţii din pietre
dispuse în figuri geometrice, vopsite sau văruite şi având dimensiunea în teren de minim
1/30.000 din numitorul scării pentru a fi văzute în fotogramă. Premarcajele se pot face pe
teren (în poieni, de exemplu) din grămezi de pietre, sau în arbori, din table vopsite sau
scânduri, aşezate pe prăjini deasupra plafonului pădurii. Deşi pot fi o soluţie, premarcajele
sunt privite cu rezervă şi se fac numai în cazuri extreme, pentru că sunt costisitoare şi
nesigure.
 b
c
a d
poiană

Figura 2.5. Reperaj fotogrammetric terestru: a- intersecţii de garduri, b- intersecţii de

poteci, c - tufă izolată sau arbore izolat, d – reperi premarcaţi din bolovani

Stereofotogrammetria

Obiectul stereofotogrammetriei îl constituie prelucrarea zonei comune a două

fotograme succesive, de pe care se poate determina forma, dimensiunile şi poziţia în plan şi în
spaţiu a detaliilor. Se pot deci executa reprezentări complete spaţiale, adică de planimetrie şi
altimetrie. Elementele spaţiale ale terenului se pot reda prin curbe de nivel sau digital.
Instrumentele folosite în procesul de exploatare a cuplurilor de fotograme se numesc
stereorestitutoare, iar procesul în urma căruia rezultă reprezentări complete ale terenului se
numeşte stereorestituţie.

Vederea stereoscopică directă şi indirectă

Vederea în relief (perceperea profunzimii sau adâncimii unui peisaj) este rezultatul
vederii binoculare directe. Explicaţia constă în faptul că în creierul omului se suprapun
simultan două imagini distincte ale aceluiaşi obiect, rezultate din puncte diferite de observare.
Din punct de vedere anatomic, ochiul este un organ foarte complex, servind la
transformarea imaginilor corpurilor în senzaţii vizuale. Din punctul de vedere strict al opticii,
ochiul este format din medii transparente: umoarea apoasă, cristalinul şi umoarea sticloasă.
Lumina pătrunde în ochi printr-o fantă denumită cornee transparentă, străbate mediile mai sus
amintite şi ajunge pe retină, pe care se formează o imagine reală şi răsturnată a obiectelor
privite. Intensitatea luminoasă este reglată automat (reflex) prin intermediul irisului, care este
o membrană perforată printr-o deschidere circulară de diametru variabil (pupilă) (figura 2.13).
Retina este o membrană subţire, irigată de prelungiri ale nervului optic şi formată din celule
fotosensibile. Cristalinul are forma unei lentile biconvexe şi poate fi mai mult sau mai puţin
bombat sub acţiunea reflexă a muşchilor oculari, modificând-şi astfel convergenţa de aşa
manieră încât imaginea să cadă pe retină. Pentru distanţe mai mari de 15 - 18 metri, ochiul
poate forma imaginile pe retină fără nici un efort de modificare a convergenţei cristalinului.
Apropiind obiectul, cristalinul se bombează, astfel ca imaginea să rămână pe retină;
fenomenul se numeşte acomodare şi se poate face până la distanţe de 10 - 15 cm la tineri şi de
circa 25 cm la adulţi. Ochiul uman normal (neafectat de defecte de convergenţă: miopie,
hipermetropie, prezbitism) vede cel mai bine la o distanţă de aproximativ 25 cm, numită
distanţa vederii optime.
 Spre comparaţie, vederea monoculară (cu un singur ochi) oferă numai elemente de
contur şi direcţie; profunzimea peisajului nu poate fi percepută decât urmare unor experienţe
anterioare legate de mărimea detaliilor, acoperirea lor relativă etc.

cri stalin R
P
muşchi umoare sticlo asă
retină

iris nerv
optic
pupilă

umoare Od
Os
apoasă
cornee
transparentă

Figura 2.13. Ochiul uman Figura 2.14 Aprecierea distanţelor în vederea

directă

Fie un punct P în spaţiu şi cei doi ochi ai omului, ochiul stâng (Os) şi drept (Od).
Punctul P este localizat la intersecţia razelor corespunzătoare Os-P şi Od – P, iar imaginea lor
pe retină este respectiv Ps şi Pd. Alte puncte din spaţiu, de exemplu R, dau pe retină imagini
în puncte diferite, de exemplu Rs, Rd (figura 2.14)
Distanţa „dP ” la care se află P este funcţie de unghiul de convergenţă a razelor
corespunzătoare, „αP” şi de distanţa b0 între centrele optice ale cristalinului fiecărui ochi
(denumită bază a vederii binoculare directe). Pentru că de obicei „d” este cu mult mai mare
decât b0, rezultă o valoare mică pentru unghiul αP, aşa încât se poate scrie (indicii P arată că
se face referire la acest punct):
bo
tgα = , [2.20a]
d
bo cc
αP = ρ [2.20b]
dP

ρ cc
d P = bo [2.20c]
αP
Conform relaţiilor de propagare a erorilor întâmplătoare, eroarea de estimare a
distanţei „d”, notată ed este:
 ∂d
ed = ± eα
∂α
[2.21]
bρ bρ d2
∂d = − o 2 ∂α = − 2o 2 d 2 ∂α = ∂α
α bo ρ bo ρ
În determinarea relaţiei [2.21] s-a ţinut cont succesiv de [2.20c] şi [2.20b]. Rezultă,
înlocuind:
∂d d2
=− , [2.22]
∂α bo ρ
sau, înlocuind cu eroarea de apreciere a distanţei:
d2
ed = ± eα [2.23]
bo ρ
Din relaţia [2.23] rezultă că eroarea de apreciere a distanţei ,,d” este proporţională cu
pătratul distanţei şi cu eα şi scade cu creşterea bazei interoculare. Mărimea eα este asimilată cu
acuitatea vederii stereoscopice, care reprezintă cea mai mică cantitate cu care poate fi variat
unghiul α (cea mai mică valoare a paralaxei) pentru ca deplasarea corespunzătoare în
adâncime să fie perceptibilă. Valoarea acuităţii vizuale a unei vederi binoculare normale este
de circa 17”. Valoarea bazei vederii binoculare este variabilă de la individ la individ
aproximativ în intervalul 6- 7 cm. Pentru o valoare medie curentă bo = 6,6 cm şi pentru o
acuitate normală rezultă următoarele precizii funcţie de distanţă (tabelul 1):

Tabelul 1. Eroarea de apreciere a profunzimii pentru diferite distanţe

d(m) 0,25 1 10 100
ed ±0,08mm ± 1mm ± 12 cm ±12 m

Se observă că precizii bune de apreciere a profunzimii sunt obţinute numai la distanţe

foarte mici. De asemenea, ţinând cont de relaţia [2.23], rezultă că există căi de micşorare a
erorii ed, care ar putea consta într-o micşorare a distanţei „d” – lucru care se poate realiza prin
utilizarea de binoculare măritoare, cu rol de apropiere aparentă a obiectului vizat - sau prin
mărirea artificială a bazei vederii binoculare.
Folosind notaţiile din figura 2.14 se poate calcula diferenţa:

∆α = αR - αP [2.24]

Aceasta se numeşte paralaxă unghiulară şi, aşa cum s-a văzut, dă indicaţii asupra
profunzimii ∆d a câmpului vederii.
Vederea stereoscopică indirectă este legată de perceperea senzaţiei de profunzime a
unui peisaj, fără ca ochiul să vadă direct peisajul. Astfel, detaliul AB se percepe spaţial (figura
2. 15) dacă:
- este înregistrat pe două fotograme F1 şi F2 din două puncte diferite, aflate la distanţă
mai mare ca distanţa interoculară bo;
- sunt separate vederile (fiecare ochi vede numai o fotogramă)
- fotogramele sunt aranjate într-o figură asemenea cu aceea din momentul preluării, iar
direcţiile de observaţie a celor doi ochi sunt conţinute în acelaşi plan.
În acest caz se obţine efectul stereoscopic indirect, iar alura reliefului este asemenea cu
aceea reală în ce priveşte proporţiile şi tipul detaliilor.
Dintre principiile de separare a vederilor se amintesc:
 - principiul anaglifului (a culorilor complementare), bazat pe teoria substractivă a
luminii, pus la punct de Rollman (1853)
- principiul polarimetrului, care ţine cont de modul de propagare a luminii şi foloseşte
polarizarea ei, adică de existenţa unor plane preferenţiate de propagare.
- principiul brilamentului (al sclipirilor), în care se foloseşte inerţia ochiului, adică faptul că,
peste o anumită frecvenţă(15-20 imagini/secundă), imaginile se percep continuu. Imaginile a
două fotografii se proiectează succesiv pe un ecran şi ochii privesc de asemenea succesiv
printr-un obturator mobil aflat în fază cu viteza de proiectare a imaginilor. Rezultă, datorită
inerţiei ochiului, suprapunerea imaginilor în creier şi aparenţa unei imagini spaţiale.
A
B bo
imagine Os Od
virtuală
a1 b1 a2 b2 F2
F1

imagine
reală
Os Od
F1
F2
bo bs

Figura 2.15 Vederea stereoscopică indirectă Figura 2.16. Principiul

stereoscopului
Principiul cel mai des folosit şi mai eficient este însă acela al stereoscopului.
Stereoscopul poate fi de buzunar (de dimensiuni mici, care asigură numai separarea vederilor)
sau cu oglinzi (figura 2.16). Cu ajutorul perechilor de oglinzi se măreşte artificial baza vederii
de la bo la bs – baza vederii stereoscopice. Din acest motiv, imaginea se formează la scări
diferite pe lungime şi înălţime.
Scara lungimilor este dată de relaţiile cunoscute:
f d 1
= = = Sc
h D N
Scara înălţimilor se determină cu relaţia:
1 d ⋅ bs
= [2.25]
N z h ⋅ b0
În relaţia [2.25] prin „d” s-a notat distanţa vederii oculare optime.
Raportul dintre scări (raportul în care este exagerată profunzimea faţă de lungime) se
numeşte plastica imaginii şi este:
1 1 d ⋅ bs bs
n= : = ≈ [2.26]
N z N f ⋅ b0 b0
Dacă în faţa fiecărui ochi se interpune câte un binocular măritor, care are puterea de
mărire de „mx”, exagerarea înălţimilor faţă de distanţele orizontale se numeşte plastică totală
a imaginii şi este dată de relaţia:
M = nxm [2.27]
În acest fel, stereoscopul reuşeşte să îmbunătăţească erorile de apreciere a profunzimii
peisajului (relaţia [2.23]) folosind ambele căi: mărirea artificială a bazei vederii binoculare de
la bo la bs şi apropierea aparentă a imaginii vizate de mx.
 Noţiuni de fotointerpretare forestieră

Generalităţi

Fotointerpretarea forestieră este un proces complex de observare, analiză, eventual

măsurare a imaginii fotografice în scopul identificării arborilor, arboretelor sau fenomenelor
din pădure şi a stabilirii unor caracteristici ale acestora.

Caracteristicile fotointerpretării sunt:

- fotointerpretarea este o operaţie obiectivă, deoarece fotografia este rezultatul unui

proces fizico-chimic şi subiectivă în acelaşi timp, deoarece este investigată cu mijloace umane
de percepţie, care nu sunt perfecte. Eforturile întreprinse - prin informatizare în special – sunt
în sensul creşterii gradului de obiectivizare al fotointerpretării;

- caracterul obiectiv trebuie asigurat într-o cât mai mare măsură. În acest scop,
fotointerpretarea trebuie să fie omogenă în timp şi constantă în privinţa metodologiei de lucru,
a mijloacelor folosite şi a pregătirii operatorilor;

- fotointerpretarea forestieră este dificilă, întrucât arborii sunt înregistraţi de sus, dintr-
o poziţie cu care operatorul nu este obişnuit. Detaliile au dimensiuni reduse, contrastele între
ele sunt slabe, iar tonurile şi culorile nu pot reda fidel varietatea din natură.

- fotointerpretarea forestieră se face cu operatori care trebuie să aibă calităţi

intelectuale, fiziologice (vedere normală binoculară) şi pregătire temeinică în fotogrammetrie
şi ştiinţele silvice în general;
- la baza fotointerpretării stau însuşirile naturale ale arborilor, arboretelor şi
fenomenelor, caracteristicile imaginii fotografice şi interdependenţa dintre arborete, precum şi
dintre arbori şi staţiune. Pentru stabilirea corespondenţei cauzale obiect-imagine trebuie să se
cunoască însuşirile obiectelor (arbori, arborete), ale sistemului captor – senzor şi ale factorilor
care intervin în obţinerea imaginii;

- într-o gospodărire extensivă a pădurilor şi unde există condiţii naturale dificile,

fotointerpretarea poate fi metodă de bază; în cazul gospodăririi intensive, fotointerpretarea
este folosită ca auxiliar preţios alături de procedeele clasice.

- fotointerpretarea este o operaţiune de birou şi de teren, cu operaţii specifice. În teren

se execută operaţii de măsurare, observare în zone test, confruntarea imaginilor cu terenul.
Modalităţile de lucru se referă la fotointerpretarea directă şi corelativă, clasică,
automată şi combinată.

Fotointerpretarea directă se referă la recunoaşterea obiectelor din fotogramă după

caracteristicile imaginii, denumite indici sau criterii directe şi care se referă la ton, culoare,
textură formă etc.
 Fotointerpretarea corelativă se referă la luarea în consideraţie şi a unor elemente care
nu sunt vizibile pe fotogramă, denumite indici sau criterii indirecte. Aceşti indici se referă la
corelaţii stabilite între caracteristicile fotointerpretabile şi cele reale, la interdependenţa care
există între acestea şi mediul înconjurător. Spre exemplu, dacă ne referim la fotointerpretarea
speciilor forestiere, criteriile directe ar fi legate de forma coroanei, a umbrei, tonul de gri,
textura imaginilor (frecvenţa schimbărilor de ton) Dacă aceşti indici nu sunt în întregime
edificatori, se poate apela la indici indirecţi, cum ar fi: limitele altitudinale, preferinţe
staţionale şi de asociere ale speciei.

Fotointerpretarea clasică (analogică) se referă la studierea directă a imaginilor

fotografice în vedere liberă sau cu instrumente simple. În acest mod se satisfac în general
obiectivele fotointerpretării topografice (delimitarea terenurilor, distingerea tipurilor de
folosinţe, indicele de acoperire a coroanelor). Se pot folosi şi instrumente simple: lupe
măritoare, stereoscoape, pene, ceea ce conduce la o mai bună sesizare a anumitor
caracteristici.

Fotointerpretarea automată presupune şi prelucrarea automată a datelor cu ajutorul

calculatoarelor, pe bază de programe specifice. Interpretarea imaginii digitizate se bazează pe
recunoaşterea de calculator a informaţiilor pe baza unor modele de identificare (chei de
fotointerpretare). Automatizarea are limitele ei, de aceea se foloseşte practic fotointerpretarea
combinată. În acest caz se recurge la fotointerpretarea clasică, în care numai anumite procese
sunt executate automat. La baza fotointerpretării automate stă digitizarea imaginii, care apoi
poate fi stocată în memoria calculatorului şi prelucrată.

Imaginea fotografică a pădurilor

Imaginea fotografică a pădurilor are trăsături specifice, care sunt condiţionate de un

mare număr de factori, cu efecte diferite. Fotointerpretarea presupune precizarea acestor
factori, a influenţei lor şi a legăturii care există între ei şi imaginea fotografică.

Condiţiile de mediu şi de preluare

Poziţia Soarelui pe cer (figura 3.1.) este determinată de înălţimea şi azimutul lui. Prin
înălţime se înţelege unghiul z format de direcţia spre Soare şi orizontala locului. Valoarea lui
z se poate calcula sau extrage direct din tabele astronomice, în funcţie de latitudinea locului şi
de ora locală a fotografierii, elemente care sunt cunoscute.
 S

z
P orizo
locu ntala
lui

Figura 3.1. Înălţimea Soarelui pe cer

Azimutul Soarelui este unghiul diedru format de planul meridian al locului şi planul
vertical care trece prin punctul dat şi Soare.

Poziţia Soarelui determină direcţia razelor de lumină care influenţează imaginea

arboretului în planul fotogramei. Când soarele se află la înălţimea maximă dintr-o zi, va
lumina doar partea superioară a coroanelor, iar spaţiile libere dintre arbori apar în tonuri
închise; dimpotrivă, când Soarele este aproape de orizont, razele cad oblic şi vor lumina
numai vârfurile, golurile dintre arbori apărând exagerate din cauza umbrelor, diametrul
coroanei va fi perceput diferit de cel real, iar arborii dominaţi şi chiar o parte din cei
codominanţi sunt mascaţi.
Starea vremii are un rol determinant în calitatea imaginii. Fotografierea în bune
condiţii se face pe cer senin, fără nori, cu o atmosferă liniştită, fără pulberi şi fără vânt, cu o
nebulozitate redusă. În România, numărul mediu al zilelor care să îndeplinească astfel de
condiţii nu este mai mare de 70 pe an, din care 50 în lunile mai – octombrie, când se fac
aerofotografieri. Frecvenţa maximă a zilelor senine, în zonele montane, este în septembrie –
octombrie, perioadă care este favorabilă şi sub raportul diferenţierii speciilor după reflectanţă.
Cum Soarele are o înălţime mai mică în această perioadă, aerofotografierea se limitează doar
spre perioada prânzului, pentru că în rest umbrele sunt lungi şi fluxul de radiaţii este scăzut.

Norii aflaţi sub plafonul de zbor apar în imagine ca pete albe, iar umbrele lor apar la
sol ca pete întunecate, diminuând astfel contrastul – şi aşa redus, pierzându-se în acea
porţiune umbrele arborilor, utile în fotointerpreatate.

Vântul deviază platforma avionului de la direcţia de zbor prestabilită, în acest fel

putând fi prejudiciată chiar şi acoperirea longitudinală şi transversală. Vântul de la sol mişcă
arborii, perturbând formarea imaginii stereoscopice de detaliu.

Atmosfera propice fotografierii este imediat după ploaie, când aerul este liniştit şi
spălat de pulberi.

Poziţia Soarelui pe cer şi starea atmosferei condiţionează iluminarea peisajului, adică

fluxul luminos incident pe unitatea de suprafaţă, sub aspectul intensităţii şi a compoziţiei
spectrale. Iluminarea peisajului poate fi directă (de la Soare) sau indirectă (cu lumină
difuzată sau reflectată) O parte a luminii este reflectată de nori, producând aşa - numitul voal
atmosferic, care are un efect perturbator asupra fotografierii ca proces, putând fi eliminat prin
filtrul galben. Iluminarea directă variază sezonier (este maximă în iulie) şi diurn (este maximă
la ora locală 12, iar la 9 sau 15 reprezintă doar 80% din cea de la amiază). Temperatura
scăzută a aerului măreşte iluminarea directă şi o reduce pe cea indirectă. Compoziţia spectrală
a luminii este şi ea variabilă: când Soarele este la zenit, fluxul incident are compoziţia 4%
UV, 46% vizibil şi 50% IR. În poziţii mai joase, radiaţiile albastre sunt difuzate şi absorbite
din ce în ce mai mult şi dispar complet când Soarele este la orizont (radiaţiile din vizibil
ocupă doar 28%, iar IR 72%). De aceea, Soarele are culoarea roşietică la asfinţit şi răsărit.

Sezonul fotografierii este de asemenea important. Iarna se obţine o imagine bună a

terenului pentru pădurile de foioase, dar zăpada groasă şi viscolită împiedică observarea unor
detalii. Pentru pădurile de amestec, fotogramele preluate iarna, corelate cu fotograme din alt
sezon pot da informaţii cu privire la stabilirea corectă a proporţiei între specii şi, dacă scara
fotogramei este mare, se pot obţine chiar informaţii cu privire la calitatea trunchiurilor.
Primăvara fotografierile se fac imediat după înfrunzirea tuturor arborilor şi până când
frunzişul ajunge la maturitate. Perioada este scurtă (de circa două săptămâni), iar frecvenţa
zilelor senine este foarte mică. Întrucât înfrunzirea este influenţată şi de altitudine, pot exista
diferenţe în cadrul aceloraşi specii. Vara există multe zile favorabile zborului, iar arborii şi
arboretele sunt în plină vegetaţie. Soarele are o poziţie favorabilă pe cer. Se recomandă
filmele infracromatice, dacă fotografierea are ca scop fotointerpretarea. Toamna este
perioada cea mai recomandată, ca urmare a deosebirilor mari de reflectanţă. Perioada utilă
este considerată de la începutul colorării frunzelor până la căderea lor. Transparenţa
atmosferei este bună, iar zilele senine sunt frecvente. Fotografierile se fac practic de la
începutul lunii septembrie şi până la circa 20 octombrie.

Ora fotografierii este totdeauna bine să fie la amiază, când, aşa cum s-a arătat,
contrastele sunt mari, iar mărimea umbrei este limitată la de două ori lungimea obiectului.

Caracteristicile peisajului

Imaginea pădurii este o suită de detalii mici (coroane de arbori), cu contururi slabe,
greu de fotointerpretat. Utilitatea unei fotograme asupra pădurii este apreciată în primul rând
după existenţa contrastelor de ton sau a diferenţei de nuanţă de culoare. Pentru
fotointerpretarea forestieră problema esenţială este alegerea unui film cu sensibilitate maximă
în domeniul reflectanţei spectrale a speciilor şi a unui filtru corespunzător. Această
combinaţie film – filtru trebuie ca, în funcţie de sezonul fotografierii, să accentueze şi să
înregistreze cele mai mici diferenţe de culoare sau ton.

Capacitatea peisajelor de a reflecta o parte a fluxului incident se numeşte albedou şi se

exprimă în procente din radiaţia incidentă. Astfel, valoarea albedoului pentru diverse
suprafeţe este de 65 - 80% pentru zăpadă, 25 – 60% pentru nisip, 25 – 35% pentru stânci, 4 –
6% pentru apă, 10 – 13% pentru iarbă, 12% pentru păduri de răşinoase, 15% pentru cele de
foioase, iar Pământul în ansamblul lui are un albedou de 38%.

Pentru fotointerpretare este mai utilă cunoaşterea reflectanţei spectrale, care defineşte
compoziţia spectrului reflectat. Din fluxul incident, frunzişul arborilor reţine radiaţiile violete,
UV şi IR (pentru procesul de fotosinteză), reflectă radiaţiile din vizibil (în special din
domeniul verde şi IRA şi este străbătut de radiaţiile cu lungimea de undă foarte mică.
Radiaţiile reflectate, responsabile de formarea imaginii prin obiectivul camerei de priză, sunt
foarte diferite pe specii, în funcţie de structura internă a frunzei, caracteristicile suprafeţei
foliare, dispoziţia lor în coronament.

Reflectanţa spectrală a diverselor specii de arbori a fost studiată de diferiţi cercetători,

o parte din rezultate fiind arătate în figura 3.2.

(%)
50 1
40 2
30
20 3
10
mµ
0
400

700
500

900
800
300

600

(%)
4
50 5
40
30
20
10 mµ
0
800

900
500

600

700
300

400

Figura 3.2. Reflectanţa spectrală a unor Figura 3.3. Modificarea reflectanţei

specii (după Backstrom şi Welander).a- mesteacăn, frunzelor atacate la stejar (a) şi la tei (b)
b- plop, c- molid, d- pin

Din analiza reflectanţei, s-au sintetizat legile reflectanţei spectrale a frunzişului:

- reflectanţa prezintă două puncte de maxim: unul în vizibil, altul în IRA. Cel din
vizibil este pentru valori ale lungimii de undă corespunzătoare culorii verde, în jur de 550 mµ,
iar în infraroşu apropiat este în jur de 850 mµ;
 - diferenţierea de reflectanţă dintre specii, dacă există, este mai mare în zonele de
maxim amintite, dar mai ales în IRA;

- reflectanţa foioaselor este mai mare ca a răşinoaselor; rezultă că răşinoasele vor apare
în fotografiile alb negru în tonuri de gri mai închise ca foioasele;

- vara este sezonul cu maxima diferenţiere între specii. Toamna, odată cu colorarea
frunzişului, reflectanţa la foioase creşte în întreg spectrul vizibil , dar mai ales între 600 şi 700
mµ.

- frunzele sau acele din vârful coroanei şi cele de umbră au reflectanţa mai ridicată,

- frunzele şi acele bolnave modifică reflectanţa spectrală a speciilor (figura 3.3).

Schimbările de reflectanţă datorate îmbolnăvirilor afectează practic posibilitatea de
identificare a arborilor afectaţi într-o populaţie de aceeaşi compoziţie. În figura 3.3.
semnificaţia curbelor de reflectanţă este următoarea: pentru tei; 1- arbore sănătos, 2- puţin
atacat (făinare), 3- puternic atacat, iar pentru stejar: 4- stejar atacat (înnegrirea frunzelor), 5-
stejar sănătos.

Caracteristicile arborilor şi a arboretelor

Aspectul imaginii este condiţionat de proprietăţile fizice, optice şi geometrice ale

obiectelor, cum ar fi: forma, culoarea (sau tonul pentru imaginile alb- negru), dimensiunea,
aranjamentul spaţial al coroanelor etc.

Dimensiunea coroanei depinde şi de scara fotogramei. Mărimea minimă în plan a

obiectelor ce pot fi înregistrate şi distinse pe fotogramă depinde de puterea de rezolvare a
obiectivului şi a emulsiei, de contrastul între coroană şi fondul pe care se proiectează. Astfel,
pentru contraste medii, la scara 1/10.000 dimensiunea minimă din teren care poate fi sesizată
în fotogramă este de 40 – 50 cm, iar la 1/30.000 de 0,70 – 1 m. Pentru corecta determinare a
dimensiunilor din fotogramă se impune determinarea corectă a scării în zona de lucru.

Portul arborelui şi forma coroanei trebuie cunoscute. La scări mari, până la

1/15.000, coroanele se pot recunoaşte individual direct; la scări mici, ele se pot determina prin
analiza texturii. Forma coroanei şi portul arborelui în ansamblu sunt definite în linii mari de
înălţimea arborelui, H, de diametrul coroanei, Dc, de lungimea ei, Lc, şi de înălţimea
corespunzătoare diametrului maxim, HD (figura 3.4.). Variaţia unui element în raport cu
celelalte, care rămân constante, produc modificări ale formei coroanei şi ale portului.
Important este şi HD , care condiţionează forma vârfului coroanei şi profilul coronamentului,
vizibile în stereoscopie.
 a b

Figura 3.4. Portul arborelui: a-dimensiuni caracteristice, b- variaţia formei coroanei şi

portului în diferite situaţii (H = const şi Lc = const, H = const. şi HD = const)

Pentru a se putea imagina şi descrie uşor, forma coroanei s-a asimilat, în urma sintezei
unor observaţii, cu forme geometrice regulate (figura 3.5). În masiv, forma coroanei este
modificată, datorită condiţiilor dictate de viaţa în comun după încheierea stării de masiv

ovoidală conică sferică ovoid-întors ovoid-conică cilindrică pară

neregulată umbrelată oval

ovală alungită măciucă tabulară (etajată) ascuţită

Figura 3.5.Forme tip de coroane ale unor arbori crescuţi în masiv (după (A)Kiş şi (G)
Chiţea)

Fiecare arbore poate fi observat, datorită acoperirii longitudinale a fotogramelor, pe

fotograme diferite, în diverse poziţii (figura 3.6), astfel încât imaginea aceluiaşi arbore este
diferită în fotograme diferite.
 F1 F2 F3

e
ar
So
a
p
F1
F2

F3

a b

Figura 3.6. a- Imaginea aceluiaşi arbore funcţie de poziţia lui pe fotogramă, b- umbra

proprie (p) şi umbra aruncată (a)

Tonul şi nuanţa depind de culoarea frunzişului, definită de reflectanţa spectrală,

forma şi structura coroanei. Se foloseşte noţiunea de „ton” pentru nuanţele de gri în cazul
fotogramelor alb – negru şi „nuanţă” pentru cazul fotogramelor color.

În cazul arborilor, tonul depinde de culoarea frunzişului definită prin reflectanţa

spectrală, dar şi de forma şi structura coroanei: forma însăşi se conturează pe baza contrastului
care trebuie să existe între coroană şi fondul pe care se proiectează. Pentru că există
diferenţieri în ce priveşte reflectanţa spectrală, speciile se vor diferenţia şi ca ton (sau nuanţă
în fotografiile color). Tonul, împreună cu forma şi structura coroanei, devin elemente de bază
în fotointerpretare.

Filmul pancromatic reproduce speciile forestiere în diferite tonuri de gri. Corelaţia

între specia forestieră şi ton este afectată de variaţia reflectanţei spectrale pentru aceeaşi
specie (funcţie de vârstă, staţiune, stare de vegetaţie, condiţiile concrete de preluare: poziţia
Soarelui, iluminare, film – filtru. Cu toate acestea, tonul este un element de bază în
fotointerpretare, pentru că este comod şi semnificativ, iar în cazul fotointerpretării automate el
poate fi cuantificat şi exprimat numeric. Pentru siguranţa fotointerpretării se impun
confruntări în teren imediat după fotografiere în scopul de a preciza corespondenţa dintre
specie şi ton, care este valabilă pentru o zonă mare de lucru.
 Umbra arborilor iluminaţi de Soare poate fi de două feluri: proprie şi aruncată (figura
3.6b), ambele fiind în măsură să caracterizeze specia. Umbra proprie este pe partea
neluminată a coroanei, iar umbra aruncată este proiectată pe sol la arborii izolaţi.

Umbra proprie contribuie pentru arborii aflaţi în masiv la formarea texturii imaginii.
Trecerea de la o zonă luminată la una umbrită se face treptat la foioase, care au o coroană
rotunjită şi brusc la răşinoase.

Umbra aruncată proiectată pe sol este un criteriu de fotointerpretare, servind şi la

determinarea înălţimii. Linia ei de contur este definită de forma spaţială a coroanei, iar tonul
de structura acesteia şi suprafaţa pe care se proiectează.

Umbra proprie şi aruncată în ansamblu contribuie la formarea texturii şi a modelului

spaţial al arboretului cât şi la obţinerea unor efecte utile studiului: dacă fotograma este privită
cu umbrele spre operator, se obţine o imagine plastică, cu un uşor efect de relief. În procesul
fotografierii trebuie urmărit ca factorii care intervin (înălţimea Soarelui pe cer, panta
terenului) să limiteze mărimea umbrei aruncate la maxim dublul înălţimii arborelui.

Textura imaginii este definită de frecvenţa schimbărilor de ton de pe cuprinsul

fotogramei, produsă de acele elemente ale obiectului care sunt prea mici pentru a fi percepute
individual. Textura este dependentă şi de scara înregistrării fotografice.

La scări mari se distinge o textură a coroanei determinată de conturul şi netezimea

părţii superioare a ei, caracteristică pentru anumite specii, prin modul de dispunere a crengilor
în coronament şi a frunzelor (figura 3.7.a). La scări mici, coroanele nu mai pot fi sesizate
individual, dar se percepe o textură a coronamentului în ansamblul ei, determinată de profilul
ei (figura 3.7.b). În cazul scărilor mici (numitorul scării este mare), textura este, alături de ton,
singurul criteriu util în fotointerpretare.

ascuţit rotunjit plat ondulat

rotundă plană curbată ascuţită

netedă aspră scămoşată cu ţepi

a b

Figura 3.7: a- Textura coroanelor individuale, b- profiluri de coronamente (după N.

Boş)
 În legătură cu scara fotogramelor, pentru fotointerpretarea forestieră se obişnuieşte să
se considere:

- scări mari, la care numitorul este între 5.000 şi 12.000,

- scări mijlocii, la care numitorul este între 12.000 şi 30.000,

- scări mici, la care numitorul este între 30.000 şi 200.000,

- scări foarte mici, la care numitorul este mai mare de 200.000, cuprinzând aici şi
înregistrările satelitare.

Determinări fotogrammetrice forestiere

Generalităţi
Aceste caracteristici se referă la anumite mărimi care pot fi măsurate la nivelul
fotogramei. Funcţie de precizia cerută, determinările se pot face cu instrumente simple (lupe,
rigle, pene, stereoscoape cu oglinzi) sau cu aparatură performantă.

Rezultatele determinărilor sunt condiţionate de scara şi calitatea fotogramelor, de tipul

de elemente asupra cărora se face determinarea.

Elementele care pot fi determinate în condiţii bune şi medii pe o fotogramă se referă la

diametrul coroanei, numărul de arbori pe unitatea de suprafaţă (ha), înălţimea arborilor izolaţi
sau a arboretelor, consistenţa etc.

Dimensiunile reale ale detaliilor din fotogramă sunt aflate corect dacă scara
fotogramelor este determinată corect în zona de determinare.

Determinarea scării fotogramei

În cazul în care axa de fotografiere este verticală iar suprafaţa terenului aproximativ
orizontală, scara este dată de raportul dintre valoarea unui segment măsurat pe fotogramă şi
valoarea aceluiaşi segment din teren, redus la orizont, aşa cum se arată în capitolul 1.2, figura
1.2.a şi relaţia [1.1]. Funcţie de posibilitatea de a cunoaşte elementele din relaţia [1.1], există
mai multe modalităţi practice de determinare (vezi şi lucrarea de laborator):

a). dacă se cunoaşte înălţimea medie de zbor, h. În acest caz, înălţimea de zbor se
consideră că s-a determinat cu un altimetru diferenţial sau radar. În relaţia scării, cunoscându-
se caracteristicile camerei de priză (distanţa focală, f), rezultă:

1 f
Sc = =
N h [3.1]
 b). dacă se cunosc distanţe din teren. Se identifică distanţe „Di” în teren între detalii
care sunt cert identificabile în fotogramă. Dacă se doreşte determinarea scării medii pentru
întreaga fotogramă, este indicat ca distanţele corespunzătoare „di” să fie în fotogramă cât mai
lungi şi dispuse radial. Dacă se urmăreşte determinarea scării fotogramei numai în zona de
lucru, se determină distanţe în teren şi în fotogramă care să încadreze zona de lucru. În teren,
distanţele se măsoară prin metode topografice, cel mai simplu fiind, în cazul unor bune
vizibilităţi, folosirea unor instrumente de măsurat prin unde. Distanţele se reduc la orizont cu
relaţiile cunoscute.

Scara rezultă în acest caz ca medie a minim 3 determinări diferite:

n

1 ∑
Sci
1 d1 1 di i =1
Sc1 = = , ... Sci = = , ⇒ Sc. med = = [3.2.]
N1 D1 Ni Di N n

Dacă în fotogramă sunt cuprinse şi vizibile puncte cunoscute din reţeaua geodezică de
ordin I – V (de exemplu puncte înalte cu piramide, biserici, turnuri etc), atunci distanţa din
teren Di se calculează din coordonatele plane ale punctelor (x, y), folosind relaţia cunoscută:

D= ∆x 2 + ∆y 2 [3.3]

c)- dacă se dispune de o hartă a aceleiaşi zone. În acest caz, se aleg pe hartă şi pe
fotogramă perechi de distanţe între aceleaşi detalii. Este indicat ca aceste distanţe să fie pe
fotogramă cât mai lungi şi radiale, pentru a surprinde eventualele variaţii de scară din cauza
denivelărilor. Între 3-5 astfel de perechi de puncte se măsoară distanţa cu rigle sau cu pene
paralactice. Dacă se urmăreşte determinarea scării doar într-o anumită zonă, distanţele în
fotogramă trebuie să încadreze bine zona.

Se scrie expresia scării hărţii (cu indice h) şi a fotogramei (cu indice f) şi se face
raportul lor:

1 dh
Sch = = ,
Nh D
1 df
Sc f = = [3.4]
Nf D
Sch N f d h
= =
Sc f N h d f

Cum distanţele de pe fotogramă şi de pe hartă sunt cunoscute, scara hărţii se cunoaşte,

rezultă scara fotogramei sau numitorul acesteia ca medie a determinărilor:

dh
Nf = Nh
df
[3.5]
 Determinarea diametrului coroanei

Se face în condiţii de precizie acceptabilă pentru scări mijlocii şi mari, cu numitorul

scării mai mic de circa 10.000. Determinarea se face în condiţii din în ce mai bune funcţie de
gradul în care coroana se individualizează în imagine.

Practic, diametrul se poate determina folosind instrumente simple, ca de exemplu pana

paralactică sau pana cu puncte (figura 3.8). Pana paralactică se obţine determinând cu precizie
distanţa între două drepte care fac între ele un unghi mic. Distanţa poate fi exprimată în
milimetri (cazul general) sau, pentru un set de fotograme a căror scară se cunoaşte, direct la
scara fotogramei. Pana cu puncte se construieşte similar, doar că în locul distanţei dintre cele
două linii sunt folosite cercuri de diametre cunoscute. Atât pana cu puncte cât şi cea
paralactică se construiesc pe folie transparentă.
= 1,9 mm

a
3, 0 3,5 4,0
2,0 2,5
1, 0 1,5
0,5
2,0

= 1,8mm
0,5 1, 0 1,5
2,5 3, 0 3,5 4,0

= 2 mm
b

0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0

Figura 3.8. Pană paralactică ( a) şi cu puncte (b)

Diametrul coroanei se determină sub stereoscop aşezând pana pe una din fotografii. Dacă se
lucrează cu pana paralactică, cele două linii divergente ale penei trebuie să devină tangente la
coroana arborelui pe care dorim să o măsurăm şi se citeşte valoarea dintre linii, ca în figură.
Dacă se lucrează cu pana cu puncte, diametrul rezultă nu prin măsurare, ci prin compararea
mărimii cu a unui cerc de pe pană: se trece pana cu puncte pe lângă coroana de măsurat până
când unul din cercuri este apreciat ca egal cu diametrul coroanei. Dacă gradarea este în
milimetri, se trece la scara fotogramei pentru a afla valoarea din teren. Determinările se fac în
două direcţii perpendiculare, alese de obicei în funcţie de asimetria coroanei arborelui.
Recomandarea este de a face determinări pe arbori aflaţi în centrul fotogramei; coroanele
aflate spre margini pot fi supraevaluate.
Privitor la precizia determinării, pot fi făcute următoarele observaţii
 - determinările se fac în condiţii cu atât mai bune, cu cât coroana arborilor este
mai bine individualizată în coronament. Acest lucru se întâmplă pentru scări
mari (până la 1/10.000), la arbori izolaţi sau în arborete cu consistenţă redusă,
pentru arbori dominanţi şi de vârstă înaintată.
- determinările sunt mai sigure la răşinoase (molid, brad) decât la unele foioase
(fag, carpen),
- rezultatele sunt sistematic subevaluate din cauza pierderii la fotografiere a
ramurilor extreme, subţiri sau din cauza întrepătrunderii coroanelor în
coronament.

Determinarea înălţimii arborilor

Înălţimea arborilor este un element dendrometric important, pentru că stă la baza

procedeelor de cubaj, determinarea clasei de producţie, determinarea vârstei etc.

Înălţimea se poate determina pe fotograme sau pe cupluri de fotograme.

a. Pe fotograme singulare, înălţimea se determină conform cu cele discutate

la capitolul 2.5.2.2, figura 2.20 şi folosind relaţiile [3.7]. Cu această metodă
se obţin rezultate bune pentru arbori izolaţi, iar elementele care intervin în
relaţie se pot determina sigur.
b. Tot pe fotograme singulare se poate determina înălţimea cu ajutorul umbrei
aruncate a arborelui. Determinarea se face funcţie de panta terenului şi de
unghiul de înălţime a Soarelui pe cer (figura 3.9 ). În cazul terenurilor
orizontale (figura 3.9.a), înălţimea rezultă cu relaţia:
H = la tgz [3.6.a]

unde la este lungimea umbrei aruncate, iar z este înălţimea Soarelui pe cer.

În cazul pantelor care prelungesc umbra (figura 3.9.b) sau o micşorează

(figura 3.9.c), ţinând cont de unghiul de înclinare al terenului, ϕ, rezultă
respectiv:

H = la tgz - la tgϕ = la( tgz - tgϕ) [3.6.b]

H = la tgz + la tgϕ = la( tgz + tgϕ)

[3.6.c]
 re
S oa
re

H
Soa

H
z
ϕ
la
ϕ
z

la
H

la

a b c

c. Pe un cuplu de fotograme, înălţimea arborelui poate fi determinată cu

ajutorul
paralaxelor, conform celor ce s-au discutat la capitolul 2.5.2.2

Figura 3.9: Determinarea înălţimilor cu ajutorul umbrei aruncate

Dacă ne referim la înălţimea medie a arborilor dintr-un arboret, aceasta se poate

determina ca o medie a unor înălţimi reprezentative sau ca o medie a înălţimii arborilor
dominanţi. Dacă arboretul este uniform, sunt necesare mai puţine determinări.

Determinarea consistenţei arboretului

Gradul de închidere al coronamentului se exprimă prin indicele de acoperire, calculat

ca raport între suprafaţa acoperită de proiecţiile coroanelor (Sc) şi suprafaţa arboretului (Sa) şi
se exprimă în zecimi, de la zero la unu:

Ia = Sc/Sa [3.7]
 Determinarea precisă a consistenţei se face însă cu ajutorul grilei cu puncte, construită
pe folie transparentă (figura 3.10). Grila se suprapune peste coroane şi se numără punctele
care cad pe coroane. Consistenţa este dată de raportul între numărul punctelor care cad pe
coroane şi numărul total de puncte din grila suprapusă peste arboret. Pentru cazul din figură,
Ia = 96/157 = 0,61.

Figura 3.10 Grila cu puncte pentru determinarea consistenţei arboretului

Pentru operatori cu experienţă, estimarea directă, la vedere, permite aprecierea rapidă

a consistenţei în funcţie de procentul aparent al golurilor dintre arbori. Chiar în acest caz,
precizia este superioară determinărilor terestre. Dacă scara fotogramei este mică, există
tendinţa de supraevaluare a consistenţei.

Determinarea numărului de arbori

Acest element serveşte la determinarea densităţii şi a volumului arboretelor. Numărul

de arbori se determină sau pe fotograme izolate, sau pe cupluri de fotograme. În ultimul caz
determinările se fac la stereoscop, pe modelul optic. Determinarea este cu atât mai precisă cu
cât fotogramele sunt mai clare, arboretele sunt la o scară mai mare şi mai aproape de
maturitate, adică cu cât sunt mai bine individualizate coroanele în coronament.

Figura 3.11. Determinarea numărului de arbori cu cercuri de probă

Practic, se trasează pe folie transparentă suprafeţe de probă circulare de mărime

cunoscută, aşa fel încât la scara fotogramei să rezulte o suprafaţă rotundă, de exemplu 1 ha
sau altă valoare rotundă. Mărimea cercului este şi în funcţie de numărul de arbori, astfel încât
într-un cerc să fie cuprinşi între 10 şi 40 coroane. Folia se aşează pe una din fotogramele din
cuplu (figura 3.11) şi operatorul numără coroanele incluse în cerc. Se calculează apoi prin
interpolare numărul de arbori la hectar sau pe întreaga suprafaţă.
Se obţin de regulă valori mai mici decât numărul real de arbori, diferenţele fiind cu
atât mai mari cu cât scara fotogramei este mai mică şi consistenţa este mai ridicată. La
arboretele etajate cu structură plurienă, arborii dominaţi nu se văd, fiind în conul de umbră
aruncat de cei dominanţi. De asemenea, numărul de arbori determinat în zona marginală este
mai mic decât în celelalte părţi ale fotogramei. Măsurătorile trebuie repetate în mai multe
puncte de pe întinderea arboretului, astfel ca suprafaţa tuturor cercurilor aplicate să fie cam
20% din suprafaţa arboretului.

Precizia scade de asemenea pe terenuri accidentate, unde arborii dominanţi acoperă pe

cei codominanţi datorită modului de proiecţie. Pentru determinări precise, este obligatorie
corelarea dintre numărul total de arbori şi cel din plafonul superior, prin sondaje în teren în
zone reprezentative. Statistic s-a dovedit că pe fotograme la scara 1:10.000 precizia de
determinare este de circa ± 11%, iar pe fotograme la scara de 1:18.000 este de circa ± 24%.
 Fotointerpretarea unor caracteristici structurale ale arboretelor

Fotointerpretarea speciilor forestiere

a)
Molid Brad Larice Pin Fag Gorun

b)

Larice Pin Molid Fag Gorun

Brad
silvestru

c)

Mo Br La Pi Fa Go Ca Me Pl

Figura 3.12. a-forme de coroane pe fotograme, b- umbre la arborii din masiv,

c- forma coroanei şi portul arborilor maturi din masiv (după N. Boş)

Recunoaşterea speciilor componente este esenţială în cunoaşterea unei păduri. Pentru

recunoaşterea efectivă, se apelează la criterii de fotointerpretare directe şi indirecte.

Criteriile directe de fotointerpretare sunt legate de imaginea fotografică a arborilor:

forma coroanei, tonul, textura – ca trăsături vizibile.

Forma coroanei proiectată în planul fotogramei este caracteristică speciilor fiind

definită de contur (figura 3.12a), umbră proprie şi aruncată (figura 3.12b). Acestea derivă din
forma coroanei şi portul arborilor maturi din masiv (figura 3.12c).

Tonul imaginii coroanei depinde de reflectanţa spectrală a speciilor, iar diferenţierile

între specii se pot înregistra dacă emulsiile sunt sensibilizate în domeniul spectral respectiv.
 Umbrele aruncate devin elemente de încredere la fotointerpretare, când se proiectează
pe teren liber şi au contraste corespunzătoare. Conturul ilustrează forma coroanei, iar tonul
este funcţie de desimea frunzişului, de dispoziţia crengilor.

Criteriile indirecte de fotointerpretare se referă la legătura existentă între arbori,

arborete, staţiune. Se menţionează:

- localizarea geomorfologică, adică referinţele staţionale (de exemplu: molidul se

instalează pe fundul văilor, laicele sau gorunul pe culmi, fagul pe versanţi umbriţi etc.)

- asocierile de specii – permit ca recunoaşterea uneia să conducă la posibilitatea

existenţei alteia sau, dimpotrivă, indică absenţa altei specii cu care nu se asociază (de ex: cireş
cu molid, tei argintiu cu molid, molid cu stejar, gorun cu pin pe soluri acide etc).

Criteriile amintite pot fi grupate în chei de fotointerpretare. Astfel, există chei prin
eliminare, care se sprijină pe criteriile directe cele mai sigure (forma coroanei) şi chei prin
asemănare, care conţin descrieri, fotografii ale criteriilor de identificare.

De exemplu, într-o cheie prin asemănare, pentru molid există următoarele

caracteristici de identificare:

- limitele altitudinale – între 800 şi 1750m, în staţiuni foarte diferite, formând arborete
pure sau de amestec,

- la peste 1400 m formează arborete pure,

- la limitele inferioare formează amestec cu fagul şi bradul, ocupând poziţii dominante

în coronament,

- se localizează pe versanţi umbriţi şi pe firul văilor

- coroana apare pe fotogramă stelată, de ton deschis, alb strălucitor,

- modelul spaţial este tipic, cu textură grosolană, cu ţepi

Fotointerpretarea compoziţiei arboretelor

Compoziţia se referă la proporţia în care speciile sunt reprezentate în cadrul

arboretului. Stabilirea compoziţiei arboretelor pe cale fotogrammetrică este posibilă cu
condiţia recunoaşterii corecte a speciilor, operaţie care necesită cunoştinţe de specialitate şi
experienţă. Determinarea compoziţiei este condiţionată de scara fotogramei, calitatea
imaginii, operator. Se folosesc criteriile cunoscute: ton, textură, forma coroanei, forma şi
textura coronamentului pe ansamblu.

Arboretele pure de răşinoase se recunosc mai sigur decât cele de foioase. Cel mai sigur
se recunosc arboretele de larice, molid, pin, brad. În cazul speciilor de foioase, speciile care se
recunosc mai sigur se eşalonează, după precizia de identificare în ordinea: gorun, fag, carpen.
Confuziile care se pot face se datorează imaginii asemănătoare a coroanei şi a coronamentului
în ansamblu: molidul cu bradul în perioada de tinereţe, carpenul cu fagul.

Dacă fotogramele sunt la scară mică, determinările constau în stabilirea doar a

apartenenţei speciilor la răşinoase sau foioase.

Avantajul determinării compoziţiei arboretelor pe cale terestră este că, în cazul scărilor
mari, când coroanele se disting bine, operatorul are o viziune de ansamblu a întregului
arboret, lucru care nu este posibil în cazul metodelor terestre

Stabilirea vârstei arboretelor

Vârsta arboretului se determină după o serie de caracteristici ale lui, cum ar fi:
înălţimea medie a arborilor, diametrul mediu al coroanei. Ambele mărimi sunt determinabile
pe fotograme şi în auxologie sunt stabilite corelaţii bune, pe specii, între vârstă şi diametrul
coroanei pe de o parte, dar mai ales între înălţime şi vârstă. Erorile de determinare ţin de
erorile comise la determinarea fiecăreia dintre mărimile amintite, despre care s-a discutat deja.

Un mijloc mai precis şi mai agreat este însă acela al evaluării vârstei prin vizualizarea
cu ochiul liber a fotogramei, dar având ca sprijin fotograme tip, reprezentând arborete
asemănătoare, de vârstă cunoscută.

Tot în scopul fotointerpretării vârstei arboretului sunt utile şi gradul de diferenţiere al

coroanelor în coronament, spaţiile dintre coroane şi posibilitatea observării în adâncime.
Aceste informaţii sunt valabile întrucât, la aceeaşi specie, funcţie de vârstă, elementele
menţionate variază ca urmare a dezvoltării coroanei şi a înălţimii.

Precizia fotointerpretării vârstei depinde de compoziţia arboretelor, fiind cea mai bună
pentru cazul arboretelor pure şi scăzând cu numărul de specii din compoziţie. Un alt factor
care influenţează precizia este şi scara fotogramei, în sensul că se obţin vârste cu atât mai
precise cu cât scara este mai mare (numitorul este mai mic). Scările cele mai convenabile sunt
1/10.000 – 1/15.000. Precizii bune se obţin pentru arborete de peste 100 ani. În general
preciziile obţinute sunt încadrate în intervalul ± 5 ani.

Ţinând că instrucţiunile de amenajare a pădurilor prevăd pentru majoritatea

cazurilor amplitudinea clasei de vârstă de 20 ani, rezultă că fotogramele pot servi cu succes la
determinarea clasei de vârstă. Precizia este mai bună pentru cazul determinării vârstei
arboretelor care provin din sămânţă decât cele care provin din lăstari.
 Fotointerpretarea clasei de producţie

Clasa de producţie se referă la capacitatea de producţie a unui arboret, fiind dată de

condiţiile de staţiune ale arboretului. Pentru fiecare specie, clasa de producţie se stabileşte în
principal funcţie de înălţimea medie şi vârsta arboretului. Ambele mărimi sunt
fotointerpretabile.

La fotointerpretare se pot trage concluzii privitoare la bonitatea staţiunii, dacă se ţine

cont că în staţiunile de bonitate superioară frunzişul este de un verde mai închis, ceea ce duce
la un ton de gri mai închis în fotogramă.

Alţi indicatori care pot contribui la aprecierea clasei de producţie sunt relieful, solul şi
formaţiunile geologice şi vegetaţia asociată.

Relieful este foarte bine observabil sub stereoscop sub aspectul accidentaţiei, pantei,
expoziţiei (deci indirect orientare, umiditate). Solul şi formaţiunile geologice condiţionează
staţiunea şi pot fi fotointerpretabile numai în măsura în care există porţiuni descoperite care
dau imagine directă în fotogramă. Dacă vegetaţia asociată poate fi identificată în fotograme,
poate contribui la decizia în aprecierea staţiunii şi implicit a clasei de producţie.

Folosirea fotogramelor aeriene în delimitarea arboretelor şi descrierea parcelară

Pădurea, ca entitate a preocupărilor silviculturale, este divizată teritorial în unităţi de

producţie (UP), care la rândul lor sunt alcătuite din parcele. Acestea au limite naturale la
munte (ape, culmi) şi artificiale la şes (linii parcelare şi somiere). În interiorul unei parcele,
delimitată de condiţii naturale, pot apărea variaţii ale condiţiilor staţionale şi implicit ale
vegetaţiei forestiere.

Prin descrierea parcelară se urmăreşte cunoaşterea în detaliu a pădurii sub aspect

silvicultural, în scopul separării parcelelor în subparcele care să cuprindă porţiuni omogene de
pădure. În acest fel, subparcela se confundă cu arboretul, considerat ca unitate fundamentală
de studiu care trebuie să fie omogen sub raportul condiţiilor şi care necesită aceleaşi măsuri
silviculturale.

În activitatea de amenajare a pădurilor, separarea arboretelor şi descrierea lor

reprezintă două etape ale unui proces unitar, ocupând un timp în teren de până la 50% din
timpul afectat întocmirii amenajamentului.

Fotogramele aeriene reprezintă cea mai sigură cale pentru rezolvarea acestei
importante probleme, cu rezultate bune şi foarte bune. Este evident că nu toate problemele se
pot rezolva fără deplasări în teren. La baza acţiunii de separare a arboretelor stau legăturile
existente între caracteristicile arboretelor şi ale staţiunii şi însuşirile imaginii fotografice: o
imagine omogenă în fotogramă indică un arboret omogen în teren; orice modificare în
aspectul imaginii indică o schimbare a caracteristicilor structurale ale arboretului.

Delimitarea arboretelor trebuie să se facă în conformitate cu instrucţiunile de

amenajare a pădurilor. În acest scop, trebuie văzut în ce măsură anumite criterii de amenajare
(cele principale) privitoare la separarea subparcelelor sunt fotointerpretabile pe fotografiile
considerate standard la noi (film pancromatic alb – negru, la scări de cel mult 1/16.000):

- diferenţa de vârstă de minim 20ani – se evidenţiază prin diferenţa de înălţime, fiind

fotointerpretabilă sigur sub stereoscop;

- separarea după consistenţă atunci când diferă cu minim 0,3 se face cu ajutorul
fotogramelor foarte sigur, apreciindu-se în limite de ± 0,1. Determinarea consistenţei
arboretelor pe cale fotografică se face mai sigur decât pe cale terestră.

- diferenţa de tip de structură (arborete pluriene sau echiene) este de asemenea

fotointerpretabilă. Arboretele echiene sunt aproximativ de aceeaşi înălţime şi dau pe
fotogramă o textură uniformă, distinctă de aceea a arboretelor pluriene;

- existenţa sau inexistenţa vegetaţiei forestiere – alt criteriu de separare a parcelelor- se

observă cert pe fotograme ( chiar singulare sau la scări mici).

Alte criterii de delimitare parcelară sunt mai puţi sigure, de la caz la caz:

- deosebirea de unitate staţională – rezultă în mod normal prin cartări pedologice,

climatologice, de vegetaţie şi au un caracter puternic de teren. Pentru acest criteriu emulsia
fotografică AN pe film pancromatic nu dă rezultate; există posibilitatea obţinerii unor anumite
informaţii referitoare la sol doar în cazul în care sunt folosite alte emulsii.

- diferenţele de compoziţie pot fi determinate pe fotogramă cu diferite grade de

încredere. Liniile care separă arboretele pure între ele ca şi liniile ce separă arboretele pure de
cele de amestec sunt întotdeauna clare, sub stereoscop sau pe fotograme singulare, la orice
scară. Normele amenajistice prevăd separarea în cazul în care proporţia speciei dominante
variază cu cel puţin 3 zecimi. Acest lucru se poate realiza pe baza fotogramelor în următoarele
situaţii:

- arboretele amestecate de răşinoase şi foioase se pot delimita bine, mai ales

sub stereoscop, ca urmare a diferenţelor de formă şi de ton între coroane

- arboretele de amestec de răşinoase se pot delimita bine în cazurile: Mo cu Pi,

Mo cu La, Br cu La, Br cu Pi, La cu Pi. Prezenţa La în special este uşor sesizată (dar şi Mo,
Pi) pentru că au coroane cu forme specifice, dar şi reflectanţe diferite.

- arboretele de amestec de foioase se delimitează bine, mai ales Go cu Ca, Go

cu Fa. Carpenul este uşor detectabil datorită tonului lui mai deschis. Rezultate mai bune,
aplicabile şi pentru alte cazuri, s-ar obţine cu emulsii specializate mai ales în IRA, unde s-a
văzut că speciile diferă mult din punct de vedere al reflectanţei spectrale.
 - diferenţa de productivitate de minim două clase – criteriu de separare – nu este în
general fotointerpretabilă sigur în fotograme;

- separarea pe criterii de provenienţă se rezolvă folosind date din documentaţiile

existente şi nu fotogrammetric

- deosebirile funcţionale sunt atribuţii ce se stabilesc pentru un arboret şi nu se pot

stabili pe cale fotografică.

Descrierea parcelară se poate face în mare măsură folosind fotograme aeriene; unele
caracteristici se pot deduce cu o precizie suficientă sau chiar mai mare decât în determinările
terestre, altele suficient de precis, iar altele nu pot fi determinate din fotograme.

Elementele care caractreizează arboretul se pot obţine:

- compoziţia şi consistenţa mai sigur decât pe cale terestră;

- înălţimea medie, diametrul la 1,30 (pe baza corelaţiilor existente, pe specii, cu

înălţimea) cu precizii corespunzătoare numai uneori (când se poate vedea clar solul lângă baza
arborelui);

- starea fitosanitară a pădurilor şi vitalitatea arborilor, calitatea, provenienţa,

creşterea curentă, subarboretul, se precizează greu sau deloc.
Organizarea lucrărilor de parcelare se poate face după o metodologie bine pusă la
punct şi valabilă în cazul gospodăririi intensive a pădurilor, caz în care fotograma nu poate fi
neglijată datorită unor avantaje pe care le prezintă. Se evidenţiază următoarele etape:

- studiul preliminar al pădurii pe fotograme, după ce în prealabil se trasează parcelarul.

Se separă arboretele şi se marchează diferit limitele sigure şi cele dubioase, se
fotointerpretează elementele din descrierea parcelară şi se întocmeşte un plan al deplasărilor
pe teren.. Traseul deplasărilor din teren trebuie să fie cu eforturi minime. În arboretele
omogene, indicate de o imagine fotografică uniformă, traseul trebuie să fie scurt. În arboretele
cu imagine neuniformă datorată schimbărilor de ton, itinerarul trebuie prelungit. De exemplu,
în figura 3.13, o imagine uniformă a parcelelor 7, 8, 9, 10, 11 şi 12 permite o descriere corectă
a lor pe traseul cu linie plină. Acest traseu este evident mai scurt decât cel terestru (trasat cu
linie întreruptă), parcurs în zig – zag, aşa cum se cere în normativele de amenajare. Descrierea
terestră poate duce la omisiuni în separarea arboretelor, aşa cum se observă din figura 3.14,
unde subparcelele 15b, 17c şi 18b nu sunt sesizate.
 16
b
9 b a
7 12 a c
8 10 11 a 17 b
14 15
b b

a 18
fără cu fotograme
fotograme

Figura 3.13: Traseul descrierii Figura 3.14 Omisiuni în separarea terestră

parcelare(după N. Boş) a subparcelelor (după N. Boş)

 Teledetecția satelitară

Imaginile satelitare, deşi folosite de puţin timp comparativ cu celelalte mijloace

terestre de investigare a Pământului, au avut, în timp, o evoluţie impresionantă din punctul de
vedere al utilizărilor efective cunoscute. Principalul motiv este reprezentat de modificarea
continuă a caracteristicilor acestor imagini şi specializării acestora pe diferite aplicaţii
practice. Indiferent de utilizare, există însă unele trăsături principale ale imaginilor care
trebuie avute în vedere la alegerea unui anumit tip ce urmează a fi utilizat şi care trebuie
reţinute.

Numărul de benzi spectrale se referă la numărul de benzi în care este disponibilă

imaginea satelitară a unei porţiuni a scoarţei terestre. Această caracteristică este strâns legată
de intervalul spectral al undelor luminoase la care este sensibil senzorul de preluare a
imaginii.

Zona din spectrul electromagnetic în care este preluată imaginea satelitară diferă în
funcţie de tipul de senzor folosit pentru captare. La sateliţii moderni se folosesc senzori
multispectrali sau hiperspectrali (Lillesand, Kiefer, 2000). Senzorii multispectrali împart
spectrul electromagnetic al luminii provenite de la Soare şi reflectate de suprafaţa activă
(reprezentată de scoarţa terestră sau diversele învelişuri de vegetaţie) în mai multe benzi, în
număr de 4-7 la sateliţii din seria Landsat, 4-5 la sateliţii din seria SPOT, 4 benzi la IKONOS
2 şi Quickbird.

Rezoluţia spaţială (la sol) este o caracteristică ce a evoluat foarte mult în ultimii ani,
în contextul specializării stricte a senzorilor în funcţie de folosinţa căreia sunt destinaţi.
Rezoluţia spaţială este dată de mărimea corespondentă la sol unui pixel (unitate) de imagine.
Astfel, sateliţii multispectrali, care preiau imagini într-un număr redus de benzi, au ajuns la o
rezoluţie spaţială foarte bună: 2m în pancromatic şi 8m în celelalte benzi pentru
FORMOSAT, 1m şi respectiv 4m pentru imaginile IKONOS 2, 0,62 şi respectiv 2,4m pentru
imaginile QUICKBIRD. Pe de altă parte, în cazul sateliţilor hiperspectrali, care împart
spectrul luminos într-un număr de benzi care poate să ajungă chiar la 2-300, s-a neglijat
această caracteristică în favoarea filtrării foarte înguste a radiaţiilor luminoase şi a posibilităţii
de livrare rapidă a imaginilor, de multe ori necesare aproape în timp real (de exemplu în cazul
sateliţilor meteorologici) (Bonn, Rochon, 1992).

Durata de revenire deasupra unei anumite locaţii este strâns legată de numărul de
orbite necesar pentru acoperirea completă a scoarţei Pământului. Aceste caracteristici ţin de
caracteristicile tehnice ale satelitului (înălţimea de zbor în principal), dar şi de altă trăsătură a
imaginilor satelitare, respectiv mărimea scenei preluate.

Preţul şi modul de procurare a imaginilor. Dacă la început imaginile satelitare erau

rezultatul unor investiţii majore făcute în general de domeniul militar, de-a lungul timpului au
devenit mult mai accesibile, chiar şi publicului larg prin programe care pun la dispoziţie pe
internet imagini de medie şi joasă rezoluţie. Evoluţia preţului şi a modului de procurare a
imaginilor vor fi analizate la final pentru tipurile de imagini studiate.

Tipuri de senzori şi imagini satelitare moderne

Faţă de anul 1954, când URSS a lansat primul satelit artificial (Sputnik 1), s-a
înregistrat o diversificare a tipurilor de sateliţi şi receptori în funcţie de domeniul în care sunt
necesare: imagini multispectrale cu rezoluţie din ce în ce mai ridicată utilizate în
caracterizarea unor fenomene punctuale de la nivelul solului, imagini din spectrul RADAR
pentru determinarea cât mai precisă a cotelor relative ale punctelor, imagini hiperspectrale, cu
rezoluţie mai mică la sol, dar care împart spectrul într-un număr foarte mare de benzi (până la
200) sau imagini cu rezoluţie spaţială mică, dar cu rezoluţie temporală mare, care pot fi livrate
în timp real.

Privitor la sateliţii lansaţi în scopul urmăririi şi gestionării resurselor terestre, folosinţa

civilă durează începând cu anii ’70 şi şi-a căpătat, după 30 de ani, un rol din ce în ce mai
important.

Senzorii cu care sunt dotaţi sateliţii s-au perfecţionat continuu, existând următoarele
categorii (Gibson, Power, 2000):

- de tip LANDSAT, folosiţi la LANDSAT, SPOT, IRS

- hiperspectrali (EOS);
- de înaltă rezoluţie (IKONOS, QUICKBIRD);
- RADAR (ERS).
În cadrul diverselor programe spaţiale iniţiate în timp s-au folosit diverşi sateliţi cu
senzori proprii de diferite caracteristici (tab. 6). Concurenţa pe de altă parte a condus la
lansarea lansarea unor sateliţi comerciali, cum este cazul satelitului IKONOS 2, FORMOSAT
2 sau QUICKBIRD, precum şi la avansarea şi diversificarea tehnologiilor de preluare a
imaginilor. În aceste condiţii imaginile satelitare au ajuns la rezoluţii asemănătoare cu cea a
fotogramelor preluate pe cale aeriană având caracteristici asemănătoare, iar preţurile au scăzut
foarte mult ajungând la aproximativ 30€ pentru 100 de hectare (www.spaceimaging.com,
www.eurimage.com). Toate au însă avantajul unei mai bune precizii spaţiale.

Schimbările climatice, nevoia de cartare şi descriere a resurselor naturale, de

interpretare topografică a diferitelor zone de pe suprafaţa Terrei au dus la apariţia de date
satelitare din ce în ce mai diversificate pentru diverse domenii de activitate, respectiv în
sensul măririi rezoluţiei spaţiale la nivelul solului, a sporirii sensibilităţii spectrale, sau a
creşterii preciziei de întocmire a modelului tridimensional al terenului.
 Caracteristici ale unor sateliţi existenţi (după Franklin, 2001)
Tabelul 6
Denumirea Senzori Număr benzi Rezoluţie la sol
spectrale (m)
Landsat 5 TM 7 30-120
MSS 4 82
Landsat 7 ETM 7 15-30
SPOT 2 HRV 4 10-20
SPOT 4 HRV 5 10-20
VI 4 1150
SPOT 5 HRV, VI 5 5-1150
RESURS 01-3 MSU-KV 5 170-600
IRS – 1B LISS 4 36-72
IRS – 1C, 1D LISS 4 23-70
PAN 1 5,8
IRS – P4 (OCEANSAT) OCM 8 360
JERS – 1 VNIR, SWIR 8 20
SAR 1 18
ALMAZ SAR 3 4 – 40
RADARSAT SAR 1 9-100
ERS 1,2 AMI (SAR) 1 26
ATSR 4 1000
SPIN 2 KUR-1000 1 1-1,56
TK 350 1 10
SPACE IMAGING IKONOS 2 5 1-4
NOAA-15 AVHRR 5 1100
NOAA-14 AVHRR 5 1100
NOAA-L AVHRR 5 1100
ORBVIEW-2 SeaWiFS 8 1130
(SEASTAR)
ORBVIEW-3 SeaWiFS 5 1-4
EARTHWATCH QUICKBIRD 5 0,62-3,2
EROS A+, B CCD/TDI 1 0,9-1
CBERS-1 CCD 5 20
IRMSS 4 80-160
WFI 2 260
TERRA (EOS – AM1) ASTER 14 15, 30, 90
MODIS 36 250, 500, 1000
MISR 4 275
NAVAL EARTHMAP COIS 210 30-60
OBSERVER
ARIES VNIR 105 10-30

3. Descrierea imaginilor satelitare moderne

 Evoluţia tehnologiilor legate de imageria satelitară a permis tranziţii multiple, de la
imaginile cu o rezoluţie spaţială slabă şi număr redus de benzi spectrale, la imagini cu
rezoluţie foarte ridicată, la imagini preluate într-un număr foarte mare de benzi de către
senzorii multispectrali, sau imagini care pot fi distribuite aproape în timp real la beneficiari
sau la imagini preluate prin tehnologie RADAR. Principalele misiuni satelitare, şi
caracteristicile imaginilor preluate, precum şi senzorii folosiţi la achiziţionarea lor se trec în
revistă în mod diferenţiat insistând asupra celor moderne.

Programul Landsat
Satelitului Landsat 1, versiune modificată a satelitului meteorologic Nimbus 4 a fost
lansat în 1972 ca instrument de observaţie a resurselor naturale ale Terrei. Senzorul RBV
(Return Beam Vidicon), proiectat ca sursă primară de informaţii de la acest satelit, a fost
depăşit de senzorul MSS (MultiSpectral Senzor), care a oferit imagini superioare. Programul
a funcţionat până în 1978, mai mult cu un an decât durata de viaţă prognozată, preluând peste
300.000 de imagini cu diverse rezoluţii spaţiale şi disponibile în diverse canale spectrale (tab.
7). Datele din tab. 7 sunt valabile şi pentru misiunile ulterioare Landsat 2 şi 3.

Caracteristicile canalelor spectrale ale sateliţilor Landsat 1-3 Tabelul 7

Senzor Canalul Lungimea de undă Rezoluţia

spectral (µm) spaţială (m)
1 0,475-0,575 80
RBV 2 0,58-0,68 80
3 0,69-0,83 80
4 0,5-0,6 80
5 0,6-0,7 80
MSS
6 0,7-0,8 80
7 0,8-1,1 80

a. b. c.
Fig. 22. Succesiune de imagini LANDSAT lacului Ciad, Sahara: a. imagine
Landsat 1, 8 decembrie 1972; b. imagine Landsat 4, 14 decembrie 1987; c.
imagine Landsat 7, 18 decembrie 2002 (landsat.usgs.gov)
 Misiunile Landsat 4 şi 5 au fost dotate cu senzori tip MSS şi TM (Thematic Mapper),
ultimul conducând la o lărgire a spectrului de senzitivitate de la intervalul 0,475 – 1,1µm la
0,45-12,5µm, şi implicit la îmbunătăţirea rezoluţiei spaţiale la nivelul solului de la 80m la
30m (tab. 3). Imaginile în infraroşu termal, deşi au o rezoluţie mai slabă, de doar 120m, sunt
de o importanţă covârşitoare în studiul resurselor naturale, situate la suprafaţa Pământului sau
în interiorul scoarţei acestuia.

Caracteristicile imaginilor Landsat 4 - 5

Tabelul 8
Banda spectrală Senzitivitatea spectrală (µm) Rezoluţia la sol (m)
Albastru 0,45-052 30 x 30
Verde 0,52-0,6 30 x 30
Roşu 0,63-0,69 30 x 30
Infraroşu apropiat 0,76-0,9 30 x 30
Infraroşu mijlociu 1,55-1,75 30 x 30
Infraroşu mijlociu 2,08-2,35 30 x 30
Infraroşu termal 10,4-12,5 120 x 120

Satelitul Landsat 6, dotat cu un senzor tip ETM (Enhanced Thematic Mapper) a eşuat
din cauza unor erori de stabilire a vitezei pe orbită, astfel încât senzorul menţionat a fost
instalat pe satelitul Landsat 7 ETM+ care a preluat imagini în şapte benzi spectrale (tab. 4).
Imaginile au o rezoluţie ridicată, se menţin şi astăzi în uz, în scopul monitorizării resurselor
naturale, fosile sau regenerabile, şi au avantajul dat de multitudinea benzilor spectrale şi în
special a celor din grupul infraroşu (apropiat, mijlociu şi termal), cu rezoluţie mult mai
ridicată decât în cazul senzorului Landsat TM.

Caracteristicile canalelor spectrale ale satelitului Landsat 7

Tabelul 9
Senzitivitatea spectrală
Banda spectrală Rezoluţia la sol (m)
(µm)
Albastru 0,45 - 0,52 30 x 30
Verde 0,53 - 0,61 30 x 30
Roşu 0,63 - 0,69 30 x 30
Infraroşu apropiat 0,78 - 0,90 30 x 30
Infraroşu mijlociu 1,55 - 1,75 30 x 30
Infraroşu mijlociu 2,09 - 2,35 30 x 30
Infraroşu termal 10,4 - 12,5 60 x 60
Pancromatic (culori false) 0,52 - 0,90 15 x 15

Celelalte caracteristici programelor Landsat sunt prezentate în tabelul de mai jos:

 Alte caracteristici ale programelor Landsat
Tabelul 5
Lăţimea de Număr de orbite pentru o acoperire Timp de revenire în
Satelit
baleiere (km) completă a Pământului aceeaşi locaţie (zile)
Landsat 1 185 251 18
Landsat 2 185 251 18
Landsat 3 185 251 18
Landsat 4 185 233 16
Landsat 5 185 233 16
Landsat 7 185 233 16

Programul SPOT
Programul Spot a reprezentat, la momentul lansării în 1986, replica europeană a
programului Landsat, iniţiat şi deţinut în totalitate de nord americani. Încă de la început,
programul s-a remarcat prin orientarea spre o rezoluţie mai ridicată în contextul reducerii
numărului de benzi faţă de sateliţii din programul Landsat.

Senzorii prezenţi pe sateliţii lansaţi în cadrul programului spaţial SPOT au evoluat

odată cu lansarea fiecăreia dintre cele cinci misiuni. Astfel, sateliţii SPOT 1, 2 şi 3 au fost
dotaţi cu doi senzori tip HRV (Haute Résolution Visible), de tip multispectral, cu sensibilitate
în intervalul spectral 0,50 – 0,89 µm, spectru împărţit prin sensibilitatea diferită a senzorilor
în trei benzi spectrale separate (verde, roşu şi infraroşu apropiat), existând şi un senzor
sensibil la un interval spectral apropiat ca limite de spectrul vizibil (pancromatic) (tab. 10).

Satelitul SPOT 5 a fost dotat cu doi senzori tip HRVIR (Haute Résolution Visible et
Infrarouge), fapt care a adăugat produselor de imagerie încă o bandă spectrală – infraroşul
mediu (tabelul 7). Aplicaţiile imaginilor preluate în această bandă spectrală sunt multiple şi
sunt legate de studiul resurselor în general şi mai ales a resurselor de mediu.

Caracteristicile canalelor spectrale ale sateliţilor Spot 1-3

Tabelul 10
Banda spectrală Senzitivitatea spectrală (µm) Rezoluţia la sol (m)
Pancromatic 0,50-0,73 10x10
Verde 0,50-0,59 20x20
Roşu 0,61-0,68 20x20
Infraroşu apropiat 0,78-0,89 20x20

Caracteristicile imaginilor satelitului Spot 4 şi 5 Tabelul 11

Senzitivitatea
Rezoluţia la sol (m)
Banda spectrală spectrală (µm)
Spot 4 Spot 5 Spot 4 Spot 5
Monospectral 0,61-0,68 0,48-0,71 10x10 2,5x2,5
Verde 0,50-0,59 0,50-0,59 20x20 10x10
Roşu 0,61-0,68 0,61-0,68 20x20 10x10
Infraroşu apropiat 0,78-0,89 0,78-0,89 20x20 10x10
Infraroşu cu unde scurte 1,58-1,75 1,58-1,75 20x20 20x20
 Odată cu lansarea satelitului SPOT 5 a fost folosit senzorul tip HRG (Haute
Résolution Géométrique) care a dus la îmbunătăţirea rezoluţiei (fig. 2) în benzile verde, roşu
şi infraroşu apropiat de la 20 m la 10 m şi de la 10 m la 2,5 m în cadrul pancromaticului
(tabelul 12).

Sateliţii SPOT 4 şi 5 au fost dotaţi şi cu instrument de analiză a vegetaţiei. Acest

senzor are o lăţime mare a scenei preluate, de aproximativ 2000 km, cu o rezoluţie la sol de
aproximativ un km şi cu o rezoluţie radiometrică ridicată (www.spotimage.com). Acest
instrument are în plus faţă de ceilalţi senzori o bandă cunoscută ca B0, sensibilă în intervalul
spectral 0,43-0,47 µm, folosită mai ales pentru studiile oceanografice. Cu ajutorul acestui
instrument se întocmesc rapoarte disponibile odată la zece zile în mod gratuit sub formă de
imagini care oferă informaţii privind evoluţia caracteristicilor zonelor acoperite de vegetaţie.

a. b.

c. d.
Fig. 23. Imagine SPOT-1, Arabia Saudită, 1988; b. Imagine SPOT-5 (rezoluţie 10m), Brazilia,
septembrie 2002; c. Imagine Spot-5 (rezoluţie 2,5m), Washington, noiembrie 2002; d. imagine 3D
bazată pe model tridimensional generat după SPOT-5, Mont Valier, Franţa, 2003 (www.spotimage.fr)
 Alte caracteristici ale imaginilor SPOT Tabelul 12
Satelit Lăţimea de Timp de revenire în
baleiere (km) aceeaşi locaţie (zile)
Spot 1 60 x 60-80 2-3
Spot 2 60 x 60-80 2-3
Spot 3 60 x 60-80 2-3
Spot 4 60 x 60-80 2-3
Spot 5 60 x 60-80 2-3
Pe lângă senzorii menţionaţi anterior, la bordul lui SPOT 5 mai există un instrument
de analiză topografică a terenului, numit HRS (Haute Résolution Visible), cu aplicaţii tip
DTM (Digital Terrain Model).

IKONOS 2

Satelitul IKONOS 2 iniţiază categoria sateliţilor performanţi, multispectrali, cu foarte

înaltă rezoluţie spaţială. Lansat în 1999 de către Space Imaging Corporation, după o tentativă
eşuată în anul anterior, reprezintă primul satelit cu rezoluţie de un metru în pancromatic,
imaginile oferind aplicaţii în domenii variate, având în vedere şi posibilităţile de prelucrare şi
transformare automată a datelor. Satelitul preia imagini cu rezoluţie de 1m în pancromatic şi 4
m în cadrul a patru canale spectrale, cu limite apropiate de cele menţionate mai sus în cazul
satelitului KOMPSAT-2 (tab. 13). Imaginile obţinute au o precizie ridicată, în special în cazul
preluării pe direcţia verticalei locului (fig. 23). Utilizările acestor imagini sunt variate şi pun
în valoare caracteristicile tehnice superioare ale acestor imagini, fiind extrem de utile pentru
studiul detaliat al structurii şi funcţionării ecosistemelor naturale, precum şi pentru lucrări de
interes topografic, în perspectiva integrării cu Sisteme Informatice Geografice. În domeniul
forestier, posibilităţile de utilizare ale imaginilor IKONOS au fost explorate în ţările cu
silvicultură avansată şi introduse în modele de calcul a parametrilor biometrici şi
caracteristicilor structurale ale ecosistemelor. Aceste posibilităţi se extind de la determinarea
unor parametri biometrici individuali (specie, diametru al coroanei, înălţime, etc.) la
elaborarea de modele complicate de determinare a stării de vegetaţie, stării de sănătate sau
volumului arborilor pe picior (Vorovencii, 2005; Astola et al., 2004).

Caracteristicile canalelor spectrale ale satelitului IKONOS-2 Tabelul 13

Banda spectrală Interval de lungime de undă Rezoluţie spaţială (m)
(µm)
Pancromatic 0,45-0,90 1
Albastru 0,445-0,516 4
Verde 0,506-0,595 4
Roşu 0,632-0,698 4
Infraroşu apropiat 0,757-0,853 4
Alte caracteristici
Mărimea scenei 11 km x 11 km
Timpul de revenire deasupra
aceleiaşi locaţii 3-5 zile în funcţie de latitudine
 Fig. 23. Imagine IKONOS
IKONOS-22 a rezervaţiei „Codrii de Aramă” din cadrul Parcului
Natural Vânători Neamţ (combinaţie RGB
RGB-Roşu
Roşu Albastru Infraroşu apropiat)

QUICKBIRD

Odată cu sateliţii prezentaţi mai sus, ss-a dat startul

rtul unei competiţii de ridicare a
rezoluţiei spaţiale a imaginilor satelitare până la valori submetrice. În cadrul acestor eforturi
se înscrie şi satelitul QUICKBIRD, cunoscut drept satelitul cu cea mai înaltă rezoluţie
spaţială, respectiv 0,6-0,7
0,7 m în papancromatic şi 2,4-2,8
2,8 m în celelalte patru benzi (albastru,
verde, roşu şi infraroşu apropiat) (tab. 14). Satelitul, devenit operaţional în octombrie 2001,
reprezintă continuatorul satelitului EARLYBIRD
EARLYBIRD-1, 1, care a fost lansat în 24 decembrie 1997 şi
a ieşit de pe orbită patru zile mai târziu.

Caracteristicile canalelor spectrale ale satelitului QUICKBIRD Tabelul 14

Banda spectrală Interval de lungime de undă Rezoluţie spaţială (m)
(µm)
Pancromatic 0,45 – 0,90 0,61-0,72
Albastru 0,45 – 0,52 2,44-2,88
Verde 0,52 – 0,60 2,44-2,88
Roşu 0,63 – 0,69 2,44-2,88
Infraroşu apropiat 0,76 – 0,90 2,44-2,88
Alte caracteristici
Mărimea scenei 16,5 km x 16,5 km
Timpul de revenire deasupra
aceleiaşi locaţii 1 – 3,5 zile în funcţie de latitudine
 Fig. 24. Imagine QUICKBIRD folosită în studiul fragmentării terenurilor
agricole şi forestiere (http://www.agrecon.canberra.edu.au)
Rezoluţia extrem de ridicată a imaginilor face ca acestea să devină utile în analiza
detaliată a suprafeţei terestre, atât din punctul de ve
vedere
dere al tipurilor de folosinţe şi resurselor
naturale, cât şi din punctul de vedere al studiului ecologic a diferite formaţiuni vegetale.
Imaginile multispectrale, cu o rezoluţie de aproximativ 2,5 m, pot fi folosite în descrierea şi
chiar cuantificarea anumitor
umitor caracteristici ale suprafeţei active de reflexie, caracteristici care
nu pot fi analizate prin posibilităţile oferite de imageria satelitară clasică.

Programul RADARSAT

Cu aceste misiuni satelitare se face trecerea de la sateliţii care au doar doa senzori
(receptori) pentru radiaţia electromagnetică emisă de Soare şi reflectată de suprafeţele active
de la nivelul suprafeţei terestre la generaţia sateliţilor cu senzori tip SAR (Synthetic
( Aperture
adar) care au posibilitatea să emită unde electroma
Radar) electromagnetice
gnetice cu o anumită lungime de undă din
domeniul RADAR (de ordinul centimetrilor) şi să recepţioneze undele reflectate de
suprafeţele vizate de la nivelul solului.

Prin faptul că înregistrările sunt făcute atât în momentul emiterii undei

electromagnetice, cât şi în momentul recepţiei undei reflectate creşte numărul parametrilor
care pot fi folosiţi în caracterizarea suprafeţelor de interes. Complexitatea imaginilor RADAR
provine din faptul că se înregistrează atât intensitatea semnalului reflectatt cât şi diferenţa de
fază dintre unda emisă şi cea reflectată. Analiza combinată a parametrilor redaţi de
măsurătorile efectuate asupra celor două unde electromagnetice oferă informaţii relevante
privind natura suprafeţei şi caracteristicile acesteia.
 A. Reflexia difuză (Surface Scattering) are loc la nivelul suprafeţei active, la fel ca în
cazul undelor electromagnetice obişnuite şi reprezintă fenomenul care stă la baza „vederii”
obiectelor fiind caracterizat de coeficientul de retroreflexie RADAR (RADAR Scattering Scatterin
Coefficient). Caracterul specific al fenomenului de retroreflexie RADAR este dat de lungimea
de undă mare a radiaţiilor din domeniul RADAR, de ordinul centimetrilor, fapt care face să
existe o selecţie a detaliilor luate în considerare în funcţie de mări
mărimea
mea acestora (în comparaţie
cu lungimea de undă a radiaţiei folosite). După modul de difuziune, distingem:

- retroreflexia de suprafaţă
suprafaţă,, are loc la limita dintre două suprafeţe cu rugozitate diferită
– lacuri, oceane, sol denudat, etc. (fig. 25a). În acest ccaz,
az, coeficientul de retroreflexie
depinde de conţinutul de apă (umiditate) şi rugozitatea suprafeţelor implicate.
- retroreflexia de volum
volum,, cea mai de interes pentru aplicaţiile teledetecţiei din
silvicultură rezultă din reflexiile difuze din interiorul unui mediu omogen (fig. 9b).
Semnalul reflectat depinde de densitatea mediului, de geometria elementelor care
produc difuziunea semnalului şi de proprietăţile dielectrice ale mediului respectiv, cele
mai concludente exemple fiind date de coronamentul vegetaţi
vegetaţiei
ei forestiere cu densitate
ridicată şi zăpada proaspătă.
- retroreflexia dublă se produce când semnalul incident întâlneşte două suprafeţe
perpendiculare. Poate fi întâlnită în cazul lucrului în zone urbane, cu densitate ridicată
a clădirilor şi construcţiil
construcţiilor (fig. 9c).

a. b. c.
Fig. 25. Retroreflexia RADAR: a. retroreflexia de suprafaţă; b. retroreflexia de
volum; c. retroreflexia dublă (Polarimetric Tutorial, MDA Corporation)

Programe hiperspectrale
4.8.1. Programul EOS
Programul EOS (Eartharth Observation System)
ystem) reprezintă o iniţiativă NASA de lansare a
unei serii de misiuni satelitare în scopul investigării proceselor fizico
fizico-chimice
chimice de la nivelul
scoarţei terestre. Cu sateliţii lansaţi în cadrul acestui program se face trecerea sateliţii
hiperspectrali,
rspectrali, care, fără a avea o rezoluţie spaţială deosebită, prezintă posibilitatea împărţirii
spectrului electromagnetic al luminii reflectate de suprafeţele active de la nivelul terestru într-
într
un număr impresionant de benzi spectrale.

Un pas important în cadrul acestui program este reprezentat de lansarea satelitului

TERRA (cunoscut şi ca EOS AM
AM-1).
1). Satelitul este dotat cu cinci senzori specializaţi în
preluarea de imagini dedicate pentru anumite tipuri de activităţi.
 3. Senzorul MODIS (Mod pectroradiometer)
Moderate-resolution Imaging Spectroradiometer)

După cum îi spune şi numele, senzorul MODIS reprezintă un senzor hiperspectral de

rezoluţie medie, folosit în studierea proceselor fizico
fizico-chimice
chimice care se petrec la nivelul scoarţei
terestre, în oceane şi în atmosferă. Senzorul preia imagini cu o rezoluţie spaţială de
aproximativ 250m în cadrul a 36 canale spectrale (tabelul 24). În figura 19 se observă
„înflorirea” fitoplanctonului în Marea Neagră (albastru deschis şi verde) şi vărsarea
sedimentelor transportate de Dunăre la niv
nivelul
elul gurilor de vărsare din deltă (maro).

Fig. 26. Imagine MODIS a Deltei Dunării şi a porţiunii din Marea Neagră de la
vărsarea Dunării (Lindey et al., 2006)
 Caracteristicile şi utilităţile senzorului MODIS (Lindey et al., 2006)
Tabelul 15
Banda spectrală Lăţimea canalului spectral Utilitatea practică
(m)
1 0,62-0,67
Limitele uscatului şi norilor
2 0,841-0,876
3 0,459-0,479
4 0,545-0,565
5 1,230-1,250 Proprietăţile uscatului şi norilor
6 1,628-1,652
7 2,105-2,155
8 0,405-0,420
9 0,438-0,448
10 0,483-0,493
11 0,526-0,536
Culoarea oceanului, fitoplancton,
12 0,546-0,556
biogeochimie
13 0,662-0,672
14 0,673-0,683
15 0,743-0,753
16 0,862-0,877
17 0,89-0,92
18 0,931-0,941 Conţinut în vapori de apă al atmosferei
19 0,915-0,965
20 3,66-3,84
21 3,929-3,989 Temperatura norilor sau a suprafeţei
22 3,929-3,989 terestre
23 4,020-4,080
24 4,433-4,498
Temperatura atmosferei
25 4,482-4,549
26 1,36-1,39 Studiul norilor Cirus
27 6,535-6,895
28 7,175-7,475 Vapori de apă
29 8,4-8,7
30 9,580-9,880 Stratul de ozon
31 10,78-11,28 Temperatura norilor sau a suprafeţei
32 11,77-12,27 terestre
33 13,185-13,485
34 13,485-13,785
Altitudinea superioară a norilor
35 13,785-14,085
36 14,085-14,385
 4.8.2. Programul EO-1
Misiunea EO-1 face parte din programul integrator NMP (New Milenium Program) al
NASA şi a fost iniţiat în scopul măririi rezoluţiei spectrale faţă de misiunile satelitare Landsat.
Satelitul EO-1 este dotat cu doi senzori folosiţi în preluarea imaginilor: HYPERION şi ALI.
Senzorul HYPERION este primul senzor hiperspectral de la bordul unui satelit, important
pentru studiul resurselor, studiul atmosferei, oceanelor vegetaţiei, etc. Parametrii de preluare a
imaginilor sunt prezentaţi mai jos:

Parametrii imaginilor preluate de satelitul EO-1

Tabelul 16
Parametru/Senzor Hyperion ALI
Mărimea scenei (km) 7,7 37
Rezoluţie spaţială (m) 30 30
Rezoluţie spaţială în
- 10
pancromatic (m)
Interval de lungime de undă
0,4-2,5 0,4-2,5
(m)
Rezoluţie spectrală (nm) 10 variabilă
Acoperire spectrală Continuă Discretă
Număr total de benzi 220 10
După cum se observă şi din tabel, senzorul HYPERION împarte un interval de la
lungimea de undă corespunzătoare culorii roşii până la porţiunea din spectrul electromagnetic
corespunzătoare infraroşului cu unde scurte într-un număr foarte mare de benzi (200) într-un
mod continuu (fără să rămână porţiuni neacoperite din intervalul menţionat mai sus). Fiecare
imagine care corespunde unei porţiuni din spectru este caracteristică şi corelată cu anumite
valori pentru diferite domenii de interes din cadrul disciplinelor care se ocupă cu studiul
Pământului, atmosferei, vegetaţiei, resurselor naturale, etc.

Tehnici de ameliorare a imaginilor

Creşterea contrastului
Creşterea contrastului, ca metodă de lucru în ameliorarea imaginilor, se referă la
lărgirea intervalului de variaţie a valorilor pixelilor în cadrul histogramei frecvenţelor la
anumite numere digitale. Mulţi senzori lucrează cu o paletă de 256 de nuanţe de gri la
captarea imaginilor satelitare, ceea ce înseamnă practic că valorile digitale ale pixelilor au
valori între 0 şi 255. În acest context, creşterea contrastului urmăreşte să extindă intervalul de
variaţie al valorii pixelilor dintr-o imagine (care de obicei este mai restrâns decât de la 0-255)
la intervalul maxim de variaţie (fig. ?????). Prin aplicarea acestui procedeu se obţine o
creştere liniară a contrastului; în afară de acest mod de lucru se mai poate folosi creşterea
contrastului prin egalizarea histogramei, metodă care ţine cont de frecvenţa de apariţie a unei
anumite valori a unui pixel.

Este important de reţinut că înainte de aplicarea tehnicilor de transformare a

imaginilor prin mărirea contrastului este nevoie să se aplice celelalte tehnici de pregătire a
imaginilor legate de îndepărtarea zgomotului, aplicarea corecţiilor radiometrice pentru
reducerea influenţei atmosferei asupra înregistrărilor, etc. Aceste distorsiuni pot să ducă la
extinderea intervalului valorilor pixelilor înafara intervalului caracteristic pentru suprafeţele
active de la sol şi să inducă distorsiuni suplimentare în datele satelitare.

a. b.
Fig. 27. Modul de aplicare a creşterii liniare a contrastului (a) şi efectul asupra
imaginii (b) (Glossary of Remote Sensing Terms)

Îmbunătăţirea rezoluţiei
Sateliţii multispectrali au avantajul faptului că prezintă posibilitatea captă a două tipuri
de imagini: imagini multispectrale, în general în cadrul a 4-7 canale spectrale şi imagini în
pancromatic, canal care se suprapune din punct de vedere spectral peste porţiunea din vizibil a
spectrului de radiaţii. Diferenţele dintre cele două tipuri de imagini se regăsesc nu numai din
punct de vedere spectral, ci şi din punctul de vedere al rezoluţiei spaţiale, de obicei de patru
ori mai mică în cazul imaginilor multispectrale faţă de pancromatic. Din această cauză, devine
utilă combinarea rezoluţiilor prin funcţia „resolution merge” a programelor de specialitate.
Prin această funcţie se realizează practic o interpolare între pixelii din imaginea mulispectrală
şi cei din pancromatic, rezultând o imagine multistrat cu rezoluţia egală cu a pancromaticului
(fig. 28).
 a. b.
Fig. 28. Efectul aplicării funcţiei „resolution merge”: a. imagine IKONOS în
combinaţia RGB – Verde Roşu IRA obţinută prin suprapunere; b. imagine
IKONOS în aceeaşi comb
combinaţie
inaţie în urma aplicării funcţiei „resolution merge”

Indicii de vegetaţie

Indicii de vegetaţie reprezintă, după caz, indicatori simpli sau complecşi de analiză a
vegetaţiei prezente pe suprafaţa solului prin raportarea, în anumite combinaţii, a valorii
pixelilor
xelilor din benzile spectrale ale senzorilor satelitari, benzi recunoscute pentru sensibilitatea
la parametrii de stare ai vegetaţiei. Cel mai des folosite în acest caz sunt transformările care
utilizează imaginile preluate în canalele spectrale infraroşu apropiat şi roşu, canale spectrale
recunoscute drept sensibile la parametrii de stare ai vegetaţiei.

Asemenea indici şi derivatele lor devin instrumente utile în monitorizarea proceselor

legate de radiaţia fotosintetic activă absorbită de vegetaţie. În ac acest
est mod este posibil studiul
fenomenelor fiziologice ce se petrec în coronamentul ecosistemelor forestiere, la scară largă şi
se corelează cu alte caracteristici ecologice (evoluţia fenofazelor, productivitatea primară,
cantitatea de carbon fixată, evapotr
evapotranspiraţie,
anspiraţie, eficienţă hidrologică, cantitatea de apă din sol
consumată). În esenţă, indicii de vegetaţie reprezintă o măsură a densităţii învelişului foliar al
vegetaţiei şi pot fi integraţi cu măsurătorile terestre privind indicele suprafeţei foliare.
a.

b.

Fig. 26. Indici de vegetaţie calculaţi: a. NDVI; b. GEMI

 Calculul indicilor de vegetaţie s-a făcut în cercetările întreprinse pentru fiecare dintre
pixelii imaginilor IKONOS prin aplicarea formulelor matematice cunoscute. Au fost folosite
aplicaţii specializate de analiză de imagini, respectiv modulul Interpreter al programului
ERDAS Imagine 2009 şi extensia Spatial Analyst din platforma ArcGIS 9.3. În cadrul
prelucrărilor în ERDAS au fost utilizate imagini multistrat, rezultate în urma aplicării funcţiei
subset asupra imaginilor cu rezoluţia iniţială, deci înainte de aplicarea funcţiei resolution
merge; în ArcGIS au fost utilizate imaginile brute, în format GEOTIFF.

Indici de vegetaţie utilizaţi în cercetări (Goel, Qin, 1994, citaţi de Borrel 1996)
Tabelul 14

Indice al vegetaţiei Formula de calcul

Indicele – raport al vegetaţiei (RVI - Ratio IRA

RVI =
Vegetation Index) R

Indicele diferenţial normalizat al vegetaţiei IRA − R

NDVI =
(NDVI – Normalized Difference Vegetation Index) IRA + R

Indicele global al monitorizării mediului (GEMI - η (1 − 0,25η ) − (R − 0,125)

GEMI =
1− R
Global Environmental Monitoring Index)
η=
( )
2 IRA 2 − R 2 + 1,5 IRA + 0,5R
IRA + R + 0,5

Indicele vegetaţiei ajustat în funcţie de sol (SAVI 3 IRA − R

SAVI =
- Soil Adjusted Vegetation Index) 2 IRA + R + 0,5
Subiecte Teledetecție, GIS și Cadastru forestier I

1. Definiția teledetecției

2. Principiul teledetecției. Radiații electromagnetice

3. Spectrul electromagnetic. Intervale importante ale lungimii de undă

4. Clasificări utilizate în teledetecție

5. Fotograma aeriană: caracteristici, elemente geometrice. Orientarea interioară şi exterioară.

Scara fotogramelor

6. Obiectivi fotogrammetrici: caracteristici, clasificare

7. Materiale fotosensibile: pelicula alb-negru și color

8. Elemente de proiectare a aerofotografierii

9. Cuplu de fotograme. Acoperirea longitudinală și transversală. Mozaicul fotogrammetric

10. Fotogrammetria digitală: definiție, formarea imaginii digitale în tonuri de gri și color

11. Senzori fotogrammetrici digitali

12. Folosirea fotogramelor aeriene singulare și în cuplu

13. Reperajul fotogrammetric

14. Vederea stereoscopică directă și indirectă

15. Noțiuni de fotointerpretare forestieră – caracteristicile fotointerpretării

16. Factori de influență asupra calității imaginilor utilizate în fotogrammetrie: condițiile de

mediu și de preluare

17. Factori de influență asupra calității imaginilor utilizate în fotogrammetrie: caracteristicile

peisajului

18. Factori de influență asupra calității imaginilor utilizate în fotogrammetrie: caracteristicile

arborilor și arboretelor

19. Determinarea scării fotogramei

20. Determinarea diametrului coroanei

21. Determinarea înălţimii arborilor

22. Determinarea consistenţei arboretului

23. Determinarea desimii arboretului

24. Fotointerpretarea compoziției arboretului

25. Trăsături de bază ale imaginilor satelitare moderne

26. Caracteristici ale imaginilor satelitare Landsat, SPOT, IKONOS QUICBIRD,

RADARSAT, MODIS

27. Tehnici de ameliorare a imaginilor: creșterea contrastului, îmbunătățirea rezoluției

28. Indici de vegetație