CURS 1

Teledetecția este știința și arta obținerii de informații despre un obiect, regiune sau fenomen prin analiza datelor
achiziționate de un dispozitiv care nu se află în contact direct cu obiectul sau fenomenul investigat. Aceasta implică
studierea unui obiect de la distanță, fără ca investigatorul să fie în contact fizic direct cu acesta.

Domeniile și subdomeniile teledetecției includ utilizarea radiațiilor electromagnetice, magnetismului terestru,

undelor seismice și radiațiilor generate artificial. Există două categorii principale de sisteme de teledetecție:
sistemele de teledetecție pasivă, care captă radiațiile electromagnetice reflectate de obiecte și sistemele de
teledetecție activă, care utilizează dispozitive artificiale pentru a genera radiații electromagnetice, cum ar fi radarul
sau sonarul.

În funcție de modul de captare a informațiilor, teledetecția este împărțită în două subramuri: teledetecția aeriană
sau fotogrammetria, care implică captarea imaginilor din spațiul atmosferic cu ajutorul avioanelor, elicopterelor,
planorilor sau baloanelor, și teledetecția satelitară, care implică captarea imaginilor din spațiul extraatmosferic
utilizând platforme satelitare, navete spațiale sau rachete.

Teledetecția are o serie de aplicații importante, cum ar fi evaluarea și monitorizarea mediului, detectarea
modificărilor globale, monitorizarea agriculturii, explorarea resurselor neregenerabile, meteorologia,
cartografierea, explorarea militară și recunoașterea și utilizarea în știrile media.

Fotogrammetria este o știință care se ocupă cu vizualizarea tridimensională a imaginilor aeriene, utilizând corecții
matematice și realizând interpretări cantitative și măsurători precise ale obiectelor din aceste imagini.
Fotointerpretarea geografică este o ramură a teledetecției care identifică și caracterizează obiectele de la
suprafața terestră din imaginile aeriene, bazându-se pe proprietăți specifice cum ar fi formă, aspect, textură, ton și
dimensiune.

CURS 2

- Prima fotografie aeriană a fost realizată în 1858 de către Gaspar-Felix Tournachon (Nadar) dintr-un balon
tetraedric.
- Zmeiele au fost utilizate pentru realizarea de imagini aeriene începând din 1882.
- Avionul a fost folosit ca platformă pentru fotografii aeriene din 1908, în timpul Primului Război Mondial.
- În perioada interbelică au fost utilizate porumbei spioni pentru obținerea de imagini aeriene.
- Începuturile teledetecției satelitare se leagă de apariția rachetelor.
- În 1891, Ludwig Rahrmann a obținut patentul pentru o rachetă purtătoare a camerei.
- În 1907, Alfred Maul a introdus conceptul de girostabilitate în racheta-cameră.
- Teledetecția spațială a început în anii 1946-1950, cu lansarea camerelor minuscule cu rachete V-2.
- Ulterior, teledetecția spațială a fost integrată în programele spațiale Mercury, Gemini și Apollo.
- În 1961, Alan B. Shepard a realizat primele fotografii în timpul unui zbor suborbital.
- În 1962, John Glenn a realizat trei orbite în jurul Pământului și a obținut 48 de fotografii color.
- Misiunea Gemini GT-4 a implicat fotografierea aproape verticală a diferitelor regiuni geografice.
- Programul de teledetecție a fost inclus în misiunile Apollo, inclusiv în timpul misiunii Apollo 9.
- În 1973, Skylab a realizat peste 35.000 de fotografii cu Earth Resource Experiment Package (EREP).
- În 1975, misiunea Apollo-Soyuz Test Project (ASTP) a utilizat camere similare, dar calitatea imaginilor a fost mai
slabă.
- Software-uri dedicate teledetecției includ ENVI, ERDAS-IMAGINE și ArcGIS.
CURS 3

1. Radiația electromagnetică este o formă de energie care se manifestă sub forma unor câmpuri oscilante de
natură electrică și magnetică. Aceasta are caracteristici duale, comportându-se atât ca undă, conform legii lui
Huygens, cât și ca particule numite fotoni sau cuante. Lungimea de undă (λ) și frecvența (ν) sunt două caracteristici
importante ale radiației electromagnetice, iar relația dintre ele este dată de ecuația λν = c, unde c este viteza
luminii în vid (aproximativ 299,792,458 metri pe secundă).

2. Radiația electromagnetică este considerată cea mai importantă formă de energie din univers. Soarele este sursa
principală a radiațiilor electromagnetice pentru Pământ, datorită reacțiilor termonucleare ce au loc în interiorul
său.

3. Lumina vizibilă este doar una dintre multiplele forme ale radiației electromagnetice. Aceasta este compusă
dintr-o combinație de trei culori: roșu, verde și albastru (RGB). Radiația electromagnetică cuprinde și alte tipuri de
radiații precum radiațiile ultraviolete (UV), infraroșii (IR), microundele, razele X, razele gamma, undele radio etc.

4. Radiațiile electromagnetice au interacțiuni diferite cu atmosfera. Dispersionarea Rayleigh și absorbția

atmosferică sunt două fenomene importante. Dispersionarea Rayleigh are loc atunci când radiația interacționează
cu moleculele și particulele mici din atmosferă, iar aceasta este invers proporțională cu lungimea de undă.
Absorbția atmosferică conduce la pierderea de energie către constituenții atmosferei, iar vaporii de apă, dioxidul
de carbon și ozonul sunt cei mai eficienți în absorbția radiației solare.

5. Răspunsul spectral al vegetației se referă la modul în care aceasta reflectă și absoarbe radiația electromagnetică
în diferitele lungimi de undă. Clorofila din frunzele plantelor absoarbe puternic radiația în intervalul de lungimi de
undă între 0,45-0,67 µm, ceea ce determină apariția culorii verzi pentru ochiul uman. Gradul de sănătate al
vegetației poate afecta răspunsul spectral, iar stresul sau alte condiții pot modifica caracteristicile de absorbție și
reflexie ale plantelor.

6. Teledetecția este o metodă care utilizează răspunsul spectral al obiectelor pentru a le identifica și caracteriza.
Prin analizarea semnăturilor spectrale specifice, se pot obține informații despre diferite elemente sau procese care
au loc pe suprafața Pământului.

CURS 4

- Senzorii utilizați în teledetectare sunt capabili să convertească energia radiației electromagnetice recepționate în
semnale electrice și să le transforme în imagini ale distribuției spațiale a radiației.
- Există trei categorii principale de sisteme de achiziție a imaginilor: camere foto, sisteme de scanare punctuală și
sisteme de scanare liniară.
- Camerele fotogrametrice utilizează camere optice pentru a proiecta imaginea suprafeței pe un film sau pe
detectori, păstrând o bună geometrie a imaginii.
- Sistemele de scanare punctuală folosesc o oglindă de scanare pentru a proiecta imaginea unui obiect pe un singur
detector. Exemple includ senzorii Landsat: Multispectral Scanner (MSS), Thematic Mapper (TM) și Enhanced
Thematic Mapper (ETM+).
- Sistemele de scanare liniară utilizează o înșiruire liniară de detectori pentru a acoperi toți pixelii de-a lungul
direcției de deplasare. Exemple includ camerele SPOT și ASTER.
- Imaginile spectrometrice utilizează o secțiune specială pentru a separa benzi spectrale și permit achiziționarea de
imagini simultan în multiple benzi spectrale.
- Exemple de sisteme de achiziție a imaginilor includ Landsat Enhanced Thematic Mapper (ETM+), ASTER
(Advanced Spaceborne Thermal Emission and Reflection Radiometer), MODIS (Moderate Resolution Imaging
Spectroradiometer) și satelitul IKONOS.
- Imaginile pancromatice înregistrează toți fotonii dintr-o bandă spectrală și apar în alb-negru, oferind contraste
puternice.
- Imaginile multispectrale reprezintă imagini multiple ale aceleiași regiuni, fiecare corespunzând unei benzi
spectrale specifice.
- Imaginile hiperspectrale prezintă un număr mare de benzi spectrale, oferind o acoperire spectrală mai largă și o
mai mare sensibilitate și capacitate de identificare a elementelor.

CURS 5

Rezoluția spațială este dimensiunea minimă a două obiecte apropiate care pot fi distinse pe o imagine. Aceasta
este determinată de dimensiunea pixelului și reprezintă dimensiunea minimă a unui obiect vizibil pe imagine. De
exemplu, imaginile SPOT PLEIADES au o rezoluție de 0.5 m în banda pancromatică, iar imaginile LANDSAT 7 au o
rezoluție de 15 m în banda pancromatică și 30 m în benzile multispectrale.

Rezoluția temporală se referă la intervalul de timp în care un satelit revine asupra aceluiași punct de la suprafața
terestră pentru a achiziționa o nouă imagine. Aceasta poate varia în funcție de satelit și de sistemul de observare
utilizat. De exemplu, sateliții LANDSAT au o rezoluție temporală de 16 zile, în timp ce sateliții SPOT 5 au o rezoluție
temporală de doar 3 zile.

Rezoluția spectrală este determinată de numărul de benzi spectrale achiziționate și definește intervalul de lungimi
de undă din spectrul electromagnetic care este receptat de satelit. În funcție de rezoluția spectrală, benzile
spectrale pot fi vizibile, infraroșu apropiat, infraroșu mediu, infraroșu termic și pancromatic.

Scena satelitară reprezintă amprenta la sol a unei imagini satelitare și este influențată de dimensiunea pixelilor și
de capacitatea de stocare și transfer a datelor. De exemplu, imaginile LANDSAT au o scena satelitară de 185 x 170
km, în timp ce imaginile SPOT PLEIADES au o scena satelitară de 20 x 20 km.

Metadatele reprezintă informații referitoare la imaginile satelitare achiziționate și includ detalii precum momentul
achiziției, coordonatele geografice, nivelul de procesare, numărul de benzi spectrale, gradul de acoperire cu nori și
rezoluția spațială.

Procedurile de clasificare a imaginilor pot fi realizate în mod supervizat sau nesupervizat. Clasificarea supervizată
implică atribuirea claselor pixelilor pe baza unor zone de referință, în timp ce clasificarea nesupervizată implică
gruparea pixelilor în agregate pe baza răspunsului spectral și apoi determinarea identității claselor de acoperire.

Procedura change detection implică urmărirea schimbărilor între două momente în timp, utilizând date tematice
obținute prin clasificare. Aceasta permite identificarea și localizarea spațială a schimbărilor și evaluarea calitativă și
cantitativă a acestora.

CURS 6

- Combinarea benzilor spectrale se face pentru a evidenția anumite obiecte prin maximizarea comportamentului
lor spectral pe anumite lungimi de undă.
- Pentru imaginile multispectrale Sentinel 2, există combinații spectrale de bază, cum ar fi culorile naturale (benzi 4,
3, 2), color infraroșu (benzi 8, 4, 3) sau fals color (benzi 11, 8, 4).
- Procedura de clasificare a pixelilor constă în încadrarea acestora în categorii specifice de acoperire a terenurilor.
- Tipurile de clasificare de pixeli includ clasificarea supervizată, nesupervizată, arbore decizional și orientată obiect.
- Clasificarea supervizată implică atribuirea manuală a pixelilor la clasele corespunzătoare, utilizând zone test și o
cheie de interpretare.
- Clasificarea nesupervizată implică gruparea pixelilor în agregate pe baza răspunsului spectral și atribuirea claselor
de acoperire pe baza datelor de referință.
- Clasificarea orientată obiect se bazează pe definirea caracteristicilor obiectelor și atribuirea acestora la categorii
pe baza acestor trăsături.
- Evaluarea clasificărilor de pixeli se realizează prin calcularea matricei de confuzie și a coeficientului Kappa, care
măsoară acuratețea clasificării.
- Erorile de comisie apar atunci când pixeli sunt etichetați greșit într-o clasă, iar erorile de omisie apar atunci când
pixeli nu sunt identificați corect într-o clasă.
- Acuratețea producătorului și acuratețea utilizatorului sunt măsuri care indică probabilitatea corectitudinii
clasificării pentru anumite clase.

CURS 7-8

Fotogrametria, în sensul său cel mai larg, se referă la măsurarea precisă a caracteristicilor unei fotografii. Este
folosită pentru extragerea datelor topografice care descriu caracteristicile morfologice ale terenului. O fotografie
reprezintă o imagine aeriană realizată într-un sistem controlat care permite reconstrucția caracteristicilor
geometrice ale obiectelor din aceasta.

Principiul din spatele viziunii stereoscopice implică vizualizarea separată a aceleiași imagini de către fiecare ochi,
obținută din poziții diferite. Cele două imagini formează o pereche stereografică, iar diverse instrumente optice sau
electro-optice, cum ar fi un stereoscop, sunt folosite pentru vizualizarea tridimensională.

Sistemul fotogrametric implică două funcții (Mikhail et al., 2001):

1. Achiziționarea și pregătirea imaginilor ca suport pentru extragerea datelor.
2. Procesarea imaginii pentru obținerea produselor dorite.

Când se folosesc fotografii în format analogic pentru analiza stereoscopică, linia de zbor trebuie orientată în așa fel
încât fâșiile laterale ale fotografiilor să se suprapună în proporție de 20-25%. Fiecare fotografie ar trebui să acopere
o suprafață de aproximativ 60% din suprafața fotografiei anterioare. Două fotografii succesive de-a lungul liniei de
zbor formează o pereche stereo. Mai multe fotografii aeriene analogice succesive, menținând o suprafață utilă de
60%, de-a lungul liniei de zbor formează o bandă, în timp ce două benzi adiacente menținând o suprafață comună
de 25% formează o mozaic.

O imagine fotografică este similară unei proiecții în perspectivă, ceea ce înseamnă că fiecare rază de lumină care
ajunge la suprafața filmului în timpul expunerii trece prin lentilele camerei, considerate ca un singur punct numit
centrul de perspectivă. Pentru a măsura dimensiunile obiectelor dintr-o imagine, este necesară reconstrucția
geometriei razelor. Geometria internă a camerei utilizate (definită de distanța focală, poziția punctului principal și
distorsiunea lentilei) trebuie cunoscută în mod precis. Distanța focală este cunoscută și sub denumirea de distanța
principală și reprezintă distanța dintre centrul de perspectivă și punctul principal de pe planul imaginii. Pe baza
acestor caracteristici ale camerei, camerele fotogrametrice sunt clasificate în diferite tipuri.
Proiecția în perspectivă este utilizată frecvent în achiziționarea și modelarea fotografiilor. Funcționează pe
principiul unei camere cu orificiu de acoperire, în care lumina reflectată de un ob

iect intră într-o cutie printr-un orificiu mic, creând o imagine redusă și inversată a obiectului. Acest concept se
bazează pe colinearitatea a trei puncte situate de-a lungul unei raze: punctul obiectului, punctul diafragmei și
punctul imaginii. În acest fel, o imagine tridimensională este reprezentată într-o perspectivă bidimensională.

În proiecția verticală în perspectivă, planul de proiecție poate fi negativ sau pozitiv, iar punctul de perspectivă
coincide cu lentila sau diafragma camerei, prin care trec razele de lumină reflectate. Spre deosebire de proiecția
ortografică utilizată în crearea hărților, unde relieful nu suferă nicio deplasare laterală în raport cu poziția
planimetrică corectă, în proiecția în perspectivă, relieful suferă o deplasare laterală.

Tipurile de fotografii aeriene sunt clasificate în funcție de poziția lentilei camerei și a axei optice în momentul
fotografierii (Lillesand et al., 2004):
1. Fotografii nadirale: realizate atunci când poziția lentilei camerei este verticală; acestea sunt cele mai comune
datorită posibilității de corecție.
2. Fotografii înclinate: obținute atunci când înclinarea axei optice este mică (între 1 și 3 grade); practic, toate
fotografiile sunt înclinate, dar atunci când înclinarea este mică, sunt considerate verticale.
3. Fotografii oblice: realizate cu o înclinație intenționată, inclusiv două subtipuri:
a. Fotografii ușor oblice: în care linia orizontului nu este vizibilă.
b. Fotografii puternic oblice: în care linia orizontului este vizibilă.

Sistemul de coordonate al unei imagini este determinat de diferiți parametri. Distanța focală (f) sau distanța
principală este distanța măsurată de-a lungul axei optice între centrul de perspectivă și planul imaginii.

CURS 9

Interpretarea imaginilor aeriene și satelitare implică examinarea detaliată a trăsăturilor elementelor de la sol
înregistrate în timpul achiziționării datelor. Această interpretare se realizează în mod sistematic și implică mai
multe niveluri de complexitate, de la recunoașterea simplă a obiectelor de la suprafața terestră până la detalii
derivând din interacțiunea proceselor. Acuratețea interpretării depinde de pregătirea și experiența
interpretatorului, de natura obiectului și fenomenului interpretat și de calitatea imaginilor utilizate. De asemenea,
înțelegerea fenomenelor studiate și cunoașterea regiunii geografice sunt elemente importante în procesul de
interpretare.

Există câteva caracteristici de bază ale trăsăturilor care apar în imaginile aeriene și satelitare și sunt considerate
elemente ale interpretării vizuale:

1. Forma: se referă la forma generală, configurația sau conturul exterior al obiectelor individuale. În cazul
imaginilor stereoscopice, înălțimea obiectelor definește, de asemenea, forma lor. Forma poate fi un criteriu
distinctiv pentru identificarea obiectelor.

2. Mărimea: este importantă în contextul scării imaginii și a mărimii relative a altor obiecte de pe aceeași imagine.

3. Particularitatea sau aspectul: reprezintă aranjamentul spațial al obiectelor și caracteristicile acestora. Repetiția
formelor generale și caracteristicile obiectelor naturale și antropice conduc la generarea particularităților care
ajută în recunoașterea acestora.
4. Tonul sau nuanța: se referă la contrastul relativ al culorilor sau obiectelor de pe o imagine. Tonul poate fi folosit
pentru distingerea diferitelor tipuri de obiecte sau condiții, cum ar fi diferența între păduri de conifere și cele de
foioase.

5. Textura: reprezintă frecvența schimbărilor de ton pe o imagine și este produsă de trăsături ale obiectelor sau
asocieri ale acestor trăsături. Textura poate influența aspectul netezit sau rugos al imaginii și poate ajuta la
distingerea obiectelor cu reflectanță similară.

6. Umbra: este importantă pentru a obține informații despre conturul exterior al obiectelor și poate ajuta la
recunoașterea lor. Umbra poate fi relevantă și în evaluarea variațiilor altitudinale ale reliefului.

7. Locația: se referă la localizarea topografică sau geografică a imaginii și poate juca un rol important în
identificarea speciilor de vegetație sau altor elemente.

8. Asocierea: implică apariția unor trăsături în relație cu altele. De exemplu, prezența unei clădiri

CURS 10

Radarul este un sistem de detectare şi măsurare care utilizează microundele pentru a identifica şi măsura prezenţa
obiectelor, distanţele până la acestea şi poziţia unghiulară. Acesta emite un fascicul de microunde către zona de
interes și înregistrează semnalul reflectat de obiectele interceptate. Radarul poate fi utilizat pentru măsurarea
distanţelor şi vitezelor şi poate funcţiona din sol, din aer sau din spaţiu.

Există mai multe tipuri de sisteme radar, inclusiv:

1. Radarul Doppler - utilizat pentru măsurarea vitezelor obiectelor în mişcare.
2. Radar cu indicarea poziţiei în plan (Plan Position Indicator - PPI) - furnizează informaţii despre poziţia unui obiect
într-un plan orizontal.
3. Sistem radar orientat (side-looking radar - SLR) - folosit pentru recunoaştere militară, funcţionează indiferent de
condiţiile atmosferice şi luminozitate.
4. Sistem orientat aeropurtat (side-looking airborne radar - SLAR) - similar cu SLR, dar este instalat pe aeronave.
5. Radar cu apertură sintetică (synthetic aperture radar - SAR) - utilizează o tehnică specială de procesare a
semnalelor pentru a simula o antenă foarte lungă, furnizând imagini cu rezoluţie înaltă la distanţe mari.

Sistemele radar au o serie de aplicaţii în domeniul civil şi militar. În aplicaţiile civile, acestea au fost utilizate pentru
explorarea regiunilor ecuatoriale din America Centrală şi de Sud, în cazurile în care condiţiile meteorologice nu
permit fotografierea aeriană. Imaginile radar sunt utile pentru cartografiere, explorare geologică, inventarierea
resurselor de lemn, localizarea rutelor de transport, evaluarea resurselor de apă şi a terenurilor pentru agricultură,
monitorizarea suprafeţelor oceanice, cartografierea zonelor inundate etc.

În domeniul spaţial, teledetecţia radar a început cu sistemele Seasat şi Shutle Imaging Radar (SIR) în 1978,
continuând cu lansarea mai multor sateliţi radar precum Almaz-1, ERS-1, JERS-1, Radarsat, ALOS şi misiunea
globală SRTM (Shuttle Radar Topographic Mission) după 1991.

Geometria sistemului radar diferă de cea a altor sisteme de teledetecţie, deoarece se bazează pe măsurarea
distanţelor mai mult decât pe măsurarea unghiurilor. Unghiul de incidenţă (unghiul dintre normala la suprafaţa
terestră şi fasciculul radar incident) este un factor important care afectează semnalul radar returnat.
Reflectivitatea scade odată cu mărirea unghiului de incidenţă, deoarece energia radar este reflectată departe de
senzor.

Informații care nu au fost incluse pentru seria 2:

Metodele fiduciale sunt utilizate în domeniul vizualizării computerizate și al graficii pentru a măsura și reprezenta
poziția sau mișcarea unui obiect într-un sistem de coordonate 3D. Aceste metode se bazează pe utilizarea
punctelor fiduciale, care sunt puncte cunoscute cu precizie într-un sistem de coordonate de referință.

Iată câteva metode fiduciale comune:

1. Marcatori fiduciali: Această metodă implică utilizarea unor mici obiecte sau modele cu puncte de referință
cunoscute (marcatori) care sunt detectate și urmărite într-un sistem de vizualizare computerizată. Marcatorii pot fi
de diferite forme și culori și sunt plasați pe obiectul de interes. Sistemele de urmărire a marcatorilor fiduciali pot
detecta și urmări poziția și mișcarea acestora, oferind astfel informații despre poziția și orientarea obiectului în
spațiu.

2. Sisteme de urmărire optică: Aceste sisteme utilizează camere sau senzori pentru a detecta și urmări poziția și
mișcarea unor puncte fiduciale plasate pe obiectele de interes. Punctele fiduciale pot fi etichete luminoase sau
marcaje vizibile pentru sistemul de urmărire optică. Sistemele de urmărire optică pot furniza informații precise
despre poziția și mișcarea obiectelor într-un sistem de coordonate 3D.

3. Sisteme de urmărire prin marcarea pielii: Aceste sisteme se bazează pe detectarea și urmărirea unor
caracteristici specifice ale pielii, cum ar fi culori sau texturi, pentru a localiza și urmări mișcarea unor părți ale
corpului uman. Aceste metode fiduciale sunt utilizate adesea în aplicații de captare a mișcării umane în timp real,
cum ar fi animația digitală sau jocurile video.

4. Sisteme de urmărire prin utilizarea markerilor naturale: Această metodă se bazează pe detectarea și urmărirea
caracteristicilor naturale ale obiectelor, cum ar fi colțurile sau texturile distinctive, pentru a estima poziția și
mișcarea acestora. Algoritmi de detecție și urmărire a markerilor naturali sunt utilizați pentru a identifica și localiza
punctele fiduciale în imaginile sau secvențele video.

Metodele fiduciale sunt utilizate într-o varietate de domenii, cum ar fi animația digitală, realitatea virtuală,
realitatea augmentată, captarea mișcării, navigația robotică și altele, pentru a măsura și reprezenta în mod precis
poziția și mișcarea obiectelor în spațiu.

Spectrul vizibil este o parte a spectrului electromagnetic care cuprinde gama de culori pe care ochiul uman le poate
percepe. În teledetectie, spectrul vizibil este una dintre benzile spectrale utilizate pentru a obține informații despre
suprafața Pământului și obiectele de pe aceasta.

Spectrul vizibil este format din culorile pe care le vedem în mod obișnuit: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru
și violet. Aceste culori corespund diferitelor lungimi de undă ale radiației electromagnetice, cu roșul având cea mai
lungă lungime de undă și violetul cea mai scurtă lungime de undă.

Utilizarea spectrului vizibil în teledetectie permite identificarea și analiza caracteristicilor și proprietăților suprafeței
Pământului. De exemplu, vegetația are o absorbție puternică în spectrul verde, ceea ce permite identificarea
zonelor verzi, în timp ce suprafețele acvatice sau gheața pot prezenta caracteristici specifice în spectrul albastru.
Sistemele de teledetectie, cum ar fi senzorii sateliților sau avioanelor cu senzori, pot măsura intensitatea radiației
electromagnetice în diferite benzi spectrale, inclusiv în spectrul vizibil. Aceste date pot fi apoi prelucrate și
analizate pentru a obține informații despre suprafața Pământului, cum ar fi tipurile de sol, vegetația, utilizarea
terenului sau calitatea apei.

Aplicațiile teledetectării în spectrul vizibil sunt diverse și includ monitorizarea schimbărilor în vegetație, detectarea
incendiilor forestiere, analiza calității apelor, cartografierea utilizării terenului și multe altele. Spectrul vizibil
reprezintă o importantă sursă de informații pentru înțelegerea și monitorizarea mediului înconjurător folosind
tehnologia de teledetectie.