1.

Ordinul de mărire , rezoluția pe orizontală și rezoluția pe verticală în microscopie

Microscopia reprezintă metode optice, opto-electronice sau electronice de analiză structurală şi de

microtopografie a suprafeţei. Microscopia se împarte în două categorii mari : - microscopie optică -
microscopie electronică cu domenii de aplicare deosebit de diverse ajungând de la medicină la
microelectronică. Microscopia este principalul mijloc de investigare metalografică. Scopul
microscopiei este acela de a face vizibile clar două puncte apropiate de pe o probă sau de pe un
obiect care în mod obişnuit nu pot fi distinse cu ochiul omenesc. Analiza microscopică se efectuează
cu aparate denumite microscoape. Posibilităţile unui microscop referitoare la selectivitate, claritate,
ordin de mărire sînt definite printr-o serie de mărimi specifice :

Rezoluţia sau puterea de separare pe orizontală reprezintă distanţa (d) la care pot fi percepute clar
şi distinct două puncte unul de celălalt . Pentru radiaţia luminoasă care cade perpendicular pe probă
această distanţă este dată de relaţia :

d= ❑ = ❑
A nsin
iar pentru radiaţia luminoasă ce cade oblic pe probă de relaţia :

❑= ❑
2 A 2 nsin

unde :  - lungimea de undă a luminii folosite la iluminare n - indicele optic de refracţie a mediului ce
se găseşte între probă şi lentila obiectivului.  - jumătatea unghiului de deschidere A - apertura ,
A=nsin

Rezoluţia pe adâncime sau puterea (adâncimea ) de pătrundere este definită prin distanţa (S) la
care două puncte de pe probă situate pe axa optică unul sub celălalt mai pot fi distinse clar.
Adâncimea de pătrundere scade cu mărirea totală şi cu creşterea aperturii (A) :

0 , 07 1
S= (1+ ) [mm]
A∗Mt Mt
2. Microscoape optice, principiu, clasificare

Microscopia optică foloseşte pentru examinare lumina vizibilă cuprinsă între ultravioletul înalt şi
infraroşul jos. Fenomenul de compunere a imaginii microstructurii examinate în ocularul unui
microscop pe un film fotografic sau fotoelementul CCD al unei camere de luat vederi este un fenomen
complex, înglobând reflexii, refracţii şi absorbţii de lumină. Din punct de vedere principial şi
constructiv, un microscop optic este un ansamblu optomecanic ce are ca scop obţinerea unui ordin de
mărire cât mai ridicat în condiţiile unei rezoluţii (putere de separare) şi a unei adâncimii de pătrundere
cât mai bune. Partea optică a microscopului este formată din trei elemente principale:

- obiectivul (partea optică dinspre obiectul examinat)

- ocularul (partea optică dinspre ochiul omenesc)

- sistemul de iluminare

Lumina provenită de la sistemul de iluminare este focalizată spre obiectul examinat de unde prin
transmisie sau reflexie ajunge la ochiul omenesc cu informaţii optice despre 4 structura sau
microtopografia examinată. Microscoapele se împart în două categorii mari:

- Microscoape cu transmisie (microscoape biologice)

1
- Microscoape cu reflexie (microscoape metalografice)

3. Microscoape electronice, principiu, clasificare

Microscpia electronică este o metodă de studiu microstructural avansata. Avantajele acestei metode
faţă de microscopia optică clasică cu reflexie constă în afară de ordinele de mărire mult mai mari care
se pot obţine prin acest procedeu şi în creşterea deosebită a puterii de rezoluţie pe adâncime, ceea
ce permite obţinerea unor imagini clare a unor probe deosebit de rugoase sau chiar a unor suprafeţe
de rupere la metale. Totodată creşte şi rezoluţia în plan orizontal la acest tip de microscopie.

Microscopia electronică de transmisie (TEM) Reprezintă un procedeu de analiză microscopică la care

radiaţia (fasciculul de electroni) trece prin proba de analizat.

Microscopia electronică de baleiaj (REM) 13 Microscpia electronică de baleiaj, numită şi microscopie

cu rastru, este o metodă de analiză microstructurală bazată pe reflexie. Avantajele acestei metode
faţă de microscopia optică clasică cu reflexie constă în afară de ordinele de mărire mult mai mari care
se pot obţine prin acest procedeu şi în creşterea deosebită a puterii de rezoluţie pe adîncime, ceea ce
permite obţinerea unor imagini clare a unor probe deosebit de rugoase sau chiar a unor suprafeţe de
rupere la metale. Totodată creşte şi rezoluţia în plan orizontal la acest tip de microscopie.

4. Microscopia confocală și microscopia de forță atomică

Microscopie confocala Microscopia confocala este o metoda optica speciala de imagistica

microscopica la care, spre deosebire de microscopia optica conventionala unde întreaga zona
examinata este iluminata, în orice moment este iluminata doar o fracțiune din acesta zona, scanarea
intregii zone examinate fiind facuta progresiv in timp. La faza de scanare nu este posibila obtinerea
unei imagini microscopice complete. Ce din urma se obtine abia dupa ce Intensitățile de lumină ale
luminii reflectate sau ale luminii de fluorescență sunt măsurate progresiv una după alta si stocate
lectronic astfel încât să fie posibilă o cumpunere ulterioară a imaginii. În traiectoria fasciculului luminii
reflectate de pe materia analizata există un orificiu de diametru forte mic care permite luminii să
treacă din zona focalizată și blochează lumina din alte plane. Rezultatul il reprezinta faptulca doar o
fractiune mica de lumina din punctul focal ajunge la detector, ceea cepermite obtinerea unui contrast
ridicat

2
 5. Analiza spectrală și spectrul radiațiilor electromagnetice

Analiza spectrală reprezintă metode şi procedee de investigare a materiei ce se bazează pe

cercetarea fenomenelor de emisie sau de absorbţie de radiaţie electromagnetică ce apar ca
urmare a unui aport de energie adusă acesteia. Distribuţia intensiății radiaţiei electromagnetice
emise sau absorbite de către materia analizată formează spectrul acesteia. Inregistrarea grafică,
electronică sau fotografică a spectrului poartă denumirea de spectrogramă. Un spectru oferă
informaţii precise despre compoziţia calitativă şi cantitativă a materiei. Astfel, o emisie sau o
absorbţie de radiaţie electromagnetică are loc întotdeauna la anumite lungimi de undă, indicate
precis prin linii spectrale sau peak- uri (vârfuri) ale speciei atomice sau moleculare analizate şi
formează baza analizei spectrale calitative. Intensitatea liniilor sau peak-urilor (vârfurilor) unei
spectrograme, exprimate prin înălțimea sau suprafața peak-urilor, este proporţională cu
concentraţia speciei chimice ce emite sau absoarbe radiaţie electromagnetică pe acea lungime
de undă şi formează baza analizei spectrale cantitative de determinare a concentrației speciilor
chimice prezente intr-un amestec lichid, solid sau gazos.

Spectrul radiaţiei electromagnetice redă intensitatea diferitelor radiații electromagnetice după

lungimea lor de undă sau după frecvenţă. În partea dreaptă a spectrului se găsesc undele radio a
căror lungime de undă ajunge de la cîţiva cm până la ordinul km. În partea stângă a spectrului se
găsesc radiaţiile gama şi Röntgen, cu lungimi de undă extrem de mici, ce ajung ca ordin de
mărime în domeniul dimensiunilor atomare. Radiaţia electromagnetică vizibilă (lumina) ocupă un
domeniu de frecvenţă foarte îngust situat undeva la mijlocul spectrului radiaţiei electromagnetice.

6. Casificarea metodelor spectroscopice

Clasificarea metodelor spectroscopice •

1. Spectroscopie atomică
• Spectroscopie atomică de absorbţie
• Spectroscopia cu flacără
• Spectroscopia cu cuptor de grafit
• Spectroscopia cu hidruri
• Spectroscopie atomică de emisie
• Spectroscopie de emisie cu arc
• Spectroscopie de emisie cu plasmă cuplată inductiv
• Spectroscopie de emisie cu plasmă de microunde
• Spectroscopie Röntgen
• Spectroscopie Röntgen cu fluorescenţă
• Spectroscopie Röntgen de difracţie
• Spectroscopie Röntgen de absorbţie
2. Spectroscopie moleculară
• Spectroscopie în ultraviolet-vizibil (UV-VIS)
• Spectroscopie în infraroşu (IR)
• Spectroscopie Raman
• Spectroscopie de fluorescenţă
• Spectroscopie cu microunde

3. Spectroscopie de masă (MS)

4. Spectroscopie de rezonanţă magnetică

5. Spectroscopie Laser

3
7. Spectroscopie fenomenologie

La atomi pierderea sau acceptarea de enegie se face la nivelul învelişurilor electronice ale acestora
numai sub formă discretă. Forma discretă a transferului de energie duce în cazul atomilor la apariţia
unor spectre de linii spectrale inguste foarte clar definite, situate la diferite lungimi de undă, în funcţie
de nivelul de excitaţie. La molecule pe lângă tranziţii electronice discrete mai apar şi tranziţii de rotaţie
şi de vibraţie ce generează a randul lor tot spectre specifice.

Datorită multitudinii de linii foarte apropiate, de cele mai multe ori sub limita de separare spectrala a
sistemelor optice, în cazul structurilor moleculare, spectrele apar ca spectre continue sub formă de
benzi spectrale.

Pentru atomi şi molecule există următoarele tipuri fundamentale de nivele energetice şi de tranziţii
corespunzătoare:

- nivele electronice de energie –legate de mişcarea electronilor în jurul nucleelor. În cazul atomilor
întîlnim două tipuri de nivele electronice:

a) nivelele electronilor de pe învelişurile electronice interioare, cu energii de legătură de la zeci până

la zeci de mii de eV. Tranziţiile între aceste nivele dau spectre Röentgen care sunt studiate prin
metodele spectroscopiei Röntgen (spectroscopia cu raze X ).

b) nivelele electronilor exteriori, de valenţă, din atomi şi molecule, care au energii de legătură de
ordinul câtorva eV. Tranziţiile dintre nivelele energetice ale acestor electroni exteriori dau spectre în
domeniul vizibil şi ultraviolet studiate prin spectroscopia în ultraviolet şi vizibil (UV-VIS).

- nivelele de vibraţie ale moleculelor - legate de mişcările de vibraţie ale nucleelor din molecule, care
au energii cuprinse intre 0,025 eV şi 0,5 eV. Tranziţiile corespunzătoare ale acestor nivele dau
spectre în infraroşu cu numere de undă cuprinse între 200 şi 4000 cm-1 şi sunt studiate de
spectroscopia în infraroşu apropiat (NIR).

- nivelele de rotaţie ale moleculelor, legate de mişcarea de rotaţie a moleculei ca întreg, au energii
ale căror valori sunt de ordinul sutimilor de eV. Tranziţiile între aceste nivele sunt studiate de
spectroscopia în infraroşu (IR) Având în vedere cele stabilite mai sus precum şi faptul că dacă emisia
sau absorbţia are loc în zona electronilor de valenţă, se vorbeşte de domeniul optic (UV, VIS, IR,  =
200  1.400 nm), iar dacă emisia sau absorbţia are loc în zona electronilor apropiaţi de nucleu se
vorbeşte de domeniul nuclear ( = 0, 01  10 nm).

4
8. Spectroscopie și clasificarea spectrscoapelor

Spectroscopia este o denumire generică dată unei clase de procedee şi tehnici experimentale prin care
urmăreşte şi se cuantifică efectul emisiei sau absorbţiei de energie de către o probă solidă lichidă sau gazoasă în
scopul analizei calitative şi/sau cantitative a acesteia. În urma acestor interferenţe energetice rezultă spectre ce
reprezintă distribuţii ale intensităţii unei radiaţiei în funcţie de lungimea de undă, de frecvenţă (energie), de masă,
iar in cazul particulelor grele, în funcție de viteză.

Spectrometrul este mijlocul tehnic prin care se materializează diferitele metode și tehnici spectroscopice.
Spectrometrul, în înțelesul cel mai larg, este un instrument optic sau optoelectronic dispersiv destinat analizei
spectroscopice calitative și cantitative și este format dintr-o prismă sau o reţea de difracție, fante optice şi un
detector fotoelectric pentru a măsura transmitanţa sau absorbanţa. La ora actuală, termenul de spectrometru
este aplicat şi la mijloacele de măsurare nedispersive echipate cu interferometre, prelucrarea datelor făcîndu-
se prin Transformată Fourier

Există mai multe criterii de clasificare pentru spectrometre care vor fi prezentate pe scurt în continuare. După
modul de lucru şi de interpretare a datelor spectrometrele pot fi: Spectrometre manuale Spectrometre
automate La spectrometrele manuale manevrarea probelor, lucrul cu spectroscopul, achiziţia, prelucrarea şi
interpretarea datelor se fac manual. La spectrometrele automate poate fi întâlnită situaţia în care manevrarea
probelor şi lucrul cu spectrometrul sunt manuale şi numai achiziţia şi interpretarea datelor sînt automate
precum şi situaţia în care atît manevrarea probelor, lucrul cu spectroscopul, achiziţia şi prelucrarea datelor se
fac complet automat. Acest tip de clasificare este legată direct şi de complexitatea constructivă a aparatelor şi
de preţul lor.

După modul de transmitere a fasciculului de radiaţie prin sau dinspre proba de analizată spectrometrele pot fi :
- spectrometre prin transmisie - spectrometre prin reflexie La spectrometrele prin transmisie este analizat
spectral fasciculul de radiaţie electromagnetică transmis prin proba in stare lichidă sau gazoasă. La
spectrometrele prin reflexie este analizat spectral fasciculul de radiaţie electromagnetică reflectat de pe probe
solide sau pulverulente.

După fenomenologia care stă la baza analizei spectrale spectrometrele pot fi: - spectrometre de absorbţie -
spectrometre de emisie - spectrometre de fluorescenţă - spectrometre de fosforescenţă - spectrometre de
împrăştiere

După modul de recepţie pe detector a fasciculului de radiaţie electromagnetică transmis sau reflectat de pe
proba de analizat, spectrometrele pot fi: - spectrometre cu detectare secvenţială a lungimilor de undă -
spectrometre cu detectare concomitentă a lungimilor de undă - spectrometre cu detectare multiplexată a
lungimilor de undă

Spectrometrele cu detectare secvenţială a lungimilor de undă primesc succesiv în timp semnalele referitoare la
evoluţia intensităţii radiaţiei electromagnetice în funcţie de lungimea de undă sau de frecvenţă.
Spectrometrele cu detectare secvenţială pot fi la rîndul lor: - spectrometre incrementale - spectrometre cu
scanare.

Spectrometrele cu detectare concomitentă a lungimilor de undă realizează detectarea în acelaşi timp a

semnalelor corespunzătoare evoluţiei intensităţii radiaţiei în funcţie de lungimea de undă. În acest scop sînt
folosite următoarele soluţii constructive: • spectrometre cu filtre şi canale optice independente •
spectrometre cu monocromator şi canale optice independente • spectrometre cu film fotografic •
spectrometre cu detector şir de fotodiode (Diode-Array) • spectrometre cu detector CCD

5
9. Structura spectroscoapelor

Clasificarea spectrometrelor după fenomenologie are la bază fenomene fizice sau fizico-chimice
precum: absorbţia, emisia, fluorescenţa, fosforescenţa, împrăştierea, chemoluminiscenţa, iar
corespunzător sunt specializate şi construite şi spectroscoapele. Cu toate acestea, configuraţia de
bază a spectroscoapelor este în limite largi destul de asemănătoare. Un spectroscop este format
dintr-o sursă stabilă de radiaţie o cuvă sau un suport pentru proba de analizat, un dispozitiv optic
pentru selectarea unei anumite lungimi de undă din spectru, un detector de radiaţie care transformă
energia de radiaţie într-un semnal electric proporţional, un amplificator de semnal, un aparat
electronic pentru indicarea valorii măsurate şi după caz tehnică de calcul şi un pachet Software
specializat pentru achiziţia şi prelucrarea automată a datelor experimentale. Având în vedere
fenomenologia foarte diversă precum: absobţie, emisie, fluorescenţă, fosforescenţă sau imprăştiere,
care stă la baza la spectrometrelor.

10.Producerea radiației electromagnetice monocromatice, filtre, prisme, rețele de difracție

monocromatoare

Pentru producerea de radiaţie monocromatică se poate folosi fie o sursă de radiaţie policromatică, fie
surse de radiaţie monocromatică de tip Laser sau LED, ultimele două tipuri de surse emiţ[ând pe
benzi spectrale foarte înguste de valoare prestabilită. La folosirea ca surse primare a unor radiaţii
electromagnetice policromatice se extrage din acestea radiaţia monocromatică cu lungimea de undă
corespunzătoare unei anumite aplicaţii cu ajutorul unor filtre sau monocromatoare.

Filtre

Cea mai simplă separare a unei anumite benzi spectrale înguste se face cu filtre. Acestea la rândul
lor pot fi filtre de absorbţie şi filtre de interferenţă.

Filtrele de interferenţă sunt formate dintr-un mediu dielectric transparent compus din fluorură de calciu
sau fluorură de magneziu care ocupă spaţiul dintre două plăci de sticlă optică, plan paralele, pe care

6
s-a depus o oglindă de argint semitransparentă. Grosimea mediului dielectric este riguros corelată cu
lungimea de undă a radiaţiei ce urmează a fi transmisă prin filtru, astfel prin filtru pot trece numai
2d
lungimi de undă care corespund condiţiei :¿ unde: λ - lungimea de undă de trecere, d - grosimea
n
filtrului, n- număr întreg

prin filtru, din lumina albă, vor trece lungimi de undă cu valorile: 1:1/2: 1/3. Banda de trecere a filtrelor
de interferenţă este mai bună decât a filtrelor de absorbţie, situându-se în jurul valorii de 10 nm.
Filtrele de interferenţă se folosesc atât în domeniul ultraviolet cât şi în cel vizibil. Pe lângă avantajul
unei benzi spectrale înguste, obţinute special pentru domeniul optim de absorbţie de lumină a unor
substanţe, filtrele de interferenţă mai au avantajul că spre deosebire de filtrele colorate nu-şi schimbă
domeniul spectral în timp. Dezavantajul principal al filtrelor de interferenţă este preţul ridicat al unui
filtru şi preţul şi mai ridicat al unui pachet mare de filtre atunci când se pune problema satisfacerii
cererii determinării concentraţiei prin fotometrare a unei palete mari de substanţe.

Prisme Prin refracţia luminii albe într-o prismă iau naştere culorile spectrale, radiaţia luminoasă este
despărţiţă în diferite culori deoarece diferitele unde din banda spectrală luminoasă parcurg cu viteze
diferite sticla prismei precum şi pentru faptul că diferitele lungimi de undă sînt absorbite în mod
diferenţiat de materialul prismei. Lungimile de undă mai mici sînt refractate( frînte) mai puternic decît
cele mari, astfel se ajunge la o separare a culorilor din lumina albă. La baza separării stau
fenomenele de reflexie şi refracţie a luminii, fenomene guvernate de legile lui Snellius conform cărora:

•unghiul de reflexie a luminii este egal cu unghiul de incidenţă,

•raza reflectată şi cea refractată se găsesc în planul de incidenţă

•între unghiul de incidenţă şi unghiul de refracţie este valabilă relaţia :

sina 1 c1
=n= =const .
sina 2 c2

Pentru o prismă echilaterală (prisma cu utilizarea cea mai largă în spectroscopie ), figura II.11,
unghiul de refracţie (desfacere) a radiaţiei (δ) este dat de relaţia:

δ =a1+sin-1 [(sin Ɵ)(n2-sin2a1)1/2-sina1cos Ɵ]-Ɵ

7
Reţele de difracţie Rețelele de difracție sunt structuri optice care descompun radiaţia policromatică
(lumină albă) în radiaţie monocromatică având la baza fenomenul de difracţie. Reţelele de difracţie
pot fi reţele transparente bazate pe transmisia luminii sau reţele opace bazate pe reflexia luminii.
Primele s+nt formate din reţele dense de linii transparente vecine cu linii opace, iar cele din urmă
dintr-o reţea densă de caneluri de tip dinte de ferăstrău. La ora actuală, pentru confecţionarea
reţelelor de difracţie este folosită tehnica erodării controlate, specifică obţinerii microcipurilor,
ajungându-se la câteva mii sau chiar şi zeci de mii de linii pe milimetru. Reţelele de difracţie
transparente sunt folosite în special în interferometrie, iar reţelele de difracţie opace, bazate pe
reflexie, în spectroscopie . În figura de mai jos este prezentată schema de principiu a unei reţele de
difracţie clasică bazată pe reflexia luminii incidente. Radiaţia luminoasă incidentă ce cade pe o reţea
de difracţie este difractată sub diferite unghiuri, în conformitate cu relaţia:

Monocromatoarele sunt sisteme optice destinate separării pe cale manuală sau la comandă pe cale
automată a unei anumite lungimi de undă dintr-o radiaţie complexă. Spre deosebire de filtre la care o
anumită bandă de lungimi de undă se separă incremental, separarea lungimilor de undă cu
monocromatoare se poate face din aproape in aproape, practic la nivelul incrementului de λ=1nm şi
chiar sub această valoare, deci la o rezoluţie mult mai mare decât la filtre. Monocromatoarele au ca
element constructiv de bază un sistem dispersiv format dintr-o prismă sau o reţea de difracţie şi dintr-
o fantă. Pe lângă sistemul dispersiv monocromatoarele mai conţin lentile, sisteme mecanice sau
electromecanice, precis calibrate.

8
11.Fibre optice de transmisie

Fibrele optice sunt mijloace moderne folosite pentru teletransmiterea datelor, inclusiv a informaţiilor
optice spectrale. Avantajele fibrelor optice de transmisie sunt:

- banda largă de frecvenţă de transmisie pînă in domeniul terra Hertz

- pierderi mici, ceea ce permite acoperirea unor distanţe mari de transmisie

- nu suferă perturbaţii de către un cîmp electromagnetic extern

- transmisiile nu pot fi interceptate de către terţi

Dezavantaje:

- costuri investiţionale mari

- tehnica conexiunilor complicată

- sensibile la solicitări mecanice în special de încovoiere

O problemă importantă care apare la transmisia informaţiilor prin fibră optică o reprezintă deformarea
impulsurilor de lumină în calea lor prin fibra optică. Această deformare ia naştere datorită faptului că o
parte a radiaţiei cade pe pereţii fibrei aproape de unghiul maxim de incidentă şi ca urmare este des
reflectată de pereţi, pe parcursul deplasării (această radiaţie este denumită de „ Mod „ ridicat). O altă
parte a radiaţiei cade sub un unghi mic pe pereţii fibrei optice şi este reflectată mai rar de către
aceştia (această radiaţie este denumită de „ Mod „ scăzut) (prin « Mode « se denumește în limba
engleză modul de transmitere a luminii în fibra optică ). La un unghi suficient de mic, radiaţia de „ Mod
„ scăzut se poate deplasa de-a lungul axei optice aproape fără reflexie, este cazul fibrelor optice de
diametru foarte mic.

9
12.Detectoare de radiație electromagnetică monocanal

Detectoarele cuantice au la bază efectul fotoelectric intern şi extern. Se deosebesc detectoare

cuantice monocanal şi detectoare cuantice multicanal.

Detectoarele monocanal pot fi de tip:

• fotoelement

• fotocelulă

• fotomultiplicator

• numărător de scintilaţie

• fotorezistenţă

• fotodiodă de siliciu

Fotoelementul este un detector fotoelectric semiconductor uzual care se bazează pe generarea unui
curent electric la limita dintre un semiconductor şi un metal atunci cînd asupra semiconductorului
cade o radiaţie fotonică. Fotoelementele sînt folosite în general pentru domeniul vizibil al radiaţiei
electromagnetice, sensibilitatea lor spectrală maximă fiind situată undeva în jur de 500 nm.

10
Fotocelula este un detector de radiaţie sub formă de tub electronic, din sticlă, vidat, prevăzut un catod
(fotocatod) şi un anod 2 sub formă de sârmă. Fotocatodul este format dintr-un metal cu energia de
ieşire mică (ex. Ce, K, Cd, Cs) depus pe partea din spate a tubului de sticlă. Fotocatodul emite
electroni atunci când asupra lui cade lumină (efect fotoelectric extern). Cantitatea de electroni emisă
de catod este proporţională cu intensitatea luminoasă ce cade pe el. Pentru a funcţiona fotocelula are
nevoie de o tensiune continuă exterioară de câţiva zeci de volţi aplicată între anod (+) şi catod (-).

Fotorezistenţa este un detector tip rezistor semiconductor, a cărui rezistenţă scade cu creşterea
intensităţii luminoase. În ce priveşte sensibilitatea, fotorezistenţele sunt depăşite doar de
fotomultiplicatoare dar spre deosebire de acestea sunt destul de lente ca viteză de reacţie (domeniul
lor de lucru ajunge de la milisecunde la secunde). Fotorezistenţele sunt detectoarele cu utilizare largă
la spectroscopia în infraroşu apropiat. Avantajul lor este preţul de cost scăzut, iar dezavantajul lor
zgomotul de fond mare datorat fenomenelor induse termic la nivele de energie foarte apropiate. Prin
răcirea detectoarelor acest zgomot se poate reduce mult.

Fotomultiplicatorul este un tub electronic special pentru amplificarea unor semnale slabe de lumină şi
transformarea lor în semnale electrice proporţionale. Un fotomultiplicator reprezintă practic o înseriere
de fotodiode care se găsesc toate în aceeaşi incintă vidată. Constructiv, un fotomultiplicator, este
format dintr-un tub de sticlă în care se găseşte un fotocatod 10, un fotoanod 9 şi un număr de până la
doisprezece electrozi de de accelerare 1-8 secundari, denumiţi dinode

13.Detectoare de radiație electromagnetică UV- VIS monocanal

Detectoarele de fotoni în domeniul UV-VIS sunt denumite uzual detectoare cuantice sau detectoare
fotoelectrice şi sunt formate din suprafeţe optic active capabilă să absoarbă radiaţie şi s-o transforme
într-o mărime electrică proporţională.

Detectoarele cuantice au la bază efectul fotoelectric intern şi extern. Se deosebesc detectoare

cuantice monocanal şi detectoare cuantice multicanal.

Detectoarele monocanal pot fi de tip:

• fotoelement

• fotocelulă

• fotomultiplicator

• numărător de scintilaţie

• fotorezistenţă

• fotodiodă de siliciu

Fotoelementul este un detector fotoelectric semiconductor uzual care se bazează pe generarea unui
curent electric la limita dintre un semiconductor şi un metal atunci cînd asupra semiconductorului

11
cade o radiaţie fotonică. Fotoelementele sînt folosite în general pentru domeniul vizibil al radiaţiei
electromagnetice, sensibilitatea lor spectrală maximă fiind situată undeva în jur de 500 nm.

Fotocelula este un detector de radiaţie sub formă de tub electronic, din sticlă, vidat, prevăzut un catod
(fotocatod) şi un anod 2 sub formă de sârmă. Fotocatodul este format dintr-un metal cu energia de
ieşire mică (ex. Ce, K, Cd, Cs) depus pe partea din spate a tubului de sticlă. Fotocatodul emite
electroni atunci când asupra lui cade lumină (efect fotoelectric extern). Cantitatea de electroni emisă
de catod este proporţională cu intensitatea luminoasă ce cade pe el. Pentru a funcţiona fotocelula are
nevoie de o tensiune continuă exterioară de câţiva zeci de volţi aplicată între anod (+) şi catod (-).

Fotorezistenţa este un detector tip rezistor semiconductor, a cărui rezistenţă scade cu creşterea
intensităţii luminoase. În ce priveşte sensibilitatea, fotorezistenţele sunt depăşite doar de
fotomultiplicatoare dar spre deosebire de acestea sunt destul de lente ca viteză de reacţie (domeniul
lor de lucru ajunge de la milisecunde la secunde). Fotorezistenţele sunt detectoarele cu utilizare largă
la spectroscopia în infraroşu apropiat. Avantajul lor este preţul de cost scăzut, iar dezavantajul lor
zgomotul de fond mare datorat fenomenelor induse termic la nivele de energie foarte apropiate. Prin
răcirea detectoarelor acest zgomot se poate reduce mult.

Fotomultiplicatorul este un tub electronic special pentru amplificarea unor semnale slabe de lumină şi
transformarea lor în semnale electrice proporţionale. Un fotomultiplicator reprezintă practic o înseriere
de fotodiode care se găsesc toate în aceeaşi incintă vidată. Constructiv, un fotomultiplicator, este
format dintr-un tub de sticlă în care se găseşte un fotocatod 10, un fotoanod 9 şi un număr de până la
doisprezece electrozi de de accelerare 1-8 secundari, denumiţi dinode

14.Detectoare de radiație electromagnetică UV- VIS multicanal

Detectoarele multicanal se compun dintr-o înşiruire de elemente fotoelectrice de dimensiuni mici

plasate unul lângă altul, astfel încât să poată prelua cu o rezoluţie suficient de mare un domeniu
spectral destul de larg, cum ar fi de exemplu UV-VIS sau UV-VIS-NIR.

Detectoarele cuantice multicanal sînt de tip:

• şir de fotodiode ( Diod-Array)

• charge tranfer (CCD)

• vidicon

12
15.Detectoare de radiație electromagnetică IR

Dată fiind energia mai mică a fotonilor din domeniul infraroşu măsurarea acestora cu detectoare de
radiaţie este destul de dificilă. Semnalul unui detector de radiaţie infraroşie este redus şi trebuie
amplificat apreciabil. Acesta este motivul principal pentru care sistemul de detecţie limitează
sensibilitatea şi precizia unui aparat ce lucrează în domeniul infraroşu. Sînt trei categorii de
detectoare infraroşii:

- detectoare termice

- detectoare piroelectrice

- detectoare fotoconductoare

DETECTOARE TERMICE Termocuplul reprezintă un senzor de temperatură ce se bazează pe

efectul termoelectric. Acest efect se manifestă prin apariţia unei tensiuni electrice la capetele libere a

13
două metale sau aliaje metalice, de naturâ diferită, atunci cand celelalte două capete, sudate între
ele, sînt încălzite de la o sursă de căldură. Tensiunea electrică de la capetele libere este proporţională
cu temperatura la care este încălzită zona de contact a celor două metale sau aliaje metalice. Acest
ansamblu poartă denumirea de termocuplu, iar tensiunea electrică generată este proporţională cu
produsul dintre o constantă termoelectrică și temperatură. Valoarea constantei termoelectrice este
dată de natura celor două metale încontact : U= K *T unde : U-tensiune termoelectromotoare ce
apare la capetele libere ale celor două metale sau aliaje metalice T- temperatura de încălzire a
capetelor în contact K- constantă ce depinde de natura materialelor în contact

Termorezistenţa (Bolometru) este un rezistor din bandă subţire de platină, nichel sau material
semiconductor (în cel din urmă caz poartă denumirea de termistor), a cărui rezistenţă electrică este
invers proporţională cu puterea radiaţiei infraroşii. La folosirea termorezistenţelor ca detector de
radiaţie în spectroscopia de infraroşii benzile metalice sunt foarte subţiri şi înnegrite.

DETECTOARE PIROELECTRICE Sunt formate din plăci semiconductoare cristaline piroelectrice cu

proprietăţi electrice şi termice deosebite ce fac parte din categoria materialelor dielectrice (izolatori),
sulfatul triglicinic, H(NHCH2CO)3OH. H2O fiind substanţa cea mai uilizată în acest scop. Dacă unui
material dielectric oarecare i se aplică un câmp electric are loc o polarizare electrică, mărimea
polarizării fiind o funcţie a constantei dielectrice. La majoritatea materialelor dielectrice această
polarizare scade rapid la zero dacă se întrerupe câmpul electric. La materialele dielectrice de tip
piroelectric după întreruperea câmpului electric rămîne o puternică polarizare dependentă de
temperatură. În aceste condiţii, dacă se aşează cristalul piroelectric între doi electrozi (din care unul
este transparent la radiaţii IR) se obţine un condensator a cărui capacitate depinde de temperatură.
Iradierea unui asemenea cristal cu radiaţie IR duce la schimbarea temperaturii lui şi prin aceasta la o
redistribuţie a sarcinilor electrice care duce la apariţia unui curent electric în circuitul exterior. Acest
curent este proporţional cu intensitatea radiaţiei, cu suprafaţa cristalului şi cu viteza de schimbare a
polarizării cu temperatura. Acest ultim aspect recomandă folosirea acestui tip de detector în special
pentru spectroscopie IR cu Transformată Fourier.

Detectorul fotoconductor este format dintr-un film semiconductor dopat de sulfură de plumb, film
semiconductor de telură de cadmiu sau indiu-antimoniu care se depune pe o suprafaţă
neconducătoare de sticlă fiind protejat de vacuum impotriva influenţelor atmosferice. Prin absorbţia de
radiaţie de către aceste filme electronii de valenţă neconducători sînt trecuţi în stare energetică
superioară ducînd la scăderea rezistenţei electrice a semiconductorului. Circuitele electrice tipice
pentru acest tip de detector sînt formate din detector înseriat cu o sursă de tensiune şi o rezistenţă de
sarcină. Căderea de tensiune pe reziszenţa de sarcină reprezintă măsura pentru intensitatea radiaţiei.

16.Spectroscopia de absorbție atomică, definiție, clasificare

Spectroscopia atomică cuprinde metodele spectroscopice ce se ocupă cu analiza şi cuantificarea

energiei absoarbite sau cedate de probă la nivelul atomului. Corespunzător, spectroscopia atomică se
clasifică în spectroscopie de absorbţie atomică (AAS) şi în spectroscopie de emisie atomică (OES).
Spectroscopia atomică este folosită pentru determinarea calitativă şi cantitativă a elementelor chimice
şi a ionilor din compuşi anorganici şi organici. Dată fiind rezoluţia deosebit de mare a acestor metode,
una din aplicaţiile de bază este analiza urmelor de substanțe anorganice, în special metale grele.
Spectroscopia de absorbție atomică se clasifică în:

- spectroscopie de absorbţie atomică (AAS)

- spectroscopie de emisie atomică (OES)

14
- spectroscopie de fluorescenţă atomică Informaţii privind starile energetice din atomi sînt date de
domeniul ultraviolet/vizibil (UV/VIS) şi de domeniul Röntgen al spectrului radiaţiei electromagnetice. În
concordanţă cu aceste informaţii spectroscopia atomică are două ramuri importante:

- Spectroscopia atomică în domeniul ultraviolet-vizibil (UV-VIS)

- Spectroscopia atomică în domeniul Röntgen

Spectroscopia atomică UV/VIS se realizează printr-un aport energetic important sub formă de:
flacără, arc electric, scînteie electrică, plasmă sau laser care aduce toate componentele probei de
analizat în stare atomică sau ionică gazoasă, stare în care se fac determinări spectroscopice calitative
şi/sau cantitative ale elementelor chimice din amestecuri de substanţe, aliaje metalice, ale
microelementelor din mediu sau alimente, etc.

La spectroscopia atomică în domeniul Röntgen aportul de energie necesar producerii dezechilibrului

atomului pentru a reacţiona spectral se face sub forma unui fascicol de electroni de mare energie sau
a unui fascicul de radiaţii Röntgen ce interacţionează cu materialul de analizat. Din această
interacţiune se produce la nivelul straturilor atomice vecine cu nucleul atomic ( straturile K și L) o
emisie specifică de radiaţii Röntgen ce caracterizează calitativ şi cantitativ elementele chimice
analizate.

Dată fiind detectabilitatea la concentraţii extrem de scăzute la majoritatea metodelor spectroscopiei

atomice, una din aplicaţiile importante ale acestora este analiza urmelor. În tabelul II.4 sînt date valori
comparative ale limitelelor de detecţie pentru diferite metode ale spectroscopiei atomice folosite în
analiza elementară [WS05].

17. Spectroscopia de absorbție atomică cu facara , cu cuptor de grafit și cu hidruri

La spectroscopia de absorbţie atomică cu flacără, proba sub formă de soluţie este transformată în
prima fază într-un aerosol, iar ulterior este pulverizată împreună cu gazul combustibil într-o flacără
prin care este trimisă radiaţia monocromatică cu lungimea de undă specifică elementului analizat.
După traversarea flăcării se separă din spectru, cu un monocromator, linia spectrală de rezonanţă de
bază, linie a cărei intensitate se măsoară cu un sistem fotoelectric. Fotocurentul este invers
proporţional cu concentraţia elementului analizat. Rolul flăcării este acela de a crea prin aport de
energie termică o populaţie de atomi liberi capabilă să absoarbă fotoni ce provin de la sursa de
radiație monocromatică. Absorbţia fotonilor are ca efect micşorarea intensităţii fasciculului care vine
de la lampă, inclusiv a liniei de rezonanţă de bază conţinută în banda spectrală cuprinsă în el, făcînd
ca în final pe detectorul de radiaţie să ajungă o intensitate micşorată proporţional cu concentraţia

15
elementului analizat. Procesele chimice care au loc în flacără sînt de complexe, iar chimismul
reacţiilor complicat. Este dovedit că pînă în momentul cînd elementul sau elementele de analizat să
ajungă în stare de atomi liberi ei dau o serie de compuşi intermediari prin reacţii între speciile C, CH,
CN, NH care sint prezente în flacăra chimică alimentată cu aer. Din punct de vedere termodinamic,
unii compuşi intermediari favorizează obţinerea de atomi liberi alţii frînează formarea de atomi liberi.
Prin spectroscopie de absorbţie atomică în flacără pot fi analizate cca 67 de elemente chimice în
principal metale şi metaloizi. Pentru analiză, proba trebuie să îndeplinească următoarele condiţii : - să
fie lichidă sau să fie dizolvată într-un solvent lichid - din punct de vedere energetic să fie posibil de
excitat cu flacără - să conţină sub 5% solide dizolvate

La spectroscopia atomică cu cuptor de grafit atomizarea respectiv excitarea se realizează într-un aşa
zis „cuptor de grafit“. Cuptorul de grafit pentru spectrometria AAS este un atomizor electro-termic care
permite aducerea în stare de vapori şi apoi în stare de atomi liberi a unor cantităţi de ordinul 1÷100 μl
din proba de analizat lichidă sau a cîtorva μg de probă solidă. Cele mai multe atomizoare sînt
construite sub forma unui tub de grafit de 20÷30 mm lungime şi cu 5÷6 mm diametru interior, volumul
interior fiind de cca 0,5 cm3 . La aceste dimensiuni milimetrice denumirea de „ cuptor” este oarecum
improprie, ea este însă folosită de majoritatea specialiștilor. Pentru analiză se pipetează între 1-50 µl
de probă lichidă de analizat în orificiul de alimentare. Încălzirea tubului de grafit se realizează prin
efect electro-rezistiv alimentînd cele două capete de la un transformator electric cu un curent electric
de joasă tensiune dar de mare intensitate.

Deşi atît flacăra cît şi cuptorul de grafit realizează acelaşi proces de generare a unei populaţii de
atomi liberi ai substanţei analizate, există diferenţe majore în mecanismul disocierilor moleculare şi în
cel al eficienţei atomizării. În flacără, compoziţia chimică a probei are în general o importanţă mult mai
mare decît temperatura în generare a atomilor liberi. De asemenea, randamentul de conversie a
probei într-o populaţie de atomi liberi este mult mai mic la flacără (în jur de 10%), faţă de randamentul
de conversie în cuptorul de grafit unde practic întreaga probă este convertită în atomi liberi. De
asemenea, densitatea de atomi liberi creaţi în cuptorul de grafit este mult mai mare decît în flacără.
Din acest motiv, la aceeaşi concentraţie a probei, absorbanţa măsurată în cuptor de grafit este
considerabil mai mare decît cea măsurată în flacără. În termeni analitici aceasta înseamnă o creştere
cu cca două ordine de mărime (la unele elemente chiar cu trei ordine de mărime) a limitei de detecţie
ceea ce duce un cîştig enorm mai ales la analiza urmelor. Atomizarea cu flacăra are şi ea un avantaj
față de cuptorul de grafit. Speciile chimice de tip C, C2, CH, CN, NH, provenite din gazul combustibil

16
al flăcării, prezente la spectroscopia cu flacără, lipsesc în cuptorul de grafit. Intrucit prezența acestor
specii contribuie prin ionizari la posibilitatea analizei unei game mai largi de elemente chimice, lipsa
lor în atmosfera interioara a cuptorului de grafit face ca disocierea anumitor compuşi metalici să nu
poată fi realizată în acesta.

Tehnica hidrurilor volatile este folosită pentru opt elemente: (As), (Bi), (Sb), (Se), (Sn), (Te), (Ge),
(Hg). Generatorul de hidruri este un accesoriu al spectrofotometrelor de absorbţie atomică AAS care
produce un flux continuu de hidruri ale elementelor amintite, volatile la temperatura camerei. Hidrura
volatilă a elementului determinat este antrenată cu un gaz inert (ex Argon) din soluţie într-un tub de
cuarţ fixat pe arzător coliniar cu fasciculul de radiaţie unde se descompune la temperaturi cca 1200 K
rezultînd o populaţie de atomi liberi. Sensibilitatea este de ordinul µg /l putîndu-se obţine limite de
detecţie de acelaşi ordin de mărime cu cuptorul de grafit. Generarea hidrurilor volatile pentru
elementele chimice menţionate mai sus se realizează intr-un reactor de sticlă, in flux continuu, la
temperatura camerei, în prezenţa unui reducător puternic (tetrahidrură de bor). Tehnica hidrurilor nu
se limitează însă numai la spectroscopia de absorbţie atomică ci este folosită cu succes şi la
spectroscopia de emisie atomică cu plasmă unde se obţin limite de detecţie mai bune decît la
spectroscopia atomică de absorbţie.

18.Spectroscoape de absorbție atomică

Atomii elementului urmărit în substanţa de analizat absorb energie de excitaţie emisă de o sursă de
radiaţie monocromatică specifică şi slăbesc intensitatea acesteia proporţional cu concentraţia
elementului chimic. După ce are loc absorbţia specifică în zona atomizată, din spectrul de radiaţie
este selectată cu ajutorul unui monocromator cu o rezoluţie de 0,2-1 nm o singură lungime de undă
specifică, denumită lungime de undă primară de rezonanţă (este o lungime de undă ce produce o
trecere de electroni din starea fundamentală într-o stare excitată pentru elementul respectiv).
Intensitatea lungimii de undă de rezonanţă este măsurată cu un fotomultiplicator şi comparată de 50-
100 de ori pe secundă cu intensitatea lungimii de undă de rezonanţă din fasciculul deviat care nu a
trecut prin atomizor ( vezi şi fig. II.33) Diminuarea intensităţii lungimi de undă de rezonanţă ca urmare
a absorbţiei fotonice în atomizor este folosită pentru analiza cantitativă a elementului chimic analizat.

17
În scopul exprimării rezultatelor măsurătorii în concentraţii este necesară realizarea unei curbe de
etalonare. In figura II.30 este prezentată schema bloc a unui spectrometru de absorbţie atomică .

Radiaţia spectrală incidentă specifică de linii se realizează de regulă cu lămpi de construcţie specială
cu catod cilindric gol, figura II.31. ce folosesc drept catod termic elementul care se analizează. Prin
aplicarea unor tensiuni de ordinul a cîtorva zeci de volţi între catodul cilindric gol 2 şi anodul 3 are loc
o descărcare în plasmă care emite linii specifice, inclusiv lungimea de undă de rezonanţă a
elementului chimic din care este confecţionat catodul. Lampa este umplută cu neon la presiune
redusă. Fereastra optică 5 este din cuarţ pentru a lăsa să treacă şi componenta ultravioletă a radiaţiei
emise. Problema lămpilor spectrale cu catod cilindric gol este stabilitatea emisiei în timp.

În afară de lampa cu catod cilindric gol se poate folosi ca sursă fotonică şi o radiaţie policromatică din
care se selectează cu un monocromator sau un filtru o bandă spectrală specifică elementului cercetat
(această bandă trebuie să conţină obligatoriu lungimea de undă de rezonanţă a elementului analizat).
Faţă de folosirea unor lămpi individuale ce emit lungimi de undă specifice elementului, ultima soluţie
este mai comodă şi mai ieftină în schimb nu are o rezoluţie şi o precizie la fel de ridicată ca şi cea cu
lămpi specifice. În spectrometrele moderne, în afară de lampa specifică cu catod cilindric gol este
folosită şi o lampă cu deuteriu ce emite un spectru continuu în UV, cu lungimea de undă de cca 340-
350 nm. Radiaţia ei se suprapune peste cea a lămpii cu catod cilindric gol avînd rol de corecţie a
fondului. Fondul apare ca urmare a atenuării şi interferenţelor dintre radiaţia lămpii cu catod cilindric
gol şi speciile moleculare sau particulele solide din zona de observare (vezi şi interferenţe la
spectroscopia de emisie atomică). Semnalul datorită fondului este scăzut electronic din semnalul
total. Radiaţia emisă de lampa cu catod cilindric gol şi lampa cu deuteriu este pulsată (modulată) fie
mecanic cu un tambur secvenţial rotit cu mare viteză, fie pe cale electronică. In perioadele de
întrerupere a fasciculului de radiaţie este măsurată şi corectată influenţa radiaţiei particulelor solide in
suspensie, a pereţilor atomizorului a radiaţiei nespecifice a atomilor (corecţie de emisie).
Monocromatorului plasat după sursa de excitaţie are scopul separării cît mai avansate a domeniului
spectral îngust care conţine informaţiile cantitative de concentraţie despre elementul analizat, de

18
spectrul sursei termice de atomizare. Monocromatorul poate fi o prismă, o reţea de difracţie sau
ambele.

Configuraţia sistemelor optice la spectrometrele AAS poate fi cu un singur fascicul, figura II.32 sau cu
dublu fascicul, figura.II.33 Sistemul cu dublu fascicul este mai performant întrucît dă un fascicul de
referinţă fără radiaţie de fond şi fără aportul elementului de analizat. La ambele sisteme este folosită
modulaţia optică a radiaţiei ceea ce duce la o amplificare mult mai fidelă şi exacta.

Detectorul de radiaţie a spectrometrelor AAS este de regulă un fotomultiplicator, rolul lui fiind acela de
a furniza un semnal electric proporţional cu intensitatea radiaţiei monocromatice trecută prin probă.
Calitatea deosebită a spectroscoapelor de absorbţie atomică, rezoluţia bună şi reproductibilitatea
bună a datelor este dată de următoarele două principii: - rezoluţia optică este dată de lăţimea liniei de
emisie a sursei de radiaţie şi nu de monocromator. Din acest motiv sistemul optic este relativ simplu
din punct de vedere constructiv şi practic nu prezintă abatere (drift) termică - absorbţia măsurată este
în mare măsură independentă de intensitatea radiaţiei incidente, important este numai faptul că
intensitatea radiaţiei dată de sursă să fie constantă pe un interval mic de timp.

19.Spectroscopia de emisie atomică, definiție, clasificare

Analiza colorării flăcării. Analiza vizuală a colorării flăcării este o metodă rapidă şi ieftină folosită
pentru identificarea elementelor chimice încă de la inceputurile chimiei şi folosită şi astăzi în chimia
analitică. Principiul constă în compararea spectrului vizibil (al culorii) emis de o probă, excitată intr-o
flacără, cu diferite spectre luminoase ale unor elemente cunoscute. Rezultatul comparaţiei este o
decizie de genul substanţa, „conţine (nu conţine) elementul..”. Cu toate că intensitatea emisiei
luminoase a probei aduse în flacără este proporţională cu concentraţia elementului sau ionului, în
substanţa de analizat este greu să se facă aprecieri ale concentraţiei pe calea analizei vizuale a
emisiei luminoase. Explicaţia ştiinţifică a fenomenului de emisie atomică constă în modificarea
raporturilor energetice ale straturilor electronice exterioare ale atomilor sub influența aportului de

19
energie termică dat de flacără. Electronii exteriori (electronii de valenţă) ai unui atom pot fi deplasaţi
prin aport de energie (în acest caz energie termică de la flacără) pe straturi enegetice mai îndepărtate
de nucleul atomului, neocupate de alţi electroni, unde ei se vor găsi într-o aşa zisă stare excitată.
Aceşti electroni posedă o energie potenţială ridicată, iar la fluctuaţii ale aportului de energie termică,
sau la încetarea acestuia, ei revin pe stratul electronic de unde au plecat şi emit energia excedentară
sub forma unui foton de o anumită lungime de undă (o anumită culoare). Revenirea pe nivelul
energetic de bază se poate face şi în trepte. La parcurgerea fiecărei trepte de la un nivel energetic
superior către un nivel energetic inferior se emite radiaţie luminoasă de o anumită culoare. Energia
luminoasă emisă depinde de diferenţa nivelului energetic ΔE. Această diferenţă caracterizează
fiecare element. Energia fotonilor determină lungimea de undă λ şi prin aceasta culoarea emisă de
către element sau ion:

Atunci cînd un anumit element prezintă o colorare a flăcării şi majoritatea ionilor lui din combinaţi chimice prezintă de regulă
aceeaşi coloraţie a flăcării. Există şi excepţii, aşa de exemplu sulfatul de bariu prezintă o culoare verde a flăcării pe cînd
fosfatul de bariu nu prezintă colorare a flăcării. Multe elemente emit la temperaturi ridicate linii spectrale vizibile. Tehnica de
lucru este relativ simplă: Vîrful unei sîrme de platină este introdus pe rînd în: apă distilată, în sarea unui cation şi pe urmă în
flacăra unui bec Bunsen cu gaz.

O serie de elemente chimice poartă denumirea după culoarea flăcării astfel: cesiul prezintă o culoare albastră, (în latină cesium
= albastru), rubidiul prezintă o culoare roşie a flăcării (în latină rubidium = roşu). Unele coloraţii ale flăcării sînt cu adevărat
feerice, astfel clorura de cupru prezinta o culoare albastru azur minunată.

Cu ajutorul flacării este posibilă o analiza calitativă şi a metalelor grele. În acest sens se foloseşte aşa numita perlă de borax
(Na2B4O7) sau perla de sare de fosfor (NaNH4HPO4). Se umezeste o sîrmă de platină şi se introduce în borax sau sarea de
fosfor şi se încălzeşte uşor în flacără pînă cînd boraxul sau sarea de fosfor se topesc şi 4 formează o bilă mică pe sîrmă. Pe
această bilă se pun cîţiva grăunţi din sarea de analizat şi se ţine bila din nou în flacără. După contopirea substanţei de analizat
cu boraxul sau cu sarea de fosfor rezultă boraţi sau fosfaţi coloraţi specific ionilor metalelor grele din proba analizată.

Pentru unele elemente, (cele uşor excitabile–partea de început a sistemului periodic) temperatura flacării unui arzător cu gaze
este suficientă pentru a produce emisia specifică, motiv pentru care acest tip de analiză se face de obicei cu un bec de tip
Bunsen. Pentru elemente mai greu excitabile sînt necesare surse energetice mai puternice decît flacăra de gaz precum arcul
electric, plasma, laserul, aparatura de analiză fiind în aceste cazuri mai complexă. Odată cu dezvoltarea analizei instrumentale,
tehnicile de analiză ale radiaţiei luminoase specifice emisă de elemente şi ioni au trecut de la analiza vizuală cu ochiul şi
creierul, la analiză spectroscopică. Cu ajutorul spectroscopiei se pot localiza mult mai bine poziţiile radiaţiilor emise pe scara
lungimilor de undă şi prin aceasta identificarea calitativă precisă a elementelor. De asemenea, prin măsurători fotometrice
efectuate pe anumite segmente specifice ale spectrului (linii sau benzi) se poate determina concentraţia elementului sau ionului
din intensitatea emisiei luminoase. Prin intermediul senzorilor optoelectronici specifici, spectroscopia permite explorarea
domeniului ultraviolet (UV) şi a domeniului infraroşu (IR), domenii de lungimi de undă inaccesibile ochiului omenesc.

20.Spectroscopia de emisie atomică cu flacără (FOES)

Spre deosebire de spectroscopia de absorbţie atomică unde elementul analizat trebuie să se găsească numai în
stare atomizată, la spectroscopia de emisie atomică 5 elementul analizat trebuie să fie adus în prima fază în
stare atomizată, iar în faza a doua în stare excitată (ionizată). Folosirea acestei metode spectrale la analiza
calitativă are la bază legătura ce există între natura elementului chimic și prezenţa liniilor sale caracteristice în
spectrul de linii ale substanţei de analizat. In domeniul analizei cantitative, metoda are la bază dependenţa legică
ce există intre intensitatea liniilor spectrale specifice unui anumit element şi concentraţia acelui element în proba
de analizat. Flacăra este o sursă de excitare relativ slabă motiv pentru care poate asigura pentru un număr
relativ mic de elemente chimice ( în special cele alcalino-pămîntoase) un aport de energie suficient de mare
pentru a realiza atît atomizarea cît şi excitarea atomilor. Din motivele prezentate mai sus în locul spectroscopiei

20
dispersive calitative pe un spectru larg de lungimi de undă cu folosirea de monocromatoarelor de scanare, la ora
actuală se practică în special analiza cantitativă nedispersivă fotometrică utilizîndu-se filtre de culoare specifice
pentru fiecare element analizat. În felul acesta preţul aparatelor scade mult fără a afecta detectabilitatea şi
precizia. Spectroscopia de emisie atomică cu flacără cu filtre are extinderea cea mai mare la determinarea
elementelor: Na, K, Li, Ca., mai ales din lichide şi ţesuturi biologice.

Spectroscopia de emisie atomică în flacără (FOES) este o tehnică de spectroscopie în care energia termică eliberată în
procesul de combustie este folosită pentru atomizarea şi excitarea probei distribuită în flacără sub formă de aerosol. Excitaţia
este în principal de tip termic, atomii şi moleculele trec în stare excitată prin coliziune cu moleculele de gaz ale flăcării. O parte
din atomii excitaţi (M* ) pierd energia de excitare (E) prin coliziune, o altă parte se reîntoarce la starea fundamentală (M) prin
cedarea energiei de excitare prin emiterea unui foton de frecvenţă dată ( ٧): M* = M+ hν

Energia de excitare şi lungimea de undă a luminii emise este caracteristică naturii atomilor şi moleculelor fiind folosită pentru
analiza calitativă în scopul identificării elementelor chimice dintr-o probă supusă analizei. Intensitatea luminii emise de linia de
emisie spontană poate fi scrisă ca fiind:

Cînd se utilizează concentraţii scăzute ale atomilor (autoabsorbţia este neglijată), intensitatea de emisie este proporţională cu
concentraţia probei. La concentraţii ridicate ale probei, autoabsorbţia este pronunţată şi are influenţă însemnată asupra curbei
de calibrare. Construcţia spectrometrelor de emisie atomică în flacără este asemănătoare cu cea a spectrometrelor de
absorbţie atomică în flacără. Deosebirea esenţială constă în faptul că cele de emisie atomică nu necesită surse de radiaţie
auxiliare, specifice fiecărui element, sursa de radiaţie pentru aceste aparate fiind chiar flacăra de atomizare şi excitare. La ora
actuală, sînt utilizate la scară mai mare spectrofotometrele nedispersive de emisie atomică cu flacără folosind filtre, realizindu-
se cu un set de filtre identificarea unui număr satisfacător de specii chimice precum și determinarea concentrației acestora.

21.Spectroscopia de emisie atomică cu scânteie și arc electric

La acest tip de spectroscopie atomică de emisie excitarea atomilor se realizează pe cale termică prin
scînteie sau printr-un arc electric, realizate între proba de analizat şi un electrod de regulă din grafit
de înaltă puritate (cărbune spectral), deoarece carbonul nu are linii spectrale in domeniul UV-VIS.
Procedeul se aplică în special pentru analiza metalelor şi aliajelor solide deoarece este necesară
realizarea unui circuit electric în care proba de analizat reprezintă unul din cei doi electrozi. Prin
adaptări nu prea complicate este posibilă însă şi analiza elementelor neconducătoare electric în stare
de pulberi sau chiar de soluţii. Pe lîngă spectre sub formă de linii mai pot fi obţinute şi alte două tipuri
de spectre, astfel: - spectre continue-lipsite de linii spectrale bine definite. Asemenea spectre rezultă

21
de la solide incandescente (metale sau aliaje înroşite) - spectre tip bandă-formate dintr-o serie de linii
care devin progresiv mai închise pînă cînd ating o înnegrire difuză denumită cap de bandă. Spectrele
de tip bandă sînt în mod obişnuit emise de molecule sau fragmente de molecule.

Analiza calitativă Spectroscopia de emisie cu descărcare electrică este o tehnică de analiză calitativă
excelentă pentru multe elemente. Ca urmare a unui aport de energie atomii elementelor excitate trec
în stare energetică superioară. Atunci cînd electronii revin pe nivelurile energetice de origine emit
cuante de lumină (fotoni) cu lungimi de undă caracteristice elementului analizat care formează liniile
spectrale bine definite. Deoarece atomii unui element sînt excitaţi simultan la diverse stări energetice
spectrul probei cercetate se compune din linii numeroase. Spectrele elementelor din aceleaşi grupe
ale sistemului periodic prezintă o serie de analogii, ceea ce se datoreşte asemănării dintre structurile
învelişurilor electronice ale atomilor. Spectrele cele mai complexe sînt emise de elementele cuprinse
în subgrupele 4-7 ale sistemului periodic precum şi de metalele din grupa fierului, a platinei, din grupa
pămînturilor rare şi actinidelor. Aşa cum s-a menţionat deja, cînd unui atom i se aduce aport de
energie electronii trec pe straturi de energie superioare. Ceea ce se formează este o stare ionică a
atomului. Această stare ionică excitată în continuare emite un spectru cu totul deosebit de spectrul
atomului neionizat, în schimb acest spectru este asemănător cu spectrul atomului cu numărul de
ordine mai mic. Spre deosebire de analiza chimică în care gradul de ionizare se indică prin numere
exponenţiale, ex: Na+ , Ca+ , în analiza spectrală nivelul de ionizare se indică prin cifre romane ex.
Fe II, Fe III. Linia spectrală corespunzătoare tranziţiei unui electron de pe nivelul cel mai scăzut de
excitare pe cel fundamental poartă denumirea de linie de rezonanţă (linie ultimă). Intrucît pentru
excitarea ei este nevoie de o energie minimă, ea are intensitate maximă şi dispare ultima din spectru
la micşorarea concentraţiei elementului respectiv din proba analizată. Cele mai multe elemente emit
în domeniul vizibil sînt insă şi elemente care emit în domeniul ultraviolet (beriliu, bor, carbon). La
analiza spectroscopică calitativă s-a încetăţenit folosirea spectrului fierului ca spectru de referinţă
datorită bogăţiei sale de linii spectrale.

Pentru analiza metalelor şi aliajelor se pot folosi umătoarele tipuri și combinații de electrozi : - doi
electrozi metalici ascuţiţi la capăt, - un electrod metalic şi un electrod din grafit spectral pur, - o piesă
metalică şi un electrod de grafit. Pentru analiza pulberilor şi a soluţiilor se folosesc electrozi cilindrici
speciali din grafit. Electrodul superior poate fi sub formă cilindrică, ascuţit la capăt, sau sub formă de
disc ascuţit. Electrodul inferior este cilindric drept şi are în partea superioară un crater conic în care se
introduce pulberea pentru analizat. Atunci cînd pulberea de analizat nu conduce curentul electric ea
se amestecă bine cu pulbere de grafit spectroscopic şi pe urmă se introduce în cavitatea electrodului
inferior.

Pentru determinări cantitative se măsoară cu densitometre intensitatea liniilor spectrale, legătura

dintre intensitatea I şi concentraţia c, fiind dată de relaţia:

I = a *cb unde : a şi b sînt constate ce ţin de condiţiile experimentale

Un spectrometru de emisie cu descărcare electrică în scînteie sau arc, figura II.51, se compune din: -
parte electrică -parte optică

22
incărcare electrică cît mai stabilă şi cu pierderi mici prin topire şi ardere între electrodul de analizat şi
electrodul de referinţă. Avînd în vedere că intensitatea precum şi timpul descărcării electrice şi nu în
ultimă instanţă natura celor doi electrozi şi modificarea distanţei dintre ei ca urmare a topirii, evaporării
sau arderii metalului duc la modificări ale parametrilor descărcării, sursele de alimentare sînt de
importanţă maximă la acest tip de spectroscop. Corespunzător diferitelor situaţii de lucru o sursă de
curent trebuie să permită realizarea a două tipuri diferite de descărcări între cei doi electrozi: -
descărcare în regim de scînteie electrică. - descărcare în regim de arc electric. Descărcarea electrică
în regim de scînteie este o descărcare într-un timp extrem de scurt, de ordinul microsecundelor, dar
cu intensităţi ce pot ajunge la mai multe sute de amperi, cu frecvenţe de circa 100-400 Hz. Tensiunile
de lucru pot fi în domeniul de 19 înaltă tensiune, la cca 10.000 V sau în domeniul de joasă tensiune
300-400 V. În primul caz, tensiunea aplicată celor doi electrozi este superioară rigidităţii dielectricului
aer şi străpungerea interstiţiului dintre electrozi se realizează instantaneu. În cel de-al doilea caz
peste tensiunea joasă de lucru se suprapune o tensiune de înaltă frecvenţă, în felul acesta
menţinîndu-se amorsarea şi stabilitatea scînteii. Descărcarea în regim de scînteie erodează suprafaţa
probei destul de uniform fără a produce picături topite sau cratere pe partea frontală. Ea se utilizează
pentru analize spectrale cantitative la aliaje metalice (vezi şi tabelul II.14). Atît la regimul de scînteie
de înaltă tensiune cît şi la regimul de joasă tensiune pe lîngă spectrele cercetate apar şi linii spectrale
ale atomilor ionizaţi ai elementelor precum şi spectre moleculare ale moleculelor din compoziţia
aerului. De asemenea, apare sensibil şi un fond spectral continuu. Urme ale unor substanţe
(impurificări) de ordinul sutimilor de procente nu pot fi determinate decît cu erori mari deoarece timpii
scurţi de descărcare nu permit excitarea atomilor acestor substanţe. Ca atare, acest tip de excitaţie
nu este recomandat pentru metale pure sau cu compoziţii chimice apropiate de metale pure. Trebuie
avut în vedere că în regim de scînteie catodul emite mai puternic, deci proba de analizat se leagă la
polul negativ pentru a se excita mai puternic, prin asta crescînd capacitatea de a determina
satisfăcător şi concentraţii extrem de mici din domeniul urmelor. Descărcarea electrică în regim de arc
se realizează cu intensităţi de curent cuprinse intre 5- 15 A, rareori ajungîndu-se la intensităţi de 20-
30 A. Cu descărcări electrice în regim de arc continuu sau de arc întrerupt (pulsator) se pot pune în
evidenţă toate elementele metalice, aliajele acestora precum şi unele metaloide, existînd evident
diferenţieri în ce priveşte sensibilitatea. Într-o descărcare în regim de arc sînt excitaţi aproape exclusiv
atomii neutri şi mai puţin particulele ionizate. La lucrul în regim de arc fondul spectral este mai clar
decît la lucrul în regim de scînteie, iar capacitatea de măsurare a urmelor mult îmbunătăţită.
Suprafaţa probei se deteriorează în schimb mult mai repede ea dispărînd practic sub stratul de zgură
şi de metal topit de la suprafaţa probei. La electrozii cilindrici se măreşte destul de repede distanţa
între electrozi cu efect negativ asupra stabilităţii arcului. In aceste condiţii este destul de clar că acest
tip de descărcare nu poate fi folosită pentru determinări calitative este în schimb recomandată în
punerea în evidenţă a urmelor. Există şi o excepţie în ce priveşte stabilitatea arcului. Ea se manifestă
în cazul analizei unor probe de minereu sub formă de pulberi, fără apă de hidratare. Aceste probe se
amestecă cu pulbere de grafit şi se depun într-un crater conic săpat în electrodul de grafit inferior. Dat
fiind faptul că ambii electrozi sînt din grafit şi că acesta sublimează la cca. 3.500oC, mult deasupra
temperaturii de topire a metalelor şi aliajelor, arcul este mult mai stabil. La arcul de curent continuu şi
la cel pulsator proba de analizat se leagă la polul pozitiv, ea fiind astfel excitată mai puternic decît
contraelectrodul. În tabelul II.14 sînt prezentate diferitele modalităţi de excitare in funcţie de natura şi
compoziţia probelor. Sursa de radiaţii este reprezentată de scînteia sau arcul care se formează între
doi electrozi din care unul este cel care conţine substanţa de analizat. Electrozii sînt prevăzuţi cu un
sistem de avans care permite deplasarea lor în timpul descărcării 20 electrice astfel încît să se poată
compensa mărirea distanţei dintre electrozi ca urmare a uzurii acestora prin efectul de electroeroziune
care apare inevitabil. La ora actuală, există şi soluţii constructive ce permit avansul automat al celor
doi electrozi pe baza căderii de tensiune dintre aceştia. În ce priveşte natura electrozilor, de regulă,
electrodul inert este un electrod de grafit pur care are un număr mic de spectre. Proba de analizat, în
cazul metalelor sau aliajelor sub formă de semifabricat, se constituie în contraelectrod. În cazul
analizei pulberilor de minerale, minereu, deşeu etc. contraelectrodul este din grafit şi are o cavitate
conică în care se presează pulberea de analizat. În ce priveşte forma electrozilor aceasta este de
regulă cilindrică cu vîrful ascuţit. Este posibilă însă şi folosirea altor geometrii precum: corp plan, disc,

23
etc., spectroscoapele dispunînd de o dispozitivare destul de largă care pemite fixarea acestor
electrozi de diverse tipuri şi dimensiuni. Partea optică include sursa de radiaţii, monocromatorul şi
sistemul de vizualizare sau inregistrare a spectrelor. Monocromatorul realizează descompunerea
radiaţiei policromatice in lumină monocromatică, în acest scop folosindu-se prisme sau reţele de
difracţie. Datorită puterii mult mai mari de rezoluţie, la ora actuală, se realizează monocromatoare
aproape exclusiv cu reţele de difracţie (în prezent se lucrează cu reţele de pînă la 10.000 linii /mm).
Dintre tipurile de reţele de difracţie cea mai agreată este reţeaua de difracţie prin reflexie deoarece
are rezistenţa mecanică superioară celei prin transmisie. Reţelele de difracţie au rezoluţie
(selectivitate) diferită în diferite domenii ale lungimilor de undă. Astfel, pentru domeniul lungimilor mici
de undă, respectiv în ultraviolet sînt folosite reţele cu un număr mare de linii/mm.

22.Spectroscopia de emisie atomică cu plasmă cuplată inductiv și cu laser (ICP- OES)

Un generator cu plasmă cuplată inductiv este format din trei tuburi concentrice din cuarț, prin care
circulă argon de înaltă puritate cu viteze cuprinse între 10 și 16 litri/minut. În partea superioară a
tuburilor de cuarț este plasată o bobină electrică răcită cu agent lichid de răcire și alimentată de la un
generator de înaltă frecvenţă. La pornirea generatorului starea plasmatică se inițiază printr-o
descărcare în scînteie realizată cu o bobină Tesla, iar creşterea ulterioară a temperaturii plasmei se
face prin cîmp electromagnetic de înaltă frecvență radiat de bobina electrică. Cîmpul de înaltă
frecvenţă din bobină accelerează electronii liberi existenţi care se deplasează 10 pe traiectorii
circulare în interiorul acesteia crescînd prin ciocniri cu atomii întîlniți temperatura plasmei. Creșterea
de temperatură este atît de mare încît este necesară izolarea termică a cilindrului exterior de cuarț
prin răcirea cu un flux de argon trimis tangențial prin interstițiul dintre primul și cel de-al doilea cilindru

24
de cuarț. Prin comprimarea jetului de plasmă la un diametru mai mic, fluxul tangențial de argon
contribuie și la creșterea temperaturii in plasmă cu efect pozitiv asupra limitei de detecție. Aerosolul
ce conţine proba de analizat este condus prin tubul central de cuarț unindu-se cu celelalte două fluxuri
de plasmă în interiorul bobinei fără a influenţa stabilitatea şi echilibrul acesteia. În jetul de argon din
tubul central de cuarț pot fi introduși și vapori ai probei de analizat obținuţi prin evaporare
electrotermică într-un cuptor de grafit, obținuți prin evaporare într-un arc electric de înaltă tensiune
(cca 16-18kV) sau obținuți prin ablația unui strat superficial a unei probe solide cu ajutorul unui laser
in infraroșu. De asemenea, în fluxul de plasmă pot fi introduși vapori de hidruri ai unor cationi care
dau hidruri volatile. Consumul de argon de înaltă puritate este destul de ridicat la un spectrometru ICP
ceea ce ridică sensibil costurile de analiză.

Flacăra de plasmă constituie sursa spectrală care este analizată la spectrometrele ICP-OES cu un
spectrometru dispersiv performant cu rețea de difracție Echelle avînd ca detector un fotomultiplicator
sensibil.

Un spectru de emisie obţinut de la un spectroscop cu plasmă cuplată inductiv este format dintr-o serie
de picuri de diverse intensităţi (I) (concentraţia elementului) situate la diferite lungimi de undă (λ)
(natura elementului), figura II.45. Cu toate că optoelectronica permite inregistrarea spectrului pe
domeniul spectral UV-VIS-NIR, liniile spectrale reprezentative pentru spectroscopia de emisie atomică
cu plasmă cuplată inductiv se situează in domeniul spectral 170 nm–500nm. Acesta este și motivul
pentru care unii producători limitează posibilitățile tehnice de analiză la acest domeniu cu un cîştig
sensibil la rezoluția spectrală.

Folosirea unui spectrometru de masă în sistemul de detecție a spectrometrelor cu plasmă cuplată

inductiv mărește limita de detecție cu 1-2 ordine de mărime și dă posibilitatea analizei simultane
aproape a tuturor elementelor chimice din sistemul periodic. Un alt mare avantaj al acestor
spectrometre îl constituie faptul că detecția se face pe baza raportului masă/ sarcină ceea ce face
posibilă analiza calitativă și cantitativă a izotopilor.

Spectroscopia de emisie atomică cu plasmă de microunde (MPT-AES) Acest procedeu este folosit în
special în analiza urmelor pentru analiza elementală mai puțin pretenţioasă. Avantajul principal constă
în simplitatea constructivă, de asemenea, consumul de gaz este sensibil mai mic decît la
spectroscopia de emisie cu plasmă cuplată inductiv, cu efecte deosebit de favorabile în ce privește
prețul de cost a analizelor.

Forma obișnuită de introducere a probei în vederea excitării termice este tot starea lichidă. În plus,
spectrometrele de ultimă generație dispun şi de un sistem de atomizare cu laser care permite
evaporarea locală a probelor solide, vaporii atomici fiind introduși prin intermediul unui furtun din
cauciuc siliconic direct în plasma spectrometrului. Probele gazoase (probe de aer) sunt analizate
după barbotare sau absorbţie pe un filtru şi digestive.

23.Bazele spectroscopiei Röntgen. Radiația caracteristicü

Radiaţia Röntgen este folosită în tehnică pentru analiza de structură şi analiza chimică elementară la
materiale anorganice precum şi pentru depistarea de defecte interne în materiale metalice şi
nemetalice. Radiaţiile Röntgen sînt radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 10 -
12
m > λ > 10-8 m şi cu energii cuprinse în limitele 106 eV > h  >102 eV. Pe plaja lungimilor de undă
radiaţia Röntgen se găseşte între radiaţia ultravioletă (lungime de undă mai mare) şi radiaţia Gamma
(lungime de undă mai mica). Radiaţia Röntgen apare la salturi electronice în straturilor interioare ale
invelişurilor atomice şi este în strînsă corelare cu structura învelişului electronic. Radiaţia Röntgen
prezintă un spectru care este o reprezentare a intensităţii în funcţie de lungimea de undă (λ) sau a

25
energiei (E), între aceste două mărimi existînd relaţia:

Legătura între Energia E, frecvenţa  , lungimea de undă λ, viteza luminii c, constanta Plank h a
radiaţiei electromagnetice, precum şi conversiile reciproce dintre acestea sînt descrise de legea lui
Plank: E = h *  = h* c/ λ

Radiaţia Röntgen poate fi definită în două moduri:

- ca undă electromagnetică, cu indicarea lungimii de undă în [Ǻ] sau în [mm]

- ca o succesiune de cuante Röntgen din care fiecare are o anumită energie indicată în [eV]

Radiaţiile Röntgen iau naştere atunci cînd electroni puternic acceleraţi întîlnesc materie care produce
frînarea lor. La locul frînării, în funcţie de frecvenţă iau naştere două feluri de radiaţii Röntgen, o
radiaţie de frînare Röntgen discontinuă (spectru de linii) şi o radiaţie de frînare Röntgen continuă
(spectru continuu). Radiaţia de frînare discontinuă este o radiaţie Röntgen specifică elementelor
chimice şi formează baza analizei spectrale Röntgen folosită pentru determinarea compoziţiei chimice
elementale a materiei precum şi pentru cercetarea structurii atomice a acesteia. Radiaţia de frînare
continuă formează baza analizei Röntgen nedistructive a materiei fiind utilizată pentru determinarea
defectelor interne in materiale şi piese.

Atunci cînd radiaţii de energie ridicată precum radiaţii Röntgen, radiaţii gamma sau fascicule de
materie precum electroni sau neutroni cad pe materie, acestea sînt împrăştiate elastic, energia şi
lungimea lor de undă conservîndu-se, singurul parametru care se schimbă fiind direcţia de radiaţie ce
se modifică specific materialului. Radiaţia Röntgen caracteristică apare atunci cînd electroni de pe
straturile interioare ale atomilor sînt îndepărtaţi de radiaţie energetică înaltă, iar electroni de pe straturi
electronice situate în exteriorul acestor straturi iau locul golurilor rămase. Energia emisă cu această
ocazie sub formă de radiaţie Röntgen corespunde diferenţei de energie între nivelele energetice, între
diferitele straturi electronice: h  = Ek – EL

unde: Ek, EL - reprezintă energia pentru îndepărtarea unui electron de pe stratul K respectiv de pe
stratul L.

Locul de frînare a anodului la bombardamentul cu fasciculul de electroni nu emite numai spectrul

Röntgen continuu ci emite concomitent şi un spectru de linii discontinuu. Explicaţia constă în faptul că

26
electronii se găsesc în atom la nişte nivele energetice foarte precise, K,L,M…Q, Dacă un electron de
înaltă energie reuşeşte să străpungă straturile electronice exterioare şi să îndepărteze un electron
din stratul K, atunci acest electron este imediat înlocuit de electroni ai straturilor L sau M ceea ce duce
la eliberarea unei energii cuantice ridicate sub formă de radiaţii Röntgen. Dacă se reprezintă
intensitatea radiaţiei Röntgen în funcţie de lungimea de undă se obţine un spectru de linii în care
lungimile de undă corespunzătoare Peak-urilor (maximelor ascuţite) corespund compoziţiei chimice
elementale a substanţei analizate sau elementelor de aliere în cazul analizei aliajelor, iar amplitudinile
peak-urilor (maximul de energie) corespund participării procentuale masice a elementelor chimice din
substanţă sau aliajul metalic. Radiaţia caracteristică cuprinde numai puţine lungimi de undă. În mod
normal se lucrează cu aşa numitele radiaţii Kα1, Kα2, şi Kβ1. Dacă anodul este din cupru, atunci
radiaţia proprie a acestuia are următoarele lungimi de undă:

Kα1: λ = 1,537 Ǻ ( intensitate foarte mare)

Kα2: λ = 1541 Ǻ (intensitate mare)

Kβ1: λ= 1.389 Ǻ (intensitate medie)

24.Producerea radiației Röntgen

Producerea de radiaţii Röntgen se face într-un tub vidat prin frînarea electronilor acceleraţi într-un
cîmp de înaltă tensiune de către materialul anodului. În figura II.3.2 este prezentat principiul
constructiv al unui tub Röntgen.

27
Tuburile Röntgen sînt cilindri vidați din sticlă în care se găsesc doi electrozi. Catodul tubului este
format dintr-o spirală de wolfram ce emite termoelectroni liberi. La o tensiune înaltă aplicată între
anod şi catod electronii sînt puternic acceleraţi. La impactul electronilor cu materialul anodic cel din
urmă emite radiaţii Röntgen. Natura radiaţiei este specifică materialului anodic. Corespunzător
diferitelor aplicaţii materialul anodic poate fi din: Cr, Fe, Co, Ni, Cu, Mo, Ag, W. Deoarece numai o
mică parte a electronilor acceleraţi provoacă emisia de radiaţii Röntgen, restul ducînd la
suprăîncălzirea anodului, acesta se răceşte cu apă. Cerinţele principale pentru tuburi Röntgen sînt:
randament mare de radiaţie, securitate mare la radiaţii, securitate mare la străpungeri de înaltă
tensiune. Pentru obţinerea de radiaţie Röntgen cu lungimi de undă bine definită (radiaţie
monocromatică) se folosesc filtre sau monocromatoare. Filtrele absorb puternic lungimile de undă
nedorite, iar pe cele dorite mult mai puţin. Cu ajutorul unor filtre adecvate se poate obţine o radiaţie
Röntgen quasimonocromatică. Monocromatoarele au la bază substanţe cristaline şi sînt mai
performante decît filtrele în sensul că banda lungimilor de undă de trecere este mult mai îngustă decît
la filtre. Pentru cristale monocromatoare sînt folosite substanţele: SiO2, CaCO3, NaCl, LiF,
Pentaeritrit. Cerinţele impuse monocromatoarelor cristaline sînt:

- capacitate de reflexie ridicată

- comportare elastică bună

- interferenţă cît mai slabă

- stabilitate faţă de influenţe de mediu

25.Spectroscopia Röntgen cu fascicul de electroni

Spectroscopia cu fascicul de electroni foloseşte pentru excitarea atomului un fascicul de electroni de

mare energie. Procedeul are avantajul simplităţii şi a costului relativ scăzut dar prezintă şi marele
dezavantaj că proba sau piesa de analizat trebuie plasate într-un vacuum înalt pentru a putea fi

28
bombardate eficient de către fasciculul de electroni. De asemenea, dată fiind densitatea energetică
limitată a electronilor nu este posibilă excitarea straturilor electronice mai adînc.

. Fasciculul de electroni provenind dintr-un tun electronic 1 este focalizat puternic prin lentile electrice şi
magnetice 2 şi deviat dirijat spre proba de analizat 3 pe care o excită şi provoacă emisia de radiaţie Röntgen
specifică. Această radiaţie este ulterior descompusă de sisteme dispersive de lungime de undă sau dispersive de
energie şi stă la baza analizei calitative şi cantitative. Tot sistemul de analiză este plasat în vacuum înalt.
Spectroscopia cu fascicul de electroni este folosită în principal pentru determinarea elementelor uşoare precum
bor, carbon, azot, oxigen deoarece rezoluţia este mai mare cînd excitarea se face cu fascicul de electroni decît
atunci cînd aceasta se face cu radiaţii Röntgen. Ca urmare a adîncimii mici de pătrundere a fasciculului de
electroni, analiza trebuie privită ca una de suprafaţă şi nu de volum. La acest procedeu se folosesc aşa numite
macrosonde cu diametrul fasciculului de electroni de cca 1 mm şi microsonde cu fasciculul de electroni de cca 1
μm. La ora actuală, extinderea cea mai mare o cunosc microsondele în combinare cu un microscop electronic.
Prin această combinaţie dezavantajul realizării vacumului înalt este minimalizat deoarece la microscoapele
electronice cu rastru proba trebuie oricum plasată în vacuum înalt. Totodată se extinde domeniul de utilizare a
unui microscop de la analiza de structură, la analiza chimică calitativă şi cantitativă. Din motive de spaţiu extrem
de restrîns detectoarele sînt în exclusivitate de tip dispersive de energie, (vezi și cap. II.3.2.2.2) cu materialul
semiconductor de siliciu sau germaniu dopate cu litiu. În scopul suprimării zgomotului electronic şi a derivei
dopărilor de litiu detectorul este răcit avansat cu azot lichid sau cu o cascadă de elemente Peltier sau o
combinaţie între aceste moduri de răcire. Există două tehnici de analiză de suprafaţă cu microsonde. După cum
poziţia fasciculului de electroni pe suprafaţa probei este constantă sau după cum poziţia unghiulară a
spectroscopului cu cristal în timpul măsurării este constantă. În primul caz se execută analiza multicomponent a
unor suprafeţe extrem de mici. În cel de-al doilea caz se obţine o imagine de tip rastru a distribuţiei intensităţii
unei linii spectrale fixate, corespunzătoare unui anumit element, pe aria scanată de pe suprafaţa probei. În cel
din urmă caz, timpul de contact foarte scurt al fasciculului de electroni pe punctete individuale ale rastrului face
ca prin această tehnică să poată fi determinate numai diferenţe mari de concentraţii. Mărimea analitică a
volumului probei supusă determinării rezultă din adîncimea de pătrundere a electronilor primari, iar aceasta la
rîndul ei depinde de tensiunea de accelerare şi referitor la natura materialului, de numărul de ordine şi de
densitate. Adîncimea de pătrundere la oţel, la o tensiune de accelerare de 20kV, este de cca 1,5 μm, iar
diametrul petei focale este situat la cca. 1,2x adîncimea de pătrundere.

26.Spectroscopia Röntgen de fluorescență cu fascuicul de radiații Röntgen

La spectroscopia Röntgen de fluorescenţă pentru excitarea materialelor de analizat sînt folosite

radiaţii Röntgen, iar acestea emit radiații Röntgen caracteristice, de aici și denumirea de fluorescență.

29
Marele avantaj al spectroscopiei de fluorescenţă constă în faptul că proba de analizat nu trebuie
plasată în vacuum înalt deoarece excitarea se face cu radiaţie Röntgen care pierde foarte puţină
energie la trecerea prin aer. De asemenea, densitatea energetică mai mare a radiaţiilor Röntgen faţă
de densitatea energetică a fasciculului de electroni face ca primele să pătrundă mai adînc decît
fasciculele de electroni în obiectul analizat. Există două procedee diferite de spectroscopie Röntgen
de fluorescenţă: - analiză Röntgen de fluorescenţă dispersivă după lungimea de undă - analiză
Röntgen de fluorescenţă dispersivă după energie Folosirea unuia sau a altuia dintre procedee
depinde de mai mulţi factori precum şi de o anumită decizie. Astfel, procedeul dispersiv după energie
este mult mai rapid decît procedeul dispersiv după lungimea de undă, iar echipamentul are un preț de
cost redus, în schimb cel din urmă procedeu este mai exact, cu rezoluţie spectrală mai ridicată, prețul
de cost este ridicat. Procedeul dispersiv după lungimea de undă este şi singurul procedeu admis în
domeniul analizei urmelor.

27.Spectroscopia Röntgen dispersivă după lungimea de undă și dispersivă după energie

Principiul constructiv al unui spectrometru secvenţial Röntgen de fluorescenţă dispersiv după

lungimea de undă este reprezentat în figura II.3.6. Diferenţa constă în aceea că la spectroscopia de
fluorescenţă, față de cea cu fascicul de electroni, proba de analizat se găsește în aer, în exteriorul
tubului Röntgen. La excitarea probei cu radiaţii Röntgen primare proba emite radiaţie specifică
elementelor componente. În scopul obținerii dispersiei spectrale, radiaţia Röntgen emisă cade pe
cristalul monocromator (denumit și cristal analizor) din goniometru. Orientarea planurilor de reţea ale
cristalului monocromator şi distanţa dintre planuri d, hotărîtoare pentru dispersie, depind de natura
acestuia. Pentru analiza elementelor în domeniul numerelor de ordine 5 (bor) - 92 (uraniu) sînt
necesare de regulă patru cristale care pot fi uşor de înlocuit unul cu celălalt. Lungimile de undă a
radiaţiilor incidente se reflectă la diferitele poziţionări ale cristalului monocromator căzînd ulterior de
tubul numărător. Prin măsurarea exactă a unghiul de incidenţă Θ cu ajutorul goniometrului și folosirea
relației lui Bragg: 2dsin  nλ unde : n – număr mic intreg în condțiile distanţei d dintre planurile de
reţea cunoscută, rezultă valoarea lungimii de undă λ a radiaţiei reflectate şi aceasta indică natura
elementului care o emite. Nivelul prezenţei cantitative a acestui element în probă este dat de
intensitatea radiaţiei înregistrate de tubul numărător.

Spectrograma dată de un spectrometru Röntgen este foarte asemănătoare unei refractograme.

Deosebirea esenţială constă în aceea că refractogramele Röntgen sînt folosite în principal pentru
determinarea structurii cristaline, iar spectrogramele Röntgen sînt folosite în principal pentru
determinarea compoziţiei chimice calitative şi cantitative a substanţelor şi materialelor. Cristalele
analizoare folosite pentru dispersia lungimii de undă sînt din fluorură de litiu, ftalat de thaliu-
pentahidrură sau sisteme multistrat (de exemplu straturi alternative din wolfram şi cărbune activ). La
ultimul, grosimea de strat corespunde exact distanţei dintre planurile atomice.

30
Cu un spectrometru ca în figura II.3.6, echipat cu goniometru de mare precizie, figura II.3.7, se pot
analiza pe rînd diferitele lungimi de undă, de aceea el poartă şi denumirea de spectrometru
secvenţial. Dacă tuburile Röntgen cu ieşire laterală a radiaţiei, uzuale la spectrometrele sevenţiale,
sînt înlocuite cu tuburi Röntgen cu ieşire frontală a radiaţiei atunci pot fi dispuse pînă la 30 de sisteme
de măsurare spectrometrice diferite în mod radial în jurul probei, figura II.3.8, fiecare spectrometru
fiind reglat pe o anumită lunime de undă, deci pe un anumit element. Se vorbeşte în acest caz de
spectrometru simultan. Cu ajutorul unui spectrometru simultan o probă poate fi analizată în acelaşi
timp asupra tuturor elementelor componente (numărul de elemente ce se pot determina este evident
în limita numărului de sisteme spectroscopice de măsurare existente). Există şi variante constructive
pentru spectroscoape simultane portabile destinate în principal cercetării geologice. La aceste
aparate sînt folosite sonde portabile multiple, fiecare sondă conţinînd cîte patru canale de măsurare,
fiecare canal pentru cîte un element. Tuburile numărătoare conţin în mod obişnuit numărătoare de
flux de trecere sau numărătoare de scintilaţie sau pot să le conţină pe ambele, în cel din urmă caz
numite numărătoare tandem. Numărătorul de flux de trecere este practic un tub Geiger-Müller, iar
numărătorul de scintilaţie un fotomultiplicator, la care pe traseul fasciculului Röntgen este plasat un
cristal de scintilaţie, (de regulă un cristal de iodură de sodiu activat cu thaliu).

Spectroscopia de fluorescenţă Röntgen dispersivă după energie, figura II.3.9, se bazează pe

măsurarea energiei discrete a fiecărei lungimi de undă Röntgen ca expresie a concentraţiei şi a
compoziţiei. La iradierea unui detector semiconductor cu energie Röntgen discretă acesta produce un
anumit număr de perechi de goluri şi prin aceasta un anumit impuls de curent. Impulsurile de curent
sînt repartizate după valoarea curentului de către analizoare multicanal (cca 1000 canale) şi dau un
spectru specific ce are pe ordonată numărul de impulsuri (proporţionalitatea cu concentraţia) şi pe
abscisă energia (keV), figura II.3.10. Trebuie remarcat faptul că toate procedeele Röntgen de analiză
spectrală, indiferent că este vorba de procedee refractometrice sau de procedee spectroscopice, sînt
procedee de analiză şi control ce acţionează total nedistructiv asupra materiei cercetate.

28.Spectroscopia moleculară . Baza teoretică

Exista trei procese de bază prin care o moleculă poate absoarbi energie:

31
- prin rotaţie - molecula se roteşte după axe variate, energia de rotaţie fiind la nivele energetice bine
definite. Atunci cînd molecula absoarbe energie, ea poate trece la nivele energetice de rotaţie mai
ridicate printr-o tranziţie rotaţională;

- prin vibraţie - atomii sau grupele de atomi din interiorul unei molecule vibrează relativ unii faţă de
ceilalţi. Energia acestor vibraţii se găseşte şi ea pe nivele energetice precise, cuantificate. Prin
absorbţia unei cantităţi discrete de energie, molecula se poate ridica la un nivel vibraţional mai ridicat
printr-o tranziţie vibraţională;

- pe cale electronică - electronii unei molecule pot să ajungă la nivele energetice mai înalte ca urmare
a unei tranziţii electronice de pe un nivel energetic inferior pe un nivel energetic superior; Toate cele
trei modalităţi de absorbţie a energiei sînt cuantificate, ele presupun absorbţii de cuante de energie h
şi creşterea corespunzătoare a nivelului energetic al moleculei.

Energiile relative ale celor trei procese de tranziţie într-o moleculă sînt în ordine descrescătoare,
electronic - vibraţional -rotaţional, astfel:

- tranziţiile rotaţionale au loc la nivele energetice foarte scăzute (lungimi de undă mari, specifice
microundelor sau infraroşu îndepărtat, lungimi de undă ce sînt cuprinse între 100 m şi 10 cm);

- tranziţiile vibraţionale necesită energii mai mari şi se plasează în domeniul infraroşu apropiat;

- tranziţiile electronice necesită energii mult mai mari ceea ce le plasează în domeniul vizibil şi
ultraviolet; La temperatura obişnuită a mediului se consideră că molecula este în starea energetică
cea mai scăzută, E0 , denumită stare fundamentală. Tranziţia pur rotaţională va avea loc numai din
această stare fundamentală, figura II.4.1.(A). Atunci cînd au loc tranziţii pur rotaţionale, în spectru vor
apărea linii drepte discrete de absorbţie, lungimea de undă a fiecărei linii corespunzînd unei tranziţii
particulare. Din punct de vedere analitic tranziţiile rotaţionale pure nu prezintă o importanţă atît de
mare. Dacă energia absorbită creşte (lungimea de undă descreşte), pe lîngă tranziţiile rotaţionale
apar şi tranziţii vibraţionale rezultînd diferite combinaţii ale regimului roţational – vibraţional cu foarte
multe valori. Fiecare nivel de rotaţie al celui mai scăzut nivel vibraţional poate fi excitat la diferite
nivele rotaţionale ale nivelului vibraţional excitat, figura II.4.1.(B), în plus ar putea exista cîteva nivele
vibraţionale, fiecare cu un anumit număr de nivele rotaţionale. Aceasta conduce la numeroase tranziţii
discrete, rezultatul fiind un spectru cu o densitate extrem de mare de linii astfel încît acestea nu se pot
distinge şi percepe clar. Din cauza suprapunerii tranziţiilor rotaţionale peste cele vibraţionale, cu toate
că tranziţiile vibraţionale sînt tot discrete, spectrul de vibraţie apare ca o structură de peak-uri
continue în care nu se pot diferenţia liniile discrete. Lungimile de undă la care se formează aceste
peak - uri pot fi puse în corespondenţă cu modurile de vibraţie în interiorul moleculei. Acestea au loc
in infraroşu mijlociu şi îndepărtat.

La energii mult mai înalte (lungimi de undă în vizibil şi ultraviolet) au loc tranziţii de electroni la diferite
nivele. Peste acestea se suprapun tranziţiile rotaţionale şi vibraţionale, figura II.4.1.(C). Deşi toate
tranziţiile au loc în paşi cuantificaţi, corespunzător unor lungimi de undă discrete şi aici numărul de
linii este extrem de mare pentru a da un spectru de linii clar. Ca atare şi în cazul tranziţiilor electronice
apare un spectru de benzi largi ale lungimilor de undă absorbite. In cazul atomilor singulari, care apar
în flacără sau în arc electric, au loc numai tranziţii electronice (aceştia nu se rotesc şi nu vibrează).
Liniile corespunzătoare apar ca linii înguste clare.

Viaţa stărilor excitate ale moleculelor este destul de scurtă ceea ce face ca moleculele să revină la
starea fundamentală stabilă din punct de vedere energetic. De multe ori, revenirea pe starea
fundamentală se face pe aceeaşi lungime de undă pe care s-a produs emisia ceea ce duce la
procese de coliziune al căror rezultat este emisia de căldură. Aceasta caldură este însă greu
măsurabilă din cauza nivelului ei scăzut. În schimb emisia de fotoni în domeniul vizibil este sesizată
prin culoarea substanţei sau a corpului respectiv. Spectrometria de absorbţie moleculară are aplicaţii

32
atît în analiza calitativă cît şi în cea cantitativă. Se iradiază proba de analizat cu radiaţii de lungimi de
undă diferite (de exemplu în domeniul UV-VIS) şi se înregistrează spectrul de absorbţie (intensitatea
radiaţiei în funcţie de lungimea de undă, (în infraroşu se înregistrează spectrul în funcţie de numărul
de undă). Cu ajutorul spectrului înregistrat şi cu ajutorul unor atlase spectrale se identifică speciile
moleculare care se regăsesc în dreptul unei anumite lungimi de undă specifice. La aparatele moderne
echipate cu tehnică de calcul şi soft specific identificarea se face automat. Spectrometria în infraroşu
foloseşte la ora actuală pe larg identificarea automată a speciilor chimice. La analiza cantitativă se
determină concentraţia unei anumite specii chimice pe baza corespondenţei acesteia cu intensitatea
radiaţiei absorbite din radiaţia incidentă cu lungimea de undă specifică acelei specii moleculare.
Spectrometria moleculară se poate aplica speciilor chimice în stare de agregare lichidă, gazoasă sau
solidă. La analiza în stare lichidă, pe fotodetector cade o cantitate de radiaţie monocromatice
specifică ce reprezintă diferenţa dintre cantitatea iniţială a radiaţie şi cantitatea radiaţiei absorbite de
probă, cea din urmă fiind proporţională cu concentraţia. Analiza gazelor presupune închidere unui
volum constant de gaz într-o celulă specială şi fotometrarea acesteia. Spre deosebire de lichide,
concentraţia stabilită la analiza cantitativă a gazelor este puternic dependentă de presiune şi de
temperatură. De asemenea, dată fiind distanţa mare între molecule, pentru ca metoda să prezinte
sensibilitate suficient de bună cuvele au lungimi mari care pot ajunge la valori de ordinul zecilor de
centimetrii. Din motivele enumerate mai sus analiza spectrofotometrică a gazelor se efectuează de
regulă numai sub forma analizei calitative. Atunci cînd şi analiza cantitativă este totuşi strict necesară
se poate alege soluţia barbotării gazelor printr-un mediu chimic lichid a cărui compoziţie este astfel
stabilită încît speciile sale chimice să dea reacţii de culoare cu gazele barbotate. La
spectrofotometrarea solidelor este analizată cantitatea de radiaţie reflectată de proba solidă supusă
analizei. Din cantitatea radiaţiei policromatice incidente va lipsi o cantitatea proporţională cu
concentraţiile speciilor chimice prezente în materialul solid, iar în cazul iradierii acestuia cu radiaţie
monocromatică va lipsi din cantitatea iniţială a radiaţiei o cantitate proporţională cu concentraţia
speciei chimice căreia îi este specifică radiaţia absorbită. La spectrometria de absorbţie moleculară a
corpurilor solide trebuie avut în vedere că, dată fiind abaterea macro şi microgeometrică a suprafeţei
examinate de la o suprafaţa perfect plană reflexia se realizează şi pe alte direcţii decît direcţia
radiaţiei incidente, ca urmare cantitatea de radiaţie ce cade pe detector nu reflectă numai radiaţia
absorbită de probă ci şi cantitatea reflectată pe alte direcţii afectînd sensibilitatea şi precizia
determinării. În principiu, reflexia poate fi totală, parţială sau inexistentă. Un corp care reflectă total
lumina albă apare opac şi de culoare albă, dacă un corp nu reflectă lumina (aceasta este total
absorbită) corpul apare de culoare neagră şi este opac, iar dacă un corp reflectă parţial lumina albă
(aceasta este parţial absorbită) acesta apare colorat în culoarea complementară culorii absorbite. În
cazul soluţiilor acestea au o anumită culoare pentru că lasă să treacă (transmit) această culoare şi
absorb în schimb culoarea complementară. De exemplu, o soluţie este percepută de culoare roşie
deoarece soluţia absoarbe culoarea verde şi transmite culoarea complementară (cea roşie), tot în
acest sens pentru a măsura absorbţia fotometrică a unei soluţii roşii cuva cu soluţie trebuie iradiată cu
culoare verde cu lungimea de undă de 490 şi 580 nm. În tabelul II.4.1. sînt prezentate culorile vizibile
ale soluţiilor substanţelor colorate precum şi culoarea complementară ( nevizibilă) absorbită de
acestea.

29.Spectrofotometria moleculară UV- VIS . Alegerea lungimii de undă și a grosimii de strat

33
Spectrofotometria (spectrometria) moleculară se ocupă cu analiza calitativă şi cantitativă a spectrelor
de absorbţie în domeniul spectral ultraviolet-vizibil (UV-VIS) a substanţelor anorganice sau organice
în stare lichidă sau gazoasă. Din cauza faptului că în domeniul UV-VIS nu toate substanţele sau
elementele chimice au spectre de absorbţie cu maxime clare analiza calitativă nu este atît de
reprezentativă ca cea cantitativă în acest spectru. La analiza cantitativă se procedează la
fotometrarea (măsurarea) intensității radiaţiei absorbite la o anumită lungime de undă (ce se găseşte
în zona maximului de absorbţie) de unde vine și termenul de fotometrie, aceasta fiind una din cele
mai utilizate metode din cadrul analizei instrumentale cantitative la substanţe lichide și cuprinde
domeniul ultraviolet şi vizibil. Avantajul fotometriei constă în primul rînd în faptul că permite
determinarea concentraţiilor atît a substanţelor anorganice cît şi a substanţelor organice. De
asemenea, analizei fotometrice îi sînt specifice precizii, reproductibilităţi şi sensibilităţi ridicate. Limita
de detecţie este bună situîndu-se normal între 10 -4 M şi 10-5 M, iar prin măsuri specifice ea poate fi
coborîtă pînă la nivelul de 10-6 M şi 10-7 M. În cazul în care substanţa de analizat prezintă absorbţie de
radiaţie luminoasă în domeniul vizibil sau ultraviolet fotometria poate fi folosită direct fără transformare
de substanţă (ex.permanganat de potasiu, sulfat de cupru, clorură de nichel s.a). Pentru a putea folosi
fotometria şi la substanţe ce nu prezintă o absorbţie clară de radiaţie luminoasă pe o anumită lungime
de undă (ex. glucoză, urină, albumină, creatinină, aminoacizi), se poate produce o transformare
chimică sau enzimatică a substanţei. În cel din urmă caz fie substanţa de analizat este transformată
chimic sau biochimic cu reactivi de culoare sau cu enzime într-un produs colorat, fie substanţa de
analizat însăşi provoacă reacţii de culoare specifice.

Un alt avantaj al fotometriei față de spectrofotometrie se reflectă în prețul de cost al aparatelor, astfel
prețul unui fotometru este sensibil mai mic decît al unui spectrofotometru. Dacă o cuvă
paralelipipedică transparentă este umplută cu o soluţie şi iradiată cu lumină atunci o parte din lumină
este absorbită de particulele din soluţie (absorbţie), o parte este lăsată să treacă (transmisie) şi o
mică parte este împrăstiata.

Plecînd de la faptul că lumina împrăştiată reprezintă o parte mică şi constantă din lumina incidentă,
absorbţia respectiv transmisia devin funcţii ale numărului de particule existente în soluţie deci funcţii
ale concentraţiei acestor particule. Rezultă că prin măsurarea cantităţii de lumină transmisă prin probă
se poate determina, prin scăderea ei din radiaţia incidentă, concentraţia particulelor care absorb
lumină. În cazul substanţelor lichide, perfect transparente, ce absorb radiaţie electromagnetică în
domeniul vizibil sau ultraviolet, procedeul de determinare a concentraţiei pe baza măsurării absorbţiei
se face la lungimi de undă bine definite din spectrul de radiaţie, iar procedeul de măsurare se
numeşte fotometrie. În cazul procedeul de determinare a concentraţiei suspensiilor de particule solide
în medii lichide, pe baza măsurării absorbţiei luminii, procedeul de măsurare poartă denumirea de
turbidimetrie sau după caz nefelometrie.

În funcţie de structura moleculară o substanţă absoarbe mai multă sau mai puţină lumină de o
anumită lungime de undă. Valoarea lungimii de undă la care se fac măsurătorile fotometrice se alege
din spectrul de absorbţie al respectivei substanţe încît să fie satisfăcută condiţia unei absorbţii
(absorbanţe) cît mai ridicate ceea ce duce la o sensibilitate maximă a măsurătorii. Atunci cînd o
substanţă prezintă mai multe maxime de absorbţie, pe lîngă criteriul alegerii lungimii de undă
corespunzătoare absorbţiei maxime, în decizia alegerii lungimii de undă intră şi alte criterii, lăţimea
benzii de absorbţie influențînd precizia determinării. De exemplu, în cazul spectrului substanţei din
figura II.4.8, cu două maxime de absorbţie, este preferată pentru fotometrare lungimea de undă
corespunzătoare maximului de absorbţie de valoare mai mică B faţă de cel cu absorbţie de valoare
mai mare A. Motivul este acela că în cazul benzii de absorbţie A, lăţimea benzii este foarte mică, o
mică imperfecţiune de aparat sau de fixare a lungimii de undă poate duce la erori de măsurare mari.

la substanţe al căror spectru prezintă mai multe maxime de absorbţie, pe lîngă criteriul absorbţiei
maxime şi a unei lăţimi de bandă rezonabile trebuie selectate pentru fotometrare de preferință
maximele de absorbţie la lungimi mai mari de undă deoarece lungimile de undă mici, în special în

34
domeniul ultraviolet, bogate în energie, pot duce la distrugeri ale integrităţii moleculelor prin reacţii
fotochimice. Atunci cînd nu se cunoaşte lungimea de undă la care absorbţia este maximă, în vederea
alegerii lungimii de undă optime de lucru, se folosesc spectrofotometre înregistratoare care scanează
şi înregistrează spectrul substanţei de analizat (distribuţia intensităţii de absorbţie fotometrică în
funcţie de lungimea de undă) din domeniul ultraviolet pînă în domeniul infraroşu, se identifică pe
spectru specia chimică de interes şi se extrapolează pe abscisă valoarea maximă a peak-ului. La ora
actuală, aceeaşi funcţie o îndeplinesc spectrometrele cu detector Diode-Array care preiau şi
descompun spectral un domeniu larg de lungimi de undă care poate acoperi zona ultravioletă, cea
vizibilă şi zona infraroşu apropiat.

Pentru a realiza o grosime de strat constantă sînt folosite cuve paralelepipedice din sticlă optică
specială în care se introduce substanţa de analizat. Cu cît este mai lung drumul parcurs de lumină
prin cuvă cu atît mai multe entităţi atomice sau moleculare ale speciilor vor fi atinse de acesta şi cu
atît mai mare este cantitatea de lumină absorbită, absorbţia crescînd exponenţial cu drumul parcurs
de lumină. La analiza statică, grosimea stratului este dată de dimensiunea interioară a cuvei, iar la
analiza în curgere de diametrul interior al celulei de curgere. În figura II.4.10 este reprezentată variaţia
teoretică a transmitanţei respectiv a absorbanţei în funcţie de grosimea de strat. La alegerea grosimii
de strat pentru o anumită aplicaţie trebuie avută în vedere corelarea cu concentraţia pentru
asigurarea valabilităţii legii Lambert-Beer, lege care presupune o corespondenţă liniară între
absorbanţa optică a soluţiei şi concentraţia, respectiv grosimea de strat. În realitate, corelarea data de
Legea Lambert - Beer nu este perfect liniară ci ușor exponenţială, ceea ce presupune folosirea unei
grosimi de strat în așa fel încît dependența dintre absorbanța optică A măsurată și concentrația c a
speciei chimice analizate să cadă în zona liniară.

Situaţiile care duc la alegerea unei anumite grosimi de strat apar atunci cînd se constată că proba
supusă analizei spectrofotometrice prezintă fie o concentraţie prea mare care o situează în zona
neliniară a dependenţei absorbanţă optică-concentraţie, fie atunci cînd proba prezintă o concentraţie
prea mică care o situează din punct de vedere al sensibilității măsurătorii sub limita de detecţie a
spectrometrului. În primul caz se alege o cuva cu o grosime de strat mai mică decît cea folosită în
mod curent sau atunci cînd este posibil se diluează controlat soluția analizată. În cazul al doilea se
alege o cuva cu grosime de strat mai mare decît cea folosită curent. Pentru determinarea
concentraţiilor mici din domeniul urmelor precum şi pentru determinarea concentraţiei gazelor se
folosesc totdeauna cuve cu dimensiunea maximă permisă de aparat.

35
30.Analiza calitativă și cantitativă in spectrometria moleculară UV- VIS. Legea Lambert – Beer

tativă cît şi în cea calitativă. Spectrometria de absorbţie moleculară efectuate în cele trei domenii
spectrale UV-VIS-IR nu are în schimb aceleași performanțe în ce priveşte analiza calitativă şi
cantitativă. Astfel, datorită unor maxime de absorbţie clar delimitate spectral în domeniul UV-VIS,
acest domeniu este folosit preponderent în analiza cantitativă. Datorită bogaţiei de informaţii privind
identificarea naturii speciilor chimice domeniul IR este folosit preponderent în analiza calitativă şi mai
puțin pentru analiza cantitativă deoarece rezoluția de măsurare a suprafeței peak-urilor este mai slabă
datorită îngustimii acestora.

În cazul fotometriei de absorbţie diminuarea intensităţii radiaţiei incidente I0 depinde de:

- natura speciei sau speciilor chimice analizate, exprimată prin coeficientul molar de absorbție a,

- de grosimea b a stratului de soluție sau de gaz pe care îl traversează aceasta

- de concentraţia c a speciei sau speciilor chimice din soluția sau gazul analizat Aceste dependenţe
sînt valabile pentru lungimile de undă specifice speciei sau speciilor chimice analizate, condiția fiind
ca mediul analizat să fie transparent și omogen și să aibă o temperatură prestabilită și cunoscută. În
aceste condiții, scăderea intensităţii radiaţiei incidente I0, se datoreşte numai absorbţiei soluției
lichidului sau gazului analizat. Din punct de vedere matematic aceste dependenţe sînt descrise de
legea Lambert-Beer:

unde: a - coeficient de absorbţie molar (coeficient de extincţie molar) ce reprezintă o mărime specifică
speciei sau speciilor chimice analizate

b - grosimea stratului străbătut de radiaţie

c - concentraţia substanţei

Această lege stă la baza analizei cantitative colorimetrice şi fotometrice. Mai trebuie specificat că la
folosirea legii Lambert-Beer, pentru determinarea concentrației pe cale fotometrică, se face abstracţie
de fenomene fizice precum difuziune, refracţie, polarizare, a căror influență asupra rezultatelor
determinărilor de concentrație este minoră.

O aplicaţie importantă a legii Lambert- Beer o constituie determinarea concentraţiei anumitor specii
chimice dintr-un amestec lichid solid sau gazos de substanţe. Pentru a putea individualiza această
determinare este nevoie de separarea informativă a acelei specii chimice din amestec prin
considerarea numai a valorii absorbanţei specifice corespunzătoare lungimii de undă la care acea
specie are absorbţie maximă. În acest scop este necesar ca radiaţia incidentă I0 folosită pentru
iradiere să fie monocromatică.

36
31.Abateri ale legii Lambert – Beer

Aşa cum rezultă din legea Lambert - Beer, pentru o anumită substanţă dată şi o grosime de strat
precisă, dependenţa între absorbanța A şi concentraţie c este lineară, figura II.4.14. Această
dependenţă este valabilă însă numai în domeniul concentraţiilor mici de pînă la 10-2 mol/l. În
asemenea soluţii diluate fiecare moleculă a substanţei de analizat absoarbe lumină monocromatică
independent de moleculele vecine.

La concentraţii mai mari se ajunge la erori importante de măsurare. Determinarea concentraţiei pe

cale fotometrică şi la soluţii concentrate constă în diluarea controlată a acestora sau dacă nu este
posibil folosirea unor cuve de grosime mai mică. Dimpotrivă, dacă concentraţiile sînt foarte mici, sub
limita de detecţie, se folosesc cuve cu grosimea stratului de soluţie mare (pînă la 100 mm la lichide şi
sute de mm la gaze) Dacă substanţa analizată îşi modifică proprietăţile fizico-chimice în funcţie de
concentraţie apar abateri de la liniaritate.

Aceste abateri pot avea două cauze: chimice şi fizice. Cauzele chimice sînt generate de modificarea
coeficientului molar de extincţie (de absorbţie) ca urmare a apariţiei unor reacţii chimice la diferite
concentraţii. Asemenea reacţii deplasează echilibrul chimic, pot apărea complecşi, se modifică
indicele de refracţie.

Cauzele fizice ale abaterilor de la legea lambert - Beer sînt generate de:

- reflexie şi absorbţie de pe pereţii cuvelor. De regulă, la celule de grosime normală, abaterea de la

liniaritate datorată reflexiei este mică şi se poate neglija. La celule de grosime mică a soluţiei această
abatere nu mai poate fi neglijată şi este necesară practicarea unor factori de corecţie;

- imposibilitatea asigurării unei radiaţii incidente monocromatice. În situaţia unei radiaţii cu mai multe
lungimi de undă în compunere, λ1 , λ2 …,.λn , legea Lambert - Beer este valabilă separat pentru
fiecare lungime de undă în parte. Acest lucru duce însă la un coeficient mediu de absorbție molară
amol diferit de coeficientul corespunzător unei anumite lungimi λ de undă;

- variaţii de temperatură. La determinări de mare precizie se lucrează în condiţii termostatate

deoarece se face simţită influenţa modificărilor de temperatură asupra indicelui de reflexie, absorbţie
şi refracţie; - turbiditate riducată a probei. La probe tulburi se ajunge la împrăştieri importante ale
radiaţiei incidente care sînt percepute de senzorul fotoelectric drept concentraţii ceea ce duce la erori
importante de măsurare;

- domeniul de valabilitate a legii Lambert-Beer se determină experimental pentru fiecare caz în parte
prin construirea graficului absorbţiei A sau a transmisiei T în funcţie de concentraţia c;

37
32.Spectrofotometre și fotometre

După dotare, performanţe şi preţ construcţia spectrofotometrelor și fotometrelor este variată, astfel
există:

- spectrofotometre și fotometre cu un fascicul

- spectrofotometre și fotometre cu două fascicule

La rîndul lor spectrofotometrele și fotometrele cu două fascicule pot fi :

- spectrofotometre și fotometre cu două fascicule decalate spaţial

- spectrofotometre și fotometre cu două fascicule decalate în timp

Spectrofotometre și fotometre cu un fascicul. Aceste fotometre au un singur fascicul luminos care

trece pe rînd prin cuva cu soluţia de referinţă şi prin cuva cu soluţia de analizat, figura II.4.40. Din
punct de vedere constructiv aceste echipamente pot avea unul, două sau mai multe locaşuri pentru
probă. La aparatele cu un singur locaş după fotometrarea soluţiei de referinţă se scoate cuva din
locaş şi se introduce cuva cu soluţia de analizat în locul ei. La aparatele cu mai multe locaşuri, primul
locaş este ocupat de cuva cu soluţia de referinţă, iar următoarele locaşuri cu cuvele soluţiilor de
analizat. Aducerea probelor pe rînd în dreptul fascicului luminos se relizează cu ajutorul unui ghidaj
paralel pe care este prins sistemul de sprijin al cuvelor, în felul acesta creşte productivitatea la
determinare. Avantajul acestui tip de fotometru constă în simplitatea constructivă, preţul de cost
scăzut şi fiabilitatea ridicată. Avînd în vedere că măsurarea se realizează decalat în timp se reclamă o
mare stabilitate a sursei de lumină. De asemenea, modul de lucru cu mai multe locaşuri presupune
cuve cu proprietăţi optice asolut identice pentru pereţii transparenţi prin care trece radiaţia.

Spectrofotometre și fotometre cu două fascicule. La acest tip de aparate cuva cu soluţia de referinţă şi
cuva cu soluţia de analizat sînt iradiate paralel. În acest scop fasciculul iniţial de lumină este divizat de
un sistem de oglinzi în două fascicule paralele care iradiază în acelaşi timp sau alternativ la intervale
de timpi foarte mici cuva cu soluţia de referinţă şi cuva cu soluţia de analizat. Soluţia aceasta este
evident mai scumpă decît cea folosită la aparatele cu un singur fascicul luminos, prezintă în schimb
avantajul că fluctuaţii ale sursei de lumină pot fi compensate şi eliminate uşor. Din punct de vedere
constructiv există spectrofotometre și fotometre cu două fascicule decalate spaţial, figura II.4.41 şi
fotometre cu două fascicule decalate în timp, figura II.4.42. La fotometrul cu două fascicule decalate
spaţial lumina provenită de la sursă este este divizată de o oglindă semitransparentă în două
fascicule identice ce traversează cuva cu soluţia de referinţă şi cuva cu soluţia etalon în acelaşi timp.
Intensitatea luminoasă absorbită este măsurată de două detectoare identice, separate între ele

La aparatele cu două fascicule decalate în timp, lumina provenită de la sursă este divizată de o
oglindă semitransparentă în două fascicule identice ce traversează cuva cu soluţia de referinţă şi
cuva cu soluţia etalon în acelaşi timp, în schimb ajung cu ajutorul unei oglinzi rotitoare la intervale mici
de timp unul faţă decelălalt pe aceeaşi fotocelulă. Avantajul aparatelor cu două fascicule constă în
posibilitatea corecției măsurătorilor prin intermediul unei soluții de referinţă.

Spectrofotometre cu şir de fotodiode Una dintre realizările cele mai importante în domeniul
spectrofotometriei o reprezintă folosirea detectoarelor şir de fotodiode în locul detectoarelor clasice.
Acest tip de detector permite preluarea spectrului UV-VIS-NIR în acelaşi timp nefiind necesară
scanarea secvenţială în timp a tuturor lungimilor de undă. Avantajele sînt legate de citirea şi
transmiterea în timp real a datelor la sisteme de urmărire şi reglare automată a concentraţiilor şi
parametrilor, cu aplicaţii deosebite în procese alimentare. Cea mai importantă aplicaţie în chimia
analitică alimentară o reprezintă folosirea spectroscopului UV-VIS-NIR cu detector şir de fotodiode ca
analizor în cromatografia HPLC. La concentraţii mici din domeniul urmelor, adesea componenta
urmărită iese din coloana capilară într-un interval de timp în care scanarea ciclică a spectrului în cazul

38
spectroscoapelor clasice se găseşte într-un domeniu de lungimi de undă în care specia respectivă nu
prezintă absorbţie. În această situaţie, analizorul spectroscopic nu sesizează prezenţa speciei
respective în amestec. De asemenea, există şi probabilitatea ca specia respectivă să fie surprinsă la
începutul sau la sfîrşitul ieşirii din coloana cromatografică de către lungimile de undă la care specia
prezintă absorbţie maximă. În acest caz indicaţia concentraţiei este mai mică decît cea reală. Trebuie
arătat că una din aplicaţiile de bază în analitica alimentară pentru acest tip de analizor
spectrofotometric îl reprezintă analiza micotoxinelor din materii prime şi produse alimentare.

. Minispectrometrele cu rețea de difracție fixă și detector Diode-Array sînt unități perfect etanşe,
acordate optic de producător şi sînt folosite pentru acoperirea domeniului spectral UV-VISNIR. Aceste
echipamente sunt folosite în structuri de măsurare modulare ce pot fi configurate rapid pentru a
acoperi o tematică de măsurare spectrometrică in-situ foarte diversă.

Trebuie atras însă atenția asupra sensibilității mai scăzute a spectrometrelor cu detector Diode-Aray
decît a spectrometrelor cu detectoare clasice. În cazul folosirii detectorului Diode-Array la analiza
cantitativă radiația ce trece prin probă de analizat cade numai pe suprafața detectorului unde sînt
plasate diodele corespunzătoare acelei lungimi de undă, pe cînd la detectoare clasice radiația
lumnioasă cade pe toată suprafața detectorului în acest fel crescînd cu mult sensibilitatea măsurării și
implicit a limitei de detecție

Un spectrofotometru, figura II.4.22, este format principial dintr-o sursă de lumină 1, un sistem optic
pentru producerea luminii monocromatice, compus din lentile 2, un sistem de fante 3, un system
monocromator 4 cu reţea de difracţie sau cu prismă, spaţiu pentru cuve cu soluţie de referinţă şi cuve
pentru soluţie de analizat 5, un detector de radiaţie luminoasă 6, un amplificator 7 şi un sistem de
afişare 8.

La spectrofotometre se folosesc fie surse de radiaţie cu spectru larg (metale înroşite) fie surse de
radiaţie cu bandă spectrală îngustă. Sursele de radiaţie cu spectru larg emit în mod continuu lumină
într-un domeniu întins de lungimi de undă, astfel:

- lampa cu filament de wolfram (tungsten) emite lumină în domeniul lungimilor de undă cuprinse între
300 - 1000 nm. Lampa radiază cu intensitate crescîndă începînd cu 300 nm. Intensitatea de radiaţie
creşte progresiv, vezi și fig. II.4.23 . Randamentul acestei lămpi este slab în domeniul ultraviolet. La
lămpile obişnuite de wolfram, la temperaturile filamentului de cca 3000 K se evaporă atomi de
wolfram şi se condensează pe sticla lămpii. Aceste precipitate nu duc numai la modificarea intensităţii
luminoase ci şi la modificarea spectrului. Din acest motiv, aceste lămpi se schimbă la intervale de
timp bine determinate fără a se aştepta arderea filamentului. La lămpile mai moderne cu filament de
wolfram şi mediu gazos halogen, cel din urmă absoarbe în prima fază aceşti atomi, la răcirea lămpii
atomii se condensează din nou pe filament în felul acesta ese evitată formarea unui depozit metalic
pe partea interioară a sticlei lămpii. - lampa cu halogen (lampa din sticlă de cuarţ şi vapori de iod)

39
emite în domeniul 300 - 1000 nm. Această lampă prezintă o intensitate de radiaţie mai mare decît
lampa cu filament de wolfram - lampa cu deuteriu emite în ultraviolet în domeniul lungimilor de undă
180 - 360 nm
- lampa cu xenon emite fulgere de lumină de mare intensitate în domeniul lungimilor de undă 200 -
1000 nm
Surse de radiaţie cu bandă spectrală îngustă. Lămpile din această categorie emit lumină pe un
domeniu îngust de lungimi de undă. Dacă se încălzeşte mercur sau cadmiu pînă la evaporare,
acestea emit un spectru de linii pe lungimi de undă bine definite. Lampa cu vapori de mercur emite pe
lungimile de undă: 254, 265, 280, 302, 313, 334, 365, 405, 436, 492, 546, 578, 623, 691, figura
II.4.24. Sursele de radiaţie cu bandă spectrală îngustă prezintă, faţă de sursele cu bandă largă,
avantajul unei intensităţi mai ridicate precum și avantajul unui domeniu spectral îngust din care se
poate izola fără eforturi mari un domeniu spectral şi mai îngust. Dezavantajul principal este acela că
domeniul spectral îngust emis de aceste surse nu se suprapune totdeauna cu absorbţia optimă a
substanţei analizate.
Pentru asigurarea lungimilor de undă specifice absorbţiei maxime (absorbţia optimă) este necesară
separarea acesteia din spectrul larg al luminii vizibile. Această separare se poate face cu filtre de
absorbţie, filtre de interferenţă, prisme sau reţele de difracţie
Cuva cu soluţie de analizat sau cu soluţie de referinţă se introduce într-un spaţiu special unde cuva
este fixată pe un suport astfel încît ea să fie corect (perpendicular) poziţionată faţă de fasciculul
luminos. Există suporturi individuale şi multiple acţionate manual sau mecanic. De regulă, cuva se
aduce în dreptul traseului luminos printr-o mişcare de translaţie, mai rar de rotație. La intrarea
fascicului luminos în spaţiul pentru cuvă există o fantă care lasă să treacă o cantitate precisă de
radiație cu lungimea de undă (banda spectrală îngustă) corespunzătoare determinării concentrației
speciei chimice analizate. La determinări cinetice temperatura probei joacă un rol esenţial. Din acest
motiv se procedează la termostatarea spaţiului pentru cuvă sau a suportului pentru cuvă. Pentru o
reglare precisă a temperaturii, senzorul din circuitul de reglare a temperaturii trebuie să fie în schimb
obligatoriu situat în soluţia din cuvă. Trebuie spus că variaţia de temperatură poate influenţa şi
extincţia deorece coeficientul molar de extincţie poate fi dependent de temperatură. Pentru a reduce
influenţa luminii de împrăştiere pereţii spaţiului pentru cuvă sînt vopsiţi în culori mate sau în culoare
neagră.
Există următoarele tipuri de cuve pentru soluţia de analizat:
- cuvă normal
- cuvă cu absorbţie umplere ca la cuva normală, golire prin absorbţie cu o pompă şi o capilară
- cuvă cu circularea în flux continuu a soluţiei de analizat
Prin diverse norme s-a ajuns la cuvele uzuale de formă paralelepipedică cu grosimea stratului
analizat de 1 cm, dar sînt folosite şi cuve cu grosimea stratului de 0,5 şi 0,6 cm (pentru determinarea
soluţiilor de concentraţii mari) precum şi cuve cu grosimi ale stratului de 2 cm (pentru determinarea
soluţiilor de concentraţii mici). Volumul de umplere pentru cuve normale este situat în următoarele
limite:
- cuve macro: > 1000 m
l - cuve mili: 500 ml -1000ml
- cuve micro: 50 -200 ml
Materiale uzuale pentru cuvă pot fi: sticlă de cuarţ natural, sticlă optică normală, polimetracrilat de
metil, polistiren. La lungimi de undă mai mici de 310 nm se folosec în exclusivitate cuve de cuarţ. O
atenţie deosebită trebuie acordată cuvelor sintetice, materialele acestora fiind foarte bune izolatoare
termice, preîncălzirea trebuie realizată la un timp cel puţin dublu faţă de cuvele din sticlă. Pereţii cuvei
de soluţie produc o împrăştiere totală de cca 4% din radiaţia luminoasă incidentă. Extincţia unei cuve
goale are o valoare de cca. 0,080, dacă cuva este umplută cu apă distilată pierderile prin reflexie se
reduc la extincţii situate în jurul valorii de 0,040. La ora actuală, pentru analiza in situ se folosesc vase
speciale de măsurare a intensitații fluxului luminos, denumite celule de curgere, montate de regula în
circuite de tip by- pass cu fluxul principal de substanță de analizat. În funcție de tipul de aplicație
aceste celule de curgere au diverse geometrii și dimensiuni

40
33.Lanturi de măsurare cu spectrofotomete și fotometre portabile

Pentru analize calitative şi cantitative spectrometrele portabile fac parte din lanţuri de măsurare
spectrometrice unde pot fi integrate împreună cu sursa de radiaţie şi cu electronica în aceeaşi
structură avînd o carcasă unică. Atunci cînd electronica acestor structuri dispune şi de display
alfanumeric conectarea la un calculator electronic este opţională. Lanţurile de măsurare pot avea
cuve fixe din sticlă în care se aduce proba de analizat, sonde de măsurare care se introduc în soluţia
de măsurat sau celule ce curgere la care un volum mic din soluţia de analizat, extrasă dintr-un proces
cu cinetică chimică, biochimică sau de mediu cinetic circulă continuu prin dreptul unei fotobariere. La
ora actuală sunt folosite trei tipuri de lanţuri de măsurare:

1. - lanțuri de măsurare spectrometrice cu cuve din sticlă

2. - lanturi de masurare spectrometrice cu sonde

3.- lanţuri de măsurare spectrometrice cu celule de curgere

Lanţurile de măsurare cu spectrometre portabile cu proba de analizat externă spectrometrului,

lanţurile de măsurare cu sonde şi lanţurile de măsurare cu celule de curgere necesită obligatoriu fibre
optice pentru transmiterea informaţiilor de la sursă la probă şi de la probă la spectrometru.

34.Lanturi de măsurare cu spectrofotomete și fotometre cu sonde

Dezvoltarea fibrelor optice a dus la schimbări importante şi în tehnicile chimico-analitice. Una dintre
aplicaţiile care beneficiază din plin de realizările în acest domeniu este spectrofotometria. Folosirea
fibrelor optice face posibilă transferarea procesului de măsurare direct la proces prin folosirea unor
sonde de măsurare speciale de la care informaţia spectrală este transmisă prin fibră optică la sistemul
de analiză. În afară de spectrofotometrie, aplicaţii specifice ale fibrelor optice în analitica chimică sînt
spectromicroscopia concomitentă, turbidimetria, determinarea culorii, studii de cinetică etc. Avantajele
folosirii sondelor optice cuplate cu fibre optice constau în:

- efectuarea de măsurători direct în proces la presiuni şi temperaturi ridicate

- eliminarea extragerii manuale şi a pregătirii probelor în vederea fotometrării

- achiziţia datelor privind evoluţia compoziţiei şi concentraţiei componentelor procesului în mod

continuu şi în timp real permiţînd folosirea acestora în regim online în modelul matematic de
conducere a procesului în condiţii optime

- posibilitatea achiziţiei cu viteză extrem de mare a spectrelor complete - (pînă la un spectru

complet /0,1 ms) în cadrul proceselor chimice cu viteză de reacţie mare

- preţ de cost scăzut raportat la cheltuielile clasice şi la avantajele lucrului cu sonde

Indiferent de soluţia constructivă folosită o sondă de măsurare fotometrică sau o sonda fotometrică
combinată cu alt principiu de măsurare corespunde principial unei cuve de măsurare clasică aşa cum
este ea cunoscută din activitatea de laborator. Problema care trebuie rezolvată la majoritatea
sondelor spectrofotometrice este aceea de a transmite printr-o fibră optică radiaţia luminoasă
policromatică (în cadrul măsurătorilor spectrofotometrice calitative) sau radiaţia monocromatică (în
cadrul măsurătorilor fotometrice cantitative) de a o face să traverseze o grosime de soluţie de analizat
bine stabilită şi să se întoarcă printr-o altă fibră optică în spectrometru unde se realizează
descompunerea spectrală a informaţiei optice pe o reţea de difracţie fixă, preluarea spectrelor
complete prin detectoare Diode-Array urmată de o analiză spectrală prin soft specific, figura II.4.47a.
La determinarea compoziției substantelor solide netransparente sau granulare problematica este

41
asemănătoare, cu deosebirea că radiația incidentă cade pe proba de analizat unde este parțial
absorbită specific și parțial reflectată spre spectrometru unde suferă o descompunere spectrală pe o
rețea de difracție fixă urmată de detecția pe un detector Diode-Array. Soluţia cea mai avantajoasă o
reprezintă folosirea unor spectroscoape miniaturale, compacte, etanşe, cu conectori speciali pentru
fibre optice, cu reţea de difracţie fixă care pot fi plasate destul de aproape de proces şi nu necesită
întreţinere, legătura cu sistemul de procesare automată a datelor şi conducerea procesului fiind făcută
fără fir prin RFID. Trebuie specificat în acest sens că şi fibra optică poate atinge lungimi apreciabile,
lungimi de pînă la 50 m sînt lungimi uzuale. Miniaturizarea circuitelor integrate a făcut posibilă şi
construcţia de sonde cu electronică primară proprie ceea ce permite legatura cu unitatea electronică
de procesare a datelor sau cu unitatea de calcul prin cablu electric sau chiar wireless. În figura II.4.48.
este prezentată schema de principiu a unui lanţ de măsurare spectrofotometric folosind o sondă
optică cuplată la sursă de radiație şi la spectrometru prin fibra optică. Folosirea sondelor
spectrofotometrice este posibilă şi prin transformarea spectrometrelor de laborator clasice cu
măsurare discontinuă în spectrometru cu măsurare continuă în timp real şi in situ a compoziţiei şi
concentraţiei lichidelor. În acest scop este folosită o adaptare realizată cu o cuva echivalentă ce se
fixează în locaşul destinat în mod obişnuit cuvei clasice din sticlă de cuarţ a spectrofotometrului.
Pentru a nu produce nici o modificare unui aparatului clasic aceasta cuvă optică echivalentă, ce
permite devierea şi transmiterea fluxului luminos provenit de la sursa de radiaţie a spectrofotometrului
prin intermediul unei fibre optice către şi dinspre o sondă specială introdusă în mediul chimic sau
biologic de analizat, trebuie să aibă exact dimensiunea unei cuve spectrofotometrice clasice cu
secţiunea 10x10 mm pentru a putea fi aşezat în locaşul cuvelor spectrometrului. Sonda dispune în
partea inferioară de o fereastră inundată cu soluţie de analizat, fereastra în care loc absorbţia
spectrală specifică a radiaţiei. După traversarea directă a ferestrei sondei are loc reflexia radiaţiei
luminoase pe o oglindă, radiaţia intorcîndu-se pe altă fibră optică la spectrofotometru fiind astfel
posibilă analiza calitativă şi cantitativă continuă, in situ şi în timp real a soluţiei de analizat. Cuva
echivalentă este formată din două prisme de cuarţ identice şi lipite între ele. La partea inferioară
celula dispune de două oglinzi cu reflexie totală aşezate la un unghi de 450 faţă de direcţia radiaţiei,
iar la partea superioară are o pereche de lentile colimatoare, fiecare lentilă fiind prevăzută cu un
conector pentru o fibră optică prin care se face legătura cu sonda specială situată la o distanţă
apreciabilă direct in mediul lichid cu speciile chimice de analiză. Pe una din fibre circulă radiaţia optică
de la sursă de radiaţie spre sondă, iar pe cealaltă fibră se întoarce radiaţia reflectată în sondă spre
reţeaua de difracţie şi electronica de interpretare spectrală a informaţiei spectrofotometrului.

42
35.Lanțuri de măsurare cu spectrofotometre și fotometre cu celule de curgere

Celulele de curgere spectrometrice sînt destinate analizei spectrale calitative şi cantitative a unei
soluţii în curgere, provenită fie de la un proces industrial fie de la o instalaţie experimentală de
laborator din care este preluată cu ajutorul unei pompe în mod continuu o cantitate mică de lichid care
trece în regim de by-pass prin celula de curgere, figura II.4.51. După natura aplicaţiei, sondele tip
celule de curgere spectrometrice se prezintă constructiv ca fiind corpuri din material plastic sau oţel
inoxidabil, străpunse de un canal cilindric cu diametrul de cîţiva mm, alimentat cu lichid de la o pompă
peristaltică sau de la un sistem de dozare. Perpendicular pe direcţia de curgere, în peretele celulei se
găsesc montate două fibre optice cu centrare perfectă, una din fibre fiind legată la sursa de radiaţie,
iar cealaltă la spectrometru, astfel încît coloana de lichid care trece prin dreptul lor să fie fotometrată
în mod continuu. Atunci cînd celulele de curgere spectrometrice sînt folosite pentru analiza cantitativă,
după sursa de radiaţie 1 este introdus un filtru specific speciei chimice analizate. Pentru analize
spectrofotometrice efectuate numai în condiţii de laborator pot fi folosite şi celule ce curgere speciale,
figura II.4.52a, care sînt montate în locul unei cuve clasice paralelepipedice pe un spectrometru uzual
de laborator nefiind nevoie de nici o altă modificare, vezi și fig.II.4.49. Schema de principiu a unui
asemenea aranjament de măsurare este redată în figura II.4.52b. Această structură de măsurare este
folosită în special la urmărirea proceselor cu cinetică chimică, celula de curgere fiind conectată în by-
pass cu reactorul chimic de laborator. Clește spectrometric portabil pentru celule de curgere. Sistemul
spectrometric de analiză portabil prezentat în figura II.4.53 este destinat efectuării rapide, in situ şi în
acelaşi timp a analizei calitative şi a celei cantitative pentru diferite specii chimice dintr-o soluţie. În
acest scop este folosită o structură spectrometrică portabilă formată dintr-un cleşte de măsurare
compus la rîndul lui din două bacuri 1 şi 2 de strîngere şi două braţe 3 şi 4 de apăsare, un arc 5 de
apăsare, un ştift 6, fibră 9 optică de iradiere, o oglindă 10 miniaturală cu reflexie totală, o lentilă 11
colimatoare şi o lentilă 12 de focalizare, o fibră 13 optică receptoare, un spectrometru 14 miniatural cu
reţea de difracţie fixă şi detector DiodeArray, o sursă 15 de radiaţie UV-VIS-NIR prevăzută cu un
tambur 16 cu filtre pentru analiza chimică cantitativă şi o unitate 17 portabilă de calcul ce asigură atît
achiziţia, prelucrarea şi afişarea datelor cît şi alimentarea electrică a spectrometrului 14 miniatural
precum şi a sursei 15 de radiaţie prin intermediul tensiunii interfeţei USB.

43
36.Spectromicroscoape de laborator pentru domeniul spectra vizibil

Aceste echipamente au la bază constatarea că o radiaţie electromagnetică în domeniul vizibil care a

traversat un mediu transparent sau s-a reflectat de pe un material opac conţine informaţii spectrale şi
imagistice care pot fi analizate fiecare separat după ce radiaţia luminoasă este scindată cu un sistem
optic în două canale optice independente. Radiaţia luminoasă din fiecare din cele două canale optice
formate are acelaşi conţinut spectral şi imagistic ca şi acela din canalul optic nedivizat, în schimb
intensitatea radiaţiei luminoasă în canalele nou formate reprezintă jumătate din intensitatea radiaţiei
luminoase din canalul optic nedivizat ceea ce se răsfrînge asupra sensibilităţii măsurătorilor, cu efect
negativ asupra limitei de detecţie la analiza spectrală. Prin plasarea unui spectrometru pe unul din
canalele rezultate şi a unui sistem video de analiză optoelectronică de imagine pe celălalt canal optic
este posibilă obţinerea concomitentă atît a spectrului cît şi a structurii microscopice a materiei
analizate situată în punctul focal al microscopului. În figura II.5.1 este prezentată schema de principiu
privind scindarea unei radiaţii luminose în două radiaţii independente ce pot fi valorificate separat prin
analiza spectrală, respectiv prin examinare microscopică, cea din urmă putînd fi efectuată vizual sau
cu ajutorul unui sistem optoelectronic de analiza de imagine echipat cu o camera video sau aparat
foto digital performant.

.Cele mai multe spectromicroscoape de tip modular sînt formate dintr-un microscop pe care, prin
adaptari minimale, se montează un spectrometru miniatural cu detector Diode-Array, informațiile
optice de natură imagistică şi spectrală fiind prelucrate prin intermediul unui calculator şi a unui soft
specializat. În afară de camera video şi spectrometru, un spectromicroscop trebuie să dispună de un
sistem optic de divizare a radiaţiei luminoase ce conţine informaţia spectrală și cea microscopică.

Un spectromicroscop se poate prezenta sub forma unui aparat unitar care realizează ambele funcţii
concomitent sau poate fi realizat de utilizator în cîteva minute folosind o structură modulară formată
dintr-un microscop ce dispune de analiză optoelectronică de imagine, un spectrometru portabil cu
reţea de difracţie fixă şi detector Diode-Array şi unul din sistemele de scindare a radiaţiei luminose.
Astăzi majoritatea microscoapelor biologice şi metalografice dispun de analiză optoelectronică de
imagine care presupune un sistem trinocular cu prismă de divizare. Un canal optic este destinat
vizualizării imaginii prin două oculare optice, iar unul din canale destinat montării unei camere video
sau a unui aparat foto digital. Una din cele mai comode și totodata avantajoase soluţii pentru
obţinerea și a unui canal spectrometric, pe lîngă canalul videomicroscopic specific studiului
microscopic, constă în înlocuirea unui ocular din sistemul binocular cu un dispozitiv cu fibră optică.

44
37.Spectromicroscoape de laborator pentru analiza soluțiilor și a materiei netransparente

Acest tip de spectromicroscoape se bazează pe analiza radiaţiei transmise. Microscoapele

fotometrice sînt structuri mixte specializate pe analiza unui număr limitat de specii spectrometrice
dintr-o soluţie, din materiale solide sau pulverulente. Preţul de cost al acestor structuri de analiză este
mai mic decît cel al spectromicroscoapelor. Un microscop fotometric foloseşte in locul unui
spectrometru cu reţea de difracţie fixă şi detector Diode- Aray foloseşte un simplu detector tip
fotodiodă. Spectromicroscopia poate fi practicată şi pentru materie netransparentă de natură solidă
sau pulverulentă. Din punct de vedere a diversităţii problematicii de rezolvat aceasta situaţie este
chiar dominantă faţă de analiza lichidelor.

principiu a unui spectromicroscop de reflexie la care radiaţia luminoasă incidentă cade pe probă, preia
de pe suprafaţa acesteia informaţii de imagistică şi informaţii spectrale şi este reflectată către un
sistem de microscopie optică unde radiaţia este scindată în două canale optice pe unul realizîndu-se
urmărirea şi înregistrarea imaginii microscopice, iar pe celălalt canal fiind efectuată analiza
spectrometrică a materiei solide analizate. Schema de principiu este foarte asemănătoare cu schema
de principiu pentru spectromicroscoapele optice cu transmisie, diferenţele constînd în sistemul de
iluminare şi în lipsa cuvelor cu soluţie la spectromicroscopul cu reflexie, în locul acestora fiind folosite
chiar materialele solide de cercetat sau în cazul cercetării materialelor pulverulente, cuve
netransparente şi nereflectorizante în care este depus materialul urmărit.

Atît spectromicroscoapele cu transmisie cît şi cele cu reflexie pot fi folosite şi pentru studiul fotometric
de fluorescenţă concomitent cu examinarea microscopică a probei. Trebuie specificat că materialele
ce prezintă fluorescenţă se pot găsi în stare lichidă, solidă, pulverulentă sau gazoasă, ca atare, în
funcţie de starea de agregare trebuie aleasă o structură specifică de analiză spectromicroscopică. La
studiul în fluorescenţă sursa de radiaţie policromatică este înlocuită de o sursă de excitaţie
monocromatică de tip led sau diodă laser, iar pentru analiza de concentraţie se setează prin
programul de calcul lungimea de undă corespunzătoare radiaţiei de fluorescenţă. În traseul luminos
spre dispozitivul optic de scindare se intercalează un filtru optic specific speciei chimice sau biologice
analizate, scopul acestui filtru este cel de separare a radiaţiei specifice utile pe care o lasă să treacă,
de alte lungimi de undă nespecifice.

45
38.Cuve și celule de curgere pentru spectromicroscoape

Atît spectromicroscoapele cu transmisie cît şi cele cu reflexie pot fi folosite şi pentru studiul
spectrofotometric de fuorescenţă concomitent cu examinarea microscopică a probei. În acest scop,
sursa de radiaţie policromatică clasică este înlocuită de o sursă de excitaţie monocromatică de tip
LED sau diodă laser, iar pentru analiza de concentraţie se setează prin programul de calcul lungimea
de undă a radiaţiei de fluorescenţă specifică pentru specia de analizat. La analiza probelor lichide pe
structuri spectromicroscopice trebuie avut în vedere faptul că iradierea cuvelor cu soluţie se face prin
peretele de jos al cuvei şi nu prin peretele lateral aşa cum este cazul la spectrofotometrele sau
fotometrele clasice. Aşa cum este cunoscut, legea Lambert – Beer: A  abc unde : A - absorbanţa
optică A - coeficient molar de absorbţie B - grosimea de strat a lichidului analizat C - concentraţia
speciei chimice analizate reclamă o grosime de strat absolut constantă de la o probă la alta, lucru
care este uşor de realizat la cuvele clasice cu pereţi plani paraleli şi iluminare orizontală şi greu de
realizat pentru cuvele cu iluminare vertical aşezate pe masa microscopului. La aceste cuve grosimea
de strat este influenţată de precizia de dozare volumetrică a soluţiei din cauza impreciziei dozării
volumetrice a lichidului.

Din acest motiv s-au dezvoltat module de cuve speciale destinate aplicaţiilor spectromicroscopice de
transmisie. Aceste module conţin cel putin doua cuve corpul lor fiind confecţionat din metacrilat de
metil transparent prin injecţie în matriţă. După umplerea în exces a celor două cuve cu solvent,
respectiv cu soluţie de analizat, astfel încît lichidul să formeze un menisc convex la limita superioară a
cuvelor, se împinge lamela 17, din sticla optică, tangent cu suprafaţa peretelui superior astfel ca
excesul de solvent şi de lichid de analizat să fie refulat în canalul colector c1, în felul acesta obţinîndu-
se o grosime strat b bine definită. Iradierea volumului de lichid din cele două cuve în vederea
fotometrării se face pe rînd fără ca lamela 17 din sticlă optică să fie îndepărtată, radiaţia trecînd şi prin
aceasta. Pentru mărirea productivităţii la analize s-au construit module cu pînă la opt cuve înseriate
toate avînd aceeaşi grosime de strat b.

De asemenea, s-a dezvoltat un modul special cu opt grosimi diferite de strat. Acest modul foloseşte
determinării rapide a limitei de liniaritate a legii Lambert Beer din punct de vedere a concentraţiei şi a
grosimii de strat. În acest scop cuvele C1.....C8 se umplu în exces uşor cu soluţie preparată cu
substanţă pură, de o anumită concentraţie a speciei chimice urmărite, se îndepărtează excesul cu
lamela 19 şi se fotometrează pe rînd cuvele cu soluţie măsurînd absorbanţa optică A a fiecărei cuve,
după care se varsă soluţia din cuvele modulului, se spală cu apă bidistilată şi se umplu cuvele din nou
cu soluţie de alta concentraţie cunoscută a aceleiaşi specii. În final se reprezintă, manual sau
electronic, valorile de absorbanta (A) în funcţie de concentraţia (c) şi de grosimea de strat (b)
rezultînd o familie de curbe de natura celei din figura II.5.9. Prin stabilirea punctului limitei de liniaritate
pentru fiecare curbă şi unirea acestor puncte se obţine o linie care stabileşte limita de liniaritate pentru
concentraţie şi grosimea de strat pentru specia chimică analizată. Odată stabilite aceste limite,
operatorul poate lua decizia optimă în alegerea dimensiunii cuvei sau a concentraţiei care să permită
determinările în limitele liniarităţii legii Lambert-Beer.

46
39.Spectromicroscoape portabile

Spectromicroscoapele portabile au aplicaţii deosebite pentru analiaza in situ a materiei solide, dar pot
fi folosite în unele situaţii şi pentru analiza soluţiilor colorate, mai ales a celor concentrate. Aplicaţiile
se întind de la controlul calităţii alimentelor solide la forensică, la atestarea autenticităţii operelor de
artă, la controlul drogurilor, la analiza mineralogică etc.

Spectromicroscopul portabil în structura sa de bază se compune dintr-o sonda S, o parte E

electronică şi un calculator C portabil ce dispune de soft specific. Sonda E este formată dintr-un corp
2 cilindric în interiorul căruia o fibră 3 optică se divide în douăsprezece fibre 41-12 optice dispuse
radial în jurul unei alte fibre 5 optice centrale, un grup 6 de lentile optice de focalizare, prevăzute cu o
armătură 7 filetată, o piuliţă 8 de blocare şi un divizor 9 optic ce împarte radiaţia în două fibre optice
10 şi 11. Partea E electronică este formată la rîndul ei dintr-o sursă 12 de radiaţie policromatică, un
spectrometru 13 miniatural cu reţea de difracţie fixă şi detector Diode-Array şi o camera 14 video
miniaturală.

Acest aparat dispune şi de posibilitatea de lucru pe verticală folosită la inspectarea microscopică a

depunerilor sau a coroziunii pereţilor recipientelor adînci umplute cu lichid precum şi analizei
spectrometrice a compoziţiei chimice a lichidului din imediata vecinatate a peretelui. În această
execuţie corpul 2 al aparatului este fixat perpendicular pe o tijă telescopică ce poate asigura lungimi
de pînă la ordinul metrilor.

40.Spectromicroscoape biologice de transmisie și de reflexive

este reprezentată o aplicaţie specifică analiticii alimentare la care este studiată cinetica formării
micotoxinelor în diverse medii chimice şi biologice de lucru. În acest scop este folosit ca structură de
bază lanţul optic al unui microscop biologic cu sistemul de iradiere a probei p de analizat format dintr-
o sursă de radiaţie 1 policromatică şi o fibră optică 2, informaţia microscopică şi spectrometrică fiind
preluată de la obiectivul optic al microscopului printr-o fibră optică 6 care se divide ulterior în două
fibre identice. Pe una din fibre informaţia optică este transmisă către un spectrometru miniatural cu
detector Diode-Array 7, iar pe cealaltă fibră informaţia optică este transmisă către o camera video 9.
Pe masa 22 de bază a microscopului este montată o altă masă 21 rotativă cu ajutorul căreia probele
p de analizat sînt aduse pe rînd, la timpi bine stabiliţi, în dreptul canalului optic de iradiere, cu ajutorul
unui servomotor 23 pas cu pas. Un sistem de dozare volumetrică 19 face posibilă dozarea precisă şi
introducerea unor specii chimice sau biologice în probele analizate ceea ce permite studiul influenţei
cineticii concentraţiei micotoxinelor alături de studiul evoluţiei microscopice a speciilor biologice care
le generează în funcţie de diferiţi factori externi.

biologic de reflexie : este prezentată schema de principiu a unui aranjament privind folosirea unui
spectromicroscop cu reflexie, echipat cu fibra optică, pentru studiul cinetic al degradării unui produs
alimentar solid in funcţie de temperatură.

47
41.Spectroscopia IR și Raman. Bazele teoretice

Spectroscopia în infraroşu (IR) reprezintă un mijloc performant de analiză calitativă şi cantitativă

pentru specii moleculare. Acest tip de spectroscopie se bazează pe concluziile ce se pot trage din
studiul oscilaţiilor şi rotaţiilor moleculare ca urmare a aportului de energie ce se aduce moleculei în
domeniul spectral infraroşu. O interacţiune a componentei electrice a radiaţiei infraroşie cu molecula
este posibilă numai dacă în timpul oscilaţiei se schimbă simetria repartiţie sarcinilor electrice
( existenţa unui dipolmoment). Radiaţia infraroşie este absorbită de moleculă numai atunci când
frecventa proprie de oscilaţie sau de rotaţie a legăturilor existente în moleculă coincide cu cea a
radiaţieiei IR (rezonanţă) . Radiaţiile electromagnetice din dominiul IR duc la inducerea de oscilaţii ale
legăturilor chimice din molecule, oscilaţii ce pot fi întreţinute numai prin absorbţie de energie din
radiaţia incidentă. Atît în substanţele anorganice cât şi organice apar oscilaţii mecanice la absorbţia
de radiaţii în domeniul infraroşu al spectrului. Pot fi deosebite trei feluri diferite de oscilaţii:

1. Oscilaţii simetrice de valenţă .Sânt oscilaţii pe direcţia axei de legătură a doi atomi sau
molecule manifestată printr-o întindere sau o comprimare a legăturii.
2. Oscilaţii asimetrice a doi atomi sau molecule manifestată printr-o întindere şi o comprimare a
legăturii pe direcţia axei de legătură. Oscilaţiile asimetrice formează baza spectroscopieiei de
absorbţie în infraroşu
3. Oscilaţii de deformare cu schimbarea unghiului dintre legături (oscilaţii de încovoiere).

Molecula absoarbe radiație electromagnetica in scop de excitare numai atunci cînd în moleculă există
sarcină electrică. Aceasta este cazul atunci cînd aceasta are un dipol modificabil sau capacitatea de a
a vea un dipol indus asa numitele molecule molecule active IR.

Avînd în vedere că frecvenţele de oscilaţie moleculară a anumitor grupe de atomi sînt caracteristice,
spectroscopia IR este recomandată pentru determinare grupelor funcţionale din molecula cercetată.
Suplimentar molecula completă mai are un spectru propriu ( amprentă) care poate fi folosit pentru
identificarea substanţei. In molecule cu oscilaţii simetrice faţă de centrul de simetrie nu apar modificări
a dipolmomentului ( molecule inactive IR) ca atare substantele care prezinta acest tip de oscilatie nu
pot fi analizate calitativ si cantitativ prin spectrometrie clasica IR in schimb pot fi analizate prin
spectrometrie Raman.
Există două căi de măsurare a oscilaţiilor sau rotaţiilor moleculare:
- direct ca absorbţii în spectrul infraroşu
- indirect ca radiaţie de împrăştiere în spectrul Raman
Dat fiind faptul că domeniul lungimilor de undă acoperit de radiaţia infraroşie este mare , precum şi
faptul că absorbţia şi cedarea de energie are loc în mod specific, domeniul de frecvenţă în infraroşu
se împarte în trei subdomenii, spectroscopice distincte in funcție de poziția față de domeniul vizibil:
- infraroşu apropiat (NIR) absorb oscilaţii combinate (în special legăturiCH-, OH-, NH).
- înfraroşu mediu (MIR) absorb oscilaţii moleculare
- infraroşu îndepărtat (FIR)- absorb rotaţii ale moleculelor
Spectroscopia în infraroşu mediu - MIR este la ora actuală una din tehnicile analitice cele mai
performante pentru analiza calitativă a substanţelor organice, se consideră că spectrul fiecărei specii
moleculare prezintă în acest domeniu o aşa numită “amprentă digitală“ (domeniul spectral cuprins
între 1200 -700 cm-1 ) care permite identificarea inconfundabilă a ei. Spectroscopia în infraroşu
apropiat - NIR reprezintă metoda ideală pentru analiza rapidă de amestecuri de substanţe cu aplicaţii
în special în chimia alimentară medicamente şi cosmetică.

Domeniul spectroscopiei în infraroşu îndepărtat - FIR este mai puţin explorat în el nefiind atîtea
aplicaţii ca în celelalte două domenii IR. În toate cele trei domenii de lungimi de undă (NIR-MIR-FIR)
poate fi folosită atît spectroscopia de absorbţie cît şi cea de emisie de împrăştiere (Raman). Mai
trebuie specificat că spectroscopia Raman coboară din domeniul IR pînă în domeniu vizibil VIS pe

48
care-l acoperă în totalitate. De asemenea spectroscopia IR-Raman poate fi folosită în egală măsură
atît pentru substanţe organice cît şi pentru substanţe anorganice, pe cînd spectroscopia IR-de
absorbţie este folosită cu precădere pentru substanţe organice. In figura II.6.2. este redata o
comparaţie dintre spectrul de absorbţie, de fluorescenţă şi de emisie şi corespondeţele cu diagrama
Jablonski [12] pentru clorofilă care este pigmentul verde din plante responsabil pentru conversia
radiaţiei luminoase în energie chimică pentru tot regnul vegetal care prezintă fenomenul de
fotosinteză. Aşa cum se oservă , suprapunerea stărilor de vibraţie electronică cu stările de vibraţie şi
de rotaţie dă o sructură specifică neconfundabilă de spectru folosită pentru identificare calitativă a
speciiilor moleculare denumită în literatua de specialitate amprentă spectrală (engl. -Fingerprint)

Pentru a permite interpretarea corectă a spectrelor în IR este necesară lămurirea unor elemente
specifice, astfel: În spectroscopia IR este preferată reprezentarea spectrelor în funcţie de numărul de
undă  în locul lungimii de undă λ:

deorece numărul de undă  are avantajul de a fi proporţional cu frecvenţa energiei absorbite ν şi prin
aceasta şi cu energia ΔE, sînt valabile următoarele relaţii:

unde:  - număr de undă [cm-1 ] λ - lungimea de undă [cm] ν - frecvenţa ν [Hz sau s-1 ] c - viteza luminii
[3*1010 cm*s-1 ] h - constanta lui Plank [6,626*10-34 *J*s]

De asemenea pe ordonata unui spectru in infrarosu este reprezentata transmisia si nu absorbanta

(extinctia), ca atare un spectru tipic în domeniul infraroşu este o reprezentare liniară a transmisiei T a
radiaţiei, (ordonată) în funcţie de numărul de undă  , (abscisă), figura II.6.3. Spectrometrele moderne
dispun de microprocesoare sau calculatoare ce permit ca printr- un soft specific să se facă
reprezentarea spectrelor în coordonate transmisie T, - lungime de undă λ, sau absorbanţă A - lungime
de undă (λ) sau absorbanţă A - număr de undă  . Un spectru Raman in schimb este un spectru de
emisie, în el sînt prezente peak-urile de emisie în coordonate intensitate I (ordonată) - număr de undă
 (abscisă), sau prin soft specific Intensitate I - lungime de undă λ,. Din punct de vedere a stării de
agregare a substantelor analizate în spectroscopia IR pot fi analizate probe lichide solide şi gazoase.

Se observă că cele două metode spectroscopice oferă imagini complementare despre oscilaţiile din
moleculă . În spectrul IR apar benzile de absorbţie ale oscilaţiilor nesimetrice pe cînd în spectrul
Raman apar benzile de emisie ale oscilaţiilor simetrice. De asemenea din studiul comparativ al celor
două spectre se poate observa forma specifică a peakurilor, îndreptată în jos la spectrele de absorbţie
şi îndreptată în sus la spectrele de emisie Raman.

42.Metode și tehnici de spectroscopie IR

49
43.Analiza spectroscopică IR la lichide

Analiza IR la lichide se realizează cu ajutorul tehnicii de transmisie unor cuve paralelepidedice subţiri
cu ferestre din materiale ce lasă să treacă radiaţia IR. Motivul ca aceste cuve sint de grosime mica il
constituie faptul ca radiatia infrarosie este mai saraca in energie decit radiatia in domeniul vizibil
precum si faptul ca solventul speciilor organice prezinta si el o absorbţie accentuata în infraroşu. De
regulă peretele cuvelor este confectionat din NaCl. Din cauza higroscopicităţii mari a acestuia, atunci
cînd în substanţa de analizat există apă care nu poate fi eliminata , sint folosite cuve cu pereţi din
CaF2 şi BaF2. Dacă se urmăreşte înregistrarea spectrului şi sub 600 cm -1 sînt folosite şi cuve din KBr
şi CsI. Dat fiind faptul că si aceste substanțe transparente la IR sint in majoritate higroscopice pentru
spectrometria IR (MIR) se pot folosi numai solvenţi organici. In cazul în care nu există la dispoziţie un
solvent ideal sau în cazul unor cantităţi foarte mici de probă se poate practica şi întinderea probei sub
forma unui film pe materialul ferestrei. În acest scop se scoate garnitura distanţoare de teflon din cuva
şi se picură proba pe una din plăcile cuvei iar cu cealaltă placă se presează proba pînă se obţine un
film uniform al substanţei. Grosimea unui asemenea, film de cîteva sutimi de mm grosime, este
suficientă pentru analize calitative ireproşabile dar insuficientă pentru analize cantitative precise.

44.Analiza spectroscopică IR la substanțe solide

50
Această analiză se realizează prin transmisie prin repartizarea uniformă a substanţei fin măcinate într-
o matrice solidă sau lichidă transparentă la radiaţie IR şi care nu prezinta benzi de absorbţie în
domeniul infraroşu. Dimensiunile particulelor din matrice trebuie să fie mai mici decît lungimea de
undă a radiaţiei în caz contrar pierzîndu-se o cantitate importantă a radiaţiei infraroţii prin împrăştiere
difuză La folosirea unei matrici solide o cantitate de cca un mg sau mai puţin din proba de analizat fin
măcinată este amestecată cu cca 100 mg de KBr . Amestecul este macinat şi uniformizat timp de
cîteva minute într-o moară specială cu bile şi ulterior presat sub forma unui disc. Presarea se face cu
o presă manuala sau hidraulica la o presiune de cca 1000 ata obținîndu-se un disc subțire complet
transparent care se fixează în traseul radiaţiei infraroşii pe un soclu special. Benzile spectrale de OH-
de pe spectru, obţinute în jurul valorilor de 3450 cm-1 şi 1640 cm-1 , se datorează apei absorbite de
KBr care este higroscopică. La folosirea unei matrici lichide cca 2-5 mg de substanţe foarte fin
măcinate este amestecată bine într-un mojar cu 1-2 picături ale unui ulei greu nevolatil , de obicei
Nujol, (o parafină). Dacă există bănuiala suprapunerii unor segmente spectrale a Nujolului cu spectrul
speciilor analizate se poate folosi în locul Nujol-ului un polimer special fluorurat. Pentru analiza
spectroscopică amestecul este întins pe o placă din NaCl şi cu a doua placă tot din NaCl se presează
pînă se obţine un film uniform. Ansamblul celor două plăci se prinde pe o montură specială din
dotarea spectroscopului şi se montează pe spectroscop. Atunci cind substanțele solide se gasesc sub
forma de pulberi si nu sint perfect transparente acestea sînt analizate prin reflexie difuza folosind
sfere integratoare pentru amplificarea radiatiei. Aplicatii in analitica alimentara sint la fainuri, lapte
praf, zaharuri, aditivi etc.

45.Analiza spectroscopică IR la gaze

Analiza se efectuează pentru majoritatea gazelor dar şi pentru substanţe solide cu punct de
evaporare scăzut. Proba în stare gazoasă este absorbită într-o celulă cilindrică specială, cu pereţii
frontali din material transparent la radiaţie IR, vidată în prealabil. Celula este plasată în traseul
radiaţiei infraroşii înregistrîndu-se spectrul ei de absorbţie. Dată fiind distanţa mare între moleculele
gazului pentru a exista absorbţii detectabile celulele trebuie să aibă lungimi apreciabile, acestea ajung
de la ordinul centimetrilor pînă la ordinul zecilor de centimetri . De asemenea există şi celule speciale
cu pereţi reflectori care fac ca fasciculul IR să fie reflectat de mai multe ori în interiorul celulei înainte
de a o părăsi ceea ce are acelaşi efect ca o celulă de lungime mare de ordinul metrilor.

46. Analiza spectroscopică IR ATR

Tehnică ATR reprezintă un mijloc de analiza de spectroscopie IR folosită pentru probe deosebite cum ar fi: substanțe vîscoase,
suspensii vîscoase, materiale solide cu solubilitate limitată sau insolubile, filme și biofilme, paste, fire, pulberi adezivi etc. La
această tehnică se introduce un dispozitiv optic special intre monocromator și detector, figura b. Elementul de bază a acestui
dispozitiv il reprezintă o placă 2 cu două fețe planparalele bine lustruite dintr-un material cristalin transparent cu undice de
refracție mare, fig. II.6.5a, de regulă bromură de Thaliu- Iodură de Thaliu sau placi din Germaniu sau selenură de zinc. Pe
ambele fețe planparalele ale materialului cristalin transparent se depune un strat cit mai uniform din materialul 1 analizat și se
fixează placa pe suportul 10 reglabil după care se slabește surubul 11 și se poziționează suportul 10 reglabil la unul din
unghiurile de injciudentă a radiației de 300 ,450 sau 600 după care șurubul 11 se strînge din nou. Radiațiile incidente 3,
denumite in literatura de specialitate radiație evanescentă care vin de la monocromator sub unul din unghiurile menționate se
reflectă multiplu total pe fețele plan paralele ale placii cristaline cu indice de refacție mare. Inainte de a se reflecta de pe una
din fețele plan paralele radiația pătrunde însă și de la citeva fracțiuni de lungimi de undă pînă la citeva unitați de lungimi de
undă în materialul analizat depus pe cele două fețe ale placii cristalin . Adincimea de pătrundere a radiației in materialul
analizat depinde de valoarea lungimii de undă a radiației, de unghiul de incidență a acesteia și de natura materialului analizat și
de natura materialului cristalin al plăcii plan paralele, în schimb nu depinde de grosimea probei întrucît radiaţia nu pătrunde
decît cîţiva micrometri în aceasta. In urma patrunderii in materialul analizat radiația evanescentă suferă atît modificări ale
lungimii de undă , dependente de natura speciilor analizate, precum și atenuări ale intensității determinate de concentrația
acestor specii, ultima fenomenologie dind procedeului denumirea de ATR ( Attenuated Total Reflectance).

Radiația ce cade pe detector reprezintă o distribuție a intensităților semnalelor detectorului în funcție de lungimea de undă, intr-
un cuvînt reprezintă spectrul IR a materialului analizat.

47.Spectrometre IR dispersive si nedispersive cu transformată Fourier

51
Cu un spectrometru în infraroşu se realizează spectrul unei surse de radiaţie în infraroşu ( lampă de
infraroşu) din care lipsesc lungimile de undă caracteristice substanţei de analizat , lungimi de undă ce
sînt absorbite de aceasta de aici rezultă şi forma caracteristică a spectrului. Dacă proba este
traversată de fascicul spectrul măsurat este unul de transmisie. Dacă fasciculul se reflectă pe probă
se măsoară un spectru de reflecţie al suprafeţei probei. Pentru a face măsurătoarea independentă de
factori de influenţă precum ; temperatură, aer, alte surse de infraroşii, se inregistrează prima dată
spectrul sursei fără probă şi imediat după aceea spectrul sursei cu proba plasată intre sursă de
radiaţie infraroşie şi detector. Pentru a provoca în molecule rotaţii şi oscilaţii este nevoie de absorbţie
de energie cuantificată pe anumite lungimi de undă specifice din radiaţia incidentă. Noua stare
energetică a moleculei este instabilă şi este de scurtă durată. Molecula eliberează din nou cuanta de
energie absorbită , însă aproape în totdeauna în altă direcţie decît direcţia care leagă sursa de
radiaţie de detector făcînd astfel imposibilă identificarea ei. Se obţine astfel un spectru din care
lipseşte radiaţia cu lungimea de undă radiată pe altă direcţie decît cea a detectorului, ori tocmai
această lungime de undă reprezintă ” amprenta „ moleculei pe care o identifică după natura ei
(analiză calitativă). Acest tip de spectru este specific numai pentru absorbţia în domeniuiul IR peak-
urile la reprezentare în transmisie arătînd în jos. La analiza calitativă manuală spectrul IR obţinut se
compară vizual cu spectre etalon dintr-un atlas de spectre şi se identifică pe rînd natura moleculelor
din amestecul analizat. La identificarea manuală a speciilor chimice moleculare analiza este
complicată şi de durată deoarece la substanţe organice cu molecule complexe, multiatomice,
energiile de rotaţie şi de vibraţie se suprapun rezultînd benzi spectrale cu un un număr extrem de
mare de Peak-uri. La analiza automată spectrele de absorbţie obţinute sînt comparate cu spectre
specifice unui număr mare de substanţe dintr-o bază de date electronică, operaţia durează cîteva
secunde şi este de mare acurateţe. Există baze de date electronice cu biblioteci de spectre, pe clase
de compuşi, ce conţin spectre pentru sute de mii de compuşi chimici. La ora actuală Sânt folosite
patru tipuri diferite de analizoare spectrale MIR:

- spectrometre (fotometre) IR nedispersive cu filtre

- spectrometre IR dispersive cu scanare

- spectrometre IR nedispersive cu cu transformată Fourier (FT-IR)

Principiul de bază pentru toate tipurile enumerate este acelaşi : radiaţia infraroşie traversează proba
de analizat și este slăbită proporţional cu frecvenţele absorbite pentru activarea oscilaţiilor și rotațiilor
moleculare specifice. Radiaţia ce părăseşte proba de analizat cade pe un detector a cărui semnal
este transformat ulterior într-un spectru.

Fotometrele nedispersive sînt folosite pentru analiză cantitativă respectiv pentru determinarea
concentrației unui singur component prin absorbție sau prin transmisie. Măsurarea prin absorbție este
folosită la materiale lichide, gaze, și solide transparente. La aceste aparate radiația monocromatică
corespunzătoare absorbției maxime a speciei chimice cercetate este obținută fie prin filtrarea optică a
radiației unei surse IR fie folosiind o diodă laser cu lungimea de undă corespunzătoare absorbției
optice maxime. In figura este reprezentată schema de principiu a unui spectroscop nedispersiv cu
filtre folosit pentru analiza unui gaz.

Spectrometrele IR prezintă particularități importante față de spectrometrele UV VIS proba de analizat

fiind plasată imediat după sursa de radiație și nu după monocromator așa cum este cazul la cele UV –
VIS. Acest aranjament este posibil și necesar datorită următoarelor:

1. Radiațiile infraroșii sînt energetic mai slabe decît cele UV-VIS ca atare nu există pericolul afectării
sau chiar a distrugerii probei prin cinetică fotochimică ce poate apărea in timpul analizelor spectrale.
2. Există un cîștig important de rezoluție spectrală datorită faptului că plasarea probei inaintea
monocromatorului duce la eliminarea prin acesta a radiației de dispersie, ce apare în proba în timpul

52
analizei acesteia. De asemenea spectrometrele IR dispersive sînt aparate cu dublu fascicul această
soluție fiind mai recomandată față de aparate cu simplu fascicul din următoarele motive:

4. Intensitatea surselor IR și sensibilitatea detectoarelor IR este mai redusă decît a spectrometrelor

din domeniul UV-VIS, ca tare cistigul de intensitate a semnalului realizat cu dublu fascicul este
benefic la creșterea sensibilității măsurării

5. Prezența apei și a bioxidului de carbon influențează sensibil determinările în domeniul spectral IR

doarece ambele absorb radiație in acest domeniu. Folosirea unei probe de referință in sistem dublu
fascicul permite discriminarea acestei perturbări .

La spectroscopia clasică intensitatea radiaţiei este reprezentată în funcţie de lungimea de undă respectiv în
funcţie de frecvenţă. La spectroscopia cu transformată Fourier intensitatea radiaţiei este reprezentată în funcţie
de timp. Avantajul acestui tip de spectroscopie rezultă din faptul că analiza tuturor componentelor din spectru se
face aproape instantaneu (sub 1 secundă), spectrometrele conţin un număr redus de elemente optice, rezoluţia
lungimii de undă este deosebit de mare, procesul de măsurare achiziţie şi prelucrare de date este complet
automat. In figura II.6.12 este prezentată schema de principiu a unui spectrometru cu interferometru și
prelucrarea datelor cu transformată Fourier. Trebuie specificat că spectrometrul cu transformată Fourier poate fi
folosit cu aceleaşi rezultate în toate domeniile spectrale : UV-VIS-NIR-IR. Pentru măsurători de mare acuratețe el
este însă indispensabil în domeniul IR deorece la lungimi mari de undă rezoluția optică a spectrometrelor
dispersive cu rețea de difracție scade foarte mult. Ideea de bază la un spectroscop IR cu transformată Fourier
este aceea de a prelua simultan în detector semnalul ce conţine toate frecvenţele spectrului IR eliminînd
scanarea clasică a spectrului de durată lungă. Se reuşeşte acest lucru prin transformarea radiaţiei sursei IR de
spectru larg, ce are în orice moment aceeaşi intensitate, cu ajutorul unui interferometru, într-o interferogramă
care nu este o funcţie de frecvenţă ci o funcţie de timp. De fapt este o mutare din domeniul de frecvenţă în
domeniul de timp. După trecerea radiaţiei astfel preparate prin proba de analizat , interferograma este
transformată printr-o operatie matematică , aşa numita Transformată Fourier înapoi în spectrogramă (domeniu
de frecvenţă). Spectroscoapele cu transformată Fourier au ca element de bază un interferometru Michelson,
figura. Radiația provenită de la sursa de radiație 1 traversează, sau după caz se reflectă de pe proba de analizat
(la spectrometria IR de reflexie), după care cade pe oglinda 2 colimatoare și de aici pe oglinda semitransparentă
3 unde este despăţit în două fascicule. O parte din radiaţie este reflectată spre oglinda fixă 4 şi de aici reflectată
din nou spre oglinda semitransparentă 3 şi după traversarea ei trece spre detectorul 6. Cealaltă parte a radiaţiei
traversează oglinda 3 şi se reflectă de pe oglinda mobilă 5 înapoi pe oglinda 3 de unde este reflectată spre
detectorul de radiaţie 6. Trebuie arătat că numai jumătate din radiaţia iniţială emisă ajunge pe detectorul 6,
cealaltă jumătate (care conţine exact aceleaşi informaţii ca şi cea care ajunge pe detector) ajunge înapoi la sursa
de radiaţie infraroşie datorită reflecţiei sau transmisiei realizate de către oglinda semitransparentă 3. Dacă
oglinda mobilă 5 şi oglinda fixă 4 se găsesc exact la aceeaşi distanţă faţă de oglinda semitransparentă 3 atunci
drumul optic parcurs de cele două fascicule de radiaţie IR este egal iar detectorul 6 sesizează componentele în
fază respectiv la intensitate maximă (adiţie de intensităţi). Prin deplasarea cu precizie a oglinzii mobile 5 cu un
drum de maximum λ/4 a lungimii de undă radiaţiei infraroşii, drumul optic parcurs de fasciculul luminos este mai
mare cu o valoare de λ/2 decît drumul parcurs de celălalt fasciculul ceea provoacă stingerea interferenţei
(scădere de intensităţi) a celor două fascicule reunite pe detector. Deplasarea în continuare spre stînga sau spre
dreapta a oglinzii mobile 5 provoacă din nou o defazare şi la un moment dat din nou situaţia tuturor
componentelor în fază. Prin înregistrarea acestor interferenţe sesizate de detectorul 6 şe obţine o interferogramă
7 care reprezintă defazarea intensităţii celor două semnale în timp. Prin aplicarea Transformatei Fourier
interferogramei se obţine din nou spectrograma clasică sub forma unei distribuţie a intensităţii radiaţiei în funcţie
de lungimea de undă sau de frecvenţă, cu următoarele avantaje faţă de situaţia în care s-ar fi înregistrat clasic
spectrograma IR fără folosirea interferometrului şi a transformatei matematice Fourier: - un raport semnal/zgomot
foarte bun deorece aceste spectroscoape nu conţin elemente optice de tip fante, pene, lentile opturatoare etc.
care diminuează intensitatea semnalului. - O rezoluție optică bună deoarece nu folosește elemente dispersive de
tip rețea de difracție sau prisme. De asemenea rezoluția interferometrică la lungimi de undă mari este mai bună
decit cea a sistemelor disperive cu rețea de difracție. - O precizie extrem de mare a lungimii de undă care
permite la rîndul ei o mediere precisă a semnalului cu efect direct asupra raportului semnal/zgomot - sosirea
tuturor elementelor sursei de radiaţie în acelaşi timp la detector şi nu pe rînd, aşa cum este cazul scanării
spectrului cu un monocromator la situaţia clasică, ceea permite obţinerea instantanee a spectrului (sub o
secundă).

48.Spectromicroscoape IR

53
Spectromicroscoapele în infraroșu sint mijloace performante care permit concomitent și în același
punct analiza spectrometrică IR de emisie sau transmisie combinată cu imagistică video-
microscopică în domeniul IR, cu specificația că imaginea video nu are culori reale ci pseudoculori
obținute prin alocarea unei culori pentru un anumit domeniu de nivele de gri. Principial un
spectromicroscop IR se compune dintr-o sursă de radiație IR , de regula tija Nernst un sistem
microscopic IR a carui element de bază îl constituie un detector CCD performant IR și un
spectrometru IR. După traversarea sau reflecția de pe probă radiațiia IR este scindată optic in două
ramuri. Radiația de pe un canal optic fiind interpretat video-microscopic iar radiația de pe celălalt
canal spectrometric. Din punct de vedere constructiv există două tipuri de spectromicroscoape IR: -
Spectromicroscoape cu spectrometru dispersiv avînd rețea de difracție fixă și detector tip Diode Array
sau de tip CCD - Spectromicroscoape cu spectrometru nedispersiv avînd interferometru și
interpretarea datelor prin Transformata Fourier. un spectromicroscop IR este echipat cu spectrometru
dispersiv și detector Diode-Array sau cu un interferometru și interpretatrea datelor cu Transformată
Fourier. Trebuie specificat că asemenea spectromicroscoape sînt echipate și cu camere video in
domeniul vizibil pentru a permite identificarea și studiul zonei examinate inainte de conectarea emisiei
in infraroșu. Culorile imaginilor furnizate de acest sistem de achiziție sunt culori reale spre deosebire
imaginilor în infraroșu sînt culor artificiale obținute prin soft.Dat fiin faptul că spectrometrele cu
interferometru interpretarea datelor prin Transformata Fourier au în domeniul IR rezoluție supoerioară
celor cu rețele de difracție precum și a altor avantaje specificate deja acest tip de specomicroscop are
performanțe superioare celui dispersiv. Pentru a putea asigura și examinarea numai spectrometrică a
probelor lichide prin tehnica transmisiei, ATR sau a relexiei difuze, dar și datorită dimensiunii relativ
mari a nterferometrelor la acest tip de spectromicroscop unitatea spectrometrică este externă
sistemului microscopic fiind legată de acesta printr –un canal optic.

49.Spectroscopia NIR

54
Domeniul spectral al radiației infraroșu apropiat (NIR) se plasează Între domeniul vizibil (VIS) unde
sînt excitați de obicei electroni de valență, și domeniul infraroșu mediu care este caracterizat prin
oscilații moleculare. Spectroscopia NIR este o spectroscopie de absorbție ceea ce înseamnă că părți
ale radiației sint absorbite de proba analizată. Spectrul rezultat este în coordonate: intensitate a
radiației (axa y) in dependență de lungimea de undă (axa x). Pentru ca un spectrometru NIR să poată
realiza determinări in condiții optime independent de valoarea intensității sursei de radiație la
spectroscopia NIR pe lîngă valoarea intensității radiației slăbită de către probă se măsoară și valoarea
intensității fasciculului inițial care nu trece prin probă. Prin iradierea substanţei de analizat cu radiaţii
infraroşii sînt excitate de regulă legăturile covalente ale combinaţiilor organice. În domeniul infraroşu
apropiat oscilaţiile sînt pe armonici ale oscilaţiilor de bază din domeniul infraroşu mediu (MIR) precum
şi oscilaţii combinate ale oscilaţiilor de bază. Dacă se înregistrează benzile de absorbţie moleculară a
substanţei analizate se obţine un spectru în domeniul infraroşu apropiat (760 - 2.500 nm). Benzile de
oscilaţii pe armonici şi de oscilaţii combinate, specifice spectroscopiei NIR, prezintă o redundanță
mare în informații și o suprapunere de diferite benzi de absorbție ceea ce exclude aproape în
totalitate o valorificare „clasică a spectrelor”. Spre deosebire de spectroscopia în infraroşu mediu
(MIR) spectroscopia în infraroşu apropiat (NIR) se pretează cel mai bine pentru analize cantitative şi
mai puţin pentru analize calitative. Spectrele NIR nu sînt interpretate direct pentru identificare
calitativă ci sînt interpretate prin metode chemometrice. Pentru analiza cantitativă este valabilă legea
Lambert - Beer folosindu-se curbe de etalonare cu concentraţii cunoscute ale substanţelor.
Spectroscopia în infraroşu apropiat (NIR) este folosită în industria alimentară, în industria chimică,
petrochimică şi faramaceutică. Tehnicile de măsurare cu sonde NIR sînt foarte utile în recepţia
materiilor prime precum şi în controlul în timp real al proceselor industriale. O aplicație deosebită
pentru spectroscopia NIR o constituie controlul compoziției cerealelor. In acest scop o probă fin
macinată din cereale este iradiată cu mai multe benzi spectrale înguste din domeniul spectral 1 µm -
2,5 µm (domeniul numerelor de undă cuprins intre 10.000 cm-1 - 4.000 cm-1 ). Atunci cind radiația
incidentă străpunge suparafața particulelor provoacă autooscilații ale moleculelor acestora fiind
imprăștiată în toate direcțiile rezultînd un spectru de reflexie ce redă compoziția probei. Banda
spectrală situată la 1940 nm reflectă concentrația apei. Banda spectrală situată în jurul valorii 2.100
nm conține două semnale suprapuse, unul reflectînd concentrația de amidon și unul reflectind
concentrația de glutenului. Folosiind măsurarea la două lungimi de undă diferite aceste două semnale
se pot despărți și interpreta în sensul determinării concentrației componenților. Mai nou spectroscopia
în infraroşu apropiat este folosită în neuropsihologie ca procedeu cu imagine ( video) pentru
măsurarea activităţii creierului prin măsurarea neinvazivă a concentraţiei oxigenului prin calota
cerebrală. In funcţie de starea de agregare şi de existenţă probelor spectroscopia NIR poate fi de tip
transmisie sau reflexie totală cu absorbţie cea din urmă cunoscînd o extindere mare pentru analiza
prin reflexie difuză a umidităţii, a conţinutului : proteic, lipidic, ulei amidon, din produse agricole aduse
în formă de pulbere ( făină de cereale, făină de simburi măcinaţi, fructe oleaginose măcinate, celuloză
măcinată, etc).

Spectrometrele de absorbție NIR sint apropiate constructiv de cele UV- VIS, astfel sursele de radiație
sînt cu filament de Wolfram sau cu halogen , cuvele sind din sticlă de cuarț, iar detectoarele sunt de
tip semiconductori din sulfură de Plumb. Majoritatea spectrometrelor de laborator de clasă superioară
acoperă prin optica lor tot domeniul spectral UV-VIS-NIR. Aparatele sînt de tip reflexie difuză și sînt
folosite fie ca aparate de pentru analiza pulberilor in laborator, fie ca aparate portabile pentru
determinarea concentrațiilor diferitelor specii chimice în materii prime cu aplicații deosebite în
scanarea carcaselor de carne in vederea determinării procentului de proteine, lipide și apă.

50.Spectroscopia Raman

55
Spectroscopia Raman are aplicaţii importante în farmaceutică, chimie, biochimia,arheologia,istoria
artei, industria pigmenţilor, chimia alimentelor, semiconductori, explozivi, forenzică. Denumirea
metodei vine de la fizicianului indian Raman care a primit in anul 1930 premiul Nobel pentru
descoperirea efectului ce-i poartă numele și care constă în apariţia unei dispersii neelastice a fotonilor
monocromatici atunci cînd aceştia cad pe materia analizată. Deplasările de frecvenţă ale radiaţiei
luminoase dispersate de la frecvenţa radiaţiei de excitare, măsurabile cu un spectrometru, poartă
denumirea de deplasare Raman (Raman Shift) și reprezintă o caracteristică de specie chimică pe
care o identifică inconfundabil asemănător cu o adevărată amprentă digitală ( Raman Fingerprint).
Spectroscopia Raman în domeniul IR reprezintă o completare utilă la spectroscopia de absorbţie IR ,
ea este specifică oscilaţiilor simetrice ale moleculei şi presupune polarizabilitatea electrică ale
acesteia. Spectroscopia Raman este folosită în special pentru caracterizarea legăturilor nepolare sau
slab polare precum şi pentru caracterizarea compuşilor ciclici, ea prezintă de asemenea avantaje la
analiza substanţelor lichide cu solvent apă. Asemenea analize sînt practic imposibile în IR de
absorbţie deoarece mare parte din optica spectroscoapelor IR (inclusiv cuvele de analiză) este
confecţionată din materiale higroscopice. Spectroscopia Raman nu necesită această optică în contact
cu substanţa de analizat, iar recent prin folosirea laserului ca surse monocromatică de radiaţie şi a
interferometriei cu Transformata Fourier ea a devenit deosebit de performantă. Așa cum s-a
menționat deja Efectul Raman este rezultatul interacţiunii între radiaţia electromagnetică
monocromatică şi materie. La iradierea unei substanţe lichide cu lumină monocromatică, provenită de
la o sursă laser sau de la altă sursă monocromatică, au loc următoarele fenomene :

- cea mai mare parte a radiaţiei traversează soluţia

- o mică parte din radiaţie incidentă (factor 10-4 ) este împrăştiată în toate direcţiile ,dar mai
păstrează frecvenţa radiaţiei incidente. Această împrăştiere poartă denumirea de împrăştiere
Rayleigh şi este rezultatul ciocnirilor elastice a cuantelor de lumină cu molerculele substanţei

- o parte şi mai mică din radiaţia incidentă (factor 10-8 ) apare de asemenea ca radiaţie de
împrăştiere în toate direcţiile dar are o distribuţie după frecvenţă. Acest tip de radiaţie de împrăştiere
poate fi descompusă spectral şi înregistrată cu detectoare fotometrice corespunzătoare. Diferenţa
între frecvenţa liniei de iradiere (linie Rayleigh) şi o linie Raman reprezintă frecvenţa oscilaţiei
corespunzătoare.

Spectrul Raman este un spectru de emisie. Frecvenţele liniilor sau benzilor Raman (trebuie specificat
că la lungimi de undă mici ale radiaţiei monocromatice (VIS) se obţin spectre de linii iar la lungimi mai
mari de lungimi de undă (NIR, MIR, FIR) se obţin spectre de benzi) se plasează în stînga şi în dreapta
frecvenţei radiaţiei incidente de excitaţie  0 , figura II.6.1. Linia de mare intensitate ce apare în
spectru la frecvenţa  0 este denumită linie Rayleigh. Caracteristice pentru o moleculă sînt diferenţele
frecvenţelor Raman obţinute faţă de frecvenţa de excitaţie  0 . Aceste diferenţe sînt independente
faţă de  0 şi pot fi regăsite sub formă de benzi de absorbţie şi în spectrul IR clasic. Explicaţia
efectului şi distribuţiei spectrale Rayleigh este următoarea: - Dacă radiaţia monocromatică a sursei
laser ce cade pe o moleculă a probei ce nu are energie suficientă pentru a provoca un salt electronic
de pe un nivel energetic inferior pe unul superior la interacţiune apare fie o împrăstiere elastică a
radiaţieiei (împrăştiere Rayleigh) fie o parte din energia radiaţiei este folosită pentru mărirea energiei
de oscilaţie a moleculelor. Prin această absorbţie de energie a radiaţia de împrăştiere ( cea care este
înregistrată de detector) devine măi săracă în energie ( frecvenţă mică lungimi de undă mari) ca atare
lungimile de undă ale liniilor se plasează în partea dreaptă a frecvenţei (liniei) Rayleigh ele purtînd
denumirea de linii Stokes . - Dacă radiaţia monocromatică a sursei laser ce cade pe moleculele probei
le întîlneşte pe acestea într-o stare de oscilaţie energetică ridicată , la interacţiunea acestora cu
fasciculul laser monocromatic apare o radiaţie de împrăştiere mai bogată în energie ( frecvenţă
ridicată lungime de undă mică). Rezultatul este plasarea liniilor în partea stîngă a frecvenţei (liniei )

56
Rayleigh ele purtînd denumirea de linii anti Stokes . Deplasarea Stokes și cea Antistokes acoperă
practic același domeniu de lungimi de undă numai ca ele sînt de semn contrar datorită situării lor la
stinga respectiv la dreapta numărului de undă zero corespunzător liniei Rayleigh. Din cauza faptului
că in condiții obișnuite de temperatură la care excitația termică este mică, majoritatea moleculelor sint
in stare fundamentală de oscilație, intensitatea Peak-urilor deplasării Stokes este mai mare decit
intensitatea deplasărilor Antistokes motiv pentru care atît în analiza Raman calitativă cît și în cea
cantitativă este folosit spectrul cu segmentul deplasărilor Stokes. Raportul intensităților dintre o bandă
spectrală Stokes și una Antistokes este dat de distribuția Boltzmann și poate fi folosit pentru
determinarea temperaturii. In figuraII.6.18 este reprezentat un spectru Raman cu deplasarile Stokes și
Anti Stokes. Pentru o corelare mai bună cu situația clasică abscisa este reprezentată în numere de
undă , in lungimi de undă absolute cît și în lungimi de undă ce reflectă deplasarea Raman (Raman
Shift). In tabelul II.6.7. sînt redate oscilațiile diferitelor grupări funcționale în Spectrul Raman. Valoarea
zero a deplasării Raman corespunde numărului de undă a radiație monocromatice de excitație care
provine de la un laser și are de regulă valoarea lungimii de undă  egală cu 532 nm, 785 nm sau
1.064 nm. Referitor la aceste trei lungimi de undă, la ora actuală unanim acceptate pentru
spectroscopia Raman, trebuie spus că o lungime de undă mică (532 nm) al radiației Laser de excitare
asigură o rezoluție spectrală ridicată in schimb exista pericolul apariției fluorescenței a carei
intensitate este mult mai mare decit al radiației Raman pe care o estompează în totalitate sau
aproape in totalitate. La lungimi de undă mari (1.064 nm) pericolul fluorescenței este eliminat în
schimb rezoluția spectrală este sensibil mai redusă.

Ca la toate celelalte metode spectroscopice si la spectrometria Raman se pot efectua analize

cantitative. Principial se procedează ca la spectrometria de absorbție moleculară folosiind legea
Lamberr Beer și metoda soluților etalon. In figura este redată curba de calibrare a acetonitrilului
(CH3CN) in diclormetan (CH2Cl2). Pentru realizarea curbei s-a valorificat Peak-ul oscilatiilor grupării
CN la numărul de undă de 2.250 cm-1 .

51.Spectroscoape Raman

Dat fiind faptul că intensitatea spectrul Raman reprezintă o parte extrem de mică din radiaţia
monocromatică incidentă , sursa de radiaţie monocromatică trebuie să fie deosebit de puternică, în
caz contrar radiaţii de dispersii şi de fluorescenţă, de altă natură decît cele cercetate, pot duce la erori
mari. Aceasta a fost problema cea mai spinoasă a spectroscopiei Raman pînă la apariţia surselor de
radiaţie monocromatică laser. Folosirea radiaţiei laser a redus timpul de lucru de la ore la minute , a
redus necesarul de substanţă de analizat de la grame la miligrame şi a îmbunătăţit mult raportul
semnal/zgomot. La ora actuală există trei tipuri de echipamente de analiză spectroscopică Raman :

1. Spectroscoape de laborator

2. Spectroscoape Raman de teren

3. Spectromicroscoape Raman

52.Spectromicroscoape Raman de laborator și portabile

57
Spectrometrele Raman de laborator se clasifică în :

- spectrometre Raman clasice cu scanare

- spectrometre Raman cu detectoare Diode –Array

- spectrometre Raman cu Transformată Fourier

schema de principiu a unui spectroscop Raman clasic cu scanarea spectrului cu o reţea de difracţie
mobilă. Radiaţia monocromatică emisă de sursa de radiaţie trece prin proba de analizat şi este
reflectată, în scopul măririi intensităţi ei, înapoi spre probă de către o oglindă . Emisia Raman are loc
perpendicular pe direcţia de iradiere a probei şi este imediat reflectată şi focalizată din nou spre probă
de către o oglindă parabolică . Radiaţia ce a trecut prin probă este focalizată de către o lentilă spre o
fantă reglabilă . Cu un monocromator radiaţia este descompusă spectral iar după ce traversează
fanta ajunge pe grupul de lentile şi de aici pe detectorul.

Spectrometrele Raman de teren sînt de două tipuri : - cu sondă și fibră optică - portabile integrate
Spectrometrele Raman de teren cu sondă și fibră optică sînt structuri modulare compuse dintr-o
unitate optoelectronică, ce conține o sursă laser de excitare și un spectrometru cu rețea de difracție
fixă și detector Diode Array. Sursa laser și spectrometrul sînt legate prin două fibre optice externe și
flexibile cu o sondă optică ce conține lentile de focalizare și un filtru optic de interferență acordat de
lungimea de undă a radiației Laser astfel încît din radiația spectrală Raman să fie eliminată linia
Rayleigh ( radiația ce conține lungimea de undă a radiației Laser). Pentru sonda Raman există
diverse dispozitivări. Pentru lucrul pe teren, forensică, produse farmaceutice, produse alimentare,
opere de artă este folosit un adaptor cu lentile de focalizare prealiniate care se ataşează sondei
Raman. Pentru focalizări dificile, in cazul probelor mici si cu geometrii neregulate, este folosit un
sistem de deplasare în coordonate xy-z a probei de analizat, iar pentru analiza probelor lichide şi
pulverulente sonda Raman este cuplată la un adaptor, în care sînt introduse eprubetele cilindrice din
sticlă sau din material polimeric transparent ce conţin proba lichidă sau pulverulentă. Pentru a
impiedeca pătrunderea luminii ambientale in traseul radiaţiei Raman după introducerea în locaşul
specific eprubetele sînt acoperite cu un capac negru. Spectrometrul are rezoluția optică satisfăcătoare
de cca 8 cm-1 . Acest tip de spectroscoape Raman dispun de obicei de lasere ce emit la 532 sau la
785 nm. Din cauza scăderii fluorescenţei cu creşterea lungimii de undă a radiaţiei monocromatice de
excitaţie este preferată lungimea de undă de 585 nm în locul celei de 532 nm. Rezoluţia optică se
situează de regula în jurul valorii 6 cm-1 , iar la aparatele ce dispun de detectoare răcite termoelectric
prin efect Peltier rezoluţia optică urcă până cca 4 cm-1 .

Spectrometre Raman portabile integrate de teren Acest tip de aparat lucrează de regulă cu lungimea
de undă de excitare de 785 nm şi sînt deosebit de in munca de teren cit și in laborator, spectroscopul
portabil asigurind posibilitatea lucrului in zone greu accesibile sau lucrul cu probe in pericol de a fi
distruse prin manipulare şi deplasare ( opere de artă, forenzică etc). Spectrometrul are rezoluția
optică satisfăcătoare de cca 8 cm-1 . Ca și la aparatele cu sondă și fibră optică folosirea detectoarelor
răcite termoelectric prin efect Peltier duce la creșterea rezoluției la cca 6 cm-1 .

Spectromicroscoapele Raman portabile reprezintă echipamente deosebit de utile la analiza in situ în

problematici legate de poluarea mediului, examinarea operelor de artă, examinare și evaluare
forensică, controlul calității alimentelor și a produselor farmaceutice, mineralogie ș.a. In fig.II.6.24 este
prezentată schema de principiu a unui asemenea aparat care se prezintă sub forma unei structuri
modulare formată dintr-un analizor R Raman şi o unitate V video montate într-o carcasă comună
precum şi dintr-o sondă S optică externă conectată prin niște fibre optice F la analizorul R Raman și
sistemul V video. Analizorul R Raman se compune dintr-o sursă 1 laser cu emisia pe lungimea de
undă de 785 nm și o unitate spectrometrică 2 prevăzută cu rețea de difracție fixă și detector Diode -
Array, o unitate electronică 3 de procesare date spectrometrice. Unitatea V video se compune dintr- o
sursă 4 de radiație policromatică in domeniul vizibil, un sistem 5 video cu detector CCD, o unitate

58
electronică 6 de procesare date videomicroscopice. Sonda S externă se compune ditr-un corp 7
metalic și un terminal 8 cilindric ce are infiletat la extremitate un obiectiv 9 optic de un anumit ordin de
mărire. In partea superioară a corpului sondei intră un pachet de patru fibre optice din care fibra
optică 10, care se divide in şase fibre optice 11, aduce radiația Laser de excitație Raman spre proba
12 de analizat, fibra optică 13 , care divide in şase fibre optice 14, aduce radiația policromatică de
iluminare spre proba 12 de analizat, iar fibra optică 15 transmite informația optică spectrală și
informația optică video prin intermdiul a două fibre 16 și 17 optice rezultate din divizare spre analizorul
R Raman, respectiv spre sistemul V video. In corpul sondei S optice externe, pe traseul fibrei 16
optice se găsește montat un filtru 18 optic de interferență, acordat pe lungimea de undă de 785 nm,
care elimină linia spectrală de emisie a LASER-ului din spectrul Raman. Butonul 19 de pe peretele
sondei este destinat declanșării memorării spectrogramei Raman și a structurii microscopice.

Modul de operare este manual şi extrem de simplu. După pornirea aparatului și asigurarea timpului
minim de încălzire se apropie încet obiectivul 9 optic de suprafața probei 12 examinate şi se
urmăreşte imaginea video de pe ecranul alfanumeric al aparatului. Atunci cînd imaginea
videomicroscopică a structurii este clară se apasă butonul 19 de achiziție date de pe sondă S,
rezultatul este introducerea in baza de date a imaginii microscopice vizualizate și a spectrului Raman
corespunzător materiei din zona achizitiei imaginii video precum și afișarea acestora pe cele două
ecrane. In situația in care ordinul de mărire pentru imaginea video microscopică nu este satisfăcător
se desfiletează obiectivul 9 optic de pe corpul 8 cilindric al sondei S și se inlocuiește cu un alt obiectiv
optic ce prezintă un ordin de mărire mai mare sau mai mic după dorința operatorului. Atunci cînd
operatorul s-a fixat asupra unui anumit ordin de mărire optică, pe care dorește să-l folosească la un
număr mai mare de măsurători, setează dintr-un buton de pe frontul aparatului activarea citirii
automate a imaginii videomicroscopice și a informației spectrometrice. Din acest moment pentru orice
citire și achiziţie de date operatorul apropie încet sonda S de probă 12 de analizat nefiind necesară
urmărirea imaginii video pe ecran. Memorarea optimă a imaginii microscopice și a spectrului are loc în
mod automat atunci cînd fotocurentul de pe traseul videomicroscopic are valoarea maximă. Această
situație corespunde cu prezenţa probei 12 de examinat în punctul focal al obiectivului 9 optic al sondei
S ceea ce din punct de vedere microscopic corespunde cu o claritate maximă a imaginii video
microscopice și din punct de vedere spectrometric cu o densitate energetică maximă a radiației Laser.

53.Spectroscopia fotoacustică. Principiu

59
Spectroscopia fotoacustică reprezintă un mijloc de investigare spectrometric la care este valorificată
emisia ultrasonoră a speciilor analizate ca urmare a iradierii probei cu o radiație monocromatică laser
pulsatoare avînd lungimea de undă specifică speciei chimice analizate.

Unda sonoră obținută are o distribuție spectrală în domeniul ultrasonor și oferă infomații despre
natura specilor chimice și despre concentrația acestora. De asemenea distribuția in timp a semnalului
ultrasonor rezultat este purtător de imagistică structurală proprietate care este valorificată pentru
obținerea neinvazivă unor imagini 3 D de natură tomografică din interioprul tesuturilor vii concomitent
cu analiza spectrometrică a acestora, spectromicroscopia fotoacustică fiind la ora actuală una din
metodele performante de investigare a naturii maligne sau beningne a tesuturilor fără a fi necesară
efectuarea unei biopsi. Atunci cind radiația laser pulsatoare folosită pentru investigre este in domeniul
infraroșu apropiat (NIR) in parale cu investigarea spectromicroscopică fotoacustică se desfăsoară și o
investigație spectromicroscopică clasică exact in același loc astfel crește mult fiabilitatea sistemului și
evitarea unor concluzii și decizii greșite. Asa cum s-a menționat deja pentru a obține o undă
ultrasonoră radiația laser trebuie să fie pulsatoare. Pulsarea se poate obține in două feluri:

1. - folosiind un chopper mecanic . La o rotație a discului perforat fasciculul luminos este întrerupt de
un număr de ori egal cu număriul de orificci din disc. Dat fiind faptul că discul perforat este antrenat de
un motor de curent continuu de turație variabilă se pot obține frecvențe pină in domeniul zecilor de
kHz

2. folosiind un laser din generația nouă la care frecvența de pulsare poate fi comandată electronic prin
Soft. Din punct de vedere teoretic spectroscopia fotoacustică se poate explica cel mai bine pe
modelul gazos. Energia totală (Et) a unei molecule în echilibru termic se compune din energia de
rotație (Er) din energia de vibrație (Evib), energie Electronică (Eel) și din energie cinetică ( Ecin)

Etot = Erot + Evib + Eel + Ecin

Suma primelor trei energii poartă denumirea de energie internă a moleculei. Iradierea moleculelor cu
energie electromagnetică duce la plasarea unei părți a acestora in stare excitată de energie ridicată.
Dacă o moleculă de energie ridicată se ciocnește neelastic cu o moleculă in stare neexcitată diferența
de energie se transformă in energie cinetică de translație (Ecin) a celor două molecule. La rindul lor
ciocniri dintre molecule cu energie cinetică mare duce la eliberare de energie termică generatoare de
dilatări ale materiei cercetate. Atunci cind iradierea se face cu radiație electromagnetică pulsatorie de
densitate energetică ridicată ( radiație laser) dilatările urmate imediat de contracii ca urmare a răcirii
materiei sunt in fază cu pulsațiile laser, iar rezultatul este aparitia unei unde sonore ( ultrasonore) ce
poate fi pusă în evidență cu un detector piezoelectric. Lungimea de undă a radiației laser este aleasă
in funcție de natura materiei cercetate, pentru cele mai multe aplicații lungimea de undă folosită este
in domeniul spectral infraroșu apropiat (NIR). Efectul iradierii materiei cu radiație monocromatică cu
densitate energetică mare, așa cum este radiația laser, duce la încălzirea locală puternică a acesteia
urmată imediad de o dilatatare rapidă a ei. Dat fiind faptul că radiația laser este pulsatorie energia ei
de excitație trecând de două ori prin zero la fiecare sinusoidă a pulsației, fiecărei dilatări a materiei îi
este urmată o contracție a acesteiea in ritmul frecvenței pulsației laser. Dilatăririle și contracțiile
succesive ale materiei cercetate generează o undă sonoră sau ultrasonoră purtătoare de informație
despre natura speciilor și concentrația speciilor din materia analizată. Frecvența semnalului acustic,
rezultat ca urmare a incălzirii și răcirii rapide a probei iradiate cu pulsuri laser de mare energie este
transformat de un senzor piezoelectric într-un semnal electric proporțional.

60
Spectroscopia fotoacustică prezintă o serie de avataje față de celelalte metode spectrometrice ,
astfel:

- semnalul util nu are zgomot de fond

- semnalul util prezintă liniaritate pe aproape tot domeniul de concentrații

- are sensibilitate ridicată de măsurare - detectoarele au preț de cost scăzut

Principalele domenii de utilizare a PAS sint:

- folosirea selectivă la analiza gazelor și a gazelor cu suspensii (fumuri)

- analiza instrumentală a soluțiilor și suspensiilor lichide, analiza corpurilor solide netransparete, a

gelurilor, a membranelor biologice ș.a.

54.Spectroscopia fotoacustică la lichide

in figura este reprezentată schema de principiu a unui dispozitiv fotoacustic pentru analiza spectrală a
soluțiilor S ce se găsesc static în eprubete cilindrice, sau se găsesc în curgere prin tuburi de sticlă
cilindrice, cînd analiza se face continuu și in situ în regim de by pas la rezervoare de stocare, la
reactoare chimice sau biochimice, la surse de apă, etc. Dispoziotivul fotoacustic se prinde pe
eprubetă 1 sau pe celula de curgere 2 cilindrică din sticlă printr-o simplă apăsare pe două brațe 3 și 4
de desfacere

55.Spectroscopia fotoacustică la gaze

61
In figura II.8.3. este reprezentată schema de principu a spectroscopiei fotoacustice la gaze. Prin
întreruperea periodică, prin intermdiul modulatorului 4, a fasciculului de radiație monocromatică emis
de sursa 1 de tip laser, căldura generată ca urmare a ciocnirilor dintre moleculele de energie cinetică
ridicată difuzează ducind la scăderea locală de temperatură. Rezultatul este o undă de soc mecanică
ce generază o varieție de presine de ordinul 10-2 - 10-1 Pa ușor de detectat cu senzorul piezoelectric
3 . Semnalul detectorului nu are nici un zgomot de fond deoarece este sesizată numai variația de
presine a gazului și nu și presiunea atmosferică. In amplificatorul 6 de fază și frecvență de tip Lock
are loc compararea frecvenței semnalului dat de senzorul 3 piezoelectric cu frecvența semnalului
pulsator Laser dat de fotobariera 5 .

56. Tomografia fotoacustică

Distribuția in timp a semnalului ultrasonor rezultat este purtător de imagistică structurală proprietate care este
valorificată pentru obținerea neinvazivă unor imagini 2 D sau 3 D de natură tomografică din interioprul tesuturilor
vii concomitent cu analiza spectrometrică a acestora, spectromicroscopia fotoacustică fiind la ora actuală una din
metodele performante de investigare a naturii maligne sau beningne a tesuturilor de suprafață fără a fi necesară
efectuarea unei biopsi. Atunci când radiația laser pulsatoare folosită pentru investigare este in domeniul infraroșu
apropiat (NIR) in parale cu investigarea spectromicroscopică fotoacustică se poate desfăsoară și o investigație
spectroscopică clasică exact in același loc astfel crește mult fiabilitatea sistemumui și sint evitate concluzii și
decizii greșite. Spectromicroscopie fotoacustică are utilizari largi si pentru analiza corpurilor solide netransparete,
a pulberilor, a gelurilor, a membranelor biologice ș.a. Tomografie fotoacustica Sistemul senzorial pentru
tomografia foto-acustică, se referă la o structură senzorială portabilă palpatoare, destinată transmiterii unei
radiații laser pulsatoare către ţesutul viu examinat şi recepţionării în condiţii optime a semnalului ultra acustic ce
ia naştere în formaţiunea (f) atipică din ţesutul (14) urmărit ca urmare a efectului foto-acustic. In acest scop este
folosită o structură senzorială palpatoare, neinvazivă, compactă şi monobloc, o structură optoelectronică şi
tehnică de calcul, întreaga tehnică de investigare de tomografie opto-acustică conform invenţiei fiind formată
dintr-un corp (1), un traductor (2) piezoelectric de presiune dinamică sub formă de disc care prezintă în centru un
orificiu prin care trece o fibră (3) optică de iradiere, un material (4) amortizor de unde acustice, un optocuplor (5),
un cablul (10) electric flexibil şi un conector (7) electric, din structura de investigare tomografică mai face parte un
laser (9) cu regim de lucru in impuls, un amplificator (11) electronic pentru diferenţă de fază şi un calculator (12)
electronic. În vederea asigurării detectării, în condiţii de rezoluţie şi precizie ridicată, atât a formaţiunilor (f) atipice
de dimensiuni mici cât şi a celor de dimensiuni mari din ţesuturi umane şi animale vii se apelează la două tipuri
de sonde palpatoare, conform descrierii constructive una pentru frecvenţe de lucru ultraacustice mari, destinată
depistării formaţiunilor (f) atipice de dimensiuni mici şi una una pentru frecvenţe de lucru ultraacustice mici,
destinată depistării formaţiunilor (f) atipice de dimensiuni mari, corespunzător celor două sonde laserul (9) cu
regim de lucru in impuls are două lungimi de undă de excitaţie foto-acustică specifice, una în zona lungimilor de
undă mici din domeniul ultraviolet ( de ex. 264 nm) şi una in zona lungimilor de undă mari, din domeniul vizibil
( de ex. 532 nm - lumină verde).

57.Aplicații specifice ale spectroscopiei fotoacustice

62
Clește fotoacustic atît sistemul monocromatic de iradiere cît și sistemul de detecție ultrasonoră sunt
montate în elementele mobile ale dispozitivului fotoacustic permițînd prin aceasta o manevrare liberă
atît a probei cît și a dispozitivului. Dispozitivul fotoacustic, este de fapt o structură simplă de tip clește
optoelecrtronic ce strînge cu ajutorul unui arc 8 o eprubeta 1 cilindrică din sticlă sau o celul 2 de
curgere din sticlă. In bacul 6 cleștelui de stringere se găsește montată o fibră optică 10 legată la o
diodă 14 laser cu regim de lucru în impuls iar pe celălalt bac 5 se găsește lipit nedemontabil un
senzor 9 piezoelectric, din folie de polivinilidin, legat prin doi conductori 11 electrici la un analizor 16
de diferență de fază de tip amplificator Lock-In, în care pe lîngă semnalul piezoelectric intră și
semnalul electric al unui trigger 15 optic cu fotocelulă care sezizează pulsul diodei laser, achiziția
prelucrarea și afișarea datelor fiind realizată cu ajutorul unui calculator 17 electronic și a unui program
de calcul specializat .

Aparat portabil pentru determinarea compozitiei chimice a biofilmelor si pentru masurarea grosimii
acestora Spectrometria fotoacustică are aplicații de bază la studiul biofilmelor atit sub aspectul
compoziției cît și al grosimii acestora [],[],[],[]. Determinarea compoziției și grosimii biofilmelor este de
importanță majoră în biochimie, în analitica alimentară, în farmacologie, în analitica clinică dar și în
monitorizarea calității mediului mai ales a apelor stătătoare sau a celor curgătoare. Din cauza faptului
că biofilmele sînt structuri complexe cu transparență neuniformă, de multe ori cu particule în
suspensie, singura metodă spectrometrică aplicabilă pentru determinarea compoziției chimice a
acestora precum și pentru determinarea concentrațiilor componentelor din biofilm îl reprezintă
spectrometria fotoacustică. In vederea măsurării grosimii unor filme subțiri transparente este folosită
în mod curent tehnica refractometrică, a balantei piezoelectrice si plasmonrezonanța [],[]. Aparatul
descris in continuare, fifura II.8.9 și figura II.8.10, este de tip portabil și permite determinarea
concomitentă și in situ atît a compoziției chimice calitative și cantitative a biofilmelor cît șit și a grosimii
acestora. In acest scop este folosită o structură modulară compusă dintr-o sondă cilindrică portabilă
legată printr-un cablu 3 electric la o unitate 4 electronică. Sonda are în partea inferioară un senzor 10
piezoelectric străpuns in zona centrală de două fibre optice, fibra 7 fiind conectată la o diodă 11 laser
în impuls fibra 8 la un detector fotometric de tip Diode - Array. Dioda laser 11 furnizează radiația
monocromatică atît pentru radiația reflectată, a cărei indice de refracție dă informații despre grosimea
biofilmului 1, cît și pentru producerea emisiei spectrale fotoacustice a biofilmului, spectrul fotoacustic
obținut dînd informațiile despre compoziția chimică calitativă și cantitativă a biofilmului. Pentru
determinări sonda se apropie încet de biofilm. La prima atingere a senzorului 10 piezoelectric de
suprafața liberă a biofilmului 1 se modifică brusc indicele de refracție datorită eliminării influenței
mediului aer, aspect sesizat imediat prin detectorul Diode - Array și prin unitatea electronică de
procesarea datelor, cea din urmă comandînd automat atît achiziția spectrului fotoacustic a biofilmului
cît și citirea valoarii indicelui de refracție care este convertit și afișat automat ca valoare a grosimii
biofilmului .

Celulă de curgere fotoacustică folosită pentru spectroscopie fotoacustică a biofilmelor concomitent cu

determinarea grosimii acestora. Celula de curgere are aplicații la monitorizarea continuă și in situ a
grosimii și compoziției chimice a biofilmelor 5 cu aplicații deosebite in analitica și controlul calității apei
potabile, dar și in cercetarea biologică precum și in analitica clinică imunologică. Celula de curgere 1
este de formă paralelepipedică și are un perete format din fața mare a unei prisme 4 optice cu patru
fețe, două din fețele acesteia fiind inclinate, iar ultima față, cea mai mică dimensional, fiind paralelă cu
fața mare. Pe una din fețele inclinate ale prismei 4 este montată o diodă laser pulsatoare, iar pe
cealaltă față inclinată este montat un detector 6 fotoelectric Diode – Array pentru măsurarea unghiului
de refracţie ca expresie a grosimii de strat, pentru detecția spectrală fotoacustică fiind folosit un
senzor 7 piezoelectric lipit pe fața mică a prismei 4 optice. In cazul monitorizării evoluției biofilmelor
provenite din apa potabilă, apa este preluată din bazinul de stocare și trecută cu o pompă 2 de debit
constant prin celula 1 de curgere. In cazul urmăririi formării și creșterii biofilmelor 5 din culturi prin
celula de curgere este recirculat mediul de hrănire a cărui compoziţie și parametri pot fi modificați
după un experiment programat in vederea obținerii unor anumite caracteristici de compoziție și
dimensionale ale biofilmului. La utilizarea celulei de curgere pentru cercetări imunologice pe fața

63
prismei 4 optice se întinde prima dată un biofilm dintr-un gel stabil in care sînt incluși anticorpii după
care prin celulă se recirculă mediul lichid cercetat ce conține antigeni.

Procedeu combinat pentru rezonantă plasmonica si spectrometrie fotoacustică In literatura de

specialitate [],[] folosirea plasmon rezonanței de suprafață pentru determinarea unor variații de masă
extrem de mici ce pot ajunge pînă în domeniul femtograme (10-15), precum și a folosirii
spectrometriei fotoacustice pentru analiza calitativă și cantitativă a materiei sînt descrise ca procedee,
tehnici și echipamente separate. [],[],[]. In continuare este descris un sistem combinat între procedeul
de investigare prin plasmon rezonanță de suprafață cu cel de analiză spectrală fotoacustică. Noul
procedeu oferă informații complexe despre compoziția materiei, în condiții de preț de cost mult mai
reduse față de cele specifice folosirii fiecărui procedeu în parte. In plus ofera avantajul analizei exact
in același trimp si in același loc a materiei analizate cu avantaje mari priviind precizia și exactitatea
determinărilor. Procedeul combinat , figura II.8.12, folosește un aranjament analitic de plasmon
rezonanță de suprafață realizată cu o sursa laser 1 în impuls și o prismă 2 optică cu patru fețe avînd o
fața paralelă cu o fața pe care se găsește depunere 3 de aur iar celelalte două fețe asezate la un
unghi de 600 față de cea cu depunerea de aur. Peste depunerea 3 de aur se depune un film 4 subțire
din materia de analizat. In situația folosirii procedeului ca sistem de analiză clinică de tip
imunosenzorial filmul 4 de analizat este un film de tip gel, preparat in laborator, care include în
structura sa anticorpii 5 ce leagă antigenii 6 din mediul analizat, modificarea de masă ca urmare a
ineracțiunii anticorpantigen fiind sesizată prin rezonanță plasmonică, iar compoziția calitativă și
cantitativă a a materiei rezultate pe calea spectrometriei fotoacustice. Pentru cuantificarea modificării
indicelui de refracție a radiației laser, pe calea plasmon rezonanței, este folosit un detector 7
fotoelectric de tip Diode Array, cu axa optică perpendiculară pe axa optică de emisie a laserului in
impuls, iar pentru cuantificarea informațiilor fotoacustice este folosit un detector 8 piezoelectric, cu
frecvența de rezonanță în domeniul MHz, lipit de latura prismei care este paralelă cu latura aurită a
acesteia, achiziția prelucrarea și afișarea datelor fiind efectuată cu o unitate electronică 11 de calcul
ce conține un modul de analiză de plasmon rezonanță și un modul de analiză fotoacustic. Expresiile
grafice ale analizei combinate pot fi redate la cerere printr-o spectrogramă de plasmon rezonață, de o
curbă 14 cinetică de plasmon rezonanță și de o spectrogramă 15 fotoacustică.

58.Spectrometria de masă. Principiu, avantaje, dezavantaje

64
Spre deosebire de spectroscopia cu radiații electromagnetice unde spectrul reprezintă o distribuţie a
intensităţii radiaţiei în funcţie de lungimea de undă în spectrometria de masă un spectru reprezintă
distribuţia intensităţii ( frecvenţa de apariţie a masei specifice) în funcţie de raportul dintre masa (m) şi
sarcina (q). Având în vedere această realitate mulţi cercetători nu consideră spectrometria de masă
ca nefiind o metodă spectrometrică, în sensul definiţiei clasice, ci mai degrabă una
spectrogravimetrică. Spectrometria de masă acoperă: - analiza calitativă şi cantitativă atât a
compoziţiei elementale cât şi a celei moleculare din compoziţii complexe de substanţe - determinarea
comoziţiei şi structurii izotopice a substanţelor - determinarea compoziţiei şi structurii de suprafaţă a
corpurilor solide. Avantajul principal al spectrometriei de masă este limita de detecție care poate
coborâ până la 10-12 (ppt- părți per trilion) sau chiar în domeniul femtograme (10-15), limite neatinse
de nici o altă metodă de analiză instrumentală. De asemenea analiza calitativă poate fi automatizată
complet identificarea speciilor făcindu-se prin apelarea automată a unor biblioteci de spectre etalon.
Asa cum s-a menționat un domeniu deosebit al aplicabilităţii acestui procedeu îl reprezintă analiza
izotopică. Izotopii au au mase diferite însă proprietăţi chimice identice şi ca atare nu pot fi identificaţi
şi dozaţi după metode ce se bazează pe schimburile energetice din învelişul electronic și nici prin
metode mecanice de separare după densitate.Limita de detecție izotopică prin spectrometria de masă
este în domeniul ppm cu mase ale probelor sub 1 µg. Principiul spectrometriei de masă Spectrometria
de masă reprezintă un procedeu de măsurare a masei unor segmente moleculare sau a unor structuri
atomice. In acest scop substanța de analizat este adusă în prima fază în stare gazoasă după care
este ionizată. Materia ionizată este ulterior accelerată intr-un cîmp magnetic şi/sau electric și separată
într-un analizor după raportul masă sarcină. După separarea fragmentelor moleculare valorile
raporturilor m/q, masă (m) sarcina (q) sunt transformate de către un detector şi sistemul electronic de
prelucrare a datelor în informaţii de compozitie chimică şi de concentraţii a speciilor atomice sau
moleculare complexe analizate. În cadrul spectrometriei de masă se foloseşte unitatea de masă
atomică - amu ( engl. atom massic units) care se bazează pe o scară relativă ce are ca referinţă
izotopul de carbon 12 6C căruia i se atribuie exact masa de 12 amu, ca atare o unitate amu este 1/12
din masa atomului neutru a izotopului carbonbului 12 6C

59.Spectrometre de masă. Principii constructive

un spectrometru de masă se compune dintr-un sistem de injecţie a probei de analizat, dintr-o sursă
generatoare de ioni gazoşi , un analizor de masă care desface fasciculul de ioni după raportul
masă /sarcină (m/q) analizorul de masă a unui spectroscop de masă fiind echivalentul unui system
care desface un fascicul de radiaţie electromagnetică după lungimea de undă, un detector pentru
înregistrarea intensităţii ionilor (la începuturile acestui tip de spectrometrie detectoarele erau plăci
fotografice iar aparatele se numeu spectrofrafe de masă) şi un sistem electronic de prelucrare a
datelor. toate unităţile funcţionale ale unui spectrometru de masă lucrează sub vacuum înalt.

Prin sistemul de injecţie proba de analizat este introdusă in zona de vacuum a spectrometrului de
masă. Prin injecţie vacuumul nu trebuie să scada sensibil motiv pentru care cantitatile injectate
trebuie sa fie foarte mici µg până la ng. Modalitatea de introducere a probei în sursa de ionizare se
alege in funcţie de temperatura de evaporare, stabilitatea termică şi modalitatea de ionizare in acest
sens sunt mai multe posibilitati de injectie: - indirectă - directă - din cromatograful de gaze - din
cromatograful de lichide Injectia indirectă foloseşte inaintea camerei de ionizare o camera de
preincălzire sub vacuum, cu un volum de cca 1 cm3 , cameră a cărei temperatură poate fi reglata si
mentinută constată intr-o plajă cuprinsă ăntre 250C- 250 0C. Proba lichidă este injectată cu o seringă
in camera de preîncălzire unde este evaporată şi ulterior absorbită lent prin vacuum in camera de
ionizare.

65
Injectia directă este folosit pentru analiza substantelor care se vaporizedză greu. Proba de analizat
sub formă condensată se depune pe extremitatea unei tije metalice, extremitate ce se poate incălzi
electric după care tija se introduce sub vacuum într-o antecameră cu vacuum, iar de aici, tot sub
vacuum, în sursa de ionizare. prin punerea sub tensiune a a extremităţii tihei are loc evaporarea
probei în camera de ionizare. Injecţia gazelor provenite dintr-un cromatograf de gaze in camera de
ionizare a unui spectrometru de masă nu prezintă probleme deosebite datorită debitului, de ordinul
ml, a gazelor ce sosesc din coloana cromatogragfică. Gazele de la coloana cromatografică spre sursa
de ionizare trec printr-o conductă de transfer incălzită.Dat fiind faptul că gazul purtător traversează
primul coloana cromatografică acesta este uşor indepărtat prin sistemul de vacuum Injecţia lichidului
provenite dintr-un cromatograf de lichide este mai dificil de realizat din cauza debitului relativ mare a
lichidelor ce traversează coloana cromatografică. Prin tehnici speciale, destul de scumpe , s-a
rezolvat însă şi această posibilitate de cuplare Cantitatea de substanţe de analizat necesară la
spectrometria de masă este mult mai mică decât cea utilizată la alte analize. In mod curent se
utilizează cantităţi în jurul valorii de 100 µg. La analiza urmelor se folosesc cantităţi şi mai mici care
prin utilizarea unor tehnici speciale pot ajunge in domeniul femtograme (10-15).

60.Spectrometre de masă. Generatorul de ioni și analizorul de masa

Modul de prezentare a unui spectru depinde în mare măsură de metoda de obţinere a ionilor. În acest
sens acestea se clasifică în două categorii mari :

- surse de ioni de înaltă energie

- surse de ioni de joasă energie Sursele de ioni de înaltă energie transmit speciilor analizate energii
mari pe care le aduc în stări de oscilaţie şi de rotaţie avansate , stări care în urma relaxării provoacă o
fragmentare ionică avansată din care rezultă spectre de masă complexe bogate în informaţii. Sursele
de ioni de joasă energie transmit speciilor analizate energii de excitaţie redusă situaţie care duce la o
fragmentare ionică scăzută din care rezultă spectre de masă simple. Ambele categorii de surse de
ioni au importanţă, cele de joasă energie, în rândul cărora intră sursele cu ionizare chimică şi sursele
cu ionizare cu desorbţie, folosesc pentru determinarea rapidă a masei moleculare, cele de înaltă
energie, în rândul cărora intră sursele cu electroni acceleraţi în câmp electric, folosesc pentru analiza
calitativă de înaltă rezoluţie. O altă clasificare a surselor de ioni este după starea de agregare în care
este adusă proba, în acest sens deosebindu-se :

- surse de ioni gazoase

- surse de ioni cu desorbţie

66
La generatoarele de ioni gazoase proba de analizat este adusă extern sau intern prima dată în stare
gazoasă după care este ionizată prin diferite metode. generatoarele de ioni cu desorbţie proba de
analizat este trecută prima dată printr-o sondă în care este absorbită şi desorbită succesiv pe un
suport solid căruia i se aduce aport de energie sub diverse forme ceea ce are ca efect desorbţia
speciilor analizate şi trecerea acestora din faza condensată în stare gazoasă Dată fiind importanţa
mare a sursei de ioni precum şi varietatea extrem de mare a speciilor chimice precum şi stările de
agregare diferite sub care se poate prezenta materia pentru analizat.

În analizorul de masă ionii sunt separaţi după masa lor, mai exact după raportul masă/sarcină, (m/q).
In acest scop există mai multe metode și tipuri de de analizoare astfel:

În spectrometre de masă cu câmp sectorial, ionii sunt deviaţi de cîmpuri electrice şi magnetice. Raza
traiectoriei circulare pe care o parcurg ionii în aceste câmpuri depinde de energie ( în cadrul câmpului
electric) şi de impuls (în cadrul cîmpului magnetic). Cunoscând sarcina energia şi impulsul se poate
determina masa.

Analizorul de masă cu dublă focalizare Spectrometrele cu focalizare simplă de tipul analizorului de

masă cu sector magnetic prezintă o rezoluţie limitată dată de energiile diferite ale ionilor acceleraţi.
Pentru a compensa acest neajuns după analizorul cu câmp sectorial magnetic se poate cupla un
analizor cu câmp electrostatic, Fig.5. care duce la focalizarea suplimentară a fluxului de ioni şi
totodată la o crestere pronunţată a rezoluţiei. Spectrometrele de masă sectoriale pot fi construite în
aşa fel încât ioni cu viteze uşor diferite pot fi evidenţiate în detector într-un punct (focalizare de viteză)
. De asemenea şi ioni a căror traiectorie este uşor diferită pot fi evidenţiaţi în detector într-un punct
(focalizare de direcţie). Analizoarele care realizează ambele tipuri de focalizare se numesc cu dublă
focalizare. Focalizarea dublă este necesară pentru ca în cadrul unei rezoluţii înalte să se poate obţină
totuşi o intensitate acceptabilă a semnalului util. Spectrometrele de masă sectoriale cu dublă
focalizare sunt precise dar prezintă şi preţuri ridicate. Aceste echipamente analitice permit obţinerea
unor rezoluţii de până la 100.000 faţă de cca 20.000 la analizoarele sectoriale cu câmp magnetic.

Constructiv analizorul cu câmp electrostatic, cuplat după analizorul de masă cu câmp sectorial
magnetic, se compune dintr-un condensator cilindric de 900 alimentat cu un curent electric continuu
de înaltă tensiune. In câmpul sectorial electrostatic ionii se găsesc in stare de echilibru generată de
forţa electrostatică si forţa centrifugală. Acest lucru face ca numai ionii cu o energie cinetică
constantă, indifirent de raportul lor m/q, să fie focalizate pe fanta detectorului.

Analizorul de masă cu quadrupol La un anlizor quadrupole, ionii se deplasează printr-un aranjament

de patru electrozi metalici cilindrici paraleli aşezaţi după un pătrat (quadrupol) . Doi electrozii opuşi au
potenţial electric continuu pozitiv iar ceilaţi doi electrozi opuşi potenţial electric continuu negativ. Peste
tensiunea continuă de alimentare se suprapune o tensiune alternativă de înaltă frecvenţă. Raportul
dintre tensiunea continuă şi cea alternativă determină ( la frecvenţă constantă) ce ioni pot traversa
aranjamentul quadrupol. Având în vedere ca atât tensiunea continuă cât şi cea de înaltă frecvenţă se
pot varia într-o plajă largă şi în timp scurt se poate scana un spectru larg de masă a ionilor lăsând să
treacă selectiv spre detector ioni de un anumit raport masă /sarcină iar alţii ioni, prin ciocnire cu
electrozii metalici care formează quadrupol, să-şi piardă energia cinetică şi să fie neutraliyaţi electric
de electrodul de semn contrar sarcinii electrice de încărcare a ionului respectiv. Analizorul de tip
quadrupol este compact, are pret de cost relativ scăzut şi are un timp de răspuns sub 100 ms ceea
ce-l recomandă pentru spectrometre de masă folosite ca detectoare în timp real la cromatografe de
gaze şi cele de lichide de tip HPLC. Spectrometrele care folosesc analizoare de tip cuadrupol ating
rezoluţii situate între 3000 şi 4000 m/q.

Aalizorul de masă cu separare după timpui de zbor TOF- MS ( Time Of Flight Mass Spectrometer)
Se bazează pe faptul că la intrarea în analizator toţi ionii au aceeaşi energie şi ca atare ionii uşori sunt
mai rapizi decât ionii grei. Ionii de masă mică ajung primii la detector, iar ionii grei ultimii. Din punct de
vedere constructiv analizorul cu separare după timpui de zbor este un tub metalic vidat de o anumită

67
lungime, prevăzut la extremitate cu doi electrozi alimentaţi în tensiune continuă. Prin măsuri tehnice
de reflexie multiplă a fasciculului de ioni cu oglinzi aşezate în interiorul analizorului se poate dubla
timpul de zbor si corespunzător se dublează şi selectivitatea analizorului. Rezoluţia acestor
spectrometre atinge 15.000

Aalizorul de masă cu capcană ionică Substanţa de analizat se introduce neionizată în capcana

ionică , ionizarea ei avînd loc aici. La spectrometrele de masă cu capcană ionică sursa de ioni şi
analizatorul formează o singură unitate. Există la ora actuală însă şi aparate la care ionizarea se face
în exteriorul capcanei ionice. Sînt folosite două tipuri de capcane ionice: 1. Capcană ionică clasică au
capcana formată dintr-un cîmp de tip tripol care se obţine cu trei electrozi cu rotaţie simetrică a
campului: doi electrozi de capăt şi un electrod median inelar. Între electrodul inelar şi electrozii de
capăt există o suprapunere între o tensiune continuă şi una alternativă. In timpul efectuării analizei se
creste continuu amplitudinea componentei tensiunii alternative. În funcţie de masa ionilor , la
atingerea unei anumite amplitudini, ionii sînt aruncaţi din capcana ionică şi ajung la detector.
Rezoluţia obţinută este aproximativ egală cu cea cu spectrometrele de masă cu quadrupol. 2.
Capcană ionică cu rezonanţă ciclotronică cu transformată Fourier au în capcana de ioni un cămp
magnetic omogen care forţează ionii să se deplaseze pe o traiectorie circulară cu o frecvenţă de
rotaţie dependentă de masă. Prin aplicarea unui câmp electric alternativ perpendicular pe câmpul
magnetic omogen se poate obţine o rezonanţă ciclotronică. Dacă frecvenţa cîmpului alternativ aplicat
coincide cu frecvenţa de rotaţie ciclotronică a masei ionice se instalează rezonanţa, iar raza
ciclotronică a traiectoriei ionului respectiv se măreşte prin preluarea de energie din cîmpul alternativ.
Modificările razei ciclotronice duc la semnale măsurabile la plăcile detectoare ale spectrometrului de
masă. Pentru a putea procesa ioni de mase diferite se variază intensitatea cîmpului electric alternativ
iar semnalul electric măsurat este transformat Fourier. Spectrometrele de masă cu rezonanţă
ciclotronică cu transformată Fourier ating rezoluţii foarte inalte ce depăşesc, mai ales în domeniul
maselor ionice mari, rezoluţia spectroscoapelor de masă cu cîmpuri sectoriale cu aproape trei ordine
de mărime. Rezoluţia acestor aparate creşte proporţional cu puterea şi omogenitatea cîmpului
magnetic. Intensitatea de cîmp magnetic la aparate curente se situează la pînă la 11 Tesla.
Asemenea intensităţi se pot obţine numai cu magneţi supraconductori

68
61.Detectoare folosite la spectrometrele de masa

Detectoarele folosite în spectroscopia de masă sînt fotomultiplicatorul , amplificatorul de electroni

secundari şi cuşca Faraday. La începuturile spectroscopiei de masă s-au folosit ca detectoare şi plăci
fotografice. Fotomultiplicatorul este un tub electronic special pentru amplificarea unor semnale slabe
de lumină şi transformarea lor în semnale electrice proporţionale. Un fotomultiplicator reprezintă
practic o înseriere de fotodiode care se găsesc toate în aceeaşi incintă vidată. Constructiv, un
fotomultiplicator, este format dintr-un tub de sticlă în care se găseşte un fotocatod , un fotoanod şi un
număr de pînă la doisprezece electrozi de accelerare secundari, denumiţi dinode.

Fotonii cad pe fotocatodul 10 şi extrag prin efect fotoelectric electroni din suprafaţa acestuia.
Fotoelectronii eliberaţi sînt acceleraţi în cîmpul electric realizat prin aplicarea unei tensiuni exterioare
de cca +90 V între catodul 10 şi prima dinodă 1. La impactul cu prima dinodă fiecare fotoelectron
provoacă reemisia de pe aceasta a 3..10 electroni secundari, aceştia sînt acceleraţi la rîndul lor între
dinoda 1 şi dinoda 2 de o tensiune tot de +90V raportată la dinoda 1. În felul acesta, numărul de
electroni generaţi creşte în cascadă de la dinodă la dinodă, obţinîndu-se o amplificare extrem de
mare. Pentru ca acest lanţ multiplicator de electroni să funcţioneze este necesar ca potenţialul
electropozitiv să fie crescător de la dinodă la dinodă (în schemă de la stînga la dreapta). Acest lucru
se realizează de regulă printr-un lanţ divizor de tensiune cu rezistori. La sfîrşit electronii ajung pe
anod şi se scurg la masă provocînd o cădere de tensiune proporţională cu intensitatea fasciculului
incident de fotoni. Factorul de multiplicare creşte exponenţial cu numărul dinodelor. Multiplicatoarele
tipice au cca 8-10 dinode. Dacă la fiecare dinodă se extrag 5 electroni secundari de către un electron
incident se obţine o amplificare a numărului de electroni (adică a curentului) cu un factor de 58 - 5 10.
Numărul de de electroni secundari produşi este proporţional cu numărul de fotoni de intrare atîta timp
cît nu se depăşeşte un prag de saturaţie, prag ce se situează la cca 10% din "curentul transversal"
(curentul care curge prin lanţul divizor de tensiune). În acest fel şi înălţimea semnalului de tensiune de
ieşire este proporţional cu numărul de fotoni incidenţi, deci cu intensitatea luminii care cade pe
fotocatodul 10. Fotomultiplicatoarele sînt utilizate ca detectoare pentru radiaţii electromagnetice şi
particule elementare (radiometre gama, spectrometre gamma, spectroscoape UV-VIS). Avantajele
folosirii fotomultiplicatoarelor rezultă din sensibilitatea lor deosebită şi din timpul de răspuns deosebit
de mic. Ca dezavantaj al fotomultiplicatoarelor trebuie menţionat zgomotul rezidual destul de mare
provocat de emisia termică de electroni chiar şi în lipsa semnnalului. Detectoare de electroni
secundari denumite şi detectoare de scintilații, Fig. 8, se compun dintr-un scintilator 1 și un
fotomultiplicator 2, (La pătrunderea unui ion accelerat materialul special al scintilatorului este
declanşată o scintilaţie luminoasă slabă care provoacă în primul fotocatod al fotomultiplicatorului lipit
de scintilator eliberarea de electroni prin efect fotoelectric. Aceşti electroni sînt amplificaţi în avalanşă
in fotomultiplicator așa cum s-a descris deja, la anod rezultînd un impuls de curent bine măsurabil. La
numărătoarele de scintilaţie deosebit de compacte, în locul fotomultiplicatorului sînt folosite fotodiode
sensibile din ultima generaţie care au aproape aceleși performanțe ca și fotomultiplicatoarele.

69
62.Biosenzori. Principiu de funcționare și principiu constructiv. Clasificare

Biosenzorii reprezintă sisteme biologico - electronice selective integrate , formate dintr-un receptor
biologic activ, un traductor şi un sistem electronic de amplificare, prelucrare şi afişare date.
Receptorul biologic activ furnizează informaţii analitice specifice ce permit recunoaşterea unei
anumite specii biologice sau chimice dintr-un amestec complex ce compune materia analizată,
urmată de determinarea cantitativă sau semicantitativă a acesteia. Receptorul biologic activ al
biosenzorului poate fi format din enzime, anticorpi , microorganisme, lektine, aptamer, DNA şi tesuturi
umane sau animale imobilizat pe un suport.

În urma interferenţei dintre receptorul biologic activ şi substanţa de analizat rezultă modificări ale
soechiometriei reactanţilor şi produselor de reacţie care provoacă la rîndul lor, în funcţie de sistemele
biologice active folosite, evoluţia proporţională ale valorilor unor mărimi fizico- chimice precum :
sarcină electrică, absorbţie/ emisie fotonică, temperatură, indice de refracţie, grosime de strat, valori
care sînt convertite cu traductoare de tip: amperometric, pH-metric, detector fotometric, termic,
refractometric, piezooscilator , rezonator plasmonic în semnale electrice proportionale cu concentraţia
speciei urmărite în materia analizată. In figura III.2 este reprezentată schematic această
fenomenologie.

Sistemele de tip biosenzorii sînt realizări relativ recente, cu tendinţă de creştere rapidă, ce permit
determinări analitice cantitative rapide, ieftine şi in situ, suficient de precise, a căror selectivitate
sensibilitate şi limită de detecţie depind de receptorul biologic folosit ultimelele caracteristici avînd
valori deosebit de ridicate . Biosenzorii nu folosesc la determinări reactivi liberi, generează cantităţi
infime de deşeuri chimico- biologice care sînt uşor colectate şi distruse. Un biosenzor este reutilizabil
şi ca atare poate fi folosit pentru un număr mare de analiize. De regulă receptorii biologici activi sînt
de unică utilizare dar există şi situaţii în care din motive de cost sînt păstrate suporturile şi regenerate
componentele active. Aplicaţiile de bază pentru biosenzori sînt în domeniul medicinei, a problematicii
de mediu, a industriei farmaceutice, a industriei alimentare şi a biotehnologiei. Determinările
experimentale cu biosenzori sînt simple şi nu necesită cunostiinţe de specialitate avansate ci numai
parcurgerea a mai multor etape , după cum urmează :
1 - pornirea aparatului
2 - ataşarea receptorului biologic la sistemul electronic, urmată de recunoaşterea automată a acestuia
de către sistemul electronic precum şi de validarea (invalidarea) acestuia
3 - dozarea unui anumit volum sau cantităţi din analit pe sistemul biologic active
4 - transformări chimico- biologice între materia analizată şi sistemul biologic activ cu generarea de
produşi de reacţie specifici .
5 - transformarea, pe baza unor dependenţe fizico chimice specifice a cantităţii produselor de reacţie
rezultate pe receptorul biologic activ , într- un semnal electric proporţional cu concentraţia specieiei
urmărite .
6 - procesarea datelor şi afişarea electronică a rezultatului măsurătorii
7 -îndepărtarea şi colectarea receptoarelor biologic active folosite la determinare în scopul
dezafectării chimico – biologică ulterioare a acestora şi pregătirii sistemului pentru o nouă măsurare.
Pentru aducerea componentelor biologice active în apropierea nemijlocită a traductorului, a asigurării unor
productivităţi mari la determinări precum şi pentru asigurarea unor condiţii optime de reacţie şi de conservare în
timp a acestora , sînt folosite suporturi solide şi diferite metode de imobilizare a componentelor biologic active pe
acestea precum: adsorbţie, absorbţie, gelificare, lipire, legare în reţea, realizarea de legături covalente. Metoda
de imobilizare trebuie să asigure o legare bună a componentelor biologice active de suportul solid astfel încît
acesta să nu difuzexe în materia de analizat dar să rămînă totodată suficient de activ la reacţia cu materia
analizată. Receptorii biosenzorilor cu componentele biologice active imobilizate pe suprafaţă acestora se
păstrează în cutii închise şi au termene de valabilitate, inscripţionate pe cutie, ce trebuiesc respectate. In
domeniul biosenzorilor sînt încadraţi oarecum greşit şi alţi senzori ce nu au material biologic activ dar sînt folosiţi
în schimb pentru deterinarea selectivă a concentraţiei unui component în cadrul unor procese biologice.

70
63.Biosenzori electrochimici

Sînt deosebit de performanţi, au aplicaţii largi şi se bazează pe detecţie electrochimică de tip

amperometric sau de tip potenţiometric. Detecţia amperometrică este potrivită pentru detecţia unor
produse de reacţie sau de metabolism care se oxidează respectiv se reduc uşor. La metoda
amperometrică este măsurat curentul electric a unei celule miniaturale de electroliză (aceasta
formează sistemul biosenzorial) , alimentată la o tensiune electrică constantă. Conform legii lui
Faraday masa m a unei specii chimice descărcată la un electrod al celulei electrochimice într-un timp
t este proporţională cu curentul de electroliză I şi cu constanta electrochimică k :

m  k I tUna din aplicaţiile cele mai cunoscute ale detecţiei amperometrice la biosenzori o reprezintă
biosenzorul de glucoză, fiind folosit la ora actuală în medicină pentru determinarea in situ a glucozei
din sînge la diabetici şi la sportivi . Senzorul de glucoză are ca material biologic activ enzima
oxidoreductază folosită pentru biocataliza reacţiei de oxidare a glucozei cu oxigenul din aer cu
obţinerea de gluconolactonă şi de peroxid de hidrogen (H2O2) . Receptorul biologic activ pentru
analiza rapidă a sîngelui se prezintă sub forma unor fîşii de plastic de unică utilizare ce dispun la un
capăt de doi electrozi lamelari miniaturali între care se găseşte depusă oxidoreductază sub formă de
gel uscat iar la celălalt capăt fîşia dispune de pini electrici de conexiune cu sistemul electronic. La
depunerea unei picături de sînge pe zona acoperită de oxidoreductază are loc reacţia :

Peroxidul de hidrogen este deosebit de reactiv şi se descompune electrozii celulei electrochimice în

compunerea căreia mai intră şi o sursă de tensiune constantă asigurată de partea electronică şi un
circuit de amplificare şi măsurare a intensităţii curetului electric ce curge prin celula de electroliză,
intensitate proporţională cu cantitatea de peroxid de hidrogen descompus şi implicit cu cantitatea de
glucoză din sîngele analizat. Conversia valorii intensităţii curentului electric din celulă cu valorile de
concentraţie de glucoză din sînge, precum şi afişarea automată a rezultatelor este realizată de partea
electronică a aparatului. Determinarea este semicantitativă şi acoperă un domeniu de la 20–500
mg/dl.

Detecţia potenţiometrică este folosită la produse ionice . Determinarea cantitativă a ionilor se face pe
baza potenţialului electric determinat la un electrod de măsură. Spre deosebire de senzorii pe bază
de detecţie amperometrică cu sezorii potenţiometrici pot fi detectaţi produse enzimatice active ca
element senzorial fiind folosit un electrod de pH sau un electrod ion selectiv . În ultimul timp
asemenea aplicaţii au dus la miniaturizări extreme prin combinarea elementelor constructive ale
tranzistoarelor ion –selectivi cu efect de cîmp (ISFET) sau a tranzistoarelor de tip
electrolit/izolator/semiconductor (EIS) cu structuri enzimatice fiind posibilă combinarea mai multor
biosenzori în matrici miniaturale cu posibilitatea urmăririi paralele şi concomitente a mai multor
parametrii. Un alt mare avantaj al biosenzorilor otenţiometrici îl reprezintă şi faptul că la electrozi nu
iau naştere produşi de reacţie. De regulă sînt folosite enzime care hidrolizează substratul produsele
de hidroliză fiind pH- active . Pe această bază se determină urme de penicilină , sulfoxizi de cisteină ,
glucozide cianogene ş.a.

71
64.Biosenzori optici

Senzorii optici sînt folosiţi în principal pentru determinarea conţinutului de oxigen din lichide pe baza
analizei de fluorescenţă . Structura acestora, figura conţine o sursă de radiaţie monocromatică , un
sistem de transmisie cu fibră optică la capătul căreia este depus un indicator a cărui intensitate a
luminiscenţei este dependentă de mărimi chimice cum este spre exemplu şi concentraţia de oxigen în
lichide. Intensitatea radiaţiei de de fluorescenţă este preluată de altă fibră optică şi condusă spre un
detector fotometric care o converteşte într-un fotocurent proportional care în partea electronică este
transformat şi afişat electronic în unităţi de concentraţie.

Fluorescenţa, fosforescenţa şi chemoluminiscenţa sînt fenomene optice de emisie fotonică,

cunoscute sub denumirea de luminiscenţă , pentru producerea lor fiind necesară excitarea
moleculelor care, prin spectre de emisie moleculară specifice, permit analize chimice calitative şi
cantitative ale substanţelor cărora le sînt specifice aceste fenomene. Fluorescenţa şi fosforescenţa se
aseamănă prin faptul că iau naştere prin absorţie de fotoni , motiv pentru care poartă şi denumirea de
fotoluminiscenţă . Deosebirea între fluorescenţă şi fosforescenţă constă în faptul că fluorescenţa
încetează instantaneu dacă încetează excitaţia, iar fosforescenţa durează un timp după încetarea
excitaţiei fotonice. De regulă lungimea radiaţiei de fluorescenţă este mai mare decît lungimea de undă
a radiaţiei de excitare ( deplasare Stokes). Atunci cînd lungimea de undă a radiaţiei de fluorescenţă
este egală cu lungimea de undă a radiaţiei de excitare se vorbeşte de fluorescenţă de rezonanţă.
Chemoluminiscenţa se bazează pe spectrul de emisie a unei specii excitate ce ia naştere în timpul
unei reacţii chimice. Avantajele determinării concentraţiei speciilor pe baza mîsurăţii fotoluminiscenţei
sau a chemoluminiscenţei permite determinarea multor specii anorganice şi organice cu sensibilităţi
cu pînă la trei ordine de mărimi mai ridicate ca cele obţinute în cadrul spectrometriei de absorbţie ,
limitele de detecţie situîndu-se în domeniul ppb (10-9 ). Un alt avantaj al metodelor şi procedeelor
bazate pe fotoluminiscenţă o prezintă domeniul liniar mai mare decît domeniul liniar al metodeor
bazate pe spectrometrie de absorbţie. Dezavantajul principal al folosirii metodelor fotoluminiscente îl
reprezintă numărul relativ redus de substanţe ce prezintă aceste proprietăţi optice dependente de
concentraţie . Atît fenomenul de fluorescenţă de fosforescenţă cît şi de chemoluminiscenţă stau
labaza a numeroase tipuri de biosenzori.

72
65.Biosenzori pe baza rezonanței plasmonice de suprafață

La rezonanţa plasmonică de suprafaţă ( SPR) o radiaţie monocromatică polarizată cade pe o

suprafaţă subţire de aur sau argint depusă pe faţa unei prisme de sticlă de unde este reflectată.
Fotonii radiaţiei laser incidente interferă cu electronii liberi ai aurului sau argintului şi formează o aşa
numită structură plasmonică . Dacă între electronii liberi şi fotonii de iradiere se ajunge la rezonanţă
se extrage din radiaţia reflectată energia consumată la rezonanţă, unghiul de reflexie nemaifiind egal
cu unghiul de incidenţă , în spectrul de reflexie apărînd o pierdere energetică care generează un
anumit unghi de reflexie, ( mai mare decît unghiul de reflexie normal în absenţa condiţiilor de
rezonanţă) , a cărui valoare este proporţională cu valoarea pierderii de energie. Frecvenţa de
rezonanţa şi prin ea unghiul de reflexie sînt la rîndul lor proporţionale cu gradul de încărcare masică a
stratului metalic de aur sau argint realizat de anumite specii biologice ce aderă specific pe faţa
metalică exterioară opusă feţei interioare iradiată cu radiaţia monocromatică. La ora actuală SPR
constituie una din cele mai performante metode pentru determinarea unor creşteri masice extrem de
mici de ordinul 10 -15 g ( femto grame). În acest scop un receptor specific este imobilizat pe suprafaţa
metalică exterioară de aur sau argint iar interacţiunea dintre receptor şi un potenţial ligand ce
constituie de fapt specia sau speciile biologice urmărite, creşte proporţional gadul de încărcare
masică a stratului de metal, încărcare care este măsurată cu mare precizie prin măsurarea modificării
unghiului de reflexie cu ajutorul unui fotodetector montat pe un goniometru unghiular sau prin
intermediul unui detector Diode – Array. O modificare a condiţiilor dielectrice în imediata vecinătate a
stratului de metal depus pe prismă , , prin apariţia unei specii chimice sau biologice noi , duc la
schimbarea condiţiilor de rezonanţă ceea ce are ca efect deplasarea peak-urilor din pozitia 1 în
poziţia 2 , valoarea deplasării peak-uri fiind proporţională cu concentraţia masică a speciilor
respective.

Moleculede precum : peptide, proteine, acizi nucleici pot fi imobilizate pe suprafaţa unor cipuri
senzoriale, care aduse in contact cu specii chimice sau biologice ce urmeaza a fi determinate ,
reactioneză cu acestea rezultînd produse de reacţie ce provoacă modificări masice pe suprafaţa
acestor cipuri , modificari care sînt sesizate prin fenomenul de rezonantă plasmonică care se
materializează în modifiări ale unghiului de refracţie ale unei radiaţii monocromatice incidente in
funcţie de natura speciei şi in modificari ale intensităţii radiaţiei refractate în funcţie de concentraţia
speciei . Semnalele electrice ale unui detector de tip Diode Array sînt transformate ulterior prin
procesarea semnalelor în informaţii analitice de natură calitativă şi cantitativa despre speciile
biologice urmărite. Aplicaţia poate fi extinsa şi la celule de curgere cu ajutorul cărora se poat
determina cinetica diferitelor aplicaţii biochimice. Expresiile grafice se prezintă sub forma unor
reprezentări in coordonate: Intensitatea Radiaţie reflectată (RI) in funcţie de ungiul de refracţie (teta) .
Un dezavanta al tehnicii SPR îl reprezintă faptul că nivelul rezonanţei plasmonice este dependent de
temperatură ceea ce necesită o termostatare avansată a sistemelor de analiză. Biosenzorii SPR sint
folositi în bioanalitică în special ca senzori de afinitate in analiza de interacţiune biomoleculară fără
markeri (BIA) , pe suprafaţa stratului metalic pot fi imobilizati parteneri de legare foarte diferiţi . In
cazul clasic acesta este un anticorp orientat spre o anumită proteină. Cu ajutorul anticorpilor pot fi
legate însă şi celule intregi.

73
66.Biosenzori tip balanță piezoelectrică

Microbalanţa piezoelectrică reprezintă un sistem de măsurare foarte sensibil a variaţiilor de masă

folosit cu precădere în aplicaţii de biosenzori dar şi în alte aplicaţii unde se reclamă măsurarea cu
mare sensibilitate a unor variaţii masice extrem de mici cu rezoluţii de pînă la 80*10 -15g (10 -15g = 1
femtogram). Microbalanţa piezoelectrică se bazează pe modificarea frecvenţei de rezonanţă f a
oscilaţie a unui detector piezoelectric ca urmare a modificării masei m pe cele două suprafeţe 2A ale
oscilatorului conform relaţiei :

Microbalanţa piezoelectrică reprezintă un sistem de măsurare foarte sensibil a variaţiilor de masă

folosit cu precădere în aplicaţii de biosenzori dar şi în alte aplicaţii unde se reclamă măsurarea cu
mare sensibilitate a unor variaţii masice extrem de mici cu rezoluţii de pînă la 80 . 10-15g (10-15g = 1
femtogram). Microbalanţa piezoelectrică se bazează pe modificarea frecvenţei de rezonanţă f a
oscilaţie a unui detector piezoelectric ca urmare a modificării masei m pe cele două suprafeţe 2A ale
oscilatorului conform relaţiei :

piezoelectric pe care se depune o componenta biologic activă , fig.III.20a., ca receptor în măsură să

ducă la interferenţe cu specia urmărită ceea ce duce la modificări de masă la suprafaţa piezocipului
sesizate prin modificarea frecvenţei de rezonanţă. Peste microcipurile de cuarţ cu depunere de
biomaterial receptor sînt trecute fie cantităţi mici din substanţa de analizat în flux continuu fie
microcipul este scufundat în substanţa de analizat unde este menţinut un anumit timp.

Dezavantajul folosirii microbalanţei piezoelectrice constă în faptul că un cip cu depunere de receptor

poate fi folosit o singură dată , iar frecvenţa de rezonanţă este influentată de variaţii de temperatură.
Primul dezavantaj nu este major deoarece depunerea de specie activă receptoare pe cele două feţe
ale cip-ului se face uşor iar după o scurtă tarare electronică balanţa este funcţională. Dependenţa
valorii frecvenţei de rezonanţă de temperatură reclamă în schimb termostatări avansate şi destul de
costisitoare.

74