SPECTRE ATOMICE

Atomul este format dintr-un nucleu central în jurul căruia orbitează electronii. Aceştia ocupă
nivelele energetice din atom conform principiului lui Pauli. Starea fundamentală a atomului este cea
cu energie minimă a aranjamentului electronic. Starea excitată se obţine când furnizăm electronilor
energie din exterior printr-un proces oarecare (termic, electromagnetic, etc.) şi aceştia trec pe nivele
superioare de energie ce corespund orbitelor mai îndepărtate de nucleu. Starea excitată este instabilă,
electronul se întoarce pe vechiul nivel de energie emiţând un foton, a cărui frecvenţă n este legată de
energia ΔE prin relaţia lui Planck: ΔE = hυ. Energia fotonului emis este dată de diferenţa de energie
dintre nivelul energetic superior al electronului în atom şi cel inferior: ΔE = E2 – E1.
Fiecărei frecvenţe îi corespunde o linie
spectrală situată fie în domeniu vizibil (400-
700 nm), fie în cel invizibil (infraroşu, IR, sau
ultraviolet UV). Totalitatea liniilor spectrale
emise de o substanţă formează spectrul de
emisie.

Domeniile spectrale şi culorile spectrului

vizibil

Un electron aflat pe cel mai de jos nivel energetic într-un atom poate să intre în contact cu un
foton şi să absoarbă energia acestuia, primind astfel energie suficientă pentru a sări pe următorul
nivel energetic. Iar în cadrul procesului invers, electronul revine pe nivelul energetic anterior, proces
însoţit de eliberarea unui foton. Culoarea fotonului depinde de diferenţa de energie dintre cei doi
orbitali. Astfel se explică apariţia liniilor spectrale asociate fiecărui element chimic.
Din moment ce lumina albă are în
componenţă toate culorile spectrului, atunci
când un fascicul de lumină albă acţionează
asupra unei mostre dintr-un element chimic în
condiţii corespunzătoare, atomii acestuia
absorb toţi fotonii care le permit electronilor
lor să efectueze salturi între orbitali, astfel
că spectrul de absorbţie este dat de toate
culorile din componenţa luminii albe, minus
acelea care corespund diferenţelor de energie
dintre orbitalii atomilor acelui element
chimic. Spectrul de absorbţie al unui corp dat
este un ansamblu de linii şi benzi întunecoase care apar pe fondul spectrului continuu de emisie,
atunci când lumina trece printr-un mediu absorbant.
Când acei electroni revin în mod spontan pe nivelurile energetice de bază, apar liniile
spectrale ale spectrului de emisie, linii corespunzătoare diferenţelor energetice între orbitalii
caracteristici acelui element. Spectrele de emisie sunt cele date de vapori, gaze sau corpuri solide
aduse în stare de incandescenţă.
Spectrele de emisie cât şi cele de absorbţie se împart în următoarele trei tipuri: spectre
continue, de bandă şi de linii. Spectrele de linii aparţin atomilor şi ionilor lor. Spectrele de bandă
aparţin moleculelor, iar spectrele continue sunt emise de sistemele cu densitate mare, cum sunt
corpurile solide şi lichide. Spectrele de linii depind de structura materialului care le emite. Aşadar,
fiecare substanţă emite spectrul său caracteristic şi poate fi identificată după lungimea de undă
caracteristică.
 Exemplu: spectrul atomului de hidrogen. Numărul cuantic principal "n" este afişat în partea
dreaptă alături de linia care reprezintă nivelul energetic. Atunci când un electron sare de pe nivelul
corespunzător lui n=3 pe cel asociat lui n=2, este emis un foton cu frecvenţa corespunzătoare culorii
roşu. Când un electron sare de pe stratul corespunzător lui n=4 pe cel corespunzător lui n=2, este
emisă lumină de nuanţa "cyan". Când un electron sare de pe stratul n=5 pe cel corespunzător lui
n=2, este emisă lumină albastră. La saltul de pe stratul asociat cu n=6 spre cel corespunzător lui
n=2, lumina emisă este violetă. Dacă saltul are loc între straturile energetice corespunzătoare lui
n=7, respectiv n=2, este emisă lumină în zona ultravioletă a spectrului. Nu sunt puse în evidenţă
salturi către nivelul energetic corespunzător lui n=1 deoarece toate sunt însoţite de emiterea unor
fotoni din zona ultravioletă extremă.
Salt de pe nivelul energetic n=3 spre n=2 însoţit de eliberarea unui "foton roşu"

Înregistrarea a radiației emisă de atomii

diferitelor elemente aflate în stare gazoasă a condus
la concluzia ca această radiație nu este continuă, în
sensul că nu conține unde electromagnetice cu toate
lungimile de undă cuprinse intr-un anumit
domeniu, suficient de larg, ci constă în linii
spectrale înguste, corespunzătoare unor lungimi de
undă , bine determinate.
Ansamblul de linii spectrale formează spectrul
atomic, specific fiecărei substanțe.
Aspectul unui spectru de linii
Analiza spectrală: deoarece spectrele caracterizează substanţele care emit sau absorb
lumina, studiul acestora pot da informaţii despre natura lor. Analiza spectrală poate fi: calitativă şi
cantitativă. În analiza spectrală calitativă se compară spectrul substanţei date cu unul de referinţă
cunoscut (de obicei, cu spectrul fierului). Se caută lungimile de undă identificate în tabele cunoscute
şi se află cărei substanţe îi aparţine spectrul respectiv. Analiza spectrală cantitativă se bazează pe
faptul că intensitatea liniei spectrale depinde de concentraţia atomilor emiţători din substanţa de
studiat. Cu cât concentraţia este mai mare cu atât intensitatea liniilor este mai mare. Metodele
spectrale de analiză sunt des folosite pentru că sunt simple şi rapide
Spectroscopia este o ramură a fizicii care se ocupă cu studiul metodelor de obținere a
spectrelor, precum și cu măsurarea și interpretarea acestora, şi ocupă o poziție specială în fizică si
chimie deoarece oferă răspunsuri la întrebările privind structura atomo-moleculară. Spectrul unei
radiații electromagnetice se opune prin descompunerea ei într-un aparat spectral (spectroscop,
spectrograf cu prismă, cu rețea etc.) și constă dintr-o succesiune de imagini ale fantei de intrare,
formate de diferitele radiații monocromatice ale luminii incidente. Pentru studiul spectrelor,
spectroscopia folosește metode vizuale, fotografice și fotoelectrice.
 După natura sistemului cuantic emițător (atom, moleculă, nucleu), spectroscopia se clasifică
în spectroscopie atomică, moleculară și nucleară.
În funcție de domeniul spectral al undelor electromagnetice și de aparatura folosită, există:
 spectroscopie optică (pentru domeniul vizibil, ultraviolet și infraroșu),
 spectroscopia radiației X, spectroscopia radiației gamma, spectroscopia hertziană (pentru
undele hertziene și milimetrice);
 spectroscopia alfa și spectroscopia beta se ocupa cu studiul spectrelor energetice ale
radiațiilor alfa, respectiv beta.
Domeniul Lungimea
Tip de spectroscopie
lungimii de undă de undă
Radiofrecvența > 100 µm Spectroscopie a rezonanței magnetice nucleare
Rezonanță paramagnetică electronică
Microunde > 30 µm
Rezonanță feromagnetică
Spectroscopie în infraroșu/aproape de infraroșu
Infrarosu 1 – 20 µm
Spectroscopie vibrațională
Vizibil și Spectroscopie de fluorescent; Spectrofotometrie
×102 nm
ultraviolet Spectroscopie Raman
Spectrometrie de fluorescență X clasică și în
Raze X < 100 nm
reflexie totală
Analiza spectrala a luminii emise sau absorbite de un corp, spectroscopia optică, permite
identificarea elementelor componente, stabilirea concentrației, determinarea structurii. Utilitatea
spectroscopiei este demonstrată de larga răspândire a acestei metode: fizică, chimie, biologie,
farmacie, medicină, geologie, astrofizică, știința materialelor, protecția mediului. În afară de
multitudinea de aplicații practice, spectroscopia a avut o evoluție strâns legată de evoluția fizicii
fundamentale. Multe din marile progrese ale fizicii secolului al XX-lea se datorează creșterii
preciziei în măsurarea spectrelor optice ale celor mai simpli atomi: atomul de hidrogen și, respectiv,
cel de heliu.
Liniile spectrale pot fi vizualizate cu ajutorul unui instrument denumit
spectroscop a cărui construcţie şi folosire se bazează pe fenomenul de dispersie
a luminii. La trecerea luminii prin gaze sau vapori aduse în starea de
incandescenţă, acestea emit radiaţii care analizate cu un spectroscop sunt formate
din diferite linii colorate, formând un spectru. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu un
corp solid incandescent. Spectroscopul cuprinde următoarele componente:
- Sursa spectrală (S) ce urmează a fi analizată luminează fanta situată în planul
focal al lentilei colimatorului.
- Colimatorul (C) cu fanta (F) transformă fasciculul divergent într-un fascicul paralel.
- Prisma optică (P) se aşează de obicei sub unghiul de deviaţie minimă pentru a elimina deformaţiile
imaginii fantei. Fasciculul de lumină trecând prin prismă se descompune prin dispersie şi iese sub
formă de fascicule de diferite culori, în funcţie de lungimea de undă.
- Luneta (L) folosită pentru observarea spectrelor este acomodată pentru infinit.
- Tubul (T) pentru proiectarea scalei micrometrice (M)
Exemple de spectre:

► Hidrogen ( H )

spectru de emisie spectru de absorbţie

► Carbon ( C )

spectru de emisie spectru de absorbţie

► Clor ( Cl )

spectru de emisie spectru de absorbţie

► Natriu ( Na )

spectru de emisie spectru de absorbţie

BIBLIOGRAFIE

- https://sites.google.com/site/clasaaxiia/home/spectre-atomice
- https://sites.google.com/site/clasaaxiia/spectre-atomice
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Spectroscopie
- https://www.preferatele.com/docs/fizica/noi/spectre--spectroscop1951618179.php
- https://www.scribd.com/doc/234361446/Spectre-Fizica
- https://www.scribd.com/presentation/337352355/Spectre-atomice
- https://www.scribd.com/presentation/342739660/Modelul-Cuantificat-Al-Atomului
- https://www.scribd.com/document/338559597/Notiuni-de-Fizica-Atomica-Spectre-Atomice