FACULTATEA DE ȘTIINȚE, EDUCAȚIE FIZICĂ SI INFORMATICĂ

SPECIALIZAREA: INGINERIA MEDIULUI

ANUL: III

TEMĂ DE CASĂ
SPECTOFOTOMETRIA

Coordonator Student
Conf. univ. dr. Iosub Ion Lintoiu Claudia-Roxana
 Cuprins
1. Introducere
2. Continut de baza in care se dezvolta obiectivele propuse de student in introducere
3. Concluzii relationate cu obiectivele initiale
4. Bibliografie

Spectrofotometria este o metodă optică de determinarea a concentraţiilor constituenţilor existenţi într-o

probă dată.

Spectroscopia este o denumire generică dată unei clase de procedee şi tehnici experimentale prin care se
urmăreşte şi se cuantifică efectul absorbţiei sau emisiei de energie de către o probă supusă analizei chimice
calitative şi/sau cantitative. La folosirea spectroscopiei în analiza chimică calitativă scopul spectroscopiei
este acela ca dintr-un spectru să se obţină informaţii despre proba analizată precum: structura internă,
compoziţie, dinamică.

Spectrofotometria este o ramură a spectroscopiei moleculare ce se ocupă cu analiza calitativă şi

cantitativă a spectrelor de absorbţie în domeniul UV-VIS a substanţelor organice sau anorganice în stare
lichidă. Din cauză că în domeniul UV-VIS nu toate substanţele sau elementele chimice au spectre de
absorbţie cu maxime clare analiza calitativă nu este atât de reprezentativă ca cea cantitativă. Un
spectrofotometru sau un colorimetru utilizează transmiterea luminii printr-o soluţie pentru determinarea
concentraţiei unui solut în soluţia respectivă. Radiaţia ectromagnetică emisă într- un spectru electromagnetic
este desfăcută prin refracţie pe o prismă sau pe o reţea de difracţie Tn în scopul evidenţierii precise a
lungimilor de undă specifice diferitelor elemente, ioni, radicali sau molecule. La folosirea spectroscopiei în
analiza chimică calitativă se realizează corelarea lungimilor de undă a spectrelor obţinute cu spectre etalon.
La analiza chimică cantitativă se foloseşte dependenţa dintre intensitatea emisiilor spectrale specifice şi
concentraţia elementelor sau substanţelor din compuşi sau amestecuri de compuşi.

Spectrofotometria reprezintă măsurarea cantitativă a spectrelor de absorbţie / emisie ale unei substanţe.
Substanţele care absorb radiaţii aparţinând domeniului vizibil se vor colora în culori complementare. Acest
fapt face posibilă determinarea cantităţii de lumină absorbită de către soluţie, intensitatea radiaţiei transmise
fiind proporţională cu concentraţia speciilor absorbante din soluţia analizată.

Această metodă se bazează pe iradierea probei de analizat cu un fascicol de radiaţii electromagnetice, a

cărui putere radiantă se micşorează la ieşirea din sistem în funcţie de natura şi concentraţia speciilor
absorbante.

Un fascicol de radiaţii de intensitate I0,ce străbate sub o incidenţă normală un strat absorbant, pierde o
parte din energia sa radiantă prin reflexie Ir iar o parte din aceasta este absorbită de către sistem Ia.

Metoda de analiză chimică a alimentelor prin spectrofotometrie este o metodă care are la bază legea
LAMBERT-BEER.

Deci din intensitatea iniţială numai o parte din radiaţie este transmisă şi ea se notează cu It.

Gradul de diminuare al intensităţii radiaţiei incidente este (conform legii lui Beer-Lambert) proporţional cu
grosimea stratului traversat şi cu concentraţia speciei absorbante:

1 I0
lg  lg  kcb  E
T It

Legea Beer-Lambert - exprimă legătura între intensitatea luminii care traversează o soluţie şi concentraţia
soluţiei respective.
În spectrofotometrie se folosesc uzual doi parametri pentru a cuantifica absorbţia:
T - este transmisia; E - este extincţia .

I
T I 1
E  log T  log T
Cd  
o 10  
 În fenomenele de propagare, lumina prezintă, după cum se ştie, un aspect ondulatoriu, de undă
electromagnetică. În fenomenele de emisie, respectiv absorbţie, lumina prezintă un aspect corpuscular, adică
se comportă ca fiind formată din cantităţi bine determinate de energie, indivizibile, numite cuante sau fotoni.

Explicaţia existenţei fotonilor rezidă în aceea că fiecare unitate de energie radiantă este emisă de câte o
microparticulă: atom,ion sau moleculă.

Absorbţia sau emisia unui foton este legată de trecerea prin salturi a unei asemenea microparticule de la
o stare energetică posibilă la alta.Pentru un astfel de salt este necesar ca energia cunatei, să fie egală cu
diferenţa de energie dintre cele două stări. Aceste tranziţii, legate de interacţiunea foton-microparticulă
urmează anumite reguli de selecţie care determină ce fel de salturi de la un nivel la altul sunt permise. Pe de
altă parte, o tranziţie are loc numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii de interacţiune cuantă – particulă.

Principiul metodei

Spectrofotometrul - instrument care serveşte la obţinerea spectrelor de emisie sau de absorbţie ale
substanţelor, cu ajutorul căruia se determină atât lungimile de undă ale liniilor, cât şi intensităţile acestorlinii.

Principiul spectrofotometrului constă în determinarea frecvenţelor la care au loc tranziţii: coeficientul de

extincţie prezintă un salt brusc pentru frecvenţele cuantelor care provoacă tranziţii în probă. Pentru aflarea
acestor frecvenţe se fac deci determinări de coeficienţi de extincţie în funcţie de frecvenţă. În principiu se
foloseşte un calorimetru, dar în loc să se lucreze în lumină albă,se fac determinări în lumină monocromatică a
cărei frecvenţă se poate varia continuu. Se utilizează o sursă de lumină albă, de exemplu un bec cu filament,
şi se selectează pe rând radiaţiile de diferite frecvenţe cu ajutorul unui dispozitiv numit monocromator.
Schema de principiu a obţinerii luminii monocromatice pentru un spectrofotometru cu monocromator cu
reţea:

1- sursă de lumină;

2-lentile colimatoare;

3-sistem de fante;

4- sistem monocromator cu prismă;

5- spaţiu pentru cuvele cu soluţie de analizat;

6- detector de radiaţie luminoasă;

7- amplificator;

8- sistem de afişare.

Un astfel de ansamblu format dintr-o sursă albă, un monocromator şi un colorimetru cu citire directă,
constituie cel mai simplu tip de spectrofotometru.

Spectrofotometrul este un aparat optoelectronic care măsoară raportul a două valori ale unei mărimi
radiometrice la aceeaşi lungime de undă şi în acelaşi interval îngust de lungime de undă .
Cu ajutorul unor oglinzi mobile din monocromator se schimbă în salturi foarte mici frecvenţa luminii
selectate din radiaţia totală a sursei. De fiecare dată se măsoară absorbţia, transmisia sau extinţia şi se
calculează valoarea coeficientului de extinţie E. Reprezentând grafic variaţia lui E în funcţie de frecvenţă sau
lungimea de undă se obţine o spectrogramă (un spectru).

Corespondenţa tranziţiilor posibile (a) cu liniile spectrale ideale (b) respectiv benzile reale(c) dintr-o
spectrogramă.

În figură se redă o astfel de spectrogramă pentru cazul în care proba prezintă în domeniul cercetat trei
nivele de energie permise, sunt îndeplinite condiţiile de interacţiune şi nici una din tranziţii nu este interzisă.

Valorile ε nu pot fi trasate direct de aparatele înregistratoare, aflarea lor necesitând un calcul în funcţie de
concentraţie şi grosimea de strat.

Aparatură utilizată

Spectro(foto)metrele se clasifică în:

 spectrofotometre de absorbţie:
 spectrofotometre cu absorbţie moleculară în UV-VIZ-IR;
 fotocolorimetre;
  spectrometre cu transformată Fourier;
 spectrofotometre cu absorbţie atomică

 de emisie
 spectrometre de emisie optică în plasmă cuplată inductiv;
 fotometre cu flacără;
 spectrometre de emisie cu fluorescenţă de raze X.

Spectrofotometrele se compun, în principiu, din următoarele dispozitive esenţiale:

 sursă luminoasă,
 un monocromator,
 un recipient cu pereţi transparenţi, numită celulă de absorbţie,
 un detector şi
 un dispozitiv pentru măsurat şi înregistrat efectele detectate.

Schema unui spectrometru de absorbţie:

Schema unui spectrofotometru

Spectrofotometrele pot fi cu două fascicule sau cu un singur fascicul.

 Spectrofotometrul cu un singur fascicul – aceste spectrofotometre au un singur fascicul luminos care

trece pe rând prin cuva cu soluţie de referinţă şi prin cuva cu soluţie de analizat.
 Spectrofotometrul VSU-2G lucrează în domeniul 200-1600 nm, de la ultravioletul apropiat la
infraroşu.
Schema aparatului este reprezentată astfel:

- Radiaţia care vine de la sursa 1 (un filament care emite radiaţie prin încălzire) ajunge, după reflexiile pe
oglinzile 2, 3, 4, pe fanta de intrare 5, care poate fi reglată din exteriorul aparatului.
- Fascicolul divergent este transformat în fascicul paralel prin reflexie pe oglinda concava 6 şi ajunge
apoi la reţeaua de difracţie prin reflexie 7. Fasciculul, care este acum separat după lungimile de undă,
este din nou reflectat de oglinda concava 6 care îl transformă într-un fascicul convergent care ajunge la
fanta de ieşire (nereglabilă) 8 şi de acolo, cu ajutorul lentilei 9, la cuvele cu soluţii 10. După care
fasciculul emergent ajunge pe un fotodetector 11 legat direct la calculator. Se citeşte o tensiune care
este proporţionala cu fluxul fasciculului.

O caracteristică importantă a unui spectrofotometru este lărgimea benzii pasante. Ea se defineşte ca lărgimea
domeniului spectral care iese din monocromator la o lungime de unda dată. Datorită lărgimii finite a fantei de
ieşire, aceasta este traversată de o bandă de lungimi de undă. Distribuţia energiei luminii, în funcţie de
lungimea de unda prezintă aproximativ forma unui triunghi al cărui vârf se situează la lungimea de undă
marcată pe scală.

Spectrofotometrul cu dublu fascicul – este un aparat automat construit după principiul monofascicul,
care să înregistreze zeci de puncte pe secundă, ar fi nevoit să alterneze foarte repede cuva de dizolvant cu cea
de soluţie, operaţie greu de rezolvat din punct de vedere mecanic şi care ar necesita cuve perfect etanşe. De
aceea este mult mai raţional să se menţină cuvele pe loc şi să se treacă, simultan sau succesiv, câte un
fascicul de lumină prein fiecare cuvă, realizând astfel aparate cu dublu fascicul .

Acestea sunt componentele unui spectrofotometru cu dublu fascicul si pricipiul de bază:

S – sursă; M – monocromatro; E1, E2, E01, E04- motoare electrice; O1, O4 – oglinzi mobile; O2, O3
– oglinzi fixe; C1, C2 – cuve; R – receptor; A – amplificator; K – compensator; Er – motor reversibil; Di

– dispozitiv de înregistrare .

Sursa S trimite un fascicul de lumină albă pe fanta de intrare a monocromatorului M. Motoraşul E1

schimbă continuu elementele mobile ale monocromatorului, astfel încât din monocromator iese o radiaţie
monocromatică a cărei frecvenţă se schimbă uniform în timp.La un moment dat radiaţia cade pe oglinda
mobilă O1, rotită de electromotorul E01 cu circa 10 rot/sec. Oglinda fixă O2 schimbă direcţia razei cu 900 şi o
trece în cuva cu soluţia de cercetat.

Întrucât în cuva C2 se găseşte dizolvată şi substanţa de cercetat, aceasta va introduce o absorbţie

suplimentară, iar ca urmare pe receptor vor cădea alternativ un fascicul mai intens şi unul mai slab.De la
receptor semnalele sunt trecute la amplificatorul A, care este informat printr-un sistem de sincronizare de
poziţiile celor două oglinzi în fiecare moment. Impulsurile amplificate sunt trecute la motorul reversibil Er,
care împinge în drumul fasciculului mai intens o pană de compensaţie K, în formă de pieptene. Cu ajutorul
penei compensatoare se reduce intensitatea radiaţiilor de comparaţie până la valoarea celor care au trecut prin
cuva cu soluţie, moment în care motorul Er se opreţte. Ajungându-se apoi într-un domeniu spectral în care
substanţa absoarbe şi mai intens,pana este împinsă şi mai adânc în drumul radiaţiilor de comparaţie de către
motorul Er. În acest moment faza impulsurilor de radiaţie de la receptorul R se inversează, motoraşul Er
porneşte în sens invers, trăgând pana în afară până la restabilirea echilibrului.

Solidar cu compensatorul K se mişcă şi o penişă înregistratoare care înscrie pe un tambur cu hârtie o

diagramă.

Spectrofotometrul cu şir de fotodiode – una din realizările cele mai importante în domeniul
spectrofotometriei o reprezintă folosirea detectoarelor şir de fotodiode, în locul detectoarelor clasice. Aceste
tip de detector permite preluarea spectrului UV-VIS-NIR în acelaşi timp nefiind necesară scanarea
secvenţială în timp a tuturor lungimilor de undă.

BIBLIOGRAFIE
1. Lorentz Jäntschi-Chimie Fizică. Analize Chimice şi Instrumentale, Editura AcademicDirect, 2004
(http://ph.academicdirect.ro);

2. Lorentz Jäntschi ,Sorana Bolboacă - Analiză Chimică şi Instrumentală Aplicată, Editura

AcademicDirect (http://ph.academicdirect.ro), ( pag. 40-42);

3. http://www.brml.ro/downloadNML/NML_etapa7/NML028-05/NML%20028-05.doc

4. .http://ph.academicdirect.org/CAI_2006.pdf

5. http://www.umfiasi.ro/ScoalaDoctorala/StudiiAprofundate/Suport%20Cursuri/