Topografie Generala I curs-CALINA JENICA

TOPOGRAFIE GENERALĂ I.
CURS
1.NOŢIUNI GENERALE ŞI TOPOGRAFICE DE BAZĂ
1.1. OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA TOPOGRAFIEI GENERALE
Topografia generală face parte din ştiinţa măsurătorilor terestre care este un domeniu
vast şi foarte complex de activitate, având drept scop, totalitatea operaţiilor de teren şi a
calculelor matematice, necesare determinării şi reprezentării pe planuri şi hărţi, într-o anumită
proiecţie şi la scară, a suprafeţei terestre.
Ştiinţa măsurătorilor terestre a luat naştere din cele mai vechi timpuri, ca o necesitate a
oamenilor de a măsura şi a reprezenta suprafeţele de teren, atât pentru satisfacerea nevoilor
economice cât şi pentru organizarea şi trasarea lucrărilor de construcţii, de minerit, din
agricultură şi silvicultură.
Obiectivele şi conţinutul măsurătorilor terestre au evoluat în strânsă concordanţă cu
dezvoltarea principalelor ramuri din economie şi a modului de producţie. În prezent această
ştiinţă se bazează în special pe noţiuni de matematică, trigonometrie, fizică şi astronomie.
Trigonometria şi matematica pun la dispoziţie formule şi metode de prelucrare a rezultatelor
măsurătorilor. Toate instrumentele folosite la efectuarea măsurătorilor precise de distanţe şi
unghiuri sunt construite pe baza principiilor fizicii, iar astronomia furnizează datele
fundamentale de la care se pleacă, pentru măsurarea suprafeţelor mari de teren, utilizate în
stabilirea formei şi dimensiunilor Terrei.
Studiul diferitelor forme de relief şi legile de modificare a acestora se realizează cu
ajutorul geologiei şi geomorfologiei.
Domeniile de activitate care alcătuiesc ştiinţa măsurătorilor terestre sunt: astronomia
geodezică; geodezia; topografia; fotogrammetria; teledetecţia; cartografia; desenul cartografic.
a) Astronomia geodezică are drept scop determinarea coordonatelor geografice şi a
meridianului geografic, prin intermediul poziţiilor astrelor pe bolta cerească. Determinările
acestea se fac cu ajutorul unor aparate de mare complexitate şi precizie, denumite teodolite
astronomice.
b) Geodezia este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi dimensiunilor Pământului şi
are drept scop determinarea geografică şi topografică a poziţiei unor puncte fixe de pe teritoriul
ţării noastre, care sunt legate între ele prin intermediul reţelelor de triangulaţie care străbat
România.
Denumirea de geodezie vine de la cuvintele greceşti geo = pământ şi dalein = împart,
ceea ce înseamnă împărţirea suprafeţei terestre în porţiuni mai mici, care pot fi studiate mai
uşor. Prin măsurătorile geodezice se obţin coordonatele geografice sau coordonatele
rectangulare, ale punctelor ce servesc la determinarea formei şi dimensiunilor Terrei sau ca
puncte pentru ridicările topografice.
Punctele determinate aflându-se la distanţe mari între ele, în calculul poziţiei acestora
se ţine seama de influenţa sfericităţii Pământului şi de refracţia atmosferică.
c) Topografia este ştiinţa care se ocupă cu ridicarea suprafeţelor relativ mici,
considerate plane, ceea ce determină ca la calcularea coordonatelor punctelor topografice să nu
se mai ţină seama de curbura Pământului. Această ştiinţă se mai ocupă şi cu operaţia inversă de
trasare în teren, de pe un plan sau o hartă a lucrărilor prevăzute în proiectele de execuţie.
Denumirea de topografie a fost dată de Claudiu Ptolemeu (150 -87 î.e.n.) şi provine de
la cuvintele greceşti topos (loc) şi graphein (a desena). Din aceste două cuvinte se deduce că,
topografia are ca obiect măsurarea unui loc sau teren, descrierea şi desenarea lui pe plan sau
hartă.
1
TOPOGRAFIE GENERALĂ I. CURS
După felul lucrărilor, topografia se divide în: planimetrie; calculul suprafeţelor şi

parcelarea; nivelment; topografia inginerească.
Planimetria este partea din topografie care se ocupă cu studiul aparatelor, metodelor de
măsurare şi calculelor matematice necesare pentru reprezentarea pe planuri şi hărţi, în proiecţie
orizontală a punctelor care delimitează o suprafaţă de teren.
Calculul suprafeţelor şi parcelarea se ocupă cu determinarea ariei diferitelor suprafeţe
şi împărţirea acestora în suprafeţe mai mici, numite parcele, atât pe planuri cât şi în teren.
Nivelmentul studiază aparatele şi metodele de lucru caracteristice ridicărilor nivelitice,
precum şi metodele de reprezentare a reliefului pe planuri şi hărţi.
Scopul urmărit de acesta este determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor unor puncte
caracteristice, cu ajutorul cărora se trasează relieful terenului.
Topografia inginerească sau specială este ştiinţa care se ocupă cu metodele speciale de
ridicare topografică, necesare proiectării şi trasării pe planuri sau pe teren a diferitelor lucrări
cu caracter ingineresc. În cadrul ei se deosebesc următoarele discipline: topografia pentru
construcţii, topografia hidrografică şi topografia minieră.
d) Fotogrammetria este ştiinţa în care planul topografic se realizează după fotografii
speciale ale terenului, denumite fotogramme. Acestea se prelucrează în condiţii speciale de
laborator, cu aparatură fotogrammetrică de mare precizie şi fineţe. Fotografiile se fac din avion,
de la o anumită înălţime şi la o scară stabilită, iar pe baza lor după prelucrare se întocmesc
planurile şi hărţile topografice.
e) Teledetecţia se ocupă cu studierea tuturor metodelor care fac posibilă obţinerea de
informaţii asupra unui corp (scoarţa terestră) de la distanţă, din satelit.
Realizarea hărţilor în acest caz se face pe baza unor fotografii speciale, efectuate de la
mare distanţă din satelit.
f) Cartografia se ocupă cu studiul proiecţiilor cartografice, cu metodele de constituire
a reţelelor cartografice, precum şi cu modul de întocmire, reproducere, micşorare, mărire,
multiplicare, manipulare şi păstrare a hărţilor.
g) Desenul cartografic sau topografic reprezintă ştiinţa întocmirii planurilor şi hărţilor,
cu ajutorul cărora se reprezintă parţial sau total suprafaţa pământului, folosindu-se un singur
plan de proiecţie.
În ultimii ani, cunoştinţele din domeniul cartografiei, fotogrammetriei şi teledetecţiei,
ca şi din alte domenii au fost cuprinse într-un sistem informaţional geografic, ce se constituie
într-o valoroasă bancă de date şi sursă de informaţii pentru numeroase activităţi aplicative sau
ştiinţifice.
1.2. EVOLUŢIA TOPOGRAFIEI
Monumentele vechi arată că populaţia lumii antice, care locuia în Babilon sau Egipt cu
6 000 de ani în urmă, utiliza măsurătorile terestre pentru delimitarea anumitor regiuni şi
determinarea suprafeţelor terenurilor agricole, precum şi la constituirea reţelelor de canale, a
diverselor palate şi temple. Locuitorii Chinei şi ai Mexicului au ştiut cu mult înaintea erei
noastre să întocmească hărţi topografice şi de navigaţie. Savanţii Greciei antice, cu mai mult de
2 000 de ani în urmă, cunoşteau că Pământul este rotund, iar pe baza măsurătorilor terestre
efectuate pentru satisfacerea nevoilor practice şi economice, au ştiut să deducă şi să determine
raza globului pământesc şi coordonatele geografice ale unor puncte de pe Terra.
Problemele privind forma şi dimensiunile Pământului şi poziţia lui în univers, în raport
cu alte planete, s-au rezolvat cu succes în strânsă colaborare cu astronomia şi cu alte ştiinţe
fundamentale, punându-se astfel în filozofie bazele teoriei ştiinţifice materialiste a originii
lumii.
2
După aceste începuturi, încă din cele mai vechi timpuri măsurătorile terestre s-au
dezvoltat şi perfecţionat continuu, în strânsă concordanţă cu tendinţa de transformare a
pământului în mijloc de producţie, devenind în zilele noastre o ştiinţă primordială pentru
cunoaşterea, precum şi pentru proiectarea şi execuţia lucrărilor care au la bază pământul.
Prima hartă cunoscută este o placă de ardezie, reprezentând oraşul Nippur din
Mesopotamia, datând din secolul al XV – lea, e.n.
Grecii antici cunoşteau numai regiunea Mării Mediterane, la care se adăuga Asia de sud
– vest până la hotarele Indiei. Ei concepeau pământul ca fiind plat şi înconjurat de un Okeanos.
Eratosthene în anul 230 î.e.n. care a lucrat la celebra bibliotecă din Egipt (Alexandria) a desenat
o hartă a lumii antice, pe care a trasat linii perpendiculare care treceau prin principalele oraşe
marcate pe harta sa. Acelaşi învăţat a făcut prima măsurare a arcului de meridian, cu mijloace
empirice, care îi stăteau la dispoziţie.
În secolul II î.e.n, Claudiu Ptolemeu a întocmit o hartă a lumii antice, pe care sunt trasate
şi numerotate paralele şi meridianele. Pe harta sa meridianele converg către poli ca în hărţile
din zilele noastre. În secolul al III-lea în Imperiul roman circula o hartă pentru drumuri şi poştă,
purtând denumirea de ,,Tabula pentingeriană’’, după numele unei copii din 1264, găsită în
Germania.
Evul Mediu a însemnat, ca dealtfel în toate domeniile, o stagnare sau chiar un regres în
evoluţia cartografiei. În anul 1492, la Nüremberg, Martin Behaim construieşte primul glob
terestru, pe care contururile erau executate prin desen direct. Globul nu cuprindea Lumea Nouă,
care nu fusese descoperită, fiind deci mai mic decât cel real.
În secolul al XV – lea se dezvoltă imprimarea hărţilor geografice în atelierele de
specialitate din Germania, Ţările de Jos şi Italia şi a apar primele atlase. Tot în această epocă
apar aşa zisele portulane, hărţi pentru navigaţie, în care ţărmurile sunt desenate mult mai corect
decât în hărţile vechi.
Începând cu secolul al XVI – lea, se imaginează proiecţiile matematice care se aplică la
întocmirea hărţilor. Astfel, în 1559, cartograful flamand Gherhard Kramer, supranumit
Mercator, creează proiecţia cilindrică care-i poartă numele.
În secolul al XVII – lea Galileo Galilei foloseşte luneta pentru observarea astrelor
(1609), iar Snelius în 1615, calculează prin triangulaţie matematică distanţele în mod indirect.
Spre sfârşitul secolului al XVII – lea în Franţa, Picard măsoară pentru prima dată, arcul
meridian de un grad, între Paris şi Amiens. În acelaşi secol, Isaac Newton în Anglia,
demonstrează prin rotaţia pendulului, că Pământul este turtit la poli, observaţie care se va
verifica în 1671 în Guyana.
În secolul al XVIII – lea, după ce francezii determină exact arcul de meridian dintre
Laponia şi Peru, fraţii Cassini stabilesc reţeaua de triangulaţie a acestei ţări (Italia) şi ridică
prima hartă topografică din această ţară. În acelaşi secol şi la începutul secolului următor se
ridică hărţi topografice şi în alte ţări ale Europei (Germania, Austria, Rusia, Anglia). Din această
perioadă datează şi primele hărţi topografice ale Ţărilor Române, executate de ruşi şi austrieci
(harta Moldovei 1783). În 1799 Delambré în Franţa introduce metrul ca unitate de măsură
etalon.
În România, în 1874 ia fiinţă “Depozitul de Răzbel al Armatei” denumit apoi Institutul
Geografic Militar, care execută ridicarea topografică a ţării în hotarele din acea vreme. Ceva
mai devreme, în 1864, se imprimă la Viena harta Munteniei şi Olteniei, la scara 1: 57.000,
denumită harta Szatmary. În secolul nostru operaţiunea s-a perfecţionat, precizia a crescut şi
topografia cunoaşte o dezvoltare deosebită.
Măsurătorile terestre ca ştiinţă exactă, au atins maturitatea deplină în secolul al XIX –
lea, când s-au perfecţionat instrumentele topografice şi s-au elaborat metodele ştiinţifice de
măsurare.
3
La mijlocul secolului al XIX – lea a apărut o nouă ştiinţă fotogrammetria, care s-a
dezvoltat foarte mult în ultimele decenii.
De asemenea, a fost introdusă teledetecţia ceea ce a permis studierea de la distanţă a
Pământului, a celorlalte planete, precum şi a spaţiului aerian şi interplanetar. Aceasta a
beneficiat de perfecţionarea continuă a navelor aeriene şi spaţiale, a senzorilor de înregistrare a
informaţiilor (prin folosirea microundelor, undelor radar, radiaţiilor din infraroşu, vizibil şi
ultraviolete), a mijloacelor de transmitere la distanţe mari şi în special, a metodelor de
prelucrare şi interpretare automată a datelor .
Dispozitivele şi aparatele electrooptice şi electromagnetice de măsurare a distanţelor,
precum şi cele de orientare automată şi tehnica electronică de calcul miniaturizată, au fost
reunite recent în “staţii totale”, care au revoluţionat tehnicile clasice de ridicare, oferind astfel
posibilitatea măririi considerabile a vitezei de lucru şi preciziei măsurătorilor terestre.
Operaţiile de calcul şi de întocmire a planurilor şi hărţilor, au fost şi ele automatizate.
În prezent s-a introdus în măsurătorile terestre o tehnologie ultramodernă, bazată pe
utilizarea sistemului de poziţionare globală (G.P.S. = Global Positioning System), care
înregistrează semnalele transmise de constelaţiile de sateliţi artificiali, speciali destinaţi acestui
scop. Înregistrările sunt realizate cu ajutorul receptorilor amplasaţi în punctele geodezice, iar
prelucrarea acestora se face cu ajutorul unor programe speciale.
Datorită acestei tehnologii, s-a elaborat un program special de cercetare, dezvoltarea şi
folosirea operaţională a teledetecţiei şi G.P.S., ca tehnici de vârf pentru măsurătorile terestre.
1.3. IMPORTANŢA TOPOGRAFIEI
Topografia este o disciplină cu un caracter practic, ce are utilizare în procesul de

întocmire a hărţilor şi planurilor topografice la diferite scări, necesare lucrărilor de teren,
studiilor şi proiectelor cu caracter economic. Ea pune la dispoziţia tuturor sectoarelor de
activitate baza topografică, adică elementele de planimetrie şi nivelment.
În al doilea rând topografia este folosită la proiectarea şi trasarea lucrărilor tehnice pe
teren. De asemenea, este prezentă în toate fazele de lucru (amplasare, execuţie, verificare şi
întreţinere) ale realizării marilor construcţii industriale şi civile, dar şi în agricultură, la lucrările
de îmbunătăţiri funciare, desecări, irigaţii, nivelări, plantaţii, terasări, îndiguiri şi combaterea
degradării terenurilor. Azi cu atât mai mult, trebuie să avem în vedere necesitatea dispunerii pe
planuri a exploataţiilor agricole şi a proprietarilor particulari.
Planurile şi hărţile topografice trebuie reactualizate periodic, pentru ca astfel să avem o
evidenţă exactă şi la zi, a suprafeţelor de teren şi a culturilor.
Inginerul geodez trebuie să aibă o pregătire topografică temeinică, aşa încât să poată să
utilizeze aparatura, metodele specifice de ridicare şi de realizare, interpretarea datelor şi
folosirea lor în diferite activităţi specifice.
1.4. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI
În timp, concepţiile despre forma şi dimensiunile Pământului au evoluat mult în funcţie

de instrumentele de măsură. În antichitate, primii care au considerat Pământul ca sferă au fost
Thales din Mylet (600 î.e.n.), Phytagoras (540 î.e.n.) şi Aristotel (350 î.e.n.), dar concepţia
generală a fost că Pământul are o formă plană, până când Magelan între anii 1520 – 1522 a făcut
înconjorul Pământului dovedind astfel forma sferică. Măsurătorile ulterioare au constatat că
forma reală este cea a unui glob sferic turtit de-a lungul axei polare şi uşor bombat la ecuator,
turtirea explicându-se prin acţiunea forţei centrifuge.
4
Această formă geometrică se numeşte elipsoid turtit sau elipsoid de rotaţie. Diametrul
ecuatorial al Pământului este aproximativ de 12.757 km, iar lungimea axei polare este de 12.714
km, rezultând o diferenţă de 43 km.
a b
Turtirea, notată cu α = unde a = rază ecuatorială; b = rază polară
a
6378  6357 1
T= 
b 6378 300
Fig. 1.1. Elipsoidul de rotaţie
Pentru diametrul de mai sus se obţine o valoare a circumferinţei de 40.075 km. Deşi
elipsoidul turtit este o reprezentare mult mai bună a formei Pământului decât sfera, pentru o
precizie mai mare s-a adoptat noţiunea de geoid, care reprezintă suprafaţa oceanelor întinsă
imaginar pe sub continente, suprafaţa geoidului depăşeşte sub continente suprafaţa elipsoidului,
iar la suprafaţa oceanelor, suprafaţa geoidului se găseşte sub suprafaţa elipsoidului, iar
diferenţele sunt de 20 – 30m.
În funcţie de rezultatele măsurătorilor s-au adoptat mai multe elipsoide de referinţă. În
occident se lucrează pe elipsoidul Hayford (în România din 1930 până în 1951), iar în ţările de
sub influenţa sovietică elipsoidul Krasovski, adoptat şi la noi ca elipsoid de referinţă din 1951.
1.5. PLANURI ŞI HĂRŢI
1.5.1. Clasificarea planurilor și hărților
Planul topografic constituie o reprezentare grafică convenţională, care prin detaliile pe

care le conţine, desenate la scară şi pe conturul lor natural, redă cu fidelitate porţiunea din
scoarţa terestră pe care o reprezintă, servind în scopuri tehnice (proiectare, organizare,
evidenţă), datorită preciziei ridicate şi a scărilor mari la care este întocmit (1: 500 - 1 : 10.000).
Acesta este rezultatul grafic al măsurătorilor topografice executate pe suprafeţe mici ale
scoarţei terestre, fără să se ţină cont de influenţa sfericităţii Pământului. Fiind întocmit la scară
mare, conţine multe detalii planimetrice şi nivelitice redate cu mare precizie şi copiază cu
fidelitate toate obiectele şi formele de relief existente pe teren.
Harta topografică constituie o reprezentare grafică convenţională, efectuată la o anumită
scară, ţinându-se seama de curbura Pământului, fiind obţinută pe baza unei proiecţii cartografice
şi conţinând detaliile planimetrice şi altimetrice redate în mod generalizat pe baza semnelor
convenţionale. Acestea se întocmesc de regulă la scări mici, având N > de 20.000.
Planurile topografice conţin următoarele elemente: baza geodezică, localităţi, obiective
industriale, agricole, reţele de comunicaţie şi hidrografice, construcţii, relieful, categorii de
folosinţă a terenului, limite administrative, toponimia locului, inscripţii explicative,
nomenclatura sau denumirea foilor şi a vecinilor, scara etc.
Planurile se clasifică după conţinut, scop şi scară în:
a) planul topografic de bază;
b) planul cadastral;
c) planul cotat;
d) planul general de trasare;
5
e) planul de detaliu.
a) Planul topografic de bază: este redactat unitar pentru întreaga suprafaţă a ţării noastre,
într-un singur sistem de proiecţie cartografic, la scara de 1: 10.000; 1: 5.000; 1 : 2.000.
b) Planul cadastral: este planul topografic pe care terenul este împărţit în sole şi tarlale,
foarte bine delimitate între ele, pe care se trec proprietarii acestora cât şi categoriile de folosinţă
ale acestora. Scările de reprezentare sunt: 1 : 10.000; 1: 5.000 pentru extravilan şi 1 : 2.000 sau
1 : 1.000 sau chiar 1: 500 pentru intravilan.
c) Planul cotat: este planul pe care sunt trecute înălţimile punctelor (altimetria) din teren,
cu ajutorul cărora se reprezintă formele de relief existente.
d) Planul general de trasare: reprezintă un plan topografic pe care sunt înscrise
elementele necesare aplicării construcţiilor proiectate pe teren.
e) Planul de detaliu: este un plan topografic întocmit la scară mare, pe care elementele
sau grupurile de elemente existente pe teren sunt redate mai amănunţit.
Hărţile se clasifică după mai multe criterii nefiind încă elaborată o clasificare ştiinţifică
şi practică unanim recunoscută.
Cele mai întâlnite clasificări sunt:
A) după conţinut;
B) după destinaţie;
C) după scară.
A) Clasificarea după conţinut:
a) hărţi generale;
b) hărţi tematice.
a) Hărţi generale sunt: hărţi topografice, hărţile litoralului mărilor, hărţile aeronautice.
b) Hărţile tematice (speciale) sunt: hărţile cadrului natural (geofizice, geologice,
pedologice) şi hărţile social – economice (demografice, politice).
B) Clasificarea după destinaţie:
a) hărţi de navigaţie;
b) hărţi aeronautice;
c) hărţi rutiere;
d) hărţi turistice;
e) hărţi militare;
f) hărţi şcolare.
C) Clasificarea după scară:
a) hărţi la scară mare (1 : 20.000 – 1 : 200.000);
b) hărţi la scară mijlocie (1 : 200.000 – 1 : 1.000.000);
c) hărţi la scară mică > 1 : 1.000.000.
1.5.2. Elementele de conținut ale planurilor și hărților
Un plan sau o hartă conţine trei elemente de bază, care se pot descompune şi care joacă
roluri distincte:
I – Elemente matematice;
II – Elemente de conţinut (geografice);
III – Elemente de întocmire şi redactare.
I. Elementele matematice sunt acele elemente care alcătuiesc baza geodezică a hărţii,
dându-ne posibilitatea identificării detaliilor de conţinut pe baza unor reguli matematice.
Aceste elemente sunt: 1 – reţeaua cartografică;
2 – cadrul hărţii;
3 – caroiajul rectangular;
6
4 – puncte de sprijin;
5 – scara planului sau a hărţii.
1. Reţeaua cartografică este dată de ansamblul meridianelor şi paralelelor, reprezentate
în planul hărţii printr-o proiecţie cartografică.
2. Cadrul hărţii:
a) Cadrul intern este linia de atingere a câmpului hărţii;
b) Cadrul median indică împărţirea spaţiilor dintre meridiane şi paralele în grade sau
minute, având înscrise lângă el, valorile acestora (latitudinea şi longitudinea);
c) Cadrul extern este linia groasă sau dublă de la exterior.
3. Caroiajul rectangular (reţeaua kilometrică), element specific planurilor şi hărţilor
topografice, este alcătuit din două grupe de linii drepte paralele şi perpendiculare între ele,
formând reţeaua de pătrate. Acestea sunt paralele cu axele de origine ale sistemului rectangular
ales, iar valorile înscrise la capetele liniilor reprezintă depărtarea în kilometrii faţă de axele X
şi Y. Depărtarea este de unul sau mai mulţi kilometrii în funcţie de scara hărţii.
4. Punctele de sprijin sunt punctele geodezice sau topografice de coordonate cunoscute,
determinate cu precizie.
5. Scara planului sau hărţii exprimată numeric sau grafic se înscrie în partea de jos, sub
chenarul foii.
II. Elemente de conţinut sunt reprezentate prin simboluri şi semne convenţionale,
constituind totalitatea detaliilor ce le conţin hărţile şi planurile topografice .
Semnele convenţionale folosite pentru redarea elementelor de conţinut sunt grupate în
7 categorii:
1. Baza geodezică, cu punctele de triangulaţie, poligonometrie, intersecţie şi nivelment.
2. Detaliile din interiorul localităţilor: reţeaua stradală, spaţii verzi, construcţii
industriale, agricole, social – culturale, civile, cvartale, elemente hidrografice.
3.Obiective industriale:fabrici, coşuri, uzine, centrale, silozuri e.t.c.
4. Reţele de comunicaţii: reţeaua de drumuri cu autostrăzi, căi ferate, şosele, drumuri,
poteci.
5. Conducte, reţele, împrejmuiri şi limite: conducte de gaz, apă, petrol, reţele electrice,
telefonice, garduri de toate tipurile, frontiere, limite administrative.
6. Relieful se prezintă prin curbe de nivel de culoare sepia şi puncte colorate: râpele,
ravenele, alunecările de teren, grohotişurile şi prăpăstiile se reprezintă prin semne
convenţionale.
7. Hidrografia şi construcţiile hidrotehnice: izvoare, fântâni, ape curgătoare, ape
stătătoare, diguri, baraje, poduri, lacuri de acumulare e.t.c.
III. Elemente de întocmire şi redactare
1. Indicativul sau nomenclatura hărţii, este înscris în partea de sus a hărţii, prin caractere
mari. El ajută la localizarea acestor foi din cuprinsul unei regiuni, ţări, privind folosirea unui
sistem de nomenclatură, adică notaţii alcătuite din cifre şi litere sau numai cifre.
2. Racordarea foilor vecine se face prin indicativul lor înscris, lângă chenar, cu caractere
mici, la mijlocul celor patru laturi ale foii de hartă.
3. Schema limitelor administrative şi dimensiunile trapezului.
4. Scara pantelor.
5. Unităţile şi persoanele care concură la realizarea foii.
7
1.5.3. Scara hărţilor şi planurilor
Pentru a putea transpune lungimile măsurate în teren, pe planuri şi hărţi, după ce s-a
efectuat reducerea acestora la orizontală, este necesară micşorarea de un anumit număr de ori,
fapt ce se realizează cu ajutorul scărilor.
În topografie, scara se defineşte ca fiind raportul constant dintre distanţa grafică (de pe
plan) şi corespondenta orizontală de pe teren, exprimate în aceeaşi unitate de măsură.
Numerice: - de forma N : 1
- echiunitare sau naturale 1 : 1
mari : N  20.000
- de micşorare mijlocii : N  20.000  200.000
mici : N  200.000

de proporţie - simplă;
- cu talon;
- transversală;
Scările se clasifică în: - universală.
Grafice:
logaritmice
Scările numerice, sunt rapoarte având numărătorul egal cu o unitate, iar formula de
calcul este următoarea:
d 1
 d = distanţa de pe plan; D = distanţa din teren; N = numitorul scării.
D N
Această formulă este folosită pentru calculul distanţelor astfel:
D = d ∙ N; - D se exprimă în m;
D
d= ; - d se exprimă în cm;
N
D
N= ; - scara este adimensională.
d
În conformitate cu prevederile S.T.A.S. 2-59 (numitorul scării) poate avea valori de 1;
2; 2,5; 5; sau multiplii rezultaţi din înmulţirea acestora cu 10 n , în care n este număr întreg.
Formula de calcul pentru suprafeţe este următoarea:
s 1
 ; s = suprafaţa de pe plan; S = suprafaţa din teren; N = numitorul scării.
S N2
Din această formulă de bază rezultă următoarele:
S
s= ; s - se calculează în cm 2 .
N2
S = s ∙ N 2 ; S - se calculează în m 2 , ari, ha.
S
N= ; N - este adimensional.
s
Scările grafice, sunt figuri formate din linii drepte sau curbe (construcţii grafice),
gradate după o anumită regulă. Ele servesc la stabilirea cu rapiditate a distanţei naturale de pe
teren, în funcţie de distanţele de pe plan şi invers.
a) Scara grafică simplă, este reprezentată printr-o linie divizată în mai multe unităţi,
numită suportul scării (fig. 1.2).
Valoarea unei diviziuni, numită modulul scării, corespunde cu distanţa naturală
măsurată pe teren, redusă corespunzător scării numerice.
8
Sc. 1 : 1.000
Fig. 1.2. Scara grafică simplă
Pentru a reprezenta pe plan distanţa de 45 m, luăm în ghearele compasului distanţa de

la 0 la 45m şi observăm că la această distanţă îi corespund 4, 5cm, la scara 1 : 1.000.
Precizia acestei scări este foarte redusă, deoarece valorile mai mici decât modulul, nu
se pot citi direct şi deci se aproximează.
b) Scara grafică cu talon sau contrascară, este alcătuită din scara grafică simplă şi
modulul scării care se împarte într-un număr de diviziuni corespunzător preciziei cerute (fig.
1.3).
Fig. 1.3. Scara grafică cu talon
M
p= ; p = precizia; M = modulul; nt = numărul de diviziuni de pe talon.
nt
10m
Dacă avem: M = 10 m şi nt = 5, atunci: p =  2m.
5
Pentru a reprezenta distanţa de 6, 6 cm de pe plan, luăm în ghearele compasului distanţa
de 66 m, la scara de 1 : 1.000. Această scară grafică este mai precisă decât scara grafică simplă,
deoarece acum se pot reprezenta şi distanţele mai mici decât modulul scării.
c) Scara grafică transversală sau cu reţea, este alcătuită din scara grafică cu talon, la care
se mai adaugă un anumit număr de paralele corespunzător cu precizia pe care dorim să o
obţinem (fig. 1.4).
Pentru a stabili numărul de paralele avem nevoie de următoarele:
mt = modulul talonului;
p = precizia scării;
np = numărul de paralele.
mt mt
- din formula preciziei: p =  np  .
np p
200cm
- dacă avem: mt = 2m ; p = 0,4 m; np =  5.
40cm
Sc. 1 : 1.000.
Fig.1.4. Scara grafică transversală
După trasarea paralelelor se gradează şi ultima paralelă în acelaşi mod ca şi (prima )scară
grafică cu talon. Gradaţiile de pe talon se unesc prin linii oblice, zero de jos se uneşte cu doi de
9
sus, doi de jos se uneşte cu patru de sus, ş.a.m.d. şi se numerotează paralelele astfel încât să
obţinem în final precizia dorită.
d) Scara grafică universală sau triunghiulară
Aceasta are forma unui triunghi dreptunghic şi permite trecerea mai uşoară de la un
raport de reducere la altul. Se bazează pe proprietatea triunghiurilor asemenea (fig. 1.5).
Pentru construcţia ei se trasează un triunghi dreptunghic în care pe o catetă se reprezintă
distanţa D în m, iar pe cealaltă distanţa d în cm.
- pentru a reprezenta distanţa de 80 m la scara 1 : 1.000; 1 : 2.000;
1 : 2.500 şi 1 : 5.000, deplasăm rigla paralel cu cateta pe care este reprezentată distanţa d în cm
şi la intersecţia dintre riglă şi ipotenuză se va citi distanţa d, astfel: pentru scara 1 : 1.000, se va
citi 8 cm; pentru scara 1 : 2.000, se va citi 4 cm; pentru scara 1 : 2.500, se va citi 3,2 cm; pentru
scara 1 : 5.000, se va citi 1,6 cm.
Fig.1.5. Scara grafică universală
10
2. CONVENȚII ASUPRA UNITĂȚILOR DE MĂSURĂ,

ORIENTĂRI ŞI AXE DE COORDONATE
2.1. UNITĂȚI DE MĂSURĂ PENTRU LUNGIMI, ARII ȘI UNGHIURI
În topografie şi geodezie se folosesc unităţi de măsură pentru distanţe, suprafeţe şi

unghiuri, în vederea întocmirii planurilor şi hărţilor. Pentru fiecare din aceste elemente sunt
fixate unităţi de măsură corespunzătoare, precum şi multiplii şi submultiplii ai acestora. Aceste
sisteme de măsură trebuie să fie simple, constante şi cu valoare internaţională.
A) Sistemul metric
Pentru distanţe, unitatea de măsură adoptată de marea majoritate a ţărilor de pe glob,
este metrul.
În anul 1792, Academia de Ştiinţe Franceză însărcinează pe Délambré şi Méchain, să
determine o nouă unitate etalon pentru măsurarea distanţelor. În urma măsurării arcului de
meridian între Dunkerque şi Barcelona din anul 1799, Délambré defineşte o nouă unitate de
măsură etalon, numită metru (de la grecescul metron = a măsura), pe care o considera ca fiind
a 10.000.000 - a parte din sfertul meridianului pământesc.
Ulterior s-a dovedit că definiţia este eronată, deoarece sfertul meridianului este de
10.002.137 m. Pentru cunoaşterea exactă a dimensiunilor acestui etalon, s-a construit un metru
din platină iridată (90% Pt şi 10% Ir), care se păstrează la Pavilionul Breteuil de la Sévrés, lângă
Paris. În 1960, la Conferinţa Internaţională de la Paris s-a stabilit o nouă definiţie a metrului. El
se defineşte ca fiind egal cu a 1.650.763,73 parte a lungimii de undă, în vid, a radiaţiei portocalii
emisă de gazul radioctiv Kripton - 86.
În prezent metrul se calculează ca fiind a 299.792.458 - a parte a distanţei parcursă de
lumină în vid, în timp de o secundă.
În ţara noastră metrul a fost introdus în anul 1864, de către domnitorul Al.I. Cuza, pentru
uniformizarea măsurătorilor.
a) Sistemul metric pentru lungimi:
Tm = terrametrul = 10 12 m
Gm = gigametrul = 10 9 m.
Mm = megametrul = 10 6 m.
km = kilometrul = 10 3 m.
hm = hectometrul = 102 m
dam = decametrul = 10 1 m.
m = metrul = 10 0 = 1 m.
dm = decimetrul = 10-1 m.
cm = centimetrul = 10-2m.
mm = milimetrul = 10-3m.
μm = micrometrul = 10-6 m.
nm = nanometrul = 10-9 m.
pm = picometrul = 10-12m.
b) Sistemul metric pentru suprafeţe:
km2 = kilometrul pătrat = 106 m2 = 100 ha.
hm2 = hectometrul pătrat = 104 m2 = 1ha.
dam2 = decametrul pătrat = 102 m2 = 1ar = 0, 01 ha.
m2 = metrul pătrat = 100 m2 = 1m2 = 0,01 ari 0,0001ha.
dm2 = decimetrul pătrat = 10-2 m2=0,01m2.
cm2 = centimetrul pătrat = 10-4 m2 = 0,0001m2.
11
mm2 = milimetrul pătrat = 10-6 m2 = 0,000001m2.

c) Unităţi vechi pentru suprafeţe folosite la noi în ţară
- pogonul în Oltenia = 5.011,78 m2.
- falcea în Moldova = 14.321,95m2.
- jugărul în Transilvania = 5.754,64m2.
d) Sistemul anglo - saxon
În ţările vorbitoare de limbă engleză este utilizat un sistem propriu de unităţi de măsură,
iar din anul 1972 s-a extins şi aici sistemul metric.
Aceste ţări aveau următoarele unităţi de măsură:
1 inch = ţol = 2,54 cm.
1 foat = picior = 12 inch = 30 cm.
1 yard = 3 picioare = 0,914 m.
1 fathon = 2 yard = 1,820 m.
1 milă terestră = 1.760 yarzi = 1.609,3 m.
1 milă nautică = 1.852 m.
1 acru = 4.046,8o m2 = 0, 4046 ha.
1 ar = 100 m2.
1 ha = 10.000 m2.
B) Unități de măsură pentru unghiuri
În topografie, unghiurile se măsoară în grade şi radiani. Valoarea unghiurilor se citeşte
cu ajutorul aparatelor topografice, care după modul de divizare a cercului pot fi: grade
sexagesimale şi grade centezimale.
a) Sistemul de gradaţie sexagesimal
În acest sistem cercul gradat este divizat în 360 părţi (grade); gradul este împărţit în 60
minute şi minutul este împărţit în 60 secunde.
Deci, un cerc complet are:
360 0 = 21.600’ = 1.296.000”.
iar, 10 = 60’ = 3.600”
1’ = 60”
Un sistem derivat al acestei gradaţii este miimea în care cercul este împărţit în 6.000 de
unităţi (miimi).
O miime se poate calcula astfel:
360 0 360  60  60 1.296.000"
   216"
6000 6000 6000
b) Sistemul de gradaţie centezimală
A fost introdus în jurul anului 1800, pentru gradarea cercurilor aparatelor topografice
moderne.
În acest sistem, cercul gradat este împărţit în 400 unităţi (grade), gradul este împărţit în
100 minute şi minutul este împărţit în 100 secunde.
Deci, în acest sistem un cerc complet are:
400 g = 40.000 c = 4.000.000 cc.
iar, 1 g = 100 c = 10.000 cc.
1 c = 100 cc.
Pentru armată şi anume în artilerie şi aviaţie se foloseşte miimea, în care cercul este
divizat în 6.400 părţi.
O miime se poate calcula astfel:
400 g 4.000.000 cc
  625cc .
6.400 6.400
Un grad centezimal are: 1g = 16 miimi
12
6.400
Deoarece:  16miimi .
400 g
În sistemul centezimal calculele sunt foarte mult uşurate, datorită faptului că ele se
efectuează după procedeul zecimal. Transformarea gradelor în minute şi secunde şi invers se
face foarte simplu, ca la numerele zecimale, prin mutarea virgulei.
c)Radianul
În unele calcule topografice este necesar să se transforme unghiurile la centru, în
lungimea arcelor corespunzătoare.
Radianul este arcul de cerc corespunzător unui unghi la centru, egal cu raza cercului.
Ştiind că lungimea cercului este egală cu 2πR, iar un radian are lungimea R, rezultă că un cerc
are circumferinţa 2πR  R = 2π radiani. Din raportul dintre valoarea unghiulară şi valoarea
liniară a unui cerc, rezultă valoarea unghiulară a unui radian, adică:
360 0 360 0 x 60' x 60"
= sau  =  206.265" .
2 2 x3,14
400 g 400 g x100 c x100 cc
 = sau  =  636.620 cc .
2 2x3,14
d) Transformarea dintr-un sistem în altul
Convertirea gradelor dintr-un sistem în altul, se poate face prin calcule sau prin
intermediul tabelelor trigonometrice, deoarece acestea sunt prevăzute cu valori unghiulare date
în ambele sisteme.
Pentru transformarea unghiurilor prin calcul se folosesc anumiţi coeficienţi, care rezultă
din împărţirea unui cerc întreg în grade, minute, secunde astfel:
a) convertirea din sistemul centezimal în sexagesimal:
360 0
- un cerc = 400 g  360 0 ; 1g =  0,9 0  1g  0,9 0 .
g
400
360  60 21.600'
De asemenea: 1c=   0,54'  1c  0,54'
400  100 40.000 c
360  60  60 1.296.000"
1cc=   0,324 ''  1cc  0,324" .
400  100  100 4.000.000 cc
b) convertirea din sistemul sexagesimal în centezimal:
400 g
- un cerc = 360 0  400g 10 =  1,1g  10  1,1g .
360
400  100 40.000 c
1 ’=   1,85185c  1’= 1,85185c
360  60 21.600 '
400  100  100 4.000.000 cc
1” =   3,0864 cc .  1” = 3,0864 cc.
360  60  60 1.296.000"
2.2. ORIENTĂRI
Pentru a se cunoaşte expoziţia versanţilor şi a construcţiilor faţă de direcţia punctelor

cardinale, este necesar ca planurile şi hărţile să fie orientate. Pentru ca un plan sau o hartă, să
se poată orienta, trebuie mai întâi să se orienteze direcţiile.
Orientarea este definită ca fiind unghiul format de direcţia nordului magnetic, notat cu
N, cu un aliniament oarecare din teren, măsurat în sensul de mişcare al acelor ceasornicului.
Deci, rotirea aparatului se va face în sensul de mişcare al acelor ceasornicului, iar
valoarea orientărilor poate să fie cuprinsă între 0 g – 400g.
O dreaptă se află:
- în cadranul I dacă are valoarea θ = 0g – 100g.
13
- în cadranul II dacă are valoarea θ = 100g – 200g.

- în cadranul III dacă are valoarea θ = 200g – 300g.
- în cadranul IV dacă are valoarea θ = 300g – 400g.
Cadranul I - dacă unghiul Cadranul II - dacă
de orientare θ101-102 = 0 - 100
g g
θ101-102 = 100g - 200g
N
N
Cadranul III: - dacă unghiul Cadranul IV: - dacă unghiul de

de orientare θ101-102 = 200g - 300g orientare θ101-102 = 300g - 400g
N N
c) d)
Calculul orientării inverse a unei drepte aflate în unul dintre cele patru cadrane se face
astfel: Cadranul I Cadranul II
102-101=101-102+200g 102-101=101-102+200g
101-102 = 65g50c 101-102 = 165g50c
102-101 = 65g50c + 200g = 265g50c 102-101 = 165g50c + 200g = 365g50c
N N
N
g N
a) b)
Cadranul III Cadranul IV

102-101=101-102-200g 102-101=101-102-200g
101-102 = 265g50c 101-102 = 365g50c
102-101 = 265g50c - 200g =65g50c 102-101 = 365g50c - 200g = 165g50c
14
N
N N
g
c) d)
Fig. 2.1. (a, b, c, d) Calculul orientărilor inverse
Dacă aveam dreapta 101 104 şi punctele de pe această dreaptă 102 şi 103 (fig. 2.2) se
constată că orientările punctelor 102 şi 103, sunt egale cu orientarea dreptei 101 104 . Deci,
toate punctele aflate pe aceeaşi dreaptă au orientarea comună.
N
N
N
Fig. 2.2. Reprezentarea orientărilor punctelor de pe aceeaşi dreaptă
Fie dreptele 101 102 şi 103  104 două drepte paralele (fig. 2.3), se constată că orientările
acestor două drepte sunt egale. Deci, se poate spune, că toate dreptele paralele între ele, au
aceeaşi orientare.
Fig. 2.3. Reprezentarea orientărilor a două drepte paralele
Fie dreapta 101 102 şi dreapta 103  104 , perpendiculară pe dreapta de bază 101-102 şi
aflată pe partea stângă a acesteia (fig. 2.4), se constată următoarele:
15
N
N
g
Fig. 2.4. Reprezentarea unei drepte perpendiculare pe alta, aflată pe partea stângă a dreptei
N N
Fig. 2.5. Reprezentarea unei drepte perpendiculare pe alta, aflată de partea dreaptă a dreptei
θ 103102 = θ101-102 deoarece sunt puncte aflate pe aceeaşi dreaptă.

θ103-104 = θ103-102 + 300g, deoarece la orientarea respectivă se adună 200g, o jumătate de cerc şi
100g unghiul drept dintre cele două drepte.
Fie dreapta 101 102 şi dreapta 103  104 , perpendiculară pe dreapta 101 - 102 şi aflată pe partea
dreaptă a acesteia (fig. 2.5), se constată următoarele:
θ101-102 = θ103-102
θ103-104 = θ103-102 + 100g; deoarece la această orientare se adună unghiul drept.
2.3. AXE DE COORDONATE
Pentru a se putea reprezenta pe planuri şi hărţi, punctele topografice aflate în teren, este
necesară utilizarea unui sistem de proiecţie, cu ajutorul căruia să realizăm aceasta.
Până acum la noi în ţară reprezentarea s-a făcut, după două sisteme de proiecţie şi
anume:
A. Sistemul de proiecţie cu axe rectangulare

a) proiecţia stereografică;
b) proiecţia cilindrică transversală (Gauss - Krüger).
B. Sistemul de proiecţie cu coordonate polare.
A. Sistemul de proiecţie cu axe rectangulare

a) Sistemul de axe rectangulare în proiecţia stereografică
Se observă că în acest sistem abscisa corespunde cu axa OX, deci cu diametrul orizontal
(X; X'), iar ordonata cu axa OY, adică cu diametrul vertical (Y; Y') (fig. 2.6).
y
16
Yp P (x, y)
x' x
O Xp
y'
Fig. 2.6. Reprezentarea sistemului de axe în proiecţia stereografică
Originea acestui sistem se află la locul de intersecţie dintre cele două diametre (X, X' şi
Y, Y').
Un punct P este exprimat faţă de acest sistem prin două valori, una pe abscisă X p şi una
pe ordonată Yp.
b) Sistemul de axe rectangulare în proiecţie cilindrică (Gauss)
După cum este cunoscut în acest sistem pe orizontală se află OY, deci diametrul
orizontal (YY'), iar pe verticală se află axa OX, deci diametrul vertical (X; X'). Originea 0, a
acestui sistem se află la intersecţia dintre cele două diametre (X; X' şi Y; Y') (fig. 2.7).
IV I
III II
Fig. 2.7. Reprezentarea sistemului de axe în proiecţia cilindrică (Gauss)
Un punct P (X; Y), se poate afla într-unul dintre cele patru cadrane şi atunci vom avea
următoarele coordonate:
- în cadranul I avem: P1 (X; Y), iar semnul acestora este + X şi + Y
- în cadranul II avem: P2 (X; Y), iar semnul acestora este următorul: - X şi + Y;
- în cadranul III avem: P3 (X; Y) şi semnul acestora este următorul: - X şi - Y;
- în cadranul IV avem: P4 (X; Y) şi semnul acestora este următorul: + X şi - Y.
Deci, se poate trage concluzia că, toate valorile coordonatelor citite în partea dreaptă şi
deasupra diametrului orizontal au semnul pozitiv, iar cele citite în partea stângă şi sub acest
diametru, au semnul negativ.
Pentru a aduce punctele P1; P2; P3 şi P4 în cadranul I, se va alege un sistem de axe XOY,
a cărui origine este mai mare decât originea sistemului anterior X 1O1Y1.
În realitate pe teritoriul ţării noastre, prin trasarea sistemului de axe X 1, X'1 şi Y1, Y'1 care are
centrul de origine la 30 km N - V de oraşul Făgăraş, se împarte teritoriul României în 4 cadrane
(fig. 2.8).
17
IV I
III II
Fig. 2.8. Reprezentarea punctelor în cele 4 cadrane pe teritoriul României
În urma acestei împărţiri rezultă pentru fiecare cadran următoarele valori:

* pentru cadranul I: - valori pozitive pentru X1 (+); valori pozitive pentru Y1 (+).
* pentru cadranul II: - valori negative pentru X2 (-); valori pozitive pentru Y2 (+).
* pentru cadranul III: - valori negative pentru X3 (-); valori negative pentru Y3 (-).
* pentru cadranul IV: - valori pozitive pentru X4 (+); valori negative pentru Y4 (-).
Pentru a elimina valorile negative, ţara noastră a fost încadrată într-un sistem de axe cu
originea în apropriere de Belgrad (fig. 2.8), având valori de 500.000 m pentru X şi de asemenea
pentru Y, în urma căruia rezultă că toate punctele aflate pe teritoriul ţării noastre, au coordonate
pozitive.
În urma pozitivării coordonatelor, punctul P 1 va avea:
X p1 = 500.000 + 90.000 = 590.000 m; Y p1 = 500.000 + 80.000 = 580.000 m;
- punctul P 2 va avea: X p 2 = 500.000 – 50.000 = 450.000 m;

Y p 2 = 500.000 + 80.000 = 580.000 m;
- punctul P 3 va avea: X p 3 = 500.000 – 60.000 = 440.000 m;

Y p 3 = 500.000 – 70.000 = 430.000 m;
- punctul P 4 va avea: X p 4 = 500.000 + 40.000 = 540.000 m;

Y p 4 = 500.000 – 50.000 = 450.000 m.
Aceste valori absolute ale X – lor de pe abscisă şi ale Y – lor de pe ordonată poartă
denumirea de coordonate absolute ale punctelor.
Dacă se consideră un poligon convex închis, încadrat într-un sistem de axe de
coordonate XOY, se obţine (fig. 2.9):
18
2-3
Fig. 2.9. Reprezentarea coordonatelor absolute ale punctelor unui poligon
Coordonatele absolute ale punctelor 1, 2, 3, 4 şi 5, sunt proiecţiile acestor puncte pe

axele OX şi OY, având valori ce se raportează la sistemul absolut de axe, ce are centrul de
origine în Iugoslavia. Proiecţiile dreptelor pe axele OX şi OY, dau naştere la noţiunile de ΔX
şi ΔY, care poartă denumirea de coordonate relative ale punctelor şi reprezintă diferenţa: X
n1 - X n = ΔX n n 1 şi Y n1 - Y n = ΔY n n 1 .
După cum se observă din figură, valorile sunt pozitive pentru ΔX, de jos în sus şi
negative pentru ΔX, de sus în jos, iar pentru  Y sunt pozitive de la stânga spre dreapta şi
negative de la dreapta la stânga. Semnele coordonatelor relative sunt pozitive sau negative în
funcţie de cadranul în care se află dreapta astfel:
Tabelul 2.1.
Tabelul cu semnele ΔX – urilor şi ΔY – cilor.
Cadranul Semnul Semnul Semnul lui Semnul lui
ΔX – urilor ΔY – cilor cosinus sinus
I + + + +
II - + - +
III - - - -
IV + - + -
2.3.1. Calculul coordonatelor relative şi absolute ale punctelor
Se ia în sistemul de axe de coordonate “XOY” dreapta 101 – 102, delimitată de punctele

101 şi 102 (fig. 2.10). Coordonatele punctului 101 se consideră că sunt cunoscute, iar pe teren
s-au măsurat distanţa D 101102 care s-a redus la orizontală şi orientarea θ 101102 . Având datele
măsurate pe teren şi cele cunoscute, se pot calcula coordonatele relative şi absolute ale punctului
102.
Fig. 2.10. Calculul coordonatelor punctelor

19
Coordonatele relative ΔX 101102 şi ΔY 101102 , se calculează din triunghiul dreptunghic

101, A, 102, astfel:
± ΔX 101102 = 102  A = Do 101102 · cos θ 101102 .
± ΔY 101102 = 101 A = Do 101102 · sin θ 101102 .
sau
± ΔX 101102 = X 102 - X 101
± ΔY 101102 = Y 102 - Y 101
După ce s-au calculat coordonatele relative ale punctelor, se pot calcula şi coordonate
absolute astfel:
X101 = cunoscut; X 102 = X 101 ± ΔX 101102
Y101 = cunoscut; Y 102 = Y 101 ± ΔY 101102
sau direct:
X 102 = X 101 ± (Do 101102 · cos θ 101102 )
Y 102 = Y 101 ± (Do 101102 · sin θ 101102 ).
2.3.2 Calculul orientărilor laturilor din coordonate
Având dreapta 101 102 , determinată de punctele 101 şi 102, ale căror coordonate
absolute se cunosc, se poate calcula orientarea laturii θ 101102 , din triunghiul dreptunghic 101,
A, 102 astfel (fig. 2.11).
101  A  Y101102 Y102  Y101
tg θ 101102 = = = .
102  A  X 101102 X 102  X 101
102  A  X 101102 X 102  X 101
ctg θ 101102 = = =
101  A  Y101102 Y102  Y101
Fig. 2.11. Calculul orientărilor din coordonatele punctelor
B. Sistemul de coordonate polare

În acest sistem reprezentarea în plan a unui punct, se poate face cunoscând distanţa (D
0 ) a punctului faţă de origine cât şi unghiul de declinare sau unghiul de orientare.
Fie punctul 102, la distanţa de 160 m , faţă de origine “O” şi dreapta ce le uneşte se află
orientată la 60g, faţă de direcţia nordului magnetic (fig.2.12).
20
Fig. 2.12. Coordonate polare
Pentru a putea reprezenta pe plan acest punct, se va trasa direcţia nordului “N”, având
punctul de plecare în originea “O”. Mai întâi se va măsura unghiul de orientare θ 0102 , după
care se va trasa o dreaptă oarecare 0 101 , pe care se va măsura la scară distanţa de 0 102 =
160 m.
Pe baza acestor operaţiuni se poate stabili cu precizie poziţia punctului 102, care se află
la distanţa de 160 m faţă de origine şi la 60 g faţă de direcţia nordului magnetic “N”.
21
3. ERORILE ÎN TOPOGRAFIE
Măsurătorile în topografie au drept scop obţinerea unor valori ale mărimilor fizice
(distanţe şi unghiuri) necesare întocmirii planurilor şi hărţilor. Aceste măsurători pot fi directe,
indirecte şi condiţionate. Măsurătorile directe se execută prin aplicarea directă a unităţii de
măsură. Măsurătorile indirecte se realizează prin calcule, iar măsurătorile condiţionate sunt
măsurători directe, legate prin anumite relaţii de condiţie (suma unghiurilor unui triunghi care
este de 200 g ). Mărimea măsurată se numeşte măsurand.
La o mărime fizică măsurată de mai multe ori, de aceeaşi persoană în aceleaşi condiţii,
cu acelaşi instrument, de fiecare dată se obţine o altă valoare. Aceasta însemană că măsurătorile
sunt afectate de erori. Valoarea adevărată a mărimilor nu este cunoscută de aceea, e doar o
noţiune abstractă, de referinţă. Pe măsura perfecţionării aparatelor se realizează măsurători cu
rezultate mai apropiate de adevăratele valori.
3.1. TERMENI CU CARACTER GENERAL
1. Eroarea de măsurare
Exprimă abaterea rezultatului măsurării faţă de valoarea măsurandului. Este sinonimă
cu eroarea reală E = X1 – X0, în care X1 = valoarea exprimată de rezultatul măsurătorii; X0 =
valoarea măsurandului (ca valoare adevărată, care nu se cunoaşte, ea stabilindu-se ca valoarea
convenţională adevărată).
2. Precizia de măsurare P exprimă calitatea măsurătorii. Precizia mare dă erori mici şi
invers.
3. Corecţia C. Valoarea ce trebuie însumată algebric la rezultatul brut al măsurătorii,
pentru a obţine rezultatul corectat.
4. Eroarea rezultată EZ este eroarea de măsurare globală, însumând ansamblul erorilor
datorate componentelor funcţionale.
5. Eroare parţială (e) face parte din eroarea de măsurare datorată unui singur component
(de exemplu la măsurarea distanţelor, eroare de temperaturi).
3.2. CLASIFICAREA ERORILOR
Se clasifică după trei categorii: din punct de vedere al structurii statistice; din punct de
vedere al structurii matematice; din punct de vedere al regimului măsurandului.
Din punct de vedere al structurii statistice deosebim:
a) Eroarea sistematică (E) rămâne constantă atât ca valoare cât şi ca semn. Se poate
preveni şi elimina prin verificarea instrumentului de măsurat.
b) Eroarea aleatorie sau întâmplătoare (v) are ca bază de referinţă valoarea
convenţională adevărată, variază imprevizibil ca mărime şi ca sens. E sinonimă cu eroarea
aparentă sau reziduală.
c) Eroarea accidentală are cauze variate, apare şi se transmite neregulat, are semn şi
mărimi diferite.
d) Eroarea grosolană apare din cauza măsurătorilor incorecte.
Din punct de vedere al structurii matematice stabilim:
a) Eroare absolută EA reprezintă diferenţa algebrică dintre rezultatul măsuratului şi al
valorii măsurandului.
b) Eroarea relativă ER reprezintă raportul dintre eroarea absolută şi valoarea
măsurandului (sau valoarea convenţional – adevărată).
22
După sursele erorilor deosebim:

a) Eroare de model este datorată imperfecţiunilor modelului asociat măsurandului.
b) Eroarea instrumentală reprezintă ansamblul erorilor de măsurare datorită
imperfecţiunii aparatelor de măsurare.
c) Erorile personale sunt provocate fie din neatenţia operatorului fie din cauza metodei
de lucru neadecvate.
d) Eroarea de etalonare Ee rezultă la verificarea unui mijloc de măsurat – etalon.
3.3. VALOAREA CONVENŢIONALĂ ADEVĂRATĂ
X , sinonim cu valoarea mediei aritmetice a unui şir de măsurători.

Se calculează cu relaţia:

n
x X 1  X 2  ....X n
1 i
X= sau X =
n n
în care X1 ….. Xn, reprezintă măsurătorile asupra măsurandului, iar n = numărul de măsurători.
Calculul se poate efectua numai când diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă,
numită ecart maxim, se încadrează în normele oficiale în vigoare. Valorile care depăşesc aceste
norme se exclud din calculul mediu. De exemplu: pentru măsurarea unei distanţe sau efectuat
5 măsurători, cu valorile 192,43 m; 192,38 m; 192,39 m; 192,44 m; 192,77 m. Ecartul maxim
nu poate depăşi toleranţa care se calculează prin relaţia:
T = 0,030 + 0,02 D în care D este media valorilor obţinute, iar T = toleranţa.
T = 0,03 + 0,02 192 ,482 = 0,31 m.
Ecartul maxim fiind 192,77 - 192,38 = 0,39 m, rezultatul care este mai mare decât
diferenţa, deci X5 nu se ia în calcul.
192,43  192,38  192,39  192,44 769,61
X =   192,41m.
4 4
În cazul când valorile s-au obţinut prin măsurători cu instrumente diferite, valoarea
convenţional adevărată se obţine ca o medie ponderată:
n
 Pi X i ( X 1  p1 )  ( X 2  p2 )  ...  ( X n  pn )
i 1
Xp = sau X  ; în care X p este valoarea convenţional
n p1  p 2  ...  p n
 pi
i 1
adevărată ponderată, p este ponderea; Xi şi n au semnificaţia de mai sus.
De exemplu, la măsurarea unei laturi s-au executat măsurătorile cu instrumente de
precizie diferite şi s-au obţinut valorile, X1 = 182,73 m cu 4 măsurători, X2 = 182,69 m din 3
măsurători, X3 = 182,72 m din 2 măsurători şi X4 = 182,7 m din 4 măsurători.
(182,73  4)  (182,69  3)(182,72  2)  (182,70  4)

X p=  182,71m.
4 23 4
3.4. POSIBILITATEA APARIŢIEI ERORILOR ACCIDENTALE
Studiul erorilor accidentale a preocupat mulţi oameni de ştiinţă, printre care şi Gauss.
El a stabilit că erorile accidentale se supun legilor probabilităţii, erorile mici sunt mai frecvente
decât erorile mari, erorile pozitive sunt aproximativ egale cu erorile negative şi probabilitatea
de a apărea o anumită eroare este în funcţie de mărimea erorii.
23
Fig. 3.1. Curba lui Gauss
Când curba are un maxim ridicat înseamnă că există un număr ridicat de erori mici
grupate în jurul valorii reale a măsurandului.
Proprietăţile erorilor reziduale sau absolute aparente
Teorema 1: Suma algebrică a erorilor reziduale este egală cu zero.

Teorema 2: Suma pătratelor erorilor reziduale trece printr-un minim în cazul când X
este valoarea convenţională adevărată.
Proprietăţile erorilor reziduale reale
Erorile reziduale au altă origine de referinţă şi nu au proprietatea erorilor reziduale
aparente E = Xi - X0.
Teorema 1: Suma erorilor reziduale reale nu este egală cu zero.
Prin însumarea lor pe coloane se obţine eroarea medie a mediei aritmetice, eroarea de
temut a mediei aritmetice.
E1  E 2  ....E n E
em = sau em = .
n n
Această eroare medie a mediei aritmetice caracterizează precizia valorii medii, dar nu
caracterizează calitatea unei măsurători şi nu putem lucra cu ea deoarece nu cunoaştem valoarea
reală a măsurandului.
Calculul erorii medii pătratice
Eroarea medie pătratică se obţine din relaţia erorilor rezidual aparente.

 12   22   32
S2 =  1   2   3
2 2 2
sau S=
n n
Ecuaţia are utilizare pentru n > 1, la n = 1 se obţine Xi = X ceea ce nu este real.

Când măsurătorile au aceeaşi precizie, eroarea medie pătratică a valorii individuale are
ecuaţia:
 12   22   32
S= 
n 1
Eroarea medie pătratică echivalează cu precizia aparatului.
Pentru măsurătorile directe ponderate relaţia este:
(  12   22   32 )
S=± p
n 1
24
Eroarea medie pătratică a mediei S X la un şir de măsurători este:

1  12   22   32
SX = .
n n 1
Eroarea medie pătratică a mediei caracterizează precizia rezultatului, respectiv a mediei

X , adică gradul de valoare reală, arată măsura în care s-a redus influenţa erorilor reziduale
asupra mărimii măsurate.
3.5. EVALUAREA PRECIZIEI MĂSURĂTORILOR
Erorile posibile: Eroarea posibilă este asemenea unei axe de simetrie, este acea valoare
faţă de care numărul erorilor mai mari este egal cu cel al erorilor mai mici decât ea.
Eroarea probabilă a unei singure măsurători este:
2
eprob. = 0,6745 S = S.
3
Eroarea probabilă a unui şir de măsurători:
2
Eprob. = 0,6745 S X = SX .
3
Eroarea limită denumită şi eroarea maximă (Ep max) şi (ep max).

Ca rezultat al experimentului s-a convenit să se ia eroarea a cărui valoare este 3s sau
3SX drept eroare maximă sau limită.
ep max = 3 s şi Ep max = 3 SX.
Toleranţa T. Prin toleranţă se înţelege valoarea erorii maxime admise de prevederile
unui standard de stat. Se exprimă sub forma unei relaţii: T = E a M + EM în care Ea M
reprezintă eroarea accidentală, iar EM eroarea sistematică.
Aplicaţii:
1) Ce precizie trebuie să aibă un aparat pentru a obţine o precizie de 50cc din 4
măsurători.
S
SX = ; SX = 50cc; S = 50cc n n = 4 s = 1c.
n
2) Câte măsurători trebuie făcute de un tahimetru având precizia de 1 c pentru a obţine o
precizie de măsurat de 20cc.
2
s  S 
2
 100 cc 
SX  n =     cc  = 25 măsurători.
n  SX   20 
Pentru a micşora numărul de măsurători este necesar să folosim un teodolit cu precizie
de 50cc.
25
4. ELEMENTE DE PLANIMETRIE
4.1. MARCAREA ŞI SEMNALIZAREA PUNCTELOR
Punctul topografic reprezintă baza matematică de la care se pleacă, pentru a efectua

toate măsurătorile în topografie (măsurători de distanţe şi unghiuri).
Pentru ridicarea unei suprafeţe mari de teren, de zeci sau sute de hectare, este necesar
ca punctele aflate pe teren să se materializeze, astfel încât să se formeze CANEVASUL
(osatura) sau scheletul, reprezentat prin poligoane convexe închise cu n laturi.
Aceste puncte topografice stabilite prin proiectul de ridicare în plan şi identificate pe
teren cu ocazia recunoaşterii acestuia, trebuie stabilite definitiv (materializate) pentru a putea fi
folosite la efectuarea măsurătorilor.
Punctele întâlnite pe teren pot fi: de triangulaţie; de drumuire; de nivelment;
De asemenea ele pot fi: temporare; permanente.
Prin marcare se înţelege operaţia de fixare a mărcilor geodezice sau topografice la
suprafaţa unei borne, în zidăria construcţiilor, în vederea materializării permanente a punctelor
de triangulaţie, poligonometrie şi nivelment.
Prin marcă se înţelege, o piesă metalică de obicei circulară, având centrul materializat
la parte superioară printr-o cruce încrustată (gravată) sau o pastilă de forma unei calote sferice
aplicată.
Punctele topografice şi geodezice se numerotează în funcţie de metoda folosită astfel:
punctele de triangulaţie de ordinul I, II, III, se numerotează prin denumirea locului de plantare
(unde se află); punctele de triangulaţie de ordinul IV au numere de la 1 – 50; punctele de
triangulaţie de ordinul V, se numerotează cu cifre de la 51 – 100; punctele de drumuire cu
numere de la 101 – 1.000; punctele de perpendiculare sau echerice cu numere de la 1.001 –
2.000; punctele de radiere cu numere de la 2.001 în sus.
Marcarea permanentă a punctelor sau definitivă se face: a) prin borne de suprafaţă;
b) prin borne subterane.
Bornele de suprafaţă pot fi confecţionate din beton, beton armat sau cioplite din piatră.
Aceste borne au forma unui trunchi de piramidă, iar dimensiunile lor diferă după ordinul
punctelor geodezice.
Operaţia de plantare a acestora (amplasare) poartă denumirea de bornare. Bornele de
suprafaţă sunt: pilastru; mari; mijlocii; mici; pilon.
În topografie se folosesc bornele de tip mijlociu şi mic.
- bornele de tip mijlociu sunt de două dimensiuni.
1. 70x15x20 (25) – acestea sunt folosite pentru punctele de triangulaţie de ordinul V,
amplasate pe soluri nisipo – argiloase.
2. 60x12x16 (20) – folosite pentru punctele de nivelment.
- bornele de tip mic: 40x12x15 (20), cifrele indică în ordine: înălţimea, baza mică, baza
mare;
Fig. 4.1. Tipuri de borne: a) din beton; b) din piatră cioplită

26
- borne subterane: - aceste borne au următoarele dimensiuni (fig. 4.2).

1) 25; 30; 30; 2) 10; 20; 20 şi se instalează sub cele de suprafaţă în aşa fel încât, axa
verticală a centrelor mărcilor să corespundă.
Fig. 4.2. Bornă subterană
Pentru instalarea bornelor, se execută o groapă de 1,25 m adâncime. La baza acesteia se

aşează o bornă subterană, peste care se pune un strat semnalizator (fig. 4.3).
Fig. 4.3. (a, b) Instalarea bornelor în teren
Peste stratul semnalizator se pune pământ care se bătătoreşte, iar peste acesta se
instalează borna de suprafaţă, care se acoperă cu pământ. În terenurile stâncoase borna
subterană se înlocuieşte cu un bulon de oţel încastrat cu zeamă de ciment. Pe una din feţele
bornei se înscrie numărul punctului, iar pe faţa opusă acesteia, iniţialele instituţiei care execută
ridicarea topografică.
Marcarea provizorie sau temporară
Punctele provizorii sau temporare se marchează cu ţăruşi, numiţi picheţi, iar operaţia de
marcare se numeşte pichetare.
Ţăruşii se confecţionează din lemn de esenţă tare (stejar, salcâm, ulm e.t.c.), iar pentru
ridicarea în plan din oraşe, sunt din fier. Ţăruşii din lemn au secţiune pătratică sau circulară, iar
lungimea de 30 – 40 cm. Buloanele metalice folosite pentru pichetarea din oraşe, sunt mai scurte
şi mai subţiri, având 15 - 20 cm lungime şi 2 - 3 cm grosime (fig. 4.4 și 4.5).
a) b) c)
Fig. 4.4. Tipuri de picheţi Fig. 4.5. (a, b, c) Metode de pichetare a) pichetare simplă;
b) pichetare cu martor; c) bulon în asfalt.
27
Semnalele pot fi de mai multe feluri:

- din punct de vedere al stabilităţii: fixe; mobile
- din punct de vedere al realizării: naturale; artificiale.
- din punct de vedere al modului de aşezare: centrice; excentrice.
- din punct de vedere al accesibilităţii: staţionabile; nestaţionabile.
- din punct de vedere al duratei: provizorie sau temporară; permanentă.
Semnalizarea provizorie sau temporară se efectuează: cu jaloane;
cu balize.
Semnalizarea cu jaloane: - jaloanele sunt semnale portabile lungi de 2 m, confecţionate
din lemn de esenţă moale brad, molid sau tei. Ele pot fi rotunde, hexagonale, octogonale, mai
rar triunghiulare. Pentru a putea fi vizibile de la distanţă, ele sunt vopsite alternativ cu roşu şi
alb sau negru şi alb, pe segmente, din 20 cm în 20 cm.
Vopsirea jaloanelor se începe cu roşu sau negru de sus şi se continuă alternativ până la
bază. La partea inferioară, jalonul este prevăzut cu un sabot din fier, de 20 cm, pentru a se putea
introduce în sol (fig. 4.6.a).
Semnalizarea cu balize: - balizele sunt semnale de forme diferite cu ajutorul cărora se
face semnalizarea temporară sau permanentă a punctului. (fig. 4.6.b).
Fig. 4.6. (a, b, c, d) Semnalizarea temporară a punctelor

a) jalonul; b) baliza; c) fixarea balizelor centric; d) fixarea balizelor excentric.
Este compusă din: cutia de bază; corpul balizei; fluturii.

Cutia de bază: - este confecţionată din scânduri 80/19/2,5 cm, îmbinate în formă de
elice. Ea se introduce în sol până la partea superioară, iar la partea inferioară se bate un ţăruş,
pentru a se evita afundarea ei în sol, sub greutatea proprie.
Corpul balizei: - este confecţionat din lemn de brad, poate fi un pilon de secţiune rotundă
sau pătrată de 6-8 cm grosime şi 5-7 m lungime, vopsită la capătul de sus (popul) în negru,
pentru a putea fi uşor vizibilă.
28
Fluturii: - se confecţionează din 4 scânduri de brad de 40x20x1,5 cm, vopsite jumătate

în negru şi jumătate în alb, îmbinate în cruce două câte două şi fixate la distanţa de 30 cm de la
vârful corpului balizei, iar între ei distanţa este de 30-35 cm.
Semnalizarea permanentă a punctelor se realizează cu ajutorul piramidelor, care pot fi
confecţionate din lemn sau din metal, folosindu-se în special pentru semnalizarea punctelor de
triangulaţie de ordinul I-V.
Ele pot fi de două feluri: piramidele la sol;
piramidele cu poduri.
Piramida la sol este construită din lemn, cu 4 picioare, mai rar trei, deasupra cărora se
fixează un pop cu un fluture. Aceste piramide au înălţimea de 4-7 m şi se amplasează astfel
încât axa verticală a popului să corespundă cu aceea a punctului. Vizarea acestor piramide se
face până la distanţa de 5 km (punctele de triangulaţie de ordinul IV-V) (fig. 4.7).
Fig. 4.7. Piramida la sol
Piramida cu poduri este compusă din: piramida semnal; piramida pilastru.

Piramidele cu poduri se construiesc pentru semnalizarea punctelor geodezice, situate la
distanţe mari de 5-15 km. Ţinând seama de vizibilitatea de la un punct la altul, se construiesc
piramide cu un pod sau mai multe poduri. Piramida semnal sau piramida propriu - zisă are 4-7
poduri de susţinere, înălţimea acesteia este cuprinsă între 4-34 m, iar la partea superioară are
un vârf cu fluture sau numai un pop prevăzut cu cutia (cilindru) de vizare.
Piramida pilastru este compusă din pilastrul propriu - zis care se înalţă cu 1,20 m peste
ultimul pod şi este confecţionată din 3-4 picioare. Această piramidă este prevăzută cu un pod
central pe care se aşează aparatul pentru măsurarea unghiurilor. Ea se construieşte separat de
piramida semnal, dar pe teren se aşează astfel încât popul de la cutia neagră a piramidei semnal
să fie pe aceeaşi verticală cu pilastrul şi cu reperul de la bornă (fig. 4.8).
Fig. 4.8. Piramida cu poduri (dublă)

29
Punctele de nivelment provizorii se marchează cu ajutorul picheţilor sau cu repere

mobile.
Picheţii - sunt confecţionaţi din lemn de esenţă tare şi au aceleaşi dimensiuni ca cei
utilizaţi în planimetrie (fig. 4.9. a).
Repere mobile - sunt confecţionate din metal şi poartă denumirea de broaşte de
nivelment. Ele au forma unui disc sau a unei plăci triunghiulare, prevăzute cu trei picioare,
având deasupra un cui pe care se aşează mira. Pentru a putea fi transportată, este prevăzută cu
un mâner. Când se efectuează măsurătorile, broasca se aşează pe teren, se apasă cu piciorul şi
pe cuiul ei se amplasează mira topografică (fig. 4.9.b).
a) b)
Fig. 4.9. (a, b) Marcarea temporară a punctelor de nivelment Fig. 4.10. Reper de perete
Marcarea permanentă a punctelor se execută cu repere de nivelment care sunt de trei

feluri: repere de perete; repere la sol; repere fundamentale.
Reperele de perete numite şi mărci de perete, sunt confecţionate din fontă şi se compun
din două părţi: coada reperului; reperul propriu - zis. Coada este în forma cozii de rândunică şi
se încastrează cu mortar de ciment în zidul clădirii, în pilonii podurilor sau alte construcţii
rezistente, la o înălţime de 40-60 cm de la sol. Reperul propriu - zis, este de formă circulară, pe
el scrie "Reper de nivelment" şi este prevăzut cu două locaşuri, unul în care se toarnă plumb
pentru ştanţarea numărului punctului şi altul în care se toarnă de asemenea, plumb şi se
ştanţează iniţialele întreprinderii care a executat ridicarea (fig.4.10).
Reperele la sol - acestea sunt alcătuite dintr-o ţeavă de fier, care se încastrează într-un
bloc de beton. Ţeava de fier are diametrul exterior de minimum 6 cm, iar lungimea de 1,5 m.
Blocul de beton are forma unui trunchi de piramidă cu dimensiunile 30/40/40 cm.
La capătul superior al ţevii, se sudează o marcă de fontă pe care se scrie numărul
punctului şi întreprinderea care a efectuat ridicarea, iar la partea superioară a blocului se
încastrează un cui forjat cu vârful îndoit. Reperul se îngroapă astfel încât, de la marca din
capătul ţevii şi până la suprafaţa solului să rămână 30 cm (fig.4.11).
Fig. 4.11. Reper nivelitic la sol Fig. 4.12. Reper nivelitic fundamental
30
Reperul fundamental - se compune din reperul propriu - zis şi din talpa reperului.
Reperul propriu - zis este alcătuit dintr-un bloc de beton armat, în formă de trunchi de piramidă,
prevăzut la partea superioară cu o marcă metalică. Talpa sau placa de bază este tot un bloc de
beton armat în care se încastrează reperul propriu - zis (fig. 4.12).
4.2. JALONAREA ALINIAMENTELOR
Prin aliniament se înţelege direcţia dintre două puncte materializate şi semnalizate pe

teren, în vederea măsurării.
Operaţia de materializare a unui aliniament în punctele caracteristice se numeşte
jalonare. Fixarea jaloanelor pe un aliniament corespunde cu realizarea unui plan vertical, care
intersectează suprafaţa terenului.
În plan orizontal aliniamentul se prezintă ca o linie dreaptă, iar în plan vertical ca o linie
sinuoasă, rezultată din intersecţia planului frontal ce trece prin cele două puncte extreme, cu
suprafaţa terenului care are diverse forme.
În urma acestei operaţii de jalonare se poate măsura distanţa dintre două puncte, iar cu
aparatul se măsoară unghiurile, adică înclinarea acestora faţă de orizontală.
Cele mai frecvente cazuri de jalonare întâlnite pe teren sunt următoarele: îndesirea unui
aliniament; prelungirea unui aliniament; jalonarea peste un deal; jalonarea peste o vale;
intersecţia a două aliniamente.
a) Îndesirea unui aliniament
Avem aliniamentul A-B, care s-a materializat în teren şi care se semnalizează
provizoriu, prin instalarea în spatele fiecărui reper a câte unui jalon (fig. 4.13).
Fig. 4.13. Îndesirea unui aliniament
Operatorul se stabileşte la unul din capetele aliniamentului, cam la aproximativ 1-2 m

după jalonul din punctul A. Ajutorul de operator se deplasează cu un număr de jaloane spre
punctul B, de unde vine către operator înfigând jaloanele la distanţa de 25-50-100 m, unul faţă
de celălalt. Pentru ca ajutorul de operator să poată amplasa jaloanele pe acelaşi aliniament,
trebuie să cunoască semnele codificate dintre el şi operator, care sunt următoarele: când
operatorul va ridica braţul stâng la înălţimea umărului, ajutorul se va deplasa spre stânga, atâta
timp cât operatorul ţine braţul întins; când va ridica braţul drept, ajutorul se deplasează spre
dreapta; când operatorul ridică unul din braţe sus, deasupra capului, ajutorul se va opri din
mişcare şi la semnalul făcut rapid prin lăsarea braţului în jos, acesta înfige jalonul în punctul în
care se află; dacă jalonul este înclinat la capătul superior prea mult spre stânga sau dreapta,
operatorul îi va face semn cu braţul stâng sau cel drept îndoit deasupra capului.
b) Prelungirea unui aliniament
Fie aliniamentul A-B, pentru prelungirea acestui aliniament operatorul se aşează lângă
punctul A şi prin semnalele cunoscute, va dirija ajutorul de operator, care va amplasa jaloanele
pe acelaşi aliniament, în punctele 1, 2, 3 din fig. 4.14.
31
Fig. 4.14. Prelungirea unui aliniament
c) Jalonarea peste un deal

Operaţia se execută de doi operatori situaţi în vârful dealului în punctele C şi D, astfel
încât unul să vadă jalonul din A şi celălalt jalonul din B. Prin dirijarea reciprocă se vor deplasa
spre stânga sau spre dreapta până când se va obţine o linie dreaptă marcată de punctele A, C,
D, şi B. Deplasarea spre stânga şi dreapta se face pe culmea dealului, nu prin coborâre (fig.
4.15).
Fig. 4.15. Jalonarea peste un deal
d) Jalonarea unui aliniament peste o vale

Un operator va dirija, privind spre B, un ajutor de operator care va fixa jalonul în punctul
D pe versantul din faţă, după care operatorul din B va dirija ajutorul de operator din punctul A
să pună jalonul în punctul C. Prin punctele AC şi BD se vor prelungi aliniamentele pe versanţi,
astfel ca ambele să se întâlnească în punctul F (fig. 4.16).
Fig. 4.16. Jalonarea unui aliniament peste o vale
e) Intersecţia a două aliniamente

Operaţia se execută de doi operatori, dirijând succesiv un ajutor pentru a aduce jalonul
în punctul E la intersecţia aliniamentelor AB şi CD. Punctele E1, E2 şi E3 sunt puncte
intermediare, deoarece ele nu se află amplasate pe ambele aliniamente. Punctul E este punctul
definitiv, deci locul de intersecţie a celor două aliniamente, el aflându-se amplasat pe ambele
aliniamente (AB şi CD) (fig. 4.17).
Fig. 4.17. Intersecţia a două aliniamente
32
4.3. RIDICĂRI PLANIMETRICE – CONSIDERAȚII GENERALE
Ridicările planimetrice sau ridicările în plan orizontal ale unor suprafeţe cuprind
operaţiile necesare pentru a obţine pe plan (pe foaia de hârtie) proiecţia orizontală a suprafeţei
terenului la o scară aleasă. Ridicarea planimetrică a unei suprafeţe de teren se poate face prin:
metode numerice; metode fotogrammetrice; metode mixte.
Metodele numerice constau în determinarea proiecţiilor prin coordonate polare sau prin
coordonate rectangulare. În acest scop, pe teren se măsoară distanţele şi unghiurile care definesc
poziţiile punctelor, ulterior efectuându-se calcule pentru obţinerea coordonatelor polare sau
rectangulare, în funcţie de care se redactează planul topografic. Precizia în acest caz este mult
mai mare decât prin ridicările pe cale grafică.
1. Metoda triangulaţiei constă în determinarea coordonatelor unor puncte considerate
de sprijin, care unite între ele formează triunghiuri. Determinarea poziţiei planimetrice a
punctelor se bazează pe rezolvarea trigonometrică a unui triunghi cu ajutorul unui număr redus
de elemente măsurate pe teren, prelucrate apoi şi transformate în coordonate, pe baza relaţiilor
ce leagă unghiurile de laturi într-un triunghi.
2. Metoda poligonometriei – este o metodă de îndesire a punctelor de sprijin, prin
parcurgerea unui traseu între punctele de sprijin şi măsurarea unghiurilor formate (interior sau
exterior) de detaliile traseului, precum şi a lungimii aliniamentelor.
3. Metoda drumuirii – se foloseşte ca metodă principală pentru ridicarea efectivă a
detaliilor planimetrice şi constă în măsurarea unor distanţe şi unghiuri formate între liniile
poligonale succesive, care se formează prin unirea punctelor caracteristice ce delimitează
suprafaţa respectivă.
4. Metoda radierii – este o metodă care se foloseşte pentru obţinerea punctelor de detaliu
şi se realizează prin staţionarea cu aparatul într-un punct de coordonate cunoscute, din care se
vizează prin raze succesive la punctele apropiate de detaliu, necesare pentu realizarea unui plan
de situaţie detaliat. La fiecare latură se măsoară orientarea laturii şi distanţa până la punctul
vizat.
5. Metoda intersecţiei – este o metodă de obţinere a poziţiei unor puncte necunoscute
prin intersecţia direcţiilor dintre punctele noi şi punctele cunoscute. La folosirea acestei metode,
lucrările de teren sunt mai reduse, deoarece nu se măsoară distanţe ci numai unghiurile formate
de diferitele direcţii vizate.
6. Metoda perpendicularelor – se realizează prin coborârea de perpendiculare pe o
dreaptă cunoscută din măsurătorile efectuate anterior şi se foloseşte pentru ridicarea în plan a
unor limite de hotar, vecinătăţi, lacuri, elemente cu o mare sinuozitate.
Pentru ridicarea planimetrică a unei suprafeţe de teren sunt necesare următoarele
operaţii: operaţii de documentare şi întocmire a proiectului ridicării planimetrice; operaţii de
teren (de măsurare efectivă pe teren a tuturor elementelor necesare ridicării planimetrice);
operaţii de calcul şi raportare - operaţii de calcul și operaţii de întocmire a planului.
a) Operaţii de documentare şi întocmire a proiectului ridicării planimetrice
La întocmirea proiectului de lucru, trebuie mai întâi să se studieze un plan sau o hartă
veche, să se execute recunoaşterea terenului şi să se întocmească schiţa terenului la o scară
aleasă. Pe harta sau planul respectiv, se trasează conturul suprafeţei, punctele de sprijin şi
punctele de ridicare în plan. După studierea acestora, se trece la recunoaşterea terenului, care
constă în identificarea punctelor de sprijin a hotarelor terenului şi a tuturor punctelor
caracteristice ale detaliilor. La sfârşitul recunoaşterii terenului, se întocmeşte o schiţă la scară,
cu toate elementele caracteristice recunoscute pe teren.
33
Dacă nu există un plan vechi sau o hartă a suprafeţei de ridicare, se face recunoaşterea
terenului şi cu această ocazie se întocmeşte o schiţă a terenului, înscriindu-se pe ea distanţele şi
unghiurile determinate aproximativ.
Pe această schiţă întocmită la scară se proiectează ridicarea planimetrică a terenului,
adică se stabilesc metodele de ridicare, punctele de sprijin şi punctele caracteristice ale
detaliilor. De asemenea, se stabilesc într-o anexă materialele necesare (ţăruşi, borne, balize,
scule etc.), precum şi personalul tehnic şi ajutător, care împreună cu schiţa la scară constituie
proiectul ridicării planimetrice.
b) Operaţii de teren
Aceste operaţii se realizează prin deplasarea pe teren a operatorului cu proiectul de
execuţie, unde marchează şi semnalizează punctele, după care efectuează operaţiile de
măsurare, care constau din măsurarea distanţelor şi unghiurilor cu ajutorul instrumentelor
topografice.
Dacă pe teren se constată că soluţia adoptată nu este cea mai bună, se adoptă pe loc o
soluţie mai eficientă, astfel încât să se obţină un randament cât mai mare.
c) Operaţii de calcul şi raportare:
1 – operaţii de calcul;
2 – operaţii de întocmirea planului.
1. Operaţiile de calcul constau în prelucrarea datelor culese de pe teren cu ajutorul unor
formule de calcul, corectarea eventualelor erori, iar în final să se obţină coordonatele relative şi
absolute ale punctelor ridicate. Operaţiile de calcul se pot efectua după modelul clasic sau cu
programe speciale, rulate pe calcuratoare cu o memorie puternică şi capacitate de procesare
rapidă.
2. Operaţiile de întocmire a planului de situaţie - după determinarea coordonatelor
absolute ale punctelor, acestea se raportează pe plan la o scară aleasă, după care se unesc,
potrivit schiţelor de pe teren obţinându-se planul de situaţie al terenului, ce constitue rezultatul
ridicărilor planimetrice.
34
5. REȚELE DE SPRIJIN
5.1. REȚELE DE TRIANGULAȚIE LOCALĂ
5.1.1. Operații preliminare
Triangulaţia topografică sau locală are rolul de a determina punctele de sprijin, adică
scheletul pentru ridicările topografice de pe teritoriul care trebuie ridicat şi pe care nu există
reţeaua geodezică.
Operaţiile triangulaţiei sunt: proiectarea triangulaţiei; recunoaşterea terenului şi
definitivarea proiectului; marcarea şi semnalizarea punctelor; măsurarea unghiurilor; măsurarea
orientării bazei; calculul bazei; calculul laturilor; compensarea unghiurilor; calculul orientării
laturilor; calculul coordonatelor.
-
Fig. 5.1. Reţeaua primordială
Formele reţelei triangulaţiei locale
a) Patrulater cu ambele diagonale vizate. Această formă se foloseşte pe suprafeţe mici

însă cu vizibilitate bună (fig. 5.2).
Fig. 5.2. Patrulater cu ambele diagonale vizate
b) Poligon cu punct central. Este un poligon convex construit pe terenurile neacoperite,

cu dimensiuni aproximativ egale în toate direcţiile (fig. 5.3). Se construiesc triunghiuri
echilaterale (cu aproximaţie) unite toate în centrul poligonului.
35
Fig. 5.3. Poligon cu punct central
c) Lanţ de patrulater cu ambele diagonale vizate. Se utilizează pe firul văilor lungi şi

largi, unde nu se pot utiliza alte forme de triangulaţie (fig. 5.4).
Fig. 5.4. Lanţ de patrulatere
d) Lanţ de triunghiuri. Se utilizează în cazul în care suprafaţa pe care dorim să o ridicăm

este lungă şi îngustă, ca de exemplu de-a lungul văii sau a unui râu (fig. 5.5).
Fig. 5.5. Lanţ de triunghiuri
e) Lanţ de poligoane cu punct central. Se utilizează în jurul lacurilor mari sau terenurilor
neacoperite (fig. 5.6.).
Fig. 5.6. Lanţ de poligoane cu punct central
36
5.1.2. Operații de teren
Baza triangulaţiei se măsoară de cel puţin trei ori. Ecartul maxim nu trebuie să
depăşească toleranţa care este dată de formula:
T = 0,030 + 0,02 D
T = toleranţa exprimată în mm;
D = media distanţelor obţinute la măsurare, în km.
V I
II
IV
III
Fig. 5.7. Reprezentarea triangulaţiei
Măsurarea unghiurilor orizontale se face cu teodolite care au precizia de la 20 cc la 1 cc

prin metoda reiteraţiei.
Când se folosesc teodolite cu precizia 1cc sau 5cc se va face o singură reiteraţie. Când se
folosesc teodolite cu precizia de 20cc se vor face 2-4 reiteraţii.
Pe schiţa unei triangulaţii, fiecare triunghi se numerotează cu o cifră romană, în sensul
mişcării acelor unui ceasornic (fig. 5.7). În fiecare triunghi, unghiurile se notează cu literele α,
β, γ sau a, b, c, purtând ca indice numărul triunghiului respectiv şi anume:
α = unghiul opus laturii ce urmează a se calcula;
β = unghiul opus bazei măsurate;
γ = unghiul la centru.
După calculul unghiurilor se face compensarea lor.
5.1.3. Operații de calcul

5.1.3.1.Compensarea unghiurilor într-un poligon cu centru
Fie poligonul 1, 2, 3, 4, 5 cu punctul 6 la centru, în care s-au măsurat unghiurile α, β şi

γ din fiecare triunghi (fig. 5.7.).
După cum este cunoscut suma unghiurilor într-un triunghi este egală cu 200g deci:
 i   i   i  200g în toate triunghiurile.
Unghiurile măsurate în teren au anumite erori şi deci
 i   i   i  200 g  E i
i = numărul triunghiului;
Ei = eroare de neînchidere.
Eroarea Ei, trebuie să fie mai mică decât toleranţa (T) a cărei valoare nu va depăşi 48cc.
Dacă această condiţie este îndeplinită se ia valoarea C1 egală cu eroarea, dar de semn contrar şi
37
se repartizează în mod egal în fiecare triunghi, tuturor unghiurilor măsurate obţinându-se valori
noi, astfel:
C1
 i'   i 
3
C1
 i'   i 
3
C
 i'   i  1
3
În urma acestor modificări:  i'   i'   i'  200g .
Compensarea a II-a
Se ştie că suma unghiurilor la centru este egală cu 400 g, deci sumă (γi) trebuie să fie
egală cu 400g.
În urma măsurătorilor dacă se înregistrează erori, atunci:
  ( i 1   2   3   4   5 )  400 g  E 2
E2 = eroarea de neînchidere la centru. Toleranţa pentru acestea este T = 16cc n ; n =

numărul de unghiuri.
Pentru eliminarea erorii E2 se va repartiza corecţia C2 egală şi de semn contrar erorii,
fiecărui unghi măsurat astfel:
C2
 1"   1' 
n
C2
2 2 
" '
n
........................
........................
C2
 5"   5' 
n
Prin modificarea unghiurilor γi’ şi transformarea lor în γi”, suma unghiurilor din fiecare
triunghi nu va fi 200 g, determinând transformarea unghiurilor α’i şi β’i în unghiurile α”i şi β”i,
prin adăugarea a câte o jumătate din corecţia C2, fiecărui unghi cu semnul algebric invers decât
cel pe care l-a avut la modificarea unghiurilor γ”i adică:
C2 C2
1"  1'  1"  1' 
2n 2n
C C
2  2  2
" '
2  2  2
" '
2n 2n
........................ ........................
........................ ........................
C C
 "5   5'  2 "5   5'  2
2n 2n
38
În urma acesteia:
n
 "i   "i   "i  200 g iar 
i 1
"
i  400 g
Compensarea a III-a
Pentru a respecta această condiţie, se vor scrie rapoartele laturilor poligonului şi
sinusurile unghiurilor  i" şi  i" , adică:
1 6 26 26 36 36 46 46 56

 ;  ;  ; 
sin 1" sin  1" sin  "2 sin  "2 sin  "3 sin  "3 sin  "4 sin  "4
56 1 6

sin  "5 sin  "5
Înmulţind rapoartele de mai sus între ele vom căpăta relaţia:
sin 1"  sin  2"  sin  3"  sin  4"  sin  5 1  6x 2  6x3  6x 4  6x5  6

sin 1"  sin  2  sin  3"  sin  4"  sin  5 1  6x 2  6x3  6x 4  6x5  6
sau
P sin  "i
1.
P sin  "i
se observă în practică că există o diferenţă de valori astfel:
P sin βi” >< P sin α”i
Toleranţa (T3) admisă pentru această condiţie este egală cu 8cc n .

Eroarea se calculează astfel:
P sin  "i  P sin  "i

E3 =
P sin  "i  S  P sin  "i  S 
După aceasta se aplică o corecţie C3 de semn invers cu eroarea astfel: β”’ =βi” - C3 şi
α i = α i +C3; dacă P sin β”i > P sin α”i , iar dacă P sin α”i > P sin β”i , atunci compensarea se
”’ ”
face astfel: α”’i = α”i - C3; β”’ =βi” + C3.
39
Tabelul 5.1.
Compensarea într-un poligon cu punct central (Anghelina, 1973)
Triunghiul
compens.
Unghiuri
Unghiul
Unghiuri Unghiuri Unghiuri Unghiuri
măsurate şi C1 după C2 după C3 după
calculate compens. 1 compens. 2 compens. 3
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
α1 59g86c68cc +9cc 59g86c77cc +3cc 59g86c80cc -14 59g86c66cc α1III
γ1 63g33c61cc +9cc 63g33c70cc -6cc 63g33c64cc 63g33c64cc γ1III
I β1 76g79c44cc +9cc 76g79c53cc +3cc 76g79c56cc +14 76g79c70cc β1III
Σ 199g99c73cc
200g00c00cc 200g00c00cc 200g00c00cc
E1 -27cc
II β2 42g08c27cc +10cc 42g08c37cc +3cc 42g08c40cc +14 42g08c54cc β2III
Σ 199g99c70cc
200g00c00cc 200g00c00cc 200g00c00cc
E2 -30cc
α3 64g66c55cc -4cc 64g66c51cc +3cc 64g66c54cc -14 64g66c40cc α3III
γ3 60g68c73cc -4cc 60g68c69cc -6cc 60g68c63cc 60g68c63cc γ3III
III β3 74g64c84cc -4cc 74g64c80cc +3cc 74g64c83cc +14 74g64c97cc β3III
Σ 200g00c12cc
200g00c00cc 200g00c00cc 200g00c00cc
E3 +12cc
IV β4 60g54c59cc +7cc 60g54c66cc +3cc 60g54c69cc +14 60g54c83cc β4III
Σ 199g99c79cc
200g00c00cc 200g00c00cc 200g00c00cc
E4 -21
V β5 44g97c28cc +8cc 44g97c36cc +3cc 44g97c39cc +14 44g97c53cc β5III
Σ 199g99c76cc
200g00c00cc 200g00c00cc 200g00c00cc
E5 -24cc
5
 iI =400 00 30 g c cc  II II

  i   i   i  200
II g
i 1
E2  30cc Corecţia C 2 
30
5
 6 cc  5II  400g 00c00cc
Sα=6,27; Sβ=6,22; P sin  iII  0,279440 ; P sin  iII  0,279391
(0,279440  0,279391)  106

E3   14cc ;
0,279440  6,22  0,279391 6,27
Corecţia C3= 14cc pt.  iII şi 14cc pt.  iII P sin  III  P sin  III
5.1.3.2. Calculul laturilor reţelelor de triangulaţie
În teren după cum este cunoscut s-a măsurat o singură latură a triunghiurilor denumită
baza triangulaţiei şi unghiurile.
Deci pe baza măsurătorilor făcute se pot scrie rapoartele:
1 2 26 1 6
În triunghiul I:  
sin  i sin 1 sin 1
40
1 2
= cunoscut (deoarece a fost măsurat în teren) şi astfel se pot calcula celelalte laturi:
sin  1
1  2  sin  1 1  2  sin 1
26  ;1  6  .
sin  1 sin  1
26
În triunghiul II: = cunoscut.
sin  2
2  6  sin  2
23 
sin  2
2  6 sin  2
36 
sin  2
36
În triunghiul III: = cunoscut.
sin  3
3  6 sin  3
3 4 
sin  3
3  6 sin  3
46 
sin  3
Pentru celelalte triunghiuri se vor calcula asemănător, precizând că se utilizează
unghiurile  ,  ,  , după a treia compensare.
Exemplul numeric de calculare a laturilor unui poligon cu punct la centru:
1  59 g 86 c 66 cc
În triunghiul I: 1  2  678,145m .  1  63 g 33c 64 cc
1  76 g 79 c 70 cc
1  2  sin 1 678,145  0,807783
26    653,152m.
sin 1 0,838693
1  2  sin 1 678,145  0,934312
1 6    755,097m.
sin 1 0,838693
 2  61g 73c 33cc

În triunghiul II: 2  6 = 653,152 m.  2  96 g18c13cc
 2  42 g 08c 54 cc
2  6  sin  2 653,152x 0,998261

23    1064,696m
sin  2 0,613965
2  6 sin  2 653,152x 0,824718
36    877,356m
sin  2 0,613965
Celelalte laturi ale poligonului se calculează asemănător.
5.1.3.3. Calculul orientărilor laturilor reţelei de triangulaţie
În calculul orientărilor laturilor, se pleacă de la orientarea bazei măsurată în teren.
41
Orientările laturilor formate de vârfurile poligonului şi centru se calculează astfel (fig.

5.8.).
V I
II
IV
III
Fig. 5.8. Calculul orientărilor
θ1-2 = cunoscută;
 23  1 2  200 g  (1   2 )
 3 4   23  200 g  ( 2   3 )
 45   3 4  200 g  ( 3   4 )
 51   45  200 g  ( 4   5 )
1 2   51  200 g  ( 5   1 )
16  1 2   1
 2  6   2 3   2
 3 6   3 4   3
 4  6   4 5   4
 5 6   51   5
5.1.3.4. Exemplul numeric
În teren orientarea bazei 12  95g 55c 94cc şi unghiurile au fost măsurate, după care s-au
compensat şi prezentate în tabelul 5.1.
 2  3  θ1  2  200 g  (β1  α 2 )  95 g 55c 94cc  200 g  ( 76 g 79c 70cc 
 61g 73c 33cc )  157 g 02c 91cc

 34   23  200 g  (  2   3 )  157 g 02 c 91cc  200 g  (42 g 08c 54 cc 
 64 g 66 c 40 cc )  250 g 27 c 97 cc
 45   34  200 g  (  3   4 )  250 g 27 c 97 cc  200 g  (74 g 64 c 97 cc 
 34 g 74 c 51cc )  340 g 88 c 49 cc
42
 51   4 5  200 g  ( 4   5 )  340 g 88 c 49 cc  200 g  (60 g 54 c 83 cc 

 79 g 93 c 53 cc )  0 g 40 c13 cc
1 2   51  200 g  ( 5   1 )  0 g 40 c13 cc  200 g  (44 g 97 c 53 cc 
 59 g 86 c 66 cc )  95 g 55 c 94 cc
Orientările laturilor formate de vârfurile poligonului şi centru.
16  1 2   1  95 g 55 c 94 cc  59 g 86 c 66 cc  155 g 42 c 60 cc
 26   23   2  157 g 02 c 91cc  61g 73 c 33 cc  218 g 76 c 24 cc
 36   3 4   3  250 g 27 c 97 cc  64 g 66 c 40 cc  314 g 94 c 37 cc
 46   45   4  340 g 88 c 49 cc  34 g 74 c 51cc  375 g 63 c 00 cc
 56   51   5  0 g 40 c13 cc  79 g 93 c 53 cc  80 g 33 c 66 cc
Calculul coordonatelor relative şi absolute

Calculul coordonatelor relative se face cu următoarele formule:
 X A  B  D oA  B  cos  A  B
 YA  B  D oA  B  sin  A  B
Exemplul de calcul a coordonatelor relative (fig. 5.9.):
2-3
Fig. 5.9. Calculul coordonatelor punctelor
Do1-2 =678,145 m.
θ1-2 = 95g55c94cc
X12  D o12  cos 12  678,145x cos 95 g 55 c 94 cc 
 678,145x 0,696996  47,264
X12  47,264m
D o 23  1064,696m
 23  157 g 02 c 91cc
X 23  D o 23  cos  23  1064,696x cos157 g 02 c 91cc 
 1064,696x (0,780716)  831,225m
Y12  D o1 2  sin 12  678,145x sin 95 g 55 c 94 cc 
 678,145x 0,997568  676,495m
Y23  D o 23  sin  23  1064,696x sin157 g 02 c 91cc 
 1064,696x 0,624885  665,313m
ΔX1-2 = 47,264 m ΔX2-3 = -831,225 m
ΔY1-2 = 676,495 m ΔY2-3 = 665,313 m
43
Din figură se observă că:

 (X )   (X )
i i
 (Y )   (Y )
i i
Dacă această condiţie nu se respectă, înseamnă că există o eroare care trebuie

determinată şi se notează cu (fx) pentru X i şi (fy) pentru Yi . După care se calculează eroarea
totală (ft) care se va compara cu toleranţa (T) a cărei formulă de calcul este următoarea:
D
T = 0,003 D 
2.000
D = suma distanţelor poligonului, în m.
Dacă (ft ) este mai mică decât toleranţa (T), atunci se pot compensa coordonatele
relative, atribuindu-se fiecărei valori o corecţie egală şi de semn contrar.
Coordonatele absolute ale punctelor (Xn; Yn), se calculează în funcţie de coordonatele
triangulaţiei de ordin superior de care se leagă, sau i se atribuie unui punct coordonate locale,
încadrând astfel triangulaţia într-un sistem de axe locale şi în funcţie de coordonatele relative
compensate.
X1 = cunoscut. Y1 = cunoscut.
X 2  X 1  X 1 2 Y2  Y1  Y1 2
X 3  X 2  X 2 3 Y3  Y2  Y23
X 4  X 3  X 3 4 Y4  Y3  Y3 4
................................ ................................
................................ ................................
X n  X n 1  X ( n 1)  n Yn  Yn 1  Y( n 1)  n
Exemplu numeric: X1 = 2.000,000; Y1 = 2.000,000
X2 = X1 + ΔX1-2 = 2.000,000 + 47,264 = 2047,264 m;
X3 = X2 – ΔX2-3 = 2047,264 – 831,225 = 1216,039 m;
Y2 = Y1 + ΔY1-2 = 2000,00 + 676,495 = 2676,495 m;
Y3 = Y2 + ΔY2-3 = 2676,495 + 665,313 = 3341,808 m.
Tabelul 5.2.
Calculul coordonatelor rectangulare plane ale punctelor
Orientare Coordonate relative Coordonate relative
Nr.punc
Coordonate absolute
Punct vizat
calculate compensate
Staţie
Dist cos ΔX ΔY ΔX ΔY X Y t
sin + - + - + - + - 2000,000 2000,000 1
95g55c94cc
5
676,495
47,264
1 678,145 0,069696 2047,264 2676,495 2

2
0,997568
157g02c91cc
831,225
665,313
1
2 1064,696 -0,780716 1216,039 3341,808 3
3
0,62488
…
 (X )   (X )   fx ; ft = fx 2  fy 2 ; T = o,oo3 D

D
 (Y )   (Y )   fy 2000
44
6. ÎNDESIREA REȚELELOR DE TRIANGULAȚIE
Intersecţiile sunt metodele prin care se determină punctele de ordinul V şi se aplică în

cazul când punctele geodezice de ordinul I, II, III, IV sau punctele de triangulaţie locală sunt
prea depărtate şi deci nu asigură condiţia de distanţă pentru sprijinirea drumuirilor planimetrice.
După felul punctelor de staţie, intersecţiile se clasifică în:
- intersecţie înainte sau directă, când se staţionează în cel puţin trei puncte vechi (de
coordonate cunoscute) şi se vizează punctul nou;
- intersecţia înapoi sau retrointersecţia, când se staţionează în punctul nou şi se vizează
cel puţin 3 puncte vechi;
- intersecţia laterală sau combinată, în cazul când se staţionează în punctele vechi,
vizând punctul nou şi în punctul nou vizând puncte vechi, adică este o combinaţie între
intersecţia înainte şi intersecţia înapoi.
6.1. INTERSECȚIA ÎNAINTE
6.1.1. Procedeul analitic
Intersecţiile sunt metodele prin care se determină punctele de ordinul V şi se aplică în

cazul când punctele geodezice de ordinul I, II, III, IV sau punctele de triangulaţie locală sunt
prea depărtate şi deci nu asigură condiţia de distanţă pentru sprijinirea drumuirilor planimetrice.
După felul punctelor de staţie, intersecţiile se clasifică în: intersecţie înainte sau directă,
când se staţionează în cel puţin trei puncte vechi (de coordonate cunoscute) şi se vizează punctul
nou; intersecţia înapoi sau retrointersecţia, când se staţionează în punctul nou şi se vizează cel
puţin 3 puncte vechi; intersecţia laterală sau combinată, în cazul când se staţionează în punctele
vechi, vizând punctul nou şi în punctul nou vizând puncte vechi, adică este o combinaţie între
intersecţia înainte şi intersecţia înapoi.
Metoda presupune deplasarea operatorului cu ajutorii de operator în teren şi instalarea
aparatului în fiecare punct.
Astfel, în punctul 1 se măsoară unghiurile α1, β3, din punctul 2 se măsoară α2, β1, iar din
punctul 3, α3, β2. Pe teren, nu se măsoară nici o distanţă, deoarece acestea se calculează din
coordonatele punctelor.
Fig.6.1. Intersecția înainte
După ce au fost măsurate toate acestea, se trece la calcule:

a) Calculul distanţelor:
X1, X2, X3 = cunoscut.
Y1, Y2, Y3 = cunoscut.
45
D O1 2  X 12 2  Y12 2  (X 2  X 1 ) 2  (Y2  Y1 ) 2 ; m.
D O 2 3  X 22 3  Y223  (X 3  X 2 ) 2  (Y3  Y2 ) 2
;m
b) Calculul orientărilor laturilor se efectuează din coordonate:
Y1 2 Y  Y1 X 1 2 X 2  X 1
tg1 2   2 ; ctg 1 2   .
X 1 2 X 2  X 1 Y1 2 Y2  Y1
Fig. 6.2. Calculul orientărilor
1I  12  1 .
23  1 2  200g  (1  2 ).
 21  12  200g .
 2I   21  1 .
Pentru obţinerea coordonatelor punctului I, pe cale analitică scriem ecuaţiile dreptelor
de intersecţie, a punctelor de triangulaţie ce converg către el, luate în perechi, perechi.
Y2 – Y1 = (X2 – X1) tg 12 ecuaţia generală a dreptei.
Pentru triunghiul I:
YI  Y1  (X I  X1 )tg1I
YI  Y2  (X I  X 2 )tg 2I .
Pentru triunghiul II:
YI  Y2  (X I  X 2 )tg 2I
YI  Y3  (X I  X 3 )tg3I .
Pentru triunghiul III:
YI  Y1  (X I  X1 )tg1I
YI  Y3  (X I  X 3 )tg3I .
În concluzie, coordonatele punctului I trebuie să rămână aceleaşi indiferent ce perechi
de ecuaţii luăm în calcul.
c) Calculul coordonatelor absolute ale punctului I.
Pentru aceasta se iau următoarele perechile de ecuaţii:
YI  Y1  (X I  X1 )tg1I
YI  Y2  (X I  X 2 )tg 2I , de unde rezultă următoarele:
Y2  Y1  XI (tg1 I  tg2  I )  X1tg1 I  X2 tg2 1
Y  Y1  X 1 tg1 I  X 2 tg 21
XI  2 .
tg1 I  tg 2 I
Cunoscând valoarea lui XI se poate calcula valoarea lui YI, prin introducerea acesteia în
una din ecuaţiile:
YI  Y1  (X I  X1 )tg1I de unde rezultă următoarele:
YI  Y1  (XI  X1 )tg1 I
46
YI  Y2  (X I  X 2 )tg2  I .
YI trebuie să fie egal în ambele ecuaţii.
6.1.2. Procedeul trigonometric
Pe suprafeţe mici se poate determina poziţia punctelor de detaliu vizându-le din cel
puţin două puncte de drumuire şi măsurând numai unghiurile orizontale.
Fie punctul de detaliu I vizat din punctele de drumuire 1 şi 2 sub unghiurile α1 şi β1, a
căror mărime a fost măsurată pe teren cu tahimetrul.
De asemenea, se mai cunosc şi coordonatele punctelor 1 şi 2 care sunt următoarele:
X1 = cunoscut; X2 = cunoscut
Y1 = cunoscut; Y2 = cunoscut.
Rezolvarea se face astfel:
1) Calculul distanţei 1 2 din coordonate:
DO12  X 122  Y122  ( X 2  X 1 ) 2  (Y2  Y1 ) 2 ; m.
2) Calculul unghiului γ1.

1 şi 1 = cunoscute.
Fig. 6.3.Rezolvarea trigonometrică
După cum este cunoscut suma unghiurilor într-un triunghi trebuie să fie egală cu 200g,
de unde rezultă:  1  200 g  (1  1).
3) Calculul orientărilor laturii θ1-2.
Y12 Y Y X 1 2 X 2  X 1
tg12   2 1 sau ctg1 2   .
X 12 X 2  X 1 Y1 2 Y2  Y1
4) Calculul orientărilor 1I şi 2I astfel:
1I  12  1
 2I  21  1 .
5) Calculul laturilor intersecţiei
- scrierea rapoartelor laturilor şi sinusurilor unghiurilor 1, 1, 1 .
1 2 1 I 2I
  ;
sin 1 sin 1 sin 1
Deoarece DO1-2 este cunoscută, din aceste rapoarte se pot calcula celelalte laturi:
1  2 sin 1 1  2 sin 1
1 I  şi 2  I  .
sin 1 sin 1
6) Calculul coordonatelor relative:
X1 I  DO1 I  cos 1 I
47
Y1 I  DO1 I  sin 1 I

sau
X 2 1  DO2  I  cos 2  I
Y2  I  DO2  I  sin 2  I .
7) Calculul coordonatelor absolute:
Cunoscând coordonatele punctului 1 şi coordonatele relative, se pot calcula
coordonatele absolute ale punctului I.
X I  X 1  X 1I
YI  Y1  Y1 I
sau
X I  X 2  X 2  I
YI  Y2  Y2  I .
6.2. INTERSECȚIA ÎNAPOI

Poziţia unui punct P se poate determina prin intersecţia înapoi (Phothénot sau
retrointersecţie). În acest caz pe teren se măsoară unghiurile orizontale α, β, şi γ, formate de
direcţiile duse din punctul nou spre cel puţin patru puncte cu coordonate cunoscute (fig. 6.4).
Metoda se aplică în zonele unde punctele cunoscute nu sunt staţionabile (turle de biserici,
turnuri, coşuri de fum etc.). Toate intersecţiile înapoi se reduc, în final, la rezolvarea unor
intersecţii înainte.
Fig. 6.4. Intersecţia înapoi
6.2.1. Procedeul Delambré

Se dau: coordonatele punctelor 1(X1, Y1), 2(X2, Y2), 3(X3, Y3) şi 4(X4, Y4). Se măsoară
unghiurile orizontale α, β, şi γ (fig. 158). Se cere: să se determine coordonatele punctului P(Xp',
Yp).
Din figura 159 se observă că s-au dedus toate orientările de la punctele cunoscute la
punctul necunoscut, pornind de la o orientare de origine, la care s-au adunat unghiurile
orizontale măsurate. Se notează θ1-p cu θ şi se obţine:
θ1-p = θ
θ2-p = θ + α
θ3-p = θ + β
θ4-p = θ + γ.
Orientarea θ s-a obţinut pornind de la ecuaţia dreptelor care se intersectează cu punctul
P.
48
Yp - Y1 = (Xp - X1)tg θ1-p

Yp - Y2 = (Xp - X2)tg θ2-p
Yp - Y3 = (Xp - X3)tg θ3-p
Înlocuind θ1-p, θ2-p, θ3-p cu formulele de mai sus se obţine:
Yp - Y1 = (Xp - X1)tg θ
Yp - Y2 = (Xp - X2)tg (θ + α)
Yp - Y3 = (Xp - X3)tg (θ + β).
Fig. 6.5. Procedeul Delambré
tg  tg tg  tg

Ştiind că tg (  )  şi tg (  )  ,
1  tgtg 1  tgtg
înlocuind în formulele de mai sus, adunând şi ordonând în funcţie de tg  se obţine:
(Y2  Y1 )ctg  (Y3  Y1 )ctg  X 3  X 2
tg 
( X 2  X 1 )ctg  ( X 1  X 3 )ctg  Y3  Y2
Cu această formulă se obţine  , care înlocuită în formulele iniţiale va da posibilitatea
obţinerii orientărilor θ1-p, θ2-p, θ3-p şi 4 p . Cunoscând orientările de la punctul necunoscut P la
punctele cunoscute, adică P 1, P  2 , P 3 şi P 4 s-a redus intersecţia înapoi Delambré la mai
multe intersecţii înainte formate 12P, 23P, 34P sau 41P.
6.2.2. Procedeul Collins
Se dau: coordonatele punctelor 1(X1, Y1), 2(X2, Y2) şi 3(X3, Y3).

Se măsoară: unghiurile orizontale α şi β (fig. 6.6).
Fig. 6.6. Punctul lui Collins
49
Se cere: să se determine coordonatele punctului P( X P , YP ) .

Se duce un cerc prin trei puncte, două puncte de coordonate cunoscute (1 şi 3) şi al
treilea punct necunoscut P. Se uneşte punctul P cu punctul cunoscut 2 şi se prelungeşte dreapta
până se intersectează cercul C - numit şi punctul lui Collins. Dacă se pot determina coordonatele
lui C ( X C , YC ) , atunci se poate calcula orientarea C 2 din coordonate. C-2 fiind coliniar cu 2-P
se poate scrie C 2 = 2P , iar P  2  2 P  200g . Ştiind P 2 se pot determina:
 P 1   P  2  
 P 3   P  2   .
Având orientările de la punctele cunoscute către punctul necunoscut s-a redus intersecţia
înapoi la mai multe intersecţii înainte care vor fi rezolvate la fel ca acestea.
Dar coordonatele punctului C( X C , YC ) se determină astfel, în figura 160 s-a unit punctul
C cu punctele 1 şi 3 obţinând un triunghi, 1C3, în care unghiul din 3 subântinde acelaşi arc ca
α, iar unghiul din 1 subântinde acelaşi arc ca β şi s-au creat condiţiile unei intersecţii înainte.
6.2.3. Procedeul Cassini
Se dau: coordonatele punctelor 1(X1, Y1), 2(X2, Y2), 3(X3, Y3).

Se măsoară: unghiurile orizontale α şi β (fig. 6.7).
Se cere să se determine coordonatele punctului P(XP, YP).
Se trasează două cercuri prin punctele 12P şi 23P, se duce din punctul 2, prin centrul
cercurilor, diametrul şi se obţin punctele A şi B. Latura A-B este perpendiculară pe latura P-2.
Pentru a obţine coordonatele punctelor A şi B s-a unit punctul A cu punctele 1 şi 2
obţinând triunghiul 12A, în care se observă că unghiul din A subântinde acelaşi arc ca unghiul
α, iar unghiul din 1 este unghi drept întrucât subântinde diametrul cercului. Se determină
unghiul γ din punctul 2 cu formula   200 g  (100 g  )  100 g   , realizând condiţiile pentru o
intersecţie înainte.
N N
Fig. 6.7. Procedeul Cassini
Având coordonatele punctelor A şi B, deci θA-B, atunci se poate determina θP-2 cu

formula P  2  A  B  300g ,din care se deduce:
P 1  P  2  
 P  3  P  2   .
Cunoscând orientările către punctele vechi din punctul necunoscut, intersecţia înapoi s-
a redus la mai multe intersecţii înainte, care se vor rezolva după acelaşi model ca la intersecţia
directă.
50
6.3. INTERSECŢIA COMBINATĂ
Există situaţii în teren când se pot găsi condiţii de determinare a punctelor noi prin
metodele descrise până acum. Dar se pot determina coordonatele punctelor noi utilizând o
combinaţie între intersecţia înainte şi intersecţia înapoi, de unde şi denumirea de intersecţie
combinată.
Metoda intersecţiei combinate foloseşte atât vizele orientate de la punctele cunoscute
către punctul necunoscut, ca la intersecţia înainte, cât şi viza de la punctul nou spre punctele
vechi de coordonate cunoscute, ca la intersecţia înapoi. Conform figurii 6.8 axele 4-P, 1-P şi 2-
P sunt vize reciproce, iar vizele P-3 şi P-5 sunt într-un singur sens.
Orientările laturilor se vor determina după ambele metode – înainte şi înapoi.
Orientările definitive pentru calculul punctului nou se obţin ca medii ale direcţiilor de
la punctele vechi la punctul nou şi invers.
Având orientările laturilor şi coordonatelor punctelor vechi, problema s-a redus la mai
multe intersecţii înainte, care vor fi rezolvate la fel ca la procedeul direct.
Fig. 6.8. Intersecţia combinată Fig. 6.9. Procedeul Hansen
6.4. INTERSECŢIA LA LIMITĂ
6.4.1. Procedeul Hansen
Hansen a găsit o soluţie de obţinere a unui punct nou când se pot viza numai două puncte
de coordonate cunoscute.
Se dau: coordonatele punctelor 1(X1; Y1) şi 2 (X2; Y2).
Se măsoară: unghiurile orizontale α, β, γ şi δ (fig. 6.9).
Se cere: să se determine coordonatele punctului M (XM; YM) şi N(XN ; YN).
Condiţii necesare în teren: direcţia nou aleasă M-N să fie aproximativ paralelă cu direcţia
punctelor cunoscute 1-2; distanţa dintre punctele noi M şi N să fie de minimum 40 % din distanţa
dintre punctele 1 şi 2;
Se observă că Hansen nu numai că a putut determina coordonatele punctului nou M,
având la dispoziţie numai două puncte cunoscute, dar mai determină şi coordonatele unui al
doilea punct nou N.
Din figura 163 se observă că dacă se pot determina unghiurile φ şi ψ, se vor determina
orientările dreptelor:
1 M  1 2    1.
1 N  1 2  .
2  M  2 1  .
2  N  2 1  (   2 ).
unde
51
1  200 g  (    ) .
 2  200 g  (    ).
În această situaţie, problema se reduce la rezolvarea intersecţiilor înainte rezultate.
Pentru obţinerea lui φ şi ψ, Hansen a căutat două ecuaţii cu două necunoscute în φ şi ψ.
A plecat de la condiţia de laturi în figura 163.
sin   sin   sin  2  sin 
 1.
sin   sin   sin   sin 1
sin  sin   sin   sin 1
  tg
sin  sin   sin  sin  2
 
relaţia care se poate reprezenta sub forma: tg  tg ctg (  50 g ) şi din care se va
2 2
determina    , iar    se va afla din relaţia        .
6.4.2. Procedeul Kadner – Otokar
Este o variantă a procedeului Hansen.

Se dau: coordonatele punctelor 1(X1 ;Y1) şi 2(X2 ; Y2).
Se măsoară: unghiurile orizontale α, β, γ, şi δ (fig. 6.10).
Se cere: să se determine coordonatele punctului M (XM; YM) şi N(XN ; YN).
În acest procedeu se calculează mai întâi unghiul ε.
ctg  ctg  ctg  ctg
tg  .
ctg  ctg  ctg  ctg
Ştiind valoarea lui ε, se pot determina orientările:
M  N  1 2  1
M 1  M  N  
M  2  M  N  
N 1  N  M  
N 1  N  M  
Astfel, intersecţia la limită se reduce la intersecţii înainte, rezolvate la fel ca la procedeul
direct.
Fig. 6.10. Procedeul Kadner – Otokar.
52

Topografie Generala I curs-CALINA JENICA

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Topografie Generala I curs-CALINA JENICA

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TOPOGRAFIE GENERALĂ I.

1.NOŢIUNI GENERALE ŞI TOPOGRAFICE DE BAZĂ

1.1. OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA TOPOGRAFIEI GENERALE

După felul lucrărilor, topografia se divide în: planimetrie; calculul suprafeţelor şi

1.2. EVOLUŢIA TOPOGRAFIEI

1.3. IMPORTANŢA TOPOGRAFIEI

Topografia este o disciplină cu un caracter practic, ce are utilizare în procesul de

1.4. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI

În timp, concepţiile despre forma şi dimensiunile Pământului au evoluat mult în funcţie

Fig. 1.1. Elipsoidul de rotaţie

1.5. PLANURI ŞI HĂRŢI

1.5.1. Clasificarea planurilor și hărților

Planul topografic constituie o reprezentare grafică convenţională, care prin detaliile pe

1.5.2. Elementele de conținut ale planurilor și hărților

1.5.3. Scara hărţilor şi planurilor

Fig. 1.2. Scara grafică simplă

Pentru a reprezenta pe plan distanţa de 45 m, luăm în ghearele compasului distanţa de

Fig. 1.3. Scara grafică cu talon

Fig.1.4. Scara grafică transversală

Fig.1.5. Scara grafică universală

2. CONVENȚII ASUPRA UNITĂȚILOR DE MĂSURĂ,

2.1. UNITĂȚI DE MĂSURĂ PENTRU LUNGIMI, ARII ȘI UNGHIURI

În topografie şi geodezie se folosesc unităţi de măsură pentru distanţe, suprafeţe şi

mm2 = milimetrul pătrat = 10-6 m2 = 0,000001m2.

Pentru a se cunoaşte expoziţia versanţilor şi a construcţiilor faţă de direcţia punctelor

- în cadranul II dacă are valoarea θ = 100g – 200g.

Cadranul III: - dacă unghiul Cadranul IV: - dacă unghiul de

Cadranul III Cadranul IV

Fig. 2.1. (a, b, c, d) Calculul orientărilor inverse

Fig. 2.2. Reprezentarea orientărilor punctelor de pe aceeaşi dreaptă

Fig. 2.3. Reprezentarea orientărilor a două drepte paralele

θ 103102 = θ101-102 deoarece sunt puncte aflate pe aceeaşi dreaptă.

2.3. AXE DE COORDONATE

A. Sistemul de proiecţie cu axe rectangulare

A. Sistemul de proiecţie cu axe rectangulare

Fig. 2.7. Reprezentarea sistemului de axe în proiecţia cilindrică (Gauss)

Fig. 2.8. Reprezentarea punctelor în cele 4 cadrane pe teritoriul României

În urma acestei împărţiri rezultă pentru fiecare cadran următoarele valori:

- punctul P 2 va avea: X p 2 = 500.000 – 50.000 = 450.000 m;

- punctul P 3 va avea: X p 3 = 500.000 – 60.000 = 440.000 m;

- punctul P 4 va avea: X p 4 = 500.000 + 40.000 = 540.000 m;

Coordonatele absolute ale punctelor 1, 2, 3, 4 şi 5, sunt proiecţiile acestor puncte pe

2.3.1. Calculul coordonatelor relative şi absolute ale punctelor

Se ia în sistemul de axe de coordonate “XOY” dreapta 101 – 102, delimitată de punctele

Fig. 2.10. Calculul coordonatelor punctelor

Coordonatele relative ΔX 101102 şi ΔY 101102 , se calculează din triunghiul dreptunghic

2.3.2 Calculul orientărilor laturilor din coordonate

Fig. 2.11. Calculul orientărilor din coordonatele punctelor

B. Sistemul de coordonate polare

Fig. 2.12. Coordonate polare

3.1. TERMENI CU CARACTER GENERAL

3.2. CLASIFICAREA ERORILOR

După sursele erorilor deosebim:

3.3. VALOAREA CONVENŢIONALĂ ADEVĂRATĂ

X , sinonim cu valoarea mediei aritmetice a unui şir de măsurători.

(182,73  4)  (182,69  3)(182,72  2)  (182,70  4)

3.4. POSIBILITATEA APARIŢIEI ERORILOR ACCIDENTALE

Fig. 3.1. Curba lui Gauss

Proprietăţile erorilor reziduale sau absolute aparente

Teorema 1: Suma algebrică a erorilor reziduale este egală cu zero.

Calculul erorii medii pătratice

Eroarea medie pătratică se obţine din relaţia erorilor rezidual aparente.

Ecuaţia are utilizare pentru n > 1, la n = 1 se obţine Xi = X ceea ce nu este real.