Tehnici de argumentare

Curs

Anul universitar 2017-2018

1 
 
Cuprins

Curs 1: Introducere. Argumente şi dialoguri

Curs 2: Vizualizarea şi analiza pasajelor argumentative. Metoda lui Hurley

Curs 3: Analiza şi reprezentarea argumentelor folosind programul Araucaria 3.1

Curs 4: Trei tipuri de argumente

Curs 5: Scheme argumentative. Argumentul credibilităţii şi apelul la opinia expertului

Curs 6: Argumentul bazat pe analogie şi argumentul corelaţie-cauză

Curs 7: Inferenţa practică

Curs 8: Argumentul bazat pe consecinţe şi argumentul pantei alunecoase

Curs 9: Dileme

Curs 10: Argumentul bazat pe frică şi argumentul bazat pe ameninţare

Curs 11: Argumentul bazat pe semne

Curs 12: Argumente bazate pe angajamente

Curs 13: Argumente Ad Hominem

Curs 14: Argumentul bazat pe clasificare verbală.

2 
 
Curs 1

INTRODUCERE. ARGUMENTE ŞI DIALOGURI

Teoria argumentării are trei scopuri principale: identificarea, analiza şi evaluarea

argumentelor. Un argument presupune oferirea de motive în sprijinul unei teze sau pentru a o
critica. A spune că ceva este un argument satisfăcător înseamnă a spune că el oferă unul sau
mai multe motive pentru a sprijini sau critica o teză sau afirmaţie.

Dar de ce ar trebui ca cineva să ofere un motiv pentru a susţine o afirmaţie? Această

observaţie presupune că există întotdeauna două părţi implicate într-un dialog. Una din părţi
propune un argument atunci când formulează un motiv pentru a susţine o afirmaţie sau teză.
Cealaltă parte consideră teza sau afirmaţia ca fiind criticabilă. Cu alte cuvinte, oferirea unui
argument presupune un dialog între două părţi.

Termenul de “argumentare” denotă procesul dinamic în care argumentele sunt conectate

formând lanţuri de argumentare subordonate scopului unui dialog. Ceea ce caracterizează în
mod esenţial un argument este motivul sau setul de motive oferite pentru a susţine o teză,
numită concluzia argumentului.

DIALOGURI

Un dialog este un tip de conversaţie în jurul unui anumit scop între doi (sau mai mulţi)
participanţi. La fiecare mişcare în cadrul dialogului, unul dintre participanţi răspunde la
mişcarea celuilalt. Astfel, fiecare dialog este o secvenţă conectată de mişcări (acte de vorbire)
care are o anumită direcţie (scopul dialogului). Dialogurile sunt cadre convenţionale care fac
posibilă argumentarea raţională. Dialogurile nu conţin numai argumente. Ele pot conţine şi
explicaţii, instrucţiuni sau sugestii în legătură cu ceea ce urmează să fie făcut, etc. Dar adesea
conţin argumente. Atunci când conţin argumente, argumentarea este reuşită sau satisfăcătoare
dacă participanţii oferă celorlalţi posibilitatea de a formula propriile argumente. Dacă un
participant foloseşte, spre exemplu, forţa pentru a-i convinge pe ceilalţi, atunci aceasta
constituie obstrucţionarea dialogului.

Pentru a prezenta un exemplu tipic de argumentare să considerăm o situaţie în care

două persoane, Elena şi Bogdan, discută la o petrecere. Elena se opune practicii des întâlnite
a oferirii de bacşişuri. Ea a avut unele dificultăţi în a oferi bacşişuri şi crede că această
practică ar trebui întreruptă. Pe de altă parte, Bogdan crede că practica oferirii de bacşişuri
este bună şi trebuie menţinută. Grupul din care fac parte le sugerează să poarte o discuţie
după petrecere în scopul rezolvării diferenţei de opinii. Iată discuţia (mişcările în cadrul
dialogului sunt numerotate):

Elena (1) : O problemă cu oferirea de bacşişuri este că uneori este foarte dificil de
ştiut cît de consistente ar trebui să fie atunci când sunt oferite taximetriştilor,
portarilor de hotel sau ospătarilor .

Bogdan (1): Nu e chiar aşa de dificil. Dacă ai beneficiat de un serviciu bun, oferă un
bacşiş. Altfel, nu-l oferi.

3 
 
 Elena (2): Dar cât ar trebui oferit? Şi cum poţi evalua cât de bun este serviciul făcut?

Bogdan (2): Bazează-te pe simţul comun.

Elena (3): Bogdan, ăsta nu este tocmai un răspuns! Simţul comun este adesea greşit.
Ce fel de criteriu pentru o bună evaluare este acesta?

Bogdan (3): Asemenea altor lucruri, în viaţă dacă vrei să faci ceva bun, cum ar fi să
răsplăteşti calitatea, trebuie să faci apel la simţul comun.

Elena (4): În privinţa bacşişului, simţul comun înseamnă prea multă incertitudine.
Datorită acestei incertitudini, persoanele implicate se pot simţi jignite. Dacă cel care
oferă oferă prea puţin, cel care primeşte nu se va simţi deloc bine. Dacă cel care oferă
oferă prea mult, el însuşi se va simţi frustrat. Astfel, practica oferirii de bacşişuri duce
la frustrări şi sentimente neplăcute.

Bogdan (4): Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studii din banii obţinuţi din bacşişuri.
Iar educaţia universitară este un lucru bun. Dacă practica bacşişului ar dispărea, atunci
unii studenţi nu şi-ar mai permite să facă studii universitare.

Elena (5): Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie făcut este creşterea salariului
minim pe economie.

Bogdan (5): Asta ar putea duce la închiderea multor restaurante şi mulţi studenţi şi
alte categorii nu ar mai avea slujbe.

În aceste secvenţe ale dialogului pot fi identificate:

1. Problema dezbătută. Aceasta este reprezentată de o pereche centrală de propoziţii. În

dialogul nostru problema este dacă practica oferirii de bacşişuri este o practică care ar
trebui continuată. Problema cuprinde două enunţuri numite teze. O teză este enunţul
că oferirea de bacşişuri este o practică bună, celălalt este că oferirea de bacşiş nu este
o practică bună şi nu ar trebui continuată. În cadrul dialogului nu s-a stabilit care este
adevărată sau falsă.
2. Punctele de vedere ale participanţilor. Dialogul are loc între participanţi: preoponent
şi respondent. Fiecare are un punct de vedere asupra problemei discutate. Bogdan
susţine practica bacşişului, punctul său de vedere poate fi numit pro, în timp ce Elena
se opune practicii bacşişului, deci punctul său de vedere este contra.
3. Politeţea. Cei doi participanţi îşi formulează punctele de vedere fără să-l împiedice pe
celălalt să-şi formuleze propriile opinii, dominând astfel dialogul verbal sau fizic.
Această caracteristică se numeşte amabilitate sau politeţe în dialog.
4. Opoziţia punctelor de vedere: cele două puncte de vedere sunt opuse, ceea ce duce la
un conflict de opinii pe tema discutată. În cadrul dialogului pe tema oferirii de bacşiş,
teza lui Bogdan se opune sau este negaţia tezei pe care o susţine Elena. Aceasta
înseamnă că una dintre teze poate fi adevărată, dacă cealaltă nu este adevărată.
5. Folosirea argumentelor: Cei doi participanţi fac diverse mişcări în cadrul dialogului.
Spre exemplu, ei pun întrebări, aşteaptă răspunsuri, răspund la întrebările puse. Dar

4 
 
 cea mai important mişcare sau secvenţă în cadrul unui dialog este formularea de
argumente. Scopul formulării unui argument este acela de a-l face pe celălalt
participant să accepte punctul de vedere al celui care argumentează schimbându-i
acestuia punctul de vedere susţinut anterior.
În dialogul dintre Elena şi Bogdan, niciunul nu avut succes în folosirea argumentării pentru a-
l face pe celălalt să-şi schimbe punctul de vedere. Acesta este scopul ambilor participanţi la
dialog. Dar, deşi niciunul nu şi-a realizat scopul, şi astfel nu există un învingător şi un învins,
dialogul are totuşi mult avantaje. Participanţii au învăţat ceva din punctul de vedere al
celuilalt. Fiecare a dobândit o cunoaştere mai detaliată a propriului punct de vedere prin
încercarea de a-l expune şi de a-l susţine prin formularea de argumente.

ARGUMENTE

Să considerăm ultima parte a dialogului despre practica oferirii de bacşiş ca o secvenţă de

mişcări în cadrul căreia Elena şi Bogdan au schimbat argument opuse:

Bogdan (4): Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studiu din banii obţinuţi din bacşişuri.
Iar educaţia universitară este un lucru bun. Dacă practica bacşişului ar dispărea atunci
unii studenţi nu şi-ar mai permite să urmeze studii universitare
Elena (5): Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie făcut este creşterea salariului
minim pe economie.
Bogdan (5): Asta ar putea duce la închiderea multor restaurante, şi mulţi studenţi şi
alte categorii nu ar mai avea slujbe.

Aici Bogdan începe prin a formula un argument. Argumentul său poate fi prezentat ca un set
de premise care sprijină o concluzie pentru care el argumentează. Bogdan a formulat un enunţ
atunci când a spus că mulţi studenţi îşi plătesc taxele din banii obţinuţi din bacşişuri. Apoi a
mai formulat două enunţuri. Mai întâi, a spus că studiile universitare sunt un lucru bun, iar
apoi că renunţarea la practica oferirii de bacşişuri ar conduce la situaţia în care unii studenţi
nu şi-ar mai permite să-şi continue studiile. Pentru a structura enunţurile lui Bogdan în forma
unui argument le putem aranja astfel încât să avem mai întâi premisa generală. Premisa
generală a argumentului lui Bogdan este aceea că educaţia universitară este un lucru bun.
Următoarele două premise sunt premise suplimentare. Bogdan foloseşte aceste trei premise
pentru a-şi susţine concluzia. Astfel, argumentul său va fi:

PREMISĂ: Educaţia universitară este un lucru bun

PREMISĂ: Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studiu din banii obţinuţi din bacşişuri
PREMISĂ: Dipariţia practicii oferirii de bacşişuri ar însemna pentru unii studenţi
lipsa posibilităţii de a urma studii universitare
CONCLUZIE: Prin urmare, practica oferirii de bacşiş este o practică bună şi ea ar
trebui continuată

Elena răspunde cu un alt argument, spunând: “Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie
făcut este creşterea salariului minim pe economie.” Problema pe care Bogdan a formulat-o în
argumentul său este aceea că renunţarea la practica oferirii de bacşişuri ar putea duce la

5 
 
limitarea posibilităţii ca unii studenţi să urmeze cursuri universitare. Argumentul Elenei se
referă la această problemă. Soluţia sa este creşterea salariului minim pe economie. Probabil
aceasta va duce la rezolvarea problemei, pentru că studenţii nu ar mai depinde de practica
oferirii de bacşişuri. Argumentul Elenei poate fi scris astfel:

PREMISĂ: Dacă vom creşte salariul minim pe economie, studenţii nu vor mai
depinde de practica bacşişului pentru a-şi putea plăti taxele
PREMISĂ: Dacă studenţii nu ar trebui să depindă de banii obţinuţi din bacşişuri
pentru a-şi plăti taxele, atunci nu ar fi necesar pentru ei să se bazeze pe aceştia pentru
a-şi permite să urmeze cursuri universitare
CONCLUZIE: Studenţii îşi vor putea permite să urmeze cursuri universitare chiar
dacă practica oferirii de bacşişuri ar fi oprită.
Prima premisă a argumentului Elenei introduce o nouă presupoziţie în cadrul argumentării în
dialog. Această premisă împreună cu o alta formulată în cadrul dialogului o conduce pe Elena
la o concluzie. Concluzia sprijină punctul său de vedere potrivit căruia practica bacşişului ar
trebui întreruptă. Ea este de acord cu Bogdan că educaţia universitară este un lucru bun, dar
ea poate să argumenteze acum că punctul său de vedere în legătură cu practica bacşişului nu
este în conflict cu acest enunţ.

Argumentarea lui Bogdan este coerentă cu propriul său punct de vedere susţinut în cadrul
dialogului. Dacă studenţii nu şi-ar permite să plătească taxele de studiu acesta ar fi un lucru
rău, indezirabil. Astfel putem vedea cum argumentul lui Bogdan este legat de teza centrală a
dialogului, aceea că practica oferirii bacşişului este o practică bună, şi astfel ea are o anumită
valoare în dialog. În mod asemănător, argumentul Elenei este relevant pentru punctual său de
vedere.
Argumentele de genul celor formulate de Bogdan sunt formate din premise şi concluzii. Un
enunţ poate fi adevărat sau fals. Premisele sunt enunţuri care oferă motive pentru a susţine o
concluzie. O concluzie este un enunţ care exprimă o teză formulată de un participant la dialog
ca răspuns la îndoielile exprimate de cealaltă parte. Concluzia unui argument poate fi
identificată de cele mai multe ori prin expresii ca “prin urmare” sau “astfel”. Astfel de
cuvinte se numesc indicatori de concluzie. Aceştia pot fi:

Indicatori de concluzie: “prin urmare”, “aşadar”, “deci”, “astfel”, “în consecinţă”,

“am putea conchide că”, “rezultă că”, “urmează că”, “corespunzător”, etc.

Premisele pot fi şi ele identificate prin anumite expresii, cum sunt:

Indicatori de premise: “pentru că”, “întrucât”, “deoarece”, ”având în vedere că”, etc.
Abilitatea de a identifica un argument prin stabilirea premiselor şi concluziilor este o abilitate
esenţială pentru argumentarea critică. Un argument poate fi analizat critic numai în măsura în
care a fost identificat corect. Totuşi, lista anterioară de indicatori de premise şi concluzii nu
este completă, şi astfel de indicatori nu sunt suficienţi pentru identificarea argumentelor
formulate în limbajul natural. Uneori este nevoie de identificarea unui anumit tip de
argumente, iar această abilitate se dezvoltă pe măsură ce putem identifica mai multe tipuri de
argumente.

6 
 
Curs 2 

VIZUALIZAREA ŞI ANALIZA PASAJELOR ARGUMENTATIVE – METODA LUI HURLEY 

Analiza  logică  a  pasajelor  argumentative,  cum  sunt  cele  din  editoriale  şi  eseuri  implică  multe 
dificultăți.  Astfel  de  argumente  sunt  adesea  amestecate  cu  fragmente  de  relatări,  pasaje  expozitorii, 
ilustrări, explicații, opinii. Analiza se bazează pe eliminarea materialului inutil din acestea, şi izolarea 
premiselor şi concluziilor. O problemă apare atunci când argumentele lungi presupun aranjamente şi 
combinații  complexe  de  subargumente  care  pot  ocupa  diferite  poziții  în  argumentul  principal. 
Distingerea subargumentelor se face adesea foarte greu. Apoi, există pasaje argumentative care conțin 
linii  diferite  de  argumentare  care  conduc  la  concluzii  distincte.  Identificarea  acestor  linii  de 
argumentare  şi  a  concluziilor  create  este  dificilă,  şi  ea  presupune  uneori  creativitate  din  partea 
analistului. 

Pentru a uşura analiza argumentelor vom atribui numere enunțurilor pasajului analizat, şi vom 
folosi săgeți pentru a reprezenta relațiile inferențiale. 

Exemplu 1:  

(1) Contaminarea apelor subterane constituie o problema de proporții. (2) Jumatate din apa potabilă folosită pe 
teritoriul  țării  noastre,  care  provine  din  surse  subterane  este  contaminată  cu  reziduuri  chimice  care  au  fost 
deversate în sol de mai multe zeci de ani. 

Acest argument poate fi reprezentat astfel: 

  (2) 

  (1)  

Diagrama ne spune ca enunțul (2), premisa, specifică enunțul (1), adică concluzia. 

În  pasajele  argumentative  putem  identifica  două  modele  de  argumentare,  modelul  orizontal  şi 
modelul  vertical.  Modelul  vertical  constă  dintr‐o  serie  de  argumente  în  care  o  concluzie  a  unui 
argument anterior logic devine o premisă într‐un alt argument. 

Exemplul 2: 

(1) Vânzarea de organe umane, cum ar fi inima, rinichii sau corneea ar trebui scoasă în afara legii. (2) Tolerarea 
vânzării  de  organe  umane  va  conduce  inevitabil  la  situația  în  care  doar  cei  bogați  îşi  vor  permite  să  facă 
transplanturi. Aceasta deoarece (3) ceea ce este rar şi este vândut ca marfă, are un preț ridicat. (4) Aceasta este 
ceea ce face legea cererii şi ofertei. 

Acest argument se reprezintă printr‐un model argumentativ vertical. 

7 
 
 (4) 

(3) 

(2) 

(1) 

Diagrama ne arată că enunțul (1), care este concluzia principală, este sprijinită de (2). Enunțul (2) este la 
rândul lui sprijinit de (3), care la rândul lui este sprijinit de (4). 

Modelul orizontal constă dintr‐un singur argument în care două sau mai multe premise sprijină, 
independent,  o  singură  concluzie.  Dacă  una  dintre  premise  ar  fi  omisă,  cealaltă,  sau  celelalte,  vor 
continua să sprijine acea concluzie în acelaşi fel. 

Exemplul 3: 

(1)    Vânzarea  de  organe  umane  ar  trebui  scoasă  în  afara  legii.  (2)  Dacă  această  practică  este  tolerată,  atunci 
oamenii săraci îşi vor vinde organele pentru a‐şi plăti facturile. De asemenea, (3) criminalii vor ucide persoane 
tinere  şi le  vor  vinde  organele  pe  piața  neagră.  (4)  La  urma  urmei,  cumpărarea  şi vânzarea  de  organe  umane 
devine echivalentă cu vânzarea şi cumpararea de vieți omeneşti. 

Diagrama acestui argument este: 

 (2)          (3)          (4) 

                

   (1) 

Această diagramă ne spune că enunțurile (2), (3) şi (4) sprijină independent enunțul (1). 

Uneori  putem  intalni  combinații  ale  modelelor  vertical  si  orizontal.  De  exemplu,  acest  lucru  se 
întamplă atunci când două sau mai multe premise sprijină împreună o concluzie. Şi când una sau mai 
multe premise sprijină concluzii multiple. 

8 
 
 O  variantă  este  aceea  când  premisele  depind  una  de  alta  astfel  încât  dacă  una  ar  fi  premisa, 
suportul  pe  care  celelalte  premise  îl  constituie  ar  fi  afectat  sau  chiar  distrus.  Argumentul  următor 
ilustrează situația în care două premise sprijină împreună o concluzie. 

Exemplul 4: 

(1) Ajutorul social acordat persoanelor sărace contribuie la modificarea comportamentului acestora. (2) Marea 
majoritate  a  celor  asistați  sunt  persoane  care  abandonează  şcoala  sau  persoane  care  au  devenit  dependente  de 
alcool  sau  droguri.  (3)  Aceste  comportamente  limitează,  şi  de  fapt  distrug  dorința  oamenilor  săraci  de  a‐şi 
îmbunătății situația. 

Enunțul (1) este concluzia argumentului. Luate separat, enunțurile (2) şi (3) nu oferă un sprijin mult 
prea consistent pentru (1). Dar, împreună, ele constituie un astfel de sprijin. Adică, (2) si (3) sprijină 
împreună pe (1). Relația dintre premise este reprezentată folosind o acoladă orizontală ca în diagrama 
următoare. 

              (2)          (3)

                                     (1) 

Următorul exemplu ilustrează situația în care avem o concluzie multiplă. 

Exemplul 5: 

(1)  Abandonul  şcolar  şi  creşterea  copiilor  în  afara  căsniciei  sunt  două  cauze  importante  ale  sărăciei.  Prin 
urmare,  (2)  pentru  a  elimina  săracia  este  necesară  sprijinirea  oamenilor  în  vederea  dobândirii  diplomei  de 
bacalaureat. Şi de asemenea, (3) ar trebui găsită o modalitate prin care oamenii să fie convinşi că ar trebui mai 
întâi să se căsătorească şi apoi să facă copii. 

În acest pasaj enunțul (1) sprijină atât pe (2) cât şi pe (3). Pentru că niciun argument simplu nu poate 
avea  mai  multe  concluzii,  pasajul  ar  trebui  interpretat  corect  ca  fiind  alcătuit  din  două  argumente. 
Totuşi, îl vom trata ca şi cum ar fi un singur argument aşezând cele două concluzii sub o acoladă. 

(1) 

(2)                (3) 

9 
 
Simbolismul  utilizat  este  suficient  pentru  a  analiza  cele  mai  multe  argumente  pe  care  le  întâlnim, 
inclusiv în ziare sau reviste. Fie următorul argument: 

Exemplul 6: 

(1)  Impunerea  de  către  guvern  a  condiției  de  fabricare  numai  a  vehiculelor  fără  emisie  de  gaze  nu  va  da 
rezultate, pentru că (2) numai vehiculele electrice nu emit gaze, iar (3) vehiculele electrice nu se vând. (4) Ele 
sunt prea scumpe, (5) domeniul lor de utilizare este prea limitat, iar (6) alimentarea lor este foarte dificilă. 

Putem observa că (1) este concluzia principală, iar (2) si (3) sprijină împreună pe (1). De asemenea, (4), 
(5) si (6) sprijină pe (3) în mod independent. Astfel, diagrama textului va fi: 

                                        (4)                  (5)                 (6) 

             
         

            (2)                   (3) 

             (1) 

Exemplul 7: 

(1) Rinocerii din Kenya sunt pe cale de dispariție pentru că (2) braconierii îi ucid pentru cornul lor. Pentru că 
(3) rinocerii nu au prădători naturali, (4) ei nu au nevoie de acel corn pentru a supraviețui. Astfel, (5) ar trebui 
organizat  un  program  de  prindere  a  rinocerilor  şi  extirpare  a  cornului.  (6)  Un  astfel  de  program  ar  anula 
interesul braconierilor față de rinoceri. 

Mai întâi, încercăm să identificăm concluzia finală. Aceasta este enunțul (5) pentru că el se referă la 
ultimul  lucru  pe  care  textul  încearcă  să‐l  stabilească.  Apoi  încercăm  să  identificăm  indicatorii  de 
premise şi concluzie. 

Astfel, observăm că (2) sprijină pe (1) şi (3) sprijină pe (4). Apoi, observăm că (1), (4) şi (6) sprijină 
pe (5). În acelaşi timp, (1), (4) si (6) sprijină pe (5) împreună. Diagrama textului va fi: 

                       (2)                  (3) 

                                            

                       (1)                  (4)                 (6) 

             
         
        (5)  

10 
 
Exemplul 8: 

(1)  Practicarea  patinajului  cu  rotile  este  un  exercițiu  plăcut  şi  relaxant,  dar  (2)  practicarea  lui  a  devenit  un 
pericol şi (3) ar trebui ca această activitate să fie controlată. (4) Patinatorii nu prea respectă în general regulile 
de circulație pentru că (5) ei trec pe culoare roşie a semaforului şi (6) schimbă benzile de circulație cum vor ei. 
(7)  Ei  sunt  un  pericol  pentru  pietoni  pentru  că  (8)  coliziunea  cu  aceştia  poate  duce  la  accidente  grave.  (9) 
Patinatorii  cu  rotile  sunt  o  amenințare  şi  pentru  patronii  de  magazine  pentru  că  (10)  ei  se  deplaseaza  prin 
magazine şi (11) distrug produsele expuse. 

Să  observăm  că  (1)  este  doar  un  enunț  introductiv  iar  (2)  şi  (3)  formează  împreună  concluzia 
principală. De asemenea, (4), (7) şi (9) sprijină concluzia principală în mod independent, (8) sprijină 
pe (7), iar (10) si (11) sprijină pe (9) independent. Diagrama va fi: 

 (5)        (6)             (8)            (10)           (11) 

                                                                           

        (4)                    (7)                    (9) 

                                                                         

            

                    (2)                    (3)  

Exemplul 9: 

(1) Ne putem aştepta la mici schimbări în privința calendarului anual  pentru o perioadă viitoare nedefinită. (2) 
Acest lucru este adevărat din două motive. (3) Primul: rotația Pământului manifestă unele neregularități. (4) 
De  ce  este  aşa?  (5)  Rotația  oricărui  corp  este  afectată  de  distribuția  masei  sale,  iar  (6)  distribuția  masei 
Pământului  este  în  continuă  schimbare.  Spre  exemplu,  (7)  cutremurele  de  pământ  modifică  poziția  plăcilor 
tectonice. De asemenea, (8) miezul lichid al Pământului îşi schimbă consistența odată cu rotația Pământului, iar 
(9)  ploile  redistribuie  apa  din  oceane.  Al  doilea  motiv  este  că  (10)  mişcarea  mareelor  provoacă  o  încetinire  a 
rotației  Pământului.  (11)  Mareele  produc  căldură,  iar  (12)  pierderea  acestei  călduri  înseamnă  pierdere  de 
energie din sistem. 

Observăm  că  concluzia  finală  este  (1).  De  asemenea,  (2)  ne  spune  că  enunțurile  care  o  sprijină  se 
împart în două grupuri, dar pentru că (2) nu adaugă nimic la acest sprijin, putem să nu îl reprezentăm 
în primul grup, (5) si (6) sprijină împreună pe (3), iar (7), (8) si (9) sprijină pe (6) independent. (4) nu 
va apărea în diagramă pentru că el serveşte doar ca indicator de premisă. În al doilea grup, (11) şi (12) 
sprijină împreună pe (10). Astfel diagrama va fi: 

11 
 
 

                        (7)       (8)       (9) 

                               

  (5)                 (6)                 (11)             (12) 

                                                                                     

                          (3)                                       (10) 

                                                                                     

                                                 (1)  

Exemplul 10: 

(1)  Facultățile  ar  economisi  mulți  bani  dacă  ar  angaja  profesori  asociați,  dar  (2)  angajarea  acestora  ar  fi  un 
dezavantaj pentru studenți. (3) Cei mai mulți asistenți sunt platiți cu doar 60% dintr‐o normă întreagă, şi prin 
urmare (4) ei vor fi obligați să predea cinci sau şase cursuri pentru a supraviețui. (5) Acest lucru îi face să nu 
mai  acorde  importanță  consultațiilor  în  afara  programului.  Mai  mult,  (6)  aceşti  profesori  nu  au  birouri.  De 
asemenea, (7) câştigul mic îi demoralizează, iar (8) nesiguranța postului pe care îl ocupă generează o constantă 
insecuritate financiară. (9) Evident în aceste condiții profesorii sunt din ce în ce mai puțin receptivi la nevoile 
studenților.  Pentru  că,  (10)  ei  sunt  din  ce  în  ce  mai  epuizați,  (11)  nu‐şi  pot  îmbunătăți  cursurile  şi  (12)  le 
lipseşte  entuziasmul  care  i‐ar  putea  motiva  pe  studenți.  Rezultatul  este  (13)  un  proces  educațional  de  slabă 
calitate. 

Observăm  că  concluzia  principală  nu  este  (1),  ci  (2).  De  asemenea,  avem  prezentate  trei  motive 
principale  pentru  care  angajarea  asistenților  universitari  asociați  constituie  un  dezavantaj  pentru 
studenți. Ei nu au posibilitatea de a consulta studenții, sunt mai puțin receptivi la nevoile studenților, 
iar procesul educațional este afectat de (11) şi (12). Indicatorul prin urmare arată că (3) sprijină pe (4), 
iar (4) şi (6) sprijină independent pe (5). Apoi, (7) şi (8) sprijină independent pe (9). Iar, (10) sprijină 
atât pe (11) cât şi pe (12) care, la rândul lor sprijină, independent, pe (13). Diagrama va fi: 

          (3)                                                                             (10) 

                                                                                                     

          (4)         (6)                   (7)            (8)            (11)              (12) 

                                                                                             

     (5)                               (9)                              (13) 

                                                                        

                                                     

                                                   (2) 

12 
 
Curs 3
ANALIZA ŞI REPREZENTAREA ARGUMENTELOR FOLOSIND PROGRAMUL
ARAUCARIA 3.1

1. Introducere

Textele filosofice au, în general, un caracter argumentativ pronunţat, iar înţelegerea şi

asimilarea lor pot fi mai uşoare dacă argumentele pe care le conţin sunt analizate, cel puţin
într-o fază incipientă a cercetării, separat. Argumentele filosofice pot fi analizate mai uşor
dacă sunt reprezentate grafic, inclusiv prin mijloace informaţionale. Această posibilitate a
fost creată, de exemplu, de folosirea unor programe specializate de reprezentare şi diagnoză
a argumentelor, cum este Araucaria.

2. Prezentarea programului Araucaria 3.1

Araucaria este un sistem de reprezentare grafică a argumentelor bazat pe Argumentation
Markup Language formulat în XML1. Araucaria poate fi folosit pentru pregătirea materialele
didactice atât de către profesori cât şi de studenţi. El poate fi folosit în prezentarea grafică a
unor materiale a căror organizare logică le face mai accesibile, în prezentarea şi analiza
argumentelor. De asemenea, Araucaria poate fi folosit în evaluarea argumentelor pe baza
schemelor argumentative2, care ca şi programul sunt disponibile gratuit pe Internet la
adresa:
http://araucaria.computing.dundee.ac.uk .

2.1. Construirea diagramelor

Textul care conţine argumentul sau argumentele care vor fi reprezentate se redactează într-
un fişier text (care are extensia .txt, de exemplu, în aplicaţia Notepad din Windows). Prin
selectare-click se adaugă nodurile diagramei. Părţile diagramei, adică nodurile şi săgeţile
care unesc nodurile se numesc componentele diagramei.

Selectarea componentelor diagramei

Se face printr-un singur click-stânga pe o componentă a diagramei. In partea de jos a
interfeţei (ferestrei) se află zona de dialog. Acolo va apărea textul corespunzător nodului
selectat. Prin click-dreapta pe o componentă a diagramei va părea o căsuţă cu diferite
opţiuni pe care le putem selecta. Pentru a selecta mai multe componente simultan, vom
selecta prima componentă, apoi vom apăsa tasta SHIFT şi în acelaşi timp vom face click-
stânga pe celelalte componente. Componentele astfel selectate vor fi marcate printr-o linie
îngroşată.

                                                            
1
Reed,  Chris,  Glen  Rowe,  2201,  „Araucaria:  Sotfware  for  Puzzles  in  Argument  Diagramming  and  XML”, 
Department of Applied Computing, University of Dundee Techical Report, cf. Rowe, Glenn, Fabrizio Macagno, 
Chris Reed, „Araucaria as a Tool for Diagramming Arguments and Studying Philosophy”, Teaching Philosophy, 
29:2, June 2006, p. 112. 
2
  Sunt  disponibile  on‐line  schemele  argumentative  stabilite  de  D.  Walton,  J.  Pollock,  Katzvah‐Reed  şi  C. 
Perelman. 

13 
 
Ştergerea componentelor
Se face prin apăsarea tastei “Del” sau prin comanda ”Edit-Delete“.

Conectarea şi deconectarea nodurilor

Atunci când un nod reprezintă a premisă care sprijină o concluzie reprezentată printr-un alt
nod, cele două noduri se leagă prin click continuu de la nodul-premisă la nodul-concluzie.
Intre cele două noduri va apărea o săgeată de la nodul-premisă la nodul-concluzie. Orice
nod poate deveni un nod care sprijină un alt nod. Un nod care sprijină un alt nod poate fi
şters prin selectare şi ştergerea săgeţii care le uneşte. Diagrama se va rearanja automat.

Legarea şi dezlegarea premiselor

Îm unele argumente concluzia poate fi sprijinită de două sau mai multe premise, în mod
independent. Argumentele de acest gen se numesc argumente convergente. Argumentele în
care concluzia este sprijinită simultan de două sau mai multe premise se numesc argumente
legate, iar premisele care sunt luate împreună se numesc premise legate. În diagramă
premisele se leagă prin comanda “Ctr-L”, prin comanda ”Link“ care se selectează prin click-
dreapta pe premisele slectate şi apoi click-stânga în căsuţa apărută, sau prin comanda “Edit-
Link Statements” din meniu. Dezlegarea premiselor se face prin ”Ctr-U“ sau “Edit-Unlink
statements” din meniu.

Analiza unui exemplu :

Fie textul argumentativ :
Există o legatură puternică între stările mentale şi comportament. Behaviorismul filosofic
poate explica relaţia dintre stările mentale şi dispoziţiile de comportament, pentru ca, potrivit
behaviorismului filosofic, stările mentale sunt dispoziţii comportamentale. Prin urmare, legătura
dintre stările mentale şi comportament sprijină pretenţia că behaviorismul filosofic este adevărat.
Totuşi, se poate arăta că a avea un anumit comportament nu este nici o condiţie necesară şi
nici o condiţie suficentă pentru a spune că cineva are o durere.
De exemplu, pot exista anumite persoane "superstoice" (Hilary Putnam) care, atunci cand au
o durere oricât de puternică, nu manifestă niciun comportament asociat cu durerea. Prin urmare,
a manifesta un anumit comportament asociat cu durerea nu este o condiţienecesară pentru a
simţi durerea. De asemenea, există persoane care nu simt durerea. Aceste persoane ("prefăcute")
pot imita comportamentul asociat de obicei cu durerea (de exemplu, pot tipa, etc.), deşi nu simt
nicio durere. Prin urmare, a manifesta un comportament asociat cu durerea nu este o condiţie
suficientă pentru ca o persoană sa aibă o durere. Prin urmare, a manifesta un anumit
comportament nu este nici necesar nici suficient pentru a avea o durere, şi astfel o stare mentală.

Pentru analiza argumentativă vom parcurge etapele următoare :

1) Incărcarea unui text scris mai întâi într-un document text, de exemplu într-un
document Notepad, care va apărea în parte stângă a interfeţei programului;

După ce îl vom scrie în Notepad şi apoi îl vom încărca în Araucaria: File/Open text file

14 
 
 Figura 1.
interfaţa va arăta astfel :

Figura 2.
2) Vom selecta propoziţiile care vor constitui premisele şi concluziile argumentelor pe
care le conţine textul din stânga interfeţei. După selectarea fiecărei propoziţii
deplasăm mouse-ul în zona din dreapta jos a interfeţei pe care facem click, ceea ce va
avea ca rezultat apariţia nod al argumentului (prima propoziţie va fi reprezentată de
nodul A, a doua de nodul B şamd) :

Figura 3.
După ce vom selecta toate propoziţiile necesare pentru reprezentarea argumentelor,
interfaţa va arăta astfel:

15 
 
 Figura 4.

Unde :
(A) = Există o legatură puternică între stările mentale şi comportament.
(B) = Behaviorismul filosofic poate explica relaţia dintre stările mentale şi dispoziţiile de
comportament,
(C) = pentru că, potrivit behaviorismului filosofic, stările mentale sunt dispoziţii
comportamentale.
(D) = Prin urmare, legătura dintre stările mentale şi comportament sprijină pretenţia că
behaviorismul filosofic este adevărat.
(E) = Totuşi, se poate arăta că a avea un anumit comportament nu este nici o condiţie necesară şi
nici o condiţie suficentă pentru a spune că cineva are o durere.
(F) = De exemplu, pot exista anumite persoane "superstoice" (termenul îi aparţine filosofului
american Hilary Putnam) care, atunci când au o durere oricât de puternică, nu manifestă
niciun comportament asociat cu durerea.
(G) = Prin urmare, a manifesta un anumit comportament asociat cu durerea nu este o
condiţienecesară pentru a simţi durerea.
(H) = De asemenea, există persoane care nu simt durerea. Aceste persoane ("prefăcute") pot imita
comportamentul asociat de obicei cu durerea (de exemplu, pot tipa, etc.), deşi nu simt nicio
durere.
(I) = Prin urmare, a manifesta un comportament asociat cu durerea nu este o condiţie suficientă
pentru ca o persoană sa aibă o durere. Prin urmare, a manifesta un anumit comportament nu
este nici necesar nici suficient pentru a avea o durere, şi astfel o stare mentală.

3) Reprezentarea argumentelor se face prin deplasarea mouse-ului de la un nod care este

considerat premisă la un alt nod care este considerat concluzie. De exemplu, din text
observăm că a treia propoziţie - (C) -, “potrivit behaviorismului filosofic, stările
mentale sunt dispoziţii comportamentale” este precedată de expresia “pentru că”,
care este un indicator de premisă; ca urmare, ne vom duce cu mouse-ul de la (C) la
(B), care este în acest caz o concluzie ; interfaţa va arăta astfel :

16 
 
 Figura 5.

Sau, folosind comanda Scaled din meniu :

Figura 6.

4) Respingerile sau obiecţiile la adresa unei premise se introduc folosind comanda

”Refutation“ din meniu, după ce propoziţia a fost introdusă în diagramă prin
trasarea unei săgeţi de la propoziţia care constituie o obiecţie sau o respingere la
adresa unei premise, la acea premisă; şi după ce au fost selectate cele două propoziţii
(premisa şi respingerea ei). Selectarea propoziţiilor se face prin apăsarea continuă a
tastei Shift şi apăsarea click-stânga pe cele două propoziţii în diagramă. Propoziţia
care constituie respingerea premisei va apărea într-un chenar roz, sau dacă sunt
reprezentate doar nodurile prin majuscule, va fi reprezentată de litera
corespunzătoare într-un cerc roz. În figura 6, propoziţia (E) este o respingere a
premisei (A), iar în diagrama extinsă, ea va apărea în chenar roz (sau haşurat, dacă
imaginea este alb-negru), ca în figura 7 :
 

17 
 
  

Figura 7. 

18 
 
Curs 4

TREI TIPURI DE ARGUMENTE

Există trei tipuri de argumente, fiecare fiind caracterizat de standarde diferite de stricteţe.
Într-un argument valid, dacă premisele sunt adevărate, concluzia trebuie să fie adevărată (prin
necesitate logică). Astfel, într-o inferenţă logică, legătura dintre premisă şi concluzie este
strictă. Spre exemplu, fie următorul argument, unde prima premisă este o generalizare
universală care nu admite excepţii:

Premisă: Toţi şefii de poliţie sunt cinstiţi.

Premisă: Ionel este un şef de poliţie.
Concluzie: Ionel este cinstit.

În acest argument nu ne putem îndoi de adevărul concluzie, dat fiind adevărul premiselor.
Motivul este cuvântul „toţi” din prima premisă a inferenţei. „Toţi” înseamnă „toţi fără
excepţie”. În acest caz, enunţul din prima premisă este o generalizare universală absolută.
Astfel, concluzia urmează din premise pe cale de necesitate logică. Dacă ambele premise sunt
adevărate, atunci concluzia trebuie să fie adevărată.
Validitatea deductivă poate fi definită şi într-un alt mod care să fie util pentru
recunoaşterea ei într-un argument. A spune că un argument este deductiv valid înseamnă că
este imposibil logic ca toate premisele sale să fie adevărate iar concluzia falsă. Cu alte
cuvinte, într-un argument deductiv valid, afirmaţia că premisele sunt adevărate iar concluzia
falsă este inconsistentă. Spre exemplu, să considerăm trei enunţuri comparabile cu
argumentul anterior, cu primele două identice ca premise, dar cu cea de-a treia opusă
concluziei argumentului.

Primul enunţ: Toţi şefii de poliţie sunt cinstiţi.

Al doilea enunţ: Ionel este un şef de poliţie.
Al treilea enunţ: Ionel nu este cinstit.

Această mulţime de enunţuri este inconsistentă. Nu le putem susţine pe toate fără a fi

inconsistenţi. Această observaţie ne conduce la cel mai bun test pentru identificarea validităţii
deductive într-un argument. Dacă premisele, luate împreună, sunt inconsistente cu negaţia
concluziei, atunci argumentul este deductiv valid.
Într-un argument inductiv, legătura dintre premise şi concluzie nu este atât de puternică.
Dacă premisele sunt adevărate, concluzia este probabil adevărată, dar ar putea fi posibil ca ea
să fie falsă. În unele cazuri determinarea faptului dacă un argument poate fi considerat
inductiv sau deductiv, aşa cum este folosit într-un anumit caz, poate fi dificil şi presupune
considerarea mai multor criterii şi tipuri de evidenţă. Unul dintre cele mai importante criterii
este natura relaţiei inferenţiale dintre premise şi concluzie. Această relaţie este cea care ne
spune dacă un argument este un argument deductiv reuşit sau un argument inductiv reuşit.
Pentru a avea o imagine bună despre distincţia dintre tipurile deductive şi cele inductive de

19 
 
argument, natura acestei relaţii este importantă. Argumentele inductive se bazează pe
probabilitate. Iată un exemplu:
Cele mai multe lebede sunt albe.
Această pasăre este o lebădă.
Prin urmare, această pasăre este albă.
În acest argument, prima premisă este o generalizare inductivă. Nu se spune că este
adevărat că toate lebedele sunt albe ci doar că cele mai multe sunt albe. În acest caz, dacă
premisele sunt acceptate ca adevărate, atunci concluzia este probabil (nu necesar) adevărată.
Este posibil ca o lebădă să fie una neagră. Ceea ce face un astfel de argument inductiv mai
curând decât deductiv este relaţia (legătura) dintre premise şi concluzie. Dar faptul că o
premisă este o generalizare inductivă mai curând decât una universală este un bun indicator
că argumentul este inductiv. O astfel de premisă inductivă limitează puterea argumentului. Ea
nu poate fi folosită pentru a arăta că concluzia rezultă în mod necesar din premise, ci doar
inductiv, cu o anumită probabilitate.
Argumentele inductive se bazează pe probabilitate şi statistică. Suportul pentru un
argument inductiv este în mod tipic dat de culegerea datelor empirice. În cazurile obişnuite,
evidenţa ia forma enumerării sau a exprimării numerice sau statistice a cazurilor individuale.
Rezultatele sunt exprimate în numere care sunt procesate prin metode statistice uzuale pentru
a genera inferenţa evaluată cu o anumită probabilitate.
Următorul argument este un caz tipic de argument inductiv:
70% din locuitorii cartierului Brazda lui Novac votează cu liberalii.
Alexandru locuieşte în Brazda lui Novac.
Prin urmare, (probabil) Alexandru va vota cu liberalii.
În acest argument, concluzia are un anumit grad de probabilitate în raport cu premisele. Un
argument deductiv se bazează în totalitate (absolut) pe premisele sale. În exemplul următor de
argument deductiv cuvântul „toţi” înseamnă „absolut toţi, fără nici o excepţie”:
Toţi locuitorii cartierului Brazda lui Novac locuiesc în Craiova.
Alexandru locuieşte în Brazda lui Novac.
Prin urmare, Alexandru locuieşte în Craiova.
În acest argument deductiv valid, este imposibil ca premisele să fie adevărate şi concluzia
falsă. Generalizarea absolută din prima premisă exclude orice posibilitate a unor situaţii
contrare. În timp ce în argumentul inductiv anterior, există posibilitatea ca premisele să fie
adevărate iar concluzia falsă. Este posibil ca Alexandru să locuiască în Brazda lui Novac şi
totuşi să nu voteze cu liberalii.
Argumentele deductive sunt o chestiune de „da” sau „nu”; fie sunt argumente deductive
valide fie nu sunt. Folosind metoda inductivă de evaluare, o inferenţă este evaluată ca fiind
inductiv mai puternică sau mai slabă în măsura în care premisele sprijină adevărul concluziei.
Probabilitatea (gradul de probabilitate) folosită într-o evaluare inductivă face ca forţa cu care
premisele sprijină concluzia să fie o chestiune de grad. Relaţia inferenţială ar putea fi foarte
puternică, dacă premisele sprijină concluzia cu un grad mare de probabilitate. Sau relaţia
inferenţială ar putea fi slabă dacă premisele sprijină concluzia doar cu un grad scăzut de
probabilitate, ca în argumentul:

20 
 
 20% din locuitorii cartierului Brazda lui Novac votează cu liberalii.
Alexandru locuieşte în Brazda lui Novac.
Prin urmare, (probabil) Alexandru va vota cu liberalii.
Sau gradul de susţinere inductivă ar putea fi undeva între aceste două situaţii. În multe cazuri
acest grad de sprijin poate fi măsurat exact prin metode folosite în mod curent în statistică.
Atât argumentele deductive cât şi cele inductive pot fi evaluate prin metode exacte de calcul.
Al treilea tip de argumente este mai puţin precis şi de încredere decât celelalte două,
dar este adesea mult mai util şi chiar mai necesar, în multe cazuri uzuale, de fiecare zi.
Acestip de argument conduce la o concluzie care este plauzibilă şi poate fi acceptată
provizoriu ca o prezumţie. A spune că este plauzibilă înseamnă a spune că pare adevărată,
într-un anumit context. Astfel de inferenţe pot fi supuse retractării. Ele sunt anulabile, adică
ele îşi pot pierde valoarea atunci când apar noi dovezi în discuţie. Concluzia este considerată
prezumabil adevărată pe baza plauzibilităţii, şi astfel acceptabilă în condiţiile în care
premisele sunt adevărate.
Fie următorul argument:
Unde este fum este şi foc.
În curtea blocului este fum.
Prin urmare, în curtea blocului este un foc (arde ceva).
În acest caz, premisa „unde este fum este şi foc” nu este considerată o generalizare
universală absolută. Nu înseamnă că în toate locurile în care există fum trebuie să existe şi
foc. Ea ar fi mai bine considerată un enunţ anulabil, adică un enunţ care spune că, în general,
dar pot exista excepţii, dacă vezi fum într-un loc, poţi presupune că ceva arde sau că este un
foc în zonă. Chiar dacă premisele sunt adevărate, este posibil ca concluzia să fie falsă. Este
posibil să existe fum fără a exista foc, ci doar o substanţă care produce fum. În acest caz nu
este practic să încercăm să evaluăm forţa argumentului prin indicarea unor informaţii
numerice despre situaţii în care fumul este provocat de foc, pentru că acesta este un caz
individual în care sunt importanţi şi relevanţi factorii contextuali.
Într-un astfel de caz este bine să operăm prezumtiv. Ar putea fi corect să tragem o
concluzie printr-o inferenţă prezumtivă că există un foc în curtea blocului. Este posibil ca
această concluzie să fie corectă deşi nu avem nici o informaţie în termeni de probabilităţi sau
vreun indiciu sau evidenţă sau nu vedem că există vreun foc în curtea blocului. În scopuri
practice obţinerea unei concluzii că există sau ar putea exista un foc este o opţiune sensibilă,
dat fiind că nu avem nicio evidenţă care să ne arate contrariul, de exemplu că cineva foloseşte
un tub fumigen. Fumul observat ar putea fi o evidenţă sau un indiciu evidenţial suficient
pentru a justifica un apel de urgenţă pentru a veni pompierii, dacă fumul este foarte
consistent. Dar aşa cum am observat, raţionarea prezumtivă este în mod esenţial provizorie şi
trebuie folosită cu precauţie. Ea este aplicabilă acolo unde o concluzie trebuie formulată, în
condiţiile în care nu se ştie prea mult în legătură cu o anumită situaţie pentru a putea fi
folosită o metodă mai exactă pentru a trage concluzia. Ea este potrivită acolo unde, din
motive practice, în anumite condiţii de incertitudine şi cunoaştere incompletă, trebuie

21 
 
formulată o concluzie provizorie în scopul continuării unei linii de raţionare sau în scopul
adoptării unei politici de acţiune.
Aceste trei tipuri de argumentare sunt relativ independente unul de altul. Dacă un
argument este deductiv valid, probabilitatea (condiţională) ca concluzia să fie adevărată, dat
fiind adevărul premiselor este 1 (cel mai înalt grad posibil de probabilitate pe care o poate
avea o propoziţie). Astfel am putea spune că argumentul este inductiv puternic. Dar evaluând
un astfel de argument folosind standarde şi metode inductive ar putea să nu fie util. Ar fi mult
mai util să spunem că argumentul este deductiv valid. Dacă inferarea unei concluzii poate fi
sprijinită sau respinsă eficient prin metode inductive, atunci nevoia sau utilitatea evaluării ei
ca fiind plauzibilă sau nu ca o inferenţă prezumtivă este scoasă din calcul. În general dacă un
argument poate fi evaluat pe bază de probabilitate, atunci evaluarea lui ca plauzibil sau
implauzibil, devine mai puţin utilă. Metodele de raţionare plauzibilă permit evidenţa
inductivă, dacă aceasta este disponibilă. În mod asemănător evaluarea inductivă permite
logica deductivă dacă aceasta poate fi aplicată în mod util într-un anumit caz.

Exerciţii
Identificaţi premisele şi concluzia pentru fiecare inferenţă. Identificaţi generalizarea în fiecare
inferenţă, şi stabiliţi dacă inferenţa este deductivă, inductivă sau prezumtivă.
a. Toate lebedele sunt păsări. Beverly este o lebădă. Prin urmare, Beverly este o pasăre.
b. Cine nu va răspunde la acest memoriu se consideră că este de acord cu el. Bogdan nu
a răspuns la acest memoriu. Prin urmare, Bogdan este de acord cu el.
c. Persoanele cu venit mediu nu îşi permit să zboare cu un Concorde. Alexandru este o
persoană cu venit mediu. Prin urmare, Alexandru nu îşi poate permite să zboare cu un
Concorde.
d. Cinabrul conţine întotdeauna mercur. Acest material este cinabru. Prin urmare, acest
obiect conţine mercur.
e. Avocaţilor nu le este uşor să compromită interesele celor pe care îi reprezintă. Elena
este avocat. Elenei nu îi este uşor să compromită interesele grupului pe care îl
reprezintă.
f. 70% din păsările din această grădină zoologică sunt zburătoare. Tweety este una din
păsările din această grădină zoologică. Prin urmare, Tweety zboară.
g. De regulă, Petrică ia maşina de teren atunci când pleacă de acasă. Maşina de teren a
lui Petrică este în garajul casei sale. Prin urmare, Petrică nu este acasă.
h. Conservatorii se opun creşterii taxelor. Ion este conservator. Prin urmare, Ion este
împotriva creşterii taxelor.
i. Adriana este o persoană de încredere. Orice spune o persoană de încredere ar trebui
considerat adevărat. Adriana a spus că lui Petre nu îi place de Denisa. Prin urmare, lui
Petre nu îi place de Denisa.

22 
 
Curs 5
SCHEME ARGUMENTATIVE. ARGUMENTUL CREDIBILITĂŢII ŞI APELUL LA
OPINIA EXPERTULUI
Aşa cum am văzut argumentele anulabile şi prezumtive sunt diferite de cele deductive şi
inductive. Fiecare formă de argumentare descrisă în continuare este folosită ca argument
prezumtiv care are un anumit grad de plauzibilitate. Aceste argumente pot fi folosite în cadrul
dialogurilor, dar ele pot fi folosite şi în contexte nedialogale. În cadrul unui dialog, dacă
respondentul acceptă premisele, atunci acestea constituie un motiv bun pentru a accepta
concluzia. Dar aceasta nu înseamnă că respondentul trebuie să accepte concluzia necritic.
Fiecărei forme de argumentare îi corespunde un set de întrebări critice. Într-un caz dat,
evaluarea ar putea fi o problemă de echilibru între argumentele în favoarea concluziei şi cele
opuse. Aceste forme de inferenţe se numesc scheme argumentative şi ele sunt tipuri obişnuite
de argumentare care pot fi în întâlnite şi în conversaţiile obişnuite.

Într-o discuţie critică, multe fapte diferite pot fi relevante pentru problema discutată. Spre
exemplu, într-o discuţie despre practica oferirii de bacşiş, datele economice despre cum
afectează această practică economia sau datele sociologice despre cum practica bacşişului
afectează satisfacţia la locul de muncă pot fi informaţii foarte utile, în scopul sprijinirii sau
respingerii argumentelor de o parte sau alta a celor implicaţi în discuţie. Dar referirea la astfel
de informaţii se bazează întotdeauna pe surse bibliografice, cum sunt cărţile sau articolele,
adică pe o formă de argument numită „apelul la opinia expertului”. În mod tipic în
deliberările personale, sociale şi politice nu sunt cunoscuţi toţi factorii relevanţi, şi cu toate
astea din considerente de timp, bani sau circumstanţe presante, persoanele implicate trebuie
să aleagă între variante de acţiune alternative. O posibilitate ar fi aceea de a amâna luarea
unei decizii până când sunt obţinute mai multe informaţii. De obicei, o astfel de decizie este
prudentă, dar uneori, a nu lua nici o decizie sau a întârzia luarea unei decizii poate avea
consecinţe negative. De asemenea, culegerea de informaţii este importantă cu cât există mai
multe informaţii în legătură cu o anumită alternativă şi consecinţele unei situaţii, cu atât
concluzia referitoare la modul în care se poate acţiona este mai valoroasă. Dar uneori
culegerea de informaţii presupune folosirea unor surse.
Există foarte multe tipuri de surse de informaţii relevante care ar fi utile în scopul
deliberării. O enciclopedie, un dicţionar, un manual, o bază de date pot fi foarte utile. Ca şi
informaţia obţinută de la o altă persoană. Spre exemplu, dacă o persoană vrea să găsească cea
mai bună modalitate de a ajunge la primăria unui oraş pe care nu îl cunoaşte, ar putea fi foarte
util să întrebe un trecător care s-ar putea să aibă această informaţie. Dar şansele obţinerii unor
informaţii corecte pot creşte dacă avem motive să credem că sursa este de încredere. Dar într-
o oarecare măsură, persoana va trebui să se bazeze pe presupoziţia sau încrederea că sursa
este onestă şi nu o dezinformează. Astfel, persoana ar putea să se gândească „Se pare că acest
trecător cunoaşte străzile, şi spune că primăria se află în această direcţie; prin urmare ar fi
bine să merg înainte şi să accept că primăria se află în această direcţie”. Folosind acest
argument, persoana porneşte în direcţia indicată. În acest tip de caz, persoana acţionează pe
baza unui argument de tipul argumentului credibilităţii.

23 
 
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL CREDIBILITĂŢII

Premisa referitoare la credibilitate: a este în măsură să ştie dacă A este adevărată (sau
falsă).
Premisa asertivă: a asertează că A este adevărată (falsă).
Concluzie: A poate fi în mod plauzibil considerată adevărată (falsa).

Forma argumentativă poate fi plauzibilă, dar este de asemenea anulabilă. Ea poate fi

chestionată critic într-un dialog (dar nu numai) prin formularea unor îndoieli în legătură cu
adevărul fiecărei premise sau prin chestionarea faptului dacă a este o sursă de încredere. Pot
fi formulate următoarele întrebări critice:
1) Este a în măsură să ştie dacă A este adevărată (falsă)?
2) Este a o sursă onestă sau de încredere?
3) A asertat a că A este adevărată (falsă)?

A doua întrebare întrebare critică se referă la credibilitatea sursei. Spre exemplu, atunci când
se examinează un martor în cadrul unui proces, unui avocat i se permite să pună întrebări
despre caracterul (onestitatea) martorului. Dacă se ştie că un martor a minţit într-unul sau mai
multe cazuri anterioare sau că capacitatea sa de a judeca este alterată sau că are un caracter
îndoielnic, avocatul poate invoca aceste fapte în cadrul examinării martorului. Punând aceste
întrebări, avocatul ar putea pune credibilitatea martorului în discuţie, influenţând juriul
făcându-l să aibă îndoieli în privinţa încrederii în mărturiile sale.
Acelaşi gen de consideraţii se aplică şi argumentelor care nu sunt specifice proceselor
judiciare. Raţionarea de tipul credibilităţii este folosită în mod tipic în dialogurile centrate pe
căutarea de informaţii şi în dialogurile şi cercetările care depind de sau se bazează pe
informaţii dobândite anterior.
Apelul la opinia expertului, numit uneori „argumentul bazat pe opinia
expertului” este o subspecie a argumentului credibilităţii. El se bazează pe presupoziţia că
sursa este în măsură să ştie sau să cunoască un anumit subiect pentru că este expert în
domeniul acelui subiect.
Să presupunem că în contextul dialogului despre practica bacşişului, Elena
formulează următorul argument:
Dr. Filip spune că practica bacşişului scade stima de sine.
Dr. Filip este un psiholog expert, deci argumentul Elenei se bazează pe apelul la opinia
expertului care ar putea fi formulat astfel:
Premisă: Dr. Filip spunea că practica bacşişului diminuează stima de sine.
Premisă: Dr. Filip este un expert în psihologie, un domeniu care studiază stima sau
respectul de sine.
Concluzie: Practica bacşişului reduce stima de sine.
Argumentul Elenei este unul plauzibil care oferă un oarecare sprijin afirmaţiilor sale în cadrul
dialogului. Este un argument care poate fi atacat de Bogdan. Spre exemplu, el ar putea cita un
alt expert în psihologie care nu este de acord cu ceea ce spune dr. Filip despre practica
bacşişului. Chiar şi aşa, dacă Bogdan nu critică argumentul, el oferă un motiv în sprijinul
concluziei. Astfel de argumente ale opiniei expertului sunt întâlnite şi au o importanţă

24 
 
deosebită ca surse de evidenţă în procese judiciare. Spre exemplu, experţii în balistică şi
experţii în ADN sunt adesea folosiţi ca surse de informaţii în procese.

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU APELUL LA OPINIA EXPERTULUI:

Premisa majoră: Sursa E este un expert în domeniu D de care aparţine propoziţia A.

Premisa minoră: E asertează că propoziţia A (în domeniul D) este adevărată (falsă).
Concluzie: A poate fi în mod plauzibil considerată adevărată (falsă).

Apelul la opinia expertului ar trebui considerat în cele mai multe cazuri ca fiind plauzibil, dar
anulabil ca formă de argumentare. Este rareori înţelept să considerăm un expert ca fiind
infailibil şi într-adevăr, în general, este o tendinţă periculoasă să respectăm experţii în mod
necritic, aşa cum susţin mulţi psihologi.
Cele şase întrebări critice care însoţesc apelul la opinia expertului sunt:
1) Întrebarea referitoare la expertiză: Cât de credibil este E ca o sursă expertă?
2) Întrebarea referitoare la domeniu: Este E un expert în domeniul de care aparţine A?
3) Întrebarea referitoare la opinie: Ce a afirmat E şi are legătură cu A?
4) Întrebarea referitoare la încredere: Este E, ca persoană, de încredere ca sursă?
5) Întrebarea referitoare la consistenţă: Este A consistentă cu ceea ce asertează alţi
experţi?
6) Întrebarea referitoare la evidenţă: Este aserţiunea lui E bazată pe dovezi?

Ideea care se află în spatele întrebărilor critice ca mijloace de evaluare a apelurilor la opinia
expertului este dialectică. Să presupunem că problema care trebuie evaluată depinde de un
echilibru al consideraţiilor în cadrul unui dialog. Un apel la opinia expertului poate fi evaluat
critic prin chestionarea oricărei premise. Un expert într-un domeniu trebuie să aibă
recomandări şi experienţă atestată. Nu este suficient, spre exemplu ca el să aibă popularitate.
În legătură cu cea de a doua întrebare, este important să fim atenţi la ceea ce spune în mod
precis un expert (să fie citat, dacă se poate). În ceea ce priveşte a treia întrebare, trebuie să
fim atenţi, spre exemplu, să verificăm dacă expertul este o autoritate într-un domeniu, iar
afirmaţia sau punctul său de vedere ţine cumva de un alt domeniu. A şasea întrebare se referă
la cerinţa ca expertul să-şi justifice afirmaţiile prin indicarea de fapte, evidente cu caracter
obiectiv. Celelalte două întrebări au legătură cu două presupoziţii implicite. A cincea
întrebare are legătură cu opiniile neconformiste, în special cu cele în privinţa cărora
specialiştii nu sunt de acord. Întrebarea referitoare la consistenţă poate fi pusă prin
compararea lui A cu alte fapte cunoscute (şi, în particular, cu ceea ce experţi din domeniul D,
alţii decât E, spun). Întrebarea referitoare la încredere poate fi pusă prin exprimarea unor
îndoieli cu privire la faptul dacă expertul ca persoană poate fi considerat o sursă de încredere.
Spre exemplu, ne-am putea întreba dacă expertul are unele preferinţe particulare sau are ceva
de câştigat din punctul de vedere formulat.
Folosirea apelului la opinia expertului ca argument nu înlocuieşte obţinerea de
evidenţe factuale prin metode ştiinţifice de colectare a datelor. Este o metodă argumentativă
care poate fi folosită în mod abuziv. Totuşi, în multe cazuri, în deliberări şi alte tipuri de
dialog acest tip de argument, în ciuda failibilităţii sale, poate fi o sursă valoroasă de colectare

25 
 
de informaţii şi sugestii utile pentru a rezolva o problemă sau a lua o decizie. Un exemplu
este acela în care o adunare legislativă discută în privinţa legalizării marihuanei. Unul dintre
argumentele relevante în dezbatere ar fi acela al consecinţelor legalizării. Un argument
puternic împotriva legalizării ar fi un argument de tipul pantei alunecoase care leagă
consumul de marihuana de dependenţa crescândă de droguri mult mai puternice – o
consecinţă negativă, percepută ca foarte periculoasă. În acest punct un lucru care se poate
întâmpla este apelul la opinia experţilor în privinţa legăturii dintre consumul de marihuana şi
folosirea unor droguri mai puternice. Ambele părţi implicate în discuţie vor folosi opinii ale
experţilor care ar putea intra în conflict. Ambele părţi ar putea chestiona experţii, iar dialogul
ar putea fi foarte util din punct de vedere al votului. Evident, este foarte important modul în
care sunt prezentate mărturiile experţilor şi cum sunt chestionate critic acestea de către
participanţii la adunarea legislativă.
Probabil cea mai familiară folosire a mărturiilor experţilor este cea din domeniul
juridic, unde acestea sunt foarte importante, în special în procesele penale. Un tip comun de
probe este cel balistic sau de medicină legală, cum ar fi testele ADN de la locul crimei. Un
altul este cel oferit de psihiatri sau psihologi care sunt solicitaţi să descrie „starea minţii”
acuzatului în cazul în care este invocată în proces o alterare a sănătăţii mintale a acestuia. De
regulă, în astfel de cazuri, se ajunge la o „luptă a experţilor”, pentru că ambele părţi vor
încerca să-şi susţină punctele de vedere cu ajutorul experţilor. Astfel de conflicte ale
experţilor ne amintesc că argumentele bazate pe opinia experţilor sunt în mod esenţial
subiective sau prezumtive şi foarte rar au un caracter concludent. Chiar şi în astfel de cazuri,
ele pot fi utile în scopul unei informări de calitate şi al luării unor decizii importante în
cadrul deliberărilor. Apelurile la opinia expertului pot fi, uneori, folosite în mod eronat cu
scopul de a intimida sau reduce la tăcere interlocutorul spunând ceva de genul, „Ei bine, nu
eşti un expert, nu e aşa?”. Această tactică poate fi o eroare atunci când este folosită pentru a
suprima sau bloca o eventuală încercare de a chestiona ceea ce a spus un expert.
În rezumat, apelul la opinia expertului este un tip anulabil de argument care depinde
de încrederea în onestitatea şi competenţa sursei care este consultată. Dacă va trebui să
alegem între dovezi bazate pe opinia unei surse pe care o considerăm credibilă şi date
obiective bazate pe metode ştiinţifice de tipul observaţiei, cercetării şi culegerii de date,
atunci este cel mai bine să optăm pentru această din urmă variantă. Dar dacă trebuie să
acţionăm rapid, din motive practice, şi nu putem să culegem date ştiinţifice şi informaţii
obiective, atunci ar fi bine să facem apel la cunoştinţele şi opiniile unei persoane pe care
avem motive să o considerăm credibilă, decât pe simpla noastră intuiţie sau pe simpla
încercare de a ghici. Este o chestiune de a găsi un echilibru între încrederea justificată sau
prezumţia de onestitate şi competenţă, pe de o parte, şi o atitudine sceptică de îndoială şi
chestionare critică, pe de altă parte. Echilibrul optim ar trebui stabilit prin analiza şi cântărirea
fiecărui caz în parte bazându-ne evaluarea pe scopuri echilibrate cum ar fi siguranţa mai
curând decât acţiunea propriu-zisă.

26 
 
Exerciţii

Analizaţi următoarele argumente identificând schema de argumentare corespunzătoare.

Identificaţi premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte chestionabile ale
argumentului care ar trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie
puse:

1. Bogdan s-a pierdut în junglă, într-o ţară care nu îi este cunoscută. Totuşi, el ştie că Tarzan
este foarte familiarizat cu zona în care se află, şi îl întreabă pe Tarzan care este cel mai scurt
drum spre muntele la care vrea să ajungă. Tarzan îi răspunde: “Nu traversa râul din faţă. Este
plin de crocodili înfometaţi şi rinoceri periculoşi”

2. Într-un dialog despre hrana modificată genetic, Sanda l-a citat pe Prinţul de Wales ca sursă
pentru a-şi susţine punctul de vedere în cadrul dialogului. Ea a formulat următorul argument:
“Prinţul Charles a spus că trebuie să redescoperim respectul faţă de natură, iar ştiinţa, care
este lipsită de dimensiunea spirituală, nu ar trebui să fie folosită pentru a schimba natura.” Ea
a spus, “El ştie totul despre agricultura organică. El are chiar şi o grădină organică în
Highgrove.”

3. „În ultimele două săptămâni, fanii echipei Sox au avut încredere în mine când mi-a venit
rândul la prindere. Acum puteţi să aveţi şi voi încredere în mine când vă spun că preşedintele
Bush este conducătorul potrivit pentru această ţară” (Curt Schilling, jucător al echipei Boston
Red Sox)

4. În 1948 cititorii revistei Sceince News erau invitaţi să cumpere un prosop din 80% bumbac
şi 20% astbest de la „Things of Science”, un program experimental oferit de Science Service.

5. "Dar ne putem îndoi că aerul are greutate dacă avem mărturia clară a lui Aristotel potrivit
căreia toate elementele au greutate, inclusive aerul, cu excepţia focului?" (Galileo Galilei,
Dialoguri despre două ştiinţe noi)

6. "În acea carte a melancoliei Viitorul unei iluzii, Dr. Freud, el însuşi unul dintre cei mai
mari teoreticieni ai clasei capitaliste europene, a afirmat cu claritate că este imposibil ca
oamenii educaţi de astăzi să mai fie religioşi." (John Strachey, The Coming Struggle for
Power)

27 
 
Curs 6
ARGUMENTUL BAZAT PE ANALOGIE ŞI ARGUMENTUL CORELAŢIE-CAUZĂ

ARGUMENTUL BAZAT PE ANALOGIE

Argumentul bazat pe analogie este un tip de raţionare centrat pe cazuri particulare, în care un
caz este considerat asemănător cu un altul dintr-un anumit punct de vedere. Pentru că se
consideră că un caz are o anumită proprietate, atunci celălalt caz, se trage concluzia, are
aceeaşi proprietate (datorită faptului că un caz seamănă cu celălalt). Argumentul are
următoarea formă:

SCHEMA DE ARGUMENTARE A ARGUMENTULUI BAZAT PE ANALOGIE

Premisa care afirmă asemănarea: În general, cazul C1 este asemănător cu cazul C2.
Premisa de bază: A este adevărat (fals) în cazul C1.
Concluzie: A este adevărat (fals) în cazul C2.

Această formă argumentativă este anulabilă, pentru că oricare ar fi două cazuri considerate,
este posibil ca ele să fie asemănătoare din anumite puncte de vedere, şi diferite din alte
puncte de vedere. Astfel, din faptul că două cazuri sunt în general asemănătoare, nu rezultă că
trebuie să fie asemănătoare în orice privinţă. Dacă ar fi aşa, atunci cele două cazuri ar fi de
fapt unul singur. Două cazuri pot fi în general asemănătoare, chiar dacă există diferenţe
importante între ele.
În disputa despre practica bacşişului, Bogdan ar fi putut folosi următorul argument
bazat pe analogie:

A pune capăt practicii bacşişului este acelaşi lucru cu a lua unui animal principala
sursă de hrană prin distrugerea habitatului său natural. Îndepărtarea sursei principale
de hrană a unui anmal prin distrugerea habitatului său natural are drept principală
consecinţă moartea dureroasă a animalului datorată înfometării şi bolii. Prin urmare,
oprirea practicii bacşişului va însemna distrugerea unei surse de venit pentru oameni
care se luptă să supravieţuiască într-o economie aflată în declin.
În acest argument, Bogdan compară două cazuri: cazul unui animal care luptă să
supravieţuiască într-un mediu ostil şi cazul unei persoane care luptă să supravieţuiască într-o
economie în declin. El oferă exemple de consecinţe negative ale distrugerii habitatului într-un
caz, şi apoi postulează consecinţe comparabile în celălalt caz. Bogdan foloseşte un argument
bazat pe consecinţe, dar acest argument este construit pe un argument bazat pe analogie, care
foloseşte o comparaţie între două cazuri. Cele două cazuri sunt diferite din anumite puncte de
vedere, dar prin compararea lor, Bogdan formulează un argument plauzibil.
Se pot formula trei întrebări critice care corespund folosirii argumentului bazat pe
analogie:
1. Există diferenţe între C1 şi C2 care ar tinde să submineze forţa asemănării specificate?
2. Este A adevărat (fals) în C1?
3. Există un alt caz C3 care este, de asemenea, asemănător lui C1, dar în care A este fals
(adevărat)?
În exemplul anterior, este uşor de răspuns la a doua întrebare critică, pentru că premisa de
bază a argumentului – aceea că distrugerea habitatului unui animal are consecinţe negative –
este într-adevăr plauzibilă. Dar răspunsul la prima întrebare deschide calea unei critici la

28 
 
adresa argumentului bazat pe analogie în acest caz. Se poate argumenta că este o diferenţă
între cele două cazuri. Dacă un animal îşi pierde habitatul, este posibil să nu existe un alt loc
în care să se mute sau unde să fie mutat şi unde să există surse de hrană. Dar în cazul unei
persoane care este împiedicată să mai primească bacşiş, banii suplimentari care ar putea fi
colectaţi prin creşterea preţurilor, odată ce bacşişul este interzis, ar putea fi folosiţi la
creşterea salariilor sau beneficiilor angajaţilor. Oricum, orice diferenţă de acest gen poate fi
folosită pentru a ridica îndoieli asupra argumentului bazat pe analogie folosit în exemplul
anterior.
În unele cazuri, punerea celei de a treia întrebări poate fi eficientă, dar în altele, nu.
Motivul este acela că este necesar un anumit grad de inteligenţă şi pricepere pentru a construi
o contraanalogie. În unele cazuri, folosirea unei contranalogii poate fi foarte eficientă.
Următorul caz este clasic în această privinţă.
Într-un discurs pentru strângerea de fonduri pentru ajutorarea rebelilor din Nicaragua,
preşedintele Ronald Reagan a comparat rebelii cu patrioţii americani care au luptat în
Războiul de Independenţă. Un vorbitor care se opunea trimiterii de fonduri rebelilor a
comparat situaţia din Nicaragua cu razboiul din Vietnam.
Folosind argumentul bazat pe analogie, Reagan a comparat cazul rebelilor din Nicaragua cu
cazul patrioţilor americani care au luptat în Războiul de Independenţă. Pentru că audienţa ar
fi crezut că o situaţie de acest din urmă gen merită luată în considerare, că este bine de
sprijinit şi că are consecinţe pozitive, este uşor de presupus că ea ar susţine acea acţiune.
Folosind argumentul bazat pe o analogie, Reagan a sperat să transfere această atitudine
pozitivă asupra cazului prezentat. Dar oponentul său a construit un contraargument folosind o
altă analogie care are de asemenea un impact puternic asupra audienţei. Intervenţia în
Vietnam a avut foarte multe consecinţe negative pentru Statele Unite şi a fost o experienţă
neplăcută. Nimeni nu ar vrea ca ea să se repete vreodată. Acest caz are semnificaţia unei lecţii
care arată că intervenţia într-o ţară străină poate avea efecte nedorite şi chiar dezastruoase,
chiar de la primii paşi făcuţi în această direcţie. Astfel, aici avem un al treilea caz care este
asemănător cu cazul Nicaragua, şi în care intervenţia a avut consecinţe nedorite.
În unele cazuri, argumentul bazat pe analogie este folosit într-un mod mai agresiv care
poate să conţină multe asumpţii implicite sau neformulate. Următorul exemplu este luat dintr-
un magazin Chatelaine, din luna mai 1982. Odată ce sunt identificate diferitele presupoziţii
ale argumentului, se poate arăta relativ uşor că ele sunt cel puţin discutabile şi astfel că
argumentul care se bazează pe ele este nejustificat.
Când un criminal este găsit vinovat, el este pedepsit indiferent de motivele pentru care
a săvârşit crima. În acelaşi fel, oricine face un avort este vinovat de încălcarea
dreptului la viaţă al unei persoane.
Concluzia implictă a acestui argument este afirmaţia că oricine face un avort ar trebui
pedepsit. De ce? Argumentul este susţinut de analogia dintre două cazuri considerate
asemănătoare. Unul este cel al unei persoane care omoară pe cineva, o crimă pedepsită de
legea penală. Celălalt este cazul cuiva care face un avort. Argumentul este acela că întrucît un
caz este asemănător cu celălalt, ceva care este adevărat sau valabil în privinţa unui caz ar
trebui să fie valabil sau adevărat şi în privinţa celuilalt caz. Argumentul este bazat astfel pe
schema de argumentare a argumentului bazat pe analogie. Argumentul se bazează pe
presupoziţia că întrucât criminalii sunt pedepsiţi, indiferent care este motivul pentru care au
săvârşit crima, prin analogie, şi persoanele care fac avort ar trebui pedepsite. Acest argument
se bazează pe premisa implicită că cele două cazuri, de crimă şi avort, sunt asemănătoare. Dar
o astfel de presupoziţie este foarte discutabilă. În dreptul penal, un fetus nu este o persoană şi

29 
 
nu are drept la viaţă în acelaşi fel în care are o persoană. Desigur, această distincţie este una
juridică, şi există o diferenţă între drept şi moralitate. Dar chiar şi aşa, presupoziţia că oricine
face un avort privează o perosană de dreptul la viaţă se bazează la rândul ei pe presupoziţia că
un fetus este o persoană. În timp ce apărătorii interdicţiei avortului ar putea accepta această
presupoziţie, apărătorii liertăţii de alegere ar putea să o respingă. Ei ar argumenta că cele
două cazuri, de crimă şi de avort, diferă în această privinţă.
În general, prima întrebare critică a argumentului bazat pe analogie tinde să fie cea
mai importantă în evaluarea argumentelor bazate pe analogie. Dacă un caz este asemănător cu
un altul într-o anumită privinţă, atunci asemănarea dă o oarecare greutate plauzibilă
argumentului bazat pe analogie. Dar dacă cele două cazuri sunt diferite într-o altă privinţă,
atunci specificarea acestei diferenţe tinde să submineze plauzibilitatea argumentului. Ca
urmare, argumentele bazate pe analogie pot fi mai slabe sau mai puternice, de la caz la caz.

Exerciţii:
Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care
ar trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:
(a) După ce au ingerarea unui miligram de substanţă alpha pe zi timp de nouă zile, cobaii au
dezvoltat anomalii genetice. Datorită asemănării dintre cobai şi oameni, este probabil ca
substanţa alpha să producă la oameni acelaşi gen de anomalii genetice.
(b) Atunci când o persoană este diagnosticată cu cancer, se fac eforturi pentru împiedicarea
dezvoltării formaţiunii canceroase prin chirurgie, chimioterapie, sau radioterapie. Dar
criminalii şi rpufăcătorii sunt formaţiuni canceroase ale cosietăţii. Prin urmare, atunci când
aceşti criminali sunt prinşi şi condamnaţi, ei ar trebui trataţi ca orice altă fromă de cancer şi
eliminaţi prin pedeapsa capitală.

ARGUMENTUL CORELAŢIE-CAUZĂ
Deşi oamenii de ştiinţă, în special cei din domenii practice cum sunt ingineria şi medicina,
fac uneori aprecieri referitoare la relaţii cauzale, nu există totuşi nicio teorie ştiinţifică sau
filosofică despre cauzalitate. Se pare că relaţia de cauzalitate are un caracter practic şi
contextual. Ceea ce înseamnă că a spune că o stare de lucruri A cauzează o altă stare de
lucruri B este acelaşi lucru cu a spune că A este ceva care poate avea loc, şi atunci când are
loc (sau este împiedicat să aibă loc), B are loc, de asemenea. În orice caz, orice ar însemna
cauzalitatea, cel mai important tip de evidenţă că A cauzează B într-un caz particular este că
există o corelaţie statistică între A şi B. Spre exemplu, dacă se stabileşte o corelaţie statistică
semnificativă între incidenţa redusă a infarctului miocardic şi consumul de vin roşu, atunci se
poate trage concluzia provizorie, cu caracter ipotetic că consumul de vin roşu este cauza
numărului redus de infarcturi. De fapt, recent a fost formulată o astfel de concluzie bazată pe
date statistice, potrivit căreia consumul de vin roşu în timpul mesei, aşa cum fac francezii,
contribuie la prevenirea atacurilor cardiace.
Ca formă de raţionare prezumtivă, argumentul de tip corelaţie-cauză are următoarea
formă:

30 
 
SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL CORELAŢIE-CAUZĂ
Premisă: Există o corelaţie pozitivă între A şi B
Concluzie: A cauzează (sau este cauza lui) B.

O corelaţie este o relaţie pur statistică, determinată pe baza unor date numerice referitoare la
un eveniment care are loc într-un anumit caz, atunci când are loc şi un alt eveniment. Totuşi,
cauzalitatea nu este o relaţie pur statistică (sau, dacă este, este unul foarte complicat), prin
urmare, inferarea referitoare la cauzare pornind de la o corelaţie nu poate fi evaluată doar
statistic sau numeric. Acest tip de inferenţă este unul prezumtiv şi anulabil, care poate criticat
sau slabit pe măsură ce dispunem de noi date.
O problemă cu argumentele corelaţie-cauză este aceea că uneori corelaţia nu este în realitate
între două evenimente, ci doar pare că este astfel. Iată un exemplu:
Cercetătorii de la Wellesley Central Hospital au cercetat 18 pacienţi cu artrită
reumatoidă timp de un an, testând modul în care se modifică simptomele lor odată cu
schimbarea climatică, dar nu au stabilit nicio corelaţie între cele două. „Concluzia
noastră este aceea că această credinţă este, cel puţin parţial, rezultatul unei tendinţe a
oamenilor de a percepe modele acolo unde nu există”, a scris Dr. Ronald Redelmeier
într-un rezumat al studiului publicat în Proceedings of the National Academy of
Science. În timpul investigării celor 18 pacienţi cercetătorii au cules date despre
simptome timp de 15 luni. Pacienţii îşi evaluau singuri severitatea durerilor, iar
doctorii evaluau starea medicală (funcţionare, mobilitate) a încheieturilor fiecărui
pacient. Cercetătorii au obţinut de asemenea rapoarte meteorologice pentru zilele din
perioada în care erau evaluaţi pacienţii. Ei au intervievat pacienţii în legătură cu
durerile artritice, şi toţi pacienţii, mai puţin doi, au afirmat că există o legătură
puternică între durerile lor şi schimbarea vremii. Totuşi, atunci când cercetătorii au
prelucrat corelaţiile dintre dureri şi particularităţile climatice menţionate de pacienţi,
ei nu au găsit niciun model.
În acest caz, pacienţii afectaţi de artrită susţin că există o corelaţie între simptomele artritei şi
schimbările climatice. Dar studiul Dr. Redelmeier indică unele îndoieli referitoare la existenţa
unei astfel de corelaţii.
O altă problemă este aceea că o corelaţie statistică între două evenimente poate fi o
coincidenţă.
Un studiu statistic complicat realizat de Steffie Woolhandler şi David U.
Mimmelstein care citează cifre din 141 de ţări a stabilit că cu cât procentul din
produsul intern brut cheltuit pentru înarmare este mai mare, cu atât este mai mare rata
deceselor în rândul copiilor. Autorii studiului au tras concluzia că există o legătură
plauzibilă între cheltuielile militare şi rata deceselor în rândul copiilor: „Rezultatele
noastre confirmă ceea ce mulţi au intuit – că militarismul afectează starea de sănătate
a populaţiei chiar şi în absenţa unor conflicte sau ostilităţi manifeste”. Totuşi, criticii
s-au întrebat dacă rezultatele studiului nu sunt cumva doar o coincidenţă”. Dr. John
Bailar, un statistician de la Harvard School of Public Health a afirmat că aceeaşi
abordare statistică poate fi folosită pentru a arăta legătura dintre mortalitatea infantilă
şi consumul de banane. El s-a întrebat dacă corelaţia statistică dintre două lucuri sau
evenimente de acest tip constituie un motiv pentru a trage concluzia că un lucru este
cauza celuilalt.
O altă problemă importantă este dacă lucrurile sau evenimentele corelate au ele însele o cauză
comună. Următorul exemplu este clasic:

31 
 
 La o conferinţă despre legătura dintre oameni şi animalele de casă ţinută în Boston în
1986, cercetătorii au raportat că animalele de casă pot contribui la scăderea presiunii
sângelui, la creşterea şanselor de supravieţuire a bolnavilor de inimă, şi pot reduce
starea de izolare resimţită de copiii afectaţi de autism. Potrivit unui raport publicat în
Newsweek cercetătorii au făcut cunoscute efectele benefice ale companiei animalelor
de casă. Studiile au arătat că femeile care au câini au o mai mare încredere de sine,
sunt mai sociabile, şi mai tolerante decât cele care nu au. Bărbaţii care au câini au
sentimente de încredere în sine, ale propriei valori şi ale apartenenţei mai dezvoltate şi
au abilităţi de comunicare mai dezvoltate. Copiii care cresc alături de animale de casă
dau în general dovadă de o capacitate de a empatiza mai mare decât ceilalţi copii.
În acest caz, este vorba de o corelaţie între stăpânii de animale de casă şi îmbunătăţirea stării
generale de sănătate, dar ambii factori ar putea fi foarte bine rezultatul unor calităţi (abilităţi
de socializare) pe care cei care au animale de casă le au într-o măsură mai mare decât ceilalţi
oameni. Acest factor poate fi cauza atât a creşterii animalelor de casă cât şi a stării de sănătate
a celor care cresc animale de casă. În acest caz, poate exista o corelaţie între doi factori A şi
B, dar motivul acestei corelaţii poate fi acela că un al treilea factor, C, este cauza atât a lui A
cât şi a lui B. Într-un caz de acest fel, nu este corect să tragem concluzia că A este cauza lui
B.
Putem rezuma cele spuse, prezentând cele trei întrebări critice care pot fi puse atunci când
evaluăm un argument de tip corelaţie-cauză:
1. Există într-adevăr o corelaţie între A şi B?
2. Există vreun motiv să credem că acea corelaţie este mai mult decât o coincidenţă?
3. Ar putea exista un al treilea factor, C, care să fie cauza atât a lui A cât şi a lui B?
Un exemplu pentru a treia întrebare critică este corelaţia dintre consumul zilnic de vin roşu şi
scăderea incidenţei atacurilor cardiace în rândul bărbaţilor de peste 40 de ani. Studii recente
au arătat că consumul de alcool de orice tip (cu moderaţie) a fost asociat cu o scădere
semnificativă a atacurilor cardiace la acest segment de vârstă. Cercetările cele mai recente au
arătat că alcoolul din vinul roşu este cauza rezultatelor stabilite şi că consumul de bere sau de
orice alt tip de alcool are acelaşi efect.
Pe scurt, argumentul corelaţie-cauză este un tip de inferenţă prezumtiv şi anulabil, şi este
foarte util în scopuri practice. Dar în anumite cazuri, există o tendinţă naturală de a trage
repede o concluzie referitoare la o relaţie cauzală pornind de la o corelaţie observată. În astfel
de cazuri, este mai bine să încercăm să răspundem la întrebările critice înainte de a considera
puternice astfel de argumente.
De asemenea, este important să reţinem că toate argumentele bazate pe estimări statistice
referitoare la corelaţii ar trebui analizate din punct de vedere al modului în care sunt definiţi
termenii în cadrul cercetării. Teoria referitoare la consumul de vin roşu care previne
afecţiunile cardiace a fost criticată recent de un grup de cardiologi care a arătat că, deşi în
cele mai multe ţări specificarea cauzei deceselor este obligatorie, în Franţa, multe decese
cauzate de afecţiuni cardiace sunt înregistrate oficial ca „moarte subită”. Acest mod de a
raporta statisticile medicale poate presupune un număr mai mic de infarcturi.

Exerciţii
Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care
ar trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:

32 
 
(a) Un raport publicat în Journal of the American Medical Association a identificat o relaţie
statistică între „modelul masculin” al pierderii părului (chelie) şi atacurile cardiace. Bărbaţii
cu acest tip de chelie, afirmă studiul, sunt cu 30%-300% mai expuşi la atacurile cardiace
decât bărbaţii care au pierdut puţin păr sau nu au pierdut deloc. Cercetătorii au ezitat să tragă
concluzia că lipsa părului este o cauză a atacurilor cardiace, şi unii au speculat dacă stresul
sau un factor hormonal comun ar putea fi implicaţi.
(b) Un profesor de medicină de la Universitatea din Toronto a realizat un studiu potrivit
căruia este de 2 ori mai probabil pentru copiii din familiile sărace să moară în prima parte a
copilăriei sau din accidente decât pentru copiii din familiile mai înstărite, şi de 2,5 ori mai
probabil să moară datorită unor oli infecţioase. El a tras concluzia că sărăcia este un ucigaş
care este mult mai periculos decât cancerul.

33 
 
Curs 7
INFERENŢA PRACTICĂ
O inferenţă practică se bazează pe o premisă care menţionează un scop şi o premisă care
menţionează un mijloc prin care se poate realiza scopul, şi are o concluzie care recomandă
acţiunea. Cea mai simplă formă de inferenţă practică poate fi reprezentată astfel:
Premisă: Eu am scopul S.
Premisă: Acţiunea A este mijlocul prin care pot realiza S.
Concluzie: Prin urmare, trebuie, practic vorbind, să dau curs acţiunii A.
Spre exemplu, să presupunem că scopul meu este de a închide uşa, iar mijlocul prin care pot
închide uşa este să împing uşa şi să răsucesc cleanţa. Prin urmare, eu trebuie, din punct de
vedere practic, să împing uşa şi să răsucesc cleanţa. Astfel, inferenţa practică are trei
elemente componente:
1. O premisă care stipulează sau descrie un scop;
2. O premisă care descrie o acţiune care este un mod de a realiza acea acţiune;
3. Concluzia, care recomandă realizarea acelei acţiuni.
Structura inferenţei poate fi formulată într-un mod mai util dacă reprezentăm
rezultatele acţiunilor ca propoziţii, astfel încât realizarea unei acţiuni poate fi descrisă ca şi
cum ar face propoziţia adevărată. Astfel, structura inferenţei practice poate fi reprezentată
folosind următoarea schemă:
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU INFERENŢA PRACTICĂ
Premisă: Scopul meu este S.
Premisă: Pentru a realiza S ar trebui să fac A .
Concluzie: Prin urmare, ar trebui să fac A.
Evaluarea infereneţelor practice se face răspunzând la următoarele întrebări critice:
1) Există alte modalităţi sau mijloace de realizare a lui S în afară de A?
2) Poate fi realizat scopul S (în mod realist)?
3) Există scopuri care ar putea intra în conflict cu S?
4) Există consecinţe negative ale realizării lui A care ar trebui luate în considerare?
5) Este A cea mai bună (sau cea mai acceptabilă) dintre alternative?
În cazurile mai complexe alte trei întrebări pot fi utile:
6) Există informaţii noi care constituie motive bune pentru a revizui concluzia anterioară care
reprezintă cursul practic al acţiunii?
7) Se află concluzia care este considerată cel mai bun curs practic al acţiunii în conflict cu
alte scopuri ale agentului?
8) Există alţi agenţi implicaţi, şi dacă da, relaţia dintre scopurile mele şi ale lor indică faptul
că o discuţie cu ei ar putea fi utilă înainte de realizarea lui A.
În cazurile mai simple primele patru întrebări sunt suficiente. Un exemplu pentru
prima întrebare este situaţia în care aş prefera să ajung la gară cu bicicleta mai curând decât
cu autobuzul şi să ajung totuşi până la ora 3 după-amiază. Un exemplu pentru întrebarea a
doua este situaţia în care mă aflu prea departe de gară pentru a ajunge cu un mijloc de
transport în comun, şi atunci optez pentru bicicletă. O ilustrare pentru întrebarea a treia este
cazul în care m-aş simţi prea rău ca să mai merg la gară şi ar fi mai bine să merg la spital
decât la gară. Pentru un exemplu pentru a patra întrebare să presupunem că sunt o vedetă rock

34 
 
şi aflu că la gară sunt adunaţi foarte mulţi fani care ar putea să devină foarte gălăgioşi când
mă vor vedea. Astfel de consecinţe negative ar putea să mă facă să mă răzgândesc, să nu mai
vreau să merg la gară. Un exemplu pentru a cincea întrebare ar putea fi situaţia în care aş
putea lua avionul pentru că drumul ar fi parcurs într-un timp mai scurt.
Inferenţele practice sunt evaluate pe baza unui echilibru al consideraţiilor practice.
Importanţa unui scop trebuie evaluată în funcţie de consecinţele negative şi pozitive pe care
le poate avea realizarea lui, în măsura în care aceste consecinţe pot fi anticipate. Totuşi,
pentru că viitorul nu este niciodată cunoscut cu siguranţă, şi în mod tipic nici măcar cu un
grad rezonabil de probabilitate, inferenţele practice au un caracter prezumtiv. O concluzie
practică plauzibilă, chiar una care este puternic indicată, ar trebui în general considerată
deschisă la revizuire dacă şi pe măsură ce noi informaţii sunt disponibile.
Unele scopuri sunt concrete. Spre exemplu, a ajunge la gară la ora 3 este un scop cât
se poate de concret. Altele sunt mai generale şi abstracte. Spre exemplu, dacă scopul meu este
acela de a fi sănătos, acesta este un scop pe termen lung şi are un caracter general, pentru că
pot exista foarte multe moduri şi mijloace prin care poate fi realizat, în funcţie de
circumstanţe şi momente sau perioade de timp. De aceea, inferenţele practice care se referă la
scopuri generale sunt prezumtive şi relative la condiţii care se pot fi schimba. Un scop
general ne poate face să acceptăm concluzia unei inferenţe practice ca pe o prezumţie, bazată
condiţiile cunoscute sau acceptate în prezent.
Exerciţii
Evaluaţi următoarele exemple indicând structura inferenţelor practice implicate şi punând
întrebările critice necesare:
(a) Trebuie să ajung la universitate până la ora 10.00 dimineaţa, dar afară este înnorat iar
maşina este la reparat. Cel mai bine este să merg pe jos.
(b) Studenţii ar trebui să înveţe limba chineză întrucut China a devenit un factor
economic important în Europa. Pentru a iniţia şi menţine în mod eficient schimburi
economice cu China este nevoie de oameni care pot interacţiona cultural cu chinezii.
Dar interacţiunea culturală cu chinezii presupunea cunoaşterea limbii chineze. Prin
urmare, ar trebui să învăţăm limba chineză.
(c) Raluca vrea să înveţe toată noaptea pentru examenul la logică. În seara de dinainte de
examen, Cosmin îi spune:”Vei fi prea obosită şi confuză în timpul examenului pentru
a te concentra”.
(d) Pentru a lupta eficient împotriva criminalităţii, ar trebui să avem pedepse mai dure.
Este greu să ducem o viaţă liniştită şi satisfăcătoare în condiţiile în care există un
nivel atât de mare al criminalităţii. Criminalitatea ar trebui redusă, şi deci ar trebui să
o abordăm eficient. Prin urmare, trebuie să avem pedepse mai aspre.
(e) Pentru a avea slujbele garantate este necesar ca sindicatul să iniţieze o grevă, pentru
că dacă nu vom face grevă, conducerea va reduce numărul locurilor de muncă. Şi dacă
nu vom face grevă, conducerea nu va fi de acord cu noile clauze la contractul de
muncă care vor face mai dificilă concedierea. Prin urmare, sindicatul trebuie sa facă
grevă.
(f) Singurul mod în care pot intra la Facultatea de Medicină este să iau o notă foarte mare
la examenul de admitere. Dar pentru a lua o notă mare la examenul de admitere,
trebuie să iau o notă mare la proba de biologie. Prin urmare, trebuie să iau notă mare
la biologie.

35 
 
Curs 8
ARGUMENTUL BAZAT PE CONSECINŢE ŞI ARGUMENTUL PANTEI ALUNECOASE
O formă foarte comună de argumentare este folosită atunci când o persoană spune alteia
„Această acţiune nu este bună pentru că ar putea avea consecinţe nedorite”. Spre exemplu, să
presupunem că cineva se gândeşte să ia un anumit medicament şi doctorul îi spune „Ai
tensiunea arterială cam mare, iar acest medicament creşte tensiunea arterială, prin urmare,
acest medicament are un efect nedorit în cazul tău”. Această formă de argumentare se
numeşte argumentum adconsequentiam, sau argumentul bazat pe consecinţe. Ca formă de
argumentare, el prezintă la nivelul premisei unele consecinţe probabile ale unei acţiuni sau
stări de lucruri, iar concluzia afirmă că acţiunea sau starea de lucruri este sau nu este
dezirabilă. Această formă de raţionare poate fi folosită într-un mod pozitiv sau negativ, ca un
argument formulat ca răspuns la o propunere. Într-un argument bazat pe consecinţe pozitive,
o stare de lucruri viitoare sau o acţiune sunt prezentate prin prezentarea unor consecinţe
pozitive ale acestora. Într-un argument bazat pe consecinţe negative, sunt prezentate
consecinţe negative.
Argumentul bazat pe consecinţe este adesea folosit în deliberările economice sau
politice unde nu există un consens în privinţa unei stări de lucruri sau a unei acţiuni viitoare.
Spre exemplu, să presupunem că două persoane, Elena şi Bogdan, nu sunt de acord în
privinţa problemei dacă practica bacşişului este un obicei bun care trebuie continuat. Bogdan
ar putea folosi următorul argument:
Premisă: Dacă practica bacşişului ar fi interzisă, va creşte şomajul.
Premisă: Şomajul este un lucru rău.
Concluzie: Interzicerea bacşişului nu ar fi o idee bună.
În acest exemplu, Bogdan a folosit un argument bazat pe consecinţe negative. Prin
prezentarea unei consecinţe negative ale unei acţiuni, Bogdan a argumentat împotriva acestei
acţiuni.
Argumentul bazat pe consecinţe poate fi de asemenea folosit într-o formă pozitivă,
pentru a sprijini sau susţine o acţiune sau o stare de lucruri sau o politică. Spre exemplu,
Elena ar putea folosi următorul argument:
Premisă: Dacă practica bacşişului ar fi interzisă, atunci prestatorii de servicii ar avea
o mai mare stimă de sine.
Premisă: A avea o stimă de sine mai mare este un lucru bun.
Concluzie: Practica bacşişului ar trebui interzisă.
În acest argument, Elena a prezentat o consecinţă pozitivă a unei anumite acţiuni ca motiv
pentru a susţine acea acţiune. Aşa cum arată aceste două exemple, argumentul bazat pe
consecinţe în forma pozitivă este folosit împotriva argumentului bazat pe consecinţe în forma
negativă.
Asemenea argumente aflate în conflict se întâlnesc adesea în dezbaterile politice
atunci când se evaluează motivele pro şi contra unor acţiuni. Spre exemplu, în luna mai a
anului 1995 votanţii din provincia Quebec s-au întâlnit pentru a delibera în privinţa unui
referendum prin care să-şi exprime opţiunea faţă de posibilitatea ca provincia să se despartă
de Canada şi să devină o ţară independentă sau să rămână în continuare parte a Canadei. Unii
votanţi au argumentat că consecinţele economice ale separării de Canada ar fi negative pentru
Quebec. Alţii au argumentat că o ţară vorbitoare numai de limba franceză ar putea avea

36 
 
consecinţe pozitive asupra culturii franceze în Quebec. În cazurile de dezbateri politice, în
mod tipic argumentul se referă la rezultate sau consecinţe viitoare, astfel încât consecinţele
trebuie imaginate sau presupuse. Viitorul nu poate fi niciodată cunoscut cu certitudine, iar
presupoziţiile pot fi în mare măsură conjecturale atunci când sunt implicate multe variabile
complexe şi schimbătoare ale unei situaţii reale. Astfel, argumentul bazat pe consecinţe are în
general un caracter prezumtiv ca tip de raţionare.
Schema de argumentare pentru argumentul bazat pe consecinţe pozitive este următoarea:

SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE CONSECINŢE

POZITIVE
Premisă: Dacă A are loc, atunci în mod plauzibil vor avea loc consecinţe pozitive.
Concluzie: A ar trebui să aibă loc.
Schema de argumentare corespunzătoare argumentului bazat pe consecinţe negative este
următoarea:
SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE CONSECINŢE
NEGATIVE
Premisă: Dacă A are loc, atunci vor avea loc consecinţe nedorite.
Concluzie: A nu ar trebui să aibă loc.
Schemele au trei întrebări critice:
1. Cât de puternică este probabilitatea sau posibilitatea ca aceste consecinţe să aibă loc?
2. Ce evidenţe sprijină afirmaţia că aceste consecinţe vor apărea dacă are loc A?
3. Există consecinţe de valoare opusă care ar trebui luate în calcul?
Dificultatea de a răspunde la oricare dintre aceste întrebări face ca un argument bazat pe
consecinţe să fie considerat discutabil.
Un argument de tipul pantei alunecoase este o specie a tipului de raţionare negativ
bazat pe consecinţe, folosit uneori atunci când un vorbitor avertizează interlocutorul în
privinţa rezultatelor unei acţiuni, arătând că acţiunea respectivă este un prim pas în dintr-o
secvenţă de evenimente care vor duce la o situaţie nedorită. Ceea ce este distinctiv în privinţa
argumentului pantei alunecoase este faptul că se presupune că există o secvenţă de alte
acţiuni care vor urma, astfel încât dacă secvenţa începe ea nu poate fi oprită, până când nu au
loc evenimentele nedorite. Acest rezultat nedorit este evenimentul final al secvenţei şi
reprezintă ceva care se opune scopurilor celui care este avertizat, spre exemplu, afectându-i
siguranţa sau securitatea.
Există câteva tipuri de argumente ale pantei alunecoase, dar forma lor generală poate fi astfel
reprezentată. Un argument de tip pantă alunecoasă ar întotdeauna un caracter recursiv, adică
se aplică într-un proces repetitiv. Această caracteristică este reprezentată în premisa recursivă
a argumentului:

SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL PANTEI ALUNECOASE

Premisa care postulează primul pas: A0 este analizată ca propunere care pare iniţial că
merită să fie realizată.

37 
 
Premisa recursivă: Realizarea lui A0 va conduce în mod plauzibil (din câte ştim, în
circumstanţele date) la A1, care va conduce apoi în mod plauzibil la A2, şi aşa mai departe,
prin secvenţa A2,..., An.
Premisa care postulează caracterul negativ al rezultatului acţiunii: An este un rezultat
nedorit.
Concluzie: A0 nu ar trebui să aibă loc.
Ideea centrală a argumentului pantei alunecoase este că odată ce prima acţiune a secvenţei a
avut loc, rezultatul sau rezultatele negative finale sunt inevitabile.
Argumentele de tipul pantei alunecoase sunt adesea folosite pentru a oferi un motiv
împotriva încercării de a consuma droguri, pentru că odată luate încercarea de a renunţa este
din ce în ce mai grea cu fiecare doză consumată, iar rezultatele dezastruoase devin
inevitabile. Odată ce persoană începe să consume droguri, dependenţa fizică poate face
foarte dificilă încercarea de a renunţa la consumul de droguri, iar acest lucru poate avea
consecinţe negative directe sau indirecte care se accentuează continuu. În acest caz, baza
argumentului pantei alunecoase este dependenţa fizică, cauzată de reacţia organismului la
substanţele ingerate. Cu cât consumi mai mult, cu atât ai nevoie de un ajutor mai mare pentru
a renunţa. Există de asemenea variante ale acestui argument în care este prezentată o legătură
între consumul anumitor substanţe care pot da naştere dependenţei. În aceste cazuri este mai
greu de demonstrat o astfel de legătură, iar dezbateriale care conţin astfel de argumente sunt
foarte controversate. Un caz de acest tip este argumentul că legalizarea consumului de
marijuana ar fi primul pas într-o secvenţa care ar conduce la un consum mai mare de droguri
mai puternice, cum sunt cocaina sau heriona, şi în cele din urmă la o societate în care
consumul de droguri va fi din ce în ce mai greu de controlat şi în care apar nenumărate
probleme sociale cauzate de consumul de droguri. O variantă a acestui argument cu o
legătură chiar mai slabă este argumentul în care cineva avertizează o altă persoană să nu se
apuce de fumat, pentru că acest lucru ar putea conduce la folosirea unor substanţe care dau o
dependenţa mai mare, cum este marijuana, care la rândul ei conduce la consumul de droguri
şi mai puternice.
Argumentele pantei alunecoase sunt des folosite în dezbaterile etice şi cele referitoare
la politicile publice. În cazul Texas vs. Johnson (1989) care avea ca obiect arderea de către o
persoană a steagului american în timpul unei manifestaţii de protest la adresa politicilor
administraţiei Reagan desfăşurate în Dallas. Cazul care trebuia să stabilească dacă persoana
putea fi condamnată de „profanarea unui simbol sacru” a ajuns la Curtea Supremă a Statelor
Unite, unde s-a stabilit că, în acest caz, arderea steagului a fost un act de „manifestare
publică” şi astfel era protejat de libertatea de expresie (Primul Amendament). Judecătorul
Brennan a folosit un argument de tipul pantei alunecoase pentru a-şi justifica decizia:
Nu vedem nicio motiv pentru care principiul care a stat la baza deciziei în cazul
Schacht să nu se aplice şi aici. A conchide că Guvernul poate permite ca anumite
simboluri să transmită numai anumite mesaje ar însemnă intrarea pe un teritoriu care
nu are limite clare şi uşor de recunoscut. Potrivit acestei teorii, poate Guvernul să
interzică arderea steagului naţional? Sau a unor copii ale sigiliului prezidenţial? Sau a
Constituţiei? Dacă evaluăm astfel de cazuri din punct de vedere al Primului
Amendament, cum putem decide care simboluri sunt atât de speciale încât să
garanteze acest unic statut? Pentru a face acest lucru ar trebui să ţinem seama de
propriile noastre opţiuni politice, şi să le impunem cetăţenilor chiar în felul în care
Primul Amendament ne interzice să o facem.

38 
 
 Argumentul este acela că odată ce ar fi interzis prin lege un gest precum cel al arderii
steagului, aceasta ar constitui un precedent pentru interzicerea multor altor acte, cum ar fi
arderea altor obiecte care reprezintă guvernele locale sau cel federal. A interzice astfel de acte
ar fi şi costisitor şi lispit de valoare. Acest lucru ar duce la impunerea preferinţelor politice în
interzicerea multor acte de manifestare publică ceea ar contrazice Primul Amendament.
Într-un desen animat un personaj avertizează un alt personaj în privinţa pericolului de
a interzice „profanarea fizică a unui steag” enumerând mai mulţi paşi ai secvenţei unei pante
alunecoase:
... „profanarea fizică” este un truc înşelător... Spre exemplu, va fi ilegal să arzi un
steag de hârtie? Sau să rupi o fotografie a unui steag? Sau un steag desenat pe un
articol de îmbrăcăminte? Eşti un patriot dacă porţi un tricou pe care este desenat un
steag, dar eşti un criminal dacă steagul este desenat pe pantaloni? Cine decide dacă o
pictură care conţine un steag este un gest de progfanare sau un omagiu? Dar alte
simboluri naţionale, cum ar fi vulturul sau Statuia Libertăţii? Sau steagurile de stat?
Sau steagul federal? Tot ceea ce este sacru pentru cineva trebuie protejat? Şi dacă
respingem astfel de acte nu respingem cumva ideile care se află în spatele lor? Şi dacă
este aşa, ce alt idei vom mai ajunge să respingem?
În acest text se poate observa că ceea ce contribuie la secvenţa pantei este nu doar ideea
stabilirii unui precedent, ci şi dificultatea de a delimita un termen vag cum este „profanare
fizică”. O dată ce este aplicat unui obiect, cum este un steag, este greu de oprit aplicarea sa la
alte obiecte cum ar fi un tort sau un tricou. Această vaguitate este zona gri a pantei
alunecoase.
Argumentele pantei alunecoase care au schema prezentată anterior pot fi rezonabile ca
argumente prezumtive, cu condiţia ca toţi paşii secvenţei, care leagă primul pas de ultimul, să
fie justificaţi. Totuşi, în unele cazuri, aceste legături nu sunt suficient justificate, şi astfel
panta alunecoasă nu este plauzibilă. În unele cazuri argumentul pantei alunecoase este folosit
în mod neplauzibil ca argumente de tipul apelului la frică. Problema cu argumentele de tipul
apelului la frică este că ele pot fi uşor respinse dacă apelul la frică este exagerat sau
neconvingător. Spre exemplu, în filmul Reefer Madness, adolescenţii erau avertizaţi în
legătură cu pericolul consumului de marijuana, dar dovezile erau îndoielnice, în raport cu
ceea ce se ştia la momentul respectiv. Astfel argumentul era neconvingător iar audienţa l-a
considerat distractiv. În general, este nevoie de dovezi pentru a susţine adecvat o pantă
alunecoasă. De când a fost realizat filmul dovezile în ceea ce priveşte consecinţele negative
ale consumului de marijuana s-au înmulţit. Dar cât de puternică este legătura dintre consumul
de marijuana şi posibilitatea extinderii consumului la alte substanţe care creează dependenţă
mai puternice rămâne un subiect controversat. Chiar şi aşa, drogurile care creează dependenţă
sunt într-adevăr periculoase. Prin urmare, încercare de a justifica posibilitatea unei pante
alunecoase trebuie să urmărească comportamentul precaut. Dacă chiar şi numai încercarea de
a consuma astfel de substanţe poate fi un pericol considerabil, avertizarea unei persoane cu
scopul de a o convinge să nu facă primul pas ar putea fi un argument de tipul pantei
alunecoase rezonabil.
În general, atunci când evaluăm raţionamentele de tipul pantei alunecoase, este cel mai
bine să începem prin a identifica cele trei premise ale argumentului. Una dintre premise
postulează primul pas al secvenţei, premisa recursivă descrie mecanismul pantei, iar a treia
premisă specifică consecinţele nedorite la care conduce panta. Cele mai importante întrebări
critice pentru un argument de tipul pantei alunecoase se referă la paşii secvenţei specificaţi de
argument:
1. Ce propoziţii sunt formulate în sprijinul legăturii dintre A0 şi An?

39 
 
 2. Ce alţi paşi ar trebui luaţi în calcul pentru a completa secvenţa de evenimente pentru a
o face plauzibilă?
3. Care este cea mai slabă legătură din secvenţă, în legătură cu care ar trebui puse
întrebări critice specifice referitoare la posibilitatea ca un eveniment să conducă la un
altul?
Cât de puternic poate fi un argument de tipul pantei alunecoase depinde de cât de puternică
este afirmaţia din concluzie – spre exemplu, rezultatul sau rezultatele nedortie sunt prezentate
ca posibile sau ca inevitabile? Cu cât este mai puternică această afirmaţie, cu atât argumentul
trebuie să conţină mai multe dovezi şi justificări. În orice caz, pentru că argumentele de tipul
pantei alunecoase se referă în mod tipic la viitor, ele trebuie privite cu scepticism în special
dacă concluzia lor conţine cuvântul „trebuie” (sau „în mod necesar”, etc.).
Este, de asemenea, important să facem distincţia între instanţe ale argumentelo bazate
pe consecinţe negative şi argumente de tipul pantei alunecoase. Ceea ce este specific
argumentelor pantei alunecoase este premisa recursivă, care lipseşte din structura unui
argument bazat pe consecinţe negative.

Exerciţii
Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care
ar trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:
(a) Paul şi Maria discută despre posiblitatea ca provincia Quebec să se separe de Canada.
Paul spune că separare ar fi un lucru bun, pentru că ar prezerva moştenirea culturală
francofonă. Maria argumentează că dacă Quebec se va separa, şomajul va creşte în special în
Quebec, unde sunt multe agenţii guvernamentale federale.
(b) Ana şi Bogdan discută în legătură cu problema dacă oamenilor de ştiinţă ar trebui să li se
permită să facă cercetări asupra embrionului uman. Bogdan argumentează: „Ar trebui oprite
imediat toate cercetările asupra embrionului uman, pentru că vor conduce la din ce în ce mai
multe experimente pe fetuşii umani, şi în cele din urmă, recoltarea fetuşilor umani avortaţi va
deveni o sursă de tratament pentru boli precum Parkinson sau distrofia musculară, şi nimic nu
va mai opri aceste cercetări”.
(c) Maria şi Traian vorbesc în legătură cu problema dacă permisul de conducere ar trebui să
aibă fotografia posesorului pe el. Traian argumentează: „Acest lucru este primul pas spre un
stat poliţienesc!”.

40 
 
Curs 9
DILEME

Aşa cum am văzut, raţionarea practică presupune alegerea între mai multe cursuri alternative
de acţiune prin evaluarea celei mai bune variante în context. În unele cazuri este greu de luat
o decizie, şi pot exista inferenţe practice bune în sprijinul alternativelor, când alegerea se face
între două cursuri de acţiune. Ce se poate face? În unele cazuri, decizia poate fi neplăcută,
pentru că ambele opţiuni au ceva neplăcut, şi avem motive puternice să credem că avem
consideraţii practice puternice împotriva fiecărei opţiuni. Acest tip de situaţie este o dilemă,
în care există două argumente opuse ce reprezintă singurele linii de acţiune deschise spre
realizarea scopurilor unui agent, şi fiecăreia i se opun consideraţii practice puternice.
Dilema este o specie a argumentului bazat pe consecinţe, folosit de regulă în
deliberări unde ne confruntăm cu luarea unei decizii între două cursuri de acţiune, şi ambele
alternative presupun consecinţe negative cunoscute. Următorul exemplu este un caz tipic de
dilemă:

Dacă vom creşte cheltuielile guvernamentale, creşterea deficitului va scădea puterea

monedei naţionale.
Dacă vom reduce cheltuielile guvernamentale, vor avea de suferit şomerii şi oamenii
săraci.
Trebuie fie să creştem cheltuielile guvernamentale, fie să le scădem.
Prin urmare, fie creşterea deficitului va scădea puterea monedei, fie şomerii şi
oamenii săraci vor avea de suferit.

Dilema este un exemplu care următoarea formă:

Dacă A, atunci B
Dacă C, atunci D
Fie A sau C.
Prin urmare, fie B sau D.

Dilema este corectă din punct de vedere deductiv, prin urmare, a critica concluzia dilemei
înseamnă a-i critica premisele.
În orice dilemă sunt două premise condiţionale şi o premisă disjunctivă. În unele
cazuri, este posibil să punem în discuţie premisa disjunctivă. Dacă este posibil să criticăm
premisa disjunctivă prin indicarea unei a treia alternativă, strategia se numeşte trecere printre
coarnele dilemei. Spre exemplu, în dilema de mai sus, ar fi posibil să replicăm că există o a
treia alternativă: aceea de a păstra cheltuielile guvernamentale la acelaşi nivel, adică nivelul
curent. Pentru a ne asigura în faţa unui astfel de atac, este posibil să schimbăm una din
premisele condiţionale în argumentul anterior, astfel:

Dacă vom creşte cheltuielile guvernamentale, creşterea deficitului bugetar va slăbi

moneda naţională.
Dacă nu vom creşte cheltuielile bugetare, şomerii şi oamenii săraci vor avea de
suferit.
Fie vom creşte cheltuielile guvernamentale fie nu le vom creşte.
Prin urmare, fie creşterea deficitului bugetar va slăbi moneda naţională, fie şomerii şi
oamenii săraci vor avea de suferit.

Acum argumentul are următoarea formă:

41 
 
 Dacă A atunci B.
Dacă nu A atunci C
Fie A fie nu A
Prin urmare, fie B fie C.

Acum nu mai este posibilă trecerea printre coarnele dilemei pentru că nu mai este loc.
premisa disjunctivă este o tautologie, adică este logic adevărată, adică este logic imposibil ca
ea să fie falsă.
Propoziţia „Va ploua mâine” este o propoziţie contingentă, adică ea este adevărată sau
falsă în funcţie de ceea ce se va întâmpla. Prin contrast, propoziţia „Va ploua mâine sau nu va
ploua” este logic adevărată, adică o tautologie, pentru că este adevărată indiferent ce se va
întâmpla mâine. Propoziţia „Stiloul este pe masă şi stiloul nu este pe masă” este logic falsă,
sau contradicţie – o propoziţie care nu poate fi adevărată. Tautologiile şi contradicţiile nu
sunt contingente şi deci nu pot fi criticate în acelaşi fel în care sunt criticate propoziţiile
contingente.
Astfel, în dilema anterioară nu putem trece printre coarnele dilemei. Prin urmare, cea
mai directă alternativă de atac este aceea de a formula îndoieli în privinţa argumentului bazat
pe consecinţe negative în una dintre premisele condiţionale. Tactica de a ataca argumentul în
una dintre premisele condiţionale se numeşte prinderea dilemei de coarne. Cineva ar putea
pune critica a doua premisă, argumentând că dacă nu vor creşte cheltuielile guvernamentale,
dar vor fi păstrate la nivelul actual, oamenii săraci şi şomerii nu vor avea de suferit, cel puţin
nu mai mult decât suferă în prezent.
Pentru că dilema este o formă corectă structural de inferenţă, ar putea să pară că
singura modalitate de a o ataca este de a ataca una sau mai multe premise. Totuşi, mai există
o modalitate de a o ataca, care este foarte inteligentă, chiar dacă nu este prea folosită. Aceasta
constă în construirea unei contradileme: o dilemă opusă celei originale. O faimoasă
contradilemă a fost folosită de Eulathus, un discipol al filosofului şi avocatului Protagoras,
care pleda în faţa juraţilor în Grecia în secolul V îH. Cei doi se înţeleseseră că Eulathus îi va
plăti lui Protagoras lecţiile predate atunci când va câştiga primul proces. Când Protagoras a
văzut că trece timpul şi Eulathus nu începe să pledeze l-a dat în judecat, folosind următoarea
dilemă la proces:

Dacă Eulathus câştigă acest proces, atunci el va câştiga primul proces, şi deci va
trebui să îmi plătească, potrivit înţelegerii avute.
Dacă Eulathus va pierde procesul, atunci el va trebui să mă plătească, potrivit
hotărârii tribunalului.
Eulathus fie va câştiga acest proces fie îl va pierde.
Prin urmare, Eulathus trebuie să mă plătească.

Eulathus a argumentat, la rândul lui, folosind următoarea dilemă:

Dacă voi pierde acest proces, atunci potrivit înţelegerii noastre, nu va trebui să îi
plătesc nimic lui Protagoras.
Dacă voi câştiga acest proces, atunci nu va trebui să îi plătesc nimic lui Protagoras,
potrivit hotărârii tribunalului.
Fie voi câştiga acest proces fie nu îl voi câştiga.
Prin urmare, nu va trebui să îi plătesc nimic lui Protagoras.

Nu există nicio informaţie despre cine a câştigat procesul.

42 
 
 Formularea unei contradileme este un mod inteligent de a ataca o dilemă dar nu este
prea folosită pentru că presupune multă ingeniozitate şi antrenament. Cele mai des folosite
metode sunt trecerea sau alunecarea printre coarnele dilemei şi prinderea dilemei de coarne.
Astfel, în general, dilema este o specie de raţionare care combină raţionarea disjunctivă şi
argumentul bazat pe consecinţe. Este foarte des întâlnită în viaţa de zi cu zi în deliberări,
atunci când toate opţiunile disponibile au consecinţe negative. Deşi este neplăcut, în astfel de
cazuri suntem forţaţi de structura de raţionare a dilemei să optăm pentru una sau alta dintre
alternative.

Exerciţii

Evaluaţi critic fiecare dintre următoarele dileme folosind fie strategia alunecării sau trecerii
printre coarnele dilemei fie strategia luării dilemei de coarne. Selectaţi un exemplu şi
încercaţi să construiţi o contradilemă împotriva dilemei originale.

(a) Dacă profesorul vrea să lucreze cu cei mai buni studenţi, atunci unii dintre studenţi
vor fi frustaţi şi vor spune că explicaţiile sale sunt neclare. Dacă profesorul vrea să
lucreze cu studenţii mai puţin buni, atunci unii dintre studenţi se vor plictisi şi vor
spune că prelegerea este „Mickey Mouse”. Profesorul vrea să lucreze fie cu cei mai
buni studenţi fie cu cei mai puţin buni. Prin urmare, unii studenţi vor fi frustraţi şi vor
spune că explicaţiile profesorului sunt neclare, fie unii studenţi se vor plictisi şi vor
spune că prelegerea este „Mickey Mouse”.
(b) Dacă dispensarele medicale din licee vor să limiteze numărul cazurilor de sarcină în
rândul adolescentelor, atunci vor trebui să distribuie prezervative; dar dacă vor să
descurajeze relaţiile sexuale ilicite, atunci nu vor trebui să distribuie prezervative.
Pentru că dispensarele medicale din licee trebuie fie să distribuie prezervative fie să
nu distribuie prezervative, ele fie nu vor limita numărul cazurilor de sarcină în rândul
adolescentelor fie nu vor descuraja relaţiile sexuale ilicite.
(c) Dacă suicidul asistat (de medici) este permis, atunci medicii vor încălca principiul etic
medical care interzice uciderea pacienţilor. Dacă suicidul asistat nu este permis, unii
pacienţi vor avea o moarte lipsită de demnitate şi însoţită de o suferinţă nenecesară.
Fie suicidul asistat este permis fie nu este permis. Prin urmare, fie medicii vor încălcă
principiul etic medical care interzice uciderea pacienţilo, fie unii pacienţi vor avea o
moarte lipsită de demnitate şi însoţită de o suferinţă nenecesară.

43 
 
Curs 10
ARGUMENTUL BAZAT PE FRICĂ ŞI ARGUMENTUL BAZAT PE AMENINŢARE

ARGUMENTUL BAZAT PE FRICĂ

Este un tip de argument bazat pe consecinţe negative. Ceea ce este particular argumentelor
bazate pe frică este descrierea consecinţelor negative astfel încât să provoace un sentiment de
frică în mintea interlocutorului.
În general, un argument bazat pe frică are două premise: una în care este descrisă situaţia
care ar trebui să constituie un motiv de teamă, iar cealaltă avertizează interlocutorul că dacă
nu va da curs unei acţiuni, atunci va trebui să suporte consecinţele negative descrise în prima
premisă.

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE FRICĂ (APELUL

LA FRICĂ)

Premisa care descrie situaţia care ar trebui să inspire teamă: Aceasta (descriere) este o
situaţie de care ar trebui să te temi.
Premisa condiţională: Dacă vei face A, atunci ţi se vor întâmpla lucrurile îngrozitoare pe
care le presupune această situaţie.
Concluzie: Ar trebui să nu faci A.

EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Ar trebui să mă tem de situaţia descrisă, sau frica provocată ar fi nejustificată?
2) Dacă nu voi face A, vor fi evitate consecinţele negative?
3) Dacă voi face A, cât este de probabil să aibă loc consecinţele negative?

Argumentele bazate pe frică pot fi folosite ca tactici de distragere în argumentare, dar pot fi şi
argumente rezonabile şi relevante. Răspunsul la prima întrebare ar trebui să ofere o evaluare a
situaţiei descrise (este o evaluare a primei premise). Răspunsul la cea de-a doua întrebare ar
trebui să fie o evaluare a posibilităţii aparţiei consecinţelor negative, chiar şi în lipsa realizării
acţiunii pe care concluzia ne cere să nu o realizăm. Răspunsul la cea de-a treia întrebare are în
vedere evaluarea posibilităţii manifestării consecinţelor negative dacă acţiunea va avea totuşi
loc.

EXEMPLE

Multe cazuri de argumente bazate pe frică pot fi indentificate în materialele (spoturi)

publicitare care promovează sănătatea şi securitatea personală.
Într-un material publicitar care avertizează împotriva consumului de alcool la volan, este prezentat un
tânăr care conduce, după ce consumase alcool, maşina în care se află şi prietena sa cu care se
întorcea de la discotecă. Apoi are loc accidentul, vine ambulanţa, iar prietena, moartă, este luată de
la locul accidentului. Materialul prezintă situaţia în care se află tânărul atunci când trebuie să le spună
părinţilor fetei ce s-a întâmplat.
Într-un material publicitar televizat, un tânăr are un ochi afectat. El descrie neplăcerile pe care i le
produce disabilitatea sa. Apoi, este prezentată o scenă din mintea sa, amintirea accidentului de maşină
în care ochiul i-a fost afectat. Apoi, tânărul desfigurat spune: „De ce a trebuit să fiu pedepsit
doar pentru că nu am purtat centura de siguranţă câteva secunde”

44 
 
Aceste materiale publicitare folosesc argumentul apelului la frică. Descriind situaţii sau
consecinţe negative ale anumitor acţiuni astfel încât să inspire teamă, ele încearcă să facă
auditoriul să opteze pentru o anumită acţiune, să acţioneze într-un anume fel. Folosind
schema de argumentare pentru argumentul bazat pe frică putem identifica argumentele în
fiecare exemplu. În primul exemplu vom avea:
Premisa care descrie situaţia care ar trebui să inspire teamă: Un accident de maşină pe
care îl provoci pentru că ai consumat alcool şi în care este victimă o persoană dragă este o
situaţie pe care ar trebui să o eviţi (de care ar trebui să îţi fie teamă).
Premisa condiţională: Dacă vei conduce după ce ai consumat alcool, atunci este foarte
posibil să faci un accident, punând în pericol viaţa ta şi a celor dragi.
Concluzie: Ar trebui să nu conduci sub influenţa alcoolului.
În cel de-al doilea exemplu:
Premisa care descrie situaţia care ar trebui să inspire teamă: Un accident care provoacă
invaliditatea (pierderea unui ochi, spre exemplu) este o situaţie pe care ar trebui să o eviţi.
Premisa condiţională: Dacă vei conduce fără centura de siguranţă, în cazul unui accident
este posibil să suferi o vătămare corporală gravă (cum este pierderea unui ochi).
Concluzie: Ar trebui să nu conduci fără centura de siguranţă.
Aceste argumente, în ciuda faptului că fac apel la anumite stări emoţionale, sunt rezonabile şi
relevante. Pentru că ele avertizează în legătură cu posibilitatea apariţiei unor consecinţe
nedorite ale anumitor acţiuni. Însă ele pot fi neconvingătoare dacă situaţia periculoasă
descrisă este exagerată.
În evaluarea argumentelor bazate pe frică este important să reţinem că relevanţa lor
depinde de modul în care ele sunt folosite în anumite scopuri. Dacă scopul este de a promova
sănătatea sau bunăstarea, spre exemplu, atunci îndemnul adresat unei persoane de a face sau
nu ceva cu scopul de a evita afectarea sănătăţii sau bunăstării ar putea fi relevant.

EXERCIŢII
Identificaţi structura următoarelor următoarelor argumente bazate pe frică şi puneţi întrebările
corespunzătoare:

(a) Într-o reclamă de televiziune, două adolescente se aranjează în faţa oglinzii. Una
dintre ele spune că nu este cinstit ca cealaltă să aibă un ten atât de frumos, în timp ce
propriul ten este atât de pătat. Iar cealaltă răspunde: „Dacă nu ai fuma, aspectul tău ar
fi mult mai sănătos”. Prima adolescentă mărturiseşte că prietenul i-a spus că o va
părăsi datorită înrăutăţirii aspectului feţei sale.
(b) O reclamă de televiziune australiană arată un grup de bărbaţi care beau bere împreună.
Unul dintre ei dă peste cap ce a mai rămas dintr-o bere şi îi spune fiului său să se urce
în maşină. Ceilalţi continuă să bea, iar unul dintre ei spune că condusul maşinii după
câteva beri nu a fost niciodată o problemă pentru el. Acesta spune: „Am condus de
multe ori după ce am băut şi nu mi s-a întâmplat nimic”. Următoarea scenă arată
bărbatul care plecase şi pe fiul său conducând printr-o intersecţie în care intraseră fără
să se asigure producând astfel un accident în care maşina este distrusă complet, şi cei
doi bărbaţi, morţi. Reclama se termină cu o scenă în care unul din bărbaţii care
rămăsăseră să bea în continuare răspunde la telefon şi spune: „Dar abia a plecat de
aici acum câteva minute”.

45 
 
ARGUMENTUL BAZAT PE AMENINŢARE (AD BACULUM)

Este foarte apropiat de argumentul bazat pe frică. Într-un argument bazat pe ameninţare
persoana care îl formulează este implicată direct în determinarea consecinţelor negative, în
situaţia în care interlocutorul nu face ceea ce doreşte ea. Schema argumentului este
următoarea:

SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE AMENINŢARE

Premisa condiţională: Dacă nu vei face A, atunci va avea loc consecinţa B.

Premisa care exprimă implicarea celui care formulează argumentul: Voi avea grijă ca B
să aibă loc.
Concluzie: Ar trebui să faci A.

O ameninţare de acest tip este credibilă pentru respondent dacă cel care o formulează are
puterea de a face ca B să aibă loc, iar respondentul ştie acest lucru. O ameninţare credibilă
este un argument puternic, nu doar din punct de vedere practic, pentru că reprezintă
consecinţe negative pentru interesele şi siguranţa respondentului, dar şi pentru că are un efect
de apel la frică.
Există două tipuri de ameninţări folosite ca argumente, directă şi indirectă. O
ameninţare directă este un argument care are forma de mai sus, în care cel care o formulează
spune explicit că va face astfel încât consecinţele negative să aibă loc. într-o ameninţare
indirectă, a doua premisă nu este formulată explicit, astfel încât argumentul ia forma unei
avertizări. O avertizare este puţin diferită de o ameninţare, pentru că cel care o formulează nu
specifică decât faptul că dacă respondentul nu va face un anumit lucru, atunci vor avea loc
consecinţe nedorite. Ameninţările indirecte sunt foarte des întâlnite, aşa cum se poate vedea
din următorul exemplu:

Un interlop îi spune unui patron de restaurant că dacă nu va plăti taxa de protecţie i se

vor întâmpla tot felul de lucruri neplăcute. „Uită-te la vecinul tău, patronul barului de
alături; el nu a plătit taxa de protecţie şi barul său a sărit în aer”.

Este posibil ca interlopul doar să-l avertizeze pe patron şi să-i dea un sfat practic. Dar, dată
fiind reputaţia interlopului şi trecutul său violent, patronul ar trebui să considere avertizarea o
ameninţare. Există foarte multe avantaje practice ale ameninţărilor indirecte faţă de cele
directe. Unul este acela că, atâta timp cât nu este explicit formulată a doua premisă, nu există
nicio dovadă că a fost formulată o ameninţare. Astfel, cel care îl formulează poate apoi să
spună: „Nu am ameninţat pe nimeni. Tot ceea ce am făcut a fost să ofer un sfat prietenos”. Un
alt avantaj este că ameninţarea indirectă este mai puternică decât cea directă şi presupune un
anumit grad de incertitudine care îl poate îngrijora pe cel căruia îi este adresată.
Evaluarea argumentelor bazate pe ameninţare presupune formularea de răspunsuri la
următoarele întrebări critice:
1) Cât de grave sunt consecinţele?
2) Cât de sigur este că vor apărea aceste consecinţe?
3) Este credibilă ameninţarea?
4) Este relevantă ameninţarea?
Pentru a răspunde la prima întrebare trebuie să cântărim caracterul negativ al consecinţelor în
raport cu caracterul negativ al acţiunii A (se presupune că respondentul nu este de acord să
facă A). În ceea ce priveşte a doua întrebare critică, trebuie să fie un lucru sigur că vor avea
loc consecinţele negative specificate, dacă acţiunea recomandată nu va fi realizată. Pentru ca

46 
 
o ameninţare să fie credibilă (a treia întrebare), trebuie să fie clar pentru respondent că
persoana care formulează ameninţarea poate declanşa consecinţele nedorite specificate. Mai
mult, pentru ca ameninţarea să fie foarte credibilă, cel care o formulează trebui să convingă
respondentul nu doar că poate să dar şi că vrea să declanşeze acele consecinţe.
A patra întrebare critică, aceea a relevanţei, este mult mai contextuală decât poate
părea. În unele contexte conversaţionale, ameninţările sunt evident irelevante. Spre exemplu,
fie următorul exemplu:

La un seminar de fizică doi profesori au o discuţie în legătură cu a cărui teorie este

mai bine sprijinită pe rezultate experimentale. În mijlocul discuţiei, unul dintre ei se
ridică şi îi spune celuilalt: „Dacă nu îmi accepţi teoria, te dau pe mâna lui Brutus
interlopul”.

În acest caz, ameninţarea ar fi considerată nu numai ca scandaloasă, dar şi nepotrivită ca tip

de argument în discuţie. Într-adevăr, în orice tip de discuţie critică, folosirea ameninţărilor de
genul „Mai bine ai tăcea, dacă şti ce e mai bine pentru tine” nu poate fi considerată un
argument relevant.
Totuşi, în unele cazuri în care două persoane se ceartă, ameninţările pot fi relevante.
Spre exemplu, în cazul negocierilor, ameninţările (în special cele indirecte) sunt folosite în
mod frecvent şi fac parte în mod normal din argumentaţii.

Reprezentanţii sindicatului şi ai patronatului sunt angajaţi într-o rundă de convorbiri

în legătură cu salariul anual şi stabilirea beneficiilor. Un reprezentant al sindicatului
argumentează: „Bine, dacă asta e tot ce puteţi face, membrii sindicatului vor intra
mâine în grevă”. Reprezentantul patronatului răspunde: „Dacă va fi grevă, atunci
aceasta va avea consecinţe financiare negative, care vor însemna reduceri de salarii şi
locuri de muncă”.
În acest caz, ameninţările sunt argumente relevante folosite în procesul de negociere.
Desigur, în multe situaţii, folosirea ameninţărilor poate fi şi contraproductivă sau obstructivă
în negociere. Dar uneori, ca în acest caz, ele sunt relevante. Dacă ameninţarea este relevantă
sau nu depinde de scopul schimbului conversaţional într-un caz dat.

Exerciţii

Evaluaţi următoarele argumente şi identificaţi structura fiecărui argument:

1. Directorul de resurse umane către angajaţi: „Ştiu că unii dintre dumneavoastră se

opun numirii lui Ionescu ca manager de vânzări. La o privire mai atentă, sunt convins
că vă veţi răzgândi. Dacă Ionescu nu va deveni manager de vânzări, vom fi nevoiţi să
facem câteva reduceri de personal în departament”.
2. Asistenta către director: „Sunt sigur că îmi vei mări salariul pe anul următor. La urma
urmei, nu vrei să afle soţia ta zvonul că m-ai hărţuit sexual”.
3. Potrivit lui R. Grunberger, autorul lucrării O istorie socială a celui de-al Treilea Reich,
publicat în Marea Britanie, naziştii obişnuiau să trimită următoare notiţă cititorilor
germani care nu îşi plăteau abonamentul la reviste: „Revista noastră merită cu
siguranţă sprijinul fiecărui german. Vom continua să vă trimitem revista cu speranţa
că nu vă veţi expune la consecinţele nefericite ale eventualei renunţări la plata
abonamentului”.

47 
 
Curs 11
ARGUMENTUL BAZAT PE SEMNE

DESCRIERE
Este un tip prezumtiv de argument care se bazează pe două premise : (i) una care afirmă că
anumite trăsături sunt în general specifice unui gen de stări, obiecte, situaţii etc., şi (ii) una
care stabileşte că într-un caz dat ceea ce este observat sau constatat sunt acele trăsături. Pe
baza acestor premise se trage concluzia că starea, obiectul sau evenimentul va avea loc sau a
avut loc.

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE SEMNE

Premisa specifică: A (o constatare) este adevărată în această situaţie.
Premisa generală: B este în general considerată adevărată atunci când semnul care îi
corespunde, A, este adevărată.
Concluzie: B este adevărată în această situaţie.

EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Care este forţa corelaţiei dintre semn şi evenimentul semnificat?
2) Există alte evenimente care ar corespunde mai bine acelui semn?

EXEMPLE
Argumentul este de regulă folosit pentru a formula ipoteze care preced explicaţii mai
detaliate și complete, ca în exemplul următor:

Atunci când cercetătorii din rezervaţia de vânătoare Pilanesberg din Africa de Sud au
descoperit o serie de rinoceri ucişi în mod sistematic, ei au avut două indicii (semne)
incriminatorii: rănile în formă de colţ de pe cadavre şi urmele de picioare de elefant
din împrejurimi. Deşi elefanţii nu atacă de regulă rinocerii, rezervaţia de vânătoare are
un număr de masculi adolescenţi nesupravegheaţi care în mod normal ar fi trebuit să
trăiască alături de masculii maturi. În lipsa modelelor comportamentale ale adulţilor,
animalele au devenit delincvenţi juvenili.

În acest exemplu, rănile în formă de colţi şi urmele picioarelor de elefant oferă indicii pornind
de la un argument bazat pe semne. Două semne sau indicii au sugerat că elefanţii au fost
ucigaşii. Dar dovezi suplimentare au condus la o ipoteză mai detaliată. Astfel, ipoteza iniţială
a fost confirmată, o dată ce contextul mai amplu al lipsei influenţei elefanţilor adulţi asupra
tinerilor a fost completat.
În unele cazuri, există o secvenţă de semne, dintre care fiecare, prin el însuşi, oferă
numai un motiv destul de slab pentru a obţine concluzia. Dar când secvenţa este considerată
în întregime, se formează un argument în care motivele pentru susţinerea concluziei se
cumulează. Acest argument foloseşte un lanţ argumentativ format din mai multe argumente
bazate pe semne care oferă sprijin în favoarea concluziei. Într-o povestire din A Study in
Scarlet, Dr. Watson, căutând o locuinţă de închiriat în Londra, l-a cunoscut pe Sherlock
Holmes. Holmes a folosit următoarea secvenţă de raţionare pentru a ajunge la concluzia că
Watson abia se întorsese din Afganistan:

Iată un domn care este doctor, dar are o înfăţişare de militar. În mod clar, un doctor
militar, deci. Abia a sosit de la tropice, pentru că are faţa bronzată şi aceasta nu este

48 
 
 nuanţa naturală a tenului său, pentru că încheieturile mâinilor sale sunt albe. El a
trebuit să facă faţă multor greutăţi şi maladii, după cum arată faţa sa suptă. Braţul său
stâng a fost rănit. Îl ţine rigid şi într-un fel nenatural. Unde putea un doctor militar să
treacă prin atâtea greutăţi şi să aibă braţul rănit? În mod clar, în Afganistan.

Holmes a încercat să ghicească de unde vine Dr. Watson, în acest caz. Era vorba iniţial doar
de o simplă ipoteză. Dar pe măsură ce exemplele particulare de argumente bazate pe semne
aduc dovezi, concluzia devine din ce în ce mai plauzibilă. Contextul cazului a jucat de
asemenea un rol important, pentru că recent avusese loc un război în Afganistan la care
luaseră parte mulţi bărbaţi englezi. Astfel, cea mai bună explicaţie a tuturor aspectelor
observate de Holmes – pielea bronzată, braţul rănit etc. – ar fi aceea că Watson participase la
Campania din Afganistan. Desigur, era doar o ipoteză. Dar concluzia trasă prin argumentul
bazat pe semne este un exemplu de raţionare inteligent, caracteristic pentru observaţiile atente
ale detectivului imaginar şi pentru forţa de a trage concluzii din ele.

EXERCIŢII

Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate.

Identificaţi premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale
argumentului care ar trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie
puse:

1) Matilda avea nasul roşu, febră, tuşea şi avea nasul înfundat. În a cincea zi, i-au apărut pete
roşii pe corp. Prin urmare, Matilda are rubeolă.
2) Ionela avea nasul roşu, glandele umflate, şi o uşoară febră. În a treia zi, i-au apărut pete
roşii pe faţă şi pe gât, care au început să se decolereze după două zile. Doctorul a suspectat-o
de rubeolă. El i-a recomandat Ionelei o analiză a sângelui care a confirmat diagnosticul.

49 
 
Curs 12
ARGUMENTE BAZATE PE ANGAJAMENTE

DESCRIERE
Argumentul constă în inferarea unei concluzii din ceea ce se consideră că crede cineva. Ceea
ce crede o anumită o persoană este ceea ce a declarat sau a făcut sau spune (ceea ce constituie
dovezi în favoarea faptului că persoana crede acel lucru).

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE ANGAJAMENT

Premisa care dovedeşte angajamentul: În acest caz este clar că persoana a crede într-
adevăr propoziţia A, ceea ce rezultă din ceea ce a spus şi a făcut.
Premisa care exprimă legătura dintre angajamente: În general, când o persoană crede
într-adevăr A, putem trage concluzia că ea crede într-adevăr şi propoziţia B.
Concluzie: În acest caz, a crede într-adevăr propoziţia B.

EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Ce dovezi sprijină în acest caz afirmaţia că persoana a crede într-adevăr propoziţia A, şi
conţin aceste dovezi şi pe acelea contrare, care indică faptul că persoana a ar putea să nu
creadă într-adevăr propoziţia A?
2) Are sens să ne întrebăm dacă există cumva o excepţie în acest caz faţă de regula generală
că atunci când o persoană crede propoziţia A, ea crede propoziţia B?

EXEMPLE
În argumentul
Popescu (a spus) că este comunist.
Prin urmare, el ar trebui să fie de partea sindicatului în acest conflict de muncă,
Premisa se poate sprijini, spre exemplu, pe ceea ce a spus sau a făcut Popescu în anumite
situaţii. Dacă nu există dovezi contrare atunci premisa poate fi acceptată. Pentru că, în
general, o persoană care are simpatii comuniste tinde să agreeze acţiunile şi mişcările
sindicale - şi aceasta ar fi a doua premisă, în acest caz, implicită, a argumentului bazat pe
angajamente -, argumentul ar putea fi plauzibil. Însă răspunsul la a doua întrebare, dacă există
cumva o excepţie faţă de această regulă, este hotărâtor pentru valoarea sau forţa
argumentului. Dacă, spre exemplu, deşi Popescu este comunist şi crede în cele mai multe
lucruri în care crede în general un comunist, dar, în acelaşi timp, nu este de acord cu unele
dintre acţiunile sindicatului, atunci a doua premisă este problematică, pentru că deşi, potrivit
schemei, Popescu crede că A, el nu crede că B. Prin urmare, argumentul nu ar mai fi
plauzibil. Astfel, relaţia dintre A şi B este deosebit de importantă pentru valoarea
argumentului.
În unele cazuri, A şi B sunt identice sau aproape identice, ca în exemplul:

Popescu este comunist (crede în idealurile comuniste)

Prin urmare, el va apăra poziţia comunistă, fiind de partea sindicatului în acest
conflict de muncă.
În acest exemplu, atât premisa cât şi concluzia conţin referiri la faptul că Popescu este
comunist.

50 
 
 Argumentul bazat pe angajamente este uneori folosit abuziv, ca formă de respingere a
altor argumente, fie prin caricaturizarea fie prin exagerarea şi astfel prin slăbirea poziţiei
interlocutorului. Spre exemplu, argumentul:
Ionescu este unul dintre acei protecţionişti exageraţi care cred că mediul natural ar
trebui să-şi păstreze caracterul sălbatic şi pur.
Prin urmare, Ionescu este critic la adresa dezvoltării industriale a acestei zone,

formulat ca răspuns la încercarea, moderată, a lui Ionescu de a arăta că orice investiţie în

dezvoltările industriale din acea regiune ar trebui analizată din punct de vedere al posibilelor
efecte asupra mediului – este o formă de respingere a argumentelor lui Ionescu printr-o
exagerare a poziţiei sale.
Astfel, analiza celei de-a doua întrebări, care se referă la relaţia dintre cele două
poziţii atribuite interlocutorului (A şi B) este esenţială pentru evaluarea argumentelor bazate
pe angajamente. Dacă între cele două există diferenţe semnificative, atunci derivarea
concluziei trebuie să fie justificată prin dovezi suplimentare.

EXERCIŢII

Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate.

Identificaţi premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale
argumentului care ar trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie
puse:

1) Andrei: Bianca, tu eşti creştină, nu-i aşa?

Bianca: Bineînţeles.
Andrei: Atunci ar trebui să votezi împotriva liberalilor la următoarele alegeri, pentru că ei
sprijină avortul la cerere.

2) Ionuţ: Veronica, eşti de acord cu teoria evoluţiei.

Veronica: Desigur.
Ionuţ: Atunci, tu eşti o persoana necredincioasă care respinge egalitatea în drepturi
pentru că susţin că viaţa este o luptă în care supravieţuieşte cel mai bine adaptat.

ARGUMENTUL BAZAT PE ANGAJAMENTE INCONSISTENTE

DESCRIERE
Este o specie a argumentului bazat pe angajamente în care concluzia că cineva crede în
lucruri contradictorii sau inconsistente este obţinută din premise considerate inconsistente sau
contradictorii. Spre exemplu, argumentul:
Popescu este comunist.
Popescu s-a opus acţiunilor sindicatului.
Prin urmare, Popescu are opinii contradictorii sau inconsistente,
este formulat de cineva care crede că a fi comunist (a susţine ceva care are legătură cu ideile
sau principiile comuniste) şi atitudinea critică faţă de acţiunile sindicatului sunt contradictorii
sau incompatibile.

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE ANGAJAMENTE

INCONSISTENTE

51 
 
Premisa angajamentului iniţial: Persoana a a afirmat sau a arătat că ea crede într-adevăr
propoziţia A (în general, în virtutea a ceea ce a spus sau a făcut anterior).
Premisa angajamentului opus: Alte dovezi în acest caz particular arată că persoana a nu
crede cu adevărat propoziţia A.
Concluzie: Angajamentele persoanei sunt inconsistente.

EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Care sunt dovezile în acest caz care se presupune că arată că persoana a crede într-adevăr
propoziţia A?
2) Ce alte dovezi în acest caz se crede că arată faptul că persoana a nu crede într-adevăr
propoziţia A?
3) Cum arată dovezile de la 1) şi 2) că există un conflict între angajamente?
Problema cu argumentele bazate pe inconsistenţă este că o acţiune atribuită unei persoane ar
putea sugera că persoana nu este de acord cu o anumită politică, dar modul în care este
interpretată o acţiune într-un caz particular, este o chestiune complicată. Dacă o persoană care
este vegetariană mănâncă carne de vită cu o anumită ocazie, înseamnă asta că persoana este
acum o susţinătoare a consumului de carne de vită? Poate că persoana respectivă a făcut o
excepţie sau i se făcuse foarte foame şi nu era disponibilă hrană vegeteriană. Ceea ce implică
o acţiune este dificil de evaluat şi poate presupune analiza multor dovezi într-un caz dat.

EXERCIŢII
Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate.
Identificaţi premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale
argumentului care ar trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie
puse:
1) Tudor: Ionela, tu eşti o apărătoare a liberei iniţiative, nu-i aşa?
Vasilica: Am spus-o de multe ori, da.
Tudor: Totuşi, săptămâna trecută ai aprobat noua politică de intensificare a controlului
emisiilor industriale poluante în Baia de Aramă. Prin urmare, de fapt eşti împotriva liberei
iniţiative, în acest caz.

2) Senatorul Popescu: În urmă cu zece ani, te-ai opus acestei politici pe motivul că produce
inflaţie.
Senatorul Ionescu: Este adevărat.
Senatorul Popescu: Totuşi, atunci când partidul tău a fost la guvernare, inflaţia a fost mai
mare ca oricând.

52 
 
Curs 13
ARGUMENTE AD HOMINEM

Sunt argumente în care este atacată credibilitatea unei persoane, arătându-se că dacă acea
persoană este lipsită de credibilitate, atunci ceea ce spune ea nu ar trebui acceptat.
Argumentele de acest tip se întâlnesc foarte des în discursul politic şi juridic.

ARGUMENTUL AD HOMINEM DIRECT

DESCRIERE
Se mai numeşte şi abuziv sau atac la persoană, pentru că este folosit, de regulă, cu scopul de a
respinge argumentele unei persoane prin distrugerea credibilităţii sale.

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL AD HOMINEM DIRECT

Premisa în care este atacat caracterul unei persoane: Persoana a are un caracter
indezirabil.
Concluzie: Argumentul lui a nu ar trebui acceptat.

EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Cât de bune sunt dovezile care susţin afirmaţia făcută în premisa care atacă caracterul
persoanei?
2) Este problema caracterului persoanei relevant în tipul de dialog (în contextul) în care
argumentul este folosit?
3) Este concluzia argumentului aceea că argumentul lui a ar trebui respins (în mod
categoric, absolut), chiar dacă au fost prezentate alte dovezi care îl sprijină, sau
concluzia este doar (afirmaţie relativă) aceea că lui a ar trebui să i se acorde un grad
redus de credibilitate ca susţinător al argumentului, relativ la toate dovezile
disponibile?

EXEMPLE
Un exemplu oferit de Walton este argumentul lui Paul Johnson referitor la teoria economică a
lui Karl Marx:
Karl Marx nu era foarte atent în culegerea datelor în vederea susţinerii propriei sale
teorii economice, iar pe cele pe care formula le relata cu lipsă de onestitate.
Prin urmare, nu putem avea încredere în obiectivitatea teoriei sale economice.
Evaluarea acestui argument ad hominem pe baza celor trei întrebări din schemă presupune, în
acest caz:
‐ răspunsul la întrebarea dacă Marx nu era atent în culegerea datelor care să-i susţină
teoria;
‐ răspunsul la întrebarea dacă modul în care Marx folosea datele este relevant pentru
valoarea teoriei sale;
‐ răspunsul la întrebarea dacă teoria lui Marx ar trebui respinsă în mod categoric, sau
dacă ar trebui considerat că, în raport cu dovezile oferite, lui Marx ar trebui să i se
acorde un grad relativ de credibilitate.

EXERCIȚII

53 
 
Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate.
Identificaţi premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale
argumentului care ar trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie
puse:
1) Georgescu a fost cândva acuzat de hărţuire sexuală. Prin urmare, ar fi o greşeală să luăm în
serios ceea ce spun acest pervers. Prin urmare, teoria sa despre dispariţia dinozaurilor de pe
pământ ar trebui respinsă.

ARGUMENTUL AD HOMINEM CIRCUMSTANŢIAL

DESCRIERE

Este o variantă a argumentului ad hominem direct bazat pe argumentul bazat pe angajamente

inconsistente. Într-un argument ad hominem circumstanţial angajamentele inconsistente ale
unei persoane sunt folosite pentru a-i ataca credibilitatea, spre exemplu, pentru a arăta că nu
este sincer. Într-o formă comună argumentul poate fi exprimat astfel: „Nu practici ceea ce
predici“.

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL AD HOMINEM

CIRCUMSTANŢIAL
Premisa care prezintă argumentul unei persoane: Persoana a susţine argumentul α a cărui
concluzie este propoziţia A.
Premisa care afirmă inconsistenţa angajamentelor persoanei: Persoana a crede cu
adevărat propoziţia opusă (negaţia) lui A, după cum rezultă din afirmaţiile sau acţiunile
personale care exprimă această credinţă.
Premisa care afirmă punerea în discuţie a credibilităţii persoanei: Credibilitatea
persoanei a ca persoană sinceră care crede în argumentul său a fost pusă în discuţie (prin
premisele anterioare).
Concluzie: Plauzibilitatea argumentului lui a este diminuată sau distrusă.

EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Există o pereche de afirmaţii făcute de persoana a, în care aceasta crede, potrivit dovezilor,
şi care arată că aceasta este inconsistentă?

2) O dată ce inconsistenţa practică este identificată şi constituie ţinta principală a atacului,

aceasta poate fi rezolvată sau explicată în context (dialog), păstrându-se astfel consistenţa
afirmaţiilor lui a în context sau arătându-se că inconsistenţa afirmaţiilor lui a nu sprijină
afirmaţia că a este lipsit de credibilitate?

3) Este caracterul persoanei o problemă în context (dialog) şi, mai concret, depinde
argumentul lui a de credibilitatea sa?

4) Este posibil ca afirmaţia din concluzie să fie aceea, mai slabă, potrivit căreia credibilitatea
lui a poate fi pusă în discuţie, sau aceea, mult mai puternică, potrivit căreia concluzia lui α
este falsă?

Exemple:
Următorul argument este un ad hominem circumstanţial:

54 
 
 Tatăl meu îmi spune că nu ar trebui să fumez pentru că fumatul produce afecţiuni
obstructive ale căilor pulmonare şi dăunează sănătăţii. Dar el însuşi fumează, prin
urmare, argumentul său este total neplauzibil.

Premisele acestui argument conduc la concluzia (intermediară, implicită) că tatăl tânărului

susţine opinii inconsistente, care sprijină, la rândul ei, concluzia că angajamentul poate fi
respins ca neplauzibil. Argumentul atacă credibilitatea părintelui. Evaluarea lui presupune
răspunsul la toate întrebările critice:
‐ la prima: părintele afirmă că fumatul este nesănătos, dar el însuşi fumează; prin
urmare, acestuia îi pot fi atribuite opinii inconsistente;
‐ răspunsul la a doua întrebare trebuie să se refere la forţa inconsistenţei, dacă există
dovezi, spre exemplu, că părintele a încercat să renunţe la fumat, dar nu a reuşit, că
încearcă în continuare etc., atunci inconsistenţa ar putea să nu fie atât de serioasă;
‐ răspunsul la a treia întrebare (referitoare la relaţia dintre argumentul părintelui şi
credibilitatea sa) ţine seama de răspunsul la a doua întrebare: inconsistenţa
argumentelor părintelui afectează credibilitatea sa, însă explicaţii de genul celor
amintite înainte pe care acesta ar putea să le ofere, pot restrânge lipsa de credibilitate;
‐ răspunsul la a patra întrebare este esenţial pentru valoarea argumentului: argumentul
părintelui fiind destul de puternic, respingerea lui ca total neplauzibil doar pentru că
concluzia sa este inconsistentă cu ceea ce face părintele este o reacţie exagerată. Dacă
tânărul ar fi respins argumentul, spunând că, parţial, credibilitatea părintelui său este
discutabilă datorită obiceiului său, atunci argumentul său ar fi fost rezonabil.

EXERCIŢII
Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate.
Identificaţi premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale
argumentului care ar trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie
puse:
1) Copilul către părinte: Argumentul tău că ar trebui să încetez să mai fur dulciuri de la
magazinul din colţ nu este bun. Chiar tu mi-ai spus acum o săptămână că ai furat dulciuri
când erai copil.
2) Senatorul X: Taxele mari şi prea multă legislaţie în domeniul afacerilor sunt cele mai rele
lucruri pentru economie, şi ele nu sunt controlate aproape deloc.
Senatorul Y: Când partidul tău era la putere, taxele erau la cel mai ridicat nivel de până
atunci, iar legislaţia în domeniul afacerilor devenise deosebit de complicată. Prin urmare, fie
eşti ilogic fie, cel mai probabil, eşti un ipocrit care nu crede un cuvânt din ceea ce spune.
3) Un abţibild conţine următorul text: „Ce este mai ridicol decât un activist anti-vânătoare
care mănâncă carne?“.
4) Domnul S a denunţat investitorii care au avantaje de pe urma scutirii de taxe, arătând că
aceste practici dăunătoare vor ruina economia din punct de vedere al oamenilor obişnuiţi.
Domnul T a răspuns că S însuşi s-a bucurat de o reducere de taxe în trecut, care era legală,
dar de fapt era o modalitate de evitare a plăţii taxelor. Domnul S a răspuns că nu ar trebui
condamnat oricine pentru avantajele care decurg din lege şi că ceea ce a făcut el a fost legal.
Prin urmare, el, ca orice cetăţean, ar trebui să se poată bucura de avantajele scutirilor legitime
de taxe.

55 
 
Curs 14
ARGUMENTUL BAZAT PE CLASIFICARE VERBALĂ

DESCRIERE
Argumentul bazat pe clasificare verbală sau argumentul clasificării verbale este un mod de
raţionare potrivit căruia pentru că un lucru poate fi considerat (clasificat, definit) ca
aparţinând unei categorii generale de lucruri care au o anumită proprietate, acel lucru are
acestă proprietate.

Premisă: Toate lucrurile din categoria C au proprietatea P.

Premisă: Lucrul l face parte din categoria C.
Concluzie: Lucrul l are proprietatea P.

EXEMPLE
Următoarele exemple sunt argumente ale clasificării verbale, şi ambele pot fi considerate
argumente deductive:
Toţi delfinii sunt consideraţi mamifere.
Flipper este un delfin.
Prin urmare, Fliper este mamifer.

Toţi cei care au o avere mai mare de două milioane de dolari este bogat.
Silviu are o avere mai mare de două milioane de dolari.
Prin urmare, Silviu este bogat.

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE CLASIFICARE

Premisa individuală: l are proprietatea P.
Premisa clasificatorie: Pentru toţi x, dacă x are proprietatea P, atunci x poate fi considerat ca
având proprietatea G.
Concluzie: l are proprietatea G.

EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Ce dovezi există că l are proprietatea P, care se opun dovezilor care pun în discuţie
atribuirea acestei proprietăţi lui l?
2) Se bazează clasificarea verbală în premisa clasificatorie doar pe o definiţie stipulativă
sau părtinitoare care poate fi pusă în discuţie?

Acceptarea unei clasificări pe care o presupune argumentul este de multe ori o chestiune
discutabilă, ceea ce este clasificat, considerat ca aparţinând unei categorii mai curând decât
alteia, depinzând de context. Propoziţia „Oricine are o avere de peste două milioane de
dolari“ poate fi acceptată în unele ţări sau regiuni, dar mai puţin acceptată în altele.
În general, clasificările se stabilesc prin convenţii ale terminologiei ştiinţifice, prin
folosirea comună a termenilor, în discursul obişnuit, sau prin definiţii juridice, în cel juridic.
Unii termeni sunt definiţi clar, iar alţii sunt subiect de dispută.
A doua întrebare face distincţia dintre definiţiile stipulative, definiţii oarecum
inventate, şi definiţii care reprezintă un înţeles stabilit şi larg acceptat. Termenul „quark“,
spre exemplu, a fost introdus în fizică pentru a se referi la o particulă subatomică, iat
termenul „recesiune“ a fost definit stipulativ în teoria economică ca două pătrimi de creştere
negativă a PIB. Atunci când definiţiile stipulative conţin termeni evaluativi, cum este cazul

56 
 
termenului „recesiune“, şi termenii contribuie la modul în care sunt prezentate lucrurile –
pozitiv sau negativ -, folosirea lor trebuie analizată critic.

EXEMPLE
Fie argumentul
Practica bacşişului este elitistă
Prin urmare, practica bacşişului ar trebui să înceteze.
Pentru cineva care acceptă premisa că practica bacşişului este elitistă şi acceptă necritic
argumentul clasificării, concluzia este obţinută corect. Cineva care nu acceptă necritic
argumentul poate face două lucruri:
‐ să critice sau să pună în discuţie premisa punând prima întrebare critică, punând astfel
în discuţie dacă practica bacşişului este un lucru elitist;
‐ să pună a doua întrebare, arătând că, deşi practica bacşişului este elitistă, ea nu este un
lucru rău, şi nu este necesar ca ea să înceteze.
Adesea, argumentele clasificării verbale conduc la dispute verbale în privinţa înţelesului unui
termen. Dar ele pot fi destul de dificil de apărat dacă termenul în chestiune are conotaţii
negative puternice. Dacă o idee sau teză este etichetată negativ, efectele acestei etichetări pot
fi greu de îndepărtat. Unei persoane care susţine argumentul de mai sus i se poate răspunde,
spre exemplu, că teza că practica bacşişului este elitistă este comunistă sau folosind un alt
termen peiorativ. Astfel, de multe ori argumentul clasificării verbale poate conduce la
etichetări şi atacuri ad hominem.
Argumentul clasificării verbale poate fi folosit în mod negativ, ca în următorul exemplu:
Ceea ce spui tu este o erezie.
Prin urmare, ceea ce spui tu este greşit.
Această folosire a argumentului clasificării verbale pare să spună că orice poate fi clasificat
ca erezie sună rău şi trebuie să fie greşit, ceea ce este un rezultat al conotaţiilor negative ale
termenului „erezie“. Dar, punând prima întrebare critică, putem evalua dacă ceea ce spune
cineva poate fi clasificat într-adevăr ca erezie. Şi chiar dacă poate, putem pune o a doua
întrebare: este într-adevăr rău ca o idee să fie considerată o erezie? În general, termenul
„erezie“ este definit stipulativ ca idee care se opune dogmelor bisericii. Astfel, este important
să observăm că „erezie“ este un termen părtinitor, aşa cum este folosit în argumente de genul
celui anterior. Termenul „erezie“ poate fi folosit nu doar cu un sens defavorabil, ci şi ca o
modalitate de a respinge ceea ce spune interlocutorul cu scopul de a împiedica orice opoziţie
din partea acestuia. Ceea ce poate şi trebuie să facă este să pună în discuţie clasificarea tezei
ca erezie prin punerea în discuţie a folosirii părtinitoare a termenului (definit stipulativ).
Disputele referitoare la argumentele clasificării verbale sunt uneori considerate
triviale. Dar uneori ele pot fi foarte puternice şi importante, datorită consecinţelor pe care le
poate avea folosirea lor. Astfel de argumente pot fi obiectul unor dispute ample cu consecinţe
foarte importante în curţile de judecată, ca în exemplul următor:
O corporaţie privată vrea să construiască un cartier rezidenţial în zona X. Totuşi,
există o lege potrivit căreia dacă o zonă este considerată mlăştinoasă, în acea zonă nu
poate fi dezvoltată nicio activitată comercială de niciun tip. Orice zonă în care există
peste două sute de metri pătraţi de suprafaţă de apă în luna iulie şi în care trăiesc
păsări sălbatice este considerată zonă mlăştinoasă. Un grup ecologist susţine că zona
X îndeplineşte aceste criterii şi este, prin urmare, o mlaştină. În acest exemplu, grupul
ecologist foloseşte argumentul clasificării verbale pentru a susţine că zona X este o

57 
 
 mlaştină. Dacă grupul va câştiga procesul, atunci corporaţia nu îşi va putea duce la
îndeplinire planurile de dezvoltare din zona X.

EXERCIŢII
Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate.
Identificaţi premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale
argumentului care ar trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie
puse:

1) Toţi cangurii sunt marsupiale.

Jumper este un cangur.
Prin urmare, Jumper este un marsupial.

2) Oricine crede în angajarea oamenilor doar pe criterii de merit este considerat elitist.
Bogdan crede în angajarea oamenilor doar pe criterii de merit. Prin urmare, Bogdan este
elitist.

3) Într-un proces judiciar problema discutată era aceea a unui bărbat care condusese bicicleta
în stare de ebrietate. Întrebarea cheie era dacă bicicleta poate fi considerată vehicul. Curtea a
decis că nu poate fi considerată vehicul.

4) Argumentul tău apără economia liberă de piaţă.

Prin urmare, argumentul tău este un argument globalist care apără marile corporaţii care
se opun drepturilor omului.

58 
 
 59 
 

59