Sunteți pe pagina 1din 99

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE


ECONOMICĂ ÎN AGRICULTURĂ ŞI
DEZVOLTARE RURALĂ

Topografie, cadastru şi desen tehnic

1
CAPITOLUL I
NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Obiectul măsurătorilor topografice


Măsurarea şi reprezentarea pe plan a formei şi reliefului Pământului a
constituit o preocupare pentru om din cele mai vechi timpuri. Pe măsură ce
cunoştintele omului s-au amplificat, iar societatea a trecut pe trepte superioare de
dezvoltare, măsurătorile terestre au început să capete o importanţă sporită
pentru tot mai numeroase domenii ale activităţii umane.

O ramură a stiinţelor măsurătorilor terestre o constituie topografia.


TOPOGRAFIA (topos – loc; graphein – a descrie) este ştiinţa care se ocupă
cu studiul instrumentelor şi metodelor utilizate în ridicările topografice cu scopul
întocmirii planurilor topografice.
Obiectul topografiei îl constituie ridicarea în plan a unor suprafeţe terestre.
Aceste măsurători se fac pe suprafeţe restrânse şi drept urmare ele nu sunt afectate
de influenţa curburii Pământului, iar calculele se realizează cu ajutorul
matematicilor inferioare.
Rezultatul ridicărilor topografice este planul topografic, pe care elementele
de pe suprafaţa topografică sunt reprezentate prin proiecţiile lor orizontale,
micşorate convenţional.
Punctele de pe suprafaţa terestră sunt redate pe planul cu două dimensiuni,
prin cele trei coordonate X, Y şi H, adică atât în plan, cât şi în spaţiu sau altimetric.
Aceste masuratori se fac pe suprafete restranse si ca urmare nu sunt afectate de
influenta curburii Pamantului, iar calculele se realizeaza cu ajutorul matematicilor
inferioare.
- reprezentarea pe harti si planuri a suprafetei terestre, presupune efectuarea
unor masuratori cu mijloace de masurare specifice, a unor puncte si elemente
caracteristice ale acestei suprafete.
- totalitatea obiectelor naturale si artificiale, micsorate conventional, care se
situeaza pe suprafata terestra = detalii topografice.
- pentru determinarea formei si pozitiei acestor detalii topografice, se aleg
puncte caracteristice ale acestora care se numesc puncte topografice.
- rezultatul ridicarilor topografice = planul topografic.
- in scopul reprezentarii pe harti si planuri, topografia opereaza cu elemente
topografice ale terenului care caracterizeaza forma si pozitia detaliilor topografice,
cum ar fi: lungimea (L) si latimea (l) unui detaliu.
In cadrul lucrarilor topografice se masoara pe teren:
- distante (lungimi): - inclinate; orizontale si verticale.
- directii orizontale;
- unghiuri: orizontale si verticale

2
În cazul topografiei se deosebesc două părţi distincte: planimetria şi
altimetria (nivelmentul).
Pe lângă topografia propriu-zisă, cunoscută sub denumirea de topografie
generală şi care se execută pe suprafaţa terestră (de aici şi denumirea de topografie
la zi), mai există şi o topografie care se practică în subteran şi numită topografie
minieră. În funcţie de domeniile în care se aplică, se pot identifica: topografia
forestieră, topografia inginerească, topografia hidrologică.

Fără de şţiinţa măsurătorilor terestre, care cuprinde o totalitate de acţiuni


cu metode proprii disciplinelor componente (astronomie geodezică, cartografie,
fotogrammetrie, geodezie, gravimetrie, topografie etc.), executate în vederea
determinării şi reprezentării pe plan a formei şi dimensiunilor Pământului.
În acelaşi timp însă, topografia mai are o direcţie importantă de activitate:
transpunerea pe teren a lucrărilor inginereşti proiectate. Materializarea pe
teren a lucrărilor proiectate (proiectarea de drumuri, delimitarea de tarlale şi
parcele, trasarea construcţiilor şi a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare etc.) se
realizează cu instrumente şi metode topografice.
Prin urmare, topografia are de rezolvat două grupe mari de probleme:
 efectuarea de măsurători şi calcule pentru obţinerea bazei topografice a
unui teritoriui;
 transpunerea pe teren a proiectelor tehnice realizate pe baza planurilor
si a hărţilor.
Preocupările acestei stiinţe rezultă din însăşi etimologia denumirii sale,
care provine din alăturarea a două cuvinte grecesti: topos = loc şi graphein =
descriere.
Topografia, topometria, se ocupă cu tehnica măsurătorilor pe suprafeţe mici,
întrucât distanţele de lucru sunt limitate, în măsurătorile topografice nu se ţine
seama de curbura Pământului. Se imparte in doua capitole: planimetria are ca
obiect cunoaşterea aparaturii si metodelor de lucru pentru efectuarea ridicărilor
planimetrice si nivelmentul - determinarea diferenţelor de nivel dintre puncte şi a
cotelor unor puncte caracteristice.

Topografia rezolvă problemele care-i revin din stiinţă măsurătorilor terestre


în strînsă legătură cu celelalte discipline componente cu care are numeroase
instrumente şi metode de lucru comune si anume:
Geodezia se ocupă cu studiul formei şi dimensiunilor Pământului şi a
metodelor precise de derminare şi reprezentare cartografică sau numerică a
suprafeţei lui pe porţiuni bine definite.
În măsurătorile geodezice se ţine cont de curbura Pământului. Cuvintul geo -
dezie provine din greceşte: geo = pământ şi daiein = împart, ceea ce arată că
la vechii greci, geodezia însemnă împarţirea suprafeţelor terestre.

3
Cadastrul funciar - ansamblu de operaţii tehnice, economice şi juridice
întreprinse de stat, prin care se realizează cunoaşterea şi inventarierea permanentă
a FF al ţării.
Cadastrul agricol se ocupă de evidenţa terenurilor cu destinaţie agricolă.
Cartografia - întocmirea planurilor şi hărţilor într-o proiecţie dată, precum
şi metodele de micşorare, mărire, multiplicare şi păstrare a acestora.
Teledetecţia se referă la totalitatea metodelor care fac posibilă obţinerea
de informaţii asupra unui corp de la distantă.
In ultimii ani, cunoştinţele din domeniul cartografiei, fotogrammetriei şi
teledetectiei, au fost cuprinse într-un sistem informaţional geografic (GIS), ce
se constituie într-o bancă de date.
Fotogrametria reprezintă ştiinţa care se ocupă cu măsurarea exactă şi
determinarea poziţiei în timp şi spaţiu a obiectivelor fixe, mobile sau
deformabile şi cu reprezentarea lor grafică, fotografică sau numerică pe bază
de fotografii speciale numite fotograme.

1.2. Importanţa lucrărilor topografice


In conditiile necesitatilor actuale, in care romanii isi reiau in proprietate
terenul, au loc tranzactii cu terenuri, topografia are importanta primordiala.
- planurile cadastrale, care stau la baza punerii in posesie a terenurilor arabile
conf. L. 18/1991 si 1/2000, se realizaeaza prin masuratori topografice.
- Legea 7/1996 a Cadastrului si Publicitatii Imobiliare – impune tehnicile si
conditiile tehnice, dupa care se masoara, calculeaza si intocmesc planuri ce
formeaza = cartea funciara.
Lucrările de topografie aplicată sunt necesare aproape în toate ramurile
economiei naţionale, astfel:
 în agricultură, pentru lucrări de organizare a teritoriului şi de ameliorare a
unor suprafeţe prin: amenajări de albii, desecări, irigări etc.;
 în industria hidroenergetică sunt necesare lucrări topografice pentru
determinarea amplasamentului barajelor şi hidrocentralelor, a suprafeţelor
inundate de lacurile de acumulare, a capacităţii lacurilor etc.;
 pentru căile de comunicaţie – drumuri, căi ferate – lucrările topografice
intervin atât la alegerea celor mai economice trasee, cât şi la amplasarea
corespunzătoare a staţiilor şi nodurilor de cale ferată precum şi a
construcţiilor care deservesc materialul rulant;
 în industria extractivă – cărbuni, minereuri – pentru determinarea planurilor
de străpungere a rocilor (galerii, tuneluri), pentru determinarea poziţiei şi
mărimii stratului de zăcăminte, a amplasării construcţiilor şi instalaţiilor de
suprafaţă etc.

În acelaşi timp, topografia mai are o direcţie importantă de activitate:


transpunerea pe teren a lucrărilor inginereşti proiectate.

4
Materializarea pe teren a lucrărilor proiectate (proiectarea de drumuri,
delimitarea de tarlale şi parcele, trasarea construcţiilor şi a lucrărilor de IF.) se
realizează cu instrumente şi metode topografice.
Prin urmare, topografia rezolva două grupe mari de probleme:
- efectuarea de măsurători şi calcule, pentru obţinerea bazei topografice a
unui teritoriui;
- transpunerea pe teren a proiectelor tehnice realizate pe baza planurilor si a
hărţilor.
Punctele de pe suprafata terestra sunt redate pe planul cu 2 dimensiuni (plan
si spatiu), prin cele 3 coordonate rectangulare: X, Y si H.
In scopul reprezentarii pe harti si planuri, topografia opereaza cu elemente
topografice ale terenului, care caracterizeaza forma si pozitia detaliilor topografice:
lungimea (L) si latimea (l) unui detaliu.
In cadrul lucrarilor topografice se masoara pe teren:
- distante (lungimi): - inclinate, orizontale si verticale.
- directii orizontale;
- unghiuri: orizontale si verticale

1.3. Istoricul masuratorilor


Topografia sau ideea de a masura pamantul, apare odata cu trecerea de la viata
nomada la viata stabila, epoca in care apare si ideea de proprietate asupra
pamantului si necesitatea masurarii.
Din documente rezultă că popoarele antice, egiptenii, grecii, fenicienii,
caldeenii, chinezii, aveau cunostinţe şi practicau măsurătorile terestre,
preocupăndu-se de reprezentarea pe harta a unor suprafeţe mari ale
Pământului.
Thales din Milet şi Pitagora, în secolul VI i.e.n., ajung la concluzia ca
Pământul este de forma, sferica, deoarece Pământul considerat de filozofii
acelei vremi ca un element de bază, al naturii, alături de apă şi foc, nu poate
avea decât o forma perfectă, ori formă geometrică cea mai perfecta este sfera.
Erastotene din Alexandria, este primul (276— 194 i.e.n) care scoate în
evidenţa formă sferică a Pamântului şi care, cu o precizie destul de mare fară de
mijloacele de care dispunea, a determinat lungimea meridianului terestru,
folosind un arc de meridian. El a observat ca la solstiţiul de vara, atunci
când în localitatea Syene (astazi Assuan) soarele se găseste proiectat în fundul
puţurilor adânci, adică se află la zenit, în acelaşi timp, la Alexandria face un
unghi care este 1/50 din lungimea cercului.
Aceste măsurători terestre s-au dezvoltat din dorinta de a cunoaste forma şi
dimensiunilor Pământului. O contribuţie importantă la dezvoltarea măsurătorilor
terestre a constituit-o: inventarea lunetei de către Galileo Galilei (în anul 1605).

5
- cele mai vechi documente sunt pastrate pe papirus, dateaza din anul 1700
i.Hr, si provin de la egipteni. Ei trebuiau sa masoare Delta Nilului in fiecare an
dupa inundatii si sa stabileasca din nou limitele de parcele, (masuratorile se
realizau cu o sfoara din canepa, care avea cate un nod la distante egale). -
- aceasta stiinta a trecut de la egipteni - greci – romani – in lume, elementul
de legatura, fiind curiozitatea fiecareia de a determina forma si dimensiunile
Pamantului.

In Romania
- Începuturile măsurătorilor terestre în ţara noastră sunt localizate în
secolul al XVIII-lea când s-au executat determinări de longitudini şi latitudini
asupra unor oraşe ca: Bucureşti, Târgovişte, Galaţi şi Iaşi. Inceputul secolului al
XIX-lea aduce in prim plan organizarea primelor scoli de ingineri hotarnici prin
Gh. Asachi în Moldova (1813), şi în Muntenia, prin Gh. Lazăr (1818), cand s-a
introdus pentru prima dată topografia ca obiect de studiu în învăţământul
românesc.
- bazele masuratorilor topografice, au fost realizate in 1861 de Regimul
Organic si s-au raspandit in 1864, odata cu adoptarea metrului, ca etalon de
masura a lungimii (initiatori M. Kogalniceanu si Al. I. Cuza).
- intre 1873 – 1916, se realizeaza masuratori pentru intocmirea hartii
Romaniei la scari: 1:50000, 1:100000, 1:200000.
- intre cele doua razboaie mondiale a continuat aplicarea Reformei agrare,
dar dupa cel de al II lea razboi mondial, regimul comunist a negat total proprietatea
si rolul cadastral a disparut.
Incepand cu anul 1991, prin promulgarea L. 18 a F.F., s-a inceput o noua
reforma agrara, sustinuta legislative in 1996 prin promulgarea L. 7 a Cadastrului
si Publicitatii Imobiliare. Aceasta a pus bazele noului Cadastru si introducerea in
Romania a Cartii Funciare.

6
1.4. NOTIUNI UTILIZATE IN TOPOGRAFIE

A. SUPRAFATA TOPOGRAFICA = suprafata terenului natural, cu toate


caracteristicile lui, pe care se executa masuratori topografice si este reprezentata pe
harti si planuri, are forma neregulata si nu este geometrizata (nu are forma
geometrica, ce poate fi descrisa prin relatii matematice)
B. RIDICARI TOPOGRAFICE = complexul de operatiuni de pe teren si din
birou, prin care se determina pozitia in plan si spatiu, a unor puncte de pe suprafata
topografica, in scopul obtinerii unui plan topografic.
C. UNGHIURI TOPOGRAFICE
- Orizontale „ω” (epsilon) = unghiul diedru format de intersectia a doua planuri
verticale, care contin punctele vizate, unghi oarecare; unghiurile orizontale pot fi:
• azimuturi sau orientări geografice, atunci când sunt măsurate în funcţie de
direcţia n geografic;
• orientări magnetice, atunci când sunt măsurate în funcţie de direcţia n
magnetic (nordul indicat de busolă);
• orientări topografice, atunci când sunt măsurate în funcţie de o direcţie
oarecare.
- Verticale:
- „ α ”= unghiul format de inclinarea dreptei fata de orizontala (unghiul de panta),
- „ z ” = unghiul format de vericala locului si distanta inclinata (unghi zenital)
(inclinarea dreptei fata de verticala punctului)
- verticala locului = directia perpendiculara pe planul orizontal, ce trece prin
punctul in care masuram = zenit-nadir (zn)

D. DISTANTA MASURATA INTRE 2 PUNCTE, POATE FI:


- distanta masurata in teren = L
- distanta redusa la orizont = D
- distanta pe verticala sau diferenta de nivel = Dh
L = distanta de pe suprafata topografica, situata sub un anumit unghi vertical (z)
D = proiectia pe un plan orizontal a distantei inclinate (L)
- relatiile dintre distanta redusa la orizont si distanta inclinata:
d = L cos α, de unde: L = D/cos α
α + z = 100g sau 900

Fig.1. Distanta masurata intre 2 puncte

7
E. ALTITUDINEA UNUI PUNCT este distanţa măsurată pe verticala
punctului de la o suprafaţă de referinţă până la punct, se notează cu „h” sau „z”.
- daca suprafaţa de referinţă este suprafaţa de nivel zero se numeste altitudine
absolută;
- daca suprafaţa de referinţă este una oarecare este altitudine relativă.
- diferenţa dintre altitudinile a două puncte este diferenţa de nivel, (cota)
În Romania suprafata de nivel de referinta este suprafata Marii Negre

Elementele topografice ale terenului în plan vertical

Fig. 2. Elementele topografice ale terenului în plan vertical

In sectiune verticala terenul are următoarele elem. liniare şi unghiulare:


- aliniamentul AB – o linie sinuoasă, ce urmăreşte linia terenului natural, şi rezultă
din intersecţia terenului cu planul vertical;
- distanţa înclinată LAB – este linia dreaptă ce uneşte puntele A şi B;
- distanţa redusă la orizont DAB – este proiecţia în plan orizontal a distanţei
înclinate şi este distanţa ce o vom reprezenta pe hărţi şi planuri;
- unghiul de pantă α AB – este unghiul făcut de linia terenului natural cu proiecţia
sa în plan orizontal, este un unghi vertical;
- unghiul zenital zAB – este unghiul făcut de verticala locului cu linia naturală a
terenului şi este tot un unghi vertical;
- cotele punctelor A şi B – HA şi HB – sunt distanţele pe verticală de la planul de
nivel zero la planurile orizontale ce trec prin punctele A şi B;
Elementele topografice ale terenului în plan orizontal

8
- unghiul orizontal ωAB – este unghiul diedru dintre planele verticale ce trec prin
două aliniamente AB şi AC;
- distanţa redusă la orizont dab;
- orientarea topografică θAB – este unghiul orizontal făcut de direcţia nord
geografic şi direcţia ab măsurat în sensul acelor de ceas, de la nord spre
aliniamentul dat;
În mod convenţional se defineşte orientarea directă θAB şi orientarea inversă θBA.
cele două orientări diferă cu 200g, adică: θBA = θAB ± 200g

Fig.3. Definirea orientarii (θBA)

1.5. MIJLOACE DE CALCUL ÎN TOPOGRAFIE

Tipuri de coordonate ce definesc punctul şi legătura dintre ele. Un punct pe


suprafaţa terestră poate fi definit de 3 tipuri de coord:
- coordonate geografice: latitudine şi longitudine
- coordonate rectangulare absolute: x ,y, H
- coordonate polare: d şi θ - distanţa redusă la orizont şi orientarea

a. Coordonatele rectangulare absolute


Reprezintă distanţele în linie dreaptă de la punctul considerat pănă la trei axe
perpendiculare (sistemele de proiecţie utilizate). In sistemele de proiecţie folosite
în prezent în lucrările topografice din românia, axa ordonatelor x, este orientată
spre n, axa absciselor y este orintată spre e, iar axa cotelor z spre zenit (în sus),
ultima avănd originea (zero) la nivelul Mării Negre. Prin urmare, coordonatele x si
y definesc poziţia punctului în planul orizontal de proiecţie, iar coordonata z (cota
absolut) defineşte înălţimea punctului respectiv faţă de planul (suprafaţă) de
referinţă.

9
b. Coordonatele polare

În faza de teren a ridicărilor topografice, cu ajutorul diferitelor instrumente,


se măsoară distanţele dintre punctele caracteristice şi unghiurile dintre diferite
direcţii. Din aceste date primare, după o primă prelucrare matematică, se obţin
coordonatele polare ale punctelor, (d = distanţa redusă la orizont şi θ = orientarea).
Acestea stabilesc legătura dintre un punct considerat cunoscut (pol), în care de
obicei se staţionează cu un instrument de măsurat unghiuri şi un alt punct, a cărui
poziţie dorim să o cunoaştem. Se consideră drept coordonate polare distanţa
orizontală de la pol la punctul necunoscut (notata cu d) şi "orientarea" sau azimutul
direcţiei de la pol la punctul necunoscut, în raport cu direcţia nordului, notată cu
litera greceasca θ (theta).

In figura 1.1, coordonatele polare ale punctului B în raport cu punctul A, sunt


dAB şi θAB.
- θAB = unghiul orizontal (unghiul proiectat pe un plan orizontal) măsurat în
sensul acelor de ceasornic, pornind de la planul situat pe direcţia N-S şi care
conţine punctul A pâna la planul în care sunt situate punctele A si B
- AB = distanta redusa la orizont dintre punctele A si B (proiectata pe un plan
orizontal).
Distanta orizontala dintre doua puncte este aceeaşi, dAB = dBA.

Concluzii
Ştiinţa măsurătorilor terestre, are ca obiect totalitatea operaţiilor de teren
şi calculele efectuate în vederea reprezentării pe plan sau hartă şi la o anume scară
a suprafeţei terestre.
In lucrările de topografie se execută măsurători de distanţe, suprafeţe şi
unghiuri, fie pe plan, fie pe reprezentări ale acestuia - planuri şi hărţi.

10
In geodezie şi topografie, cel mai adesea, poziţia punctelor caracteristice se
defineşte prin coordonate rectangulare.
Coordonatele rectangulare absolute reprezintă distanţele în linie dreaptă
de la punctul considerat până la trei axe perpendiculare.
Coordonatele X şi Y definesc poziţia punctului în plan orizontal de
proiecţie, iar coordonata Z (cota absolut) defineşte înălţimea punctului respectiv
faţă de planul (suprafaţa) de referinţă

11
Capitolul II.
HĂRŢI ŞI PLANURI

2.1. DEFINITII
Planul topografic – este o reprezentare grafică convenţională a unor
porţiuni restrânse ale suprafeţei topografice, proiectate pe un plan orizontal,
- micşorată la o anumită scară care prin detaliile pe care le conţine redă
suprafaţa topografică respectivă,
- nu se ţine seama de curbura pământului.

Harta – este o reprezentare grafică convenţională, micşorată la o anumită


scară, în care este reprezentată întreaga suprafaţă a pământului sau porţiuni din ea
- în construcţia acesteia se ţine seama de curbura pământului.

2.2. Clasificarea hărţilor şi planurilor în funcţie de scară


Planuri topografice
- planul topografic de bază al ţării - realizat la scările: 1/2000, 1/5000, 1/10 000;
- planul topografic special se realizează pentru diverse cerinţe economice şi poate
fi realizat la scări ce variază între 1/100 până la 1/1000.
Hărţile sunt reprezentările grafice realizate la scara 1/25 000 şi mai mici.
- hărţi la scări mici – intre 1/25 000 si 1/100 000;
- hărţi de ansamblu –la scări medii 1/200 000 - 1/1 000 000;
- hărţi geografice –scări mici începând cu 1/1 000 000 şi mai mici.
scara hărţilor şi planurilor

a. Scara numerică – este raportul constant dintre distanţe, având


numărătorul egal cu o unitate, iar formula de calcul este : n = d/D, unde,
- n este numitorul scării,
- ″d″ distanta de pe plan dintre două puncte (cm)
- ″D″ dintre aceleaşi două puncte din teren, ambele fiind exprimate în aceleaşi
unităţi de măsură (m).
- valorile scărilor numerice sunt stas, numitorul scării n, poate avea valori de 1; 2;
2,5; 5; sau multiplii rezultati din înmultirea acestora cu 10 n , în care n este număr
întreg.
Tipuri de scări:
- de mărire - de forma n : 1
- echiunitare sau naturale 1 : 1
- de micsorare - 1: n, mari = n mai mic de 20000;
mici = n mai mare de 200000
b. Scara grafică – este reprezentarea grafică a scării numerice. după modul
de construcţie al scării grafice, se deosebesc două tipuri:

12
- scara grafică liniară cu talon - se reprezinta pe planuri şi hărţi printr-o linie
divizată, în cm având înscris în dreptul fiecărei diviziuni valoarea distanţei din
teren, corespunzătoare scării planului.
- este prelungită în partea stângă a originii (a punctului zero) cu o lungime egală
cu baza (modulul) scării simple. acest interval, este numit talon, (denumirea
scării), se împarte într-un anumit număr de diviziuni, diviziuni a căror lungime
minimă nu poate fi sub 0,001mm

0 bază 20 40 60 80 100
120

număr întreg de baze

- scara grafică transversală – asigură o precizie de1/100 din bază, deoarece


talonul este împărţit în 10 unităţi pe orizontală şi în 10 părţi pe verticală, astfel că o
unitate de pe orizontală reprezintă 1/10 din bază, iar o unitate pe verticală
reprezintă 1/10 dintr-o unitate de pe orizontală.

2.3. SEMNELE CONVENŢIONALE


Detaliile de planimetrie şi altimetrie care se reprezintă pe planuri şi hărţi se
exprimă grafic prin semne convenţionale.
- acestea sunt cuprinse în atlase de semne convenţionale editate pentru
diferite scări ale planurilor şi hărţilor. în majoritatea cazurilor, forma semnelor
convenţionale este aceeaşi pentru diferite scări, doar dimensiunile de desenare
diferă de la o scară la alta.

a. Semne convenţionale pentru planimetrie


1. semne convenţionale de contur

13
- se folosesc pentru reprezentarea pe hartă a detaliilor ce pot fi reprezentate la scara
planului sau hărţii prin conturul lor (lacuri, păduri, mlaştini, clădiri, etc.). ele nu
arată poziţia reală a unui obiect din interiorul conturului şi nici dimensiunile lui
liniare.
2. semne convenţionale de scară - se folosesc pentru reprezentarea detaliilor
de dimensiuni reduse care nu pot fi reprezentate la scară (stâlp de iluminat, etc.).
3. semne convenţionale explicative - inscripţiile şi notările convenţionale
care se fac pe hartă sau plan, pentru a da o caracteristică deplină detaliilor
topografice (în combinaţie cu primele două categorii de semne convenţionale).

b. Semne convenţionale pentru altimetrie

Relieful - element important din conţinutul unui plan sau al unei hărţi,
totalitatea neregularităţilor concave şi convexe de pe suprafaţa topografică a
pământului.
Metode de reprezentare a reliefului :
- metoda curbelor de nivel;
- metoda planului cotat;
- metoda profilelor;
- metoda haşurilor;
Curba de nivel - proiecţia în plan orizontal a liniei ce uneşte puncte de
aceeaşi cotă/altitudine de pe suprafaţa topografică/terestra.
Curbele de nivel se obtin prin intersectia imaginara a suprafetei terestre cu
planuri de referinta orizontale, situate la înaltimi succesive, la distante egale si
paralele între ele. Proiectând conturul acestor planuri pe harta se obtin curbele de
nivel, care redau relieful din natura.
Distanta constanta, masurata pe verticala între planurile orizontale de
intersectie a terenului se numeste echidistanta, notata pe harti cu litera e. cu cât
echidistanta este mai mica, cu atât relieful este mai bine reprezentat pe harta.

Functie de echidistanta dintre ele, curbele de nivel se împart în:


- normale, reprezentate prin linii subtiri, dispuse în contururi închise, distanta pe
verticala între doua curbe de nivel normale fiind egala cu echidistanta.
- principale, reprezentate prin linii mai groase, distanta pe verticala între doua
curbe principale fiind egala cu 5e;
- ajutatoare, trasate prin linii subtiri, întrerupte, având distanta pe
verticala egala cu 1/2e. se traseaza numai atunci când se considera ca densitatea
curbelor normale este insuficienta si nu reda exact configuratia terenului;
- auxiliare, trasate prin linii întrerupte, mai scurte decât cele ajutatoare, la care
echidistanta este 1/4e.

14
2.4. Reprezentarea formelor de relief prin curbe de nivel
Neregularităţile prezentate de suprafaţa terestră este reprezentată, prin
simplificare, la un număr redus de forme caracteristice care se pot grupa în: şesuri,
înălţimi (mamelon) şi depresiuni. Reprezentarea convenţională a reliefului
terenului pe plan trebuie să se facă cât mai sugestiv, clar şi precis. In cazul
terenurilor cu maluri abrupte ca: râpe, piscuri, ravene etc. prezentarea reliefului
acestora se face prin semne convenţionale adecvate, completate cu cote şi
indicatori de pantă.
In topografie, reprezentarea formei suprafeţei terenului se face prin metoda
curbelor de nivel. Ele rezultă prin intersecţarea imaginară a suprafeţei topografice
cu plane orizontale şi echidistante.

Forme tip de înălţimi

Dealul - formă de nivel cu doi versanţi ce se unesc de-a lungul unei linii de pantă
numită creastă sau linie de separare a apelor.
- cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta si altitudinea sunt mai mari si
invers, cu cât sunt mai rare, cu atât panta si altitudinea sunt mai mici.

15
Mamelonul - este o ridicătură cu înălţime de 50 -150 m mai mare faţă de
terenul înconjurător, cu vîrf rotunjit şi pante relativ simetrice care sunt dispuse
în toate direcţiile.
- se reprezintă prin curbe de nivel închise, cu valori care cresc de la exterior spre
interior.

Căldarea sau pâlnia - depresiune închisă din toate părţile (opusă


mamelonului). se reprezintă prin curbe de nivel închise ale căror valori descresc de
la exterior spre interior.

VALEA o formă de relief negativă, care se reprezintă, ca şi botul de deal, prin


curbe de nivel deschise şi alungite, în formă de v. cotele descresc de la exterior
către interior. Linia de intersecţie a celor doi versanţi ai văii se numeste firul văii
sau talveg.

Pe lânga curbele de nivel, pe harti se mai întâlnesc si cote. Acestea se gasesc sub
forma unor puncte însotite de un numar ce exprima valoarea altitudinii.

16
Bazinul hidrografic de recepţie sau colector este o formă de relief
complexă, alcatuită din mai multe văi care converg spre valea principală,
reprezentând de fapt suprafaţa de teren de pe care se colectează apele unui curs
principal şi ale afluenţilor săi. Bazinul hidrografic se reprezintă pe plan prin mai
multe văi având urmatoarele linii caracteristice: linia de separare a apelor
(cumpăna apelor) care delimitează suprafata bazinului hidrografic, talvegul
principal, central si colector si talvegul vailor afluente.

2.5. IMPORTANTA HARTILOR


Hartile au importanta practica deosebita, fiind utilizate in numeroase
domenii de activitate:
- transformari ale peisajului, ca împaduriri, desecari, îndiguiri, sisteme de
irigatii,
- organizarea teritoriului,
- in activitatea de prospectare si valorificare a resurselor naturale;
- realizarea tuturor constructiilor pe suprafata terestra se face pe baza planurilor
de detaliu.
- harta ajuta la întelegerea mai usoara a unor fenomene si procese fizico-
geografice, social-economice, cât si în munca de educare si culturalizare a
oamenilor.

2.6. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI

Incă din antichitate Pământul a fost considerat ca o sferă (Thales din Mylet,
600 i.e.n.; Pythagoras, 540 i.e.n.; Aristotel, 350 i.e.n.), concepţia generală însa,
până către finele Evului Mediu era că Pământul are forma plană. Dovada palpabilă,
care a convins pe toata lumea de sfericitatea Pământului, a fost expediţia lui
Magellan (1520 - 1522), care a făcut înconjurul globului. Mai târziu, sec. al XVIII-
lea şi al XlX-lea, în baza măsurătorilor de arce de meridian şi paralele efectuate, s-
a emis ipoteza care confirmă afirmaţia lui Newton, că Pământul este turtit la cei
doi poli. Datele obtinute din măsurători, se referă la raza ecuatorială si raza polară
a Terrei, au permis calcularea coeficientului de aplatizare (turtire) si se obţine prin
rotaţia unei elipse în jurul axei mici

COORDONATELE GEOGRAFICE
Punctele de intersectie ale axei de rotatie cu suprafa a elipsoidului se numesc
poli. Intersectiile elipsoidului de referin ă cu planuri care trec prin axa de rotatie
formează elipse egale între ele numite meridiane. Intersectiile elipsoidului de
referintă cu planuri perpendiculare pe axa de rotatie formează cercuri numite
paralele. Toate meridianele sunt jumătăti de elipsă, dispuse pe directie nord-sud,
cuprind un arc de cerc de 180 grade si putem trasa un număr infinit de meridiane,

17
Pe glob putem trasa un număr infinit de paralele, ceea ce determină plasarea
fiecărui punct de pe glob pe o anumită paralelă cu exceptia polilor.

REZOLVAREA PROBLEMELOR PE HĂRŢI/PLANURI


TOPOGRAFICE

Pentru determinarea unui punct de pe suprafa a Terrei folosim un sistem în


care se măsoară lungimi de arc pe meridiane si paralele.
SISTEMUL DE COORDONATE GEOGRAFICE definește orice locație
de pe Pământ, prin 2 sau 3 coordonate ale unui sistem de coordonate.
a. Determinarea coordonatelor geografice şi rectangulare plane ale unui
punct.
Pe harta sunt prezente 2 sisteme de coordonate:
- coordonatele geografice (2 paralele şi 2 meridiane);
- coordonatele rectangulare plane (x, y, H) - materializate prin caroiajul
geometric (kilometric).
Pentru determinarea coordonatelor geografice ale punctului A se duc
perpendiculare din acesta, pe sistemul de coordonate geografice al hărţii si apoi se
citesc cele mai apropiate valori pe latit. şi long.
Pentru determinarea coordonatelor rectangulare plane XP şi YP ale unui
punct P, măsurătorile se efectuează în caroul în care se află punctul. Se duc
perpendiculare pe laturile acestuia şi se măsoară cu rigla milimetrică elementele
Xp şi Yp.
Caroiajul geografic al hartii, este format din meridiane şi paralele.
Meridianele sunt semicercuri mari de la un pol la celalalt; pe sfera, meridianele
sunt semicercuri, pe elipsoid - jumatati de elipse.
Ca si meridian de origine, s-a ales meridianul Greenwich, (primul
meridian sau 0, meridianul care trece pe lângă Observatorul Regal de la
Greenwich, lângă Londra.); el imparte sfera terestra in doua emisfere: emisfera E
si emisfera V.

18
b. Determinarea distanţei orizontale D12 între două puncte pe hartă.

Metoda analitică de determinare a distanţei între două puncte aflate pe harta


sau planul topografic. Pentru calculul distantei orizontale dintre 2 puncte, se aplica
Th Pitagora.
D12 = (Dx)2 + (Dy)2 = (x2 – x1)2 + (y2 – y1)2
unde Xi şi Yi sunt coordonatele rectangulare plane ale capetelor liniei.
Aceste coordonate, individualizeaza pozitia in plan orizontal a punctelor
topografice.
- punctul 1, are coordonate X1 si Y1;
- punctul 2, are coordonate X2 si Y2;

Orientările (θ)
Pentru a se cunoaste expozitia versantilor fată de directia punctelor cardinale,
este necesar ca planurile si hărtile să fie orientate.
Pentru ca un plan sau o hartă, să se poată orienta, trebuie mai întâi să se
orienteze directiile.
Orientarea este definită ca fiind unghiul format de directia nordului
magnetic, Nm, cu un aliniament oarecare din teren, măsurat în sensul de
miscare al acelor ceasornicului. Valoarea orientărilor poate să fie cuprinsă între
0g – 400g.

c. Calculul orientării topografice θAB a unei direcţii, când se cunosc


coordonatele rectangulare plane.
- AB = distantele aflate in cele 4 cadrane ale cercului topografic;
- θ12 = unghiul de orientare :

19
Unghiul de orientare
Se calculeaza cu ajutorul funcţiilor trigonometrice tg. sau ctg, tinand cont de
reducerea la primul cadran.
- ac se calculeaza din:
tg θ12=Dy12/Dx12 = (y2 – y1)/(x2 – x1), de aici rezulta valoarea θ12 care este:
arctg θ12 = (y2 – y1)/ (x2 – x1)
Când calculăm orientarea trebuie să facem reducerea la primul cadran în
funcţie de semnele numitorului şi numărătorului astfel:
Cadran I, +/+ θ12 = arctg Dy/Dx
Cadran II, +/- θ12 = 200g - arctg Dy/Dx
Cadran III, -/- θ12 = 200g + arctg Dy/Dx
Cadran IV, -/+ θ12 = 400g - arctg Dy/Dx

20
3.2. INSTRUMENTE ŞI METODE DE MĂSURAT UNGHIURI ŞI
DISTANŢE

Teodolitul - instrument topografic utilizat la măsurarea pe teren a direcţiilor


unghiurilare orizontale şi verticale, şi distanţe folosind mira topografica.
Clasificarea teodolitelor după modul de evoluţie în timp:
- teodolite clasice, - începutul sec. al xviii-lea, voluminoase şi greoaie, cu
lunete lungi cu precizia mica.
- teodolite moderne (optice) conţin sisteme optice interioare care permit
realizarea citirilor la cele două cercuri ( 1920).
- teodolite electronice (ultramoderne) – 1970, au un microprocesor cu un
display şi serii de elemente calculate automat (lungimea înclinată, diferenţa de
nivel, distanţa orizontală, orientarea, coordonatele, etc.).
- staţia totală electronică, dotată cu afişaj digital automat al valorilor
măsurate.

Dispozitivele de citire unghiulară. microscopul optic cu scăriţă


Teodolitele optico-mecanice de precizie medie, folosesc ca dispozitiv de
citire unghiulară microscopul cu scăriţă.
- acesta permite citirea centralizată a unghiurilor orizontale şi verticale.
- direcţia unghiulară citită pentru hz (direcţia unghiulară orizontală) este:
303,2600 (303 grade, 26 minute).
- direcţia unghiulară citită pentru v (unghiul zenital) este: 99,1300 (99 grade şi 13
minute).

21
Măsurarea unghiurilor orizontale
Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda diferenţelor de citiri
(simplă)
Procedeul se practică atunci când urmează a se măsura un singur unghi din
staţie:
– se instalează instrumentul în staţie (centrare, calare) şi se vizează cu luneta în
poziţia I câtre punctul A. După punctare se execută citirea la cercul orizontal a
direcţiei unghiulare orizontale către A;
– se deblochează aparatul, se roteşte în sens topografic, se vizează semnalul din
punctul B, si se citeşte la cercul orizontal, direcţia unghiulară orizontală către B;
-V –punctul de staţie al aparatului
-C1 – direcţia unghiulară orizontală citită din punctul de staţie către punctul A;
-C2 – direcţia unghiulară orizontală citită din punctul de staţie către punctul B;
-ω – unghiul orizontal dintre cele două direcţii calculat ca diferenţă dintre acestea
două.
Pentru control se repeta măsurarea şi în poziţia a doua a lunetei.
În acest caz se va viza întâi punctul B apoi rotind în sens antiorar se va viza
punctul A, efectuând citiri către fiecare punct. Diferenţa citirilor reprezintă unghiul
ω″. Dacă Δω=ω″ - ω′

Valoarea unghiului orizontal se calculează ca medie aritmetică a celor două valori.

Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda în tur de orizont


Se utilizează atunci când se doreşte măsurarea mai multor unghiuri dintr-un
singur punct de staţie, şi când se măsoară un singur unghi din staţie (cazul
drumuirilor).
Metoda presupune: instalarea aparatului în staţie (centrare, calare), iar apoi
măsurarea direcţiilor orizontale prin vizare cu aparatul către punctele A,B,C şi D.
Obligatoriu după citirea direcţiilor orizontale către punctele A,B,C şi D turul de
orizont se încheie cu o nouă citire spre punctul de început (A).

22
Măsurarea unghiurilor verticale
Unghiurile verticale se citesc direct în aparat, fără a fi calculate prin
diferenţă de direcţii.
Modul de lucru pe teren
- Se instaleaza aparatul în punctul A;
- se măsoara înălţimea I, a aparatului (distanţa pe verticală de la ţăruşul punctului
de staţie până în axa orizontală a aparatului);
- Se vizeaza pe mira instalată în punctul B, astfel încât firul reticular orizontal, să
se proiecteze pe miră, la diviziunea corespunzătoare înălţimii aparatului;
- se citeste în aparat valoarea unghiului vertical indicată de cadranul notat cu V,
aceasta este valoarea unghiului zenital z.
- se pot determina, unghiuri zenitale, unghiuri de panta.

23
4. ELEMENTE ŞI PRINCIPII DE BAZĂ ALE TOPOGRFAIEI

Ridicările topografice necesare întocmirii planurilor şi hărţilor, constau în


măsurarea raportului în care se găsesc punctele topografice ce definesc o suprafaţă,
fie cu o reţea de sprijin (problema planimetrică), fie cu un plan orizontal de
referinţă (problema nivelitică).
Suprafata topografica = suprafata terenului natural, cu toate caracteristicile
lui, pe care se executa masuratori topografice si este reprezentata pe harti si
planuri.

- are forma neregulata si nu este geometrizata (nu are forma matematica ce


poate fi descrisa prin relatii matematice)
Ridicari topografice = complexul de operatiuni de pe teren si din birou,
prin care se determina pozitia in plan si spatiu a unor puncte de pe suprafata
topografica, in scopul obtinerii unui plan topografic.

4.1. Elementele topografice ale terenului


Concret – pe teren se măsoară elementele liniare (distanţe orizontale şi
verticale) şi unghiulare (unghiuri orizontale şi verticale), formate din punctele
topografice şi elementele de referinţă.
Clasificare:
a) natura elementelor topografice:
Considerăm două puncte topografice A şi B, de pe teren, materializate sub o
formă oarecare (ţăruşi de lemn sau metal, borne de beton, etc.).
Referitor la aceste puncte distingem următoarele elemente topografice:
 ALINIAMENTUL AB – ce reprezintă intersecţia suprafeţei topografice a
terenului cu un plan vertical ce trece prin punctele date.
În practică se geometrizează (aproximează) linia sinuoasă obţinută cu o dreaptă –
ce reprezintă direcţia materializată pe teren de punctele A şi B.
 DISTANŢA ÎNCLINATĂ LAB – reprezintă segmentul de linie delimitat de
punctele A şi B pe direcţia amintită mai sus;
 DISTANŢA ORIZONTALĂ DAB – reprezintă proiecţia distanţei înclinate pe
un plan orizontal, având ca valoare segmentul orizontal cuprins între
verticalele punctelor date;
 COTELE ZA şi ZB – ale punctelor A şi B – reprezintă valoarea segmentului
vertical cuprins între nivelul de referinţă şi punctul respectiv;

24
 DIFERENŢA DE NIVEL ΔZAB – între punctele date – reprezintă distanţa
verticală măsurată între planurile orizontale ce trec prin aceste puncte, ΔZAB
= ZA – ZB

LAB

z
Z α
ZA A DAB B
Nivel de referinţă
Fig. 2.1. Elementele liniare măsurate în teren

Fig. 1 Elementele liniare măsurate în teren

b) Relaţii între elementele topografice:


Raportul în care se găsesc elementele de mai sus, rezultă din exprimarea
funcţiilor trigonometrice ale unghiului φ – numit unghi de pantă (fiind unghiul
format de distanţele LAB şi DAB)
sin φ = ΔZAB / LAB (1)
cos φ = DAB / LAB (2)
tg φ = ΔZAB / DAB (3)
L2AB = D2AB + ΔZ2AB (4)
Cu aceste formule se pot determina elementele necunoscute în funcţie de
cele cunoscute (măsurate). A măsura elementele liniare enumerate mai sus, constă
în a compara mărimea lor, cu un etalon ales (unitatea de măsură).

4.1.1. Unităţi de măsură pentru distanţe


Majoritatea ţărilor folosesc ca unitate de măsură pentru distanţe metrul (m).
Determinat în 1799 de francezul DELAMBRE şi considerat iniţial ca fiind a
40.000.000 parte din lungimea meridianului terestru, după calcule mai recente a 42
parte, este definit în prezent (din 1960) ca fiind egal cu 1.650.763,73 lungimi de
undă ale radiaţiei portocalii emisă de gazul KRYPTON 86.
Multiplii metrului sunt:
1 km = 10 hm = 100 dam = 1000 m,
iar submultiplii:
1mm = 10 dm = 100 cm = 1000 m.

4.1.2. Unităţi de măsură pentru suprafeţe

25
Derivată din sistemul metric, unitatea de măsură pentru suprafeţe este metrul
pătrat (m2) cu multiplii şi submultiplii:
1 km2 = 100 ha, 1 ha = 100 ari = 10.000 m2 ;
1 m2 = 100 dm2 = 10.000 cm2 = 1.000.000 mm2

4.2. ELEMENTELE TOPOGRAFICE UNGHIULARE

4.2.1. Unghiuri măsurate în topografie


În topografie se măsoară unghiuri orizontale şi verticale. În figura 3 unghiul α
este orizontal fiind unghiul format de proiecţiile orizontale a două linii de vizare.
Unghiurile verticale (φ) sunt formate de o direcţie oarecare, cu proiecţia ei
orizontală.
Unghiul vertical format de o dreaptă care constituie suportul unei distanţe
înclinate, între două puncte, cu proiecţia ei orizontală, este numit unghi de pantă
(figura 2.2, 2.3.). De obicei teodolitele (aparatele topografice ce servesc la
măsurarea unghiurilor) înregistrează unghiul Z, denumit unghi zenital, unghiurile
verticale rezultând din calcul.
Unghiul în geometrie şi topografie:
Noţiunea geometrică de unghi – ca figură formată din două semidrepte ce au
aceeaşi origine, este incompletă pentru uz topografic – fiind necesară şi
cunoaşterea semnului şi sensului de măsurare al unghiului.
Deci, unghiurile topografice sunt orientate, cunoscându-se prima latură a
unghiului şi sensul de măsurare. Prin măsurarea unui unghi, se înţelege,
compararea sa cu un alt unghi, ales ca unitate.

Unghiuri topografice
Orizontale „ω” (epsilon) = unghiul diedru format de intersectia a doua
planuri verticale, care contin punctele vizate, unghi oarecare;

Fig. 2.2. Unghiuri topografice Fig. 2.3. Distanţă înclinată şi distanţă redusă la orizont

Unghiurile orizontale pot fi:


a. Azimuturi
• azimuturi sau orientări geografice, atunci când sunt măsurate în funcţie de
direcţia nordului geografic;
b. Orientari

26
= este definită ca fiind unghiul format de direc ia nordului magnetic, notat cu
N, cu un aliniament oarecare din teren, măsurat în sensul de miscare al acelor
ceasornicului si se notează cu θ. Pot fi:
• orientări magnetice, atunci când sunt măsurate în funcţie de direcţia
nordului magnetic (nordul indicat de busolă);
• orientări topografice, atunci când sunt măsurate în funcţie de o direcţie
oarecare.

Verticale:
- „ α ”= unghiul format de inclinarea dreptei fata de orizontala (unghiul
de panta),
- „ z ”= unghiul format de vericala locului si distanta inclinata (unghi
zenital) (inclinarea dreptei fata de verticala punctului)
- verticala locului = directia perpendiculara pe planul orizontal, ce trece prin
punctul in care masuram = zenit-nadir (ZN)

4.2.2. Unităţi de măsură pentru unghiuri


În topografie se folosesc ca unităţi de măsură gradele noi (centesimale).
Un grad centesimal (1g), reprezintă a o suta parte din unghiul drept (D) sau a
400 – a parte din cercul întreg (C).
1g = D/100 = C/400
Submultiplii: 1g = 100c (minute centesimale);
1c = 100cc (secunde centesimale).
Majoritatea instrumentelor de măsură în topografie sunt divizate în grade
centesimale.
Ex: 123g32c17cc = 123g.3217
10 = D/90 = C/360
Submultiplii: 10 = 60’ (minute sexagesimale);
1’ = 60’’ (secunde sexagesimale).
Alte unităţi de măsură:
Gradele sexagesimale (1o): reprezintă a 90-a parte din unghiul drept (D) sau a
360-a parte din cercul întreg (C).
Radianul (1 RAD) este unghiul la centru corespunzător arcului de cerc egal cu
raza cercului. Se ştie că un cerc are 2πRAD.
Pentru diverse calcule se impune trecerea de la un sistem de gradaţii la altul,
acesta făcându-se cu una dintre relaţiile de echivalenţă:
100g = 900 = π/2 RAD = 1D = C/4
αo /180 = αg/200 = a(RAD)/π

4.2.3. Noţiuni recapitulative de trigonometrie, cercul trigonometric


a) cercul trigonometric şi cercul topografic:

27
Calculele ce se fac în topografie, necesită o temeinică cunoaştere a funcţiilor
trigonometrice, a cercului trigonometric, care în topografie se transformă în cercul
topografic.
Definim cercul topografic - cercul având centrul într-un punct notat cu 0,
raza egală cu unitatea, având originea de măsurare a arcelor în punctul A şi sensul
de măsurare invers acelor de ceas.
În topografie cercul trigonometric este înlocuit cu cel topografic din
următoarele motive:
- direcţia de referinţă pe teren, deci şi în topografie, este direcţia Nordului
topografic – care coincide cu axa ordonatelor (din acest motiv această axă se
notează aici, cu OX);
- sensul de măsurare al unghiurilor, în topografie, este sensul orar.
Ordinea cadranelor este dată, deci, de sensul de măsurare al unghiurilor.
Deoarece una dintre caracteristicile cercului trigonometric este aceea că se poate
schimba originea şi sensul de măsurare a arcelor, fără ca regulile şi formulele
stabilite să se modifice, pe cadrane – în cele două cercuri formulele şi semnele
funcţiilor trigonometrice sunt identice. Deci: definirea funcţiilor trigonometrice şi
variaţia liniilor trigonometrice este echivalentă în cele două cercuri.
b) reducerea la primul cadran, determinarea valorilor funcţiilor
trigonometrice:
Funcţiile trigonometrice ale unor unghiuri date θ, situate în cadranele II – IV,
se pot determina ca funcţii ale unor unghiuri corespunzătoare din primul cadran - α
.
Formulele de trecere la primul cadran prezentate în tabelul 2.1. astfel:
Tabelul 2.1
Semnul şi linia corespunzătoare funcţiilor trigonometrice, în cele patru cadrane
Funcţia Linia Semnul pe cadrane
trigonometrică I II III IV
sin MN + + - -
cos OM + - - +
tg AT + - + -
ctg BV + - + -
- având un unghi θ ce se găseşte într-unul din cele 4 cadrane şi cunoscând
faptul că, există tabele de valori naturale ale funcţiilor trigonometrice, doar pentru
unghiuri situate în primul cadran, devine necesară transformarea funcţiei unghiului
θ în cea corespunzătoare cadranului I.
În funcţie de cadranul în care se găseşte unghiul θ, acesta poate fi exprimat:
θI = α
θII = α + 100g
θIII = α + 200g
θIV = α + 300g corespunzător cadranelor I, II, III şi IV.

4.2.4. Distanta masurata intre 2 puncte, poate fi:

28
- distanta masurata in teren = L
- distanta redusa la orizont = D
- distanta pe verticala sau diferenta de nivel = DH
L = distanta de pe suprafata topografica, situata sub un anumit unghi vertical (z)
D = proiectia pe un plan orizontal a distantei inclinate (L)

Relatiile dintre distanta redusa la orizont si distanta inclinata:


D = L cos α sau D =L sin z
L = D/cos α sau L= D/sin z
α + z = 100g sau 900

b. Altitudinea unui punct este distanţa măsurată pe verticala punctului de la


o suprafaţă de referinţă până la punct. Se notează cu „H” sau „Z”.
- daca suprafaţa de referinţă este suprafaţa de nivel zero se numeste
altitudine absolută;
- daca suprafaţa de referinţă este una oarecare este altitudine relativă.
- diferenţa dintre altitudinile a două puncte este diferenţa de nivel, (cota)
In Romania suprafata de nivel de referinta este suprafata M. Negre

29
CAPITOLUL III
PLANIMETRIA

Partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor


necesare determinării poziţiei în plan a punctelor topografice de pe teren, în scopul
transpunerii lor pe plan sau hartă, se numeşte planimetrie.
Pentru realizarea acestui deziderat este necesar să se facă recunoaşterea
terenului în vederea alegerii punctelor topografice care urmează să fie marcate şi
semnalizate, precum şi măsurătorile pe teren a distanţelor şi unghiurilor
topografice (atât orizontale, cât şi verticale). Pe lângă acestea, trebuie ca
măsurătorile pentru determinarea poziţiei în plan a punctelor de detaliu să se
bazeze pe o reţea de puncte de sprijin. Această reţea de sprijin poate exista
sau poate să fie construită.
Elementele obţinute în urma măsurătorilor de pe teren permit prin calculele
corespunzătoare, să se obţină, în final, coordonatele punctelor care permit stabilirea
poziţiei în plan a acestora şi respectiv raportarea lor pe plan în scopul realizării
planului topografic.

3.1. Marcarea şi semnalizarea punctelor topografice


3.1.1. Marcarea punctelor.
Marcarea este operatia de fixare a punctelor topografice pe teren. Aceasta se
face difereniţiat după importanţa şi destinaţia punctelor şi poate fi provizorie sau
permanentă. Este necesară pentru ca punctele odată alese să fie identice atât la
determinarea lor cât şi la determinarea altor puncte şi de asemenea pentru ca
oricând să se poată face legătura între planul topografic şi teren.
Marcarea punctelor se face în mod diferenţiat după importanţa şi destinaţia
lor şi poate fi de două tipuri:
• marcarea provizorie - Este de scurtă durată, de la 2 la 4 ani şi se face cu
ţăruşi din lemn de esenţă tare, ţăruşi din fier;
• Marcarea definitivă - Marcarea permanentă mai este denumită şi bornarea
punctelor.

30
Marcarea provizorie este de durată mai scurtă de 2 până la 4 ani şi se poate
face cu:
- tăruşi de lemn, de esenţa tare cu secţiune pătrată sau rotunjită; la partea
superioară se bate un cui care marchează punctul matematic (pentru
extravilan);
- tăruşi metalici, pentru marcarea punctelor din intravilan (diametrul =
1,5 -3 cm şi lungimea = 15 - 25 cm);

Fig. 3.1. Marcarea punctelor: a – ţăruş de lemn;


b – ţăruş de fier (1 – punctul matematic).

- borne de beton (fig. 3.2.).

- Marcarea permanentă sau bornarea punctelor este o materializare de durata


lungă. Bornele se confecţionează din beton simplu sau armat, fig.3.2., şi au
forma unui trunchi de piramida cu secţiune pătrată.
Modul de bornare depinde de solul în care se aşează marca sau borna.

31
Fig. 3.3. Bornă de beton
Țărușii se folosesc în extravilan și în intravilan, când se fac marcări cu
caracter temporar, iar bornele de beton se utilizează în cazul marcării punctelor
permanente.

3.1.2. Semnalizarea punctelor topografice


Semnalizarea este operaţia de însemnare a punctelor cu semnale deasupra
solului, care materializează verticala punctului topografic marcat în sol, pentru a fi
reperat de la distanţă şi să permită vizarea punctului.
Semnalizarea punctelor topografice se realizează prin:
• semnale portabile pentru punctele de drumuire şi punctele de detaliu

situate la distanţe de până la 300-500m;


• semnale permanente pe toată perioada de măsurare pentru punctele reţelei
de sprijin şi de îndesire (triangulaţie, intersecţie) aflate la distanţe mai mari de 500
m.

Cel mai simplu semnal este jalonul (fig. 3.4.). Se construieşte din lemn de
esenţă moale, având un capăt ascuţit şi îmbrăcat într-un sabot metalic şi este vopsit

32
alternativ, de obicei cu roşu şi alb, fie din 25 în 25 cm, fie din 50 în 50 cm. Cel mai
adesea, lungimea jalonului este de 2 m.

Alte semnale utilizate frecvent sunt: baliza, care poate fi simplă sau cu cutie
(fig.3.5.). Ultima prezintă avantajul că permite scoaterea balizei propriu-zise, iar
punctul semnalizat poate fi utilizat şi ca punct de staţie. În plus, semnalul are mai
multă stabilitate.
Când se face staţie cu teodolitul în punctul respectiv, punctul matematic, de
deasupra cutiei, se determină prin intersectarea diagonalelor secţiunii cutiei.
Balizele se vopsesc, de asemenea, în culori contrastante mediului, respectiv cu alb
şi negru.

Fig. 3.4. Jalon: a – jalon simplu; Fig. 3.5. Baliza simplă


b – jalon cu trepied (port jalon).

Semnalizarea unor puncte topografice mai importante se face prin piramide


ca acelea din figura 3,6. în ridicările topografice din intravilan se folosesc semnale
speciale instalate pe clădiri (fig 3.7.). uneori mai pot fi utilizate drept semnale şi

33
coşuri de fabrici, turnuri, crucile de pe turlele bisericilor etc. se pot folosi, de
asemenea, semnale pe arbori.

Fig. 3.6. Piramide topografice Fig. 3.7. Semnal topografic instalat pe clădiri

3.2. JALONAREA UNUI ALINIAMENT

Un mod aparte de semnalizare îl constituie jalonarea aliniamentelor, care


prezintă mai multe cazuri.

3.2.1. LUCRĂRI TOPOGRAFICE DE JALONARE


Jalonarea se realizează atunci când distanţele de măsurat în linie dreaptă
dintre două puncte sunt mai mari decât lungimea instrumentului de lucru,
amplasând un anumit număr de jaloane între extremităţile unui aliniament.
Pentru aceasta, se fixează două jaloane în punctele capete ale aliniamentului.

Aliniamentul este linia care rezultă din intersecţia unui plan vertical care
trece prin două puncte (A şi B) cu suprafaţa terenului (Fig. 3.2), cu amplasare de
jaloane, punctele A şi B fiind extremităţile aliniamentului.

34
Fig. 3.3 Aliniamente: a) cu pantă continuă; b) în plan orizontal; c) cu pante diferite

Distanţa orizontală dintre A şi B este proiecţia orizontală a aliniamentului,


numindu-se în topografie distanţa redusă la orizont (d). Pe teren se măsoară de
obicei distanţa înclinată (D).
Unghiul format pe aliniamentul AB cu orizontala A - B ' poartă numele de
unghi de pantă al terenului sau unghi vertical. În funcţie de relieful terenului,
aliniamentul poate să apară:
a) ca o linie înclinată cu o pantă continuă (Fig. 3.3. a)
b) ca o linie orizontală (Fig. 3.3. b), când distanţa d AB = DAB şi a = 0 g
c) ca o linie frântă cu porţiuni care au înclinări diferite (Fig. 3.3. c), deci
unghiuri de pantă diferite ( a1 , a 2 , a 3 ). În acest caz, d AB = d1 + d2 + d3

35
A. Jalonarea unui aliniament în linie dreaptă
Pentru aceasta, se fixează două jaloane în punctele capete ale aliniamentului.
În cazul în care lungimea aliniamentului este mare, este necesar să se planteze şi
alte jaloane pe aliniamentul respectiv.
Pentru aceasta, operatorul se aşează la o distanţă de 1-2 m de jalonul din A
(fig. 3A.) în aşa fel ca raza vizuală să fie tangentă atât la jalonul din A cât şi la
acela din punctul B.
În continuare, un ajutor va planta, în sensul B–A, în ordinea cifrelor, atâtea
jaloane câte sunt necesare, astfel ca la sfârşit viza să fie tangentă la toate jaloanele.
De reţinut că jaloanele din A şi B trebuie să fie verticale, condiţie care se realizează
fie cu firul cu plumb, fie cu ajutorul unei nivele.

Fig. 3A. Jalonarea unuialiniament în linie dreaptă

B. Jalonarea unui aliniament între două puncte fără vizibilitate


Se realizează astfel: un operator se aşează într-un punct C, situat cât mai
aproape de aliniamentul AB şi cu condiţia ca din C să se vadă ambele puncte A şi B
(fig. 3B.). Un alt operator se va deplasa cu un alt jalon în punctul D, care se găseşte
pe aliniamentul CA.
Din punctul D trebuie, de asemenea, să fie vizibile punctele A şi B. Apoi,
pentru că punctele C şi D nu se găsesc situate pe aliniamentul AB, cei doi operatori
se deplasează succesiv, până când cele două jaloane intermediare (din C´ şi D´) se
vor afla pe aliniamentul A-B, în poziţiile C″ şi D″.

Fig. 3B. Jalonarea unui aliniament între două puncte fără vizibilitate

C. Jalonarea unui aliniament peste o vale


Din punctul A (fig. 3C) operatorul dirijează un ajutor ca să planteze jaloanele
în punctele D şi C, apoi în punctele F şi E şi aşa mai departe; cifrele şi săgeţile din
figura 3.C. indică sensul şi ordinea executării jalonării acestui aliniament.

36
Fig. 3C. Jalonarea unui aliniament peste o vale
CAPITOLUL IV
MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR

4.1.Instrumente şi tehnici pentru măsurarea directă a distanţelor

În topografie, măsurarea distanţelor se poate face atât direct atunci când se


vor aplica instrumentele de măsurat pe teren, cât şi indirect sau stadimetric cu
ajutorul aparatelor optice.
Măsurarea directă a distanţelor presupune parcurgerea distanţei respective pe
aliniament, constatând de câte ori se cuprinde în ea lungimea instrumentului
utilizat la măsurare.
Condiţiile de bază ale efectuării măsurătorilor pe cale directă sunt
accesibilitatea şi vizibilitatea, iar în funcţie de precizia dorită putem utiliza
instrumente de precizie mică, instrumente de precizie medie şi instrumente de
precizie mare.
Instrumente de măsurare a distanţelor
În funcţie de precizie, instrumentele de măsurare a distanţelor se împart în:
• expeditive (pasul, compasul, ruleta);
• de precizie (panglica de oţel, firul de oţel, luneta topografică).

4.1.1. INSTRUMENTE SIMPLE, DE MICĂ PRECIZIE, PENTRU


MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR
Dintre instrumentele de măsurat distanţe pe cale directă, utilizate la ridicările
aproximative fac parte: pasul omenesc, compasul, lanţul cu zale, ruleta de pânză etc.
Aceste instrumente dau erori destul de mari datorită faptului că fiind scurte măsoară
toate denivelările terenului şi dau de regulă o distanţă mai mare decât cea reală.
Pasul omenesc se utilizează în vederea aproximării distanţei dintre două
puncte sau a recunoaşterii unei suprafeţe interesate pentru ridicare, etalonându-se
pasul omenesc în acest sens. Etalonarea constă în parcurgerea de cel puţin cinci ori
a unei distanţe cunoscute (d =50...100 m) , după care se împarte lungimea distanţei la
numărul mediu al paşilor obţinuţi rezultând lungimea medie a unui pas cu relaţia:
d : n = 1 pas  4.1
unde: n – nr. mediu al paşilor

37
De asemenea, numărarea paşilor se poate face cu un instrument special
numit pedometru, care se ataşează la piciorul operatorului şi este prevăzut cu un
cadran mare şi două mici. Pe cadranul mare vom înregistra numărul de paşi până la
100, pe unul din cadranele mici sutele de paşi, iar pe celălalt miile.
Eroarea care se poate înregistra la măsurarea atentă cu pasul este de 1…2 m
la 100 m distanţă.

Compasul. Este un instrument simplu format din două picioare de lemn


uşor, unite la partea de sus printr-un mâner, având o deschidere de 2 m).
Poziţionarea deschiderii compasului se realizează prin intermediul unei
traverse, iar distanţa se măsoară din mers prin parcurgerea aliniamentului, făcând
compasul să pivoteze când pe un picior când pe altul prin răsucirea lui în afară cu
180°, prin intermediul unui mâner de prindere.
Cu ajutorul compasului se poate obţine distanţa orizontală d 0 pe teren atunci
când traversa dintre picioare este divizată şi prezintă un reper la mijloc iar la baza
mânerului atârnă un fir cu plumb sau se pot măsura diferenţe de nivel ( D Z ) parţiale,
care însumate dau diferenţa de nivel dintre capetele unui aliniament.

• RULETELE pot fi din metal sau din pânză. lungimea lor variază intre 2
metri si 20 metri. ele sunt divizate în metri, decimetri şi centimetri. când nu se
lucrează cu ele se strâng într-un toc, de obicei din piele sau din metal.

• Panglica de oţel este cel mai folosit instrument de măsurat distanţe. Are o
lungime de 20 m, 25 m şi 50 m, o lăţime de 15-20 mm şi o grosime de 0,3 – 0,4
mm. La capete este prevăzută cu câte un inel mobil (fig 4.1). În timp de repaus,

38
panglica se înfăşoară pe un suport de lemn sau de fier numit cruce, iar pentru a nu
se desfăşura se fixează cu ajutorul unui șurub.

Fig. 4.1.Tipuri de panglici de oţel

Mânerul sub formă de inel pentru introducerea, în timpul lucrului, a


întinzătoarelor.
Panglica de oţel este divizată pe ambele părţi în metri, jumătăţi de metri şi
decimetri. Metri sunt marcaţi prin plăcuţe de alamă nituite de panglică, jumătăţile
de metri prin butoni nituiţi, iar decimetri prin mici orificii practicate în panglică
(fig.4.2).
Fracţiunile mai mici ca decimetru
se apreciază din ochi sau se măsoară cu o
riglă gradată. Numerotarea metrilor este
a) b) c) făcută în ordine crescătoare, pe o faţă a
panglicii într-un sens, iar pe cealaltă faţă în
sens invers.
3 6

Fig. 4.2 Marcarea panglicii de oţel:


marcarea metrilor
0,5 m
dm

39
Reperele extreme (0 şi 20 sau 50 m) sunt gravate prin câte o linie la mijlocul
inelelor de întindere, iar la panglicile mai noi se găsesc marcate pe nişte plăcuţe de
alamă nituite pe panglică la circa 20 cm de inelele de întindere.
Panglicile de oţel care au reperele marcate pe plăcuţe fixate de panglică se
numesc panglică cu repere independente şi sunt mai precise şi mai practice, întru-
cât întinzătoarele care se introduc în inelele de întindere nu deranjează fişele în
timpul măsurătorii.
Pentru depozitare şi transport panglica se înfăşoară pe un cadru metalic.
Dacă distanţa este mai lungă decât lungimea panglicii, diviziunea de 50
metri a panglicii se marchează pe teren printr-o fişă în poziţie verticală. Apoi se
ridică panglica şi se aduce diviziunea zero în dreptul fişei, iar cu celălalt capăt se
continuă măsurătoarea, având grijă ca permanent aceasta să se desfăşoare de-a
lungul aliniamentului.
După ce panglica a fost întinsă şi aşternută pe aliniamentul respectiv, în
dreptul diviziunii 50 metri se înfige iarăşi o fişă şi se ridică din nou panglica.
Totodată, operatorul care se găseşte în dreptul primei fişe o scoate şi o pune pe un
inel. În acest fel se continuă măsurătoarea.
Numărul de fişe de la operatorul din urmă indică tot atâtea lungimi de
panglică. Deci, fişele dau posibilitatea înregistrării de câte ori se cuprinde lungimea
panglicii în distanţa măsurată, la acest număr de panglici adăugându-se lungimea
panoului terminus, mai mic decât o panglică.
De obicei, pe teren, cel mai adesea, distanţele sunt înclinate. Dacă distanţa
respectivă are o înclinare constantă între cele două puncte între care se desfăşoară
(fig. 4.3.), se măsoară distanţa înclinată „L" şi unghiul de pantă „α”. Deoarece pe
planuri şi hărţi nu se reprezintă decât proiecţia orizontală a distanţelor de pe teren,
va trebui să se calculeze proiecţia orizontală, notată cu D, cu ajutorul formulei:
D = L cos α

Fig 4.3. Identificarea distantelor


La măsurarea distanţelor cu panglica se folosesc unele accesorii cum sunt:
întinzătoarele, fişele, dinamometrul şi termometrul.

Fişele sunt vergele metalice, groase de 4 – 6 mm şi lungi de 25 – 30 cm,


ascuţite la in capăt şi în formă de inel la celălalt capăt. Fişele se folosesc la
marcarea provizorie pe teren a unei lungimi de panglică.
Fiecare panglică este prevăzută cu o trusă de fişe compusă din 6 sau 11 fişe
şi două inele. Pe unul din inele se află cele 11 fişe, pe care le poartă la începerea

40
măsurătorii lucrătorul din faţă şi care lasă la fiecare panglică întinsă câte o fişă.
Inelul gol este purtat de lucrătorul din spate, care strânge pe el fişele lăsate în
pământ de lucrătorul din faţă.
Fişele se înfig vertical în pământ în dreptul reperului 0,20 sau 50 al
panglicei.
Dinamometrul se foloseşte numai în măsurătorile de mare precizie, în
măsurătorile topografice curente utilizarea lui nefiind necesară. El se foloseşte cu
scopul de a întinde panglica cu o tensiune egală cu tensiunea la care a fost
etalonată (10 – 15 kg).
Termometrul serveşte la determinarea temperaturii în timpul măsurătorii în
cazul măsurătorilor de mare precizie. Panglica este etalonată la temperatura de +20
0
C. La fiecare 5 0C în plus sau în minus panglica suferă o modificare de 3 mm.
Firul de plumb este format dintr-un fir de sfoară legat cu un capăt la o
greutate metalică ce poate avea diferite forme şi serveşte la verticalizarea
jaloanelor sau a altor semnale, la proiectarea reperelor panglicilor pe teren,
precum şi la centrarea goniometrelor pe punctul de staţie.

4.2. OPERAȚII LA MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANȚELOR


Operaţia propriu-zisă de măsurare a distanţelor trebuie precedată de
pregătirea terenului care constă în curăţirea lui de vegetaţie, mărăcini, bălării,
culturi), în pichetarea şi jalonarea aliniamentului.
Echipa de măsurătoare este formată din operator şi doi lucrători şi are în
dotare: panglica de oţel, ţăruşi, jaloane, fişe, întinzătoare, dinamometre,
termometru, eclimetru, fir cu plumb şi toporaş.
Pentru măsurarea propriu-zisă a distanţelor se face derularea panglicii în aşa
fel încât să nu facă bucle care ar duce la ruperea ei şi se introduc întinzătoarele în
inelele panglicii.
Lucrătorul din urmă înfige întinzătorul în pământ, înapoia ţăruşului de la
care se pleacă pe aliniament.
Când panglica este pusă pe aliniament lucrătorul dinaninte înfige întinzătorul
în pământ şi întinde panglica. Cu această ocazie lucrătorul din urmă potriveşte
reperul zero al panglicii pe punctul de pe ţăruş şi apoi anunţă pe lucrătorul dinainte
să înfigă vertical, în pământ, în dreptul reperului 20 sau 50 m de pe panglică, una
din fişele de pe inelul care-l poartă asupra lui.

41
Lungimea panglicii fiind materializată pe teren, lucrătorii scot întinzătoarele
din pământ şi pornesc în continuare pe aliniament, primul târând panglica după el
cu grijă ca să nu atingă fişa.
În momentul când ultimul lucrător ajunge în dreptul fişei înfiptă în pământ,
operaţia se repetă până la extremitatea cealaltă a aliniamentului, unde distanţa de la
ultima fişă la punctul de sosire, fiind mai mică decât o lungime de panglică, se
citeşte de către operator direct pe panglică în m şi cm.
În măsura parcurgerii distanţei lucrătorului din urmă culege fişele fixate pe
aliniament de către lucrătorul din faţă şi le înşiră pe inelul avut asupra lui şi care
iniţial era gol.
Este recomandabil ca inelul cu fişe al lucrătorului dinainte să fie purtat de
către operator care să efectueze şi înfigerea fişelor în pământ.

Distanţa măsurată va fi dată de relaţia:

D=L*n+r
în care;
D- lungimea aliniamentului în m;
L- lungimea panglicii de oţel, în m;
n- numărul fişelor înfipte pe aliniamentul măsurat;
r - distanţa citită pe panglică de la ultima foşă până la punctul de sosire, în m.

Distanţa se măsoară de două ori, dus şi întors şi se face media valorilor


obţinute, dacă ecartul maxim se încadrează în toleranţa dată de relaţie, rezultând:
D= (D1+D2)/2;
D1=L*n+r1;
D2=L*n+r2.

Pe terenuri înclinate măsurarea distanţei se face după anumite reguli astfel, ca


distanţa ce se obţine să reprezinte proiecţia orizontală a distanţei înclinate,
deoarece la întocmirea planului se folosesc numai distanţele orizontale.
Pe un teren accidentat sau înclinat, distamţa poate fi măsurată orizontal în
mod direct, când măsurătoarea are aspectul unor trepte.
Când măsurătoarea începe din puctul mai înalt, lucrătorul din urmă aşază
panglica cu reperul zero la pământ, în punctul de plecare, iar cel din faţă, aşezat pe
aliniament, ridică cealaltă extremitate a panglicii, până ce aceasta este orizontală.
Întinzând bine panglica, cu ajutorul unui fir cu plumb proiectează reperul de
20m pe sol şi înfige fişa în pământ în poziţie verticală. În lipsa firului de plumb
proiectarea pe sol a reperului panglicii se face prin lăsarea fişei să cadă liber din
dreptul acestui reper, fişă care se înfige în pământ.
Măsurând succesiv distanţa în modul descris, se va obţine distanţa orizontală.

42
Măsurarea distanţei, pe teren înclinat, în modul descris mai sus, este destul de
greoaie şi suspusă unui mare număr de erori. Din această cauză se măsoară distanţa
înclinată şi se reduce apoi la distanţa orizontală prin calcul.
Reducerea distanţei înclinate la distanţa orizontală se poate face în funcţie de
unghiul de pantă, adică unghiul format de înclinarea terenului faţă de orizontală
sau în funcţie de diferenţa de nivel dintre cele două extremităţi ale distanţei
măsurate.
Când s-a măsurat unghiul de pantă (i):
Do=Di* cos i
în care:
- Do este distanţa redusă la orizontală, în m;
- Di este distanţa măsurată pe pantă, în m;
- i este unghiul de pantă.

În al doilea caz când s-a măsurat distanţa înclinată şi diferenţa de nivel:


2
D o = Di + Dz 2
în care:
- Dz este diferenţa de nivel dintre punctele extreme ale distanţei măsurate.
Dacă terenul prezintă pantă neuniformă, aliniamentul va fi împărţit în
tronsoane (porţiuni) cu pantă uniformă, prin marcarea punctelor de schimbare a
pantei. Se măsoară apoi unghiul de înclinare a fiecărui tronson şi lungimea lui.
Reducerea distanţei înclinate la distanţa orizontală se face pentru fiecare tronson în
parte:
d1 = l1* cos i1;
d2 = l2* cos i2;
...................
dn = ln* cos in;
iar: Do =d1+ d2+ d3+... +dn.
Pe terenurile cu pantă uniformă determinarea distanţei orizontale o putem
realiza în două feluri:

A.Măsurând direct distanţa orizontală prin metoda cultelaţiei, când


reperul suspendat al panglicii se va proiecta pe teren cu ajutorul firului cu plumb
(fig. 4.4), operaţie pe care o realizăm cu panglica de 20 m.

43
Fig. 4.4. Măsurarea distanţelor prin metoda cultelaţiei

B. Prin măsurarea directă pe teren a distanţei înclinate (DE) cu panglica


şi a unghiului de pantă a , cu teodolitul sau cu eclimetrul vizând pe semnal
(miră) la înălţimea instrumentului centrat pe punctul matematic (fig. 4.5).
După determinarea unghiului de pantă, distanţa orizontală D0 necesară la
reprezentarea pe planurile şi hărţile topografice va fi dată de relaţia:
D0 = L . cos a

Fig. 4.5. Măsurarea directă a distanţei înclinate cu panglica de oţel


Pe terenurile cu pantă neuniformă, aceasta se va împărţi în tronsoane cu
pantă uniformă la care se măsoară lungimile de aceeaşi pantă: l1, l2, l3 (fig. 4.6).
În vederea reducerii la distanţa orizontală sau pentru aplicarea de corecţii la
liniile înclinate este nevoie de a măsura: fie unghiul de pantă al aliniamentului a
fie diferenţa de nivel ( D h).

Fig. 4.6. Reducerea la orizont a distanţelor înclinate cu mai multe pante

4.3 RIDICĂRI TOPOGRAFICE REALIZATE CU PANGLICA DE OȚEL


Elementele fundamentale ale unei figuri geometrice sunt punctele topografice
marcate pe teren prin ţăruşi sau cuie, fie pe aliniamente, fie pe figuri construite.

4.31. Ridicarea unei perpendiculare realizate cu panglica de oțel


Este operaţia pe care o putem realiza cu panglica într-un punct oarecare de pe
aliniament sau la una din extremităţile aliniamentului aplicând metoda triunghiului
dreptunghic sau metoda triunghiului isoscel.

44
Metoda triunghiului dreptunghic bazată pe numerele pitagorice 3, 4, 5 sau
multiplii de acestea, poate fi aplicată, atât de pe un punct oarecare al aliniamentului
cât şi la extremitatea acestuia.
Faţă de extremităţile punctelor C şi D distanţate la 3, 6, 9 … m unul de altul,
cu ruleta şi un instrument ascuţit (fişă), vom descrie două arce de cerc cu o
lungime de 4, 8, 12 ... m din punctul C şi respectiv 5, 10, 15 m din punctul D, care
se intersectează în punctul P. Aliniamentul CP va fi perpendicular pe AB.
Metoda triunghiului isoscel aplicată de obicei dintr-un punct oarecare al
aliniamentului, presupune a măsura două distanţe egale (CD = CE) pe aliniament,
după care cu aceeaşi deschidere a ruletei (ex.: DP=EP= 8m), vom trasa două arce
de cerc care se intersectează în punctul P. Aliniamentul CP va fi din nou
perpendicular pe AB.

4.3.2. Coborârea unei perpendiculare realizate cu panglica de oțel


Din punctul P, cu panglica sau ruleta se va descrie un arc de cerc, care va
intersecta aliniamentul AB în punctele C şi D.
Se va măsura distanţa CD obţinută, iar la jumătatea ei vom obţine punctul P'
care reprezintă piciorul perpendicularei PP' pe aliniamentul AB.(fig.4.7)

Fig. 4.7. Coborârea unei perpendiculare

4.3.3.Trasarea unui aliniament paralel la cel dat (fig. 4.8)


Pe un aliniament AB se ia o lungime oarecare CD. În funcţie de distanţa care
se doreşte a fi între cele două aliniamente se va măsura în continuare aliniamentul
CP, stabilind la jumătatea lui punctul 0.
Din punctul D se măsoară în continuare aliniamentul DO care se prelungeşte
cu OR (OD=OR). Aliniamentul nou obţinut RP va fi paralel cu AB.

Fig. 4.8. Trasarea unui aliniament paralel la cel dat

4.3.4.Determinarea lăţimii unui curs de apă, ravenă, râpă (fig. 4.9).

45
Din punctul A operatorul va căuta un semnal natural sau artificial pe malul
opus, astfel încât aliniamentul AB să fie aproximativ perpendicular pe cursul de
apă. Pe aliniamentul AB se ridică o perpendiculară de lungime orizontală AC, iar
în punctul C se ridică o altă perpendiculară CD astfel încât prin vizarea din D la B
să obţinem un punct de intersecţie E a acestei vize cu aliniamentul AC.

Fig. 4.9. Determinarea distanţei dintre 2 puncte aflate pe malurile unui râu
Pe teren se vor măsura distanţele orizontale AE; EC şi CD, dus-întors cu
panglica de oţel etalonată. Din asemănarea triunghiurilor AEB şi CED rezultă:
AB CD AE
= � AB = �
CD
AE CE CE

4.4. NOŢIUNI DESPRE ERORI ÎN TOPOGRAFIE

4.4.1. Generalităţi

Atât în domeniile care implică efectuarea unor măsurători sau calcule


(matematică, fizică, chimie, topografie, geodezie etc.), cât şi în cele care presupun
exprimarea în alte moduri a rezultatelor gândirii umane (filozofie, drept ş.a.) apar,
din diferite motive, diferenţe între rezultatele obţinute (teoriile, soluţiile exprimate)
şi cele adevărate, corecte. Aceste neconcordanţe sunt cunoscute sub numele de
erori (erori logice, erori judiciare etc.).
Pentru înţelegerea mai uşoară a problemelor referitoare la erori, este necesar
să se urmărească mai întâi câteva noţiuni de bază cu care se operează în studiul
erorilor.

• Valoarea adevărată reprezintă raportul dintre mărimea măsurată şi


unitatea de măsură adoptată. Niciodată, în practică, nu se determină valoarea
adevărată a unei mărimi. Aceasta reprezintă o noţiune abstractă a mărimilor, către
care tindem să ne apropiem. Cu cât valorile dintr-un şir de măsurători sunt mai
apropiate (ca valoare) între ele, cu atât este mai mare posibilitatea ca aceasta să se
apropie de valoarea reală (adevărată).

46
• Valoarea măsurată („l”) poate fi oricare dintre termenii unui şir de valori
obţinute la măsurarea în aceleaşi condiţii a unei mărimi, adică de acelaşi operator,
cu aceleaşi instrumente şi, pe cât posibil, în aceleaşi condiţii de mediu.

• Valoarea medie („M”) este o valoare cu care se înlocuieşte valoarea


exactă a unei mărimi când măsurarea acesteia este afectată de erori.
Valoarea medie reprezintă media aritmetică a valorilor individuale ale unui şir de
măsurători şi este valoarea cea mai apropiată de valoarea adevărată:
M = (l1+l2+....+ln)/n,
în care „n” reprezintă numărul termenilor măsurătorii.

De exemplu, s-a măsurat de patru ori un unghi orizontal cu un teodolit şi au


rezultat următoarele valori măsurate:
l1 = 123g 42c 17cc
l2 = 123g 42c 30cc
l3 = 123g 42c 24cc
l4 = 123g 42c 41cc
Valoarea estimată M va fi:
M= suma ln/n = 493g69c12cc/4= 123g42c28cc.

4.4.2. Erorile şi clasificarea lor


Eroarea reprezintă diferenţa de mărime şi sens dintre valoarea măsurată şi
valoarea adevărată.
Lăsând la o parte cazul erorilor grosolane (sau greşelilor), erorile de
măsurare sunt inevitabile. Cu alte cuvinte, erorile sunt greşeli admisibile
(tolerabile), în timp ce greşelile sunt erori inadmisibile.
Cum se poate şti dacă în timpul măsurătorilor s-a făcut o eroare sau o
greşeală?
Această diferenţiere se face cu ajutorul toleranţei şi ecartului maxim. Când
toleranţa este mai mică decât ecartul maxim, măsurătoarea respectivă este greşită
şi trebuie refăcută.
Dacă toleranţa este mai mare decât ecartul maxim, atunci diferenţa dintre
valoarea medie şi valoarea adevărată reprezintă eroarea care s-a produs în timpul
măsurătorilor.

Clasificarea erorilor. Se deosebesc două mari categorii: erori sistematice şi


erori întâmplătoare (accidentale). Dacă valoarea aproximativă a a unei mărimi x s-
a obţinut printr-o măsurătoare, atunci eroarea absolută ε = a – x se mai numeşte
eroarea de măsurare.
Cauzele erorilor de măsurare constau fie în imperfecţiunea instrumentelor
(erori instrumentale), fie în neîndemânarea de potrivire a instrumentelor şi de citire
a valorilor, la care se adaugă oboseala operatorului, lipsa vizibilităţii.

47
Erorile instrumentale sunt fie constante, fie sistematice. De exemplu, ora
indicată de un ceas precis, dar care a fost potrivit greşit admite o eroare constantă,
şi anume eroarea cu care s-a greşit la potrivire.
Dacă însă se ştie că în decursul a 48 de ore ceasul o ia înainte cu 10 secunde,
atunci ora indicată de acest ceas este afectată de o eroare sistematică. Mărimea
acestei valori depinde de timpul scurs de la ultima potrivire. Erorile sistematice se
produc în acelaşi sens şi, în cazul măsurătorilor de unghiuri şi distanţe, cantitatea
lor creşte cu numărul măsurătorilor. Au avantajul că sunt erori controlabile.
Un alt exemplu de eroare sistematică este eroarea de lungime (de etalon)
rezultată din construcţia sau repararea unei panglici de oţel de 50 m. Aceasta, în
momentul în care a fost etalonată a avut, în loc de 50 m (cât ar fi fost corect),
lungimea de 50,012 m.
Când se fac măsurători cu o astfel de panglică, rezultă că la fiecare întindere
a panglicii, în loc de 50,012 m se consideră numai 50,000 m, deci se produce o
eroare de –0,012 m. În consecinţă, pentru a obţine un rezultat adevărat, va trebui ca
la fiecare panglică să adăugăm 0,012 m.
Dacă, dimpotrivă, lungimea panglicii ar fi în realitate mai mică decât cea
marcată pe ea, ca de exemplu 49,991 m, în loc de 50,000 m, se produce o eroare de
+0,009 m, adică panglica a fost considerată că are lungimea de 50,000 m, deşi ea
nu are decât 49,991 m. În acest caz, va trebui ca la fiecare aşternere a panglicii pe
distanţa ce trebuie măsurată să se scadă 0,009 m.
Erorile instrumentale (constante şi sistematice) sunt deseori inevitabile. Ele
pot fi însă detectate şi eliminate datorită regularităţii lor.

Erorile întâmplătoare sau accidentale pot fi datorate atât cauzelor subiective


ale operatorului (eroarea de citire a diviziunilor de pe panglică sau a diviziunilor
altor aparate şi instrumente, imposibilitatea de a stabili corect coincidenţa
diviziunilor cu ochiul liber), cât şi cauzelor necontrolabile sau imprevizibile care
apar în procesul de măsurare (variaţiile de temperatură, lipsa de stabilitate a
solurilor, datorită frecării panglicii de suprafaţa terenului etc.).
Aceste erori au o mărime şi un sens care se produc la întâmplare şi se supun
legilor probabilităţii. Ele nu pot fi eliminate, ca în cazul erorilor instrumentale, dar
pot fi atenuate prin corectare, dacă măsurătorile s-au efectuat de un număr mare de
ori.

48
CAPITOLUL V
MĂSURAREA UNGHIURILOR

INSTRUMENTE ŞI METODE DE MĂSURARE A UNGHIURILOR


TOPOGRAFICE

5.1. Echerul topografic şi probleme rezolvate cu el


Sunt instrumente cu ajutorul cărora se pot trasa pe teren unghiuri drepte. Ele
pot fi cu oglinzi şi cu prisme, fiecare cu două variante: echer simplu şi echer dublu.
Construcţia echerului cu oglinzi se bazează pe principiul reflexiei luminii pe
oglinzi plane. Dacă oglinzile sunt dispuse astfel încât să formeze un unghi de 50g,
atunci cele două raze, incidentă şi emergentă, se intersectează sub un unghi drept
(fig. 5.1.), ceea ce se demonstrează astfel:
• unghiul δ, exterior triunghiului ABC, este egal cu suma unghiurilor
neadiacente, adică:
δ = 2β + 2γ= 2 (β + γ)

• se consideră triunghiul AOB, în care:


α = 200g[(100g - β) + (100g - γ)] (3.2)
şi deci: α = β + γ.
Dar α = 50g prin construcţie şi prin urmare şi β + γ = 50g, de unde:
δ= 2(β + γ)=2 × 50g = 100g

Fig. 5.1. Mersul razelor în echerul cu oglinzi:


A şi B – oglinzi plane;
R1 – rază incidentă; Re – rază emergentă.

49
Echerul poate fi prevăzut cu baston de centrare sau cu fir cu plumb, ca de
exemplu echerul topografic de tip Wild. În ultimul timp, cele mai utilizate sunt
echerele duble cu prisme de tipul Meopta, Zeiss, Wild etc.
Trasarea unui unghi drept pe teren cu ajutorul echerului topografic constă în
a ridica sau coborî o perpendiculară pe un aliniament, operaţie care permite
rezolvarea unei serii de probleme ca: trasarea unei paralele la o dreaptă dată,
prelungirea unui aliniament peste un obstacol etc.
• Ridicarea unei perpendiculare pe un aliniament. Fie aliniamentul AB
(fig. 3.4.) şi punctul C din care trebuie să se ridice perpendiculara. În punctele A şi
B sunt fixate jaloane. Se aşează cu echerul topografic în punctul C, în aşa fel încât
în echer imaginile jaloanelor din A şi B să coincidă. Pentru aceasta, operatorul care
ţine echerul la înălţimea ochiului se va deplasa în faţă sau în spate până când va
asigura coincidenţa celor două imagini JA şi JB.
Apoi, un ajutor merge cu un al treilea jalon, lateral de aliniament, şi dirijat de
operator, se va deplasa la stânga sau la dreapta până când jalonul al treilea JR se va
vedea pe deasupra sau pe dedesubtul echerului, în prelungirea imaginilor jaloanelor
din echer. În acest moment se realizează ridicarea perpendicularei din C, pe
aliniamentul AB.
• Coborârea unei perpendiculare dintr-un punct pe un aliniament.
Succesiunea operaţiilor este identică cu cea de la ridicarea unei perpendiculare pe
un aliniament, cu deosebirea că, în timp ce la ridicarea perpendicularei ajutorul se
va deplasa cu al treilea jalon, la coborârea perpendicularei ajutorul fixează jalonul
în punctul C, iar deplasarea la stânga sau la dreapta, dar numai pe aliniament, o
face operatorul cu echerul. Când s-a realizat coincidenţa jalonului real cu imaginile
jaloanelor din prismele echerului, operatorul coboară firul cu plumb al echerului
până la suprafaţa terenului. Punctul unde firul cu plumb a căzut pe pământ este
piciorul perpendicularei coborâte pe aliniament.
• Prelungirea unui aliniament peste un obstacol. Se poate face astfel: se
alege un punct C, cât mai apropiat de obstacolul ,,O” (fig.5.2.). Din acest punct se
ridică o perpendiculară, suficient de mare ca să depăşească obstacolul până la
punctul D. Apoi, din D se ridică o altă perpendiculară până în E. Din E se ridică
perpendiculara EF = CD. Din F se ridică perpendiculara FG, care de fapt reprezintă
tocmai prelungirea aliniamentului AB.

Fig. 5.2. Prelungirea unui aliniament peste un obstacol

50
5.2. TEODOLITUL
Teodolitul este un instrument topografic utilizat la măsurarea pe teren a
direcţiilor unghiurilare orizontale şi verticale. Teodolitul mai poate măsura şi
distanţe folosind mira printr-o metoda indirectă de măsurare.

5.2.1. Calsificarea teodolitelor se poate face după mai multe criterii:


- după modul de evoluţie în timp;
- după gradul de precizie oferit la determinarea direcţiilor unghiulare;
- după firma constructoare.

Clasificarea teodolitelor după modul de evoluţie în timp:


• Teodolite clasice, care au fost construite la începutul secolului al XVIII-
lea. Erau instrumente voluminoase şi greoaie, cu lunete lungi şi diametre ale
limburilor destul de mari pentru a asigura precizia necesară. Pe teren era necesar să
fie rectificate des. Sistemul constructiv, cu părţile componente la vedere, conducea
rapid la ancrasarea câmpului vizual şi a axelor.

• Teodolite moderne (optice) au aproape acelaşi principiu constructiv, dar


conţin sisteme optice interioare care permit realizarea citirilor la cele două cercuri
prin intermediul unui microscop de lectură al cărui ocular se află alături de ocularul
lunetei. Datorită acestui sistem de construcţie teodolitele moderne se mai numesc
şi teodolite optice. Teodolitele moderne au apărut la începutul anilor 1920 şi sunt
perfecţionate în continuu până astăzi. Deosebirea de teodolitele clasice constă în
faptul că sunt superioare acestora şi că sunt realizate compact, iar părţile lor
componente (limburile de cristal, prismele de lectură, indecşii, etc.) sunt acoperite
de o carcasă de protecţie.

• Teodolite electronice (ultramoderne) au apărut odată cu deceniul 7 al


secolului trecut şi s-au perfecţionat rapid. Ele conţin un microprocesor care
serveşte la afişarea pe un display asemănător cu cel întâlnit la microcalculatoare
(format din cristale lichide) a rezultatelor măsurătorilor, precum şi a unei serii de
elemente calculate automat (lungimea înclinată, diferenţa de nivel, distanţa
orizontală, orientarea, coordonatele, etc.)
Telemetrul electro-optic completat cu funcţiunile unui teodolit a condus la
staţia totală electronică, dotată cu afişaj digital automat al valorilor măsurate, cu
posibilitatea de înregistrare automată în memorii externe, precum şi cu „tracking”,
care oferă avantajul de a afişa direcţiile orizontale la fiecare secundă şi onouă
valoare a distanţei la fiecare 3 secunde, existând astfel posibilitatea de a deplasa
reflectorul mobil fără a întrerupe vizarea. Realizarea carnetului electronic de
teren permite cuplarea la PC şi la plotter.

Clasificarea teodolitelor după precizie.

51
Luând drept criteriu de clasificare cea mai mică diviziune t a dispozitivului
de citire a unghiurilor, teodolitele sunt:
• De precizie slabă (de şantier), pentru care t≥10c (de exemplu Theo 080 şi
Theo 120 –Carl Zeiss Jena, Zeiss Th 5, Kern DK1, etc).
• De precizie medie (de şantier), pentru care 20cc ≤t<10c (de exemplu
Theo 020 şi Theo 030 Carl Zeiss Jena; Wild T16, Kern K1A şi K1S, Zeiss Th4,
Sokkisha T60E, TS20A şi DT6, etc.)
• De precizie (geodezice), pentru care 2cc ≤ t <20cc.
• De înaltă precizie (astronomice), pentru care t ≤1cc.
Clasificarea teodolitelor după firma producătoare.
În ultimii ani, firme europene de mare tradiţie şi-au reconsiderat activitatea
de producţie (Carl Zeiss Jena şi Zeiss –din Zeiss). Firmele elveţiene Kern şi Wild
au fuzionat formând concernul Leica. Pe de altă parte firmele japoneze Sokkisha,
Topcon şi Nikon s-au impus pe piaţă oferind instrumente deosebit de performante.

5.2.3. Componentele teodolitului


Instrumentul clasic folosit în ridicările topografice este teodolitul.
Părţile principale ale unui teodolit sunt: luneta, cercul vertical, furcile,
cercul alidad, cercul orizontal, nivelele, dispozitivele de citire a diviziunilor de pe
cercul orizontal şi vertical, trepiedul şi firul cu plumb.
Ca piese accesorii amintim: busola sau declinatorul.

Părţile componente ale unui teodolit sunt următoarele:


1. luneta topografică - vizarea punctelor de pe teren.
2. ocularul lunetei.
3. obiectivul lunetei.
4. manşonul (şurubul) de focusare a imaginii.
5. colimatorul, cu care se asigură vizarea aproximativă.
6+7. Cercul vertical, - măsurarea unghiurilor de pantă α sau zenitale Z.
6. alidada verticală
7. limbul sau cercul vertical gradat, solidar cu luneta.
8. furcile de susţinere pe care se sprijină luneta;
9. lagărele furcilor, care permit mişcarea de rotaţie a fuselor lunetei şi respectiv a
lunetei în plan vertical;
10. şurubul de mişcare fină a lunetei în plan vertical.
11. şurubul de blocare a mişcării lunetei în plan vertical.
12. şi 13. Cercul orizontal, alcătuit din două platouri concentrice:
12. cercul alidad, care are în acelaşi timp o funcţiune mecanică (poartă întreaga
suprastructură a teodolitului) şi o funcţiune la măsurarea unghiurilor, fiind prevăzut
cu doi indecşi de citire I1 şi I2 diametral opuşi.
13. limbul orizontal (cercul orizontal gradat) ; seamănă cu un raportor de cristal,
împărţit în 400g şi rămâne fix (imobil) în timpul operaţiunii de măsurare.

52
14. prisme diametral opuse, care preiau citirile de la cele două cercuri;
15. dispozitivul de citire a unghiurilor,
16. fiola de sticlă a nivelei torice, (eter şi alcool);
17. carcasa metalică de protecţie a nivelei torice.
18. articulaţia nivelei torice.
19. şuruburile de rectificare ale nivelei torice.
Nivela torică serveşte la calarea fină (precisă).
20. nivela sferică, ce serveşte la calarea aproximativă (provizorie) a instrumentului;
21. carcasa metalică de protecţie a nivelei sferice, prevăzută cu 3 şuruburi de
rectificare 22,23,24 ambaza, cu un triplu rol:
a) de suport al teodolitului;
b) de intermediar între corpul teodolitului şi trepied;
c) de element pentru calare.
22. partea superioară a ambazei, pe care este fixat corpul (suprastructura)
instrumentului.
23. şuruburile de calare, în număr de 3, ele servesc la operaţiunea de calare, parte
componentă a punerii în staţie.
24. placa de tensiune, - serveşte la fixarea teodolitului pe trepied.
25. trepiedul cu picioare culisante, care serveşte la operaţiunea de centrare,
componentă a punerii în staţie; trepiedul este confecţionat din lemn, dar partea
superioară şi saboţii sunt din metal;
26. şurubul de prindere a teodolitului de trepied, prevăzut cu un cârlig pentru
agăţare a firului cu plumb şi cu un orificiu care permite centrarea optică.
27. şurubul de prindere a teodolitului de ambază.
28. clema repetitoare, pentru orientarea limbului; permite introducerea unei
citiri dorite pe o direcţie din teren.
29. şurubul de mişcare fină a suprastructurii 30. şurubul de blocare a mişcării
alidadei, in plan orizontal;
30. oglinda orientabilă de luminare a limburilor pentru efectuarea citirilor.

5.2.3. Luneta teodolitului


Este o lunetă astronomică adaptată la nevoile măsurătorilor terestre prin
adăugarea firelor reticulare. O lunetă clasică se compune din trei tuburi: tubul
ocular, tubul reticul şi tubul obiectiv (fig. 5.3.).

Fig. 5.3. Luneta teodolitului:


1 – tub ocular; 2 – tub reticul; 3 – tub obiectiv; 4 – ocularul;
5 – diafragma reticulului; 6 – reticulul;
7 – şuruburile de rectificare a firelor reticule; 8 – moleta de focusare;

53
9 - obiectivul; 10 – tub parasolar, xx – axa lunetei.

Fig. 5.4. Fire reticule şi stadimetrice:


C – centrul reticul; 1, 2 – fire reticule;
3 – fire stadimetrice orizontale;
4 – fire stadimetrice verticale.

• Tubul ocular (1, fig. 5.3.). Are rolul de a purta ocularul format din două
lentile plan convexe, care se comportă ca un sistem convergent. Tubul ocular
culisează, prin înşurubare, în tubul reticul.

• Tubul reticul. Este partea din lunetă în care sunt fixate diagrama reticulului
cu firele reticulare, care se pot prezenta diferit (fig. 5.4). Unele lunete au, pe lângă
firele reticule şi fire stadimetrice, dispuse simetric. Firele stadimetrice orizontale
(3) se folosesc în tahimetria cu firele verticale, iar cele verticale (4) se utilizează în
tahimetria paralactică. Tubul reticul culisează şi el, prin înşurubare, cu tubul
obiectiv.

• Tubul obiectiv. Are montat în el obiectivul format din două lentile, una
convergentă, din sticlă comună, şi alta divergentă, din cristal. Amândouă formează
un sistem acromatic care înlătură aberaţiile de refrangibilitate.
Întregul sistem optic al lunetei are următoarele funcţiuni: ocularul măreşte
imaginea reală, mică şi răsturnată formată de obiectiv, iar reticulul, prin centrul
reticul, materializează axa de vizare.

Utilizarea lunetei. Pentru a putea executa vize asupra diferitelor semnale,


este necesar ca atât firele reticule, cât şi imaginea obiectului vizat să fie clare.
Pentru obţinerea clarităţii firelor reticule, se manevrează din ocular, într-un sens
sau altul. Claritatea imaginii, operaţie numită focusare, se realizează prin aducerea
planului reticul în planul imaginii, folosind în acest sens, fie un şurub, fie un
manşon de focusare. În acest timp, claritatea firelor reticule se păstrează, deoarece
tubul reticul se deplasează cu tubul ocular cu tot şi deci distanţa de la ocular la
firele reticule rămâne nemodificată.
În momentul în care s-a obţinut claritatea firelor reticule şi claritatea
imaginii obiectivului vizat, se spune că s-a realizat punerea la punct a lunetei după
care se pot efectua vizele respective. Punerea la punct a lunetei se face ori de câte
ori este necesar.

54
5.2.4. Nivelele teodolitului
Acestea sunt utilizate la calarea instrumentului.
- Nivela sferică - calarea aproximativă;
- Nivela torică - calarea fină.
Nivela torică - este o fiolă de sticlă umplută incomplet cu eter sau alcool, care
prin vaporizare formează o bulă de gaz (de aer).
Nivela sferică - este formată dintr-o fiolă de sticlă. Raza de curbură la nivelele
sferice este între: 0,5 – 3 m. Fiola este umplută
cu eter sau alcool şi este închisă ermetic. Este montată într-o cutie de protecţie
metalică care este prinsă de suport cu trei şuruburi. Partea cea mai de sus a calotei
sferice reprezintă punctul central al nivelei prin care trece axa VsVs.
Gradaţiile nivelei sunt cercuri concentrice cu centrul şi distanţate între ele la 2
mm.
5.2.5. Dispozitive de citire unghiulară. Microscopul optic cu scăriţă
Teodolitele optico-mecanice de precizie medie, folosesc ca dispozitiv de
citire unghiulară microscopul cu scăriţă.

- Acesta permite citirea centralizată a unghiurilor orizontale şi verticale.


- Direcţia unghiulară citită pentru Hz (direcţia unghiulară orizontală) este:
303,2600 (trei sute trei grade, douăzeci şi şase minute).
- Direcţia unghiulară citită pentru V (unghiul zenital) este: 99,1300 (nouăzeci şi
nouă de grade şi treisprezece minute).

5.3. MĂSURAREA UNGHIURILOR ORIZONTALE

Măsurarea unghiurilor orizontale se face prin mai multe metode, cele mai
utilizate fiind: metoda diferenţelor de citiri, metoda cu zero în coincidenţă, iar în
cazul când se măsoară mai multe unghiuri din aceiaşi staţie, metoda în tur de
orizont.
Pentru control şi pentru eliminarea anumitor erori instrumentale măsurătorile
se fac în ambele poziţii ale lunetei.
5.3.1. Instalarea aparatului în staţie
Instalarea aparatului în staţie se realizează prin trei operaţii succesive:
centrare, calare, punere la punct a lunetei.

55
A. Centrarea. Este procedeul topografic prin care aparatul este instalat
deasupra punctului matematic al staţiei. Acest lucru se poate realiza cu firul cu
plumb sau cu sistemul optic de centrare.
Centrarea cu sistemul optic se realizează în două etape:
–se instalează trepiedul aproximativ deasupra punctului de staţie, astfel încât
să fie cât mai orizontal şi la o înălţime.
–se prinde aparatul pe măsuţa trepiedului şi se fixează unul din picioarele
trepiedului.
Se priveşte prin sistemul optic de centrare şi se manevrează celelalte două
picioare ale trepiedului până când punctul marcat în centrul sistemului optic de
centrare corespunde cu punctul matematic al staţiei.
B. Calarea = procedeul topografic de orizontalizare a aparatului. Calarea se
execută în două etape:
– calarea aproximativă – cu ajutorul nivelei sferice;
– calarea fină – din cele trei şuruburi şi nivela torică.
Calarea aproximativă se face prin orizontalizarea nivelei sferice din
picioarele trepiedului astfel:
– se aduce nivela sferică pe direcţia unuia din picioarele trepiedului şi se
manevrează aceasta (culisând pe verticală) până se aduce nivela sferică în
cerculeţul reper sau se trimite aceasta pe direcţia altui picior al trepiedului. Se
repetă până se calează nivela sferică.
Calarea fină se face din cele trei şuruburi de calare cu ajutorul nivelei torice
în două poziţii succesive.

– poziţia I –se aduce nivela torică paralel cu două şuruburi de calare şi se


rotesc cele două şuruburi concomitent şi antagonic până când nivela torică intră
între repere;
– poziţia II –se roteşte nivela cu 90° şi se acţionează din al treilea şurub de
calare până când se aduce nivela între repere.

56
Se verifică calarea rotind nivela cu 180° faţă de prima poziţie (trebuie să
rămână calată), dacă nu se reiau operaţiile. După terminarea calării se verifică
centrarea.

C. Vizarea se face în trei etape


1. Vizarea aproximativă, care se face cu mişcările lunetei deblocate, prin
suprapunerea colimatorului pe semnalul topografic din teren, după care se
blochează mişcările generale în plan orizontal şi vertical.
2. Punerea la punct a imaginii din lunetă.
- se începe prin clarificarea imaginii reticulului prin ajustarea ocularului la
posibilităţile vizuale ale operatorului, până ce imaginea firelor reticulare
apare foarte clară şi atât de neagră pe cât este posibil.
- apoi se realizează focusarea imaginii semnalului topografic din teren,
acţionând asupra şurubului sau inelului de focusare.
3. Vizarea definitivă (punctarea) – constă în aducerea centrului r al
reticulului pe semnalul vizat S acţionând asupra şuruburilor de mişcare fină în plan
orizontal şi vertical
Poziţiile lunetei (poziţiile teodolitului sau ale cercului vertical): s-a realizat
prin conventie:
- poziţia I, în care cercul vertical se află la stânga lunetei (respectiv la
stânga operatorului care vizează prin lunetă); pentru a diminua o eroare de
construcţie, prin convenţie s-a stabilit ca în poziţia I sensul de rotaţie în plan
orizontal al alidadei şi al lunetei să fie sensul acelor de ceasornic.
- poziţia a II-a în care cercul vertical este situat în dreapta lunetei; în acest
caz s-a convenit ca sensul de rotaţie în plan orizontal al alidadei şi al lunetei să fie
în sensul trigonometric.

5.3.2. Măsurarea unghiurilor orizontale


5.3.2.1 Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda diferenţelor de
citiri (simplă)
Procedeul se practică atunci când urmează a se măsura un singur unghi din
staţie.
Se procedează astfel:
– se instalează instrumentul în staţie (centrare, calare) şi se vizează cu luneta
în poziţia I câtre punctul A. După punctare se execută citirea la cercul orizontal a
direcţiei unghiulare orizontale către A;
– se deblochează aparatul, se roteşte în sens topografic (orar), se vizează şi
punctează semnalul din punctul B, se citeşte la cercul orizontal direcţia unghiulară
orizontală către B;
În figura 5.5 s-au folosit următoarele notaţii:
- V –punctul de staţie al aparatului
- C1 – direcţia unghiulară orizontală citită din punctul de staţie către punctul A;

57
- C2 – direcţia unghiulară orizontală citită din punctul de staţie către punctul B;
- ω – unghiul orizontal dintre cele două direcţii calculat ca diferenţă dintre acestea
două.

Figura 5.5 Metoda simplă de măsurare a unghiurilor orizontale

Pentru control se recomandă să se repete măsurarea şi în poziţia a doua a


lunetei. În acest caz se va viza întâi punctul B apoi rotind în sens antiorar se va
viza punctul A, efectuând citiri către fiecare punct. Diferenţa citirilor reprezintă
unghiul ω″.
Dacă Δω=ω″ - ω′≤ T , T= 2eω , eω este eroarea de citire a unei direcţii într-o
singură poziţie a lunetei, atunci valoarea unghiului orizontal se calculează ca medie
aritmetică a celor două valori.
ω= (ω’+ω’’)/2
PS PV Direcţii orizontale Media Unghiul
măsurate ω
Poziţia I Poziţia a IIa
V A 98,75 298,76 98,7550 67,0900
B 165,85 365,84 165,85

NOTĂ! Când se calculează media aritmetică a direcţiilor dintre poziţia întâi


şi poziţia a II a se vor păstra gradele din prima poziţie şi se va face media
aritmetică a minutelor din cele două poziţii.
Ex 2. Considerând că trebuie măsurat unghiul „ω“ din figura 5.6. format de
direcţiile SA şi SB, se îndreaptă luneta spre punctul A vizând semnalul din A.

Fig. 5.6. Măsurarea unui unghi orizontal:


a – cu zerourile în coincidenţă;
b – prin diferenţa citirilor.
În acest moment, pe limbul teodolitului se găseşte diviziunea ,,0”, care
corespunde citirii a. Apoi se deblochează cercul alidad de limb şi se roteşte luneta

58
în sensul de la A la B, vizându-se şi semnalul din punctul B. Citirea b pe care o
efectuăm pe limb este, de exemplu, de 48g37c45cc. Întrucât sensul de divizare a
limbului corespunde cu sensul mişcării acelor de ceasornic, rezultă că ω = = b − a,
deci unghiul ω este egal cu diferenţa celor două citiri.
Deoarece prima citire ,,a” este zero, cea de-a doua citire ,,b” reprezintă chiar
valoarea unghiului. Pentru verificare este bine să se execute măsurătoarea şi cu
luneta în poziţia a II-a.

5.3.2.2. Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda repetiţiei


Această metodă se aplică la măsurarea cu precizie a unghiurilor orizontale.
Metoda presupune măsurarea unui unghi de mai multe ori, având de fiecare dată ca
origine de citire valoarea unghiului obţinută în determinarea precedentă.
Pentru măsurarea repetată a unghiului orizontal ωAB vom proceda astfel:
- se vizează punctul A şi se efectuează citirea CA;
- se vizează punctul B şi se efectuează citirea CB după care se blochează
mişcarea înregistratoare şi se roteşte aparatul înapoi către A;
- cu viza pe A se deblochează mişcarea înregistratoare şi se vizează din nou B
efectuând citirea C1, B după care se blochează mişcarea înregistratoare şi se roteşte
aparatul înapoi către A;
- cu viza pe A se deblochează mişcarea înregistratoare şi se vizează din nou B
efectuând citirea C1 B şi operaţiile se pot repeta de n ori;
În final se calculează n valori pentru unghiul orizontal ca diferenţă de citiri, iar
valoarea definitivă a unghiului ωAB va fi media aritmetică a celor n valori
calculate.
Ex. 2. • Varianta prin diferenţa citirilor (repetitiilor) este diferită de prima
prin aceea că se porneşte în măsurătoare cu o valoare diferită de zero. Astfel, dacă
spre exemplu, după ce a fost vizat punctul A, pe limb s-a înregistrat citirea a = 35g
42c30cc, iar după viza efectuată spre punctul B s-a înregistrat citirea b =
88g58c60cc, rezultă că unghiul ,,ω“ va fi egal cu diferenţa celor două citiri: ω =
88g58c60cc − 35g 42c30cc = 53g16c30cc.

Fig. 5.7. Măsurarea unui unghi prin metoda repetiţiei

59
Constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori pornind cu zero în aparat, pe
sectoare succesive ale limbului, prin acumularea primului unghi la al doilea, ale
acestora la al treilea etc. (fig. 5.7.).
Mărimea unghiului va rezulta din ultima citire înregistrată raportată la
numărul măsurătorilor. De exemplu, dacă un unghi a fost măsurat de trei ori, iar
ultima citire este egală cu 168g 80c45cc, unghiul va fi egal cu:
ω =(168g90c45cc)/3 = 56g30c15cc
Numărul repetiţiilor în topografie poate ajunge până la patru, iar în geodezie
până la 24-28.

5.3.2.3. Măsurarea unghiurilor verticale


În ridicările topografice, pe lângă unghiurile orizontale, sunt necesare şi
unghiurile verticale. Astfel, în planimetrie unghiurile verticale sunt utilizate în
reducerea distanţelor înclinate la orizont, iar în altimetrie sau în nivelment sunt
folosite pentru calcularea altitudinilor punctelor pe cale trigonometrică (prin
nivelment trigonometric).
Unghiurile verticale se vor citi direct în aparat, fără a fi calculate prin
diferenţă de direcţii cum am făcut la unghiurile orizontale.
Pentru măsurarea unghiurilor verticale, vizarea se face cu ajutorul firului
reticul orizontal (nivelor), fie la înălţimea instrumentului, fie la înălţimea
semnalului.
Prin înălţimea instrumentului se înţelege distanţa măsurată pe verticală de la
punctul de staţie până la axa OO a teodolitului (centrul cercului vertical), iar
înălţimea semnalului, distanţa măsurată pe verticală de la sol până la baza popului
(a capului negru).

Modul de lucru pe teren


- instalăm aparatul în punctul A;
- măsurăm înălţimea (I) a aparatului care este distanţa pe verticală de la
ţăruşul punctului de staţie până în axa orizontală a aparatului;
- vizăm pe mira instalată în punctul B astfel încât firul reticular orizontal să se
proiecteze pe miră la diviziunea corespunzătoare înălţimii aparatului;
- citim în aparat valoarea unghiului vertical indicată de cadranul notat cu V,
aceasta este valoarea unghiului zenital (z) dacă diametrul de 0g – 200g este dispus
în acelaşi plan cu axa de vizare rO.
Se recomandă să se efectueze citiri în ambele poziţii ale lunetei, astfel:
Poziţia I: Z1=C1
Poziţia aIIa: Z2=400g – C2 sau 200g – C1
Z = (Z1+ Z2 )/2 =[ (C1+ C2 )/2] + 200g
Unghiul de pantă α poate fi calculat în funcţie de unghiul zenital mediu:
α = 100g – Z sau
α1 = 100g – C1

60
α2 = C2 – 300g
α= (α1 + α2)/2 = (c2 – c1)/2 – 200

Figura 5. Măsurarea unghiurilor verticale

5.4. Masurarea distantei pe cale optica


Determinarea distanței funcție de distanța H de dintre firele stadimetrice
proiectate pe stadie.

Principiu: măsurarea distanțelor presupune determinarea numărului generator și o


serie de calcule specifice. Numărul generator se determină pe rigle verticale gradate - stadii sau
mire.
Gradarea este centimetrică, pe fond alb, cu culori contrastante, care alternează la fiecare
metru întreg. Pe mire sunt înscriși decimetrii; în cadrul lor centimetrii sunt cel mai adesea
grupați câte 5, sub forma literei E, pentru a ușura citirea numărului generator. În cazul unei stadii
verticale instalate în punctul j (fig. c), numărul generator se determină vizând cu firul nivelor la
înălțimea aparatului (de exemplu 1,66m – fig. a) și apoi ducând din fina mișcare în plan vertical
firul stadimetric inferior peste cea mai apropiată gradație decimetrică (la 1,53m în fig. b).
Numărul generator se citește între cele două fire stadimetrice așezate pe firul reticular vertical,
numărând pe stadie decimetrii și centimetrii întregi și estimând milimetrii (H = 13cm)

Determinarea stadimetrică a distanţelor

61
-instrumentul topografic are trasate în câmpul vizual al lunetei, firele reticulare si stadimetrice =
determinarea optică a distanţelor.
Considerând axa de vizare a lunetei perpendiculară pe miră, firele stadimetrice a' şi b', ale lunetei
se vor proiecta pe miră în punctele A şi B.
Privind prin luneta instrumentului de măsurat, vizând mira amplasată în celălalt capăt, distanţa
de determinat, D, este dată de relaţia:
H = (cs) 0218 – (cj) 0156 = 62
D = KH = 100 · 62 = 6200 mm = 6,2 m
Precizia determinării distanţelor este între 0,10m şi 0,20m pentru distanţe de până la 100m.

62
CAPITOLUL VI

DRUMUIRI PLANIMETRICE UTILIZATE LA RIDICAREA IN PLAN A


SUPRAFETELOR DE TEREN

6.1. Definiţii şi clasificări


Drumuirea este o metodă de îndesire a reţelei geodezice în vederea
determinării coordonatelor punctelor de detaliu din teren.
= o succesiune de puncte de staţie legate între ele prin unghiuri şi distanţe,
amplasate în apropierea detaliilor ce urmează a fi ridicate.
Drumuirea este o linie poligonală frântă, în care poziţia reciprocă a punctelor
este determinată prin măsurarea distanţelor dintre punctele de frângere şi prin
măsurarea unghiurilor în punctele de frângere ale traseului poligonal.

Clasificarea drumuirilor

1. În funcţie de numărul punctelor de sprijin


- drumuire sprijnită la capete pe puncte de coordonate cunoscute – 2 puncte
de coordonate cunoscute (figura 6.1);
- drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute şi orientări
– 4 puncte de coordonate cunoscute (figura 6.2);
- drumuire cu punct nodal – câte două puncte de coordonate cunoscute la
capătul fiecărei drumuiri şi un punct de sprijin pentru viză din punctul nodal ;
- drumuire în vânt – un punct sau două de coordonate cunoscute aflate la
unul din capetele drumuirii

Figura 6.1 Drumuire sprijinită la capete pe două puncte de coordonate

Figura 6.2 Drumuire sprijinită la capete pe două puncte de coordonate cunoscute şi


orientări

63
2. În funcţie de forma traseului poligonal
- drumuiri întinse – se porneşte din două puncte de coordonate cunoscute şi se
opreşte pe alte două puncte de coordonate cunoscute (figura 6.3);
- drumuiri în circuit închis – se porneşte din minim două puncte de coordonate
cunoscute şi se închide traseul pe aceleaşi două puncte (figura 6.4);

Figura 6.3 Drumuirea întinsă

Figura 6.4 Drumuire în circuit închis

6.2. PROIECTAREA REŢELELOR DE DRUMUIRE


- vor fi proiectate pe planuri topografice întocmite la scările 1:10000, 1: 5000 şi
chiar mai mari pe care trebuie să fie amplasată în prealabil reţeaua de puncte de
sprijin de triangulaţie, intersecţii sau poligonometrie.

Proiectarea reţelelor de drumuire se - criterii:


►traseul drumuirilor se va alege de regulă de-a lungul arterelor de
circulaţie, în lungul cursurilor de apă, de-a lungul canalelor, digurilor, etc.,
deoarece laturile şi punctele de drumuire trebuie să fie accesibile;
►punctele de drumuire se fixează în zone ferite de distrugere astfel încât
instalarea aparatului în staţie să fie făcută cu uşurinţă;
►lungimea medie a unei laturi este de cca 100-150 m,
►între punctele de drumuire alăturate trebuie să fie vizibilitate astfel încât să
se poată efectua măsurarea distanţelor şi a unghiurilor fără dificultate;

64
►punctele de drumuire trebuie să fie alese cât mai aproape de punctele de
detaliu ce urmează a fi măsurate.
►laturile drumuirilor să fie aproximativ egale, iar traseul pe cât posibil să fie
în linie dreaptă.

Figura 6.5 Proiectarea reţelelor de drumuire

Distanţa dintre punctele de drumuire se determină în funcţie de condiţiile


concrete din teren, de gradul de acoperire cu vegetaţie şi de tipul de aparat cu care
se vor face determinările.
În cazul în care se vor efectua măsurătorile cu aparatură clasică (teodolit)
distanţa medie se recomandă a fi între 100 – 150 m, distanţa minimă fiind între 40
– 50 m, iar cea maximă 2000 – 3000 m.
Atât unei laturi de drumuire cât şi lungimea totală a traseului poligonal sunt
dependente de situaţia concretă din teren. Astfel, în intravilan lungimea traseului va
fi mai mică decât în extravilan unde vizibilitatea este mai mare.

6.3. OPERAŢIILE DE TEREN


Operaţiile de teren care se efectuează într – o drumuire sunt:
- recunoaşterea terenului
- marcarea punctelor de drumuire;
- întocmirea schiţei de reperaj şi descriere a punctelor;
- măsurarea laturilor de drumuire;
- măsurarea unghiurilor verticale.
- măsurarea unghiurilor orizontale;

65
6.3.1. Recunoaşterea terenului
Cu ocazia recunoaşterii suprafeţei de teren pe care se va amplasa drumuirea,
echipa de recunoaştere efectuează:
a. confruntarea proiectului cu terenul pentru a definitiva proiectul de drumuire,
marcându-se punctele cu ţăruşi, vopsea, etc., efectuând şi un reperaj pentru
găsirea amplasamentului în vederea marcării definitive;
b. alegerea aliniamentelor în aşa fel încât să fie pe cât posibil de pantă
uniformă, pentru măsurarea în condiţii bune a distanţelor;
c. alegerea modului de marcare şi semnalizare a punctelor, precum şi notarea
acestora în carnetul de teren.

6.3.2. Marcarea punctelor de drumuire şi semnalizarea vârfurilor de unghi la


drumuiri
Se face cu ţăruşi metalici sau de lemn în funcţie de locul unde se efectuează
măsurătorile (intravilan sau extravilan). având lungimea de 30...60 cm şi diametrul
de 3-6 cm. Punctul matematic se va însemna pe capul ţăruşilor de lemn prin cuie şi
a celor de fier cu găuri.

Fig. 6.6 Ţăruş topografic


Pentru marcarea punctelor pe o durată mai mare de timp se folosesc în
general borne de beton armat (fig.6.7.), sau diverse tipuri de repere inoxidabile,
punctul matematic însemnându-se prin două crestături la încrucişarea lor sau
printr-un bulon metalic.

Fig. 6.7. Bornă de beton armat


De asemenea, la punctele având atât durată cât şi importanţă mare se
construiesc borne speciale din beton marcate şi în subsol pe verticala punctului de

66
marcare (fig. 6.8), având ca scop regăsirea punctului în caz de deplasare sau
dispariţie a bornei.

Fig. 6.8 Bornarea punctelor în sol şi subsol

În ce priveşte semnalizarea punctelor de drumuire este necesară pentru


operaţiile topografice curente cum ar fi: măsurări de unghiuri şi distanţe, trasarea
construcţiilor de diferite tipuri pe teren etc. Pentru distanţele dintre punctele de
drumuire (aprox. 200-300 m), semnalizare se face cu jaloane de lemn colorate, în
roşu cu alb având un sabot metalic ascuţit la vârf (Fig. 6.9). Verticalizarea
jaloanelor se realizează din ochi, cu ajutorul firului cu plumb sau cu ajutorul unei
nivele sferice cu cornieră care se lipeşte de jalon.

Fig. 6.9 Jalon topografic


a) sprijinit cu trepied de fier; b) verticalizare cu cornieră

6.3.3. Întocmirea schiţei de reperaj şi descrierea topografică a punctelor


Pentru identificarea ulterioară a punctelor de drumuire este necesar să se
întocmească o schiţă de reperaj şi de descriere a punctelor. Fiecare punct nou de
drumuire trebuie să fie reperat prin trei distanţe către puncte fixe din teren.

6.3.4. Măsurarea laturilor de drumuire


Laturile de drumuire pot fi măsurate fie pe cale directă, fie pe cale indirectă,
mai ales pentru drumuirile secundare. Măsurătorile se efectuează cu aparate clasice

67
(teodolit) sau cu panglica, dus – întors, toleranţa admisă între cele două determinări
fiind:
T = ±0,003 radical L
Dacă măsurătorile se efectuează cu staţii totale distanţele se vor măsura tot
dus – întors, eroarea de măsurare admisă fiind în funcţie de precizia instrumentului
folosit (de regulă nu trebuie să fie mai mare de 2 – 3 pe, unde pe este precizia de
măsurare a instrumentelor).
Distanţa finală între punctele A şi B este dată de relaţia
LAB = (LAB + LBA)/2

6.3.5. Măsurarea unghiurilor drumuirii


Măsurarea unghiurilor orizontale şi zenitale din punctele de staţie ale
drumuirilor se va face în ambele poziţii ale lunetei.
La drumuirile principale în punctele de capăt se va executa turul de orizont
care va cuprinde 2-3 puncte cunoscute, precum şi prima şi respectiv ultima staţie
de drumuire.
Direcţia de origine în punctul de plecare va fi un punct cunoscut care se
poate observa în condiţii optime.

68
CAPITOLUL VII
NIVELMENTUL

7.1. NOTIUNI DE BAZA IN NIVELMENT

Nivelmentul este partea topografiei care se ocupă cu studiul instrumentelor şi


a metodelor pentru determinarea cotelor la punctele caracteristice unei suprafeţe de
teren, a diferenţelor de nivel dintre puncte, precum şi cu reprezentarea pe plan a
reliefului terenului.
În nivelment, punctele caracteristice sunt în general cele de schimbare a
pantei, care alese în mod judicios, pot reda relieful terenului cu precizia cerută.
Realizarea reţelelor de nivelment pe întreg teritoriul ţării prezintă o deosebită
importanţă mai ales în ce privesc numeroasele activităţi inginereşti de proiectare,
execuţie şi exploatare a diferitelor construcţii precum şi în domeniul cercetărilor
ştiinţifice, care au drept scop urmărirea deplasărilor obiectivelor industriale şi
civile, studiul mişcărilor verticale ale scoarţei terestre, determinarea diferenţelor de
nivel între mări şi oceane etc.

Noţiuni de bază în nivelment


Suprafaţa de nivel "zero" este nivelul mediu al mărilor şi oceanelor, faţă de
care se determină altitudinile (cotele) punctelor de pe suprafaţa pământului.
Nivelul mediu se determină cu ajutorul unuor aparate speciale cu înregistrare
grafică (medimaremetre şi medimaregrafe), situate pe malul mărilor şi oceanelor.
Suprafaţă de nivel – este suprafaţa normală în fiecare punct al ei la direcţia
verticalei corespunzătoare forţei gravitaţiei: prin fiecare punct de pe suprafaţa
pământului se poate considera că trece o suprafaţă de nivel.
Altitudine sau cotă absolută (Z, H) – este distanţa pe verticala punctului
exprimată în m, cuprinsă între suprafaţa de nivel "zero" şi suprafaţa de nivel ce
trece prin punctul considerat.
Diferenţă de nivel ( Dz şi Dh ) – se mai numeşte cotă convenţională sau
relativă, fiind o înălţime raportată la o suprafaţă de nivel diferită de suprafaţa de
nivel "zero", fiind problema principală în măsurătorile nivelitice.

Prin aceste determinări se va afla cea de-a treia coordonată a unui punct: H.
Cotele se determină faţă de suprafaţa de nivel zero, sau faţă de o suprafaţă de
referinţă aleasa aleatoriu.
Tot prin determinări nivelitice vom afla şi diferenţele de nivel dintre două
puncte A şi B: ΔHA-B.
Diferenţa de nivel este o distanţă pe verticală dintre două puncte prin care trec
două suprafeţe de nivel.

69
7.2. TIPURI DE NIVELMENT
În funcţie de relieful terenului, instrumentele folosite, metodele aplicate şi
precizia cerută, putem avea următoarele tipuri de nivelment:
- nivelment geometric;
- nivelment trigonometric;
- nivelment hidrostatic;
- nivelment barometric.

7.2.1.Nivelmentul geometric este cel mai precis. El se bazează pe principiul


vizelor orizontale generate de un instrument cu lunetă numit instrument de
nivelment geometric sau, mai simplu, nivel.
Nivelmentul geometric se foloseşte cu bune rezultate în teren plan sau puţin
accidentat. În teren accidentat sau foarte accidentat, el devine ineficient.

7.2.2.Nivelmentul trigonometric se bazează pe principiul măsurării


unghiurilor verticale cu teodolitul; în general este mai puţin precis decât
nivelmentul geometric, dar este foarte eficace în teren accidentat.

7.2.3.Nivelementul hidrostatic – se bazează pe principiul vaselor


comunicante. furtunul cu apa, pentru transmiterea unei cote în mai multe puncte.
Pentru determinarea diferentei de nivel între punctele A si B, se vor masura cu o
rigla sau ruleta segmentele a si b.

Fig. 7.1. Nivelment hidrostatic

ΔHAB = a – b, rezulta cota punct B


HB = HA + ΔHAB = HA – a + b

7.2.4. Nivelmentul barometric – Se bazează pe principiul din fizică,


conform căruia presiunea atmosferică scade pe măsură ce creşte altitudinea, fiind
executat cu barometre aneroide sau cu altimetre, iar diferenţa de nivel se determină
cu ajutorul variaţiei presiunii atmosferice
Se utilizează la recunoaşterile informative în munţi, pentru studiile privind
proiectarea drumurilor forestiere etc.

70
7.3. NIVELMENTUL GEOMETRIC

7.3.1. Generalităţi. Măsurarea diferentelor de nivel.


- nivelmentul geometric se bazează pe principiul vizei orizontale furnizate de un
instrument de nivelment (nivel) cu lunetă. După poziţia acestuia faţă de punctele A
şi B între care se măsoară diferenţa de nivel, există 3 tipuri de nivelment geometric

A. Nivelmentul geometric de mijloc (cu portee egale) - fig.7.2.


În acest caz, instrumentul este instalat la jumătatea distanţei dintre cele două
puncte A şi B.

Fig.7.2. Nivelment geometric de mijloc (cu portee egale).

Poziţia instrumentului este apreciată prin măsurare cu pasul, căci abaterea


admisă faţă de jumătatea distanţei este de ±(1-2) m. în punctele A şi B se ţin
vertical mire de nivelment de 3,4 sau 5 m lungime, cu diviziunea “0” pe punctele
din teren. Aceste mire, cu diviziuni centimetrice, sunt confecţionate din lemn sau,
mai nou, din aluminiu.
Distanţa orizontală dintre capetele tronsonului AB se numeşte niveleu, iar
distanţa parţială dintre instrument şi miră - portee.
Nivelmentul de mijloc, sau cu portee egale, este cel mai precis.
Cu luneta orizontală se vizează mai întâi pe mira din A, “înapoi”, şi se face
citirea a la firul din mijloc (firul nivelor) al reticulului. (v. observaţia 1). Apoi se
vizează în acelaşi mod mira din punctul “înainte" B şi se face citirea b.
Unde:
HA = cota cunoscută a punctului A;
HB = cota (altitudinea) planului de vizare al instrumentului.
Nivelment geometric de mijloc

71
Se dau: HA – cota punctului A
Se măsoară: CA şi CB – citirile pe mira instalată în punctele A şi B
Se cer: HB – cota punctului B şi ΔHAB – diferenţa de nivel între punctele A şi B

Figura 7.3. Principiul nivelmentului geometric de mijloc

Modul de lucru pe teren


Se instalează nivela la jumătatea distanţei dintre punctele A şi B, se orizontalizează
şi se efectuează citiri pe mirele aşezate în punctele A şi B (CA şi CB).
Modul de calcul a cotei şi diferenţei de nivel
Principiul nivelmentului geometric, cel al vizei orizontale conduce la
raţionamentul că planul de vizare al instrumentului este paralel cu planul de
referinţă. De aici rezultă faptul că dreptele cuprinse între paralele sunt egale, adică:
CA+HA=CB+HB
Deoarece HA este cota punctului cunoscut rezultă:
HB=HA+(CA-CB)
Dar se poate observa că: ΔHAB= CA-CB
HB=HA+ΔHAB
Trebuie făcută menţiunea că diferenţa de nivel poate fi pozitivă sau negativă în
funcţie de poziţia punctului A faţă de B, astfel:
Dacă A este mai jos decât B, CA>CB ⇒ΔHAB >0
A este mai sus decât B, CA< CB ⇒ΔHAB < 0
Tot aici se pot defini următoarele elemente:
- porteee = distanţa dintre aparat şi miră
- niveleu = distanţa dintre cele două mire

72
Fig. 7.4. Citire pe mira topografica

OBSERVAŢIA 1 : Pe miră se fac obligatoriu toate trei citirile : la firul de


sus, la cel median şi la cel de jos(fig 7.4). Se face controlul citirilor şi apoi în
calcule se foloseşte citirea la firul din mijloc.

B. Nivelment geometric de capăt


Se dau: HA – cota punctului A
Se măsoară: I şi CB – înălţimea aparatului în A şi citirea pe mira instalată în
punctul B
Se cer: HB – cota punctului B si
ΔHAB – diferenţa de nivel între punctele A şi B

Figura 7.5. Principiul nivelmentului geometric de capăt

Modul de lucru pe teren


Se instalează nivela deasupra punctului A, se orizontalizează şi se măsoară
înălţimea I a aparatului apoi se efectuează citirea pe mira în punctul B (CB).
Modul de calcul a cotei şi diferenţei de nivel
Principiul nivelmentului geometric, cel al vizei orizontale conduce la
raţionamentul că planul de vizare al instrumentului este paralel cu planul de
referinţă. De aici rezultă faptul că dreptele cuprinse între paralele sunt egale, adică:
I+HA=CB+HB

73
Deoarece HA este cota punctului cunoscut rezultă:
HB = HA+(I-CB)
Dar se poate observa că: ΔHAB = I-CB
HB=HA+ΔHAB
Acest procedeu nu se recomandă decât în situaţii speciale, cum ar fi la
verificare şi rectificarea instrumentelor de nivelment sau dacă terenul nu permite
efectuarea nivelmentului geometric de mijloc.

7.4. METODA RADIERII DE NIVELMENT GEOMETRIC DE


MIJLOC
În funcţie natura ridicării şi de mărimea teritoriului ce trebuie ridicat
altimetric, metodele nivelmentului geometric pot fi:
- Radierea de nivelement geometric;
- Drumuirea simplă de nivelment geometric;
- Drumuirea de nivelment geometric combinată cu radieri de nivelment
geometric;
- Metoda profilelor transversale;
- Metoda pătratelor;
În vederea controlului drumuirii se vor amplasa puncte de sprijin prin
drumuiri cu punct nodal şi prin reţele de nivelment geometric.
Se aplică în cazul în care vrem să determinăm cotele mai multor puncte dintr-
un singur punct de staţie.
Se dau: cota reperului RN1( radierea de nivelment)
Se măsoară: citirile pe miră în punctul cunoscut şi în cele necunoscute
Se calculează: cotele punctelor necunoscute

Modul de lucru pe teren


Se va aşeza nivelul deasupra punctului de staţie A, măsurând înălţimea
acestuia (I) cu mira sau ruleta, după calarea prealabilă a aparatului.
Staţionăm cu aparatul de nivel aproximativ la mijlocul distanţei dintre
punctele extreme
Se vizează mira aşezată succesiv în punctele ce trebuie ridicate nivelitic (2, 3,
4 etc.) efectuând citirile C2, C3, C4 ... Cn
Se instalează aparatul la mijlocul distanţei dintre punctul cunoscut şi cel mai
îndepărtat punct necunoscut.
Modul de calcul al diferenţelor de nivel şi cotelor
Pentru determinarea cotelor punctelor noi există trei modalităţi de calcul a
cotelor:
►metoda cotei punctului de plecare
►metoda cotei de la punct la punct
►metoda cotei planului de vizare

74
7.4.1. Metoda cotei de la punct la punct
Presupune determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor din punct în punct astfel:
1. Calculul diferenţelor de nivel
ΔHRN1-1 = CRN1 – C1
ΔH1-2 = C1 – C2
ΔH2-3 = C2 – C3

2. Calculul cotelor
H1 = HRN1+ΔHRN1-1
H2 = H1+ΔH1-2
H3 = H2+ΔH2-3

Figura 7.6. Metoda radierii prin nivelment geometric de mijloc – metoda de la


punct la punct

7.4.2. Metoda cotei planului de vizare care este distanţa verticală de la


suprafaţa de nivel zero (NM. 0.00) la axa de vizare a lunetei,
Se vor determina iar cotele punctelor radiate scăzând citirile efectuate pe mire din
cota planului de vizare Z.p.v. (cotă plan vizare).

Presupune determinarea cotelor în funcţie de cota planului de vizare astfel:


1. Calculul cotei planului de vizare
ΔHpv = HRN1 + CRN1
2. Calculul cotelor
H1 = Hpv - C1
H2 = Hpv – C2
H3 = Hpv – C3

75
Figura 7.7. Metoda radierii prin nivelment geometric de mijloc – metoda cotei
planului de vizare

7.4.3. Metoda cotei punctului de capăt


Presupune determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor în funcţie de primul
punct astfel:
1. Calculul diferenţelor de nivel
ΔHRN1-1=CRN1 – C1
ΔHRN1-2=CRN1 – C2
ΔHRN1-3=CRN1 – C3
2. Calculul cotelor
H1 = HRN1+ΔHRN1-1
H2 = HRN1+ΔHRN1-2
H3 = HRN1+ΔHRN1-3

Figura 7.8. Metoda radierii prin nivelment geometric de mijloc – metoda punctului
de capăt

76
NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC

Principiul nivelmentului trigonometric, constă în calcularea diferenţei de nivel


dintre două puncte, în funcţie de distanţa orizontală dintre ele şi de unghiul vertical
al aliniamentului respectiv.
Diferenţa de nivel dintre puncte se determina trigonometric în funcţie de
unghiul de înclinare al vizei şi distanţa dintre punctele considerate (Fig. 7.9), cu
relaţiile:
tga
DZ AB = DAB �
sau
DZ AB = DAB �
ctgZ

Fig. 7.9. Principiul nivelmentului trigonometric

Distanţa dintre puncte poate fi măsurată direct, se poate determina indirect pe


cale stadimetrică sau se poate obţine prin calcul din coordonate.
În funcţie de distanţa dintre puncte putem avea:
 Nivelment trigonometric la distanţe mici;
 Nivelment trigonometric la distanţe mari (>400 m).

8.1. NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC LA DISTANŢE MICI


Nivelmentul trigonometric la distanţe mici este specific topografiei,
aplicându-se la distanţe mici (<400 m), neluând în considerare influenţa sfericităţii
Pământului şi a refracţiei atmosferice.
La acest nivelment distanţele se pot măsura fie pe cale directă, fie pe cale
stadimetrică, iar unghiul de înclinare a vizei se determină cu teodolitul.
În vederea determinării diferenţei de nivel dintre punctele A si B (Fig. 7.10.),
se va măsura înălţimea (I) a aparatului, deasupra punctului de staţie, vizând mira
aşezată în punctul nou B cu firul nivelor proiectat la înălţimea aparatului.

77
Fig. 7.10. Nivelment trigonometric la distanţe mici

Diferenţa de nivel dintre punctele A şi B se va determina cu formula:


DZ AB = d �tga sau DZ AB = d �ctgZ
Cunoscând diferenţa de nivel dintre cele două puncte şi cota punctului A
putem calcula cota punctului B.
Z B = Z A + DZ AB
În funcţie de poziţia unghiului vertical faţă de orizontală, diferenţa de nivel va
fi pozitivă sau negativă.

a. Modul de lucru pe teren pentru nivelment cu viza ascendenta


Se instalează teodolitul deasupra punctului de cotă cunoscută A (se centrează,
se calează), se măsoară înălţimea I a aparatului şi apoi se vizează semnalul aflat pe
punctul nou B. se citeşte unghiul vertical (zenital z, sau de pantă α).

Figura 7.10.1. Nivelment trigonometric cu viză ascendentă

78
Modul de calcul
ΔHAB +s = DAB tgα + I
sau
ΔHAB +s = DAB ctgz + I, rezultă
ΔHAB = DABtgα + I - s= DAB ctgz + I – s
HB = HA + ΔHAB

b. Nivelment trigonometric cu viza descendentă


Se dau: cota punctului de staţie HA
Se măsoară: unghiul vertical, înălţimea aparatului, distanţa dintre punctul de
staţie şi punctul nou;
Se calculează: cota punctului nou HB
Modul de lucru pe teren
Se instalează teodolitul deasupra punctului de cotă cunoscută A (se centrează,
se calează), se măsoară înălţimea I a aparatului şi apoi se vizează semnalul aflat pe
punctul nou B. se citeşte unghiul vertical ( zenital z, sau de pantă α).
Modul de calcul
ΔHAB +I = DAB tgα + s
sau
ΔHAB +I = DAB ctgz + s
Unghiul de pantă este negativ, iar unghiul zenital este mai mare de 100g,
fapt ce conduce la valori negative pentru tangentă şi cotangentă.
ΔHAB = DABtgα - I+ s= DAB ctgz - I + s
HB = HA + ΔHAB
Dacă punctul B poate fi vizat la înălţimea aparatului termenii: ″I-s″ şi ″s-I″
devin zero, iar calculele se vor efectua după relaţiile:
ΔHAB = DAB ctgz = DABtgα viza ascendentă
ΔHAB = -DAB ctgz = - DABtgα viza descendentă

Figura 7.10.2. Nivelment trigonometric cu viză descendentă

79
CAPITOLUL VIII
NOŢIUNI GENERALE DE CADASTRU FUNCIAR

Cadastrul naţional este conceput ca un sistem informaţional al tuturor


terenurilor şi bunurilor imobiliare, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar, fiind
constituit din cadastrul general şi cadastrele dc specialitate, care se obţin din datele
cadastrului general.
Lucrarile de cadastru funciar general se organizează pe teritorii administrativ
- cadastrale şi cuprind un ansamblu de operaţiuni cadastrale, prin care se asigură:
- identificarea,
- delimitarea,
- măsurarea şi evaluarea imobilelor funciare, ce sunt nominalizate pe teren şi pe
planurile cadastrale.

6 . 1 . CADASTRU FUNCIAR GENERAL


Acest tip de cadastru funciar are ca funcţie de bază asigurarea de date topo -
cadastrale, ceea ce presupune efectuarea dc măsurători pe teren, precum şi
evidenţierea lor sub formă numerică şi grafică în registre şi planuri cadastrale.
Legea Cadastrului şi a Publicităţii imobiliare din 1996 defineşte "cadastrul
general" ca fiind un sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi
juridică, prin care se realizează identificarea, înregistrarea şi reprezentarea pe
harţi şi planuiri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri
imobile de pe întreg teritoriul României, indiferent de destinaţia lor şi de
proprietar.
Pe lângă scopul principal menţionat mai sus, cadastru funciar general asigură
cunoaşterea următoarelor date informaţionale:
- furnizează datele de sinteză cu privire la stadiul şi evoluţia fondului funciar;
- elaborează studii preliminare cu privire la sistematizarea teritorială, protecţia
mediului şi alte activităţi, ce urmează să fie realizate pe suprafeţe mai mari de
teren;
- identifică resursele funciare şi furnizează datele necesare cu privire la
actualizarea hărţilor şi planurilor cadastrale.

Obiectul principal al cadastrului general il formează imobilul, adică parcela


cadastirală cu sau fără construcţii, proprietarul şi situarea teritorial -
administrativă, la care, se urmareste cunoasterea şi inventarierea următoarelor date
de bază:
- imobilul sau parcela cu sau fara construcţii: suprafaţa, categoria de folosinţă
a terenului, destinaţiei şi calitatea terenului sau a construcţiei;
- proprietarul imobilului sau a parcelei, se identifică după acte sau după
situaţia juridică cu privire la calitatea în temeiul căreia deţine imobilul;
- situarea teritorial - administrativă a imobilului sau a parcelei care
formează corpurile de proprietate în limitele teritoriilor cadastrale comunale,

80
orăşeneşti şi municipale, se identifică cu ajutorul planurilor şi registretor
cadastrale.
Realizarea unui sistem modern de cadastru general şi de publicitate imobiliară
presupune efectuarea de noi măsurători geodezice şi topografice, pe baza cărora, să
se asigure cartografierea exactă a teritoriilor cadastrale, înregistiarea imobilelor şi a
dreptului de proprietate înti-un sistem de carte funciara la nivel naţional.
Lucrările de cadastru general sunt conduse şi coordonate de către Oficiul
Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, care are în subordine directă o
instituţie centrală de specialitate "Institutul de Cadastru, Geodezic şi Cartografiere"
şi instituţii de profil la nivelul fiecărui judeţ.
Sistemul de publicitate imobiliară îl reprezintă cartea funciară, în care se
înregistrează, în mod oficial, descrierea imobilelor, drepturile reale ce le au ca
obiect aceste bunuri, precum şi drepturile personale, feptele sau alte raporturi
Juridice in legatura cu bunurile imobiliare.
Prin noile măsurători topo - cadastrale şi de cartografiere a terenurilor, care
urmează să fie executate în urmatorii ani, se asigura baze de date necesare pentru
introducerea cadastrului general şi de publicitate imobiliară la nivel naţional.
In acest sens, se menţionează că din punct de vedere al organizării
administrative, teritoriul României, cu o suprafaţă totală de 23 839 070 hectare, ce
cuprinde un număr dc 41 judeţe şi municipiul Bucureşti.
In componenţa celor 41 de judeţe sunt cuprinse: 67 teritorii municipale, 195
teritorii orăşeneşti şi 2 686 teritorii comunale, iar în cadrul teritoriilor comunale se
găsesc 13.343 sate.
Deci, realizarea cadastrului general implică 2 989 teritorii cadastrafc, care la
rândul lor sunt formate din cele doua zone distincte:
- intravilanul, ce rcprezintă zona destinată construcţiilor şi
- extravilanul cu categorii de terenuri agricole şi neagricole.
Modul de folosinţă a terenurilor indică o suprafaţă de 14,8 milioane ha
terenuri agricole, ceea ce reprezintă aproximativ 62 % din suprafaţa totală a ţării.

8.2. CLASIFICAREA FONDULUI FUNCIAR


Fondul funciar al României este constituit din: "terenuri de orice fel,
indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul
public ori privat din care face parte" (art. 1. Legea nr. 18/1991).
Pe lânga definirea noţiunii de "fond funciar", se reglementează în temeiul
aceleiaşi Legi nr. 18/1991 şi principalele grupe de terenuri după modul de
folosinţă, care la rândul lor cuprind o scrie de categorii de folosinţă.

8.2.1. Clasificarea fondului funciar după destinaţia terenurilor


Cunoaşterea şi planificarea modului de folosinţă al fondului funciar, se poate
realiza, numai pe baza sistemului informaţional al cadastrului general în acest scop,
s-a elaborat, sistemul de clasificare al fondului funciar după destinaţia şi utilizarea

81
concretă a terenurilor, precum şi după necesiăţile cadastrului de înregistrare
ordonată a datelor primare, care cuprinde cinci grupe de terenuri

A.Terenuri cu destinaţie agricolă. în această grupă sunt incluse terenurile


care servesc direct şi nemijlocit în procesul tehnologic al producţiei agricole şi care
formează fondul funciar agricol, fiind alcătuite, din două subgrupe şi anume:
1. Terenuri agricole productive: - arabil, vii şi pepiniere viticole, livezi şi
pepiniere pomicole, plantaţii de hamei şi duzi, păşuni, faneţe, sere, solarii şi
răsadniţe, la care se adaugă şi terenurile cu vegetaţie forestieră dacă nu fac parte
din categoria amenajamentelor silvice şi păşunile împădurite.
2. Terenurile agricole ocupate cu: construcţii şi instalaţii agro - zootehnice,
amenajări piscicole, amenajări de îmbunătăţiri funciare, drumuri tehnologice şi de
exploatare agricolă, platforme şi spaţii de depozitare a producţiei agricole, în care,
se includ şi terenurile neproductive, care pot fi amenajate şi utilizate pentru
producţia agricoli.
Din enumerarea celor două subgrupe de folosinţă ale terenurilor cu destinaţie
agricolă rezultă modul de utilizare al pământului, pe de o parte, ca principal mijloc
de producţie şi obiect al muncii în agricultură, iar pe de altă parte, ca bc de
amplasare în spaţiu a diferitelor construcţii, instalaţii şi amenajări.
Din sistemul informaţional de date primare al cadastrului general se prezintă
sub aspect cantitativ, parcela de teren agricol, cu suprafaţa, categoria de folosinţă şi
posesorul, iar din punct de vedere al aspectului economic, se exprimă clasa de
calitate a solului şi venitul net cadastral.
Din datele cadastrului general ce reprezintă o lucrare sintetică se extrag datele
cadastrului agricol, care este o lucrare analitică. Deci, cadastrul agricol se
organizează pentru terenurile cu destinaţie agricolă şi cuprinde pe lângi
informaţiile cadastrului general şi o serie de date suplimentare de amănunt, strict
necesare cerinţe br procesului de producţie agricolă.

B. Terenuri cu destinaţie forestieră. Pădurile şi terenurile aferente


împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare
forestieră şi care constituie proprietate de stat, ori proprietate particulară formează
fondul funciar forestier. în grupa terenurilor cu destinaţie forestieră se includ
următoarele două subgrupe:
1. Terenuri forestiere productive: păduri şi terenuri destinate împăduririlor, la care
se adaugă şi terenurile pentru pepiniere silvice şi administraţie silvică.
2. Terenuri forestiere neproductive: stâncării, abrupturi, râpe, ravene şi torenţi,
care sunt cuprinse în a menajamente le silvice.
Pădurile şi terenurile cu utilizare forestieră sunt înregistrate atât în datele
cadastrului general, cât şi în cadastrul forestier, care se organizează pe ocoale
silvice. La rândul lor, ocoalele silvice se subîmpart în unităţi de producţie, parcele
forestiere şi unităţi amenajistice sau subparcele formate din suprafeţe de pădure de
aceeaşi esenţă şi vârstă.

82
C.Terenuri aflate permanent sub ape.
Fondul de terenuri aflate sub ape este reprezentat de apele curgătoare: fluvii,
râuri şi pâra ie şi de apele stătătoare: bălţi, lacuri şi marea teritorială. Aceste
terenuri aflate permanent sub ape cuprind: albiile minore ale cursurilor de ape,
cúnetele lacurilor şi nivelele maxime de retenţie, fundul apebr maritime interioare
şi al mării teritoriale.
In lucrările de cadastru general se identifică terenurile ocupate cu ape şi se
reprezintă pe planurile şi hărţile cadastrale, prin limitele br, în conformitate cu
reglementările de folosire şi protecţie a apebr.
Din datele primare ale cadastrului general se menţionează: numărul
topografic, denumirea cursului de apă sau a lacului, suprafaţa ocupată cu apă,
titularul dreptului de administrare operativă. Cadastrul apebr cuprinde o serie de
informaţii referitoare la caracteristicile naturale ale cursurilor de apă, lucrărilor de
stăpânire, fobsire şi protecţie a calităţii apelor şi altele.

D. Terenuri cu construcţii.
Terenurile cu construcţii sunt formate din: terenurile din intravilan aferente
localităţilor urbane şi rurale pe care sunt amplasate construcţii, alte amenajări ale
localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere. Regimul juridic al terenurilor
cu construcţii din intravilan se diferenţiază, în funcţie de destinaţia construcţiilor
pentru bcuinţe, activităţi social - culturale, administraţie, industrie.
Cadastrul imobiliar - edilitar al terenurilor cu construcţii din intravilan se
executa, în mod obişnuit, concomitent cu cadastrul general, în aceleaşi condiţii
tehnice şi de către aceleaşi organe de specialitate. Pe lângă inventarierea imobilelor
şi a reţelelor edilitare din localităţi se efectuează evaluarea economică şi se
introduce sistemul de publicitate a cărţii funciare.

E. Terenuri cu destinaţie specială.


In categoria terenurilor cu destinaţie specială s-au inclus:
- terenurile folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene,
cu construcţii şi instalaţii aferente;
- terenuri cu construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al
energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii;
- terenuri aferente exploatărilor miniere şi petroliere, cariere şi halde de orice
fel;
- terenuri rezervate nevoilor de apărare;
- rezervaţii naturale, plaje, monumente ale naturii, ansamblurile şi siturile
arheologice şi istorice şi altele.
Pentru aceste terenuri se organizează diferite sisteme de evidenţă, din care se
menţionează, în primul rând, cadastrul terenurilor destinate căilor ferate, care
cuprinde suprafeţele ocupate de linii, staţii, cantoane, remize de serviciu, ateliere şi
altele, precum şi zonele de protecţie a liniilor. în mod asemănător, se poate
organiza şi cadastru terenurilor destinate drumurilor rutiere. Se precizează că,

83
aceste terenuri cu destinaţie specială sunt reprezentate grafic pe planuri şi hărţi
cadastrale, prin conturul respectiv şi evidenţiate scriptic în cadastrele funciare de
specialitate.

8.2.2. Clasificarea fondului funciar după categorii de folosinţa a terenurilor


In funcţie de destinaţia terenurilor ce compun fondul funciar şi care s-a
prezentat în paragraful anterior, se disting un număr de 10 categorii generale de
folosinţe agricole şi neagricole a terenurilor, ce se divizează, la rândul tor, într-un
număr de 65 de subcategorii de folosinţe agricole şi neagricole.
A. Categorii şi subcategorii de folosinţe agricole
Categoria şi subcategoria de folosinţă a terenurilor agricole a fost determinată
de modul de utilizare a lor de către posesorul terenului, care de-a lungul timpului s-
a modificat şi diversificat, în funcţie de cerinţele pieţei faţă de produsele agricole.
Pentru sistemul informaţional al cadastrului se utilizează un simbol, care ane
şi un rol de cod pentru identificarea categoriilor şi, respectiv, a subcategoriilor de
folosinţă, ce se înscrie în registrul cadastral şi se foloseşte la prelucrarea
electronică a datelor primare. In grupa folosinţe agricole se deosebesc cinci
categorii generale şi 25 subcategorii de folosinţă.
1. Arabil (A); - prin terenuri arabile se definesc suprafeţele de teren ce
se ară în fiecare an sau o dată la 2-6 ani fiind cultivate cu plante anuale sau perene:
cereale, leguminoase pentru boabe, plante tehnice şi industriale, plante medicinale
şi aromate, plante furajere, legume, flori şi altele. în categoria de folosinţă arabil
sunt incluse opt subcategorii, cu următoarele simboluri: arabil propriu-zis (A);
pajişti cultivate (AP); grădini de legume (AG); orezării (AO); sere (AS); solarii şi
răsadniţe (ASO); căpşunării (AC) şi alte culturi perene (AD).
2. Păşuni (P): - sunt terenuri înierbate sau înţelenite, în mod natural sau
artificial, prin reînsemânţări la un interval de 15-20 ani, fiind folosite pentru
păşunatul animalebr. Subcategorii le de folosinţă a păşunilor şi simbolurile
respective sunt: păşuni curate (P); păşuni împădurite (PP); păşuni cu pomi
fructiferi (PL); păşuni cu tufărişuri şi mărăcmişuri (PT).
3. Fâneţe (F): - sunt terenuri înierbate sau înţelenite, în mod natural
sau artificial, prin reînsămânţări, ce se exploatează prin cosirea ierbii. în cadrul
faneţelor se consideră următoarele subcategorii de folosinţă: fineţe curate (F);
faneţe împădurite (FP); fineţe cu pomi fructiferi (FL) şi faneţe cu tufărişuri şi
mărăcmişun (FT).
4. Vii şi hamei (V): - în categoria de folosinţă vie sunt incluse
terenurile plantate cu vii nobile şi hibride, cu următoarele subcategorii de folosinţă:
vii nobile (VN); vii hibride (VH); pepiniere viticole (VP) şi plantaţii de hamei
(VHA),
5. Livezi (L): - livezile cuprind terenurile plantate cu pomi şi arbuşti
fructiferi, în care se diferenţiază următoarele subcategorii de folosinţă: livezi pure

84
clasice (L); livezi pure intensive şi super intensive (LI); plantaţii de arbuşti
fructiferi (LF); pepiniere pomicole (LP) şi plantaţii de duzi (LD).
B. Categorii şi subcategorii de folosinţe neagricole
In grupa folosinţe for neagricole, se disting din punctul de vedere al utilizării
lor, cinci categorii generale şi un număr de 40 subcategorii de folosinţă:
1. Păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (PD) : - pădurile sunt terenuri
acoperite cu arbori şi arbuşti forestieri, fiind destinate producerii de material
lemnos sau protecţiei solului, în care se includ 5 subcategorii de folosinţă.
2. Terenuri cu ape (H): - sunt terenurile acoperite permanent cu ape, precum şi
cele acoperite temporar cu apă şi care după retragerea lor nu se cultivă agricol,
fiind diferenţiate 7 subcategorii de folosinţă.
3. Drumuri şi căi ferate (D): - în categoria de folosinţă a drumurilor şi căilor
ferate sunt cuprinse terenurile destinate transporturilor terestre: autostrăzi drumuri
naţionale, drumuri judeţene, drumuri comunale, industriale, drumuri şi poteci
turistice, căi ferate, ceea ce reprezintă un număr de 8 subcategorii de folosinţă.
4. Terenuri cu construcţii, curţi şi alte folosinţe (C): - sunt terenurile acoperite de
construcţii cu diverse utilizări, în scopuri social - culturale, de administraţie,
industriale, cu destinaţii speciale şi de altă natură. în cadrul acestei categorii de
folosinţă s-au delimitat un număr de 13 subcategorii, ce sunt folosite în lucrările de
cadastru general, special, imobiliar - edilitar.
5. Terenuri neproductive (N): - în această categorie de folosinţă se includ toate
suprafeţele de teren care nu produc venit cadastral şi nu se pot transforma în
terenuri agricole productive prin diferite amenajări, m condiţii de eficienţă
economică, datorită unor procese de degradare excesivă. Dintre subcategorii le de
folosinţă, cu caracter neproductiv, se citează: nisipuri zburătoare, bolovănişuri,
stâncării şi pietrişuri; râpe, ravene şi torenţi; sărături cu crustă; halde şi altele.
Pe lângă cefe 65 de subcategorii de fobsinţă agricolă şi neagricolă menţionate
mai sus este posibil să fie detaliate, în funcţie de cerinţele cadastrului de
specialitate şi alte subcategorii de folosinţă, dar cu păstrarea simbolurilor oficiale,
la care se vor adăuga notaţiile de detaliere necesare.

8.3. NUMEROTAREA CADASTRALĂ


In cuprinsul unui teritoriu administrativ se întâlnesc următoarele unităţi
cadastrale: trupul sau lanul, tarlaua şi parcela în extravilanul teritoriilor şi cvartalul
corpul de proprietate şi parcela, din intravilanele componente ale unui teritoriu
cadastral.
Prin operaţiunea de numerotare cadastrală se stabileşte poziţia în teritoriu a
fiecărei unităţi teritoriale, pe baza căreia se efectuează calculul suprafeţelor şi se
stabileşte legătura dintre planul cadastral şi registrele cadastrale. Pe baza
numerotării cadastrale se realizează individualizarea tuturor unităţilor teritoriale
printr-un număr cadastral sau topografic, care se foloseşte o singură dată într-un
teritoriu administrativ, în funcţie de specificul numerotării. Acest număr de ordine

85
pentru fiecare tarla (cvartal) şi parcelă (corp de proprietate) din extravilan
(intravilan), se înscrie, pe cât posibil, în centrul fiecărui contur planimetric, pe
originalul planului topo - cadastral imprimat pe un suport nedeformabil.

8.3.1. Numerotarea cadastrala a tarlalelor din extravilan


In cadrul unităţilor administrativ - teritoriale, extravilanul este teritoriul
delimitat de limitele intravilanului component şi hotarele cu teritoriile vecine.
Tarlaua este o suprafeţă de teren ale cărei limite sunt reprezentate de detalii
planimetrice naturale sau artificiale, cu o mare durabilitate în timp, din care se
exemplifică: ape curgătoare sau canale, căi de comunicaţii, limite de păduri, faneţe
sau păşuni, limita intravilanului şi altele.
Din punct de vedere topo-cadastral, tarlalele formează contururi închise şi
sunt deţinute de unul sau mai mulţi proprietari, fiind ocupate de diferite categorii
de folosinţă ale terenului.
Numerotarea tarlalelor se face cu cifre arabe, începând cu numărul 1, din
partea de nord-vest a teritoriului comunal sau orăşenesc şi se continuă în ordinea
numerelor 2, 3, .. n, în mod convenabil din aproape în aproape, în aşa fel încât să se
parcurgi tot teritoriul, până la ultima tarla din partea de sud.
După terminarea numerotării tarlalelor din extravilan, se numerotează în
continuare cu numere de tarla şi intravilanul, începând cu satul reşedinţă de
comună şi apoi cu celelalte sate, în ordinea depărtării br iaţă de sediul comunei
Inscrierea numerelor cadastrale de tarla se face în centrul tarlalei cu caracterul
bloc filiform, înclinat spre dreapta, cu înălţimea de 5 mm.

8.3.1.1. Numerotarea cadastrală a parcelelor din extravilan


Numerotarea parcelelor se face mai întâi în extravilan şi apoi în cadrul
intravilane tor, în ordinea numerotării tarlalelor.

86
Deci, numerotarea cadastrală a parcelelor începe cu parcela nr. 1 din tarlaua
nr. 1, iar în continuare se vor numerota toate parcelele din celelalte tarlale, până se
ajunge h ultima parcelă din ultima tarla, din extravilan. în cazul acestei numerotări
se include şi detaliile liniare ce separă tarlalele din care, se menţionează: ape
curgătoare, canale, diguri căi ferate, drumuri clasate şi altele.
Aceste detalii liniare primesc numere cadastrale în continuarea numerotării
parcelelor din tarlalele vecine. Apele curgătoare primesc un singur număr cadastral
pe toată lungimea tor, iar celelalte detalii liniare se numerotează pe fiecare tronson
rezultat din intersectarea cu alte detalii liniare respectându-se următoarele ordine:
- căi ferate întretăiate de ape;
- drumurile naţionale întretăiate de ape şi căi ferate;
- drumurile judeţene întretăiate de ape, căi ferate şi drumuri naţionale;
- drumurile comunale întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naţionale şi
drumuri judeţene;
- drumuri de exploatare întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naţionale,
drumuri judeţene şi drumuri comunale.
* Numerotarea parcelelor se fece prin numărul de ordine al acestora 1, 2,
3, ... n, precedat de simbolul categoriei de folosinţă, care se înscrie în centrul
fiecărei parcele. înscrierea numerelor cadastrale ale parcelelor se fece cu caracter
filiform, înclinat spre dreapta, cu înălţimea de 2 mm, iar simbolurile subcategor
iilor de folosinţă se scriu cu litere majuscule, cu înălţimea de 3 mm: VN 1; VN
2;....; DC 12.

8.3.1.2. Numerotarea cadastrală în intravilan


In cadrul intravilanelor se efectuează numerotarea cvartalelor, a corpurilor de
proprietate din cvartale, iar în continuare a parcelelor din fiecare corp de
proprietate.
a. Numerotarea cadastrală a cvartalelor - numerotarea cvartalelor
delimitate de străzi sau uliţe şi alte detalii liniare, începe cu cvartalul nr. 1 situat în
partea de nord-vest a fiecărei localităţi şi se continuă în ordine convenabilă până la
ultimul cvartal din partea de sud.
Numerele cadastrale ale cvartalelor se înscriu aproximativ în centrul acestora,
într-un cerc cu diametrul de 7 mm cu acelaşi tip de scriere şi dimensiuni care s-a
folosit la scrierea numerelor cadastrale ale tarlalelor din extravilan: 1,2,3,.. n.
Străzile şi celelalte detalii liniare, care delimitează cvartalele se numerotează
în continuare separat, ca parcele cadastrale şi formează cvartalul “zero”. Apele
curgătoare, căile de comunicaţii care traversează localităţi şi străzile principale se
numerotează cu un singur număr pe toată lungimea lor: DS 11, DS 12, DS 13, ...
DJ 21, iar la intersecţia cu alte străzi sau uliţe, suprafaţa de intersecţie se atribuie
cefei mai importante.
b.Numerotarea cadastrală a corpurilor de proprietate: - prin corp de
proprietate se înţelege gruparea unor parcele (imobile) ce aparţin aceluiaşi

87
proprietar, din care, se exemplifică: construcţii pentru locuinţe şi anexe, curtea
interioară, grădina de legume, vie, livadă şi alte folosinţe.
Numerotarea cadastrală a corpurilor de proprietate se efectuează cu cifre arabe
de la 1 la n în cadrul fiecărui cvartal şi în ordinea numerelor cadastrale, cvartale br
din cadrul localităţii. Numerele cadastrale ale corpurilor de proprietate se scriu în
centrul suprafeţei respective, cu cifre arabe, cu înălţimea de 3 mm, care se
încadrează intr-un cerc cu diametru de 5 mm: 1,2, 3,.... 11, 12.
c. Numerotarea cadastrală a parcelelor: - numerotarea cadastrală a parce le
br se face de la 1 la n în fiecare corp de proprietate, începând cu cvartalul nr. 1 şi,
respectiv cu corpul de proprietate nr. 1. Se continuă cu numerotarea parcelebr în
ordinea numere br cadastrale ale cvartalelor şi ale corpurilor de proprietate, până la
numerotarea ultimei parcele din ultimul corp de proprietate.
Numerele cadastrale ale parcelebr se înscriu sub formă de fracţie şi sunt
precedate de simbolurile subcategoriilor de fobsinţă.
La numărător se scrie numărul cadastral al corpului de proprietate, iar la
numitor, numărul parcelei. înscrierea numerelor cadastrale ale parcelelor şi ale
simbolurilor se face cu cifre arabe şi, respectiv, cu litere majuscule cu acelaşi tip de
scriere şi dimensiuni, ce s-au fobsit la scrierea numerebr parcelelor din extravilan:
C 6/1; CC 6/2; VN 6/3. Pe baza numerotarii cadastrale intocmita pe planul
cadastral original, se trece la operatiunea de calcul a suprafetelor.
Observaţie: Pe baza numerotării cadastrale se realizează individualizarea
tuturor unităţilor teritoriale printr-un număr cadastral sau topografic, care se
foloseşte o singură dată într-un teritoriu administrativ, în funcţie de specificul
numerotării. Acest număr de ordine pentru fiecare tarla (cvartal) şi parcelă (corp de
proprietate) din extravilan (intravilan), se înscrie, pe cât posibil, în centrul fiecărui
contur planimetric, pe originalul planului topo - cadastral imprimat pe un suport
nedeformabil.

8.4. CADASTRUL FONDULUI AGRICOL

8.4.1. CONSIDERAŢII GENERALE


Subsistemul informaţional al cadastrului fondului agricol este conectat la
sistemul informaţional al cadastrului general, prin informaţiile pe care le
furnizează.
Cadastrul fondului agricol este un subsistem de evidenţă tehnică (poziţie,
mărime, configuraţie), economică şi juridică a loturilor, parcelelor, tarlalelor,
trupurilor, partidelor cadastrale etc. pe proprietari, indiferent de titlul de
proprietate.
Rolul cadastrului fondului agricol este de a furniza date tehnice şi economice
asupra terenurilor agricole, actualizate sistematic cu toate modificările ce au loc
permanent în structura fondului funciar agricol. Aceste elemente ale cadastrului

88
fondului agricol sunt valorificate în procesul fundamentării priorităţilor de acţiune
pentru restructurarea, modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii agricole.

Structura fondului funciar şi a categoriei de folosinţă agricolă


Grupa folosinţelor agricole :14.741.214 ha (61,48%), din care:
- Arabil (A) 9.420.205 ha (39,52%)
- Păşuni (P) 3.364.041 ha (14,11%)
- Fâneţe (F) 1.514.645 ha (6,35%)
- Vii (V) 224.082 ha (0,94%)
- Livezi (L) 218.241 ha (0,92%)
Lucrările cadastrului fondului agricol furnizează informaţii tehnice şi
economice în cadrul unui sistem informaţional al teritoriului de tip multiscop, pus
la dispoziţia agenţilor economici de tip persoană juridică sau persoană fizică şi
instituţiilor publice interesate ale comunităţilor locale, judeţene sau de interes
general.
Sarcinile cadastrului fondului agricol constau în furnizarea informaţiilor
privind cantitatea şi calitatea terenurilor agricole în vederea îndrumării activităţii
agricole precum şi pentru rezolvarea problemelor financiare (investiţii,
modernizări, protecţie, asigurare, ecologie, impozite, taxe etc.).
Intocmirea cadastrului fondului agricol naţional se realizează prin
determinarea suprafeţelor, pe categorii de folosinţă a terenurilor, localizate pe
parcele, deţinători, proprietari, forme de exploataţii, teritorii administrative,
comune, oraşe, municipii, judeţe şi la nivel de ţară.
Acestea sunt posibile prin întocmirea planului cadastral agricol la scările
stabilite, a documentaţiei scriptice, evidenţiate în registre cadastrale, pe bază de
normative şi instrucţiuni.

Ca subsistem al cadastrului general, cadastrul fondului agricol oferă


următoarele tipuri de date tehnico-economice asupra terenurilor agricole:
- categoriile şi subcategoriile de folosinţă ale parcelelor de teren, identificate
pe proprietari (deţinători, utilizatori), forme de exploataţie, zone cvasi–omogene
pedo-climatice, zone supuse unor procese de degradare–poluare, zone
restricţionate, teritorii administrative comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene şi
pe întreaga ţară;
- poziţia şi configuraţia topografică a fiecărei parcele şi subparcele,
dimensiunile şi suprafaţa acestora;
- calitatea terenurilor arabile în funcţie de sol, relief, climă, apă freatică etc.,
pe baza notelor de bonitare naturală şi apoi clasificarea acestor terenuri pe clase de
calitate;
- calitatea plantaţiilor viticole, pomicole şi a pajiştilor naturale, precum şi a
terenurilor ocupate de acestea, grupate, de asemenea, pe clase de calitate;
- valoarea economică impozabilă;

89
- elemente pentru stabilirea pretabilităţii terenurilor agricole în cazul
diferitelor folosinţe agricole şi favorabilităţi solului pentru anumite culturi;
- amenajarea teritoriului şi starea acestuia cu privire la:
- irigaţii prin aspersiune, brazde sau submersie;
- îndiguiri, desecări, drenaje;
- lucrări de combatere a eroziunii solului;
- lucrări pe curbe de nivel, culturi în fâşii, culturi cu benzi înierbate, terase
şi agro-terase, valuri de pământ, lucrări de scurgere dirijată a apelor de pe versanţi;
- potenţialul amenajabil pentru irigaţii, evacuarea excesului de umiditate,
apărare contra inundaţiilor, combaterea eroziunii solului, stingerea formaţiunilor
torenţiale, alunecări de teren, stingerea deflaţiei, fixarea nisipurilor mobile şi
semimobile;
- identificarea de noi resurse funciare, care prin amenajări specifice ar putea fi
puse în valoare;
- restricţii de utilizare.

8.4.2. Etape în lucrările de introducere şi întreţinere a cadastrului


fondului agricol
Cadastrul fondului agricol foloseşte ca bază în lucrările sale datele cantitative,
calitative şi juridice furnizate de cadastrul general cu privire la terenurile agricole
indiferent de deţinător. Datele cadastrului general sunt furnizate de Oficiile
Judeţene de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (OCPI).
Etapele în introducerea şi întreţinerea cadastrului fondului agricol sunt
următoarele:
- documentarea cu privire la lucrările de cadastru general, agricol, materiale
cartografice (topografice, cadastrale, cartări de specialitate etc.);
- recunoaşterea terenului, a hotarelor teritorial administrative şi a limitelor
intravilanelor, stabilite în cadastrul general;
- identificarea şi materializarea pe teren a hotarelor unităţilor agricole cu
capital de stat, ale institutelor şi staţiunilor de cercetare agricolă, ale staţiunilor
didactice, ale altor terenuri proprietate publică sau privată a statului;
- identificarea limitelor terenurilor proprietate privată a persoanelor fizice sau
juridice;
- stabilirea categoriilor de terenuri, în funcţie de diferite criterii de clasificare
care interesează pe beneficiarul cadastrului fondului agricol, precum şi a
subcategoriilor de folosinţă;
- efectuarea măsurătorilor topografice necesare pentru delimitarea,
poziţionarea şi determinarea întinderii (latura cantitativă a cadastrului fondului
agricol) categoriilor de terenuri şi subcategoriilor de folosinţă identificate (latura
calitativă a cadastrului fondului agricol).
Măsurătorile se efectuează în limitele cadastrale, care constituie şi limitele
juridice, precizate în cadastrul general. Dacă cu ocazia efectuării lucrărilor topo–

90
cadastrale de teren se constată modificări (naturale sau artificiale) ale limitelor
cadastrale din cadastrul general, noile limite se identifică, se determină prin
măsurători şi se evidenţiază ca atare în cadastrul fondului agricol, sesizând în mod
expres modificările survenite faţă de cadastrul general.
In urma avizării cadastrului fondului agricol, aceste elemente pot fi preluate în
datele de bază ale cadastrului general, situaţie în urma căreia vor fi considerate
modificate limitele cadastrale din cadastrul general, cu preluarea elementelor
cantitative şi calitative şi în partea juridică a cadastrului general, respectiv prin
întabularea în cartea funciară a modificărilor survenite şi determinate prin
măsurători topo-cadastrale.
Metodele de măsurare topografică, aparatură, preciziile necesare, respectiv
toleranţele admise sunt cele cunoscute (cu excepţia situaţiilor când există norme
tehnice care precizează altfel), folosind punctele reţelei de sprijin în sistemul
proiecţiei cartografice “Stereografic 1970”;
- întocmirea sau reambularea planului cadastral, la scara preconizată, cu
conţinutul şi precizia stabilită de normele metodologice în vigoare;
- numerotarea cadastrală a unităţilor teritorial–calitative determinate, cu
respectarea şi conservarea numerotării cadastrului general. Procedeele de
numerotare cadastrală sunt cele prezentate la cursul de cadastru general.
Subcategoriile de folosinţă se notează cu simboluri specifice ataşate simbolului
categoriei de folosinţă stabilite anterior. Eventualele parcele noi care au apărut, ca
urmare a unor modificări survenite în teren, se notează cu numere cadastrale din
cele existente cu peruri (350/1, 350/2);
- calculul suprafeţelor unităţilor teritoriale determinate se face prin metodele
şi în toleranţele admise specifice cadastrului general, sau conforme cu normele
metodologice specifice, dacă acestea precizează alte toleranţe;
- întocmirea registrelor cadastrale specifice: registrul cadastral al parcelelor,
indexul alfabetic al proprietarilor, registrul cadastral al proprietarilor, registrul
situaţiilor centralizatoare precum şi a fişelor specifice cerute de normele tehnice şi
metodologice de cadastrul fondului agricol care vor fi elaborate;
- bonitarea şi clasificarea terenurilor agricole pe clase de calitate, pe parcele,
categorii şi subcategorii de folosinţe şi proprietari.

8.4.3. Organizarea şi executarea lucrărilor de întreţinere a cadastrului


fondului agricol
Pentru a furniza în mod curent instituţiilor interesate ale statului sau altor
instituţii date reale, cantitative şi calitative cu privire la fondul agricol, se
organizează urmărirea, determinarea şi înregistrarea în documentaţia cadastrală a
tuturor schimbărilor care se produc asupra mărimii, configuraţiei, categoriei şi
subcategoriilor de folosinţă şi posesorilor terenurilor de orice fel.
Această acţiune implică cunoaşterea sistematică a modificărilor, legalitatea
producerii acestora, culegerea datelor şi informaţiilor necesare, executarea

91
măsurătorilor, prelucrarea noilor date şi înscrierea lor în planuri şi registre
cadastrale.
Introducerea şi întreţinerea lucrărilor de cadastrul fondului agricol se
efectuează de către OCPI, pe baza normelor tehnice–metodologice privind
introducerea şi întreţinerea cadastrului fondului agricol.
Lucrările de întreţinere a cadastrului fondului agricol se execută de către
specialiştii oficiilor de cadastru sau de agenţi economici autorizaţi, în cadrul
zonelor de lucru care se stabilesc şi se repartizează pe teritorii.
Fac obiectul întreţinerii următoarele elemente cadastrale ale parcelelor:
- poziţia şi configuraţia parcelei;
- suprafaţa parcelei;
- categoria şi subcategoria de folosinţă;
- posesorul şi situaţia juridică;
- caracteristicile categoriei de folosinţă;
- caracteristicile categoriei de teren (amenajat, degradat, teren în pantă);
- clasa de bonitare (după executarea lucrărilor de bonitare);
- partida cadastrală.
Inregistrarea modificărilor în documentele cadastrale se face:
- permanent, pe măsura producerii schimbărilor, în cadrul zonelor de lucru
organizate şi repartizate specialiştilor cadastrali;
- o dată pe an, la restul teritoriilor comunale.
Lucrările de întreţinere a cadastrului fondului agricol se execută într-o
singură fază cu două grupe de operaţiuni:
- de teren, care constau în parcurgerea terenului, depistarea modificărilor,
efectuarea măsurătorilor şi culegerea de date şi informaţii necesare;
- de birou, care presupun verificarea legalităţii modificărilor, prelucrarea
datelor, întocmirea registrelor de întreţinere, multiplicarea şi difuzarea copiilor la
beneficiari.

8.4.3.1. Lucrări pregătitoare


Inainte de a începe activitatea la teren, indiferent de volumul sau natura
modificărilor, specialistul cadastral procedează la câteva operaţiuni pregătitoare.
Procurarea documentaţiilor cadastrale presupune găsirea tuturor actelor
cadastrale întocmite cu ocazia lucrărilor anterioare de introducere sau de întreţinere
a cadastrului. In mod deosebit, pentru activitatea de teren, se folosesc următoarele:
- copii de pe planul de ansamblu;
- una sau mai multe copii de pe planul cadastral original;
- dosarul de delimitare a hotarelor administrative de la primăria comunei;
- carnetele de observaţie, inventarul de coordonate, schiţele de teren etc., din
lucrările anterioare;
- registrele cadastrale din dosarul existent la primăria comunei.

92
Procurarea copiilor de pe actele legale şi a documentelor referitoare la
modificările intervenite sunt necesare pentru a se stabili legalitatea unor
schimbări referitoare la categoriile şi subcategoriile de folosinţă, limite, proprietari
etc. Acestea se obţin de la instituţiile în drept sau de la posesori, şi constau în:
- acte referitoare la scoaterea, definitivă sau temporară, din circuitul agricol şi,
eventual, documentaţiile care au stat la baza acestora;
- aprobări privind schimbarea categoriei de folosinţă a unor terenuri.
Analiza proiectelor de organizare a teritoriului, îmbunătăţiri funciare,
amenajări diverse, studii topografice etc., copierea datelor sau operaţiilor care pot
ajuta la depistarea schimbărilor, determinarea sau măsurarea lor.
Culegerea informaţiilor cu privire la limita intravilanului, categoriile de
drumuri, zonele de protecţie etc

8.4.3.2. Lucrări de teren

A. Determinarea şi înscrierea în documentele de teren a schimbărilor


survenite în situaţia parcelelor
Pentru depistarea modificărilor intervenite se parcurge în mod obligatoriu
întregul teritoriu agricol confruntându-se situaţia existentă pe teren cu cea
reprezentată pe plan.
Diferitele documente, aprobări, planuri şi studii efectuate anterior, precum şi
comunicările unităţilor, pot fi folosite la stabilirea şi înregistrarea schimbărilor ca
materiale ajutătoare, numai după ce s-a verificat dacă datele pe care acestea le
conţin corespund pe teren.
Toate datele rezultate din măsurători sau din stabilirea modificărilor sunt
înscrise în carnetele sau planurile de teren, care se anexează la dosarul lucrării,
constituind piese originale, purtătoare de date iniţiale.
Măsurătorile pentru determinarea limitelor noi, modificate, se efectuează cu
aparatură specifică şi prin metode adecvate.

B. Determinarea noilor categorii şi subcategorii de folosinţă


Categoriile şi subcategoriile de folosinţă se determină pe baza constatărilor
făcute la teren şi a documentelor care atestă legalitatea modificărilor efectuate.
Schimbările intervenite în modul de folosinţă a fondului agricol datorate unor
calamităţi naturale sunt recunoscute şi înregistrate ca atare, fără solicitarea vreunui
act, în măsura în care se constată că terenurile respective nu mai pot avea
categoriile de folosinţă iniţiale. In această situaţie s-ar afla viile sau livezile
distruse, terenurile cu alunecări care nu mai pot fi folosite ca arabil etc.
Serele se măsoară şi se înregistrează la categoria de folosinţă ”sere”.
Terenurile scoase temporar din circuitul agricol pentru executarea unor
investiţii, se înregistrează la categoria de folosinţă actuală neagricolă, urmând să se

93
revină asupra acestei înregistrări după redarea terenurilor în circuitul agricol, când
se trec la categoriile de folosinţă existente în teren.

C. Determinarea elementelor calitative ale terenurilor


La stabilirea categoriei şi subcategoriei de folosinţă se înscriu obligatoriu atât
caracteristica categoriei de folosinţă, cât şi celelalte date referitoare la destinaţia
terenului (arabil în izlaz, căpşuni etc.) şi caracteristica lui (irigat, desecat etc.),
astfel încât, la întreţinerea registrelor, să se poată completa toate rubricile
formularelor respective. Odată cu determinarea noilor limite de parcelă se
stabilesc, analizează şi se înscriu elementele calitative ale terenurilor, cum ar fi
terenurile degradate (cu exces de apă temporar, sărăturate etc.), terenurile în pantă
etc.

D. Măsuri pentru urmărirea aplicării legalităţii în domeniul fondului


agricol.
Depistarea modificărilor efectuate, determinarea noilor categorii şi
subcategorii de folosinţă, stabilirea posesorilor etc. se fac cu respectare a
prevederilor legale referitoare la cadastru şi fondul funciar. Se urmăreşte ca prin
lucrările de întreţinere să se contribuie la respectarea strictă a legilor în vigoare
privitoare la apărarea, conservarea şi folosirea terenurilor agricole. In cazul în care
se constată încălcarea legislaţiei în materie, se procedează la întocmirea unei „Note
de constatare” a modificărilor efectuate ilegal, în care se consemnează pe posesori,
toate parcelele modificate fără aprobare, precum şi natura modificărilor. Câte o
copie de pe aceasta se trimite cu adresă oficială de către OCPI, la primărie,
Direcţiei agricole şi la posesorii de terenuri care au făcut modificări ilegale, pentru
luarea măsurilor de intrare în legalitate: La acestea se ajunge fie prin obţinerea
aprobărilor prevăzute de legislaţie, fie prin readucerea terenurilor la starea iniţială
dinaintea intervenţiei ilegale.

8.4.3.3. Lucrări de birou


A. Intreţinerea planului cadastral
Toate modificările privind configuraţia şi poziţia parcelelor se reprezintă pe
planul cadastral pe baza elementelor măsurate în teren. Pentru raportare se
folosesc metodele cunoscute, asemănătoare cu cele folosite la redactarea iniţială a
planului.
In toate cazurile noile elemente liniare, numerele cadastrale precum şi
simbolurile categoriilor de folosinţă noi se înscriu cu tuş roşu. Detaliile dispărute
precum şi celelalte elemente modificate se taie din loc în loc cu două liniuţe
înclinate, de asemenea, cu tuş roşu.
Dacă contururile sunt de aşa natură că nu pot fi reprezentate la scara planului,
se întocmeşte o anexă la o scară convenabilă, astfel încât să se poată înscrie toate
elementele caracteristice ale parcelelor respective.

94
In situaţia în care se modifică configuraţia unor parcele reambulate şi
raportate anterior cu roşu, se procedează astfel:
- se înnegresc limitele trasate cu roşu, care au dispărut, apoi se anulează cu
câte două liniuţe roşii, din loc în loc;
- se trasează cu roşu noile limite

B. Numerotarea cadastrală
Menţinerea corespondenţei între planul cadastral şi registre, parcele şi tarlale
modificate se realizează printr-un număr cadastral, după cum urmează:
-când o parcelă se divide în mai multe părţi, fiecare parte va primi un număr
cadastral scris sub formă de fracţie având la numărător numărul cadastral iniţial, iar
la numitor numărul curent al noului contur (exemplu 25/1, 25/2, 25/3 etc.);
-când mai multe parcele se alipesc, noul contur păstrează numărul cadastral al
parcelei cu suprafaţa cea mai mare urmat de un per (exemplu A 250/1), iar celelalte
se radiază cu o liniuţă roşie;
-când numai o parte dintr-o parcelă trece la o altă parcelă alăturată, ambele
parcele vor primi în continuare numerele vechi. Dacă la o parcelă se modifică
categoria de folosinţă, posesia, suprafaţa sau alt element caracteristic, dar continuă
să existe ca parcelă de sine stătătoare pe teren, se poate păstra numărul vechi atât
pe planul

C. Calculul suprafeţelor
Inainte de a se efectua operaţiunile de calcul, pe planul reambulat se
determină zonele afectate de modificări, iar în cadrul acestora se stabilesc
contururile vechi, modificate, din care se pot constitui suprafeţele necesare pentru
control şi compensare.
Suprafeţele de control se pot forma din grupe de parcele sau grupe de tarlale,
în funcţie de mărimea şi de poziţia zonelor afectate, numărul şi structura
elementelor cadastrale schimbate.
Astfel, în cazul în care se modifică conturul unor parcele, fără ca prin aceasta
să se modifice limitele tarlalelor, suprafaţa de control va fi formată din suprafaţa
totală a grupelor de parcele modificate sau a tarlalei din care acestea fac parte (în
cazul când au suferit modificări toate parcelele din tarlaua respectivă). Dacă
schimbările afectează limitele a mai multe tarlale limitrofe, suprafaţa de control se
formează din suprafaţa totală a grupului de tarlale modificate.
Operaţiunile de calcul se înscriu pe un formular tipizat, denumit „Calculul
suprafeţelor”, în cazul când registrele cadastrale se întocmesc manual, sau pe
formular modificat, intitulat „Calculul suprafeţelor şi fişa elementelor cadastrale”
atunci când registrele sunt realizate la calculator.
La efectuarea calculelor se foloseşte o fascicolă, pentru întreg teritoriul
cadastral al comunei, pe coperta căreia se înscriu datele de identificare a lucrării şi
anume „întreţinerea cadastrului fondului agricol – anul respectiv”, denumirea

95
teritoriului administrativ, judeţul, numele executantului şi numele verificatorului.
Apoi, pe pagina următoare, sus în mijloc, se scrie „ Situaţia înainte de întreţinere”,
după care se transcriu în ordine crescătoare numerele parcelelor care formează
prima grupă de control, simbolul categoriei de folosinţă, precum şi suprafeţele
acestora, copiate din registrul parcelelor întocmit la introducerea sau la ultima
întreţinere a cadastrului. Pe toată lungimea rândurilor care se referă la elementele
de calcul se înscriu datele de identificare a dosarului din care au fost copiate
suprafeţele.
Suprafeţele copiate se înscriu în formular la rubrica „suprafaţă compensată”.
Suma suprafeţelor înscrise reprezintă suprafaţa de control, pe baza căreia se va face
compensarea. Sub această sumă totală se trage o linie despărţitoare. In continuare
se lasă două rânduri libere după care se scrie „Situaţia după întreţinere” şi se trece
la calculul suprafeţelor parcelelor noi, rezultate în urma întreţinerii, ca urmare a
modificărilor intervenite în teren, în cadrul grupului de parcele înscris. Se înscriu
numerele parcelelor noi apărute în cadrul grupei respective.

Calculul suprafeţelor noilor parcele se execută numeric, grafic sau mecanic,


în funcţie de elementele culese din teren şi de metoda folosită la redactarea
planului cadastral original.
Suprafeţele parcelelor se pot stabili şi prin preluare din proiecte, documentaţii,
registre parcelare etc. dacă, în urma verificării, se constată că precizia de
determinare a acestora corespunde preciziei cerute de instrucţiunile de lucru. In
acest caz, în loc de elementele de calcul se înscriu elementele de identificare a
documentelor din care aceste elemente au fost preluate.
In cazul parcelelor încadrate pe mai multe trapeze, se calculează mai întâi
suprafeţele parţiale, care se înscriu în formularul tipizat, apoi se calculează prin
însumare, suprafeţele totale ale acestor parcele.
Indiferent de metoda de determinare, toate suprafeţele parcelelor noi se înscriu
iniţial în rubrica „suprafaţă necompensată”, apoi se însumează suprafeţele pentru a
obţine suprafaţa de control a grupei respective, înscrisă cu culoare albastră. Dacă
neînchiderea se încadrează în limitele toleranţei, ceea ce înseamnă că suprafeţele
noilor parcele au fost suficient de bine determinate, se efectuează compensarea
acestora conform regulilor cunoscute despre compensarea suprafeţelor.
Se înscriu apoi în rubrica „suprafaţă compensată” atât suprafeţele parcelelor
care au fost compensate, cât şi cele preluate din alte documente, se însumează şi
dacă rezultatul corespunde cu suprafaţa de control concluzia este că operaţiunile au
fost bine executate. Se trage o linie pe toată lăţimea formularului şi se continuă
operaţiunile pentru celelalte grupe de parcele, în ordinea numerelor, în acelaşi mod
ca mai sus.
In cazul când, prin modificarea parcelelor au fost afectate limitele tarlalelor, se
calculează mai întâi suprafaţa noilor tarlale, se compensează pe suprafaţa totală a
grupelor de tarlale vechi, modificate, şi numai după aceea se calculează suprafaţa
noilor parcele, folosind ca suprafeţe de control suprafetelor tarlalelor noi.

96
D. Intreţinerea registrelor cadastrale
Registrul cadastral al parcelelor se completează astfel:
-pe copertă se menţionează denumirea teritoriului administrativ, judeţul, anul
întreţinerii, numele executantului şi al verificatorului;
-pe pagina a doua se scrie sus, la mijloc, cu cerneală albastră „Situaţia înainte
de întreţinere”. Cu aceeaşi culoare se transcriu toate parcelele vechi, modificate din
care s-a format prima grupă (suprafaţă) de control, în ordinea crescătoare a
numerelor.
Concomitent cu transcrierea datelor, în registrul cadastral vechi se fac
următoarele însemnări:
-numerele parcelelor modificate se încercuiesc cu roşu;
-la rubrica „observaţii” se scrie: “vezi întreţinerea din anul..., pagina....”.

După transcrierea cu cerneală albastră, în registrul de întreţinere a parcelelor


din prima grupă afectată de schimbări, se fac însumările necesare obţinându-se
suprafaţa categoriilor de folosinţă, precum şi suprafaţa totală a grupei respective.
Se lasă două rânduri libere şi se scrie cu roşu „Situaţia după întreţinere”, apoi
se înscriu parcelele noi, ale căror suprafeţe se transcriu din formularul tipizat
„Calculul suprafeţelor”, iar celelalte date din caietele, planurile sau schiţele de
teren. Inscrierea parcelelor se face cu culoare roşie, în ordinea crescătoare a
numerelor, scoţându-se astfel în evidenţă că majoritatea datelor caracteristice sunt
altele decât cele înscrise cu culoare albastră.
Se însumează suprafeţele parcelelor noi pe categorii de folosinţă şi pe total, se
compară cele două suprafeţe totale ale grupului de parcele şi, dacă coincid, rezultă
că s-a lucrat corect. Se poate trece la transcrierea parcelelor vechi din altă zonă.
Se înscriu în ordine toate grupele de parcele, vechi şi noi, şi se însumează
suprafeţele pentru stabilirea suprafeţelor totale ale acestora. Se însumează apoi
suprafeţele totale ale grupelor de parcele, pe rând, mai întâi cele înscrise cu
albastru şi apoi cele scrise cu roşu. Se înscriu una sub alta şi se fac diferenţele,
considerând suprafeţele parcelelor vechi, înscrise cu albastru, cu semnul minus, iar
cele ale parcelelor noi, înscrise cu roşu, cu semnul plus.
Suprafeţele reieşite după această operaţie se adună sau se scad, în funcţie de
semnul pe care îl au, din suprafaţa totală a teritoriului administrativ, existentă
înainte de lucrarea de întreţinere. Rezultatul reprezintă suprafaţa totală, pe categorii
de folosinţe după executarea lucrării de întreţinere a cadastrului.
Se face o recapitulare a tarlalelor şi a detaliilor liniare cu suprafeţele pe
categorii de folosinţă, în care tarlalele şi detaliile liniare vechi, nemodificate, se
înscriu în albastru, iar cele modificate cu roşu. Se însumează şi suprafeţele pe total
teritoriu, care trebuie să coincidă cu cele calculate anterior, prin însumare
algebrică. Dacă nu coincid, înseamnă că undeva s-a strecurat o eroare, care trebuie
depistată şi corectată.
In cazul în care întreţinerea registrelor cadastrale se face pe calculator, se
completează un singur formular, intitulat „Calculul suprafeţelor şi fişa elementelor

97
cadastrale”, în care se înscriu, în partea dreaptă datele privind calculul
suprafeţelor, iar în partea stângă elementele cadastrale ale parcelelor.

Formularul se completează astfel:


- sus, în dreapta, se scrie „Extravilan”, iar cu un rând mai jos, la mijloc, se
scrie „Situaţia înainte de întreţinere”;
- se înscriu apoi toate parcelele modificate în ordinea numerică, indiferent de
zona sau grupa din care fac parte, de volumul sau se natura modificărilor, avându-
se în vedere ca pentru parcelele sau detaliile liniare situate pe mai multe trapeze să
se înscrie suprafaţa totală;
- se completează toate rubricile prin transcriere din registrul întocmit la
lucrarea anterioară şi se face o însumare a suprafeţelor;
- se înscrie apoi „Situaţia după întreţinere” şi se înregistrează în ordine
numerică toate parcelele noi, cu toate datele reieşite după întreţinere, acordându-se
o mare atenţie exactităţii calculelor şi acurateţei înscrierii tuturor datelor;
- toate calculele pentru stabilirea suprafeţei noilor parcele se fac în partea
stângă a formularului, după metodele cunoscute;
- se calculează apoi suprafaţa totală şi se compară cu suprafaţa totală a
parcelelor vechi; dacă coincid, rezultă că lucrarea este bună şi poate fi predată la
calculator pentru prelucrarea datelor şi întocmirea registrelor cadastrale noi, după
operaţiunea de întreţinere a cadastrului.

Registrul cadastral al posesorilor se completează numai în cazul în care


registrul se întocmeşte manual. Intr-o fasciculă nouă se deschid partide cadastrale
pe posesori ale căror terenuri au suferit modificări.
In fiecare partidă cadastrală se transcrie situaţia terenurilor deţinute înainte de
întreţinere, după care se înscriu în ordine toate parcelele vechi modificate, precum
şi cele noi cu suprafeţele pe categorii de folosinţă şi totalurile respective. Insumând
algebric diferenţele dintre suprafeţele înscrise cu albastru şi cele înscrise cu roşu,
se obţine suprafaţa pe categorii de folosinţă, deţinută de posesorul respectiv, după
executarea lucrării de întreţinere a cadastrului.
In cazul în care s-au efectuat schimburi de terenuri între posesori, pentru
verificare, se face o recapitulaţie a suprafeţelor pe posesori.
Concomitent cu transcrierea datelor în registrul posesorilor întocmit la
lucrarea anterioară se scrie în dreptul parcelelor modificate „Vezi întreţinerea din
anul..., pagina...”.
După fiecare lucrare de întreţinere a cadastrului se întocmeşte un formular
tipizat, denumit „Fişa centralizatoare pe grupe de posesori şi categorii de
folosinţă”.

98
8.5. BALANŢA TERENURILOR AGRICOLE
In vederea urmăririi dinamicii terenurilor agricole, cadastrul fondului agricol
trebuie să ţină o evidenţă sistematică şi strictă a ieşirilor şi intrărilor de terenuri, pe
destinaţii şi domenii de activitate prin intermediul balanţei terenurilor agricole.
Necesitatea evidenţierii unei astfel de situaţii statistice se impune datorită
faptului că în mărimea şi structura fondului agricol apar, în decursul timpului,
anumite schimbări care se datorează:
-trecerii unor terenuri agricole într-o altă categorie de terenuri prin extinderea
intravilanului în schimbul extravilanului;
-extinderii zonelor industriale şi extractive (miniere, petroliere, cariere etc.);
-construirii unor instalaţii de transport.

Conţinutul balanţei terenurilor agricole este constituit dintr-o serie de tabele ce


cuprind suprafeţele care intră sau ies din circuitul agricol datorită activităţilor de:
-transformare a terenurilor nearabile;
-transformarea unor terenuri nearabile în suprafeţe arabile;
-redare în circuitul agricol a unor terenuri cu ape, precum şi a terenurilor care
au avut destinaţii industriale şi extractive;
-scoatere din circuitul agricol a unor terenuri şi predarea către alte ministere,
pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare sau pentru transformarea în alte categorii de
folosinţă.

Mărimea suprafeţelor incluse în balanţa terenurilor agricole se deduce din


planimetrarea parcelelor în cauză, pot fi preluate direct din documentaţia care a stat
la baza introducerii cadastrului sau prin calculul direct dacă planurile sunt în
format digital, prin urmărirea conturului acestora.
Modificarea suprafeţei în plus sau în minus trebuie să aibă un temei legal.
Scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol se poate face numai în
anumite condiţii prin hotărâri ale guvernului şi sunt condiţionate de redarea în
circuitul agricol a unor terenuri degradate

99