Sunteți pe pagina 1din 38

TEORIA SISTEMELOR

DE PRODUCTIE
CUPRINS

• Introducere in teoria sistemelor. Notiuni generale..................................................3


• Sistemul de productie. Clasificarea sistemelor de productie..................................5
• Sistemul de productie agricola. Notiune. Definitie.................................................5
• Unitatea agricola-concept; proprietate;exploatare............................................6
• Exploatatia agricola-sistem deschis si complex................................................7
• Tipuri de unitati agricole....................................................................................9
a. Exploatatiile agricole familiale....................................................................9
b.Societatile comerciale pe actiuni................................................................10
c.Unitati de tip asociativ. Societatea agricola................................................10
d. Societati comerciale prestatoare de lucrari agricole...................................11
4. Functiunile exploatatiilor agricole....................................................................11
IV. Sistemul de productie in cultura plantelor..................................................................15
• Tipuri de sisteme de productie in cultura cerealelor......................................17
• Subsistemul structura optima a culturilor......................................................26
• Subsistemul fertilizarea solului......................................................................30
• Subsistemul irigarea culturilor........................................................................32
• Subsistemul de lucrari ale solului...................................................................33
• Subsistemul de lucrari de intretinere al culturilor..........................................34
• Subsistemul lucrarilor de recoltat si transport al produselor........................34
V Sistemul de cultura al legumelor.................................................................................34
VI Sistemul de cultura pomicol........................................................................................51
VII. Sistemul de cultura al vitei de vie...............................................................................56
VIII. Sistemul de productie in cresterea animalelor............................................................61
• Subsistemul structura efectivelor de animale................................................62
• Subsistemul intretinerea animalelor..............................................................63
• Subsistemul reproductia animalelor..............................................................64
• Subsistemul alimentatia animalelor...............................................................65
IX. Sistemul informational in managementul si gestiunea exploatatiei agricole.............66
INTRODUCERE IN TEORIA SISTEMELOR. NOTIUNI GENERALE.

Teoria generală a sistemelor (T.G.S.) este o teorie relativ nouă fondată de Ludwig von
Bertalanffy având ca obiect sistemele, indiferent de natura și tipul lor. Este o teorie a
complexităților organizate, urmărind formularea principiilor, legilor, conceptelor și modelelor
sistemelor. T.G.S. este o disciplină științifică de sinteză, generală, întemeiată pe o serie de
discipline matematice cum sunt: teoria informației, teoria jocurilor strategice, teoria deciziei,
cercetarea operațională, teoria ecuațiilor diferențiale, teoria probabilităților, topologia și
algebra abstractă.
Teoria: un ansamblu de cunostinte independente de aplicatii capabile de a da
interpretari si explicatii asupre tuturor faptelor la care se refera.
Teoria sistemelor este deci un ansamblu de cunostinte independente de aplicatii,
capabile de a da interpretari si explicatii asupra structuralitatii si functionalitatii sistemelor de
orice natura.
Conceptele fundamentale sunt: sistem, informație, entropie, finalitate, organizare,
centralizare, interacțiune, izomorfism, integralitate.
Un ansamblu de enitati reunite prin interactiune si interdependenta formând un întreg
se numeste sistem.
Sistemul se realizeaza printr-un ansamblu (asociere) de parti componenete ceea ce
confera un caracter structuralist sistemului. Componentele din care se realizeaza un sistem se
numeste enitati, având un caracter real si abstract. Interactiunea si interdependenta entitatilor
confera sistemului o functionalitate prin conexiuni între entitati. Entitatile nu poseda
functionalitatea sistemului. Orice sistem este un întreg având un scop, o finalitate.
Precizarea sistemului înseamna si o delimitare a acestuia fata de mediul înconjurator.
Orice sistem se poate considera la rândul sau ca o entitate, deci ca o componenta a unui alt
sistem.

Functionalitatea sistemelor. Din punct de vedere functional un sistem este un întreg în care
se transmit si se prelucreaza informatii.
Informatie: poate sa fie orice factor calitativ capabil de a descrie un atribut asociat sistemului.
Semnal: o marime fizica ce se poate constitui un suport pentru informatie.
Parametru: în care informatia poate sa continuta, trnsmisa sau prelucrata caracterizeaza
semnalele.Cunoasterea cantitativa a parametrilor informationali permite extragerea
informatiei obtinand mesajul.
Orice sistem vehiculeaza materie, energie si informatie.
Din punct de vedere structural sistemul este o interactiune dintre obiecte.Obiectele la
randul lor sunt interdependenta dintre atribute exprimabile prin relatii analitice.
În general, pentru ca un sistem să îşi atingă eficient scopul pentru care a fost construit,
acesta trebuie să fie gestionabil nu numai sub aspect funcţional, ci şi sub aspect structural şi
informaţional.
De-a lungul timpului noţiunea de sistem a cunoscut multe definiţii, însă, oprindu-ne
asupra unei definiţii concise, dar reprezentativă, putem privi sistemul ca pe „o totalitate de
elemente sau părţi componente, care se află în stare de interdependenţă şi sunt legate
reciproc”.
Atunci când vorbim de informatică socială, trebuie să luăm în discuţie şi conceptele de
sistem gestionabil şi organizat.
Astfel, înţelegem prin sistem gestionabil şi organizat o formaţiune dinamică, integră,
organizată pe baze sistemice, care constă din totalitatea unor componente necesare
„producţiei”, acţiunea orientată a cărora asigură noi calităţi şi proprietăţi integrate, ce nu sunt
proprii pentru fiecare din aceste componente luate aparte.

Componentele sistemelor. Componentele sistemului dispun de caracteristici individuale şi de


o anumită complexitate.
Conform criteriului structural-funcţional al divizării ulterioare, pot fi numite două
tipuri de componente: subsisteme şi elemente.
Subsistemele sunt componente ale sistemului, compuse la rândul lor din părţi ce posedă o
anumită independenţă şi execută anumite funcţii, condiţionate de locul şi rolul lor în structura
componentelor respective.
Prin elemente s-a convenit a fi înţelese componentele sistemului care nu pot fi divizate în
părţi, fără a li se pierde certitudinea calitativă, adică ele sunt unităţi structurale indivizibile în
condiţiile existenţei sistemului dat.

Organizarea sistemelor. În practică, noţiunea de sistem este în strânsă legătură cu termenul a


organiza, ce poate fi definit sintetic ca a face ordine.
În raport cu sistemele gestionabile, noţiunea de organizare se utilizează în cel puţin trei
sensuri-scop:
• în raport cu sistemul în întregime şi cu părţile sale componente (subiectul dirijării,
obiectul dirijării şi blocul reglementării ştiinţifice);
• în raport cu procesul – funcţionarea, reglementarea, starea obiectului etc.;
• în raport cu funcţia – organizarea activităţii persoanei sau a organului de conducere în
ce priveşte reglementarea, coordonarea, stabilirea, crearea şi funcţionarea raţională a
întregului sistem etc.
Prin organizarea sistemului trebuie înţeleasă reglementarea elementelor sale constitutive,
spre deosebire de starea sau poziţia lor haotică. Însă, pentru un sistem gestionabil simpla
reglementare este insuficientă.
Numai atunci când ordinea şi funcţia elementelor vor fi condiţionate de obiective vom
putea vorbi de un sistem organizat.

Însuşirile sistemelor. Principalele însuşiri ale unui sistem sunt:


- integralitatea: sistemul prezintă caracteristici specifice, care sunt conferite de interacţiunile
dintre elemente şi care sunt altele decât suma caracteristicilor elementelor componente. Unele
dintre aceste caracteristici sunt integral noi, altele provin din potenţarea reciprocă a
caracteristicilor părţilor (sinergism).
- autostabilizarea: proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare, prin adaptare faţă
de perturbaţii exterioare. De fapt, autostabilizarea nu este o proprietate a tuturor sistemelor.
Sub aspectul autostabilizării ele se împart în:
a. sisteme cu reacţie negativă, cele ce se opun schimbării şi care prezintă autostabilizare;
b. sisteme cu reacţie pozitivă, care prezintă tendinţa de a amplifica efectul perturbaţiei;
- autoorganizarea: proprietatea sistemului de a-şi crea, în situaţii noi, structuri stabile bine
adaptate noii situaţii. Există însă întotdeauna un "prag" al valorii perturbaţiei, peste care
autostabilizarea şi autoorganizarea nu se mai manifestă. Sistemul fie că se distruge fie că
evoluează spre o altă stare, care la rândul său se poate autostabiliza şi organiza, dar care este
total diferită de cea de la care s-a plecat.
- ierarhizarea: orice sistem este parte a unui sistem mai mare, în cadrul căruia funcţionează ca
un subsistem; de asemenea părţile componente ale sistemului (subsistemele sale) au şi ele
structură sistemică, putând fi tratate ca sisteme independente, mai mici.
Operaţia de ierarhizare poate fi continuată aproape oricât de mult în sus, şi de asemenea în
jos.
caracterul istoric. Structura şi organizarea sistemului nu pot explica relaţionarea acestuia la
condiţiile dintr-un moment dat. Ele sunt rezultatul unor acumulări şi transformări, astfel încât
înţelegerea lor deplină se poate realiza numai în măsura în care sunt cunoscute evenimente din
trecutul sistemului. De exemplu, structura pe specii într-o biocenoză nu reflectă numai
condiţionarea actuală a biotopului; ea este şi o expresie a situaţiilor în care componentele
abiotice erau diferite, cu atât mai mult cu cât ele se transformă permanent în prezenţa vieţii.
caracterul informaţional. Rezultă din rolul pe care comunicarea îl are în menţinerea
constantă a parametrilor care descriu sistemele vii (transmitere orizontală), dar şi în însăşi
continuitatea vieţii, dat fiind durata finită a existenţei fiecărui organism (transmitere
verticală). În primul caz, între diferite populaţii, indivizi, între acestea şi mediul abiotic circulă
mesaje codificate foarte diferit, care permit realizarea conexiunilor directe dar şi a celor
inverse, necesare pentru autoreglare.
echilibrul dinamic. Este o stare independentă de variabila timp, în menţinerea căreia este
obligatorie desfăşurarea concomitentă şi cu intensităţi constante a intrărilor şi ieşirilor de
materie, respectiv a proceselor de producţie şi consum.
homeostazia, rezilienţa sau stabilitatea. Este însuşirea sistemelor vii, care este dată de
capacitatea acestora de a-şi menţine parametri la un nivel oscilant în jurul unei stări staţionare
(de echilibru) în condiţiile unui mediu schimbător, care tinde să le dezorganizeze.

SISTEMUL DE PRODUCTIE

Sistemul de productie reprezinta un indicator cantitativ al productiei prin care se


evidentiaza volumul de produse realizate intr-o perioada de timp determinata cu o anumita
dotare in conditii organizatorice bine precizate. De tipul sistemului de productie depinde in
mod esential nivelul de dotare tehnica si nivelul pregatirii de fabricatie, gradul de specializare
a personalului muncitor, modul de utilizare a resurselor banesti, metodele de organizare a
productiei si controlului.

SISTEMUL DE PRODUCTIE AGRICOLA. NOTIUNE. DEFINITIE

Sistemul de productie este reprezentat de ansamblul resurselor materiale, umane si de


cerintele agropedobiologice existente intr-o exploatatie sau zona agricola, precum si de
legaturile si conexiunile ce se stabilesc intre acestea in procesul de organizare a activitatii.
Sistemul de productie se caracterizeaza printr-o anumita combinare a resurselor, a resurselor
cu ramurile agricole, a ramurilor si produselor intre ele, in marimi variate si perioade de timp
diferite.
Organizarea sistemului de productie urmareste realizarea unui complex structural armonios,
folosind metode si tehnici specifice.
Functionalitatea sistemului de productie se asigura prin organizarea legaturilor de
interdependenta si conditionare, prin optimizarea secventiala si globala a tuturor
componentelor sale structurale, in functie de structura de productie, zona agricola si caracterul
individual sau asociativ a1unitatii agricole.
Caracterul aleatoriu a1 productiei agricole, necesitatea mentinerii echilibrului biologic,
diversitatea conditiilor naturale si economice deermina originalitatea sistemelor de productie
nu numai zonal, ci si in fiecare unitate agricola.
Ca urmare, gestiunea resurselor si a produselor agricole imbraca particularitati fata de
alte sectoare economice si necesita abordari de la caz la caz.
Alegerea sistemului de productie sta la baza programarii procesului de productie in toate
fazele sale componente. Programarea procesului de productie se face in functie de structura
sistemului de productie si de organizarea proceselor din interiorul sistemului. In aceasta etapa,
in alegerea variantei optime de sistem de productie un factor restrictiv deosebit este consumul
de energie, in special conventionala si costul energiei.
De aceea, sistemele de productie ale viitorului sunt orientate spre influentarea si
dirijarea resurselor in functie de bilantul energetic al fiecarui produs, de modernizarea si
optimizarea tehnologiilor, toate acestea fiind cerinte ale noilor orientari catre piata a
productiei agricole.
Existenta celor doua mari grupe de ramuri in agricultura - ramuri de productie
vegetala si ramuri de productie animala - conditioneaza organizarea a doua tipuri
principale de sisteme de productie in unitatile agricole: sisteme de productie vegetala si
sisteme de crestere a animalelor.

Unitatea agricola - concept, proprietate si exploatare, exploatatie agricola.


În agricultura noastra, în urma reconstituirii si a constituiriiproprietatii private asupra
pamântului, s-au creat diverse forme de entitati în care se desfasoara activitati de obtinere a
produselor agricole si agroalimentare.
Pentru denumirea acestor entitati se folosesc, în mod curent, fara a se face distinctiile
necesare,conceptele de: unitate, exploatatie agricola sau întreprindere.
Conceptul de unitate agricola are, asa cum arata si abordarile teoretice din unele tari, o
acceptiune larga, urmând sa denumeasca orice entitate în care se obtin produse agricole. El
poate surprinde o realitate din agricultura reprezentata, asa dupa cum s-a aratat, prin faptul ca,
în conditiile noului tip de proprietate, apar si se dezvolta entitati agricole cu grad diferit de
complexitate, cu functionalitate specifica si cu finalitate diversa a activitatii.
Unitatea agricola reprezinta "locul" în care întreprinzatorul, indiferent care ar fi el,
combina factori de productie în vederea obtinerii de produse agricole. Dar gradul
decomplexitate al activitatii, finalitatea acesteia (obiectivele urmarite) si deschiderea catre
piata (integrarea în fluxurile si circuitele economice) sunt diferite în cazul variatelor forme de
unitati, fiecare îndeplinind un numar mai mare sau mai mic de functiuni ale întreprinderii sau
de componente ale acestora
Unitatile reprezinta "locuri", mai mult sau mai putin complexe, în care se obtin
produse agricole, care, în conditiile noastre, încep cu gospodaria (exploatatia) familiala,
ajungându-se pâna la unitati de tip holding.
O exploatatie familiala este o unitate care pune în valoare pamântul, în care lucreaza
indivizi având, adesea, legaturi familiale. Cu tot nivelul lor de dezvoltare, ele prezinta,totusi,
unele trasaturi care fac sa fie privite si în calitate degospodarii.
O unitate agricola, chiar si sub forma de exploatatie familiala, poate fi privita în mod
sistemic. Ea prezinta o serie de componente (subsisteme), între care exista relatii strânse, iar
prin functionarea lor intercorelata se realizeaza obiectivele pe care si le-a formulat unitatea.

EXPLOATATIA AGRICOLA, SISTEM DESCHIS SI COMPLEX

În calitatea sa de sistem, exploatatie agricola ca, de altfel, orice unitate economica,


prezinta o serie de trasaturi care o deosebesc de alte forme de organizare:
a) Este un sistem complex, determinat de particularitatile activitatii agricole, de mijloacele
angajate în productie, de modul de combinare a factorilor si de complementaritatea dintre
acestia, de necesitatea îmbinarii ramurilor etc. Nu numai ca încorporeaza o ma
re varietate de resurse, dar unele dintre ele sunt biologice, ceea ce creste complexitatea
activitatii si, implicit, pe cea a functionalitatii sistemului.
Organizarea exploatatiei agricole pe ramuri, spre deosebire de situatia din industrie, unele
ramurile sunt organizate pe întreprinderi, trasatura care decurge din neconcordanta dintre
timpul de munca si cel de productie în agricultura, ceea ce îsi tehnice, economice, sau de forta
de munca. Prin organizarea pe ramuri pot fi înlaturate sau atenuate efectele negative generate
de neconcordanta amintita, în ceea ce priveste eficienta cu care sunt folosite resursele de
productie, se contribuie la asigurarea rotatiei culturilor, care are un anumit aport la protejarea
solului ; etc.
b) Exploatatia agricola este un sistem economic, dar si social. Sub actiunea muncii omului si a
proceselor naturale si biologice se obtin produse agricole. Concomitent, intre participantii la
procesele de munca se stabilesc anumite relatii. Climatul relational, masura în care sunt create
conditii favorabile de desfasurare a activitatii si de viata pentru componentii exploatatiei,
conditioneaza rezultatele obtinute.
Creste tot mai mult rolul factorilor psihosociali în procesul muncii, ale caror cerinte
trebuie satisfacute pentru a mari productivitatea celor care executa diferite lucrari, generate de
domeniul de activitate al exploatatiei.
c ) Exploatatia agricola, mai ales sub forma de societate comerciala, societate agricola etc.,
poate fi privita ca un sistem programat, ea urmând sa-si desfasoare activitatea pe baza unui
program. Continutul programului si modul sau de elaborare trebuie sa fie adaptate economiei
de piata. Este vorba de a fixa, în mod realist si în concordanta cu cerintele pietei, obiective a
caror realizare are menirea sa asigure adaptarea exploatatiei la mediul ambiant – conditie de
baza a supravietuirii ei.
d) Exploatatia agricola este un sistem deschis, în relatii foarte puternice cu mediul sau
ambiant, exprimat prin fluxul de “intrari” (pamânt, apa, energie, seminte, informatii etc.) si
prin “iesirile” sale (produse agricole), destinate sistemului din care face parte. Gospodaria
familiala poate fi privita ca un sistem partial deschis, mai mult spre “intrari” si mai putin catre
vânzarile de produse.
e) În strânsa legatura cu trasatura precedenta, se poate afirma ca exploatatia agricola este un
sistem adaptiv. Ea se schimba permanent sub influenta factorilor endogeni si exogeni,
adaptându-se la evolutia mediului ambiant în care îsi desfasoara activitatea, mai cu seama
când avem de a face cu o exploatatie agricola cu caracter comercial (o gospodarie de
subzistenta “traieste” si fara o asemenea adaptare, daca se are în vedere consumul din
productie proprie, specific acesteia). Adaptarea presupune masuri în plan economic,
tehnologic, organizatoric, informational-decizional sau al relatiilor interumane .
f) Exploatatia agricola este un centru de decizie , orientat spre urmarirea de obiective.
Deciziile sunt rodul activitatii celor care au competente (manageri, întreprinzatori etc.), în
acest domeniu. Prin deciziile lor se are în vedere asigurarea functionarii corespunzatoare a
sistemului, evitându-se abaterile acestuia de la scopul urmarit.
g) Orice exploatatie agricola este un sistem tehnicomaterial, dar si biologic. Este caracterizat,
din acest punct de vedere, de folosirea de mijloace tehnice si de diverse materiale, între ele
existând anumite legaturi determinate de tehnologiile utilizate. Desfasurarea proceselor de
productie din exploatatiile agricole pe suprafete întinse (a se avea în vedere si dispersarea
teritoriala a parcelelor de teren detinute de gospodariile familiale) imprima un caracter
complex organizarii productiei si a muncii, folosirii mijloacelor tehnice si a fortei de munca
si cuprinderii activitatilor, care se desfasoara, în procesul managerial. În aceasta situatie
devin importante conditiile existente pentru deplasarea mijloacelor tehnice, a altor factori de
productie si a produselor obtinute, care influenteaza consumul de timp, starea tehnica a
masinilor si a tractoarelor si calitatea produselor.
Aspectul biologic se refera la utilizarea, în procesele de productie, a organismelor vii –
plante si animale. În exploatatiile agricole se desfasoara procese biologice, ceea ce face
necesara utilizarea unor masuri energice de reglare si prevenire a abaterilor de la dezvoltarea
normala a plantelor si a animalelor, generate de boli si daunatori.Sesizarea acestor perturbatii,
ca si masurile care se initiaza pentru înlaturarea lor depind, la un moment dat, de nivelul
cunostintelor în domeniu, dar si de posibilitatile materiale ale producatorului.
h) Este un sistem probabilistic - activitatea sa fiind supusa influentei factorilor naturali si
biologici, ea putând fi previzionata numai cu un anumit grad de probabilitate. Factorii
naturali au impact asupra unor laturi importante ale activitatii exploatatiei, cum ar fi:
alegerea sistemului de productie, a structurii de productie si utilizarea mijloacelor tehnice.
i) În sistemul “exploatatie agricola” întâlnim entropia, specifica, dupa cum se cunoaste,
tuturor sistemelor economice. Entropia unui sistem
caracterizeaza gradul sau de dezordine (termenul este luat din termodinamica si reprezinta o
marime care permite sa se evalueze degradarea energiei unui sistem).
O societate comerciala agricola pe actiuni sufera influenta entropiei din subsistemele
sale (ferme si sectoare). Recurgerea la masuri organizatorice înlatura starea de dezorganizare,
adica fenomenele entropice.
În abordarea întreprinderii ca sistem, diversi autori vad în componenta acesteia doua
subsisteme – conducator si condus, trei subsisteme – operational, economico-decizional,
informational, sau patru subsisteme – operational, decizional, informational, relational. Se
constata ca au loc “intrari” în sistem, care conditioneaza functionarea acestuia, si “iesiri”, în
principal, sub forma de produse. Intereseaza functionalitatea sistemului (S), prin
prisma raportului dintre “iesiri” (y) si “intrari” (x), cunoscut sub numele de transmitanta .
Este de dorit ca functionalitatea sa fie supraunitara. Daca ea se exprima în unitati fizice,
atunci lucrurile sunt diferite, dupa cum este vorba de productia vegetala sau cea animala. În
cazul celei dintâi, functionalitatea este supraunitara, fiind cunoscut faptul ca y > x, în
productia vegetala.
În zootehnie,functionalitatea este subunitara, consumurile exprimate, de exemplu, în unitati
energetice, sunt mai mari decât productia obtinuta, redata în acelasi fel de unitati (x > y).
Din punct de vedere valoric, indiferent de domeniul de productie, functionalitatea
trebuie sa fie supraunitara, rezultatele (py), la un produs, trebuie sa fie mai mari decât
cheltuielile generate de producerea sa (åcx ); p – pretul de vânzare al produsului; c – costul
unitar al unui factor utilizat la obtinerea produsului. Cerinta decurge din necesitatea ca
activitatea exploatatiei sa fie profitabila.
Functionarea exploatatiei agricole, ca sistem, are loc sub influenta unei multitudini de
factori, care pot determina o stare optima a sistemului sau abateri ale sale de la nivelul
parametrilor prestabiliti. Acesti factori provin din interiorul sistemului sau din mediul sau
ambiant, prin componentele economice, tehnice, sociale etc. ale acestuia.

Tipuri de unitati agricole. Unitatile agricole sunt variate, asa dupa cum s-a vazut, nu
numai prin statutul lor juridic, ci si prin dimensiune (o societate comerciala agricola are o
suprafata mult mai mare decât o gospodarie familiala). Chiar si între societatile comerciale
exista deosebiri în ceea ce priveste dimensiunea lor (ex.: o societate comerciala cu profil
cerealier si alta cu profil pomicol sau viticol).
Diferentieri sunt si în ceea ce priveste repartizarea unitatilor agricole pe teritoriu si, de
aici, deosebirile în profilul si specializarea lor si a subdiviziunilor organizatorice (unde
acestea exista).
Unitatile agricole se mai deosebesc între ele si în ceea ce priveste nivelul de înzestrare
tehnica, exercitarea proceselor si a actelor decizionale sau comportamentul lor în raport cu
mediul ambiant (manifestarea lor ca sisteme deschise, partial deschisetc.).

Exploatatiile agricole familiale. Exploatatiile familiale reprezinta o forma de


organizare,ca raspuns la cadrul legislativ pe baza caruia s-au constituit, si de utilizare a
pamântului pentru obtinerea de produse agricole,necesare pentru satisfacerea diferitelor nevoi.
Exploatatiile (gospodariile) familiale sunt predominante numeric(peste 4 milioane) si
în ceea ce priveste suprafata totala si alte resurse detinute.
Astfel, 74% din suprafata agricola se afla în proprietate privata, exploatatiilor familiale
revenindu-le 64,5%. În cazul suprafetelor arabile 86% se afla în proprietate privata,
exploatatiile familiale si asociatiile simple dispunând de 71%
Prin urmare,exploatatiile familiale organizate potrivit Legii 18/1991 au urmatoarele
caracteristici:
• o suprafata redusa cuprinsa între 1-10 ha, media fiind de 2,47 ha;
• o structura de productie diversificata, determinata de necesitatile alimentare ale familii si de
obtinerea acelor venituri care sa contribuie la continuarea activitatii si la acoperirea
cheltuielilor de productie (arat, discuit etc.);
• înzestrarea tehnica redusa si rudimentara în unele zone,ceea ce împiedica efectuarea
tehnologiilor de productie.
Ele au posibilitatea de a actiona în mod liber pe piata. Ca urmare, pot intra si iesi de pe
piata dupa considerente proprii. Ei iau decizii privind ce vor produce, în ce cantitate si
destinatia produselor.
De asemenea, hotarasc asupra momentului aparitiei pe piata, acesta fiind influentat, de
regula, de preturile de conjunctura din celelalte zone de vânzare.
O anumita importanta s-ar putea sa se acorde si obtinerii de produse ecologice în
aceste exploatatii, pentru care sunt necesare masuri de îndrumare, de respectarea unor cerinte
ecologice si actiuni de orientare a consumatorilor spre astfel de produse care sunt mai scumpe.
Produsele ecologice în cazul exploatatiilor familiale reprezinta un element de noutate atât
în ceea ce priveste procesul de productie, cât mai ales piata. De aceea, este necesar ca pe
masura dezvoltarii interesului pentru aceste produse, sa se creeze conditiile necesare formarii
pietei produselor ecologice. Pentru producatori aceasta presupune:
- informarea populatiei cu privire la calitatea produselor, prin intermediul spoturilor
publicitare,a brosurilor;
- identificarea consumatorilor din diferite zonegeografice;
- stabilirea unui segment de piata semnificativ,astfel încât producatorul sa patrunda cu o
cantitate de produse care sa-i asigure rentabilitatea .

Societatile comerciale agricole pe actiuni. Societatile comerciale agricole au fost create în,
urmare organizarii fostelor întreprinderii agricole de stat, potrivit prevederilor Legii 15/1990.
Ele detin împreuna cu unitati apartinând domeniului public, 17,6% din suprafata agricola
si16,4% din cea arabila. Capitalul lor este partial sau total de stat.

Unitatile de tip asociativ. Asociatiile familiale, cuprinse în unitatile de tip asociativ,sunt


forme simple de asociere (întelegerea între doua sau mai multe familii), având ca scop:

-exploatarea terenurilor agricole;cresterea animalelor;


-aprovizionarea, depozitarea, conditionarea,prelucrarea si vânzarea produselor.
Au la baza întelegerea verbala sau scrisa, fara alta formalitate juridica. În anul
2001existau 6494 asociatii familiale, care aveau în exploatare 790 000ha, suprafata medie
fiind de 122 ha.
Societatea agricola (asociatia cu personalitate juridica)este o unitate de tip asociativ,
bazata pe proprietatea privata asupra pamântului, cu capital variabil si cu un numar nelimitat
si variabil de asociati, având ca obiect:
a) exploatarea agricola apamântului, a uneltelor, a animalelor si a altor mijloace aduse
însocietate
b) realizarea de investitii de interes agricol.
În anul 2001 existau 4376 societati agricole, care detineau în exploatare1685 mii ha,
în medie, pe o societate, revenind 385 ha.
Uneltele si alte utilaje, mijloacele materiale si banesti,precum si animalele pot fi aduse
în societate, dupa caz, în proprietate sau în folosinta. Terenurile agricole se aduc numai în
folosinta, asociatii pastrându-si dreptul de proprietate asupra acestora.
La intrare în societatea agricola bunurile mobile si imobile,precum si animalele se vor
evalua pentru a se determina partile sociale subscrise de fiecare membru asociat.
Societatile comerciale prestatoare de lucrari agricole. Societatile comerciale prestatoare de
servicii pentru agricultura, de tip AGROMEC, sau organizat pe structurile fostelor S.M.A.-uri,
sau ca unitati noi.
Obiectul lor de activitate îl constituie: executarea de lucrari agricole la toti detinatorii
de pamânt; efectuarea de lucrari de transport; executarea de reparatiila utilaje agricole,
tractoare, masini si combine; etc.
Strategia adoptata de multe dintre ele a avut în vedere,alaturi de alte componente,
diversificarea domeniului deactivitate, trecându-se la efectuarea de lucrari de constructii
metalice, prelucrari mecanice prin aschiere, bobinaj, autorizatiide registru auto.
Functiunile exploatatiilor agricole. Intr-o unitate agricola, în functie de tipul sau, se
desfasoara un numar mai mare sau mai mic de activitati, fiecare având o influenta bine
determinata asupra realizarii obiectivelor.
Cunoasterea acestor activitati, care presupun consumuri de munca fizica si
intelectuala, permite sesizarea caracteristicilor componentelor lor si evidentierea masurii în
care ele sunt omogene sau complementare.
Dupa aceste caracteristici ele pot fi grupate, ajungându-se la functiunile întreprinderii.
Functiunea reprezinta un ansamblu de activitati specifice,relativ omogene sau
complementare si care, desfasurate,contribuie la realizarea obiectivelor întreprinderii .
În cazul societatilor comerciale agricole pe actiuni,functiunile, privite ca subsisteme,
constituie fundamentul pe care se cladeste structura lor organizatorica, în diferitele ei
componente, care asigura functionarea corespunzatoare a întregului sistem.
Functiunile sunt exercitate, de catre diferite exploatatii, în mod specific, în ceea ce priveste
numarul sau componentele lor.
Daca societatile comerciale agricole înfaptuiesc functiunile prin intermediul
compartimentelor organizatorice, exploatatiile familiale realizeaza o parte din acestea sau din
componentele pe care le contin diferitele functiuni (în situatia ultimelor unitati nefiind
întâlnite toate functiunile care revin unei întreprinderi),prin activitatile desfasurate de sefii lor.
Pe lânga munca sa fizica seful exploatatiei are si responsabilitatea de întreprinzator,calitate în
care decide:
- structura culturilor,
- factorii de productie care vor fi achizitionati si consumati,
- perioadele pentru vânzarea produselor,
- modul de efectuare a lucrarilor etc.
În acelasi timp, el îsi asuma si riscurile productiei. Ca urmare, sefii exploatatiilor
agricole apar ca persoane "polivalente", cu rol în ceea ce priveste conceperea, aplicarea si
executarea diferitelor activitati ale exploatatiei.
Pentru aceasta el are nevoie de cunostinte pe care le poate dobândi printr-o pregatire
scolara sau prin intermediul unor actiuni de consultanta.
Dispunând de informatii tehnice si economice, seful exploatatiei poate
parcurge"drumul" spre practicarea unei agriculturi moderne, racordate la cerintele pietei, în
general, ale mediului ambiant în care actioneaza.
Unitatile de tip asociativ (asociatii familiale, societati agricole), în raport de complexitatea
activitatii pe care o desfasoara, pot exercita un numar mai mare sau mai mic de functiuni, sau
de componente ale acestora.
Sunt cunoscute, în principal, cinci functiuni, devenite clasice, care revin unei întreprinderi:
functiunea de cercetare -dezvoltare;
functiunea de productie;
functiunea comerciala,
functiunea financiar-contabila;
functiunea de personal
dar se mai impun si functiunile de organizare, de coordonare, de comanda si de control.
FUNCŢIUNEA DE ORGANIZARE. Cuprinde ansamblul activităţilor managementului prin
care se realizează cadrul structural adecvat profilului şi sarcinilor exploataţiilor agricole,
precum şi activităţile ce asigură desfăşurarea normală a proceselor de muncă şi de producţie.
Aceste aspecte au în vedere:
- structurarea exploataţiei pe compartimente de producţie operaţionale şi funcţionale;
- stabilirea componenţei aparatului de management pe posturi şi niveluri ierarhice;
- acţiunile privind asigurarea desfăşurării în flux continuu a proceselor de producţie şi de
muncă;
- organizarea locurilor de muncă;
precizarea modalităţilor de respectare a fluxului de activităţi, prin
aplicarea corectă a tehnologiilor în termen optim şi utilizării cât mai depline a capacităţii de
lucru a tractoarelor, maşinilor, utilajelor şi agregatelor din dotare.
Organizarea reprezintă un proces de diviziune a muncii, de precizare a atribuţiilor şi
sarcinilor ce revin lucrătorilor în muncă şi management, precum şi gruparea mijloacelor de
muncă şi atribuirea lor personalului după anumite criterii în vederea îndeplinirii obiectivelor
stabilite.
Spiritul de organizare se asociază cu ordinea, cu observarea legăturilor dintre lucrători
şi bunuri şi cu stabilirea unor reguli de muncă.
Obiectul organizării îl reprezintă munca, producţia şi managementul unui obiectiv.
La nivel de exploataţie agricolă, organizarea presupune stabilirea activităţilor,gruparea
acestora pe organisme, asigurarea şi folosirea raţională a resurselor materiale,umane şi
financiare.
Organizarea presupune:
• stabilirea şi îmbunătăţirea structurii organizatorice;
• proiectarea unor fluxuri informaţionale în funcţie de densitatea, dispersia şi
complexitatea sarcinilor;
• stabilirea numărului minim de niveluri ierarhice;
• stabilirea gradului optim de delegare a autorităţii.

FUNCŢIUNEA DE COORDONARE
Are ca scop:
• asigurarea fluxului şi unităţii de acţiune;
• armonizarea şi sincronizarea activităţilor din cadrul exploataţiilor agricole şi a
subdiviziunilor;
• direcţionarea unitară a eforturilor
• corelarea activităţii cadrelor situate la diferite niveluri ierarhice;
• Importanţa şi necesitatea funcţiunii de coordonare în managementul exploataţiei
agricole depinde de:
• existenţa unor subsisteme şi compartimente operaţionale şifuncţionale;
• complexitatea activităţilor ce au ca obiectiv obţinerea mai multor
• produse agricole şi servicii;
• natura procesului de producţie;

Coordonarea are ca rol principal:

• menţinerea, păstrarea şi perfecţionarea stării de ordonare a sistemului exploataţiei


agricole şi a legăturilor dintre compartimentele sale.
Această funcţiune aduce calm, siguranţă, precizie, fermitate şi încredere în forţele proprii.
• Coordonarea este influenţată de condiţiile mediului înconjurător,aflat în continuă
schimbare
• Coordonarea se exercită în fiecare exploataţie agricolă corespunzător structurilor
organizatorice, capacităţii de producţie şi naturii activităţilor, a produselor obţinute şi a
serviciilor prestate.
• Funcţiunea de coordonare este necesară la toate nivelurile organizatorice, începând cu
verigile superioare, unde predomină sarcinile de management şi până la nivelul
formaţiilor de muncă sau a acţiunilor muncitorului, unde predomină sarcinile de
execuţie.
• Realizarea acestei funcţiuni are loc prin discuţii, dezbateri şi crearea unor grupe,echipe
care să sprijine managerul în exercitarea coordonării.

FUNCŢIUNEA DE COMANDĂ. Se referă la activităţile managementului îndreptate


spre transformarea deciziilor în acţiuni concrete, prin precizarea sarcinilor ce revin
executanţilor, a termenelor şi modalităţilor concrete pentru realizarea lor.
Include acţiunile prin care se transmit executanţilor sarcinile şi responsabilităţile ce le
revin şi activităţile ce trebuie înfăptuite într-o perioadă stabilită.
Funcţiunea exprimă ce are de făcut fiecare individ sau grup deindivizi, cu ce mijloace,
la ce termen şi dacă ele corespund capacităţii executanţilor, pentru ca sistemul să funcţioneze
corect şi eficient.
Conţinutul dispoziţiei diferă în funcţie de nivelul ierarhic al managerilor:
• la nivelurile ierarhice superioare, dispoziţia îmbracă forma unor linii de principiu şi
derivă din sarcinile de ansamblu ale exploataţiei;
• la nivelurile inferioare cuprind elemente de detaliu (cantităţi,mijloace, persoane, etc.).
Executarea funcţiei de comandă depinde de:
• metodele de management adoptate
• realismul obiectivelor şi termenelor stabilite;
• menţinerea unui contact permanent cu realităţile la nivelul execuţiei;
• formularea unor dispoziţii clare, concise şi complete;
• repartizarea echitabilă a sarcinilor şi responsabilităţilor
• crearea unui climat de muncă corespunzător.

FUNCŢIUNEA DE CONTROL. Are ca obiectiv verificarea modului de funcţionare a


sistemului, de promovare a aspectelor pozitive şi de înlăturare a abaterilor atunci când este
cazul.
Se caracterizează prin:
• acţiunile managementului îndreptate spre realizarea modului în care rezultatele
obţinute corespund cu obiectivele stabilite;
• sesizarea, depistarea şi comensurarea eventualelor abateri, afactorilor şi cauzelor care
le-au determinat;
• stabilirea măsurilor pentru remedierea deficienţelor semnalate.
• Fiecare manager este investit cu anumite drepturi de a controla activitatea
compartimentelor şi a persoanelor din subordine.
• Controlul este acţiunea prin care se verifică şi se măsoară realizările cantitative şi
calitative pentru a se vedea dacă acestea corespund prognozelor stabilite, în scopul
orientării activităţii pentru îndeplinirea obiectivelor.
• Controlul are rolul de a preveni posibilitatea apariţiei şi manifestării unor deficienţe şi
de a stabili măsurile concrete şi operative, menite să îndrepte deficienţele constatate.
Controlul trebuie să se caracterizeze prin:
• corectitudine
• principialitate
• obiectivitate
Acestora le putem asocia, dintre propunerile de noi functiuni, existente în literatura de
specialitate, pe cea referitoare la protectia mediului înconjurator.
Functiunea de cercetare-dezvoltare are un rol deosebit, prin activitatile pe care le
presupune contribuie la introducerea elementelor de natura stiintifica si tehnica superioare în
exploatatia agricola, ceea ce imprima un anumit dinamism tuturor componentelor acesteia. În
acest scop, sunt necesare studii proprii (societatile agricole comerciale pot sa -si organizeze
activitati de cercetare) sau prin cooperare cu unitati de cercetare privind: organizarea
stiintifica a productiei si a muncii; urmarirea comportamentului diferitelor soiuri recomandate
de cercetarea stiintifica si generalizarea celor de înalt randament; activitati de selectie a
animalelor; perfectionarea tehnologiilor (retehnologizare), modernizarea sistemului
informational, ca baza pentru luarea unor decizii stiintifice; elaborarea de strategii; etc.
În domeniul economic-organizatoric sunt necesare actiunile de cercetare pentru a se obtine
solutii vizând: optimizarea structurii de productie, astfel încât ea sa corespunda variatelor
cerinte endogene si exogene unitatii; alocarea si combinarea optima a factorilor de productie;
identificarea cailor de rationalizare a costurilor si de sporire a profitului; etc.
Aplicarea în practica a cerintelor acestei functii contribuie la îmbunatatirea
performantelor economice ale unei exploatatii agricole si îi mareste sansele sale de succes,
într-un mediu concurential.
Functiunea de productie se regaseste în cazul tuturor exploatatiilor agricole. Cuprinde
activitati menite sa contribuie la obtinerea produselor agricole, prin intermediul muncii
omului, a combinarilor de factori si a interventiei proceselor naturale.
Exercitarea acestei functiuni presupune, ca o conditie prealabila, alegerea produselor
ce urmeaza sa fie obtinute ("afacerile ce trebuie întreprinse"), si care vor fi integrate într-un
sistem de productie de un anumit tip, potrivit posibilitatilor exploatatiei si a influentei
diferitilor factori. Procesul de alegere este însotit si de alte activitati, cum sunt: organizarea
productiei vegetale si/sau animale; pregatirea si programarea productiei (program de investitii,
planul de asolament, de aplicare a îngrasamintelor, calendarul de executare a lucrarilor);
urmarirea utilizarii rationale a tuturor mijloacelor de care dispune exploatatia; întretinerea si
repararea agregatelor, instalatiilor, masinilor si tractoarelor, a cladirilor etc.; asigurarea unor
conditii corespunzatoare de securitate si igiena a muncii .
Desfasurarea productiei presupune, desigur, efectuarea transporturilor de factori de
productie (seminte, îngrasaminte, furaje, alte materii si materiale), asa cum, dupa obtinerea
produselor, este necesar sa se asigure vehicularea acestora spre locul de depozitare si pastrare
sau spre cel de vânzare.
Functiunea comerciala cuprinde grupe de activitati referitoare la: asigurarea de factori
de productie, desfacerea (vânzarea) produselor pe piata interna si externa si, privita în sens
mai larg, elaborarea unor studii de marketing vizând produsele, dar si factorii de productie.
În ceea ce priveste asigurarea factorilor de productie, sunt avute în vedere mai multe
activitati, cum ar fi: stabilirea necesarului de bunuri de achizitionat (tinând seama de
consumurile specifice, de suprafata cultivata si de numarul de animale); identificarea
furnizorilor; cunoasterea preturilor practicate de diferiti ofertanti; încheierea de contracte cu
furnizorii sau cu societati comerciale de aprovizionare; asigurarea ritmicitatii aprovizionarilor;
crearea stocurilor de diferite materii si materiale si dimensionarea lor optima; depozitarea si
conservarea bunurilor achizitionate; urmarirea nivelului cheltuielilor de aprovizionare; etc.
Vânzarea produselor obtinute trebuie sa se desfasoare în cele mai bune conditii. Acest lucru
presupune cunoasterea pietei diferitelor produse pe baza unor studii sistematice, ceea ce
reduce riscul si incertitudinea legate de activitatea economica.
Vânzarea produselor, ca parte a functiei comerciale, mai cuprinde si alte activitati,
cum sunt: încheierea de contracte si respectarea prevederilor contractuale; pregatirea si
livrarea produselor în conditii cât mai bune; încadrarea cu vânzarea produselor în perioadele
conjuncturale favorabile, când nivelul preturilor este mai ridicat .
Aceasta functiune este exercitata într-o proportie sau alta, de toate tipurile de exploatatii
agricole, chiar si cele de subzistenta realizeaza anumite componente ale ei, desi intensitatea
lor este redusa.
Functiunea financiar-contabila cuprinde activitati din cele doua domenii. Astfel, se
urmaresc: asigurarea capitalului necesar pentru investitii si pentru achizitionarea de bunuri
necesare procesului de productie; repartizarea capitalului pe domenii de activitate; folosirea
profitabila a capitalului, în general, o buna gestionare a sa; elaborarea bugetului de venituri si
cheltuieli; respectarea legislatiei în vigoare si a disciplinei financiare.
Functiunea financiar-contabila este întâlnita, în special, în societatile comerciale
agricole pe actiuni. În cazul exploatatiilor familiale contabilitatea este sporadica sau mentala.
Functiunea de personal include activitati prin care se asigura forta de munca si
folosirea eficienta a acesteia,dezvoltarea profesionala a personalului, salarizare etc. În cazul
societatilor comerciale agricole, unde functiunea este regasita, activitatile sunt cuprinse, în
principal, în doua grupe:
administrarea personalului (recrutare, selectie, încadrarea salariatilor, evidenta personalului,
apreciere si promovare, salarizare) si pregatirea, perfectionarea profesionala si asigurarea
conditiilor de protectie sociala a acestuia.
Functiunea de protectie a mediului înconjurator contine activitati menite sa evite
poluarea solului, a pânzei de apa freatica, a râurilor si a produselor. Este vorba de a practica
un sistem rational de agricultura, mentinând sub un control strict administrarea, în special, a
substantelor chimice care sunt poluantul principal. Responsabilitati revin, în acest sens,
tuturor exploatatiilor agricole, mediul înconjurator trebuind sa fie protejat, urmarindu-se
interesele pe termen lung (având în vedere
obligatia noastra fata de generatiile viitoare).

SISTEMUL DE PRODUCTIE IN CULTURA PLANTELOR

În exploatatiile agricole se utilizeaza factori de productie variati în vederea obtinerii


unor “iesiri” (în principal, produse agricole), iar pentru întreprinzator – profitul. În acelasi
scop, este necesara aplicarea de masuri de natura tehnica, organizatorica si economica.
Toate aceste elemente (factori, produse, componente ale tehnologiei, ale unor politici
agrare etc.) actioneaza în mod interconditionat, chiar se combina. Luând în considerare acest
lucru se poate trece la “asamblarea” lor între conceptie unitara, astfel încât factorii de
productie sa fie alocati si combinati la nivel optim, iar produsele sa se obtina în conditii de
eficienta economica convenabila. Se ajunge, în acest fel, la sistemul de productie care
corespunde, unor abordari economice, fata de cele tehnice care opereaza cu sistemul de
cultura a plantelor.
Sistemul de productie este reprezentat prin maniera în care întreprinzatorul /
managerul combina produsele, factorii si diversele masuri de natura tehnica si economica
aflate la îndemâna sa, astfel încât sa se practice o structura optima a culturilor si sa se obtina
rezultatele economice dorite.
În definitie este subînteles faptul ca produsele obtinute de la diferitele culturi, factorii
de productie si modul de gestionare a lor se afla în relatii strânse, ceea ce corespunde
conceptului de sistem, în general.
Se observa ca sistemul de productie în cultura plantelor are o serie de componente
(subsisteme) care, prin influenta lor separata si, mai cu seama, intercorelata determina natura
acestuia

Sistemul de productie în cultura plantelor


Subsistemul “structura optima a culturilor “
Subsistemul de fertilizare
Subsistemul de irigare
Subsistemul de lucrari ale solului
Subsistemul lucrarilor de întretinere a culturilor
Subsistemul lucrarilor de recoltat si transport al produselor

Functionarea optima a sistemului de productie în cultura plantelor presupune


asigurarea si manifestarea în acelasi mod a fiecaruia dintre subsistemele sale.
Subsistemele având un rol bine determinat în mentinerea echilibrului sistemului, orice
dereglare în comportamentul lor sau al unuia dintre ele are repercusiuni asupra parametrilor la
care acesta trebuie sa functioneze si, implicit, în ceea ce priveste rezultatele de productie si
economice care se vor obtine, fiind vorba, de fapt, de finalitatea alegerii, organizarii si a
practicarii sale.
Dirijarea sistemului potrivit scopului urmarit, lucru ce poate fi regasit sub forma unei
cât mai bune corelatii între venituri si cheltuieli, presupune asigurarea factorilor de productie
artificiali si corectarea, pe aceasta baza, a celor naturali, înlaturându-se eventualele sale
abateri de la parametrii prestabiliti (de exemplu: un anumit nivel al productiei, calitate ridicata
a produselor etc.).

Factorii care influenteaza alegerea sistemului de productie în cultura plantelor. Decizia


de alegere a unui sistem de productie este influentata de o multitudine de factori de natura
diferita. Sistemul poate sa apara, în aceste conditii, ca o rezultanta a influentei complexe si,
uneori, contradictorii a diferitilor factori.
Marea varietate a factorilor de care depinde alegerea sistemului de productie în cultura
plantelor este determinata si de faptul ca productia vegetala se amplaseaza în diferite zone sau
microzone natural-economice caracterizate, desigur, prin conditii specifice. Acestora li se
adauga cererea pietei, pregatirea fortei de munca, componentele politicii agrare, priceperea
întreprinzatorului / managerului în gestionarea unui produs sau a altuia si alti factori.
Pentru ca sistemul sa raspunda cerintelor diferitilor factori este necesar ca acestia sa fie
cunoscuti, recurgându -se la metode de studiu adecvate domeniului din care ei fac parte.
O prezentare sintetica a factorilor de influenta conduce la urmatoarea grupare a lor în:
a) factori naturali;
b) factori economici si organizatorici;
c) factori sociali.
Factorii naturali sunt reprezentati, în principal, de sol si de clima. Solul, prin gradul
sau de favorabilitate pentru diferite ramuri vegetale si culturi, contribuie la alegerea structurii
culturilor care este, asa dupa cum s-a aratat, subsistemul de baza al sistemului de productie
din cultura plantelor. Clima are o actiune similara prin intermediul temperaturii si al
precipitatiilor.
Factorii naturali variaza în spatiu si în timp. Primul aspect are influenta în ceea ce
priveste alegerea sistemului, iar cel de al doilea vizeaza functionarea lui în limite admisibile
si, în general, ridica problema mentinerii echilibrului acestuia, realizarea ultimului aspect
necesita, când intervin actiuni perturbatoare, alocari de diferiti factori cu efecte
contracaratoare, adica efectuarea de investitii sau de cheltuieli suplimentare, ceea ce va
influenta costurile la care se vor obtine produsele si, în final, rezultatele financiare
Sistemul de productie pentru care se opteaza trebuie sa asigure, prin structura
culturilor, dar si a altor componente ale sale, punerea în valoare a factorilor naturali,
urmarindu-se sporirea productiei diferitelor culturi, potrivit necesitatilor manifestate fata de
acesteia, iar prin corectarea influentei lor negative sa se evite variatiile mari ale acesteia de la
un an la altul, în caz contrar oferta putându-se îndeparta mult fata de cerere.
În ceea ce priveste factorii economici, este de remarcat influenta preturilor produselor
si ale factorilor de productie potential utilizabili, a politicii agrare, a pârghiilor financiare si, în
special, a pietei. În ceea ce priveste piata, sistemul ales trebuie sa tina seama de evolutia
cererii fata de un produs sau altul, fiind posibila renuntarea la unele dintre ele si recurgerea la
introducerea altora, putându-se merge, unde specificul culturilor permite acest lucru, pâna la
dezagregarea sa si adoptarea altuia care corespunde noilor conditii aparute.
Având în vedere subsistemul “structura optima a culturilor”, sistemul de productie are
legatura strânsa cu profilul si cu specializarea exploatatiilor respective, acestea fiind apreciate
ca elemente de ordin organizatoric. Influenta profilului si a specializarii se regaseste în ceea
ce priveste tocmai alegerea unei structuri optime a culturilor. Or, profilul si specializarea au la
baza un demers logic, pornind de la diferite conditii, acestea influentând, inclusiv, culturile
care vor fi practicate.
Factorii sociali îmbraca forma traditiei, a experientei sau a înclinatiei
întreprinzatorului, acestia fiind priviti în contextul influentei celorlalti factori. Se porneste de
la ideea ca experienta se dobândeste, iar înclinatiile întreprinzatorului resimt influenta cererii
fata de diferite produse.
Raspunsurile oferite exigentelor diferitilor factori se constituie într-o premisa de baza
pentru rezultatele obtinute în urma alegerii si a practicarii unui anumit sistem de productie.

Tipuri de sisteme de productie. Sub influenta factorilor de influenta amintiti si a modului în


care se asigura si combina elementele sistemului de productie în cultura plantelor, acesta
poate fi regasit sub diferite tipuri, criteriile fiind sintetizate astfel:
a) Dupa nivelul de alocare a factorilor de productie si, în general, a investitiilor se
deosebesc:
a1 – Sistemul intensiv (în unele situatii chiar superintensiv) care se bazeaza pe concentrarea
factorilor si, deci, de capital, pe unitatea de suprafata cultivata. Consecinta imediata a
practicarii unui sistem intensiv este problema alocarii optime a factorilor de productie, astfel
încât sa se obtina profitul cel mai mare
Alaturi de capital în cazul unor ramuri (legumicultura, pomicultura, viticultura) este vorba si
de un consum mare de munca, necesitând o forta de munca numeroasa.
Acestui sistem , bazat pe investitii substantiale, regasite în cheltuieli de productie la
hectar, ele înregistrând un nivel ridicat, pe utilizarea substantelor chimice, pentru fertilizarea
si combaterea bolilor si a daunatorilor, si o altor mari “consumuri intermediare”, i se
contrapune, mai mult în teorie, dar si, într-o anumita masura, si în practica, sistemul care
recurge la o agricultura ecologica .
Un sistem de productie din care rezulta produse ecologice se caracterizeaza prin
limitarea sau, chiar, renuntarea la utilizarea substantelor chimice, elementele nutritive fiind
asigurate prin mijloace conventionale . Fertilizarea se face cu îngrasaminte organice sub
forma gunoiului de grajd, a compostului, a îngrasamintelor verzi etc.
În legatura cu acest sistem exista discutii referitoare la viabilitatea sa pe suprafete
mari. Mai mult, productiile la hectar fiind mai mici decât în cazul sistemului intensiv, apare
problema nivelului preturilor la care se vând produsele ecologice.
a2 – Sistemul semiintensiv caracterizat printr-o alocare semnificativa de capital, fara a se
atinge nivelul existent în cazul celui intensiv. Practicarea lui reprezinta o etapa intermediara în
trecerea spre o agricultura intensiva, eforturile investitionale fiind în crestere.
a3 – Sistemul extensiv caruia îi este specific faptul ca productia totala obtinuta este, în primul
rând, efectul suprafetei cultivate. Capitalul investit este redus, iar productia la hectar este
relativ mica . Intervine si un consum ridicat de munca manuala. Investitiile fiind reduse,
ameliorarea muncii este insesizabila.
b) Dupa numarul de culturi se diferentiaza:
b1 Sistemul bazat pe monocultura, care se organizeaza în domeniul unor ramuri(viticultura,
pomicultura) ce prezinta anumite caracteristici: durata mare de exploatare a plantatiilor,
folosirea eficienta a unor categorii de teren improprii altor culturi etc. Prin îmbinarea speciilor
si a soiurilor se asigura o prelungire a perioadei de folosire a fortei de munca.
În cazul existentei unor alocari de factori si, în general, al aplicarii unor tehnologii moderne se
obtin productii ridicate, monocultura în cazul ramurilor amintite nu are nimic comun cu cea,
eventual, întâlnita, în situatia, de exemplu, a cerealelor.
b1 Sistemul bazat pe policultura, acesta fiind mai raspândit decât precedentul, întâlnindu-se în
special, în cultura mare si în legumicultura. Este cerut de conditii diferite, rol preponderent
având organizarea asolamentului si a rotatiei culturilor, dar intervin si alti factori care
influenteaza diversificarea structurii acestora, ca parte a sistemului de productie în cultura
plantelor. Adoptarea unui asemenea sistem tine si de atitudinea fata de asolament si, în mod
implicit, de masura în care se asigura, pe cale artificiala sporirea cantitatii de substante
fertilizante din sol (administrarea de îngrasaminte chimice si, mai ales, naturale).
În cazul în care se opteaza pentru mai multe culturi este necesar sa se realizeze,
potrivit unor cerinte variate, o proportionare optima a lor (structura optima a culturilor)
C. Dupa modul de asigurare si de actionare a unor factori de productie pot fi identificate:
C1. Sisteme de productie practicate în câmp deschis, ele fiind supuse influentei directe a unor
factori naturali de productie (precipitatii, temperatura etc.). Sunt cele mai raspândite. Pot fi
întâlnite si în varianta irigata, apa asigurându-se, deci, pe cale artificiala. Este necesara
corectarea, prin masuri adecvate, a influentei negative a unor factori naturali (seceta, fertilitate
naturala scazuta, aciditate ridicata a solului etc.).
C2. Sisteme de productie dezvoltate în mediul artificial, adica prin asigurarea factorilor de
productie si dirijarea lor sub un control riguros . Este cazul sistemelor de productie practicate
în serele de tip industrial.
Este cunoscut rolul lor în ceea ce priveste asigurarea legumelor în extrasezon, apar,
însa, factori limitativi ai dezvoltarii cum ar fi: consumul de energie si asigurarea avantajului
competitiv în raport cu legumele importate din alte tari.
Sistemul de cultură a plantelor include un ansamblu de elemente concretizate prin
diferite culturi agricole şi resurse biologice, tehnico-materiale şi de forţă de muncă, combinate
în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi economico-sociale, în vederea asigurării unor cantităţi
tot mai mari de produse vegetale, cu o eficienţă economică sporită. Principala trăsătură a
sistemului de cultură a plantelor o constituie nivelul său de intensivitate, care se aplică pe
scară largă în exploataţiile agricole.
Sistemele intensive reprezintă un aspect al pătrunderii progresului tehnico-ştiinţific în
agricultură. Se caracterizează prin:
- la unitatea de suprafaţă revine un volum important de resurse materiale şi chiar umane;
- fertilitatea solului se reface prin contribuţia activă a omului;
- prin obţinerea de producţii mari şi în continuă creştere. În funcţie de profilul şi
disponibilităţile de resurse, fermele agricole pot să recurgă la sisteme de cultură cu niveluri de
intensitate diferite.
În cadrul sistemelor intensive se întâlnesc sisteme de cultură irigată şi sisteme de
cultură neirigată. Folosirea irigaţiilor necesită abordarea diferenţiată din punct de vedere
tehnic şi organizatoric a sistemelor de cultură a plantelor.
In raport de zona în care se găsesc şi de profilul pe care îl au, fermele agricole
dezvoltă, în cadrul sistemelor de cultură a plantelor, numai anumite grupe de culturi, ceea ce
imprimă unele trăsături specifice sistemului de cultură, cum sunt: sistemul de cultură a
plantelor de câmp, a legumelor (în câmp, în sere şi solarii), a pomilor şi a viţei de vie. În
funcţie de caracteristicile grupelor de culturi, modul de organizare a producţiei şi a proceselor
de muncă este variat şi se tratează diferenţiat.
Sistemul de cultură a plantelor de câmp se caracterizează prin prezenţa culturilor de
câmp (cereale, plante tehnice, leguminoase, culturi furajere etc), dezvoltate în anumite
proporţii şi cuprinse în asolamente bine definite, procesele de producţie desfăşurându-se în
baza unor tehnologii stabilite în concordanţă cu cerinţele plantelor, condiţiile pedoclimatice
locale, forţa de muncă disponibilă şi baza tehnico-materială existentă.
Sistemul intensiv de cultură a plantelor de câmp cuprinde următoarele componente de
bază: culturile şi structura lor; asolamentul şi rotaţia; producerea seminţelor şi a materialului
săditor; tehnologii de cultura; forta de munca;etc.
Sistemul de cultură a plantelor de câmp, privit din punct de vedere cibernetic, cuprinde
aceste elemente ca subsisteme, care se intercondiţionează reciproc, iar sincronizarea lor
optimă se face la nivelul sistemului de ansamblu.
În vederea stabilirii sistemului de cultură a plantelor de câmp este necesar să se ţină
seama de factorii care îşi manifestă influenţa asupra sa şi-i determină în mare măsură nivelul
de eficienţă. Principalii factori de influenţă sunt cei naturali (pământul, regimul pluviometric,
factorul termic), economici şi organizatorici.
Pământul influenţează sistemul de cultură pe mai multe planuri. Astfel, relieful şi
expoziţia terenurilor au o mare influenţă asupra categoriilor de folosinţă, a culturilor, a
ramurilor de producţie ce pot fi dezvoltate, precum şi asupra lucrărilor de mecanizare. O mare
influenţă o au caracteristicile pedologice - proprietăţile fiecărui tip de sol ca mediu de creştere
şi dezvoltare a plantelor - în sensul asigurării unor condiţii mai favorabile pentru diferite
culturi, ca şi al stabilirii complexului de măsuri agrofitotehnice prevăzute în tehnologiile de
producţie. Principala însuşire a solului, fertilitatea, este un fenomen cu caracter dinamic,
strâns legat de progresul tehnic din agricultură, care trebuie luată în considerare la alegere
culturilor din cadrul sistemului, deoarece influenţează direct activitatea de producţie şi
eficienţa economică.
Factorii climatici influenţează sistemul de cultură a plantelor prin regim eolian, prin
regimul termic şi prin regimul pluviometric, sub aspectul cantitativ al precipitaţiilor şi al
repartizării lor în timp.
Factorii naturali influenţează sistemul de cultură a plantelor de câmp, în sensul că,
acelaşi efect ca rezultat de producţie, se poate obţine cu eforturi diferite, sau pentru acelaşi
efect economic se pot obţine efecte diferite, ca urmare a contribuţiei acestor factori ce
potenţează sau diminuează rezultatele eforturilor umane, materiale şi energetice depuse în
procesul de producţie.
Cunoaşterea factorilor naturali şi utilizarea lor cât mai raţională este necesară la
fundamentarea deciziilor privind sistemul de cultură a plantelor în cadrul fermelor agricole.
La stabilirea sistemului de cultură a plantelor de câmp, un rol important îl au factorii
economici şi organizatorici, concretizaţi prin cerinţele economiei naţionale în produse
agricole, resursele tehnice şi materiale de care dispune exploataţia agricolă, resursele de forţă
de muncă din zonă şi calificarea acesteia, căile de comunicaţie şi distanţele faţă de centrele de
aprovizionare cu resurse şi desfacere sau prelucrare a produselor. Aceasta determină pentru
fiecare fermă agricolă sistemul de cultură care permite valorificarea optimă a condiţiilor
naturale şi realizarea obiectivului general de maximizare a producţiei şi de minimizare a
cheltuielilor.
Îmbinarea aspectelor tehnice care au ca scop crearea condiţiilor ecologice optime de
creştere şi dezvoltare a plantelor şi de sporire a fertilităţii solului, cu aspecte economice care
vizează folosirea resurselor de producţie cu maxim de eficienţă economică, în vederea
realizării producţiilor cu o rentabilitate ridicată, se face în cadrul sistemului de cultură a
plantelor de câmp.

Alte tipuri de sisteme agricole

Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare, tehnologii, maşini şi agregate


tehnologice, în care solul este folosit ca principala resurse de producţie pentru culturile
agricole, pomicole, viticole, legumicole, floricole ca şi pentru creşterea animalelor. Structura
sectoarelor poate fi diferită de la o fermă la alta.
Sistemele de agricultură: agricultura conventionala, agricultura biologica, agricultura
durabila, agricultura de precizie etc
În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate, de nivelul lor de
intensificare, specializare, de cantitatea şi calitatea biomasei, de raporturile cu mediul
înconjurător, etc. sunt practicate diferite sisteme de agricultură:
durabila, convenţională, biologică, organică, de precizie, extensivă.
Sistemul de agricultura durabilă (integrată) - producţie intensivă de produse competitive,
având raporturi armonioase, prietenoase cu mediul înconjurător. Expresia întâlnită frecvent
“sisteme integrate”, semnifică utilizarea ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor
tehnologice: pentru lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi
dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, la creşterea animalelor, stocarea, prelucrarea şi
utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile agricole etc., pentru realizarea unor producţii
ridicate şi stabile în unităţi multisectoriale (vegetale şi zootehnice). Sistemele de agricultură
durabilă (integrată) sunt caracterizate printr-o activitate productivă multisectorială, producţia
vegetală fiind întotdeauna în relaţie directă cu cea animalieră
În sistemele de agricultură durabilă, pentru dezvoltarea unei activităţi productive intensive, cu
rezultate de producţie competitive sunt necesare următoarele măsuri:

• diversitate mare a culturilor vegetale, dar în acelaşi timp soiuri şi hibrizi cu un


potenţial genetic ridicat şi adaptaţi condiţiilor locale
• culturile perene sunt folosite, atât pentru necesităţile sectorului zootehnic, cât şi pentru
îmbunătăţirea şi conservarea stării structurale a solului, culturile de leguminoase
perene (dar şi anuale) sunt preferate pentru îmbunătăţirea bilanţului azotului în sol,
culturile ascunse sunt introduse, după recoltarea culturii principale, pentru protecţia
solului la suprafaţă împotriva factorilor naturali şi antropici agresivi (ploi torenţiale,
vânt, circulaţie necontrolată pe sol
• utilizare de materiale organice reziduale provenite de regulă din sectorul zootehnic (de
preferinţă a celor solide compostate) în combinaţie cu îngrăşăminte minerale
se folosesc pentru asigurarea cu nutrienţi a culturilor, dar şi pentru conservarea stării de
fertilitate a solului
• folosirea pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de protecţie, limitând cât
mai mult utilizarea substanţelor chimice, de mare importanţă în combaterea
buruienilor este şi capacitatea plantelor cultivate de reducere a proliferării acestora
precum şi calitatea lucrărilor mecanice făcute în acest scop
• exploatare raţională şi protecţia pajiştilor şi fâneţelor naturale şi a zonelor supuse
eroziunii printr-un păşunat în sistem controlat;
• furajarea animalelor trebuie să fie în concordanţă cu productivitatea rasei, iar
manipularea şi depozitarea reziduurilor zootehnice trebuie să respecte anumite reguli
în scopul minimizării poluării. Numărul de animale trebuie sa fie corelat cu suprafaţa
de teren agricol a fermei
• efectuarea în perioada optimă a tuturor lucrărilor solului precum şi a celor de recoltat
şi transport
• la amenajarea fermei trebuie luate în considerare, pe lângă aspectele de protecţia şi
conservarea ecosistemelor, a biodiversităţii şi cele economice şi sociale
Agricultura durabilă reprezintă pentru zonele rurale, cea mai bună perspectivă, aptă să
ofere o soluţie integrată pentru problemele economice, sociale şi de mediu

Sistemul de agricultura convenţională - intensiv mecanizată, cu produse competitive, dar


care se bazează în mod deosebit pe concentrarea şi specializarea producţiei. Diferitele
componente ale sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea
solului este efectuată doar prin arătura cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase
lucrări secundare de pregătire a patului germinativ şi întreţinere în perioada de vegetaţie. Se
practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari, monocultura sau cel mult rotaţii
scurte de doi, trei ani, tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor. Aceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea şi intensificarea puternică a
activităţii agricole şi minimizarea costurilor de producţie. Îngrăşămintele minerale şi
pesticidele sunt folosite pe scară largă la culturile de câmp, dar şi în horticultură, viticultură,
legumicultură
Materialele organice reziduale care provin de la animale (gunoiul de grajd, nămolul de
la porci etc.) şi cele de origine vegetală trebuie aplicate, de regulă, pe terenurile agricole chiar
dacă sunt o sursă bogată de elemente nutritive pentru culturi şi în acelaşi timp de protecţie a
solului împotriva degradăriiÎn asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele
cerealiere şi tehnice, cea mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) şi rotaţia
de doi ani porumb şi grâu, cu aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte minerale şi alte
substanţe chimice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor
Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite maşini de mare capacitate care,
mai ales în condiţii de irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a mediului
înconjurător. În astfel de unităţi agricole, scopul major este cel al obţinerii unui profit maxim,
fiind minimizată protecţia resurselor mediului înconjurător. Sunt organizate ferme mari,
concentrări de terenuri şi procese de producţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile sociale
de viaţă ale mediului rural sunt în mare măsură neglijate
Acest tip de agricultură a fost larg răspândit în România până în 1989. Astăzi, este unanim
acceptat ca acest tip de agricultură poate afecta mediului înconjurător, mai ales dacă diferitele
componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare
specificul local: climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de
vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de degradare chimice,
biologice, fizice a mediului.
Sistemul de agricultura biologică - mediu intensiv şi astfel, mai puţin agresiv în raport cu
factorii de mediu, cu rezultatele (produse) agricole mai puţin competitive din punct de vedere
economic pe termen scurt, dar care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ.
În raport cu mediul înconjurător acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele aplicate
pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţe biologice, totuşi sunt acceptate şi
doze reduse de îngrăşăminte minerale şi pesticide. Pentru controlul calităţii produselor este
necesară certificarea tehnologiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o piaţă specială.
Agricultura biologică (ecologică, organică, bioorganică, biodinamică) este considerată o
soluţie viabilă, care rezolvă impactul negativ al agriculturii asupra mediului şi a calităţii
produselor. În acest sistem alte substanţe organice şi minerale naturale înlocuiesc fertilizanţii
minerali, pesticidele, medicamentele şi stimulatorii de creştere.
Producţia obţinută este mai scăzută, dar se poate obţine un profit economic acceptabil prin
vânzarea produselor (de calitate superioară) la pre]uri mai mari pe o piaţă special organizată
Producţia obţinută este mai scăzută, dar se poate obţine un profit economic acceptabil
prin vânzarea produselor (de calitate superioară) la pre]uri mai mari pe o piaţă special
organizată
Agricultura biologică are trei obiective majore şi anume:
• obţinerea produselor agricole de calitate, în cantitate suficientă şi la preţuri rezonabile
• îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a tuturor resurselor mediului
înconjurător şi reducerea la minimum a surselor de poluare
• crearea cadrului general pentru producătorii de produse agroalimentare, care să asigure
cantităţile necesare dezvoltării societăţii, să garanteze securitatea mediului de lucru, să
permită creşterea veniturilor, să ofere satisfacţia muncii şi armonizarea vieţii cu natura
Agricultura biologică creează condiţiile necesare pentru construirea ecosistemelor naturale
asigurând dezvoltarea durabilă a societăţii cu precădere în mediul rural
Pentru promovarea cu succes a unei agriculturi biologice este necesar să se respecte
anumite condiţii de către producătorii agricoli, care se referă mai ales la rotaţia culturilor,
fertilizare şi controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor
Pierderile posibile de azot din sol sunt reduse la minimum prin fertilizarea cu
îngrăşăminte organice naturale, care sunt aplicate în doze optime în funcţie de caracteristicile
specifice locale şi cerinţele plantelor cultivate, prin utilizarea plantelor leguminoase fixatoare
de azot şi prin stimularea activităţii microorganismelor din sol. Acest scop poate fi asigurat
prin tehnici de cultură mai puţin intensive, perioade de timp corect alese pentru lucrările
agricole, includerea culturilor ascunse
Controlul asupra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor trebuie să fie realizat prin
intermediul unor mijloace profilactice, biologice şi mecanice. Pe cât posibil se va folosi
capacitatea naturală a culturilor de a inhiba proliferarea buruienilor
Acest sistem de agricultură este considerat mai apropiat de ceea ce are loc în mod
natural pentru producerea de biomasă şi de aceea şi consecinţele negative asupra mediului
înconjurător sunt mult mai reduse
Sistemele de agricultură biologică competitive se bazează pe cele mai recente rezultate
ale cercetării, în scopul obţinerii unor produse agroalimentare de calitate. În promovarea şi
dezvoltarea agriculturii biologice, pentru menţinerea volumului total al producţiei este necesar
să crească suprafaţa de teren. Pentru fermieri, procesarea şi marketingul produselor biologice,
sunt deosebit de importante, datorită nivelului limitat al producţiei
Modelele de agricultură biologică sunt considerate ca sisteme de agricultură durabilă.
De aceea, orice fermă în sistem biologic va îndeplini cerinţele agriculturii durabile în ceea ce
priveşte calitatea produselor, tehnologiile de producţie şi impactul asupra mediului.
Sistemul de agricultura organică - se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea exclusivă a
îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în funcţie de specificul local, cu
predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi refacerii pe termen lung a stării structurale a
solurilor, degradate prin activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.
Sistemul de agricultura extensivă cu inputuri reduse - de subzistenţă, cu o producţie slab
competitivă. Poate afecta într-o anumită măsură mediul înconjurător, inclusiv calitatea
biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte substanţe
agrochimice (erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic
utilizate sau aplicate doar în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol). De
asemenea, hibrizii şi soiurile performante nu sunt răspândite pe scara largă. Acest sistem este
practicat şi în România de către producătorii individuali.
Sistemul de agricultura de precizie - cea mai avansată formă de agricultură, care este
practicată chiar şi în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene şi SUA pe suprafeţe mai
restrânse, având la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a diferitelor
resurse de mediu, aplicarea în timp optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel un
control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.
Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu.
Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie pentru introducerea şi promovarea
agriculturii durabile.
Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul dotării tehnice, nivelul de
cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea, educaţia în general, ca şi de respectul pentru
natură, pentru mediul înconjurător al tuturor care lucrează în acest domeniu.

OPTIMIZAREA SISTEMULUI DE CULTURA AL PLANTELOR

Prognozarea unor sisteme optime de cultură a plantelor de câmp necesită


fundamentarea, din punct de vedere economic, a fiecărui element component şi a întregului
sistem de ansamblu, pe baza unor calcule riguroase.
Optimizarea sistemului de cultură a plantelor se face secvenţial, când apare necesitatea
găsirii soluţiilor optime numai pentru anumite elemente ale sistemului, sau pe ansamblul
acestuia, când se abordează în complex toate elementele sale, pornind de la concepţia
cibernetică potrivit căreia se acordă prioritate întregului.
Sistemul de cultură a plantelor se perfecţionează continuu datorită dezvoltării ştiinţei şi
tehnicii, în funcţie de modificările ce survin în modul de integrare a fermelor agricole în
cultura zonei şi de asigurarea lor cu resurse materiale, umane şi financiare.
OPTIMIZAREA TEHNOLOGIILOR DE PRODUCŢIE
Fundamentarea economica si modernizarea tehnologiilor de productie
Prin tehnologia de productie a unei culturi se intelege ansamblul, de activitati
agrofitotehnice, fundamentate din punct de vedere tehnic si economic menite sa asigure, in
conditiile date, obtinerea unor productii vegetale ridicate cu cheltuieli minime. Se elaboreaza
pentru fiecare cultura in parte, pe zone pedoclimatice si pe sisteme de cultura. Componentele
tehnologiei de productie elementele sistemului tehnologic in cultura plantelor sunt:
a) soiurile si hibrizii folositi;
b) lucrarile solului;
c) densitatea plantelor la ha;
d) fertilizarea solului;
e) combaterea buruienilor;
f) combaterea bolilor si daunatorilor;
g) irigarea culturilor;
h) consumul de forta de munca;
i) recoltarea.
A organiza si a conduce aplicarea unei tehnologii inseamna a-i ordona componentele si
a realiza succesiunea lor in functie de criterii tehnice, economice si energetice si ecologice.
Optimizarea sistemului tehnologic presupune o tratare sistemica, ceea ce inseamna
optimizarea secventiala a fiecarei componente tehnologice si optimizarea de ansamblu,
globala, a tehnologiilor fiecarei culturi. Calculele se fac la hectar.
Tehnologiile de productie reunesc intr-o imbinare armonioasa activitatile de
mecanizare, chimizare, irigatii, organizarea muncii etc. Deoarece fluxul tehnologic din
productia vegetala poate fi continuu (la cultura legumelor in sera, in complexele zootehnice
etc. si discontinuu (la majoritatea culturilor de camp) trebuie sa se practice variante
tehnologice adecvate. Optimizarea solutiilor, in functie de criterii multiple, are in vedere
stabilirea variantelor fiecarui nivel de productie, pe culturi si sisteme de productie.
Perfectionarea tehnologiilor la culturile vegetale vizeaza urmatoarele directii:
• elaborarea unor variante tehnologice pe tipuri de unitati agricole si pe zone pedoclimatice;
• practicarea unui astfel de sistem de lucrari agricole incat sa se asigure un minim de treceri
a agregatelor pe sol, pentru evitarea tasarii acestuia;
• asigurarea mecanizarii complexe a lucrarilor agricole in vederea cresterii productivitatii si
usurarii muncii;
• eliminarea pierderilor;
• perfectionarea sistemului de producere a semintelor de soi, hibrizilor si materialului
saditor (hibridare intre specii);
• cunoasterea si respectarea normelor de densitate a plantelor la hectar;
• revederea normelor in privinta folosirii pesticidelor si a necesitatii protectiei mediului
inconjurator;
• dezvoltarea sistemelor de combatere pe cale biologica a daunatorilor;
• reducerea consumurilor specifice de materiale, combustibili si exploatarea rationala a
sistemelor de masini;
• perfectionarea sistemelor de fertilizare a solului;
• fundamentarea economica a normelor de irigare;
• reducerea generala a consumurilor energetice si folosirea unor surse energetice
neconventionale (energie solara, eoliana, geotermala) etc.
planta premergătoare, de sistema de maşini, de aplicarea erbicidelor, de tratamente contra
bolilor şi dăunătorilor etc. Toate tehnologiile trebuie să cuprindă soluţii pentru sporirea
producţiilor şi reducerea cheltuielilor, incluzând numai consumurile specifice care se justifică,
în vederea creşterii profitului.
Optimizarea economică a tehnologiilor de producţie cuprinde optimizarea de ansamblu
şi optimizarea secvenţială sau optimizarea verigilor sale componente.
În economia de piaţă este necesar ca, la fundamentarea economică a tehnologiilor de
producţie, să se ia în considerare şi posibilităţile de reducere a consumului de energie prin
stabilirea bilanţului energetic optim.
Optimizarea secvenţială a tehnologiilor de producţie se referă la analizarea şi
fundamentarea variantelor posibile de realizarea a fiecărei verigi tehnologice, prin prisma
efortului economic şi energetice care îl solicită şi a aportului pe care îl aduce la obţinerea
producţiei. Scopul urmărit prin optimizarea secvenţială constă în alegerea variantelor care
creează premisele realizării unor recolte maxime, la un nivel ridicat de eficienţă economică, în
condiţiile specifice, concrete din zonă.
În funcţie de efortul economic şi de consumul de energie, verigile tehnologice se
grupează în două categorii: verigi tehnologice care necesită efort economic şi consum de
energie redus, care generează efecte însemnate şi verigi tehnologice care impun din partea
exploataţiilor agricole eforturi economice mari, care au o contribuţie majoră la obţinerea de
producţii sporite, cu cheltuieli relativ reduse pe unitatea de produs.
Verigile tehnologice din prima categorie se referă la valoarea biologică a seminţei din
soiuri şi hibrizi zonaţi, la densitatea plantelor, la epoca de executare a lucrărilor şi la nivelul
calitativ al acestora. Folosirea de seminţe cu valoare biologică ridicată şi indici calitativi
superiori, respecta-rea densităţii optime de semănat avantajează din punct de vedere economic
exploataţiile agricole, care au posibilitatea să obţină de pe aceeaşi suprafaţă, sporuri
însemnate de recoltă, cu aceleaşi investiţii.
Culturile care au un consum specific ridicat la hectar de sămânţă (cereale păioase,
mazăre, soia, fasole etc.) solicită şi consumuri mari de energie.
Subsistemul lucrările solului ocupă un rol important în tehnologia fiecărei culturi.
Stabilirea lucrărilor şi a modalităţilor de efectuare a lor necesită luarea în considerare a
consumului de energie, în special de carburanţi şi a costurilor. Ca urmare, se va opta pentru
variantele de lucrare a solului care asigură condiţii normale de creştere şi dezvoltare a
plantelor şi atrag după sine economii de cheltuieli de producţie. Lucrărilor solului le revin 25 -
50% din consumul de carburanţi folosiţi direct în tehnologia unei culturi, respectiv 40 - 48
l/ha. în vederea reducerii cantităţilor de carburanţi, cercetarea ştiinţifică recomandă:
micşorarea adâncimii arăturii la cereale păioase, la leguminoase pentru boabe, la floarea-
soarelui şi la porumb; alternarea de la un an la altul a lucrărilor superficiale cu lucrări adânci.
Influenţa diferitelor modalităţi de lucrare a solului asupra producţiilor de porumb,
floarea-soarelui şi a consumului de carburanţi, demonstrează că în variantele arate în fiecare
an s-au înregistrat producţii mai ridicate şi consumuri de motorină mai mari, în comparaţie cu
variantele discuite în fiecare an.
Raţionalizarea lucrărilor solului devine posibilă numai în cadrul unui asolament întocmit
judicios sub aspectul structurii şi alternanţa lucrărilor adânci cu cele superficiale.
Fertilizarea. Utilizarea îngrăşămintelor chimice şi organice constituie un element
principal al tehnologiei de producţie. Optimizarea economică a verigii tehnologice
„fertilizarea cu îngrăşăminte chimice", care are influenţă asupra producţiei şi economicităţii
întregii tehnologii pe culturi, necesită o atenţie deosebită din partea specialiştilor. Sporurile de
producţie care se obţin prin aplicarea îngrăşămintelor şi eficienţa lor economică sunt strâns
legate de tipurile şi dozele folosite la hectar.
Ţinând seama de costurile îngrăşămintelor, precum şi de costurile de producţie ale
produselor realizate, pornind de la funcţiile de producţie, se poate ajunge la stabilirea unor
tipuri şi doze de îngrăşăminte care să asigure sporuri importante de recoltă la un nivel de
rentabilitate ridicat.
Aspectele prezentate pot fi evidenţiate cu ajutorul unui exemplu în care s-a urmărit
efectul variaţiei dozelor de îngrăşăminte cu azot, pe fondul unui agrofond cu fosfor menţinut
constant, la cultura porumbului pentru boabe în condiţii de neirigare.
Utilizând funcţiile de producţie şi de costuri la reprezentarea grafică, se poate scoate în
evidenţă domeniul de folosire raţională sub aspect tehnic şi economic al îngrăşămintelor cu
azot la nivelul stabilit cu fertilizare cu fosfor.
întreţinerea culturilor. Numărul şi felul lucrărilor de întreţinere se stabilesc în funcţie
de starea terenurilor, baza materială şi forţa de muncă existentă, efectul ce se obţine,
materializat în nivelul producţiilor. De asemenea, este necesar să se aibă în vedere costul pe
unitatea de suprafaţă şi consumul de energie. Efectul lucrărilor de întreţinere este influenţat în
mare parte de executarea lor în momentul optim, iar întârzierile dau pierderi de recoltă
inevitabile.
Tratamentele împotriva bolilor şi dăunătorilor joacă un rol important, prin
preîntâmpinarea pierderilor, menţinerea producţiilor la nivel constant şi asigurarea unei
calităţi superioare, deşi nu solicită eforturi economice şi energetice ridicate. În etapa actuală
se practică combaterea integrată prin îmbinarea mijloacelor agrotehnice cu cele chimice, ceea
ce conduce la obţinerea unor rezultate superioare, care compensează din plin eforturile
efectuate.
Subsistemul structura optima a culturilor. Optimizarea structurii culturilor si
organizarea asolamentelor
Structura culturilor este data de totalitatea culturilor amplasate pe suprafata cultivata
(arabila) a unei unitati agricole (ferme sau grupe de ferme); se bazeaza pe organizarea
asolamentelor care asigura rotatia culturilor. Asolamentele se pot organiza si prin cooperarea
producatorilor individuali care se organizeaza in forme asociative permanente sau temporare,
cu sau fara personalitate juridica.
Rotatia culturilor, pe baza planului de asolament, permite utilizarea unor sisteme
anuale alternative de cultura a plantelor si stabilirea structurii optime in functie de o serie de
criterii. Cea mai buna combinatie a culturilor este aceea care aduce avantaje majore unitatii
agricole, care utilizeaza cel mai bine pamantul, munca si capitalul si se finalizeaza cu
realizarea unui profit (venit) ridicat.
Asolamentul reprezinta impartirea terenurilor in sole (tarlale) pe care plantele de cultura se
succed in timp si spatiu intr-o ordine bine stabilita si pe care se aplica sisteme rationale de
lucrare a solului, de fertilizare si de protectie a culturii in vederea cresterii fertilitatii solului, a
sporirii cantitative si calitative a productiilor agricole.
Asolamentul urmăreste să creeze condiţii de mediu mai favorabile pentru plantele cultivate,
o mai bună aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive şi prevenirea pagubelor provocate de
buruieni, boli şi dăunători.
Avantajele pe care le realizează asolamentele mai ales în anii agricoli cu probleme, vin
în sprijinul producătorului agricol în speranţa obţinerii unor randamente pe unitatea de
suprafaţă.
Organizarea unui asolament nu se face de azi pe mâine şi nu pentru o perioadă scurtă, ci
pentru o perioadă mai lungă de 4 - 6 ani.
În organizarea unui asolament raţional, care în final să realizeze sporuri de producţie şi
eficienţă economică maximă, trebuie să se ţină seama de o serie de factori şi anume:
• condiţiile naturale;
• cerinţele economico - organizatorice;
• cerinţele agrobiologice ale plantelor.
Factorii naturali, cum sunt solul şi clima, au o importanţă deosebită în alegerea
culturilor din cadrul asolamentului. Tipul de sol, relieful, expoziţia, adâncimea apei freatice,
cantitatea de precipitaţii, temperatura etc. sunt factori de care trebuie să se ţină seama atât în
privinţa speciilor ce se vor cultiva într-o zonă sau alta, cât şi a hibrizilor şi soiurilor din cadrul
fiecărei specii.
Rotaţia şi succesiunea în cadrul asolamentelor se vor face în funcţie de cerinţele
agrobiologice ale plantelor.
Astfel, după plante care lasă în sol cantităţi mari de elemente nutritive, cum ar fi
leguminoasele, să urmeze plante mari consumătoare de azot şi fosfor, cum sunt porumbul,
grâul, sfecla, floarea soarelui,etc. De asemenea, se recomandă ca după plante mari
consumatoare de apă să urmeze plante cu un consum mai redus de apă. Prin rotaţie şi
succesiunea culturilor în cadrul asolamentului trebuie să se realizeze şi o bună combatere a
bolilor şi dăunătorilor, şi a buruienilor.Ţinând cont că în agricultura ţării noastre s-au produs
mutaţii foarte importante, unde agricultura privată deţine 95% din suprafaţa arabilă, o atenţie
deosebită trebuie acordată mărimii solelor.
În asociaţiile nou înfiinţate, solele sunt mai mari în funcţie de specificul asolamentului
(asolamente de câmp, asolamente furajere sau mixte), în timp ce în agricultura privată, solele
au dimensiuni mult mai mici, în funcţie de suprafaţa deţinută de proprietar.
În funcţie de numărul de sole sau ani, asolamentele sunt de scurtă durată, 2-4 ani şi de
lungă durată, 5-6 ani.
Întrucât principalele culturi din ţara noastră sunt grâul şi porumbul, acestea ocupând
aproape 60% din suprafaţa arabilă, se foloseşte foarte des rotaţia GRÂU - PORUMB. Acest
asolament s-a dovedit necorespunzător, întrucât ambele culturi sunt mari consumatoare de
elemente nutritive şi au şi unele boli comune (Fuzarioză)
Tipuri de asolamente orientative:

Asolament de 3 ani
1. Leguminoase plante tehnice
2. Cereale păioase
3. Porumb
Asolament de 4 ani
1. Leguminoase
2. Cereale păioase
3. Plante tehnice
4. Porumb
Asolament de 5 ani
1. Leguminoase plante furajere
2. Cereale de toamnă
3. Cereale de toamnă
4. Porumb plante tehnice
5. Porumb plante tehnice
Asolament de 6 ani
1. Leguminoase
2. Cereale de toamnă
3. Porumb, floarea soarelui, sfeclă
4. Cereale de toamnă
5. Porumb
6. Porumb
În condiţii de irigare se recomandă asolamente de 3-5 ani, cu următoarea structură de culturi:
porumb 42%, grâu orz 26%, sfeclă 8%, soia 8%, floarea soarelui 8%, ierburi perene 8%.
Pe terenurile din zona de deal, în asolament este necesar să se introducă o plantă
amelioratoare pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestor terenuri.
Asolamentele pot fi clasificate după mai multe criterii, anume: număr de sole, număr
de ani şi după modul de folosinţă. Astfel, culturile agricole pot fi monocultură, asolamente de
scurtă durată (2-3 sau 4 ani) şi asolamente de lungă durată (5-8 ani sau 10 ani).
Monocultura presupune an de an cultivarea aceleaşi culturi pe aceeaşi suprafaţă de teren.
Neajunsurile acestui sistem ar fi, înmulţirea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor pe suprafeţele
respective. Dacă în urmă cu câţiva ani monocultura s-a aplicat intens, cu regret constatăm azi
că revine în actualitate.
Dispariţia unor consumatori (complexele de animale), a industriei uşoare (topitorii de in şi
cânepă, fabrici de zahăr etc.) a indus reducerea de specii cultivate şi în consecinţă reducerea
unor asolamente de scurtă durată care sunt cele mai practice.
Suportă monocultura: porumbul, secara, tutunul, grâul (anul 1-2), cânepa şi soia.
Nu suportă monocultura: floarea soarelui, sfecla de zahăr, ovăzul, rapiţa, inul, mazărea,
lucerna şi trifoiul.
Pentru reuşita unei monoculturi este necesar aplicarea unui sistem de fertilizare corespunzător
culturii respective, aplicarea de tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor,
combaterea buruienilor.
Asolamentul de scurtă durată de doi ani este cel mai simplu. Cuprinde două sole. O solă poate
fi cultivată cu o singură plantă sau un grup de plante apropiate. Cel mai simplu asolament
bienal este grâu - porumb. Rezultate bune se obţin şi în rotaţia grâu-cartof.
Asolamentul de trei ani cu trei sole permite introducerea în rotaţie a unui număr de mai multe
culturi. Cel mai raţional asolament de acest tip este: păioase (grâu, orz, secară) – prăşitoare
(porumb, cartof) – leguminoase (mazăre, soia).În general se practică rotaţia grâu – porumb –
mazăre cu rezultate deosebite. Astfel grâul este o bună premergătoare pentru porumb.
O combatere reuşită a buruienilor la cultura porumbului poate asigura în anul următor pentru
mazăre o solă în care nu mai are nevoie de combaterea chimică a buruienilor. Mazărea, prin
capacitatea ei de a îmbogăţi solul cu azot, permite eliminarea fertilizării faziale de toamnă a
grâului.
În cadrul asolamentului de patru ani intervine o plantă amelioratoare a solului (trifoi). Pentru
acest tip de asolament propunem: leguminoase – grâu – porumb – porumb sau porumb – grâu
– trfoi – trifoi, sau grâu – sfeclă de zahăr – cartofi – porumb.
Asolamentele de lungă durată cuprind un număr mai mare de sole, cel puţin 5. În condiţiile în
care se practică agricultura azi este foarte greu să se realizeze asolamente de lungă durată.
Alegerea culturilor, stabilirea succesiunii acestora, nu sunt măsuri suficiente care să asigure
realizarea avantajelor unui asolament.
Trebuie acordată o atenţie deosebită la alegerea soiurilor, tehnologiei de cultură,
fertilizarea şi măsurilor de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor pentru fiecare
cultură în parte.
Structura culturilor, în calitate de subsistem baza al sistemului de productie în cultura
plantelor, este redata prin felul acestora si prin ponderea fiecaruia în suprafata cultivata.
Ca si sistemul în ansamblul sau , structura culturilor , care are un rol foarte important
în modul de manifestare a acestuia si în ceea ce priveste rezultatele pe care le genereaza, este
influentata de factori naturali, economici, tehnici si tehnologici
etc. Tinând seama de acest rol este necesar sa se aleaga si sa se proportioneze optim diferitele
culturi care intra în structura si, implicit, în sistemul de productie. O structura optima a
culturilor trebuie sa satisfaca în relatie de simultaneitate mai multe cerinte: sa ofere produse
care, sub aspect cantitativ si calitativ, sa raspunda cererii, sa puna în valoare si sa protejeze
conditiile naturale si alti factori de productie, sa permita organizarea asolamentului si a
rotatiei si sa asigure un profit maxim posibil pentru întreprinzator.
Ca urmare, optiunea pentru o structura sau alta a culturilor este un proces complex,
care se cere a fi fundamentat luând în considerare cunostinte atât din domeniul tehnic, cât si
din cel economic si metode adecvate.
În alegerea unei structuri optime a culturilor se porneste de la conditiile de sol si clima care
caracterizeaza unitatea agricola, urmarindu-se pe de o parte, punerea lor în valoare, iar pe de
alta parte satisfacerea cerintelor plantelor fata de acesti factori, ceea
ce influenteaza nivelul productiei obtinute. Se apreciaza, pe buna dreptate, ca aceste conditii
se manifesta ca restrictii majore, care limiteaza de o maniera aproape definitiva alegerea
structurii. Cu rol restrictiv intervine si piata produselor respective. Conditiilor naturale si
pietei li se adauga cu o anumita influenta: suprafata detinuta, capitalul, resursele de forta de m
unca etc.
Concluzii mai mult sau mai putin utile pentru a alege noua structura se desprind din
analiza rezultatelor generate de ceea ce
s-a cultivat în perioada precedenta. Utilitatea lor se regaseste în masura în care se vor mentine
conditiile care le-au generat, cum ar fi, de exemplu, nivelul preturilor factorilor de productie si
al celor de vânzare ale produselor.
Structura optima a culturilor urmeaza sa asigure, asa dupa cum s-a aratat, un profit
maxim pentru întreprinzator. Acest lucru presupune stabilirea profitului posibil de obtinut de
la fiecare cultura, care va intra în structura, proces relativ dificil,
mai cu seama datorita, s-ar putea spune, imposibilitatii cunoasterii preturilor de vânzare ale
produselor, care vor opera în perioada pentru care se alege structura.
Alaturi de structura culturilor trebuie sa se abordeze si structura soiurilor, cu referire
speciala la alegerea acestora si a hibrizilor. Diferentierea pe teritorii, uneori chiar la nivelul
exploatatiei, a conditiilor de sol si clima reclama alegerea soiurilor care se preteaza la modul
lor de manifestare. Din acest punct de vedere, mai cu seama în cazul exploatatiilor familiale,
procesul de îndrumare poate actiona , cel putin, pe doua directii:
• utilizarea, în aceste exploatatii, a samântei de calitate, obtinuta si atestata potrivit
prevederilor legale în vigoare;
• alegerea celor mai potrivite soiuri pentru conditiile naturale în care se desfasoara
activitatea .
Optiunile exploatatiilor, în sensul celor de mai sus, conduc spre obtinerea unor productii
mult mai mari decât atunci când se foloseste samânta din productie proprie destinata
consumului.
Aspectelor privitoare la practicarea unei structuri optime a culturilor li se asociaza si cele
care se refera la asigurarea densitatii optime a plantelor la hectar pornind de la
recomandarile stiintifice. Din respectarea acestei cerinte decurg o serie de avantaje pentru
producatori, cum ar fi:
• se pun mai bine în valoare posibilitatile naturale ale exploatatiei si diversi factori de
productie administrati prin tehnologie;
• productia la hectar, principala si secundara, va fi mai mare;
• se creeaza premise pentru a obtine produsele la un cost unitar mai mic decât în situatia
în care densitatea este sub cea considerata optima pentru conditiile ecologice
date, explicatia putând fi gasita în modul în care se comporta diferitele cheltuieli în raport cu
numarul de plante la hectar. Unele cheltuieli au caracter (relativ) fix, indiferent de numarul de
plante, cum ar fi cele pentru: arat, pregatirea patului germinativ, prasilele mecanice etc.
Aceste cheltuieli, oricum se fac, fie ca numarul de plante este mai mic (productie scazuta ), fie
ca este mai mare (productie ridicata). Alte cheltuieli sporesc, însa, pe masura ce avem mai
multe plante la unitatea de suprafata (cheltuieli cu îngrasamintele, cu recoltatul etc.).

Subsistemul de fertilizare a solului


Sistemul de fertilizare a solului reprezinta un ansamblu de elemente referitoare la
alocarea diverselor resurse care contribuie la îmbunatatirea fertilitatii acestuia
(îngrasaminte chimice, naturale, amendamente), ca si la mijloacele tehnice si
metodele utilizate în acest scop.
Este recunoscut rolul pe care îl au îngrasamintele chimice, alaturi de alti factori
(irigatii, soiuri, hibrizi, combaterea bolilor si a daunatorilor etc.) în ceea ce priveste sporirea
randamentelor la hectar la fiecare cultura. Se apreciaza ca numai îngrasamintele aduc un spor
de productie de 30%-50%. Este necesar, ca urmare,sa se realizeze si sa se mareasca aceasta
contributie, printr-o alocare rationala a lor atât din punct de vedere cantitativ (dozele
administrate), cât si al modalitatilor de aplicare. În plus, trebuie avut în vedere, în permanenta,
ca pentru obtinerea si aplicarea îngrasamintelor se înregistreaza consumuri însemnate de
energie si, în final, cheltuieli ridicate (preturile îngrasamintelor au crescut, aproape, continuu).
Acestui ultim aspect i se asociaza, în mod implicit, ponderea la care pot sa ajunga
îngrasamintele în structura cheltuielilor de productie care caracterizeaza un sistem de
productie intensiv.
Efectele lor trebuie sa se concretizeze în sporirea de productie, care sa permita
recuperarea cheltuielilor suplimentare efectuate, corelate cu profitul ce se poate obtine. Numai
sporul de productie înregistrat la o cultura sau alta nu este suficient
deoarece nu se arata cheltuielile suplimentare care l-au generat. Exista o variatie a sistemului
de fertilizare în spatiu, datorita faptului ca exploatatiile agricole detin terenuri cu fertilitate
naturala diferita, iar conditiile de clima si structura culturilor cunosc o diferentiere zonala.
Variatiei în spatiu a sistemului de fertilizare i se asociaza cea în timp, determinata de
schimbarea nivelului de fertilitate economica a solului, de aparitia unor noi sortimente de
îngrasaminte sau de reconsiderarea structurii culturilor sub influenta cererii manifestate pe
piata produselor agricole. Aceste aspecte impun cercetarea continua a conditiilor în care se
aplica sistemul de fertilizare. Se fac studii agrochimice si pedologice pentru a se cunoaste
continutul solului în substante fertilizate. Raportând cerintele plantelor la aceste disponibilitati
oferite de sol se trece, apoi, la solutionarea problemelor referitoare la administrarea
îngrasamintelor chimice (alocare, combinare, interrelatia cu alte componente ale sistemului de
productie practicat, etc.).
Fiind vorba, în ultima instanta de alocarea unui factor de productie intereseaza,
desigur, nivelul optim de realizare a acestui proces, ceea ce presupune recurgerea la
functiunile de productie de cost si de profit . Se urmareste corelatia care se stabileste între
dozele de îngrasaminte si productia obtinuta, pornind de la ideea ca aceasta evolueaza diferit
în raport cu diversele niveluri de alocare a factorului.
Prin luarea în considerare a pretului produsului si al îngrasamintelor (trecându-se la
functiile economice) se urmareste obtinerea celui mai mare profit, acesta fiind obiectivul
oricarui întreprinzator sau manager.
Dozele de îngrasaminte aplicate sunt privite si prin prisma eficientei energetice.
Recurgerea la îngrasaminte chimice presupune consum ridicat de energie pentru producerea
lor, dar si pentru a le administra diverselor culturi. Se iau în considerare, în acest sens,
consumul de energie (îngrasamintele transformându-se în energie) care se compara cu energia
rezultata în urma obtinerii sporului de productie.
Criteriului economic si celui energetic care opereaza în aplicarea îngrasamintelor
chimice i se adauga, din ce în ce mai mult, cel ecologic. Rezultatele economice nu pot si nu
trebuie privite separat de efectele nedorite în ceea ce priveste poluarea
solului, a apelor de suprafata sau a celor freatice prin administrarea îngrasamintelor chimice.
Este necesara aplicarea lor tinând seama de recomandarile specialistilor (cantitate,
moment etc.), ca si asigurarea îndrumarii gospodariilor individuale.
Utilizarea îngrasamintelor în mod eficient depinde si de modul în care se realizeaza
celelalte componente ale sistemului tehnologic: irigatii, lucrarile solului, soiurile utilizate sau
densitatea plantelor (absorbtia de catre plante a întregii cantitati
de îngrasaminte administrate).
Consecinte pozitive pentru eficienta utilizarii îngrasamintelor au si alte elemente, cum
ar fi: epoca de aplicare, modul de administrare, masinile utilizate, conditiile de mediu din
momentul administrarii, repartizarea lor, când sunt în cantitati insuficiente spre acele culturi
care dau sporul cel mai mare de productie etc.
Criteriul ecologic, dar si rolul deosebit pe care îl au în fertilizarea solului impun o
reconsiderare a atitudinii fata de îngrasamintele naturale. Efectelor fertilizante ale substantelor
organice li se adauga caracterul lor antipoluant, ceea ce nu este de neglijat, daca avem în
vedere preocuparile tot mai intense pentru ca omul sa traiasca si sa actioneze într-un mediu
sanatos si sa consume produse ecologice.
Optimizarea sistemului de fertilizare a solului .Sistemul de fertilizare constituie un element
fundamental de care depinde conservarea si cresterea capacitatii productive a solului; se
stabileste in functie de particularitatile solului si de sistemul de cultura practicat.
Fertilizarea solului cuprinde:
• folosirea ingrasamintelor chimice si a altor substante chimice care asigura
cresterea productiei si inlaturarea pierderilor cauzate de boli si daunatori;
• folosirea ingrasamintelor naturale;
• folosirea amendamentelor pentru corectarea aciditatii solurilor etc.
Corelarea ansamblului de factori si masuri agrotehnice (lucrarile de baza ale solului si
pregatirea terenului pentru semanat, planta premergatoare, soiurile si hibrizii folositi,
densitatea plantelor, lucrarile de intretinere, irigarea etc.) cu sistemul de fertilizare a solului
este premisa realizari unor productii vegetale ridicate.
Fertilizarea cu ingrasaminte chimice si organice este una din principalele verigi ale
sistemului de cultura a plantelor. Datorita ponderii insemnate a cheltuielilor cu ingrasaminte
chimice intr-o agricultura intensiva, problema producerii si utilizarii rationale a acestora are o
mare insemnatate economica si ecologica.
Deoarece costurile sunt mari, utilizarea rationala a ingrasamintelor chimice cere ca in
aplicarea lor sa se tina seama atat de particularitatile biologice ale plantelor, cat si de
transformarile substantelor nutritive suferite de sol, in asa fel incat pierderile sa se reduca la
minimum iar coeficientul de valorificare de catre planta sa fie maxim.
Determinarea necesarului optim de ingrasaminte chimice, dupa trei criterii: tehnic,
economic si energetic, permite folosirea unui sistem complex de indicatori de eficienta si
anume:
a) sporul de productie la hectar si pe kg ingrasamant;
b) bilantul energetic sau productia neta de energie la hectar;
c) randamentul (raportul) energetic;
d) valoarea sporului de productie la hectar;
e) cheltuieli suplimentare la hectar;
f) costul sporului de productie;
g) profitul suplimentar la hectar si pe unitate de produs;
h) rata profitului etc.
Adoptarea unor solutii corespunzatoare de fertilizare a culturilor implica supunerea
acestei importante verigi tehnologice unui amplu proces de optimizare tehnico-economica,
care vizeaza atat stabilirea nivelului optim de alocare a fiecarui sortiment de ingrasamant, cat
si al combinatiilor optime intre NPK, in vederea asigurarii profitului maxim. Stabilirea
dozelor optime de ingrasaminte se poate face cu ajutorul functiilor de productie si economice.

Subsistemul de irigare al culturilor

Obtinerea unor sporuri de productie si, mai cu seama, mentinerea la un nivel ridicat a
randamentului la hectar (având în vedere influenta pozitiva cumulata a celorlalti factori de
productie), presupun, când se resimte nevoia, recurgerea la irigarea culturilor componente ale
sistemului de productie. Se apreciaza ca în absenta apei, potentialul productiv al pamântului
se reduce la mai mult de jumatate.
Sistemul de irigare cuprinde apa, ca factor de productie, si ansamblul de mijloace tehnice si de
metode cu care se efectueaza irigarea culturilor.
Aplicarea sistemului de irigare necesita eforturi, initiale, de investitii si cheltuieli de
distribuire a apei ridicate. Consecinta fireasca a unei asemenea stari de lucruri este ca fiecare
unitate, care iriga diverse culturi, trebuie sa asigure rationalitatea acestui proces pentru a mari
efectele economice obtinute. Concomitent, un asemenea mod de asigurare a apei pe cale
artificiala contribuie la prevenirea unor efecte negative ale irigatiilor, cum ar fi: înmlastinire,
saraturare etc.
Fiind vorba, si în cazul acestui sistem, tot de alocarea unui factor de productie apare
aceeasi problema a nivelului pâna la care se poate merge cu acest proces. Si apa este un factor
costisitor, marimea cheltuielilor pentru asigurarea ei depinzând de tipul constructiv al
sistemului ,de metoda de irigare si de diferenta de nivel dintre sursa de apa si terenul pe care
se aplica irigatiile. Daca ceea ce se obtine (sporul de productie) nu se coreleaza cu cheltuielile
suplimentare efectuate, creste costul marginal si cel total pe unitatea de produs, ceea ce scade
profitabilitatea produselor obtinute în conditii de irigare.
Doza optima economica în cazul factorului apa se obtine cu ajutorul unei functii
monofactoriale care, de regula, este de tip parabola, existând un punct (cel de maxim tehnic)
dincolo de care administrarea apei nu numai ca nu permite obtinerea de spor
de productie, ci duce chiar la diminuarea acesteia. Pentru aflarea dozei optime economice
intervin, dupa cum se stie functia de cost si cea de profit.
În ceea ce priveste amplificarea rezultatelor prin utilizarea irigatiilor, un rol important revine
structurii culturilor ce se practica pe terenurile irigate. Realizarea unui asemenea obiectiv
(cresterea rezultatelor de productie si economice) presupune ca în structura sa prepondereze
acele culturi care asigura sporul de productie si de profit cel mai mare.
Este cunoscut, de altfel, faptul ca “reactia” (sporul de productie si de energie)
culturilor la irigare este diferita. Potrivit rezultatelor practice si ale cercetarii stiintifice
sporurile de productie cele mai mari se obtin la: legume, porumb, lucerna, sfecla de zahar etc.
Sporul net de energie, exprimat în kwh/m3 de apa, la câteva culturi, este urmatorul : porumb –
8,8; sfecla de zahar – 8,8; soia – 6,4; floarea- soarelui – 5,3; grâu – 4,6.
Obtinerea efectelor dorite în urma aplicarii irigatiilor este conditionata de tehnologia
de productie aplicata culturilor, de masura în care sunt asigurati si ceilalti factori de productie.
În interactiune cu apa acestia se pot potenta reciproc. Fenomenul este ilustrat prin asocierea
apei cu aplicarea îngrasamintelor chimice, efectele fiind mai mari, când se asigura combinarea
lor, decât atunci când se utilizeaza separat. Porumbul irigat caruia i se aplica îngrasaminte
chimice are un bilant energetic de doua ori mai mare decât în situatia de neirigare. Mai mult,
irigatiile aplicate singure, dau un spor de productie si de energie mai redus decât acelasi mod
de administrare a îngrasamintelor.
Combinarea optima a acestor doi factori se poate realiza cu ajutorul unei functii
bifactoriale, stabilindu-se cu ce doza de îngrasaminte si, respectiv, de apa se realizeaza, în
conditiile date, inclusiv cele de preturi, profitul maxim (OE) sau cel mai
ridicat nivel al productiei (MT).

Subsistemele de lucrari ale solului si de întretinere a culturilor

Practicarea diferitelor culturi solicita efectuarea unor lucrari de baza ale solului
(aratura, pat germinativ etc.) menite sa creeze starea de “confort” necesara plantelor , astfel
încât ele sa poata valorifica potentialul productiv al solului si, în acelasi timp,
sa creasca si sa se dezvolte. Sunt lucrari costisitoare (se apreciaza ca le revine 50% din
consumul de energie necesar pentru aplicarea unei tehnologii). Aportul lor la obtinerea
productiei si la eficienta acesteia va fi mai mare daca se vor respecta recomandarile stiintifice
privind: adâncimea, alternanta acesteia de la un an la altul, mijloacelor de efectuare etc.
Concomitent se urmareste si economisirea de energie. Legatura lor cu nivelul
productiei obtinute este recunoscuta, dar din punct de vedere economic trebuie sa se
compare permanent eforturile, inclusiv cele suplimentare, de exemplu, când creste adâncimea
araturii, cu efectele (sporul de productie), ceea ce poate constitui o modalitate de rationalizare
a cheltuielilor de productie.
În calitate de componente ale tehnologiei aceste lucrari alcatuiesc ceea ce este cunoscut sub
denumirea de sistem de reglare al acesteia .
Desi necesare, lucrarile solului nu sunt, totusi, suficiente pentru a obtine recolta. În
timpul ciclului de vegetatie plantele sunt expuse unor riscuri legate de aparitia unor boli si
atacul diversilor daunatori, carora li se adauga prezenta buruienilor.
Este necesar sa se intervina cu lucrari de întretinere care sa favorizeze dezvoltarea
fireasca a plantelor si sa se obtina recolta, ca scop initial al activitatii exploatatiei agricole.
Aceste lucrari au un impact puternic asupra nivelului productiei la hectar si a calitatii acesteia.
Cei ce nu le executa sau le efectueaza necorespunzator îsi asuma riscuri foarte mari, care
merg pâna la compromiterea totala a productiei .
Lucrarile de întretinere sunt numeroase, varietatea lor fiind determinata de specificul
culturilor si de situatiile care apar (atacuri de boli si daunatori, grad ridicat de îmburuienare
etc.).
Ca orice lucrari si cele de întretinere, alaturi de efectele asupra productiei, genereaza si
cheltuieli. De aceea, sunt necesare decizii privitoare la numarul, felul si modul de executare.
Intereseaza, de asemenea , substantele si mijloacele utilizate , ca si dozele aplicate, cu
consecinte directe asupra efectelor obtinute, dar si în ceea ce priveste cheltuielile. Lucrurile
presupun, ca urmare, o îmbinare a aspectelor tehnice cu cele economice, alegându-se varianta
tehnologica cea mai convenabila din punct de vedere economic si ecologic (a se vedea efectul
poluant al substantelor chimice utilizate).
De altfel, unele lucrari, cum ar fi, de exemplu, combaterea buruienilor se pot executa
manual, manual si/sau mecanic, si pe cale chimica. Aceste modalitati genereaza consumuri de
energie, de munca manuala si, în general, cheltuieli diferite. Urmeaza sa se compare între ele,
prin prisma elementelor amintite.
Combaterea chimica este mai usor de realizat, fara a presupune forta de munca
numeroasa, dar nu trebuie scapat din vedere efectul sau poluant asupra produselor, a solului, a
apei etc.
Comparând prin prisma consumurilor energetice si al efectului antipoluant combaterea
manuala sau/si mecanica apare mai avantajosa. Intervin, însa, probleme legate de asigurarea
fortei de munca, de conditiile dificile, când este vorba de lucrari manuale, în care aceasta
lucreaza, de eforturile fizice pe care trebuie sa le
depuna.
Combaterea integrata (prin metode chimice, biologice si agrotehnice) apare, deci, ca
foarte utila. În acest sens, exista preocupari stiintifice pentru extinderea combaterii biologice a
unor daunatori, recurgându-se la dusmani naturali ai acestora. O asemenea modalitate ar
reduce, în totalitate efectele, poluante generate de utilizarea substantelor chimice.

Subsistemul lucrarilor de recoltare si de transport al produselor agricole vegetale


Acest sistem cuprinde metodele, tehnicile, operatiile si mijloacele tehnice cu ajutorul
carora se înfaptuiesc recoltarea, si, respectiv, transportul produselor agricole vegetale. Prin
amplasarea sa în tehnologia culturii, recoltarea marcheaza încheierea procesului de productie
desfasurat pentru obtinerea produselor. Se culeg “roadele” din punctul de vedere al productiei,
acestea constituind, mai departe, premisa obtinerii celor economice, generate de eforturile
depuse de-a lungul „lantului” tehnologic, format din nenumarate “verigi” (lucrari).
Recoltarea si transportul, daca sunt efectuate corespunzator (momentul ales, metodele
si mijloacele utilizate, inclusiv cele pentru transportul produselor), pot sa contribuie la
mentinerea cantitatii si calitatii productiei rezultate în urma aplicarii lucrarilor anterioare sau,
dimpotriva, sa diminueze efectele previzibile prin prisma unuia sau a ambelor aspecte
mentionate mai înainte.
Structura exploatatiilor si, de aici, tehnologia practicata îsi pun amprenta asupra
modalitatilor de recoltare, tinând seama de specificul produselor, de nivelul înzestrarii tehnice
etc. Oricum, aceste modalitati au consecinte economice în ceea ce priveste nivelul
cheltuielilor pe care le genereaza, calitatea produselor si, prin aceasta, nivelul preturilor de
vânzare obtinute.

SISTEMUL DE CULTURA AL LEGUMELOR

Cultivarea plantelor legumicole se face după anumite reguli şi principii care, aplicate
corect, conduc la obţinerea unor rezultate spectaculoase. Dintre acestea, se pot aminti:

• alegerea unui sistem de cultură adecvat scopului urmărit,

• alegerea corespunzătoare a terenului şi amplasarea culturilor în zonele cele mai


favorabile,

• folosirea intensivă şi raţională a terenului,

• aplicarea la momentul optim şi în mod corect a lucrărilor de întreţinere a


plantelor şi solului,

• pregătirea spaţiilor pentru cultura plantelor legumicole în sistem protejat şi


forţat etc.
Sisteme de cultură a plantelor legumicole

Plantele legumicole se cultivă în diverse sisteme, în funcţie de locul unde se


înfiinţează cultura, de felul materialului utilizat (răsad sau sămânţă), de modul de valorificare
al produselor obţinute, de epoca de înfiinţare a culturilor şi natura substratului de cultură.

După locul unde se înfiinţează cultura, se întâlnesc:

• Culturile forţate - sunt culturile efectuate în sere, în tot timpul anului, ceea ce
conferă caracterul industrial de cultură a legumelor, datorită posibilităţii dirijării
microclimatului prin intermediul instalaţiilor din dotarea serelor. Prin acest sistem, se obţin
produse proaspete tot timpul anului şi în mod special iarna, când din alte sisteme de cultură nu
se pot obţine, iar nivelul producţiei este net superior oricărui alt sistem de cultură. De
asemenea, din culturile forţate, produsele pot fi exportate, fiind aducătoare de venituri
importante.
• Culturile protejate - sunt culturile legumicole efectuate în tunele joase, solarii
etc.
În tunelele joase, culturile se protejează o anumită perioadă cu folie de polietilenă sau
alte materiale plastice, după care rămân în câmp deschis. Protejarea culturilor se face
primăvara devreme, în scopul creării unor condiţii de microclimat favorabil legumelor, feririi
acestora de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, posibilitatea obţinerii unei recolte
timpurii şi extratimpurii şi obţinerii unor venituri importante.
Protejarea culturilor se face şi toamna, în scopul prelungirii perioadei de vegetaţie a
culturilor mai pretenţioase faţă de temperatură şi, implicit, prelungirea perioadei de consum
cu legume proaspete.
În solarii, în general, culturile sunt acoperite întreaga perioadă de vegetaţie, deoarece
pentru acoperirea acestora se foloseşte folie de polietilenă cu durata de utilizare de 3-5 ani şi
chiar mai mult, folie tratată UV, IR, anticondens, etc. Costurile cu investiţia se recuperează,
întrucât cantitatea şi calitatea producţiei sunt net superioare celei din câmp, datorită
posibilităţii cultivării solariilor şi în perioadele mai reci ale anului, folosind specii mai puţin
pretenţioase la căldură şi tehnici de cultură ajutătoare (mulcire, dubla sau tripla protejare,
soiuri adecvate). În spaţiile protejate, temperatura creşte cu câteva grade (2-5°C) faţă de
mediul exterior, mai ales când se recurge la dubla sau tripla acoperire a construcţiilor cu folie
de polietilenă.
Cercetările în acest domeniu au demonstrat că producţia creşte şi se obţine mai
devreme, însă lucrarea este costisitoare, trebuie să se execute la cei mai înalţi parametrii de
calitate, pentru a nu fi afectată cantitatea de lumină de la nivelul plantelor.
De asemenea, în culturile protejate, se creează condiţii mai bune de umiditate,
plantele sunt ferite de acţiunea vânturilor puternice, iar producţia se obţine cu 2-3 săptămâni
mai devreme decât în câmp.
• Culturile în câmp - sunt culturile care parcurg întreaga perioadă de vegetaţie
în câmp deschis, de la înfiinţare până la încheierea ciclului de vegetaţie. În această situaţie,
trebuie respectată riguros epoca de înfiinţare a culturilor, în funcţie de pretenţiile faţă de
temperatură, pentru a evita unele pierderi datorate accidentelor climatice. Se practică la toate
speciile legumicole.
• Culturile adăpostite - sunt acele culturi înfiinţate pe terenuri cu adăpostire
naturală sau în perdele de protecţie realizate din plante cu talie mai mare (porumbul). O
adăpostire a culturilor legumicole poate fi realizată şi prin modelarea terenului în biloane cu
panta inegală şi plantarea pe panta adăpostită (sudică) care se şi încălzeşte mai uşor,
acoperirea plantelor cu clopote de sticlă, cu hârtie pergament etc.