Proiectarea Sistemelor Informationale de Gestiune (CIG Anul 3 Zi Si FR)

Proiectarea sistemelor
informaţionale de gestiune
Marian Fotache
- uz intern -
Cuprins
CAPITOLUL 1 DESPRE SISTEME .......................................................................................... 5
1. DEFINIŢII .................................................................................................................................. 5
1.1. Teoria sistemelor ........................................................................................................... 7
1.2. Metodologia sistemelor ................................................................................................ 9
1.3. Aplicarea sistemelor ..................................................................................................... 9
1.4. Analiza sistemelor ....................................................................................................... 10
2. COMPONENTELE UNUI SISTEM.................................................................................................10
3. FUNCŢIONALITATEA SISTEMELOR ........................................................................................... 10
4. CARACTERISTICI ALE SISTEMELOR ........................................................................................ 11
5. EVALUAREA UNUI SISTEM ...................................................................................................... 13
6. CLASIFICĂRI ALE SISTEMELOR ............................................................................................... 14
CAPITOLUL 2 INFORMAŢIA ................................................................................................. 20
1. DEFINIŢII ALE INFORMAŢIEI .................................................................................................... 20
1.1. Ştiinţa şi teoriile informaţiei ...........................................................................................24
1.2. Dată, informaţie, cunoştinţă ...........................................................................................24
1.3. Comunicarea informaţiei şi transmisia informaţiei ....................................................... 27
2. TIPOLOGIA INFORMAŢIILOR .................................................................................................... 29
3. CALITATEA INFORMAŢIEI ........................................................................................................ 30
CAPITOLUL 3 CONTABILITATEA.......................................................................................34
1. Definirea obiectului şi metodei contabilităţii .................................................................... 34
2. Metoda contabilităţii ......................................................................................................... 35
3. Principii contabile .............................................................................................................36
CAPITOLUL 4 SISTEME INFORMAŢIONALE...................................................................39
1. DEFINIŢII ................................................................................................................................ 39
2. TIPOLOGIA SISTEMELOR INFORMAŢIONALE.............................................................................39
2.1. SISTEME DE PRELUCRARE A TRANZACŢIILOR (SPT)............................................................. 45
2.1.2 Schimbul electronic al documentelor ...........................................................................49
2.2. BIROTICA ŞI SISTEMELE GRUPURILOR DE LUCRU .................................................................. 49
2.3. SISTEMELE DE INFORMARE A CONDUCERII (SIC) ................................................................. 52
2.4. SISTEME DE SPRIJINIRE A PROCESULUI DECIZIONAL (SSPD) ................................................ 53
2.5. SISTEME INFORMAŢIONALE PENTRU CONDUCEREA STRATEGICĂ (SICS) .............................. 56
2.6. SISTEME INFORMAŢIONALE FUNCŢIONALE ........................................................................... 57
CAPITOLUL 5 ANALIZA SISTEMELOR INFORMAŢIONALE ....................................... 60
1. INIŢIEREA ŞI PLANIFICAREA SISTEMELOR INFORMAŢIONALE ................................................... 61
2. ANALIZA DE SISTEM ................................................................................................................ 64
2.1. Analiza organizaţională ................................................................................................. 66
2.2. Analiza sistemului existent .............................................................................................66
2.3. Analiza fezabilităţii ......................................................................................................... 66
2.4. Alte activităţi .................................................................................................................. 67
3. CULEGEREA INFORMAŢIILOR DESPRE SISTEMUL EXISTENT ..................................................... 69
3.1. Tehnici de investigare a sistemului ................................................................................ 71
4. DETERMINAREA NECESARULUI DE INFORMAŢII ŞI A CERINŢELOR ...........................................73
5. ELABORAREA VARIANTELOR DE REALIZARE A SISTEMULUI INFORMATIC ................................ 75
CAPITOLUL 1
DESPRE SISTEME
(1) Ansamblu de elemente (principii, reguli,
forţe etc.) dependente între ele şi formând un
întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu
de gândire teoretică, reglementează clasificarea
materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii
sau face ca o activitate practică să funcţioneze
potrivit scopului urmărit.
Totalitatea relaţiilor pe baza cărora este constituit un sistem.
(3) Metodă de lucru, mod de organizare a unui proces, a unei
operaţii, fel de a lucra; normă, obicei.
(4) Model, tip, tipar.
[DEX]
1. Definiţii
Despre sistem se spune că e o noţiune atât de generală şi complexă, încât mulţi
autori nici nu mai încearcă să îi formuleze o definitie riguroasă. Deşi toate corpurile,
obiecte, fenomenele sunt sisteme, noţiunea de sistem le este "superioară", desemnând o
entitate complexă alcătuită dintr-un ansamblu de componente.
Sistemul reprezintă un ansamblu coordonat de elemente care au asignate anumite
funcţii, şi care concordă în îndeplinirea unui scop. 1
Jon Allan inventariază trei direcţii majore de abordare a sistemelor în literatura de

specialitate 2:
1. Un mod de organizare a interactiunilor observate (ex. Koestler).
2. Un mod de gândire despre lucruri şi procese relationate (ex. Checkland).
3. Un mod de a discuta despre (de a eticheta) părţile (componentele) unui
sistem sau relaţiile sistemului (ex. von Bertalanffy, Checkland şi Scholes).
Iată câteva definiţii ale sistemului: 3

• un ansamblu de elemente aflate în interacţiune (Ludwig von Bertalanffy 4);
• un ansamblu de elemente identificabile (ce dispun de atribute proprii) împreună cu
relaţiile dintre ele, ansamblu demarcat pentru care se pot defini, de o manieră
discreţionară, frontierele, graniţele sale (Le Moigne 5);
1
Louis Menard, Dictionnaire de la comptabilite et de la destion financiere, Toronto, 1994, p724
2
Allan, J. - General Systems Theory and Earth Systems Science, http://www.ent.msu..edu/esal/esse/docs/systems.htm citat în
Fotache Marin – Teza de Doctorat
3
4
idem
5
Le Moigne, J.L. - Les systèmes d'information dans les organisations, P.U.F., Paris, 1973 citat în Fotache Marin – Teza de Doctorat
• un set de obiecte, împreună cu relaţiile dintre ele şi dintre atributele lor, ce este
conectat cu mediul în care se află într-o asemenea manieră astfel încât formează
un întreg 6;
• un ansamblu de elemente aflate în interacţiune dinamică, organizate în funcţie de
atingerea unui obiectiv (deRosnay 7);
• acea mulţime de elemente între care există legături mai puternice, mai stabile şi
mai necesare decât între celelalte elemente din mediu (Restian 8);
• un ansamblu de componente între care există legături şi care "posedă" un
observator 9;
• o entitate care îşi menţine existenţa şi funcţiunile ca întreg prin intermediul
interacţiunilor dintre părţile sale (Joseph O'Connor 10).
• un ansamblu de componente în care:
a. părţile sau componentele sunt conectate într-un mod organizat;
b. componentele suferă o serie de acţiuni ce decurg din existenţa lor în cadrul
sistemului;
c. ansamblul face ceva sau, la modul general, are un obiectiv;
d. ansamblul a fost identificat de o persoană care are un anumit scop în analiza
sa (Lucey 11).
Russell Ackoff 12 – un sistem este un întreg ce conţine două sau mai multe părţi
care satisface următoarele cinci condiţii:
1. Întregul are una sau mai multe funcţii definite.
2. Fiecare parte în cadrul ansamblului poate afecta comportamentul sau
proprietăţile întregului.
1. Există un sub-ansamblu de părţi care este suficient în unul sau mai multe
medii pentru îndeplinirea funcţiunii întregului; fiecare din aceste părţi este
necesarmente separată, dar insuficientă pentru îndeplinirea funcţiunilor lor
predefinite.
2. Modul în care comportamentul sau proprietăţile fiecărei părţi a sistemului
afectează comportamentul şi proprietăţile întregului depinde de
comportamentul şi proprietăţile a cel puţin unei alte componente a
sistemului.
3. Efectul oricărui sub-ansamblu de părţi asupra întregului sistem depinde de
comportamentul a cel puţin unui alt sub-ansamblu. Dacă părţile nu
interacţionează, ele formează o mulţime, nu un sistem.
13
Din definiţiile de mai sus rezultă că, în principal, investigarea unui sistem vizează:
1. părţile componente ale sistemului
6
Preluare din Schoderbek, P.P., Kefalas, A.G., Schoderbek, C.G. - Management Systems. Conceptual Considerations, Business
Publications, Dallas, 1975, p.30
7
De Rosnay, J. - Le Macroscope, Editions du Seuil, Paris, 1975
8
Preluare din Restian, A. - Unitatea lumii şi integrarea ştiintelor sau INTEGRONICA, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1989, p.40
9
ERMES - Groupe ESCP - Systèmes d'information. La perspective du management, Masson, Paris, 1995, p.5
10
Fotache Marin – Teza de doctorat
11
Lucey, T. - Management Information Systems, 6th edition, DP Publications Ltd., London, 1991, p.33
12
http://www.newciv.org/ISSS_Primer/seminark.html
13
6
2. relaţiile care se manifestă în cadrul sistemului
3. obiectivul sau obiectivele care reprezintă finalitatea sistemului
4. un observator, care delimitează şi analizează sistemul, având un anumit
scop.
Dintr-un alt punct de vedere, analiza unui sistem este centrată pe problematicile
ordinii, organizării, structurii şi stărilor în care se pot afla componentele sale 14, iar după
Rapoport trei sunt elementele fundamentale ale oricărui sistem:
1. Identitate - stabilitate în cadrul schimbării
2. organizare - modelarea şi administrarea complexităţii
3. orientare pe obiective 15 - destinul unui sistem
Noţiunile conexe noţiunii de sistem sunt:

SISTEMATIC = care se bazează pe un anumit sistem sau care are în vedere
constituirea unui sistem, care se referă la un sistem sau este alcătuit după un anumit
sistem.
A SISTEMATIZA = a dispune elementele unei ştiinţe, ale unei doctrine, ale unei
expuneri într-un tot unitar, organizat, într-un sistem. A transforma şi a organiza un sistem
tehnic existent, pentru a corespunde unor anumite cerinţe moderne. [DEX]
1.1. TEORIA SISTEMELOR

Noţiunea de sistem face parte din vocabularul de bază al oricărei limbi moderne
(sisteme politice, sisteme mecanice, sisteme economice etc).
Analizând domeniul mare de cuprindere a termenului a fost necesară de-a lungul
timpului dezvoltarea unei teorii, teoria sistemelor, care, după F. Heylighen si C. Joslyn 16
reprezintă studiul transdisciplinar al organizării abstracte a fenomenelor, independent
de substanţa lor, de tipul sau scala lor de existenţă spaţială şi temporală.
Teoria sistemelor investighează atât principiile comune ale tuturor entităţilor
complexe, cât şi modelele (de obicei matematice) care pot fi utilizate pentru descrierea
entităţilor.
Într-o oarecare măsură, sistemica poate fi asociată unui medic generalist: acesta
are cunoştinţe, instrumentarul pentru a analiza nişte simptome, în funcţie de acestea
transmiţând pacientul unui specialist. Mai mult, cunoştinţele generale sunt suportul
comunicării între toate categoriile de medici.
Teoria sistemelor, ca metodă de studiere a organizaţiilor şi a comportamentului
acestora, îşi are rădăcinile în fizică şi în biologie, părintele său fiind biologul Ludwig von
Bertalanffy.
Bertalanffy (creditat ca părinte al „mişcării” sistemice) consideră că datorită imensului
volum de cunoştinţe acumulat, ştiinţa modernă a fost nevoită să se fragmenteze în
domenii tot mai analitice, în vederea pătrunderii în intimitatea fenomenelor şi proceselor.
Deducem aşadar ca teoria sistemelor reprezinta un ansamblu de concepte şi

principii aplicabile tuturor sistemelor, deci peste graniţele unei ştiinţe sau discipline
specifice. În cadrul teoriei sistemelor sunt integrate elemente din multiple şi variate
discipline ale cercetării umane.
14
Restian, A. - Unitatea lumii şi integrarea ştiintelor sau INTEGRONICA, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.41
15
Rapoport, A. - General system theory:essential concepts and applications, Tunbridge Wells, Kent, 1986
16
Keylighen, F., Joslyn, C. - What is Systems Theory, Prinicipia Cybernetica Web, http://pespmc1.vub.ac.be/SYSTHEOR.html
7
Obiectivul teoriei sistemice este de a prelua de la fiecare domeniu de cercetare
specific acele elemente generale ale cunoaşterii, ce pot fi adoptate şi aplicate pe o întinsă
arie transdisciplinară.
Teoria generală a sistemelor (TGS) îşi are baza în biologie, matematică, fiziologie
şi ştiinţele economice.
Domeniul său principal de studiu îl reprezintă fenomenele de creştere şi evoluţie,
pornind de la ideea potrivit căreia procesele de dezvoltare, stadiile sale intermediare şi cel
final urmează acelaşi model, tipar, indiferent dacă este vorba de dezvoltarea unui singur
organism, unui grup de organisme sau societăţii înseşi.
În general, se acreditează ideea structurării teoriei generale a sistemelor pe trei
zone de interes:
1. ştiinţa sistemelor sau sistemica,
2. tehnologia sistemelor şi
3. filosofia sistemelor 17.
Pe un alt plan, se poate spune că cercetarea sistemică înglobează două tipuri de

investigatii structurate:
1. orientare axată pe elaborarea unor concluzii, care produce cunoaşterea
sistemică
2. altă orientare decizională care aplică cunoştinţele sistemicii în vederea
formulării şi selectării metodelor sistemice care vizează situaţiile lumii
reale.
Littere structurează fundamentele teoriei generale a sistemelor sub forma

următoarelor elemente-cheie 18:
1. Inter-relaţiile şi interdependenţele dintre obiectele, atributele şi evenimentele
sistemului.
2. Holismul. Abordarea sistemică este una la nivel de ansamblu, o viziune
unificatoare asupra tuturor componentelor aflate în interacţiune.
3. Orientarea pe obiective. Interacţiunile din cadrul unui sistem se concretizează
în atingerea unui obiectiv sau a unei stări de echilibru.
4. Intrări şi ieşiri. Orice sistem este supus acţiunii mediului în care se află, acţiune
care se manifestă sub forma intrărilor. Rezultatele proceselor care au loc în cadrul
sistemelor, rezultate care sunt "adresate" mediului pe care îl pot modifica, constituie
ieşirile.
5. Transformare. În orice sistem transformarea înglobează ansamblul proceselor
prin care din intrări se obţin ieşirile.
6. Entropie. Noţiune preluată din termodinamică, entropia desemnează starea în
care se găseşte un sistem ce prezintă componente dezorganizate. Pentru sistemele vii,
entropia maximă reprezintă moartea; pentru organizaţii, entropia maximă înseamnă
reducerea la zero a necesarului de informaţii pentru gestiunea sistemului, altfel spus,
totala dez-organizare.
7. Reglare. Pentru atingerea obiectivelor propuse, un sistem trebuie să-şi adapteze
permanent comportamentul; aceasta înseamnă adaptarea, schimbarea stării
componentelor şi a proceselor.
17
http://www.ies.hith.se/~bai/
18
Littere, J.A. - Organizations:Systems, Control and Adaptation, vol.2, 2nd ed., Wiley & Sons, New York, 1969, pp.3-6
8
8. Ierarhie. Sistemele sunt, în general, entităţi complexe alcătuite din subsisteme,
care sunt, la rândul lor, sisteme. Constituirea unui ansamblu de sisteme într-un sistem de
rang superior se realizează printr-un proces de superizare, prin care noul sistem primeşte
proprietăţi emergente, ce nu există în nici una dintre componente 19. O bună gestiune a
sistemelor presupune înglobarea unor sisteme în altele, ceea ce presupune ierarhizarea
lor.
9. Diferenţiere. În sistemele complexe există o multitudine de funcţii care sunt
îndeplinite, fiecare, de unităti specializate.
10. Echifinalitate. Semnifică faptul că un acelaşi obiectiv, sau stare finală, poate fi
atins chiar dacă se porneşte de la stări iniţiale diferite; altfel spus, un obiectiv poate fi
atins în diferite modalităţi.
Deoarece fiecare componentă este, la rândul său, un sistem, spunem despre

noţiunea de sistem că este una recursivă.
De asemenea, un sistem nu poate fi conceput decât în funcţie de un observator, cel
care îl "priveşte", de fapt, cel care îl delimitează de mediul ambiant, care-i determină
graniţele.
1.2. METODOLOGIA SISTEMELOR
Metodologia sistemelor vizează selectarea, dintr-o largă paletă de abordări,

metode şi instrumente adecvate, a tipologiei sistemului analizat, a scopului şi naturii
cercetării şi situaţia problemei specificate. Metodologia sistemică are, dupa Banathy,
două domenii de investigare 20:
1. studiul metodelor prin care analizăm sistemele şi producem cunoaşterea
sistemică;
2. identificarea şi descrierea metodelor şi instrumentelor ce tin de aplicarea
teoriei şi gândirii sistemice în analiza, proiectarea şi dezvoltarea sistemelor
complexe.
Mai specific, această din urmă activitate este compusă din:
1. identificarea, caracterizarea şi clasificarea sistemului investigat, a
ansamblului de elemente înglobate în sistem;
2. selectarea, identificarea şi caracterizarea strategiilor specifice, a metodelor
şi instrumentelor adecvate sistemului luat spre analiză.
1.3. APLICAREA SISTEMELOR

Aplicarea sistemică desemnează utilizarea abordărilor, modelelor, metodologiilor,
metodelor, instrumentelor sistemicii într-un context funcţional specific.
Astfel, un sistem social implică selectarea, delimitarea:
1. abordării, modelului, metodologiei, metodelor, instrumentelor care îi sunt
adecvate;
2. tipolologiei sistemului luat spre analiză;
3. domeniului specific de investigare: descrierea, analiza, proiectarea,
dezvoltarea, gestiunea sistemului.
19
Restian, A. - Unitatea lumii şi integrarea ştiintelor sau INTEGRONICA, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.45
20
Banathy, B. - A Taste of Systemics, The First International Electronic Seminar on Wholeness, International Society for General
System Research, 1996-1997
9
1.4. ANALIZA SISTEMELOR
Analiza sistemelor, dezvoltată independent de TGS, aplică principiile sistemice la

procesul asistării decidenţilor în probleme legate de identificarea, reconstruirea,
optimizarea şi controlul unui sistem, luând în considerare multiple obiective, restricţii şi
resurse.
2. Componentele unui sistem

Caracteristic pentru elementele ce compun un sistem este faptul că ele se
comportă ca părţi în raport cu sistemul în care se integrează şi ca sisteme în raport cu
propria lor structură. Fiecare element al unui sistem economic, poate constitui, la rândul
său, un sistem căruia i se subordonează alte sisteme. Trebuie reliefat faptul că distincţia
dintre noţiunile de sistem, subsistem şi cea de element are un caracter relativ, ea
depinzând de scopul analizei care se efectuează. 21
O reprezentare generală a sistemelor poate fi reflectată în figura 1.1 22.
M E D I U
Restricţii
Graniţa
sistemului
Componentă
(Subsistem)
Intrări Ieşiri
Relaţie
Obiective
Figura 1.1. O reprezentare generală a unui sistem
Mediul în care este plasat (ceea ce se află dincolo de graniţe) îi determina compor-
tamentul sistemului, impunându-i anumite constrângeri (restricţii) funcţionale care
influenţează, în final, obiectivul sau obiectivele. Prin urmare, se poate spune că mediul
este cel care furnizează "intrările" sistemului, pe baza cărora acesta operează.
3. Funcţionalitatea sistemelor
Sistemul economic măsoară în permanenţă mărimea variabilelor de stare, intrările
şi ieşirile fiecărui sistem, precum şi intensificarea conexiunilor directe şi inverse – feed-
21
Manea Mănescu, Cibernetica Economică, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1979, p79
22
citat în Fotache Marin – Teza de doctorat
10
back economic – ce se formează între componentele sistemului cibernetic general al
economiei naţionale 23.
Un element fundamental în caracterizarea stării şi evoluţiei unui sistem ţine de feedback
(conexiune inversă, buclă de retroacţiune sau legătură întoarsă -SO) care este o reacţie
la ceva, la o anumită acţiune, influenţă...
În practică, sistemele, care sunt în marea lor majoritate complexe, prezintă forme de
feedback diverse şi greu de identificat. O mare importanţă o reprezintă bucla pozitivă
care se auto-întreţine şi autoamplifică (un lanţ de cauze care formează un inel-efectul
bulgărelui de zăpadă).
Elementul comun al multora îl reprezintă circularitatea. S-a observat că sistemele care,
cauzal îşi „muşcă” coada tind să dezvolte proprietăţi complet noi. Fenomenul este
denumit emergenţă, iar aceste noi opţiuni sunt denumite proprietăţi emergente
Funcţionarea sistemului constă în faptul că în fiecare perioadă primeşte input şi

emite output, modificându-şi între timp starea internă. Inputurile şi outputurile le
denumim sintetic fluxuri. Numim proces intern, procesul care are loc în interiorul unităţii
şi care transformă inputul în output, modificând între timp şi starea internă a unităţii 24.
Ansamblul unităţilor alcătuieşte un sistem, deoarece unităţile sunt legate între ele
prin fluxuri de input şi output.
4. Caracteristici ale sistemelor

1. Checkland face o diferenţiere între sisteme "tari", rigide (hard systems) şi
"moi", flexibile (soft systems): cele "tari" au graniţă şi componente clar-identificabile şi
pot fi analizate mecanic, determinist; cele flexibile sunt greu definibile şi caracterizabile,
în materie de graniţe, componente şi interacţiuni. Sistemele constituite ca urmare a
activităţilor umane sunt, prin excelenţă, sisteme din a doua categorie.
2. O altă caracteristică se referă la evoluţia stării sistemului. Starea este un

ansamblu minimal de proprietăţi ale sistemului care permite caracterizarea acestuia, în
vederea analizei sale de către observator. Un sistem este static dacă starea sa este
constantă şi dinamic dacă este supus schimbărilor.
3. O a treia caracteristică priveşte tipurile de legături ce se pot stabili între sistem

şi mediul său. Dacă schimbările produse în mediul înconjurator nu afectează sistemul, se
spune despre sistem că este închis. În caz contrar, sistemul este deschis.
4. În funcţie de comportamentul sistemului faţă de schimbări, atât cele interne, cât

şi cele externe, un sistem poate fi reactiv sau activ. Un sistem este reactiv dacă,
confruntat cu schimbarea stării uneia sau mai multora dintre componentele sale şi/sau a
mediului în care este plasat, reacţionează de o manieră previzibilă. Un sistem este activ
dacă acţionează chiar şi atunci când nu intervin schimbări în starea mediului şi a
componentelor sale.
23
Manea Mănescu, Cibernetica Economică, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1979, p. 200
24
Kornai Janos, Anti-Equilibrium, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.62
11
5. O altă caracteristică priveşte modul în care sistemul îşi poate atinge obiectivele.
Un sistem are unul sau mai multe obiective. La rândul lor, componentele unui sistem pot
avea propriile obiective. Se spune despre sistem că este coerent, dacă fiecare componenta
a sa are cel puţin un obiectiv în comun cu sistemul în ansamblu. Când singurul obiectiv al
unui sistem este de a se păstra într-o stare de echilibru predefinită, un sistem este
determinist. Un sistem este determinat dacă, indiferent de starea sa şi a mediului,
reacţionează pentru a-şi atinge obiectivele. Atunci când un sistem reacţionează diferenţiat
la schimbări, în vederea atingerii obiectivelor, ba chiar îsi modifica obiectivele în funcţie
de natura schimbărilor, sistemul este unul adaptiv.
6. Una dintre caracteristicile esenţiale ale sistemelor, mai ales ale celor legate de
activitatea umană, ţine de prezenţa sau absenţa unei componente specializate în
exercitarea controlului activităţii sistemului. Funcţia de autocontrol se manifestă prin
retroacţiune sau feedback. În funcţie de semnalele captate de la subsisteme, semnale care
constituie ieşiri ale acestora, se poate determina măsura în care activitatea sistemului se
îndepărtează de obiectivele fixate, şi astfel pot fi operate corecţii asupra intrărilor
subsistemelor sau se pot modifica stările uneia sau mai multor componente.
Din perspectiva sistemelor dinamice, Forrester 25 defineste un sistem ca un proces

regulatoriu (feedback process) ce are o structură proprie şi ordonată […]; din structură
izvorăşte comportamentul dinamic al sistemului.
Sistemele complexe sunt stabile datorită interacţiunilor dintre componente. Un

sistem alcătuit din multe subsisteme reduse ca dimensiune poate fi mai stabil decât dacă
ar fi alcătuit din doar câteva componente mai mari, aceasta datorită flexibilităţii, a
multitudinii de posibilităţi de interacţiune a componentelor şi, astfel, multiplelor
modalităţi de a asigura echilibrul întregului sistem. Defectarea unei componente poate fi
mai usor "acoperită" în sistemele complexe, decât atunci când numărul componentelor
este redus.
Stabilitatea este o proprietate vitală a unui sistem. Preţul stabilităţii este, însă,
inerţia, rezistenţa la schimbare. Nu putem avea stabilitate fără rezistenţă la schimbare;
este, de fapt, acelaşi lucru privit din unghiuri opuse 26.
Schimbarea unui sistem presupune supunerea sa unor presiuni puternice pentru un
timp îndelungat. Uneori, însă, sistemul poate fi schimbat printr-un minim de efort, printr-
o combinare optima a acţiunilor. Această combinaţie optimă presupune cunoaşterea
sistemului, fiind legată de efectul de pârghie.
În 1972 R. Thom a elaborat o teorie generală de modelare calitativă a sistemelor -
teoria catastrofelor 27. În viziunea lui Thom o catastrofă apare atunci când o variaţie
continuă a cauzelor produce o variaţie discontinuă a efectelor 28. Teoria catastrofelor se
referă la sisteme care tind spre atingerea unor limite locale, sisteme în care modificări
extrem de mici ale unor parametri pot duce la schimbări extrem de mari ale evoluţiei lor,
subliniindu-se astfel discontinuitatea şi disproporţionalitatea sistemelor complexe.
25
http://homepages.iol.ie/~haven/system.htm
26
citat în Fotache Marin – Teza de doctorat
27
Preluare din Restian, A. - Unitatea lumii şi integrarea ştiintelor sau INTEGRONICA, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1989, p.53
28
Boutot, A. - Inventarea formelor, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p.23
12
5. Evaluarea unui sistem
Evaluarea unui sistem se realizează având în vedere două aspecte 29:
1. gradul în care sistemul şi-a atins obiectivele reprezintă eficacitatea
sistemului.
2. resursele pe care sistemul le-a consumat pentru a-şi atinge obiectivele cu
eficacitatea constatată măsoară eficienţa sistemului.
Un sistem poate fi deopotrivă eficace şi eficient sau ineficace şi ineficient, dar se

poate găsi şi în situaţii în care poate fi caracterizat drept eficace şi ineficient, dacă şi-a
atins obiectivele în totalitate (sau în cea mai mare parte) cu un mare consum de resurse,
sau şi eficient şi ineficace, când consumă puţine resurse, dar gradul de îndeplinire a
obiectivelor este mic.
Un element fundamental în caracterizarea stării şi evoluţiei unui sistem ţine de
feedback sau conexiunea inversă. Noţiune preluată din cibernetică, în vorbirea "curentă"
feedback sau conexiune inversă sau buclă de retroacţiune sau circuit de reglare
desemnează un comentariu sau reacţie la ceva, la o anumită acţiune, influenţă.
Conexiunea inversă presupune existenţa unei dimensiuni de reglare (valoare,
interval de valori, stare sau ansamblu de stări ale unui parametru sau ansamblu de
variabile din sistem şi, pe de altă parte), un subsistem regulator, cel care poate modifica
dimensiunea de reglare.
Regulatorul, printr-un instrumentar propriu, captează starea actuală a sistemului,
evaluează decalajul faţă de dimensiunea de reglare şi o corectează, aducând-o la nivelul
prestabilit: dacă valoarea este prea mare, o reduce, şi reciproc. Se vorbeşte, în aceste
cazuri, de conexiune inversă negativă. 30
Schema de principiu a unui sistem cibernetic (cu feedback) este prezentată

31
în figura 1.2 .
Domeniul acţiunii Domeniul analizei
Domeniul
Date/informaţii Receptare, conţinutului
MEDIU
prelucrare date procesului
(CE ?)
Buclă Buclă secundară Informaţii

primară (de control) (semnale)
Bloc de control Domeniul

SISTEM procesului
Decizii/comenzi Proces decizional (CUM ?)
Figura 1.2. Schema unui sistem cu feedback
29
Churchman, citat în Fotache Marin – Teza de Doctorat
30
31
Preluare din Păun, M. - Analiza sistemelor economice, Editura All, Bucureşti, 1997, p.39
13
Pentru conexiunea inversă negativă, cuvântul-cheie îl reprezintă stabilitatea. Prin
feedback sistemul este în masură să evalueze decalajul dintre obiectivele fixate iniţial şi
evoluţia sa, şi să se opereze corecţiile necesare.
Conexiunea inversă pozitivă se manifestă atunci când efectul şi contraefectul se
intensifică reciproc, deci au aceeaşi direcţie. Cuvântul-cheie este dezvoltare, evoluţie,
schimbare. Problema este că, în lipsa unui mecanism de temperare, creşterea, în sensul
pozitiv, duce la explozie, colaps, iar în sens negativ, duce la blocaj.
Diferenţa dintre feedback-ul negativ, feedback-ul pozitiv (auto-amplificator) şi
feed-forward poate fi pusă în legătură cu delimitarea operată de unii autori între hard
systems thinking (gândire sistemică rigidă) şi soft system thinking (gândire sistemică
flexibilă). Prima este bazată pe paradigma optimizării, în timp ce a doua este centrată pe
paradigmele devenirii şi a învăţării 32.
6. Clasificări ale sistemelor

I. Boulding îşi fondează clasificarea pe gradul de complexitate al sistemelor,
delimitând nouă nivele, ca în tabelul 1.1. 33.
Tabelul 1.1. Nivele de complexitate ale sistemelor (după Boulding)

Nivel de Caracteristici Exemple Ştiinţe
complexitate implicate
1. Structuri statice structura cristalină toate ştiinţele
statice
(cadre)
2.Mecanisme sisteme dinamice ceasul, sistemul fizica şi
exacte, simple, solar, teoriile fizicii, ştiinţele
de tip orologiu predeterminate chimiei naturii
3. Mecanisme controlate termostate, cibernetica
controlate mecanisme fizio-
(cibernetice) logice (menţinerea
unei temperaturi
constante)
4. Sisteme îsi întretin structura, celule biologice teoria
deschise se reproduc metabolismului
5. Organizare sisteme organizate plante botanica
slabă pe componente
specializate ce
îndeplinesc anumite
funcţii
6. Animale Mobilitate, posedă câine zoologia
creier, capacitate de
învăţare, conştientă
de sine
32
http://www.ies.luth.se/~bai/ system1.htm
33
preluare din Fotache Marin – Teza de Doctorat
14
7. Om conştiinţă de sine, Ion Iliescu biologia,
limbaj simbolic, psihologia
formularea propriilor
obiective
8. Sisteme funcţii, familie, cluburi, stat, istorie,
sociale comportament, întreprindere sociologie
comunicare, valoare
9. Sisteme ne-comprehensibile Dumnezeu, dragoste teologie
transcedentale
Un sistem de pe un anumit nivel "moşteneşte" caracteristicile sistemelor de pe

nivelele inferioare.
Deşi scala de complexitate propusă este discutabilă, clasificarea lui Boulding
prezintă câteva atuuri, dintre care unul ţine de evidenţierea distorsiunii dintre problemele
studiate de managementul organizaţiilor (organizaţii care sunt sisteme de nivel 8) şi
metodele curente de investigaţie utilizate (care sunt, de obicei, de nivel 3 - cibernetice).
Checkland explică prin această discrepanţă dificultăţile întâlnite la modelizarea şi analiza
sistemelor sociale.
II. Jordan îşi fundamentează clasificarea sa, care datează din 1968, pe trei
proprietăţi, fiecare declinate pe două modalităţi diferite, ca în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2. Cele trei proprietăţi care constituie suportul clasificării lui Jordan 34
Proprietate Modalitate 1 Modalitate 2
Manieră de evoluţie Statică dinamică
Obiectiv Determinat nedeterminat
Conectivitate între mecanică organică
componente
Prin combinarea valorilor celor trei proprietăţi, Jordan defineşte opt tipuri de
sisteme, de la statice – deterministe – mecanice, la dinamice – deterministe - organice.
III. În 1971 Checkland descrie tipologia sistemelor ca în figura 1.3 35.

Sistemele naturale sunt cele ale căror origini se confundă cu cele ale universului.
Sunt supuse unor legi precise, în afara gândirii sau voinţei umane.
Sistemele construite de om sunt rezultatul unei voinţe creatoare şi concepţiei
umane. După conţinutul lor, sunt de două tipuri: cu existenţă fizică (un autoturism, o
hidrocentrală etc.) şi abstracte (matematica, chimia etc.).
34
35
ERMES - Groupe ESCP - Systèmes d'information. La perspective du management, Masson, Paris, 1995,p.9
15
Sisteme naturale
Origine: creaţia şi evoluţia
universului
Sisteme construite,
abstracte
Sisteme construite, Origine: om+un obiectiv
cu existenţă fizică
Origine: om+un obiectiv
Sisteme de
activităţi umane
Origine: conştiinţa individuală
Figura 1.3. Clasificarea sistemelor după Checkland
Sistemele activităţilor umane sunt sisteme pentru care cel puţin două componente
ţin de activitatea umană. Aceste sisteme înglobează subsisteme construite de om (şcoală,
întreprindere).
Sistemele transcedentale regrupează ceea ce nu poate fi încadrat în celelalte tipuri
(o religie, o utopie).
IV. Bela Banathy 36, formulează o primă diferentiere între

a. sisteme naturale şi
b. sisteme proiectate, construite (de om).
La rândul lor, sistemele proiectate sunt de mai multe tipuri:

b.1. Sisteme fabricate, cu existenţă fizică.
b.2. Sisteme hibride în care sunt implicate, în egală măsură, activitatea de
construcţie fizică a omului şi natura: ex: hidrocentrale.
b.3. Sisteme proiectate, conceptuale: teorii, filosofii, matematici, logica etc., plus
reprezentarea lor sub formă de cărţi, înregistrări şi modele descriptive.
b.4. Sisteme de activităţi umane: familia, grup de persoane, întreprinderi,
organizaţii, asociaţii etc.
Un interes major prezintă sistemele din ultima categorie. Spre deosebire de cele
naturale şi fabricate, sistemele aferente activităţilor umane se manifestă printr-un
ansamblu de acţiuni/relaţii îndeplinite de persoane care selectează şi organizează aceste
activităţi pentru a atinge anumite obiective. Acest lucru implică, de cele mai multe ori,
utilizarea sistemelor din celelalte trei categorii.
Banathy continuă diferenţierea sistemelor, delimitând în cadrul sistemelor de

activităţi umane cinci categorii:
36
Banathy, B. - A Taste of Systemics, The First International Electronic Seminar on Wholeness, International Society for General
System Research, 1996-1997
16
b.4.1. Sisteme rigid controlate, cum ar fi sistemele om-maşină sau liniile de
asamblare într-o întreprindere manufacturieră. Sunt închise şi prezintă o interacţiune
limitată şi strict gestionată cu mediul lor. Au câteva componente, o libertate de acţiune
redusă, obiective restrânse şi se comportă mecanicist.
b.4.2. Sistemele deterministe sunt mai deschise decât cele rigid controlate; prezintă
obiective foarte clar fixate, deşi au o oarecare libertate în alegerea mijloacelor de lucru
(operare), altfel spus, sunt în mai mică masură mecaniciste. în cadrul lor, pot fi organizate
mai multe nivele decizionale, deci au un grad sporit de complexitate. Exemple: sistemele
birocratice, sistemele centralizate (naţionale) de educaţie etc.
b.4.3. Sisteme orientate pe îndeplinirea unor scopuri prestabilite, cum ar fi

întreprinderile, agenţiile de servicii publice sunt unitare (au propriul set de obiective),
însă au libertate în alegerea obiectivelor şi metodelor operaţionale. În oarecare măsură
sunt considerate deschise în sensul că pot reacţiona la schimbările produse în mediu.
Uneori sunt foarte complexe.
b.4.4. Sisteme euristice: întreprinderi "pionier" sau "vârf de lance" în anumite

domenii, agenţii şi instituţii de cercetare-dezvoltare, programe educaţionale
experimentale (netradiţionale). Îşi formulează propriile obiective ţinând cont de câteva
linii directoare de politică generală, exprimate în termeni generali. Necesarmente
deschise la schimbări şi puternic interactive, chiar co-evoluând cu mediul lor, sistemele
euristice sunt complexe şi non-mecanice în structurile şi funcţiunile lor.
b.4.5. Sisteme orientate pe căutarea şi identificarea obiectivelor. Caută idealul,

fiind ghidate de viziunea lor privind viitorul. Sunt deschise şi co-evoluează împreună cu
mediul lor. Sunt complexe, sistemice şi pluraliste, definindu-şi obiectivele şi politicile
proprii şi caută continuu noi obiective şi noi nişe în mediile lor. Ex: comunităţi ce caută
să-şi stabilească un sistem comprehensiv de învăţare şi dezvoltare a aptitudinilor umane
şi să integreze funcţiunile lor de servicii sociale, societăţi/naţiuni ce-şi stabilesc sisteme
de integrare regională etc.
V. Pe baza demersului lui Boulding, Jean Louis LeMoigne 37 propune o nouă

clasificare a sistemelor, centrată pe gradul de complexitate al acestora. Deşi la fel de
artificială ca şi cea a lui Boulding, clasificarea lui Le Moigne este totuşi mai adecvată
studierii sistemelor complexe social-economice, în primul rând a întreprinderilor.
În plus, cele nouă nivele propuse permit înţelegerea emergenţei noţiunii de sistem
informaţional, definiţiei şi caracteristicilor sale 38.
Nivel 1: Sistemul este pasiv şi fără activitate: o piatră, o riglă etc.
Nivel 2: Sistemul este activ şi transformă obiecte, având o mişcare sau funcţionare
predeterminată: o presă hidraulică, un bec electric etc.
37
Le Moigne, J.L. - Théorie du système général, théorie de la modélisation, P.U.F., Paris, 1977, citat în Fotache Marin – Teza de
Doctorat
38
Nanci, D., Espinasse, B., Cohen, B., Heckenroth, H. - Ingiénierie des systèmes d'information. Vers un deuxiéme génération,
Sybex, Paris, 1993, pp.10-15
17
Nivel 3: Sistemul este activ şi reglat; prezintă anumite reguli de comportament,
fiind alcătuit dintr-o componentă operativă, numită procesor activ, cuplata fizic cu o altă
componentă pe post de regulator. Sistemul are un comportament predeterminat,
funcţionarea sa fiind posibilă numai în limitele prestabilite, regulatorul fiind cel care
adaptează procesorul activ.
Nivel 4: Sistemul "se informează" asupra comportamentului său. Cele două

componente nu sunt numai cuplate fizic; componenta regulatoare, denumită procesor
regulator, captează date despre activitatea procesorului activ. Exemple: mecanismul de
injecţie electronică de la autoturisme, servo-frâna etc. La acest nivel, pentru a se adapta,
sistemul captează informaţii despre modul în care operează. Este nivelul de la care se
poate aplica schema clasică a teorii informaţiei elaborată de Shannon şi Weaver. Modelul
sistemului reglat graţie unui flux de informaţii reprezintă schema de bază a ciberneticii
Nivel 5: Sistemul decide asupra activităţii sale. Faţă de nivelele anterioare, la

sistemele de pe acest nivel se face trecerea de la un comportament teoretic previzibil
(programat) la un comportament liber, ghidat de obiective. Apare, în acest sens, un
procesor decizional autonom.
Nivel 6: Sistemul memorează (stochează) informaţii. Procesul decizional face apel

nu numai la informaţii prezente, ci şi la cele din trecut, funcţionalitate asigurată de o
componentă de stocare (memorizare).
Nivel 7: Sistemul îşi coordonează deciziile. Trecerea de la nivelul 6 la nivelul 7

reprezintă traducerea unei creşteri de complexitate în modelarea sistemului. Procesorul
activ devine un ansamblu de procesoare active, ce necesita coordonare; astfel, va fi
denumit sistem operant sau operativ. Aceeaşi evoluţie este valabilă şi procesorului
decizional care devine sistem de conducere, ca şi memoriei care devine sistem
informaţional.
Nivel 8: Sistemul are capacitatea de modelare şi de a se auto-organiza. Pentru

atingerea obiectivelor, sistemul este capabil să-şi imagineze cea mai bună modalitate de
organizare a componentelor sale.
Sistemul de conducere dispune de această capacitate de abstractizare, modelizare
şi de concepţie pe care o va utiliza pentru elaborarea strategiilor, politicilor şi
modalităţilor de acţiune aplicate asupra celorlalte componente ale sistemului
Nivel 9: Sistemul ia decizii şi prezintă auto-finalitate. În acest stadiu de evoluţie,

sistemele sunt capabile să-şi definească şi obiectivele lor, sistemele fiind "conştiente".
Sub-sistemul de conducere dispune de o componentă ce-i asigură finalitatea, prin
posibilitatea schimbării obiectivelor. Pentru atingerea noilor obiective, este necesară
modificarea tuturor subsistemelor: de conducere, informaţional şi operaţional.
Un model care defineşte cel mai bine caracteristicile, scopul, funcţiile şi

componentele unui sistem este cel prezentat în figura 1.4.
18
SCOPUL este formulat
de persoanele din cadrul sistemului
şi prin interacţiunea
cu mediul
FUNCŢIILE sunt selectate RELAŢIILE dintre
spre a fi îndeplinite de către componenete sunt susţinute
COMPONENTELE sistemului prin PROCESELE ce reglează
care sunt organizate în sistemul pentru atingerea
STRUCTURA sistemului obiectivelor
Sistemul acţionează
ca un întreg: funcţiunile şi PROCESELE prin care
componentele sale sunt INTEGRATE RELAŢIILE sunt întreţinute
şi acţionează ca o componentă sunt regulile prin care sistemul
a unui sistem mai larg (mediu) este susţinut
Sistemul este DESCHIS
MEDIULUI său de care depinde.
El îl influenţează,
este constrâns şi ameliorat
de acesta
Figura 1.4. Un model al unui sistem de activităţi umane 39
39
19
CAPITOLUL 2
INFORMAŢIA
Comunicare, veste, ştire care pune pe cineva în curent cu o situaţie.
Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile,
cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de simboluri
(text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicaţie a unui instrument)
TEORIA INFORMATIEI: teoria matematică a proprietăţilor generale
ale instalaţiilor de păstrare şi de prelucrare a informaţiilor.
[DEX428]
1. Definiţii ale informaţiei

Sensul cvasiunanim acceptat pentru noţiunea de informaţie este următorul:
„informaţia defineşte fiecare din elementele noi conţinute în semnificaţia unui simbol
sau grup de simboluri într-o comunicare, ştire, semnal, grup de imagini etc. prin care
se desemnează concomitent o situaţie, o stare, o acţiune etc.” 40
Datele înregistrate în cadrul diferitelor activităţi umane (de producţie, de

cercetare, de învăţământ, etc) pot fi evaluate şi prelucrate, obţinându-se informaţii.
Acestea reprezintă interpretări ale datelor în raport cu anumite situaţii particulare sau
cu înţelegerea de către mintea umană în general. Prelucrarea datelor urmăreşte
evaluarea, selectarea, ordonarea şi agregarea lor, în scopul obţinerii unor informaţii
care să reducă incertitudinea şi să conducă la un spor de cunoaştere a anumitor
fenomene sau procese. 41
La rândul lor, informaţiile sunt utilizate pentru realizarea unor experimentări şi

formularea unor raţionamente ce se vor concretiza în noi cunoştinţe. Cunoştinţele sunt
enunţuri logice formulate şi generalizate în urma înţelegerii unor relaţii de tip cauză-
efect stabilite cu ocazia observării unor fenomene şi procese particulare.
Informaţia este unul dintre cele mai uzitate cuvinte în lumea economică, şi nu
numai.
Percepţia sa este cât se poate de eterogenă, conceptul de informaţie fiind
subiect de reflecţie şi analiză în: teoria informaţiei, teoria comunicării, teoria
cunoaşterii, logica, semantica etc 42.
Cuvântul din care provine este latinescul informare care înseamnă a da o formă.
În limba engleză, prima atestare a cuvântului information este la Chaucer încă
din 1386. Semnificaţia sa este legată de procesul de transformare de la ceva fără
formă, la altceva pus într-o anumita formă.
40
Fătu, T, Airinei D, Filip M, Grama A, ş.a - Introduce în Informatica Economică, Ed Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p.13
41
Panaite C. Nica, ş.a., Managementul Firmei, Ed. Condor, Chişinău, 1994, p.377
42
Marin Fotache – Teza de doctorat
20
După The Oxford English Dictionary, informaţia se referă la "acţiunea de a
informa, comunica cunoştinţe sau noutăţi despre un fapt sau o apariţie; acţiunea de a
spune sau de a i se spune ceva" sau "cunoştinţa comunicată ce priveşte un anumit fapt,
subiect sau eveniment; despre care se înştiinţează, se ia cunoştinţă; ştire, noutate" .
Vergez şi Huisman prezintă două sensuri tradiţionale ale cuvântului informaţie.
Unul, în sens aristotelic, desemnează comunicarea unei forme, a unei structuri
specifice, a unei organizări calificate care vine sa "informeze" o materie iniţial
omogenă. Celalalt semnifică transmiterea unui mesaj.
În general, se poate vorbi de două categorii de referinţe la informaţie: ca fapt în
sine şi ca transmiterea unor fapte.
De asemenea, se poate vorbi de un sens larg al informaţiei, care se raportează la
întregul Univers, macro şi microscopic, şi de un sens restrâns care înglobează exclusiv
comunicarea umană, directă, sau prin intermediul maşinilor, dispozitivelor create de
om (telefon, fax, calculator etc.) 43.
Sensul de bază al noţiunii de informaţie este acela de noutate, anunţ, ştire care
se raportează cu precădere la aspectele comunicativ şi calitativ.
Wiener , Shannon şi Weaver au abordat matematic noţiunea de informaţie;
pentru ei aceasta are o dimensiune cantitativă, prin raportarea sa la entropie.
În primele lucrări dedicate ciberneticii, termenul comunicare a fost foarte
apropiat de cel de informaţie din teoria informaţiei, însă într-o organizaţie o importantă
parte a comunicării inter-umane poate fi încadrată în "canoanele" teoriei
informaţionale, teoria comunicaţiei nu poate fi redusa la cea informaţională.
Pentru Adrian Restian informaţia este expresia neuniformităţii distribuţiei
substanţei şi energiei în spaţiu şi timp.
Informaţia este o componentă fundamentală a realităţii, aşa cum sunt materia şi
energia 44.
Informatia este ceva pe care o persoană o comunică altei persoane, iar
semnificaţia informaţiei poate fi înţeleasă numai luându-se în considerare prezenţa
fiinţelor vii înzestrate cu gândire, plasate într-un context social-cultural şi analizate
dintr-o perspectivă istorică 45.
"Informaţia există. Ea nu trebuie neapărat percepută pentru a exista. Nu
necesită inteligenţă pentru a fi interpretată. Nu este necesar să aibă semnificaţie pentru
a exista. Ea există pur şi simplu" 46.
C. Bârliba 47 - informaţia este, la nivelul cel mai general de interpretare, o relaţie
complexă, funcţională între subiect şi obiect. În lumea organică superioară, relaţia se
desfăşoară între donator şi receptorul activ, adică receptorul capabil să realizeze sensul
şi valoarea informaţiei, sa reţină, să transmită şi să transforme această informaţie.
Iată câteva abordări ale terminologiei informaţiei 48
1. Probabil cea mai largă accepţiune a informaţiei este legată de caracterul său
de noutate, prin adaosul de cunoaştere care rezultă din receptarea semnalelor. Primim
informaţii atunci când aflăm ceva ce nu cunoşteam înainte 49.
43
idem
44
Vickery, A., Vickery, B. - Information Science - Thory and Practice, Bowker-Saur, Londra, 1988
45
Machlup, F. - Semantic Quirks in Studies of Information, în vol. Machlup & Mansfield - The study of information, John Wiley &
Sons, New York, 1983 si Winograd , T., Flores, F. - Understanding Computers and Cognition, Alex Publishing Corporation,
Norwood, New Jersey, 1987
46
Stonier, T. - Information and the Internal Structure of the Universe, Springer Verlag, Londra, 1990, p.21
47
Bârliba, M.C. - Introducere în epistemologia informaţională, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pp.98-99
48
adaptare după - Fotache Marin - Teza de doctorat
49
Donald M. MacKay - Information, Mechanism and Meaning, Cambridge, MA, MIT Press, 1969, p.20, citat în Fotache Marin –
Teza de Doctorat
21
2. Norbert Wiener 50, fondatorul ciberneticii este primul care leagă noţiunea de
informaţie de cea de entropie. Pentru Wiener, cantitatea de informaţie dintr-un
sistem este o masură a gradului de organizare ale acestuia, în timp ce entropia măsoară
gradul său de dezorganizare. Cantitatea de informaţie este negativul entropiei. El este
cel care leagă direct informaţia de decizie, comunicare şi control.
Teoria "clasica" a informaţiei (a anilor '50-'60) este legată numele Shannon şi
Weaver. Pentru Shannon, informaţia poate fi văzută ca o entitate ce nu este nici
adevărată, nici falsă, nici semnificativă, nici nesemnificativă, nici credibilă, nici
îndoielnică, nici acceptată, nici respinsă 51.
Prin urmare, aspectul semantic şi eficienţa informaţiei nu sunt luate în
considerare. Aceasta deoarece în transmiterea semnelor, cuvintelor, imaginilor etc.,
practic sunt transmise semnale fizice (unde sonore, electromagnetice), nu şi înţelesul
lor care se poate detaşa numai prin analiză şi interpretare.
Astfel, teoria informaţiei este asociată numai aspectelor pur cantitative, vizând
reducerea incertitudinii.
"Problema fundamentală a comunicării constă în reproducerea, exactă sau
aproximativă, într-un punct, a unui mesaj emis în alt punct, .... aspectele semantice ale
comunicării nu sunt relevante în această problemă ce ţine de inginerie" 52.
Analizat din acest punct de vedere, un sistem de comunicaţie presupune cinci
elemente: o sursă informaţională, un codor/transmiţător, canalul de circulaţie a
semnalului, un detector şi un receptor, ca în figura 2.1.
semnal semnal
EMIŢĂTOR
EMIºÅTOR codor CANAL decodor RECEPTOR
mesaj mesaj
zgomot
Figura 2.1. Modelul lui Shannon privitor la transmiterea

informaţiei
În modelul de mai sus, incertitudinea este legată de zgomotul care apare pe

canalul de transmisie, zgomot ce alterează semnalul obţinut prin codificarea mesajului.
Diminuarea incertitudinii înseamnă o sporire a informaţiei. Informaţia este deci, din
acest punct de vedere, expresia ordinii şi organizării.
Von Foerster 53 afirma că teoria lui Shannon şi Weaver nu priveşte informaţia şi

doar semnalele şi transmisia sigură a semnalelor pe canale nesigure. De altminteri
Langefors 54 a sugerat în 1968 că în locul denumirii de teorie informaţională ar fi mai
nimerită sintagma teoria transmisiei semnalelor.
W.R. Fuchs 55: Efectul surpriză al mesajelor, noutatea informaţiei va fi cu atât

mai mare cu cât mai puţin probabile sunt, cu cât ne aşteptăm mai puţin la ele, cu cât
50
Wiener, N. - Cybernetics, MIT Technology Press, 1948
51
Schouten, T.F. - Ignorance, Knowledge, and Information, p.87
52
ERMES - Groupe ESCP - Systèmes d'information. La perspective du management, Masson, Paris, 1995, p.24, citat în Fotache
Marin – Teza de Doctorat
53 Foerster, H. von - Epistemology of Communication, în Woodward, K. - The myths of information, Madison, Wisconsin, 1980
54 http://www.sveiby.com.au/Information.html
55 http://www.brint.com/Peterold.htm
22
sunt rodul şansei, întâmplării…. Informaţia este cu atât mai mare cu cât este mai puţin
probabilă. În acest sens, informaţia este "improbabilitate".
Nu orice informaţie reduce incertitudinea; anumite informaţii fac receptorul şi

mai nesigur despre un anumit lucru, fenomen, proces, sau îi reduc incertitudinea numai
aparent. Ba chiar o informaţie recepţionată şi utilizată ca atare poate fi falsă în
realitate, ceea ce Brillouin numea informaţie negativă 56.
În informatică această abordare cantitativa mai este regăsită la unii autori care
prin volum de informaţii înţeleg "cantitatea" de biţi, octeţi, cuvinte procesată sau
stocată într-un sistem de calcul 57 sau viteza (nr. de octeţi/secundă etc.) de transmisie
într-o reţea teleinformatică.
4. O altă abordare a informaţiei priveşte volumul de date necesar pentru a

reduce incertitudinea în luarea unei decizii. Această definiţie, mult mai specifică,
dezvoltă teoria informaţiei, fiind aplicată în domeniul economic sub forme de genul:
informaţia reprezintă data sau ansamblul de date ce prezintă valoare în procesul
decizional. Astfel, Galliers defineşte informaţia ca acea colecţie de date care, atunci
când este prezentată într-o anumită manieră şi în timp util, ameliorează cunoaşterea
persoanei care o receptează astfel încât aceasta este în măsură să îndeplinească mai
bine o anume activitate sau să fundamenteze şi să ia o mai bună decizie 58.
5. Prin combinarea definiţiilor expuse mai sus, informaţia poate fi definită ca un

ansamblu de date care constituie suportul unui comportament, este comprehensibi-
lă/utilizabilă pentru îndeplinirea unei activităţi, inclusiv (dar nu exclusiv) procesul
decizional.
6. Dintr-un alt punct de vedere, se poate vorbi de o dualitate a informaţiei,

percepută ca produs sau proces.
Considerarea informaţiei ca produs reflectă o viziune statică, ca "îngrămădire"
conţinută pe un suport material, iar abordarea ca proces pune în evidenţă geneza şi
utilitatea informaţiei.
Acest paragraf poate fi încheiat triumfal cu un citat extras de Karl Sveiby 59 din
revista Wired: Informaţia este o activitate. Informaţia este o formă de a trăi. Informaţia
este o relaţionare. Informaţia este un verb şi nu un substantiv, este ceva care se petrece
în câmpul interacţiunii între minţi şi obiecte sau alte fragmente de informaţie.
Informaţia este o acţiune care reclamă timp, mai degrabă decât o stare a vreunei
entităţi care să ocupe spaţiu fizic.
57 Stamper, R.K. - Towards a theory of information: mistical fluid or a subject for scientific enquiry, The Computer Journal, 28
(3), 1985, citat în Fotache Marin – Teza de Doctorat
58 Galliers, R. - Information ananlysis: Selected readings, Addison-Wesley, Wokingham, 1987, citat în Fotache Marin – Teza de
Doctorat
23
1.1. ŞTIINŢA ŞI TEORIILE INFORMAŢIEI
În conformitate cu dictionarul Webster 60, ştiinţa informaţiei vizează colectarea,
clasificarea, stocarea, identificarea şi diseminarea cunoştinţelor înregistrate, abordate
atât teoretic, cât şi aplicativ.
După A. Diemer, ştiinţa informaţiei ca ştiinţă despre obiect se divide în trei

părţi: 1) ştiinţa generală a informaţiei - semiotica (sintactica, semantica şi pragmatica)
şi hermeneutica informaţională; 2) ştiinţa comparativă a informaţiei (management
politic, ştiinţific); 3) ştiinţa istorico-genetică a informaţiei 61.
Ştiinţa despre subiect sau antropologie informaţională cercetează activităţile
umane relevante pentru procesul decizional, cuprinzând domenii ca psihologie
informaţională şi sociologie informaţională.
După C. Bârliba 62, informaţia, ca obiect de studiu al ştiinţei informaţiei, este

înglobată pe o structură teoretică direcţionată pe două zone de interes: ştiinţa despre
obiect şi ştiinţa despre subiect.
1.2. DATĂ, INFORMAŢIE, CUNOŞTINŢĂ

DATA
Fiecare dintre numerele, mărimile, relaţiile, etc, care sunt obţinute în
urma unei cercetări şi urmează să fie supuse unei prelucrări.
[DEX229]
Russel Ackoff structurează "conţinutul" minţii omeneşti pe cinci categorii 63:
1. Datele sunt ansambluri de simboluri. Datele există pur şi simplu, sub orice
formă; nu au nici o semnificaţie în sine.
2. Informaţiile sunt date prelucrate, înzestrate cu o anumită semnificaţie, sens

prin raportarea lor la alte elemente; furnizează răspunsuri la întrebări de genul "cine",
"ce", "unde", "când". Semnificaţia lor poate fi utilă, dar la fel de bine, nu. Informaţiile
sunt date organizate. Ele scot la iveală modele, tipare, grile care vor constitui baza
unor decizii.
3. Cunoştinţele sunt ansambluri de informaţii care sunt, intenţional, utile. După

Ackoff, cunoaşterea este un proces determinist. Memorarea informaţiilor este un
proces de "îngurgitare" de cunoştinţe care au o semnificaţie utilă, dar care nu
furnizează şi cheia integrării cu alte cunoştinţe, a modului de inferenţă şi generare de
noi cunoştinţe.
Cunoaşterea, aplicată informaţiilor, poate genera decizii.
4. Înţelegerea este, după Ackoff, un proces probabilistic şi de interpolare,

cognitiv şi analitic. Este procesul prin care cunoştinţele se pot distila, prin rafinare şi
60 http://www.m-w.com
61 Diemer, A. - Information Science - A New Science, în vol. Research on the theoretical basis of information, FID, Moscova,
1975, citat în Fotache Marin – Teza de Doctorat
62 Bârliba, M.C. - Introducere în epistemologia informaţională, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p.77
63 http://www.radix.net/~crbnblu/assoc/bellingr/dikw/dikw.htm
24
sintetizare rezultând un plus de cunoaştere, noi cunoştinţe. Diferenţa dintre înţelegere
şi cunoaştere este diferenţa dintre a învăţa şi a memora.
5. Înţelepciunea (Wisdom) este un proces ne-determinist, ne-probabilist şi de

extrapolare, care se sprijină pe celelalte nivele ale conştiinţei omeneşti. Înţelepciunea
ne conferă înţelegere despre ceea ce anterior fusese de neînţeles, şi, astfel, depăşeşte
însăşi înţelegerea. Înţelepciunea reprezintă esenţa demonstraţiei în filosofie. Faţă de
celelalte nivele, înţelepciunea ridică probleme la care nu există răspuns (sau răspunsul
este foarte dificil de găsit). Prin înţelepciune putem discerne, judeca binele şi răul,
corectitudinea şi greşeala.
Barabba şi Zaltman 64:

1. Date (numere, cuvinte)
2. Informaţii (propoziţii)
3. Inteligenţă (reguli)
4. Cunoaştere (combinarea nivelelor anterioare)
5. Înţelepciune (baze de cunoştinţe combinate).
Data reprezintă un fapt sau o stare a unui eveniment fără a avea vreo legătură
cu alte elemente.
Cunoştinţa reprezintă o grilă, un tipar conector, şi furnizează în mare măsură un

grad de predictibilitate despre ce a fost descris sau ce se va întâmpla în viitor.
Înţelepciunea înglobează mult mai mult din înţelegerea principiilor
fundamentale înglobate în cunoştinţe care sunt esenţiale pentru înţelegerea a ceea ce
este cunoaşterea, fiind atemporală.
Data poate fi caracterizată ca fiind materia primă a informaţiei.

Poate fi definită ca "un lucru dat sau dobândit, ceva cunoscut sau presupus a fi
un fapt şi considerat baza unui raţionament sau calcul; o supoziţie sau premisă ce
serveşte ca punct de plecare în inferenţe" 65.
Abordată din perspectiva sistemelor informaţionale, data este percepută ca un
ansamblu de caractere sau simboluri, ansamblu care poate fi stocat sau transmis sub
formă de semnale electrice, bandă sau disc magnetic etc. şi asupra căruia pot fi
executate de către calculatoare (sau orice echipamente automate) o serie de
operaţiuni 66.
Data are o existenţă obiectivă, tangibilă. Este informaţie potenţială.
Serge Miranda şi Jose-Maria Busta, definesc data ca "înregistrarea, într-un cod

prestabilit, a unei observaţii, obiect, fenomen, imagine, sunet, text" 67.
Data este, deci, o observaţie sau un fapt brut care se raportează la un fenomen
sau operaţiune (comercială, financiară etc.). Mai precis, datele sunt măsuri ale
atributelor (caracteristicilor) unor entităţi (oameni, locuri, lucruri, evenimente) 68.
65 http://infosys.kingston.ac.uk/ISSchool/Staff/Papers/Lindsay/Book/
66 Prelucrare după Oxford English Dictionary
67 S. Miranda, J.M. Busta L'art des bases de données, vol I, Eyrolles, Paris, 1990, p.12
68 O'Brien, J. - Les systèmes d'information de gestion, DeBoeck Université, Montreal, 1995, p.21
25
Informaţia reprezintă produsul prelucrării datelor, care sunt aduse într-o formă
inteligibilă şi care pot fi utilizate într-un scop anume. Informaţia poate fi percepută ca
partea utilizabilă dintr-un ansamblu de date, sau ca "semnificaţie ce poate fi desprinsă
dintr-un ansamblu de date, pe baza asociaţiilor dintre acestea" 69.
În general, datele sunt considerate resurse ale unui sistem informaţional, resurse
ce sunt prelucrate, transformate în vederea obţinerii produsului informativ. Din această
perspectivă, informaţiile pot fi definite ca date ce au fost convertite sub o formă ce
răspunde nevoilor specifice unui utilizator sau grup de utilizatori.
Prelucrarea datelor este un proces creator de valoare (de "adăugare" de
valoare) ce cuprinde, după O'Brien 70: (1) regruparea, manipularea şi organizarea, (2)
analiza şi evaluarea conţinutului şi (3) punerea într-o formă care să satisfacă nevoile
utilizatorilor.
Informaţia este data înzestrată cu relevanţă şi scop, iar conversia datelor în
informaţii reclamă cunoaştere 71.
Pentru Shulman s.a. 72 semnificaţia nu este o proprietate a informaţiei, ci un
produs, un rezultat al interacţiunii între informaţie şi agentul uman. Observatia este cât
se poate de adevărată, dacă ţinem seama şi de faptul ca informaţia prezintă semnificaţii
diferite pentru receptori diferiţi, ba chiar pentru acelaşi receptor când contextul este
diferit.
Deşi informaţia presupune înţelegerea relaţiilor dintre date, în general nu
explică de ce data este ceea ce este şi nici nu indică modul în care data evoluează în
timp.
După Bellinger 73, informaţia are tendinţa de a fi statică în timp şi liniară în
natură, fiind în mare măsură dependentă de context în privinţa semnificaţiei sale, şi are
reduse implicaţii pentru viitor.
Cunoaşterea reprezintă, dupa B.C. Brookes 74, o sumă de elemente

informaţionale care au fost integrate pentru a forma o structură coerent organizată.
"Tratarea informaţiei este realizată de către subiectul-interpret într-un act de
sinteză prin compilare diferenţială" 75 ?
Soren Brier 76 - cunoaşterea sau cunoştinţa este un "lucru" sau proces mult mai
complex decât un simplu produs al procesului informaţional.
Informaţia înseamnă variaţie, diferenţiere, reflectarea diferenţelor sau diferenţa

care face diferenţa. Cunoaşterea, în schimb, înseamnă repetare, înseamnă diferenţierea
care se repetă, care respectă un anumit cadru, tipar, grilă. Căutarea informaţiei
69 citat în Fotache Marin – Teza de Doctorat

70 O'Brien, J. - Les systèmes d'information de gestion, DeBoeck Université, Montreal, 1995, p.14
71 Drucker, P. - The New Organization, Harvard Business Review, ian-feb. 1988, citat în
http://infosys.kingston.ac.uk/ISSchool/Staff/Papers/Lindsay/Book/
72 Shulman, A.D., Penman, R., Sless, D. - Putting IT in its place: organizational communication and the human infrastructure,
in Applied Social Psychology and Organizational Settings, Lawrence Erlbaum, Hillsdale, NJ, 1989, citati în Fotache Marin – Teza
de Doctorat
73 http://www.outsights.com/systems/ kmgmt/kmgmt.htm
74 Brookes, B.C. - The Fundamental Equation of Information Science, în vol. Research on the theoretical basis of information,
FID, Moscova, 1975, citat în Fotache Marin – Teza de Doctorat
75 Conway, D., Featheringham, T. - Models of information processing and generation, 1984, citati în Fotache Marin – Teza de
Doctorat
76 Brier, S. - Information and Consciousness: A Critique of the Mechanistic Concept of Information, Cybernetics & Human
Knowing, Vol 1, no. 2-3/1992
26
înseamnă căutarea diferenţei cât mai în adâncime, în timp ce crearea cunoaşterii este
un proces de "fixare".
Cunoaşterea este un proces de sinteză de informaţii, de rafinare.

Despre cunoaştere, şi raportul informaţie-cunoştinţă, Alain Godbout 77
delimitează două abordări sensibil diferite. Prima grupează pe cei care asimilează
cunoştinţele procesului de cunoaştere. Pentru cei din a doua categorie, cunoştinţa este
treapta superioară informaţiei într-un lanţ valoric de tip dată – informaţie –
cunoştinţă - înţelepciune.
După M. Fransman, informaţiile pot fi definite ca date privitoare la starea lumii

înconjurătoare şi urmări posibile ale evenimentelor petrecute în lumea înconjurătoare,
în timp ce cunoştinţele pot fi definite ca şi convingeri, încredinţări.
Hill 78 defineşte informaţia ca fiind elementul utilizat, în sens larg, pentru

înregistrarea cunoaşterii. Pentru ca o cunoştinţă să fie stocabilă, mai întâi trebuie sa fie
concretă şi să aibă forma unui mesaj real.
Înţelepciunea izvorăşte din înţelegerea principiilor fundamentale pe baza

cărora sunt construite grilele ce reprezintă cunoaşterea. Înţelepciunea îşi creează, într-o
măsură şi mai mare decât cunoaşterea, propriul său context, principiile fundamentale
fiind universale şi independente de situaţiile specifice.
După Mutch, informaţia este creată de persoane/grupuri care aplică cunoştinţele

lor asupra datelor de care dispun 79. Deci informaţia este de neconceput faţă de
cunoaştere, pentru că fără cunoaştere n-am realiza că datele, mesajele percepute sunt
informaţii. Prin urmare, există un feedback între cunoştinţe şi informaţii;
1.3. COMUNICAREA INFORMAŢIEI ŞI TRANSMISIA INFORMAŢIEI
Van Cuilenburg s.a. 80 enumeră trei semnificaţii ale cuvântului comunicare:

1. Înştiinţare, aducere la cunoştinţă.
2. Contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv.
3. Prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relaţiile
spirituale.
Modelul lui Shannon şi Weaver privind trasmiterea informaţiei (figura 1), în

care elementele esenţiale sunt emiţătorul, codorul, canalul, decodorul şi receptorul
care vehiculează un mesaj, constituie modelul de bază al comunicării
Astfel, şi Checkland 81 definea comunicarea ca un transfer de informaţii.
77 http://www.3-cities.com/~bonewman/ajg-002.htm
78 Hill, M.W. - Information for innovation: a view from UK, Proc. ICSU-AS Information for Inovation, Amsterdam, 1982, citat în
79 Mutch, A. - Information Literacy: An Exploration, International Journal of Information Management, vol.17, No. 5, 1997
80 VanCuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W. - Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.23
81 Checkland, P.B. - Systems Thinking, Systems Practice, John Wiley & Sons, New York, 1981, citat în Fotache Marin – Teza de
Doctorat
27
Cantitativ vorbind , sistemul de comunicare poate fi evaluat prin compararea
volumului de informaţie emis cu volumul de informaţie primit, accentul căzând pe
exactitatea transmisiunii care ţine de gradul de parazitare indus de bruiaj (zgomot).
Comunicarea = un proces prin care un emiţător transmite informaţie

receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului
anumite efecte 82.
Similar, după Ştefan Prutianu, comunicarea va funcţiona şi-şi va atinge
obiectivul numai dacă sunt îndeplinite cumulativ patru condiţii 83:
3. mesajul emis să fie recepţionat;
4. mesajul recepţionat sa fie înţeles, decodificat;
5. mesajul înţeles să fie acceptat;
6. impactul mesajului sa provoace o reacţie, o schimbare de atitudine,
gândire sau comportament, favorabilă celui care a expediat mesajul.
Comunicarea reprezintă un ingredient fundamental al teoriei sistemelor şi

ciberneticii. Circuitele de tip buclă inversă negativă (negative feedback) sau pozitivă
(positive feedback), buclă anticipativă (feedforward) sunt circuite informaţionale şi
deci comunicaţionale 84.
Comunicarea este un proces care vehiculează date, semnale, chiar înţelesuri sau
semnificaţii, fiind cea care conferă coerenţă organizaţiei.
Tot după Court, procesul comunicaţional poate fi divizat în trei părţi: pre-
comunicaţional (în care individul este conştient de ceea ce urmează a fi comunicat),
comunicaţional (cum se transmite semnalul-informaţie) şi post-comunicaţional (cum
se recepţionează informaţia).
Într-o întreprindere, comunicarea poate fi analizată la cinci nivele 85:
a. nivelul intrapersonal
b. nivel interpersonal
c. nivelul organizaţional
d. nivelul întreprindere-mediu exterior
e. nivelul tehnologic
Primul nivel, cel intrapersonal, priveşte individul şi procesele sale mentale şi

psiho-sociale. Orice angajat culege, prelucrează şi consumă informaţii despre el şi
evenimentele din mediul în care îşi desfăşoară activitatea. La acest nivel, accentul cade
pe preluarea şi prelucrarea informaţiilor de către individ.
Nivel următor, cel interpersonal, presupune existenţa a cel puţin două persoane
care comunică, accentul căzând pe modul în care un individ îi influenţează pe ceilalţi
prin intermediul comunicării.
Nivelul întreprinderii este cel care prezintă cel mai mare interes pentru
management, prin prisma amplorii sale şi importanţei pentru supravieţuirea
organizaţiei.
82 VanCuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W. - Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.24
83 Prutianu, Ş. - Comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.73
84
85 Thayer, L. - Communication - Sine Qua Non of the Behaviorial Sciences, Vistas in Science, 1968, pp.56-75, citat în Fotache
Marin – Teza de Doctorat
28
Nivelul întreprindere-mediu priveşte modul în care întreprinderea
interacţionează cu mediul său. Influenţa mediului poate fi asimilată informaţiilor care
fie sunt furnizate întreprinderii, fie trebuie căutate de aceasta.
Ultimul nivel - cel tehnologic se refera la sisteme informaţionale informatizate.
Harlow şi Compton 86 - pentru o întreprindere comunicarea este la fel de
importantă ca şi informaţia în dobândirea unui avantaj concurenţial.
2. Tipologia informaţiilor
Kornai vede informaţia (mesajul) din punct de vedere al valorii sale astfel:
mesaje cu caracter de preţ şi mesaje fără caracter de preţ, referindu-se strict la
informaţia valorică, monetară a informaţiei respective. De asemenea vede
complexitatea şi modul de circulaţie a informaţiei (mesajelor) strict pe specificul unui
anumit sistem.
Mesajul poate fi anticipat, simultan şi ulterior, în funcţie de discordanţa ce
există în timp între evenimentul reflectat şi reflectare 87.
Fluxul de mesaje este vertical, şi anume circulă de sus în jos, dacă expeditorul
este supraordonatorul destinatarului. (În situaţia inversă el este vertical, cu direcţia de
jos în sus.) Fluxul de mesaje este orizontal, dacă expeditorul şi destinatarul se află la
acelaşi nivel 88.
Benyon 89 delimitează, în funcţie de modul de măsurare a informaţiei, două
clase de abordări.
Prima, se concentrează pe percepţia obiectivă a informaţiei, ca o măsură a
frecvenţelor relative ale unor semnale ce sunt emise de o sursă. Pentru cealaltă clasă de
abordări, dimensiunea subiectivă este cea decisivă, informaţia fiind definită ca o
măsură a utilităţii sale pentru executarea, derularea unei anume activităţi; de aici
interesul pe relevanţă, acurateţe, prezentare, cost, localizare etc.
Cornelia Bârliba 90 aduce în discuţie două dimensiuni fundamentale ale

informaţiei: cantitativ/calitativ şi comunicativ/non-comunicativ.
Interesantă este delimitarea între tipuri de informaţie şi grade de informaţii.
Astfel, pentru fiecare tip de informaţie se pot face clasificări de genul:
1. informaţie cibernetică şi non cibernetică,
2. informaţie utilă şi inutilă,
3. informaţie tehnică şi semantică,
4. informaţie actuală şi potenţială, originală şi reprodusă, veche şi nouă,
condensată şi rarefiată, de structură şi de semnal.
În lucrarea sa publicată în 1973 privind sistemele informaţionale în

organizatii 91, LeMoigne distinge, în funcţie de originea lor, trei tipuri de informaţii:
86 Harlow, E., Compton, H. - Practical Communication, Longmans, UK, 1967, citati în Fotache Marin – Teza de Doctorat
87
Kornai Janos, Anti-Equilibrium, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 81
88
idem, p. 99
89 Benyon, D. - Information and Data Modelling, Alfred Waller, Henley-on-Thames, 1990, citat în Fotache Marin – Teza de
Doctorat
90 Bârliba, M.C. - Introducere în epistemologia informaţională, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pp.96-97
91 Dupuy, Y., Kalika, M., Marmuse, C., Trahand, J. - Les systèmes de gestion, Vuibert Gestion, Paris, 1989, pp.213-214
29
1. Informaţii fatale - sunt de natură primară, deoarece sunt generate,
"fatalmente", de către sistem. Fiind interne, ele ilustrează modul în care s-au derulat
activităţile întreprinderii (spre ex., datele evidenţei contabile)
2. Informaţii-model - sunt de natură externă şi sunt utilizate pentru a alimenta

unul sau mai multe modele ale organizaţiei. Sondajele, datele profesionale,
informaţiile financiare fac parte din aceste informaţii structurate.
3. Informaţii aleatoare sunt utilizate de o manieră discreţionară, în funcţie de

necesităţile decizionale: "imprevizibile, efemere, rareori voluminoase, aceste
informaţii îşi găsesc locul în câteva "canale" de tranzit ale băncilor de date ale
organizaţiei".
Dintr-o altă perspectivă, informaţiile utilizate posedă componente care sunt fie
metrice (au o unitate de măsură), fie structurale (utilizatoare de modele), fie selective
(asociate unor procese de alegere discreţionară). Transpunerea grafică a celor
prezentate mai sus se poate face ca în figura 2.2 92.
Clasificare
în funcţie de
componente
SELECTIVĂ
STRUCTURALĂ
ZONA
PRIVILEGIATĂ
METRICĂ
Clasificare
FATALĂ MODEL ALEATOARE în funcţie de
origine
Figura 2.2. Tipologia informaţiilor într-o întreprindere (după LeMoigne)
3. Calitatea informaţiei
Informaţiile trebuie să întrunească mai multe caracteristici calitative:
1. exactitatea, adică descrierea corectă şi completă a realităţii reflectate;
2. adecvarea , adică însuşirea informaţiei de a fi necesară utilizatorului ei,
inclusiv forma de prezentare;
3. oportunitatea, respectiv însuşirea informaţiei de a ajunge la destinatar
în momentul în care este necesară;
92 Dupuy, Y., Kalika, M., Marmuse, C., Trahand, J. - Les systèmes de gestion, Vuibert Gestion, Paris, 1989, p. 214
30
4. eficienţa, adică însuşirea de a asigura un efect determinat de deţinerea
informaţiei superior efortului depus pentru obţinerea ei.
Sintetizând, o informaţie poate fi privită din perspectiva a 3 dimensiuni: timp,

conţinut şi formă.
Timp:
1. promptitudine – informaţia trebuie să fie furnizată atunci când este
necesară;
2. actualitate – informaţia să fie actuală la momentul furnizării ei;
3. frecvenţă – informaţia să fie furnizată de câte ori este necesară.
Conţinut
1. acurateţe – informaţia să nu conţină erori (numită şi corectitudine);
2. relevanţă – informaţia trebuie să fie conformă cu nevoile informaţionale
ale receptorului;
3. completitudine – informaţia să fie completă;
4. concizie - informaţia să fie limitată la cerinţele la cerinţele receptorului.
Formă
1. claritatea – asigură informaţiei uşurinţa în perceperea şi înţelegerea ei;
2. detalierea – presupune ca informaţia să fie detaliată sau rezumată după
nevoile receptorului;
3. ordonarea – se referă la asigurarea unei ordini logice în prezentare;
4. prezentarea – presupune îmbinarea formelor disponibile (text, numere,
imagini, grafice) astfel încât informaţia oferită să poată fi înţeleasă
corespunzător.
O trăsătură fundamentală a informaţiei ţine de subiectivitatea sa.

Ceea ce poate fi o informaţie pentru o persoană, poate să nu însemne nimic
pentru altele. Pe de altă parte, pornind de la acelaşi set de date, persoane diferite, prin
prelucrări diferite, pot desprinde informaţii diferite.
Dacă data are o existenţă fizică, tangibilă, informaţia există numai în receptor,
fiind intangibilă. Informaţia este produsul inteligenţei, omeneşti sau artificiale 93.
După A.D. Ursul, informaţia ideală, prezentată şi promovată în societatea

umană, se manifestă, în fapt, ca unitate a materialului şi idealului. Calea informaţiei
este materială, semnificaţia simbolului este ideală 94.
Informaţia are trei atribute fundamentale: relevanţă, disponibilitate,

oportunitate pentru a avea valoare şi astfel să poată fi calificată drept informaţie.
Obiectivitatea, senzitivitatea, compatibilitatea, conciziunea şi completudinea sunt de
dorit, dar sunt prezente şi necesare numai într-o anumită masură 95.
În analiza calităţii informaţiilor pot fi luate în considerare trei aspecte:

dimensiunea temporală, conţinutul şi forma 96.
93 Trauth, E.M., Kahn, B.K., Warden, F. - Information Literacy. An Introduction to Information Systems, MacMillan Publishing
Company, 1991,p.20
94 Ursul, A.D. - The Problem of the objectivity of information, în vol. Entropy and Information in Science and Philosophy,
Academia, Praga, 1975, citat în Fotache Marin – Teza de Doctorat
95 Nichols, G.E. - On the nature of management information, 1969.
96 O'Brien, J. - Les systèmes d'information de gestion, DeBoeck Université, Montreal, 1995
31
Dimensiunea temporală. O bună informaţie trebuie să fie obţinută la momentul
potrivit - oportunitate - şi la anumite intervale stabilite - frecvenţă.
În plus, informaţia trebuie să reflecte realitatea din momentul (său cât mai
aproape de momentul) utilizării sale - actualitate. Astfel, pot fi delimitate sisteme
informaţionale care furnizează informaţiile în momentul cererii (producere de rapoarte
la cerere), atunci când se îndeplinesc anumite condiţii (semnalizarea abaterilor) sau la
intervale regulate (producerea de rapoarte periodice).
Perioada de raportare a informaţiei constituie un atribut temporal de mare

importanţă. Din acest punct de vedere, în diverse situaţii sunt necesare informaţii
despre trecut, despre o situaţie prezentă sau o prognoză a evoluţiei anumitor mărimi.
Conţinutul este, de obicei, considerat a fi cea mai importantă dimensiune a

informaţiei. Exactitatea este un atribut vital al acesteia. Cu toate acestea, o informaţie
exactă nu este de mare folos dacă nu răspunde unei nevoi specifice a utilizatorului,
altfel spus, dacă un este pertinentă. Însă, chiar pertinentă, informaţia poate fi
inadecvată dacă nu este şi completă.
Exhaustivitatea este la fel de importanta ca şi conciziunea informaţiei, în sensul
furnizării utilizatorului a exact informaţiei de care are nevoie, fără a-l sufoca cu un
şuvoi informaţional din care să fie incapabil să deceleze ceea ce îi este necesar.
De multe ori, informaţia se referă la randamentul (productivitatea) persoanelor,
grupurilor sau organizaţiilor, fiind, în aceste cazuri, referită ca informaţie de stare sau
informaţie de randament. Astfel, informaţia relativă la activităţi realizate trebuie să
acopere o anumită perioadă (săptămână, lună, trimestru). În plus, informaţiile legate de
progresele realizate permit verificarea atingerii obiectivelor în condiţiile respectării
normelor prestabilite, acestea fiind referite şi ca informaţii despre stadiul evoluţiei.
Forma defineşte modalitatea de prezentare a informaţiei, fiind cea care face
informaţia atrăgătoare, uşor de utilizat şi înţeles.
Tradiţional, aceasta a fost cea mai "discriminată" dintre cele trei axe
informaţionale. S-a demonstrat însă că, de multe ori, informaţii actuale, oportune,
exacte, pertinente, exhaustive şi concise nu au fost valorificate deplin, datorită unei
proaste prezentări.
Din punctul de vedere al formei, informaţiile trebuie sa fie clare, precise,
ordonate, prezentate într-modalitate adecvata (text, grafice, scheme etc) şi pe un suport
accesibil (hârtie, transparente, ecranul unui calculator etc.).
Sistematizat, atributele calităţii informaţiei sunt prezentate în tabelul 2.1 97.

Tabelul 2.1. Atributele calităţii informaţiei (după O'Brien)
Dim ensiune
tem porală
Oportunitate Informaţia este furnizată când este nevoie de ea
Actualitate Informaţia reflectă realitatea din momentul prezentării
Frecvenţă Informaţia este livrată la intervale de timp prestabilite
Perioada Informaţia se referă la perioade trecute, prezente sau
considerata viitoare
97 O'Brien, J. - Les systèmes d'information de gestion, DeBoeck Université, Montreal, 1995
32
Conţinut
Exactitudine Informaţia nu conţine erori
Pertinenţă Informaţia răspunde nevoilor unui destinatar în anumite
circumstanţe date
Exhaustivitate Informaţia furnizată este completă (netrunchiată)
Conciziune Este furnizată numai informaţia necesară, fără balast
Anvergură Informaţia se referă la un subiect mai mult sau mai puţin
vast, plasându-se pe un punct de vedere intern sau extern
Randament Informaţia reflectă randamentul, evaluând activităţile
desfăşurate, progresele (evoluţia) înregistrate sau
resursele acumulate
Form ă
Claritate Informaţia este furnizată într-un format inteligibil
Precizie Informaţia este mai mult sau mai puţin detaliată
Ordine Informaţia poate fi organizată în secvenţe predeterminate
Prezentare Informaţia poate fi prezentată sub formă textuală,
numerică, grafică etc.
Suporţi Informaţia poate fi prezentată pe documente scrise pe
hârtie, pe ecran etc.
33
CAPITOLUL 3
CONTABILITATEA
Ansamblul operaţiilor de înregistrare pe baza unor norme
şi reguli speciale, a mişcării fondurilor şi materialelor într-o
instituţie. [DEX189]
1. DEFINIREA OBIECTULUI ŞI METODEI CONTABILITĂŢII

Contabilitatea se delimitează ca o disciplină funcţională specializată în
reprezentarea şi gestiunea patrimoniului şi a afacerilor legate de patrimoniu. În această
calitate ea se ocupă cu evidenţa, analiza şi controlul în etalon monetar a valorilor
economice separate patrimonial 98.
Contabilitatea a existat în toate orânduirile sociale şi obiectul ei l-a format
mişcarea valorilor în procesul de reproducţie. Reînnoirea neîntreruptă a producţiei
sociale constituie procesul de reproducţie care este o necesitate a existenţei omeneşti 99.
Ceea ce trebuie observat în procesul de reproducţie, indiferent dacă are loc pe
aceeaşi scară sau pe o scară lărgită este faptul că desfăşurarea lui provoacă mişcări de
valori în urma unor fapte concrete iar mişcările de valori constituie materia ce
formează obiectul contabilităţii.
Primele atestări documentare de definire a obiectului contabilităţii aparţin
secolului al XV-lea, Luca Paciolo, citat în 100, stabileşte drept obiect al contabilităţii
„tot ceea ce după părerea negustorului îi aparţine pe lume, ca avere mobilă şi imobilă,
precum şi toate afacerile mari şi mărunte, în ordinea în care au avut loc.”
Contabilitatea observă ansamblul mişcărilor de valori exprimate în bani, într-un

perimetru de mică sau mare întindere, precum şi raporturile economico-juridice care
iau naştere între unităţile economiei naţionale şi care provoacă decontări băneşti între
ele; calculele contabilităţii reflectă deodată mişcarea şi transformarea mijloacelor
economice precum şi resursele în ordinea lor de formare şi după destinaţia lor în
procesul de reproducţie 101.
Aceleaşi definiţii şi concepte sunt prezentate şi de urmaşii profesorului Rusu,

îndeosebi în lucrările prof Rusalim Petriş.
Contabilitatea reprezintă un sistem de informare care adună şi comunică

informaţia cu caracter preponderent financiar, exprimată în unităţi monetare, legată de
activitatea economică a companiilor şi organizaţiilor. Această informaţie este
destinată, să ajute oamenii interesaţi să ia deciziile economice, mai ales în ceea ce
priveşte distribuirea de resurse 102.
Din punct de vedere al organizaţiei contabilitatea poate fi văzută ca:
98
Oprea Călin, Mihai Ristea, ş.a., Bazele contabilităţii, EDP, Buc, 1995, p.12
99
Dumitru Rusu, Contabilitate generală, EDP, Bucureşti, 1970, p. 19
100
idem, p.29
101
idem, p. 23
102
Louis Menard, Dictionnaire de la comptabilite et de la destion financiere, Toronto, 1994, p. 6
34
1. un instrument informaţional care asigură „producţia” de informaţii
necesare cunoaşterii în expresie bănească a situaţiilor la un moment dat
şi mişcării bunurilor economice, a drepturilor şi obligaţiilor;
2. un instrument de gestiune care asigură administrarea şi gospodărirea
raţională a bunurilor economice pentru a constitui performanţa măsurată
prin profitul obţinut 103.
Obiectul de studiu al contabilităţii constă în reflectarea patrimoniului unităţilor

economice şi sociale, atât sub aspectul utilităţii şi funcţionalităţii bunurilor economice
care îl compun, adică destinaţiei economice a acestora, cât şi sub aspectul raporturilor
de proprietate în cadrul cărora se dobândesc bunurile economice ca obiecte de drepturi
şi obligaţii, adică al provenienţei lor, sau în plan financiar, al surselor de finanţare a
bunurilor respective 104.
Obiectivul fundamental al contabilităţii este reprezentat de conceptul de

imaginea fidelă care presupune sinceritate şi regularitate în reprezentarea informaţiilor,
reglementat de Legea contabilităţii din România în articolul 10 astfel: „documentul
oficial de gestiune al unităţii patrimoniale îl constituie bilanţul contabil, care trebuie să
dea o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a
rezultatelor obţinute”.
2. METODA CONTABILITĂŢII
... metoda contabilităţii cuprinde reprezentarea cifrică a mişcărilor de valori ca
un bilanţ mobil, sistemul de calcul contabil digrafic, calcule periodice de sinteză 105.
Ristea defineşte metoda contabilităţii ca fiind ansamblul de procedee folosite

pentru înregistrarea, evaluarea, gruparea, calculul, sintetizarea, analiza şi controlul
situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor 106.
Procedeele metodei contabilităţii 107

a) procedee comune tuturor ştiinţelor
 observaţia
 raţionamentul
 comparaţia
 clasificarea
 analiza
 sinteza
b) procedee specifice metodei contabilităţii
 bilanţul
103
Mihai Ristea ş.a., Contabilitate, EDP, Bucureşti, 1998, p. 4
104
Oprea Călin, Mihai Ristea, ş.a., Bazele contabilităţii, EDP, Buc, 1995, p. 20
105
Dumitru Rusu, Contabilitate generală, EDP, Bucureşti, 1970, p. 38
106
Mihai Ristea ş.a., Contabilitate, EDP, Bucureşti, 1998, p. 25
107
35
 contul
 balanţa de verificare
c) procedee ale metodei contabilităţii, comune şi altor discipline
economice
 documentele
 evaluarea
 calculaţia
 inventarierea
3. PRINCIPII CONTABILE
Una dintre cele mai interesante reprezentări a principiilor contabile este redată
în figura de mai jos 108:
Principiul
independenţei exerciţiului
Principiul
continuităţii activităţii
Principiul
costurilor istorice
gestionarea
Obiectivele patrimoniului
contabilităţii în condiţiile sistemului
Măsurarea şi contabil în partidă dublă
explicarea rezultatelor
într-o manieră fiabilă sinceră

prudentă
Principiul Principiul Principiul

prudenţei permanenţei sincerităţii
metodelor
Conform 109
a) Principiul prudenţei
Prudenţa reprezintă aprecierea rezonabilă a faptelor, în vederea evitării riscului
de a transfera într-o perioadă viitoare incertitudinile prezente, susceptibile să afecteze
patrimoniul şi rezultatele întreprinderii.
b) Principiul permanenţei metodelor
108
Luminiţa Fînaru, Sisteme informaţionale şi gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Junimea, Iaşi, 2000, p. 89
109
Rusalim Petriş – Bazele Contabilităţii (breviar), Ed. Gorun, Iaşi, 1999, p. 7
36
Presupune continuitatea aplicării regulilor şi normelor privind evaluarea,
înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor,
asigurând compatibilitatea în timp a informaţiilor contabile.
c) Principiul sincerităţii
Presupune aplicarea cu bună credinţă şi profesionalism a legii, a standardelor şi
procedurilor contabile în funcţie de cunoaşterea pe care responsabilii de conturi trebuie
să o aibă în mod normal asupra realităţii şi a importanţei operaţiilor şi situaţiilor 110.
d) Principiul costurilor istorice (nominalismului)

Orice valoare economică înscrisă în contabilitate este bazată pe costul de
origine (de intrare) consemnat în documentele justificative. 111
e) Principiul continuităţii activităţii

Unitatea patrimonială îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor
previzibil, fără a intra în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a activităţii; acest
principiu justifică reportul în exerciţiile următoare al costului imobilizărilor
necorporabile amortizabile sau al altor cheltuieli.
f) Principiul independenţei exerciţiului

Presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii
unităţii patrimoniale pe măsura angajării acestora şi trecerii lor la rezultatul
exerciţiului la care se referă.
Reglementările contabile din ţara noastră (L82/1992 Legea Contabilităţii)

prevăd şase principii:
4. prudenţei,
5. permanenţei metodelor,
6. continuităţii activităţii (exploatării),
7. independenţei exerciţiului,
8. intangibilităţii bilanţului de deschidere,
9. necompensării.
Pe lângă acestea în literatura de specialitate, diferenţiat după opiniile anumitor

autori mai putem aminti:
10. principiul importanţei relative
11. principiul prelevării realităţii asupra aparenţei
12. principiul autonomiei întreprinderii
13. principiul stabilităţii unităţii monetare
14. principiul non-compensaţiilor
110
111
idem
37
CAPITOLUL 4
SISTEME INFORMAŢIONALE
Un ansamblu de procese şi de mijloace de colectare, de
prelucrare şi de transmitere a informaţiei necesare
procesului de conducere a unei unităţi administrative,
economice, etc. Totalitatea elementelor şi relaţiilor pe
baza cărora este constituit un sistem. [DEI937]
1. Definiţii
Un sistem informaţional este un ansamblu integrat de metode, proceduri şi

mijloace folosite pentru culegerea, transmiterea şi prelucrarea datelor, analiza,
păstrarea, difuzarea şi valorificarea informaţiilor şi cunoştinţelor 112.
Atunci când pentru prelucrarea şi păstrarea datelor şi informaţiilor sunt utilizate
calculatoarele, sistemele se numesc informatice, după terminologia franceză, sau
computerizate, după terminologia americană (computer based information systems)
Totalitatea metodelor, tehnicilor, mijloacelor, privite ca un ansamblu integrat
prin care se asigură înregistrarea, culegerea, transmiterea, circuitul, prelucrarea şi
valorificarea informaţiilor de orice natură, definesc sistemul informaţional.
Un sistem informaţional se creează şi se dezvoltă odată cu organismul sau
activitatea pe care o reflectă, iar delimitarea lui se realizează prin acte normative 113.
Un sistemul informaţional poate fi definit din punct de vedere tehnic ca un set
de componente interconectate care colectează (sau primesc), procesează, păstrează
(depozitează) şi distribuie informaţia pentru organele de decizie şi control dintr-o
organizaţie. 114
O altă definiţie care are conduce la aceleaşi idei ar fi acela că sistemul
informaţional reprezintă un ansamblu de resurse umane, financiare şi materiale
destinate colectării şi prelucrării datelor în vederea obţinerii şi transmiterii
informaţiilor necesare planificării şi controlului activităţilor unei organizaţii 115.
2. Tipologia sistemelor informaţionale

În funcţie de natura obiectivelor urmărite şi de specificul organizaţiilor care le
folosesc, pot fi identificate diferite tipuri de sisteme informaţionale: militare,
meteorologice, ştiinţifice (bazate pe documentare) şi altele 116.
Cele mai răspândite, şi mai studiate în acelaşi timp, sunt totuşi sistemele
informaţionale de management ... o metodă organizată de asigurare cu informaţii
112
Panaite C. Nica, ş.a., Managementul Firmei, Ed. Condor, Chişinău, 1994, p. 379
113
Oprean, D., Metode şi tehnici utilizate în realizarea sistemelor informatice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pp. 9-10;
114
Kenneth C Laudon, Jane P Laudon, Management Information Systems, 6th , Prentice Hall, Inc., New Jersey, 2000, p. 7
115
Gabriela Meşniţă – Suport de curs
116
Panaite C. Nica, ş.a., Managementul Firmei, Ed. Condor, Chişinău, 1994, p. 397
39
interne şi externe referitoare la operaţiunile trecute, prezente şi viitoare ale
organizaţiei, pentru a sprijini luarea şi aplicarea deciziilor.
În funcţie de complexitatea şi performanţele lor, sistemele informaţionale de
management bazate pe computere pot fi de mai multe tipuri: sisteme de prelucrare a
tranzacţiilor, sisteme de birotică sau de automatizare a muncii de birou, sisteme de
asigurare a managerilor cu informaţii, sisteme suport pentru decizii, sisteme suport
executive (strategice) 117.
Una dintre cele mai elaborate clasificări ale sistemelor informaţionale

1. După scopul urmărit prin sistemul informaţional:
• automatizarea activităţilor de rutină;
• informarea conducerii;
• sprijinirea proceselor de comunicare;
• sprijinirea grupurilor de lucru (inclusiv experţi);
• sprijinirea top-managerilor.
2. În funcţie de elementul supus analizei:
• sisteme informaţionale orientate spre funcţii;
• sisteme informaţionale orientate spre procese;
• sisteme informaţionale orientate spre date;
• sisteme informaţionale orientate spre obiecte;
• sisteme informaţionale orientate spre mesaje/comunicări;
• sisteme informaţionale orientate spre informaţii ştiinţifice;
• sisteme informaţionale orientate spre cunoştinţe specializate.
3. După modul de prelucrare a datelor:
• sisteme de prelucrare manuală;
• sisteme de prelucrare mecanografică;
• sisteme de prelucrare automată/electronică;
• sisteme de prelucrare mixtă.
4. După modul de organizare a datelor
• sisteme bazate pe fişiere clasice;
• sisteme bazate pe tehnica bazelor de date: ierarhice, reţea, relaţionale,
orientate-obiect, neuronale;
• sisteme mixte.
5. După metoda folosită în analiza şi proiectarea sistemelor:
• sisteme dezvoltate după metoda sistemelor;
• sisteme dezvoltate după metoda clasică a ciclului de viaţă al sistemelor;
• sisteme dezvoltate după metoda structurată;
• sisteme dezvoltate după metoda orientată-obiect;
• sisteme dezvoltate după metoda rapidă (RAD);
• sisteme dezvoltate după metoda echipelor mixte (JAD);
• sisteme dezvoltate după metoda participativă (PD);
• sisteme dezvoltate după metoda prototipurilor.
6. După gradul de centralizare:
117
idem, p. 380
40
• sisteme centralizate;
• sisteme descentralizate.
7. După gradul de dispersie a resurselor sistemului informaţional:
• sisteme informaţionale locale
 bazate pe sala calculatorului central;
 bazate pe calculatoare de-sine-stătătoare;
 bazate pe reţea locală;
• sisteme informaţionale distribuite:
 sisteme de prelucrare a datelor distribuite;
 sisteme de prelucrare distribuită a datelor.
8. După forma de exercitare a responsabilităţilor de coordonare a activităţilor de
informatică:
• sisteme informatice coordonate de componente informatice proprii (centre,
staţii, oficii de calcul);
• sisteme informatice coordonate prin centre informaţionale;
• sisteme informatice coordonate prin terţi (cunoscute sub numele de servicii
externalizate = outresourcing).
9. După beneficiarii activităţii de infromatizare:
• sisteme informatice orientate spre utilizatorii finali;
• sisteme informatice orientate spre factorii de decizie;
• sisteme informatice orientate spre utilizatorii finali informatizaţi;
• sisteme informatice orientate spre managerii informatizaţi.
10. După gradul de structurare a problemei de rezolvat, modul de formulare a
obiectivelor sistemului informaţional şi a cerinţelor utilizatorilor sunt:
• sisteme informaţionale perfect structurate (PS, OC, CUC);
• sisteme informaţionale aproape structurate (PS, OC, CUN);
• sisteme informaţionale parţial structurate (PS, ON, CUN);
• sisteme informaţionale total nestructurate (PS, ON, CUN);
• sisteme informaţionale complexe (incertitudine multiplă);
unde:
PS = problemă structurată;
OC = obiective clare;
ON = obiective neclare;
CUC = cerinţele utilizatorilor sunt clare;
CUN = cerinţele utilizatorilor sunt neclare.
11. După gradul de integrare:
• sisteme neintegrate (insule de informaţii);
• sisteme parţial integrate:
 pe orizontală – la acelaşi nivel decizional;
 pe verticală – la nivel componentă a sistemului informaţional (d regulă,
funcţie a întreprinderii);
• sisteme total integrate şi pe orizontală (la nivelul tuturor etajelor decizionale)
şi pe verticală (la nivelul tuturor componentelor sistemului informaţional, de
regulă, funcţii ale întreprinderilor):
 cu integrare pe principiul fişierelor clasice;
 cu integrare pe principiul bazelor de date.
12. După legătura cu tipul de structură organizatorică:
41
• sisteme informaţionale grefate pe structura funcţională a unităţii;
• sisteme informaţionale structurate pe compartimente/departamente (pe
produse, pe centre de profit, geografic, matriceal ş.a.);
• sisteme informaţionale mixte.
13. După tipul calculatoarelor care stau la baza sistemului informatic:
• sisteme informatice bazate pe calculatoare foarte mari;
• sisteme informatice bazate pe calculatoare mari;
• sisteme informatice bazate pe minicalculatoare;
• sisteme informatice bazate pe microcalculatoare.
14. După gradul de automatizare a activităţilor de analiză şi proiectare a sistemului
informaţional:
• sisteme informaţionale dezvoltate pe baza analizei şi proiectării clasice
(manuale);
• sisteme informaţionale analizate cu instrumente automate şi proiectate clasic;
• sisteme informaţionale bazate pe instrumente diverse de automatizare a
analizei şi proiectării;
• sisteme informaţionale dezvoltate cu sisteme de tip CASE:
 CASE orizontal;
 CASE vertical;
 CASE integrat;
 OPEN CASE;
 EXPERT CASE.
15. După generaţiile de calculatoare (x), limbajelor de programare (y) şi reţelelor
(z) folosite în sistemul informatic:
• Sisteme informatice de tip xyz
Exemplu: 110 – generaţia I de calculatoare;
– generaţia I de limbaje;
– generaţia 0 de reţele.
16. După tipul reţelei pe care se bazează sistemul informatic:
• sisteme informatice bazate pe LAN (Local Area Network);
• sisteme informatice bazate pe MAN (Metropolitan Area Network);
• sisteme informatice bazate pe WAN/IAN (Wide/International Area
Network).
Reprezentarea grafică a componentelor unui sistem informaţional economic

este prezentat în figura 4.1.
42
Figura 4.1 – Componentele mediului de lucru al
sistemelor informaţionale 118
Se poate spune, dintr-un anumit punct de vedere, că sistemul informaţional este

acel sistem al cărui obiectiv este de a oferi informaţii şi servicii informaţionale
mediului său în vederea efectuării controlului şi reglării activităţii supersistemului din
care face parte. Această definiţie presupune existenţa a cel puţin trei subsisteme, şi
anume:
1. subsistemul pentru colectarea informaţiilor;
2. subsistemul pentru oferirea informaţiilor şi a serviciilor informaţionale;
3. subsistemul de reglare şi control 119.
O altă clasificare a SI:
1. Sisteme informaţionale pentru exploatare (SIE)

1. Sistemele de prelucrare a tranzacţiilor (Transaction Processing Systems);
2. Sistemele pentru controlul producţiei;
3. Sistemele de birotică;
2. Sisteme informaţionale pentru conducere (SIC)

1. Sistemele de generare a rapoartelor (Management Information Systems);
2. Sistemele de sprijinire a procesului decizional (Decision Support
Systems);
3. Sistemele de sprijinire a conducerii strategice (Executive Information
Systems);
4. Sistemele expert (Expert Support Systems)
Din viziunea funcţională, sistemele informaţionale din cadrul unei organizaţii,

pot fi clasificate în:
118
Dumitru Oprea, Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 43
119
Meşniţă Gabriela – Suport Curs
43
1. sistemul informaţional pentru producţie;
2. sistemul informaţional pentru activitatea comercială;
3. sistemul informaţional financiar-contabil;
4. sistemul informaţional pentru managementul resurselor umane.
O reprezentare schematică a componentelor fiecărui sistem în parte poate fi

regăsită în figura următoare:
Sistem Informaţional
al întreprinderii
SI pentru
SI SI SI
activitatea
pentru producţie financiar-contabil pentru MRU
comercială
-CAE; CAD; CAM -Prelucrare comenzi -Bugetarea trezoreriei -Evidenţa

-Calcul necesar de - Studii de piaţă -Analiza rentabilităţii competenţelor
materiale -Elaborarea planului -Înregistrarea -Planificarea
- Robotizare de aprovizionare tranzacţiilor necesarului de forţă de
-Echipamente cu -Publicitate şi -Calculaţia costurilor muncă
control numeric promovare -Evidenţa elementelor -Salarizare
-Planificarea patrimoniale -Pregătire şi
vânzărilor -Calcule periodice de perfecţionare
sinteză -Evidenţa personalului
-Contabilitate fiscală
Tipologii de sisteme informatice 120

Stadiile de dezvoltare a informaticii din intreprinderi vizeaza aplicatii stringente
pentru obiectivele curente si de perspectiva. Astfel, sunt numeroase situatiile in care
aplicatia de baza este calculul salariilor. Sistemele informatice actuale au aceasta
componenta si ii acorda o importanta chiar mai mare decat i se cuvine. Mai mult, desi
legislatia este unica si existenta unui produs program de larga circulatie este
preferabila, toate sistemele informatice au inclusa aplicatia “Calcul salarii” ca produs
propriu. Se inregistreaza in acest fel o mare risipa de resurse in planul productiei de
software.
Firme producatoare de software si-au canalizat atentia pe elaborarea de produse

destinate gestiunii financiar-contabile. Sistemele informatice actuale sunt proiectate
sub forme diferite, tipologiile incadrandu-se in unul din urmatoarele tipare:
a) Sistem informatic dispersat, in care aplicatiile au grad de omogenitate redus
si functioneaza independent;
b) Sistem informatic orientat spre aplicatii de gesitune resurse, utilaje si
contabilitate, in care sunt dezvoltate aplicatii pentru care exista documente si fluxuri
informationale impuse prin specificul proceselor. Se reproduce forma existenta a
sistemului informational cu deosebirea ca documentele de intrare se stocheaza pe
120
http://td1.ici.ro/icifeb/rezb7faza1.htm
44
suport, documentele de iesire sunt rezultatul prelucrarilor de informatii extrase din
bazele de date. Procedurile manuale se reproduc si numai in putine cazuri se
gestioneaza redundanta si se reduc duratele specifice fluxurilor;
c) Sistem informatic orientat spre procese, ce are ca obiectiv realizarea asistarii
proceselor specifice intreprinderii cu ajutorul informatiilor agregate obtinute din baza
de date. Se structureaza subsistemele aprovizionare, desfacere, programare-lansare si
urmarirea productiei. Aspectele de evidenta financiar-contabila se disperseaza pentru
fiecare subsistem si se construieste o componenta cu rol de agregare;
d) Sistem informatic bazat pe gestiune de documente, in care procesul de
asistare este activ, intrucat toate fluxurile au stabilite proceduri riguroase de derulare.
Proiectarea unui astfel de sistem presupune o investitie majora si schimbarea radicala a
conceptiilor privind culegerea, prelucrarea de informatii precum si fundamentarea
actului decizional. Acest tip de sistem are caracteristica de baza, lucru in timp real,
prin conexiuni multiple;
Aceste tipuri de sisteme informatice reflecta posibilitatile tehnice ale
intreprinderii si mai ales petentialul investitional in IT.
Din punctul de vedere al combinării sistemelor informaţionale cu sistemele

informatice poate rezulta următoarea structură a unui sistem informaţional într-o
organizaţie:
Figura 4.2. Arhitectura informaţională într-o firmă 121
2.1. Sisteme de prelucrare a tranzacţiilor (SPT)
La nivel operaţional, obiectivul de bază al sistemelor informaţionale îl

constituie culegerea datelor generate de tranzacţiile economice, validarea, înregistrarea
şi prelucrarea lor. Toate aceste activităţi sunt realizate de un tip anume de sistem
informaţional – sisteme de prelucrare a tranzacţiilor (SPT). Aceste sisteme joacă un
rol esenţial în sprijinirea activităţii curente (de exploatare) din întreprindere.
Prin tranzacţie se înţelege un eveniment care se produce în cadrul activităţii

curente a întreprinderii. Tranzacţiile pot fi clasificate în două categorii:
1. Tranzacţii interne, se referă la evenimentele în care sunt implicate doar
entităţi din cadrul întreprinderii, precum: transferul de bunuri materiale
de la o gestiune la alta, consumul de materiale, predarea produselor
finite la magazie, calculul şi înregistrarea amortizării mijloacelor fixe
etc.
2. Tranzacţii externe, privesc evenimentele în care sunt implicate
întreprinderea şi o entitate externă ei (clienţi, furnizori, bancă etc.), cum
ar fi: cumpărarea de materiale, vânzarea produselor finite, operaţiuni de
încasări şi plăţi cu terţii etc.
121
Kenneth C Laudon, Jane P Laudon, Management Information Systems, 6th , Prentice Hall, Inc., New Jersey, 2000, p. 28
45
După cum am mai spus, rolul SPT constă în sprijinirea activităţii curente din
întreprindere, ceea ce presupune colectarea şi validarea datelor care descriu tranzacţii,
prelucrarea lor în vederea obţinerii documentelor şi rapoartelor destinate satisfacerii
diferitelor cerinţe, actualizarea bazei de date a întreprinderii.
SPT pot juca şi un rol strategic prin oferirea de avantaje concurenţiale
întreprinderii. Dezvoltarea SPT în timp real sau a sistemelor inter-organizaţionale de
prelucrare a tranzacţiilor reprezintă exemple în acest sens. Sistemele informaţionale
inter-organizaţionale, prin intermediul schimbului electronic de date (asupra căruia
vom reveni), permite stabilirea de relaţii electronice cu clienţii şi furnizorii unei
întreprinderi, adică punerea în practică a conceptului de întreprindere virtuală.
De aici decurg numeroase avantaje legate de circuitul rapid al informaţiilor,
stabilirea unor relaţii strânse între partenerii de afaceri (punerea la punct a unui sistem
informaţional inter-organizaţional necesită investiţii serioase din partea tuturor
partenerilor, ceea ce face nerentabilă întreruperea legăturii de afaceri cu un partener)
etc.
Principalele caracteristici ale sistemelor de prelucrare a tranzacţiilor (SPT), din

perspectiva datelor şi informaţiilor, sunt:
1. repetitivitate - datele folosite în prelucrare, precum şi informaţiile
generate, au carater repetitiv, încadrându-se în anumite intervale de timp
(zilnic, săptămânal, decadal, chenzinal etc.)
2. predictibilitate - informaţiile ce se obţin nu au un caracter surprinzător
pentru cei care le utilizează sistematic, fiind scontate.
3. bazate pe trecut - sunt orientate pe descrierea unor activităţi care au
avut deja loc în cadrul organizaţiei.
4. detaliere puternică - informaţiile puse la dispoziţie trebuie să asigure
realizarea controlului valorilor patrimoniale şi a modului în care
resursele au fost utilizate.
5. formă puternic structurată. Atât datele de intrare, cât şi informaţiile
rezultate sunt puternic structurate, datorită posibilităţii de predefinire şi
anticipare.
6. exactitate sporită datorită atât formulării corecte şi neambiguui a
cerinţelor informaţionale, cât şi a multiplelor verificări la care sunt
supuse datele înainte de a intra în procesul de prelucrare.
2.1.1. Ciclul prelucrării datelor

Activităţile care trebuie realizate în cadrul TPS în vederea atingerii obiectivelor
sale se înscriu într-un ciclu de prelucrare a datelor, care cuprinde 5 faze:
A) Colectarea datelor.
Această fază cuprinde două activităţi fundamentale:
1. Observarea mediului care generează datele, fie printr-un observator
uman, fie prin diverse echipamente;
2. Înregistrarea datelor poate presupune scrierea lor în documentele sursă
sau captarea şi stocarea lor cu ajutorul diferitelor echipamente.
Metodele de colectare a datelor pot fi grupate în directe (culegerea la sursă) şi

indirecte (culegerea tradiţională a datelor).
46
Metoda tradiţională de colectare a datelor presupune realizarea un număr mare
de activităţi, cele mai multe fiind realizate manual. Utilizatorii finali trebuie să
înregistreze datele pe documente (factură, bon de consum etc.), să cumuleze aceste
documente pe loturi (de regulă pe o lună de zile) şi să transmită la momentul cuvenit
aceste loturi de documente personalului specializat în introducerea datelor pe
calculator (operatori de date).
În unele situaţii, datele introduse sunt convertite şi stocate pe un suport de
memorare (banda magnetică) şi apoi sunt introduse în calculator pentru prelucrare
(deci încă o activitate).
Datorită numărului mare de activităţi şi a suporţilor pentru înregistrare utilizaţi,
a caracterului preponderent manual al acestor activităţi şi a numărului mare de
persoane implicate, această metodă este costisitoare şi produce numeroase erori.
Datorită acestor deficienţe, dezvoltarea sistemelor informatice s-a orientat către
metode directe de colectare a datelor, numite şi metode de culegere a datelor la
sursă. Aceste metode îşi propun automatizarea activităţii de colectare a datelor prin
reducerea sau eliminarea majorităţii activităţilor, personalului şi a suporţilor pentru
înregistrarea datelor necesare în metodele tradiţionale.
O importanţă deosebită prezintă echipamentele pentru introducerea directă a

datelor respectiv, scannerele de imagini şi scannerele pentru recunoaşterea optică a
caracterelor - OCR (Optical Character Recognition), schimbul electronic al
documentelor, utilizarea codurilor bară.
Scannerele de imagini sunt utilizate pentru introducerea în calculator a
figurilor, fotografiilor şi documentelor semnate sub formă digitală.
Scannerele OCR pot recunoaşte texte tipărite şi diverse coduri ce pot fi
memorate în calculator. Cea mai mare utilizare o au scannerele specializate pentru
citirea codurilor bară, folosite în cadrul punctelor de vânzare din magazine – POS
(Point Of Sale).
O altă cale, mai practică (pentru întreprinderile noastre!), de colectare directă a
datelor constă în instalarea unei reţele de calculatoare şi dispunerea de terminale în
diferite puncte din întreprindere (secţii de producţie, magazie, birouri) care să permită
culegerea datelor la locul producerii lor şi transmiterea lor în vederea unei prelucrări
centralizate.
B) Pregătirea date lor.

Această fază constă într-un număr de operaţii executate asupra datelor pentru a
facilita prelucrarea lor ulterioară, cum ar fi:
1. Clasificarea datelor implică atribuirea de coduri de identificare (cod
material, simbol cont, număr gestiune etc), pentru ca datele să poată fi
incluse în submulţimile corespunzătoare;
2. Gruparea datelor presupune acumularea intrărilor similare pentru a fi
prelucrate unitar;
3. Verificarea datelor cuprinde o mare varietate de proceduri privind
controlul corectitudinii datelor (semnarea documentelor, datele să fie
complete etc), înainte ca ele să fie supuse procesului de prelucrare;
4. Sortarea datelor, prin care datele acumulate în loturi sunt ordonate după
diverse criterii;
47
5. Transcrierea datelor dintr-o formă în alta, pentru a permite prelucrarea
lor.
C) Prelucrarea datelor.
În această fază se include o varietate de activităţi, cum sunt:
1. Calcule matematice;
2. Compararea supune unei examinări simultane două sau mai multe tipuri
de date între care există o legătură logică (soldul iniţial şi soldul final);
3. Sintetizarea presupune comasarea informaţiilor;
4. Filtrarea, prin care se extrag datele ce vor fi supuse prelucrărilor
următoare (tranzacţiile privind un anumit material)
5. Restaurarea presupune aducerea din memorie, într-o formă accesibilă
omului.
Prelucrarea datelor din tranzacţii se poate face conform uneia din următoarele
metode elementare:
1. prelucrarea pe loturi (batch processing)
2. prelucrarea în timp real (online processing).
Aceste două metode privesc nu numai prelucrarea propriu-zisă a datelor ci şi

celelalte faze ale ciclului de prelucrare (colectarea datelor, actualizarea bazei de date).
Cele două metode de prelucrare a datelor pot fi combinate în funcţie de

obiectivele urmărite şi particularităţile organizaţiei.
O comparaţie între cele două tipuri de prelucrări este
realizată în tabelul 4.1. 122.
Caracteristică Prelucrarea pe loturi Prelucrarea în timp

real
Prelucrarea datelor Datele tranzacţionale sunt Datele tranzacţionale
colectate, grupate, sortate, sunt prelucrate imediat
transcrise şi apoi prelucrate ce ele au fost produse.
periodic.
Actualizarea După prelucrarea lotului. După prelucrarea
fişierelor tranzacţiei.
Timpul de răspuns Mai multe ore sau zile, după Câteva secunde după
ce lotul de date a fost producerea tranzacţiei
prelucrat.
D) Întreţinerea fişierelor.
În această fază se include o varietate de activităţi, cum sunt:
1. memorarea (stocarea) datelor în vederea utilizării lor viitoare;
2. actualizarea datelor astfel încât ele să reflecte cele mai recente
evenimente;
3. indexarea datelor pentru a înlesni o uşoară regăsire a lor;
4. protecţia datelor prin intermediul unor proceduri şi tehnici pentru
prevenirea accesului neautorizat sau a distrugerii lor.
122
Dumitriu Folrin – Teza de doctorat
48
E) Generarea ieşirilor din sistem.
Aceasta este ultima fază a ciclului de prelucrare a datelor şi urmăreşte obţinerea
şi furnizarea informaţiilor de ieşire către utilizatori. Informaţiile de ieşire se pot regăsi
sub forma documentelor, rapoartelor sau a răspunsurilor la întrebări.
2.1.2 SCHIMBUL ELECTRONIC AL DOCUMENTELOR

Schimbul electronic al documentelor - EDI este rezultatul progreselor
înregistrate în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor, a realizărilor pe plan
internaţional în privinţa standardizării, pe de o parte, a necesităţii de eliminare
progresivă a hârtiei, dematerializarea societăţii, pe de altă parte. Mai mult, în condiţiile
dezvoltării relaţiilor de parteneriat, a conceptului de întreprindere virtuală, EDI vine să
răspundă acestei orientări prin facilitarea dezvoltării sistemelor informaţionale inter-
organizaţionale.
EDI se defineşte print-un "schimb electronic de date structurate, organizate în
mesaje normalizate" 123 şi care se realizează prin intermediul unei reţele de
telecomunicaţii. Datele schimbate pot fi sub forma documentelor. El este conceput
pentru realizarea unei comunicări directe şi imediate între aplicaţii informatice,
suprimând reculegerea datelor şi accelerând procesul de prelucrare a datelor, ceea ce
implică o nouă metodă de lucru. Prin EDI se poate realiza automatizarea, aproape
completă, a procesului de culegere a datelor.
Obiectivul principal al EDI este "zero hârtie". De asemenea, EDI are ca
obiectiv ameliorarea activităţii unui sistem informatic transpus în sintagmele "zero
întârzieri" şi "zero erori", precum şi în gestiunea activităţii unei organizaţii prin
"zero stocuri" şi "trezorerie zero".
Aceste obiective pot fi atinse prin următoarele avantaje oferite de tehnologia
EDI:
1. capacitatea de a răspunde rapid la cererile partenerilor dar şi de a primi
răspunsuri rapide din partea acestora; se reduc întârzierile în livrarea
mărfurilor, se îmbunătăţeşte calitatea satisfacerii cerinţelor clienţilor iar
circulaţia documentelor se efectuează aproape instantaneu;
2. creşterea gradului de automatizare a prelucrărilor din cadrul unui sistem
informaţional, ceea ce duce la eliminarea erorilor generate de
operaţiunile de transcriere, reducerea costurilor privind actualizarea şi
prelucrarea datelor;
3. optimizarea sistemelor informaţionale în sensul furnizării unor date
exacte şi oportune.
4. reducerea costurilor unor activităţi din cadrul organizaţiei, cum ar fi
întocmirea şi transmiterea unei comenzi, datorită renunţării la utilizarea
exclusivă a hârtiei.
5. avantaje de ordin strategic ce decurg din facilitarea dezvoltării
sistemelor inter-organizaţionale.
2.2. Birotica şi sistemele grupurilor de lucru
123
Bensoussan, A., ş.a. - L'échange de données informatisé et le droit, Ed. Hermes, Paris, 1991, p.17
49
Obiectivul biroticii este de a asigura comunicarea dintre membrii unei
organizaţii, precum şi conectarea acesteia la mediul său exterior. Ea a apărut din
necesitatea creşterii productivităţii şi calităţii muncii de birou prin integrarea
mijloacelor şi tehnicilor muncii administrative şi de birou cu noile tehnologii
informaţionale.
Prin prisma funcţiilor sale, birotica este ansamblul de mijloace şi resurse care
asigură organizarea muncii de birou prin oferirea unor fluxuri performante ale
documentelor şi mesajelor, prin sprijinirea grupurilor eterogene de lucru să se
întâlnească şi să lucreze fără să se afle faţă în faţă, prin oferirea de servicii colectivelor
omogene de lucru.
Birotica nu înseamnă numai tehnologii, ea trebuie să aibă în vedere şi
structurile organizatorice în dinamica lor, reorganizarea continuă a metodelor de lucru,
formarea personalului, ergonomia posturilor de lucru.
Birotica poate fi văzută ca o categorie distinctă a sistemelor informaţionale din
întreprindere, motiv pentru care ea mai este referită prin sistemul informaţional de
automatizare a muncii de birou – OAS (Office Automation Systems). În acest sens,
ea are rolul de a asigura desfăşurarea în condiţii optime a proceselor de obţinere,
stocare şi transmitere a informaţiilor la nivel de birou, departament sau întreprindere.
Birotica este localizată la nivelul operaţional al întreprinderii (activitatea de

exploatare), deoarece ea se ocupă cu automatizarea operaţiilor de rutină, repetitive de
organizare şi transmitere a informaţiilor. Conform acestei opinii, sistemele de birotică
fac parte din categoria sistemelor informaţionale pentru exploatare.
Birotica sprijină toate nivelurile de activitate din întreprindere, inclusiv

conducerea tactică şi strategică. În acest sens, locul sistemelor de birotică este cel pus
în evidenţă de figura 4.1.
2.2.1. Componentele sistemelor de birotică
Clasificarea propusă de Steve Alter identifică trei componente:
A. Sistemul de sprijinire a muncii de birou include instrumente pentru

crearea şi gestionarea electronică a documentelor. Acestea pot fi grupate astfel:
(1) Sistemele pentru procesare de texte şi imagini permit crearea, stocarea,

modificarea şi tipărirea documentelor care conţin texte, grafice, imagini sau combinaţii
ale acestora. Aici se include procesoarele de texte şi sistemele desktop publishing.
(2) Programele de calcul tabelar reprezintă un mod eficient de orga1. nizare a
datelor, cu multiple facilităţi: introducerea de relaţii de calcul, reprezentarea grafică,
operaţii specifice bazelor de date etc.
(3) Sisteme de organizare a datelor individuale sunt destinate organizării
muncii fiecărei persoane şi nu se referă la bazele de date ale întreprinderii. Aici se
include calendarul, agenda de lucru, lista de priorităţi etc.
(4) Programele de prezentare oferă nespecialiştilor în informatică
posibilitatea de a realiza diferite prezentări grafice cu ajutorul anumitor programe. Aici
se includ procesoarele de grafică (PowerPoint, CorellDraw).
50
B. Sistemul de comunicaţii ajută utilizatorii să lucreze împreună prin
transmiterea şi partajarea datelor. Aici se include o gamă largă de echipamente:
telefon, fax, pager, poştă electronică, poştă prin voce, videoconferinţe. Ele pot fi
grupate în:
(1) Sistemele de teleconferinţă oferă posibilitatea utilizării transmisiei
electronice pentru întâlnirea şi discutarea unor oportunităţi sau probleme, fără ca
persoanele implicate să fie neapărat faţă în faţă. Evoluţia tehnologiilor informaţionale
a permis trecerea de la simpla folosire a telefonului la forme mai complexe şi mai
complete: audioconferinţe, conferinţe prin calculator, videoconferinţe.
(2) Sistemele electronice de transmitere a mesajelor au luat amploare
începând cu anii ’80, datorită nevoii crescânde de comunicare asincronă. Cele mai
importante tehnologii incluse aici sunt poşta electronică (E-mail), poşta prin voce (V-
mail) şi fax-ul. Dacă la început, aceste tehnologii au fost utilizate separat, astăzi se
manifestă tendinţa de fuzionare a lor, prin împrumutarea de facilităţi de la una la alta.
De ex., poşta electronică permitea la început doar transmiterea de mesaje sub formă de
text, în timp ce acum pot fi transmise şi imagini (deci pot înlocui fax-ul).
C. Sistemele de sprijinire a grupurilor de lucru, numite şi tehnologiile

groupware, sprijină lucrul în echipă la proiecte comune, prin asigurarea accesului
partajat, concurent la informaţii, programarea întâlnirilor, controlul asupra fluxului de
date şi comunicaţiile. Totuşi, produsele tehnologiei groupware sunt considerate încă
noi, neconsacrate, fiind greu de prevăzut cum vor evolua pe termen lung.
2.2.1. Funcţiile biroticii şi implicaţiile organizaţionale
Din prezentarea realizată se poate deduce funcţiile de bază ale biroticii:

1. gestionarea documentelor. În acest mod sunt preluate funcţiile maşinilor
de scris sau a altor echipamente specializate în procesarea textelor şi le
înlocuieşte cu posibilităţi de prelucrare electronică a textelor, imaginilor,
sunetelor.
2. manipularea mesajelor. Una din problemele cu care se confrunta
personalul adminsitrativ al unei unităţi o constituia posibilităţile limitate
de transmitere, într-un timp cât mai scurt şi de o calitate cât mai bună, a
informaţiilor din locul de obţinere către cele care solicitau acele
informaţii. Astăzi acest neajuns a fost eliminat prin apariţia mijloacelor
de transmitere electronică a informaţiilor prin voce, poşta electronică,
fax.
3. rezolvarea problemelor grupurilor de lucru eterogene. Un mare
consumator de timp îl constituia încercarea de reunire a mai multor
persoane care să participe la şedinţe cu scopul luării unor decizii privind
activitatea organizaţiei. Acum, prin intermediul video-conferinţelor, a
audioconferinţelor, teleconferinţelor, buletinelor electronice informative,
SSPDG, s-a câştigat enorm în această privinţă.
4. rezolvarea problemelor grupurilor de lucru omogene prin posibilităţile
de utilizare în comun a informaţiilor, autorizarea documentelor,
programarea activităţilor, identificarea stadiului de evoluţie a proiectelor
aflate în lucru la nivelul fiecărui grup.
51
Dezavantajele legate de introducerea sistemelor de birotică sunt legate de costul
ridicat al echipamentelor şi programelor ce vor înlocui echipamentele tradiţionale,
slaba securitate oferită de echipamentele de birotică, uşurinţă în utilizare care
generează o suprasaturare informaţională, aspectele de natură comportamentală a
utilizatorilor manifestată prin reticenţa sau chiar respingerea noilor tehnologii
informaţionale.
2.3. Sistemele de informare a conducerii (SIC)
SIC reprezintă prima categorie de sisteme informaţionale destinate activităţii de

conducere şi sunt strâns legate de SPT.
SIC furnizează informaţii necesare conducerii în luarea deciziilor de zi cu zi. În
general, SIC răspund unor cerinţe de informare în prealabil definite, motiv pentru care
informaţiile furnizate au un format predefinit. Ele răspund mai puţin la cerinţele ce nu
au fost identificate anterior dezvoltării sistemului. De aceea, SIC sprijină cu informaţii
luarea deciziilor relativ structurate (decizii structurate şi semi-structurate), acoperind în
acest fel necesităţile conducerii operaţionale şi, într-o anumită măsură, a conducerii
tactice.
Caracterul deciziilor la acest nivel al conducerii este parţial strucurat
deoarece presupun intervenţii şi judecăţi subiective, în cuplaj cu date certe şi modele
realizabile. În acest sens, sistemele informaţionale trebuie să asigure informaţiile
necesare stabilirii planurilor şi bugetelor de desfăşurare a activităţilor, care în
majoritatea cazurilor, sunt decizii ce privesc gestionarea resurselor întreprinderii,
supravegherea şi controlul.
Din punct de vedere al informaţiilor, sistemele de informare a conducerii sunt

caracterizate de următoarele trăsături:
1. periodicitate - informaţiile se obţin în mod periodic, cunoscându-se
aproape cu exactitate momentele în care ele sunt necesare.
2. caracter permanent - fiind cunoscute perioadele de timp la care
informaţiile se vor obţine, conţinutul rapoartelor de ieşire este, de cele
mai multe ori, acelaşi. în acelaşi timp, pot să apară şi informaţii cu
caracter surpriză, care să nu fi fost prevăzute de către manageri.
3. caracter comparativ - informaţiile se referă atât la trecut (pentru a
controla modul în care s-au utilizat resursele), la prezent (pentru a şti ce
s-a realizat comparativ cu ceea ce se prevăzuse în planuri), cât şi la viitor
(pentru obţinerea planurilor de acţiuni). Informaţiile urmăresc să scoată
în relief, în primul rând, abaterile de la normalitate.
4. forma sintetică - informaţiile nu abundă în detalii, ci iau forma unor
rapoarte cât mai concise.
5. provenienţa internă şi externă a datelor - informaţiile se obţin pe baza
datelor oferite de sistemele de prelucrare a tranzacţiilor, dar şi pe baza
celor oferite de mediul în care organizaţia îşi desfăşoară activitatea
(concurenţă, legislaţie ş.a.)
6. exactitate relativ mare - informaţiile preluate de la sistemele de
prelucrare a tranzacţiilor, prin structura lor, au un grad foarte mare de
52
exactitate, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre informaţiile
provenite din exterior.
Ca o sinteză a celor prezentate până acum despre sistemele informaţionale

pentru conducere, sunt prezentate câteva dintre caracteristicile acestora:
1. sprijină luarea deciziilor structurate şi semistructurate atât la nivel
operaţional, cât şi la nivel tactic.
2. sunt, în general, orientate către raportare şi control. Aceste sisteme sunt
proiectate pentru a evalua, pe de o parte, activităţile desfăşurate, iar pe
de altă parte pentru a oferi informaţii necesare efectuării controlului şi
planificării.
3. se bazează, în cea mai mare parte, pe date şi fluxuri de date interne.
4. sunt orientate, cu precădere, spre trecut şi prezent, dar asigură şi
realizarea previziunilor pe perioade scurte de timp.
5. au caracter relativ inflexibil, datorită cunoaşterii aproape cu exactitate a
tipurilor de rapoarte şi a conţinutului acestora, care rămân neschimbate
perioade mai mari de timp.
6. deciziile luate la acest nivel fac trimitere mai mult la tranzacţiile care au
loc în interiorul organizaţiei, decât în exterior.
7. datele necesare sunt cunoscute şi relativ stabile.
8. presupun o perioadă relativ mare de timp pentru analiza şi realizarea
lor(1-2 ani).
2.4. Sisteme de sprijinire a procesului decizional (SSPD)
SSPD reprezintă unul din principalele categorii de sisteme informaţionale

pentru conducere.
SSPD pot oferi informaţii în mod interactiv pentru a sprijini managerii în luarea
deciziilor. Ele se ocupă de probleme care se află într-o continuă schimbare, fie din
cauza creării spontane a unor condiţii noi de manifestare a fenomenelor sau proceselor
economice, fie prin nerepetarea continuă a acestora, sau a experienţei diferite a
managerilor. Datele supuse prelucrării se referă la întregul organism studiat.
SSPD au ca obiectiv oferirea informaţiilor pentru sprijinirea unor tipuri de
decizii specifice nivelurilor tactic şi strategic ale conducerii unei organizaţii, dar care,
datorită caracterului semi- sau nestructurat al informaţiilor, necesită alte tipuri de
intrări şi procese de prelucrare.
Caracterul neprogramabil al deciziilor care se iau la acest nivel se datorează,
în principal, faptului că, deseori, în timp ce unele date sunt supuse analizei, situaţia se
poate schimba radical, ceea ce face imposibilă încadrarea proceselor de prelucrare a
datelor într-un anumit tipar şi solicită o mare flexibilitate a sistemului.
Cerinţele unui SPDD:

1. să furnizeze răspunsuri rapide şi ad-hoc;
2. să fie activate şi controlate de către manageri;
3. să ofere sprijin în luarea unor decizii particulare, conform unui stil de
lucru personal;
53
4. să fie orientate pe probleme (spre deosebire de SIC, care urmăresc
procesele din organizaţie.
Instrumentele de lucru:
1. modele analitice;
2. baze de date specializate;
3. judecăţile şi ipotezele proprii ale celor care iau deciziile;
4. programe de modelare interactivă pentru a veni în sprijinul fiecărui
manager de a lua decizii cu caracter semi sau nestructurat.
O definire mai clară a SSPD se poate realiza prin compararea lor cu SIC.
Cadrul de lucru al sistemelor de sprijinire a procesului decizonal nu poate fi uşor
anticipat. Rapoartele sistemelor de informare a conducerii de creează printr-o
consultare anterioară a managerilor, în timp ce în SSPD solicitările managerilor sunt
spontane, referitor la anumite informaţii.
Principalele diferenţe dintre SSPD şi SIC sunt prezentate în tabel 4.2:

Tabel nr. 4.2. Diferenţe între sistemele de informare a conducerii şi sistemele
de sprijinire a procesului decizional
Caracteristici Sisteme de informare a Sisteme de sprijinire a
conducerii procesului decizional
Informaţiile oferite
Forma şi frecvenţa Rapoarte programate sau Întrebări şi răspunsuri
informaţiilor generate de excepţie, interactive
elaborate periodic şi la
momente fixe
Formatul informaţiilor Format predefinit şi fix al Ad-hoc, format flexibil şi
rapoartelor adaptabil
Metoda de prelucrare a Informaţiile sunt obţinute Informaţiile sunt obţinute
informaţiilor prin selectarea şi prin modelarea analitică
prelucrarea datelor a datelor externe şi a
operaţionale (oferite de celor operaţionale
SPT)
Suportul pentru luarea
deciziilor
Tipul de suport oferit Oferă informaţii despre Oferă informaţii şi
randamentul activităţii tehnici specifice de
organizaţiei luare a deciziilor pentru
a rezolva probleme
specifice sau a profita
de anumite oportunităţi
Etapele necesare luării Sprijină analiza şi Sprijină analiza,
deciziilor implementarea unei conceperea, selectarea
decizii şi implementarea unei
decizii
Tipuri de decizii Decizii structurate pentru Decizii semi- si
planificarea şi controlul nestructurate pentru
operaţional şi tactic nivelul tactic şi strategic
54
Tipul decidenţilor la Sprijin indirect pentru mai Sprijin direct pentru
care se referă mulţi manageri fiecare manager,
adaptându-se la
trăsăturile fiecăruia
Sursa datelor pentru SSPD se caracterizează printr-o mare diversitate.

Managerii, la rândul lor, sunt cei care pot oferi o mare parte din informaţii. Chiar dacă
datele sunt preluate din fişiere diferite ele se vor regăsi într-un singur fişier. Deşi,
datele se referă la întreaga organizaţie, sprijinul este oferit pentru soluţionarea doar a
unei probleme, care poate să apară la un moment şi care să nu se refere la întregul
proces supus analizei. SSPD sunt orientate pe probleme, în contrast cu SIC, care
urmăresc procesele unei organizaţii.
2.4.1 Componentele unui SSPD
Componentele de bază ale unui SSPD sunt cele care se întâlnesc în orice sistem
informatic: resurse fizice, logice, date, modele, resurse umane, dar cu anumite
particularităţi.
a. Resursele hardware constau din calculatoare independente dar, cel mai

adesea, calculatoarele sunt conectate (prin modem, satelit ş.a.) la o reţea de tip WAN
sau LAN pentru a avea posibilitatea accesării altor aplicaţii SSPD, modele sau surse de
date.
b. Resursele software constau din produse-program specifice care conţin

module pentru gestionarea bazei de date, a modelelor decizionale şi a dialogului cu
utilizatorul.
c. Resursele de date se referă la baza de date SSPD care conţine date şi

informaţii obţinute din bazele de date ale organizaţiei, baze de date externe şi bazele
de date ale managerilor. Ele includ date şi informaţii sintetice cerute de mai mulţi
manageri pentru tipuri specifice de decizii.
d. Modele pentru sprijinirea deciziilor. O bază de modele este o colecţie de

modele matematice destinate sprijinirii anumitor tipuri de decizii. O astfel de bază
poate include de la modele pentru calcule simple şi de rutină până la modele
matematice ce exprimă relaţii complexe între mai multe variabile. Ele sunt stocate sub
forma unor programe, sub-programe sau a unor foi de calcul ce conţin modele de
rezolvare a diferitelor probleme, create şi gestionate cu ajutorul unui procesor de
calcul tabelar (LOTUS 1-2-3, EXCEL etc.).
e. Resursele umane. Un SSPD poate fi utilizat de manageri sau de personal

specializat (consilieri) care să analizeze diferitele decizii posibil de luat. Mai mult, ei
pot participa la dezvoltarea acestor sisteme, alături de specialişti în sisteme
informatice.
55
Baza de modele şi baza de date reprezintă resursele vitale ale unui SSPD. Baza
de modele este un ansamblu de modele matematice, modele destinate sprijinirii unor
decizii precise sau modele mai generale.
Programele unui SSPD trebuie să realizeze următoarele funcţii:

1. Gestiunea bazei de date. Ele trebuie să asigure crearea, actualizarea şi
interogarea bazei de date a SSPD. Aceasta presupune crearea sau
modificarea structurii datelor, a relaţiilor între date, stocarea şi utilizarea
datelor, asigurarea integrităţii datelor din baza de date.
2. Gestiunea bazei de modele. Programele trebuie să permită crearea,
memorarea, actualizarea şi controlul bazei de modele. De asemenea, ele
trebuie să permită regăsirea rapidă a modelelor, legarea modelelor pentru
construirea unor modele integrate, mai complexe.
3. Gestiunea dialogului cu utilizatorul. Deoarece SSPD presupun un mod
de lucru interactiv, aceste programe trebuie să ofere o interfaţă
prietenoasă pentru a asigura dialogul între utilizator şi sistem. Această
interfaţă trebuie să faciliteze atât introducerea de date, prin utilizarea de
comenzi, meniuri, interogări, mesaje, iconiţe, cât şi furnizarea
răspunsurilor, sub forma de mesaje text sau formă grafică.
2.5. Sisteme informaţionale pentru conducerea strategică

(SICS)
Funcţia principală a SICS este de a răspunde la cerinţele de informare de natură

strategică ale top-managerilor, oferind accesul rapid şi uşor la informaţiile despre
factorii critici care pot asigura succesul firmei, adică acei factori cheie care pot să ducă
la atingerea obiectivelor strategice ale organizaţiei (efortul de promovare a vânzărilor).
Ele sunt o categorie de sisteme informaţionale ce combină caracteristici ale
sistemelor de informare a conducerii cu cele ale sistemelor de sprijinire a procesului
decizional.
Necesitatea SICS a fost determinată de existenţa unor informaţii pe care
celelalte categorii de sisteme nu le pot oferi, dar care sunt la fel de importante pentru
conducerea superioară.
SICS sunt concepute pentru a sprijini conducerea superioară în gestionarea unor
astfel de informaţii.
2.5.1.Caracteristicile principale ale SICS:

1. sunt realizate astfel încât să ofere sprijin pentru fiecare utilizator în
parte;
2. permit extragerea, filtrarea, comprimarea şi evaluarea datelor;
3. oferă acces on-line la informaţii, posibilităţi de analiză a trendurilor,
obţinerea rapoartelor cu titlu de excepţie;
4. dă posibilitatea accesării atât a datelor interne, cât şi a celor provenite
din exterior, precum şi integrarea lor;
5. sunt realizate cu o interfaţă sistem-utilizator prietenoasă, solicitând o
pregătire minimă a utilizatorilor;
56
6. pot fi utilizate direct de către manageri, fără a apela la intermediari;
7. informaţiile obţinute pot fi prezentate sub formă grafică, tabelară sau
descriptivă;
8. sprijină comunicarea electronică.
SICS oferă multiple avantaje în funcţie de cele mai importante caracteristici:

calitatea informaţiilor pe care le oferă, interfaţa cu utilizatorii, caracteristicile tehnice
pe care le oferă, beneficiile generale pe care le aduce utilizarea SICS.
2.6. Sisteme informaţionale funcţionale
O altă categorie de sisteme informaţionale regăsite în cadrul unităţilor

organizatorice cu caracter economic sunt Sistemele Informaţionale Funcţionale
Pornind de la premisa că sistemele informaţionale trebuie să sprijine

îndeplinirea tuturor funcţiilor întreprinderii (marketing, resurse umane, producţie etc.),
se pot identifica mai multe tipuri de sisteme informaţionale funcţionale. Astfel,
putem vorbi despre sisteme informaţionale pentru marketing, producţie, gestiunea
resurselor umane etc.
Un obiectiv important pentru firme îl reprezintă integrarea acestor categorii de

sisteme informaţionale. O asemenea integrare oferă posibilitatea partajării resurselor
informaţionale ale firmei (date, echipamente, software, resurse umane), determinând
creşterea eficienţii şi eficacităţii activităţii din firmă.
2.6.1. Sisteme informaţionale pentru activitatea comercială (SIAC)
SIAC trebuie să sprijine activitatea comercială la toate nivelurile de activitate

prin furnizarea de informaţii care să permită realizarea unei aprovizionări ritmice cu
materii prime şi materiale, planificarea şi promovarea vânzărilor de produse pe pieţele
existente, cât şi dezvoltarea de noi produse sau câştigarea de noi segmente de piaţă.
Aceste sisteme trebuie să susţină planificarea, controlul şi desfăşurarea activităţilor de
natură comercială.
Rolul SPT din domeniul comercial constă în:

1. Calculul necesarului de materii prime şi materiale, elaborarea planului
de aprovizionare;
2. Întocmirea comenzilor de aprovizionare prin furnizarea informaţiilor
necesare la selectarea furnizorilor, întocmirea şi transmiterea lor rapidă,
înregistrarea şi evidenţa lor;
3. Colectarea şi înregistrarea datelor privind facturile primite de la
furnizori, actualizarea bazei de date, prelucrarea datelor şi furnizarea
diferitor rapoarte privind activitatea de aprovizionare;
4. Preluarea şi înregistrarea comenzilor primite de la clienţi;
5. Întocmirea facturilor privind vânzările către clienţi şi transmiterea lor;
57
6. Colectarea şi înregistrarea datelor privind vânzările, prelucrarea lor şi
furnizarea informaţiilor necesare desfăşurării activităţii curente,
actualizarea bazei de date;
Sistemele informaţionale pentru conducere sprijină managerii în stabilirea

planurilor de vânzări, negocierea preţurilor, elaborarea şi implementarea strategiilor de
publicitate şi promovare a imaginii firmei, întocmirea de modele strategice de
deservire a clienţilor, analiza de piaţă în vederea lansării unor noi produse etc.
Sistemele de informare a conducerii sprijină activitatea de conducere îndeosebi în
direcţia controlului eficienţei şi eficacităţii activităţilor de aprovizionare, vânzare şi
distribuţie, publicitate şi promovare etc.
2.6.2. Sisteme informaţionale pentru producţie (SIP)
SIP sprijină planificarea şi controlul activităţilor de producţie, precum şi

desfăşurarea lor prorpiu-zisă.
Sistemele informatice permit integrarea producţiei prin intermediul
calculatoarelor, urmărind:
1. Simplificarea proceselor de producţie, a concepţiei noilor produse şi a
organizării producţiei;
2. Automatizarea proceselor de producţie prin intermediul automatismelor
industriale, a echipamentelor bazate pe controlul numeric şi al roboticii;
3. Integrarea tuturor proceselor de producţie.
Sistemele automate de producţie integrate vizează ingineria asistată de

calculator (CAE), proiectarea asistată de calculator (CAD), calculul şi planificarea
necesarului de materiale pentru producţie dar şi a altor resurse necesare (financiare,
umane, tehnologice), producţia asistată de calculator (CAM).
Astfel se realizează automatizarea şi integrarea tuturor activităţilor necesare
pentru desfăşurarea procesului de producţie, de la concepţia de noi produse şi
organizarea procesului de producţie şi până la controlul calităţii şi livrarea produselor.
Avantajele oferite de un sistem automat de producţie integrat constau în:

1. Creşterea eficienţei activităţii de producţie prin simplificarea şi
automatizarea procesului de producţie, printr-o mai bună planificare şi
un mai bun control asupra producţiei;
2. Creşterea productivităţii muncii printr-o utilizare mai bună a
capacităţii de producţie, controlul permanent a calităţii, introducerea
roboţilor etc;
3. Deservirea mai bună a clienţilor datorită scurtării ciclului de fabricaţie,
creşterii calităţii produselor şi, mai ales, furnizarea de produse conform
cerinţelor clienţilor.
58
2.6.3. Sisteme informaţionale pentru gestiunea resurselor umane
Gestiunea resurselor umane presupune planificarea necesarului de personal,

dezvoltarea întregului potenţial al angajaţilor şi controlul tuturor politicilor şi
programelor relative la personal.
SIGRU sprijină realizarea tuturor acestor funcţii prin intermediul sistemelor

informatice care asistă:
1. Recrutarea, selecţia şi angajarea de personal;
2. Atribuirea sarcinilor de muncă;
3. Întreţinerea cărţilor de muncă şi a altor documente;
4. Întocmirea documentelor de plată (listă de avans, stat de plată) privind
drepturile salariale;
5. Evaluarea randamentului personalului angajat;
6. Formarea şi perfecţionarea personalului etc.
2.6.4. Sistemul informaţional financiar-contabil (SIFC)
Contabilitatea trebuie să asigure descrierea şi modelarea cât mai fidelă a

întreprinderii, prelucrarea eficientă a informaţiilor care intră în sfera sa de activitate,
satisfacerea într-o măsură cât mai mare a diverselor cerinţe informaţionale ale
utilizatorilor.
Structurarea sistemului contabil are la bază dualismul contabil. Pornind de la

cele două categorii de utilizatori cărora trebuie să le răspundă contabilitatea, în
încercarea ei de a le satisface cererile de informare, pot fi identificate două circuite
contabile: unul specific contabilităţii financiare, iar celălalt contabilităţii de gestiune.
59
CAPITOLUL 5
ANALIZA SISTEMELOR INFORMAŢIONALE
 Iniţierea şi planificarea proiectului.

 Etapa de analiză a sistemului informaţional.
Obiective:
Etapa de analiză din cadrul ciclului de dezvoltare a sistemelor informaţionale
este foarte importantă prin prisma activităţilor din cadrul acestei etape şi ne
referim în principal la identificarea cerinţelor pe care trebuie să le îndeplinească
noul sistem, identificarea a cea ce merge rău în actualul sistem şi trebuie înlocuit
sau îmbunătăţit prin noul sistem dar mai ales datorită deciziei dacă
implementarea noului sistem este realizabilă prin analiza criteriilor de eficienţă
economică, tehnică a programării în timp.
Modificarea obiectului de activitate, a profilului comercial (impuse de o competiţie

acerbă, de transformări regionale), modificări ale cererii, schimbări tehnologice, pot
constitui motive de schimbare a unor sisteme sau numai modificări care să ducă o la o
îmbunătăţire a activităţii. Aceste motive fac ca un sistem să nu fie niciodată complet ci
să fie într-o continuă schimbare.
Analiza de sistem este definită de către Paul Licker (Universitatea Calgary) ca o
disciplină a managementului resurselor informaţionale aflată la confluenţa
preocupărilor din domeniul ştiinţei calculatoarelor, a tehnicii informaţionale şi a teoriei
generale a sistemelor. Analiza de sistem porneşte de la necesităţile informaţional
decizionale ale managerilor utilizatori şi pe baza principiului analizei structurale a
sistemului şi îndeplineşte două funcţii de bază;
 realizează aşa numitele aplicaţii-utilizator necesare conducerii cu
maximă profitabilitate a activităţii sistemelor analizate;
 analiza de sistem se constituie într-o metodologie care să permită
întreţinerea resurselor informaţionale ale sistemului pe baza unor analize
economico-financiare de tip cost-beneficiu în cadrul ciclului de viaţă a
sistemelor în dezvoltare.
Dezvoltările ulterioare teoretice, metodologice şi practice au condus la dezvoltarea
unei noi profesii, aceea de analist de sistem. Rolul analistului de sistem şi atribuţiile
sale au evoluat de la simplu observator al unei situaţii pentru un sistem existent până la
acelea de diagnostician al sistemului investigat şi de consultant al managerului în
adoptarea celei mai eficiente decizii, munca analistului fiind dublată de sisteme
automate de asistare a deciziilor.
Astfel putem defini analiza de sistem ca totalitatea metodelor ştiinţifice şi euristice de
investigare, modelare, proiectare şi de soluţionare pe această bază a problemelor axate
pe abordarea sistemică a proceselor şi fenomenelor din economie, tehnică , natură şi
societate în general.
60
Putem concluziona că obiectul analizei de sistem îl constituie studiul sistemelor reale
(economice, tehnice, financiar-bancare, social politice etc.) la nivel microeconomic
sau macroeconomic, în vederea proiectării sau reproiectării unor sisteme mai
performante.
Premergător analizei propriu-zise putem vorbi despre iniţierea şi planificarea
proiectului tratată de unii autori ca fază distinctă a ciclului de viaţă.
Planificarea unui sistem informaţional are rolul de a identifica obiectivele sistemului
ce urmează a fi dezvoltat şi care sunt:
- utilitatea – informaţiile obţinute să ajute factorii de decizie şi utilizatorii în
activităţile pe care le desfăşoară;
- economia – veniturile sistemului trebuie să depăşească costurile;
- siguranţa – sistemul trebuie să prelucreze datele cu mare acurateţe şi în totalitatea
lor;
disponibilitatea – trebuie să ofere facilităţi utilizatorului în accesarea sistemului;
- oportunitate – informaţia trebuie să se obţină la momentul la care este nevoie în
funcţie de caracterul ei;
- servirea clienţilor – oferirea unor servicii cât mai utile şi agreate de clienţi;
- capacitatea – la proiectarea unui sistem trebuie să se ţină cont şi de posibila creştere
a volumului de date de prelucrat;
- flexibilitate – să se poată adapta la schimbările posibile ce apar la un moment dat;
- maleabilitate – sistemul trebuie să fie proiectat astfel încât să fie uşor de înţeles de
către utilizatori;
- controlabilitate – controlabilitatea trebuie să fie maximă, cu cât sistemul este
proiectat dintr-o fază embrionară a lui;
- securitate – sistemul trebuie să ofere certitudinea că numai utilizatorii autorizaţi pot
accesa şi schimba datele.
După stabilirea obiectivelor, echipa de proiectare trebuie să ţină seama de restricţiile
existente în unitate. Unele restricţii sunt impuse de organe externe (guvernamentale,
locale ş.a.). De regulă, restricţiile se referă la:
 slaba pregătire a personalului;
 numărul redus al personalului;
 capacitatea de înţelegere a utilizatorilor şi atitudinea lor;
 disponibilităţile tehnologice;
 resursele financiare limitate.
1. Iniţierea şi planificarea sistemelor informaţionale

Pentru realizarea planificării sistemului informaţional trebuie stabilită echipa ce va
realiza sistemul şi comitetul coordonator. Din echipa de proiectare, principalele
categorii de persoane care trebuie să facă parte sunt: analişti de sistem, proiectanţi,
programatori (ca specialişti ai sistemelor informaţionale), economişti, jurişti,
reprezentanţi ai utilizatorilor şi reprezentanţii ai conducerii.
Principalele obiective care trebuie atinse în faza de planificare a sistemelor sunt:
- integrarea obiectivelor sistemului informaţional în obiectivele şi strategia
unităţii. Prin acest lucru se urmăreşte identificarea şi selectarea componentelor din
sistemul informaţional prin care să poată fi îndeplinite priorităţile unităţii. De multe
ori, strategia şi obiectivele unei unităţi nu se găsesc scrise, ci ele pot fi obţinute direct
de la utilizatori, ceea ce face ca integrarea obiectivelor sistemului informaţional cu
61
cele generale ale organizaţiei să fie destul de dificilă. Din analiza sistemului
informaţional, de cele mai multe ori, se scot în evidenţă mai mult nemulţumirile
utilizatorilor decât nevoile şi cerinţele noului sistem informaţional.
- proiectarea unei arhitecturi a sistemului informaţional astfel încât să permită
integrarea diferitelor baze de date existente. Arhitectura sistemelor informaţionale,
aşa cum se ştie, se referă la componenta fizică, logică, umană, cât şi la modelul
organizării datelor. Astfel, la realizarea unui sistem informaţional trebuie să se aibă în
vedere ca ceea ce există să poată fi integrat în noul sistem. Dar, unul din cele mai
importante aspecte îl constituie posibilitatea utilizării bazelor de date existente şi
integrarea lor în cadrul noilor aplicaţii.
- alocarea optimă a resurselor pentru proiectarea şi realizarea sistemului funcţie de
importanţa aplicaţiilor în cadrul sistemului este destul de dificil de realizat pentru că de
cele mai multe ori are la bază principii subiective (puterea de convingere asupra
factorilor de conducere a celor implicaţi direct în realizarea şi utilizarea sistemului,
gradul relativ de evaluare a importanţei proiectului pentru care se alocă resursele etc.)
- planificarea riguroasă din punct de vedere calendaristic şi al bugetului. Practic,
în majoritatea cazurilor, proiectele sunt subestimate din punct de vedere al timpului
necesar realizării lor sau al bugetului alocat. Se ajunge ca unele proiecte să nu poată fi
finalizate sau să nu se ajungă la ceea ce s-a dorit (calitativ, funcţional) tocmai datorită
presiunii timpului sau a lipsei fondurilor. Din această cauză, în faza de întreţinere a
sistemului se ajunge să se cheltuie mai mult timp şi mai multe fonduri decât ar fi fost
necesar la dezvoltarea iniţială a sistemului.
Pentru planificarea sistemului se parcurg mai multe faze, şi anume:
- planificarea strategică când este stabilită legătura dintre planul întregii organizaţii şi
planul sistemului informaţional. Se poate apela la mai multe metodologii, şi anume:
 strategia competitivă,
 ciclul de viaţă a resurselor clienţilor,
 "viitorul perfect",
 transformarea strategiei organizaţionale,
 planificarea proceselor din sistem (Business System Planning),
 determinarea factorilor de succes ai organizaţiei,
 parcurgerea stadiilor evoluţiei sistemelor informatice,
 analiza ieşirilor/intrărilor.
- analiza cerinţelor informaţionale ale organizaţiei sau analiza preliminară a
sistemului care urmăreşte identificarea cerinţelor de la nivelul întregii organizaţii
pentru stabilirea arhitecturii generale a sistemului informaţional şi a componentelor
care urmează să fie realizate. Principalele activităţi care au loc în cadrul analizei
cerinţelor informaţionale ale organizaţiei sunt:
 definirea subsistemelor de bază ale organizaţiei,
 crearea unei matrice manager-subsistem, pentru a se stabili
responsabilitatea coordonării activităţii din cadrul fiecărei componente a
sistemului informaţional,
 definirea şi evaluarea cerinţelor informaţionale ale subsistemelor,
 gruparea principalelor categorii de informaţii ale subsistemelor,
 crearea matricei subsistem-categorii de informaţii specifice.
- alocarea resurselor atât pentru realizarea componentelor din sistemul informaţional,
cât şi pentru asigurarea funcţionalităţii lor. în cadrul acestei faze are loc un studiu de
prefezabilitate economică în vederea justificării investiţiilor pe care le presupune
62
realizarea noului sistem şi a cheltuielilor pe care le implică utilizarea acestuia. în
funcţie de nivelul de prioritate al componentelor din sistemul informaţional se vor
repartiza resursele financiare, umane, fizice şi logice în vederea asigurării dezvoltării
şi funcţionării componentei selectate.
Pentru a putea evalua eficienţa investiţiilor se poate apela la următoarele tehnici:
 determinarea raportului cost-beneficiu (cantitativ şi calitativ) al noului
sistem;
 analiza variaţiei costurilor şi transferul responsabilităţii costurilor către
utilizatori;
 analiza financiară, respectiv cuantificarea costurilor şi beneficiilor iniţiale
în condiţii de risc şi incertitudine, urmărind determinarea ratei interne de
recuperare;
 considerarea procesului de obţinere a informaţiilor ca un proces care
adaugă valoare;
 orientarea spre abordarea procesului de prelucrare şi obţinere a
informaţiilor ca un centru de profit, considerându-l ca pe un proces ce
adaugă valoare.
- planificarea proiectului prin care se urmăreşte alocarea resurselor de timp şi
financiare pentru o componentă anume din sistem, precum şi planificarea controlului
realizării proiectului. Tehnicile cele mai utilizate în cadrul acestei faze sunt:
 determinarea momentelor cheie din realizarea proiectului (finalizarea
unei activităţi, alocarea unei sume din buget, stabilirea unor verificări
săptămânale, lunare, trimestriale). Prin această metodă există
posibilitatea stabilirii momentelor în care se mai pot aloca resurse, dacă
sunt necesare ajustări asupra bugetului sau a perioadei de timp alocate
sau chiar dacă proiectul poate fi continuat;
 tehnica PERT (Program Evaluation and Reviw Technique) sau metoda
drumului critic prin care secvenţele de activităţi componente ale unui
proiect sunt prezentate sub forma unei reţele, în care săgeţile reprezintă
activităţile ce presupun utilizarea unor resurse şi un anumit timp de
execuţie, iar nodurile reprezintă evenimentele sau reperele proiectului,
reprezentând îndeplinirea uneia sau a mai multor activităţi şi/sau iniţierea
uneia sau a mai multor activităţi. Pentru fiecare activitate se estimează
timpul de realizare (ore, zile, săptămâni sau luni), după care se determină
drumul critic al reţelei, respectiv ordinea de realizare a activităţilor de la
evenimentul de început şi până la cel de sfârşit în limita timpului maxim
estimat.
 diagramele Gantt oferă posibilitatea planificării în timp a activităţilor de
realizare a sistemului, respectiv stabilirea datei de start şi a celei de
sfârşit a fiecărei activităţi, fără însă a fi specificate dependenţele
secvenţiale dintre activităţi.
Principalele activităţi şi rezultate ale celor patru faze sunt prezentate în figura
următoare:
63
Revizuire (dacă e necesar)
PLANIFICAREA STRATEGICĂ
Cunoaşterea Stabilirea
Stabilirea Evaluarea obiectivelor şi politicilor,
misiunii SI mediului SI strategiei obiectivelor şi
unităţii strategiei SI
Ciclul planificării anuale
ANALIZA CERINŢELOR
•Misiunea •Funcţiile •Planul •Structura INFORMAŢIONALE
SI SI curent revizuit al organizatorică
•Mediul actual strategiei •Tehnologia
Analiza Integrarea
al unităţii unităţii de bază
cerinţelor planurilor
•Noile tehnologii •Identificarea •Mecanismul
informaţionale individuale
•Lista aplicaţiilor principalelor de alocare a
ale unităţii ale SI
existente cereri ale grupurilor resurselor
•Imaginea SI şi obiectivele lor •Managementul
•Evaluare nivel •Determinarea proceselor
de pregătire a strategiei SI care să •Obiectivele •Identificarea •Definirea
personalului asigure sprijinirea de funcţionare arhitecturii proiectului
realizării strategiei informaţionale SI
generale generale •Clasificarea
•Cerinţele proiectelor PLANIFICAREA
ALOCĂRII RESURSELOR
curente ale SI •Planificarea
•Cerinţele multianuală
viitorului SI
Planul
resurselor
necesare
•Identificarea PLANIFICAREA
tendinţelor PROIECTULUI
•Planul de hard
•Planul de soft Evaluarea
•Planul de proiectului
personal şi realizarea
•Planul comuni- planului de
caţiilor de date proiect
•Planul facilităţilor
•Planul financiar
•Evaluarea
proiectului
•Identificarea
sarcinilor
•Estimarea
costurilor
•Criterii de
verificare
•Datele de
finalizare
2. Analiza de sistem
Întregul demers al metodologiei analizei de sistem se bazează pe ideea posibilităţilor
de perfecţionare şi ameliorare continuă a performanţelor oricărui sistem, printr-o
activitate de analiză a sistemului existent şi de proiectare a unui sistem mai
performant.
În cadrul procesului de investigare analiza de sistem apelează la metoda abordării
sistemice care se bazează pe conceptele teoriei generale a sistemelor şi îmbină logic
etapa de analiză a sistemului cu cea de sinteză, în vederea proiectării noului sistem.
Pe lângă această metodă de investigare analiza de sistem apelează la o serie de metode
specifice, dintre care cele mai importante sunt:
a. Metoda modelării – Modelul oferă o descriere simplificată şi fundamentată a
sistemului sau procesului pe care îl reprezintă, cu ajutorul unor reprezentări grafice, pe
bază de ecuaţii, tehnici conceptuale etc., care facilitează analiza în vederea descoperirii
unor realităţi şi legităţi greu de găsit pe alte căi. Această metodă este recomandată
pentru sistemele bine structurate care înregistrează modificări minime, în timp, ale
parametrilor care le caracterizează.
64
b. Metoda simulării – tehnică de testare, evaluare şi manipulare a unui sistem real prin
intermediul experimentării pe calculator a unor modele matematice şi logice în
vederea observării şi studierii dinamicii comportamentului sistemului în viitor. Se
recomandă în studiul problemelor decizionale complexe, care nu pot fi soluţionate prin
modele analitice.
c. Metoda analizei-diagnostic – are scopul de a caracteriza cât mai exact starea
informaţional-decizională a sistemului, evidenţierea aspectelor pozitive (a reuşitelor,
punctelor forte) dar şi a celor negative (dificultăţi), cu scopul formulării unor
modalităţi de intervenţie pentru îmbunătăţirea performanţelor sale.
În funcţie de aria problematicii pe care o abordează analiza diagnostic poate fi:
- generală – se are în vedere întregul sistem
- parţială sau specializată – atunci când se analizează unul sau câteva domenii de bază
ale organizaţiei (diagnosticul tehnic sau tehnologic, diagnosticul comercial,
diagnosticul financiar-contabil, diagnosticul resurselor umane, diagnosticul juridic
etc.).
Un element esenţial în analiza diagnostic îl constituie analiza documentelor şi
informaţiilor în vederea cunoaşterii modului de funcţionare a sistemului şi a stării
acestuia.
d. Metoda de analiză şi modelare a datelor – proces complex de modelare a datelor şi
include ca etapă importantă analiza datelor obţinute în urma investigării sistemului.
Există două tehnici relevante de analiză a datelor
- analiza agregată – care cu ajutorul unor tehnici statistice caută să găsească grupări,
tendinţe şi valori caracteristice, pentru a putea face afirmaţii credibile la nivel agregat
asupra setului de observaţii.
- analiza de caz – urmăreşte obţinerea de exemple sau “cazuri” care se pot asocia cu
unele cazuri tipice sau deosebite care se pot repeta în anumite condiţii.
e. Metode şi tehnici specifice de culegere a datelor – individuale şi de grup (interviu,
chestionar, Brainstorming, ş.a.).
f. Metode psihosociologice – de investigare a relaţiilor interpersonale şi de grup, a
comportamentului decizional, precum şi de instruire, selectare şi promovare
profesională.
g. Metode informatice – omniprezente în analiza şi proiectarea unor sisteme mai
performante, în general, precum şi pentru realizarea sistemelor expert şi a sistemelor
suport pentru asistarea deciziilor, în special.
Faza de analiză a sistemelor, numită şi analiza funcţională a sistemelor sau, pe scurt,
analiza funcţională, urmăreşte obţinerea sistematică a informaţiilor necesare fazelor
ulterioare ale proiectului. Această fază oferă răspunsuri la următoarele întrebări:
Ce face sistemul existent?
Care sunt intrările, ieşirile şi procesele din sistemul existent?
Care sunt punctele slabe şi cele forte?
Care sunt cerinţele la care trebuie să răspundă noul sistem?
Datorită răspunsurilor complexe pe care trebuie să le ofere, activitatea de analiză poate
dura câteva săptămâni sau mai multe luni, în funcţie de complexitatea şi scopul
sistemului, de natura schimbării şi de mărimea echipei de analiză.
Analiza sistemelor trebuie să urmărească trei obiective majore:
 înţelegerea deplină a sistemului, a modului său de funcţionare;
 stabilirea unei relaţii de lucru cu utilizatorii sistemului, pentru a obţine
acceptul şi sprijinul acestora în realizarea proiectului;
65
 determinarea cerinţelor informaţionale (funcţionale) ale noului sistem.
Pentru atingerea obiectivelor propuse se va urmări realizarea mai multor activităţi, ce
vor fi prezentate în continuare.
2.1. ANALIZA ORGANIZAŢIONALĂ

Este prima etapă a analizei sistemelor şi prezintă o importanţă deosebită întrucât,
sistemul informaţional nu poate fi înţeles fără o bună cunoaştere a mediului său,
reprezentat de organizaţia din care face parte. în această etapă echipa de realizare a
proiectului se va familiariza cu organizaţia studiată: structura organizatoric, relaţiile
dintre compartimente, personalul, fenomenele şi procesele economice şi tehnologice
care au loc, politicile, practicile şi procedurile utilizate, fluxurile de date şi informaţii.
De asemenea, trebuie identificate serviciile (compartimentele) ce vor fi afectate de
noul sistem.
2.2. ANALIZA SISTEMULUI EXISTENT

Este realizată după analiza organizaţională şi este necesară pentru trecerea la faza de
proiectare. în această etapă vor fi analizate informaţiile produse de sistem, datele
colectate şi modul în care sunt memorate în sistem, procesele de prelucrare a datelor.
Pe un plan mai detaliat, se va realiza o documentaţie asupra modului de utilizare a
echipamentelor, softului, resurselor umane şi a datelor, asupra activităţilor de culegere,
prelucrare, stocare, furnizare a informaţiilor şi de control.
Prin studiul realizat, în această etapă, se pot determina dimensiunile şi natura
schimbării, oferindu-se echipei de proiectare o sursă imediată de idei pentru
proiectarea noului sistem. Acum se pot identifica slăbiciunile ce duc la proasta
funcţionare a sistemului, punctele forte care vor putea fi menţinute în noul sistem. în
acest fel, ulterior, în faza de proiectare, vor putea fi precizate resursele, ieşirile şi
activităţile ce trebuie incluse în noul sistem.
2.3. ANALIZA FEZABILITĂŢII

O propunere după ce a fost testată şi acceptată preferenţial altor alternative, va fi
evaluată mai în detaliu în cadrul studiului de fezabilitate.
Studiul de fezabilitate se bazează pe o abordare inginerească de rezolvare a problemei
pe care o presupune definită, şi încearcă să indice un cost şi o durată pentru fiecare
variantă existentă de rezolvare a problemei.
Studiul de fezabilitate presupune existenţa mai multor variante de soluţionare a
problemei, din care se va alege o variantă de realizare a proiectului de realizare a
proiectului de sistem pe baza unor factori de fezabilitate (realizabilitate).
Constituie o activitate esenţială, pentru că în funcţie de rezultatele obţinute se poate
merge mai departe cu realizarea sistemului sau nu. Totuşi, analize de fezabilitate mai
sunt realizate şi după ce a avut loc proiectarea primară a sistemului (proiectarea
conceptuală), când pot fi determinate în detaliu elementele de cost al proiectării,
implementării şi exploatării.
Studiile de fezabilitate trebuie să aibă la bază o foarte bună documentaţie, care va
conţine:
 scurtă descriere a proiectului şi explicarea a ce-şi propună să facă;
 descrierea cerinţelor sistemului;
 descrierea soluţiilor pentru sistemul propus;
 motivarea riguroasă a studiului întreprins;
66
 cuantificarea tuturor costurilor materiale şi a beneficiilor aferente;
 lista costurilor şi beneficiilor necuantificabile sau greu de cuantificat.
În categoria analizelor de fezabilitate se includ:
 fezabilitatea tehnică prin care trebuie să se stabilească dacă organizaţia
poate să realizeze şi exploateze sistemul cu tehnologia existentă şi personalul
existent şi dacă nu dacă poate să dispună de resurse pentru procurarea tehnologiei
şi angajarea/perfecţionarea personalului.
 fezabilitatea economică prin care se urmăreşte dacă sistemul propus
justifică resursele financiare, timpul şi alte resurse consumate pentru
implementarea sistemului, dacă unitatea dispune de fondurile necesare şi dacă
costurile exploatării sunt depăşite de beneficiile pe care le va aduce noul sistem.
 fezabilitatea exploatării trebuie să determine dacă sistemul poate fi
utilizat de persoanele cărora le este adresat şi să se ia în considerare şi factorii
comportamentali care pot să apară la schimbarea sistemului.
 fezabilitatea legalităţii urmăreşte dacă se pot înregistra conflicte între
sistemul propus şi posibilitatea organizaţiei în care este implementat de a nu intra
în conflicte faţă de obligaţiile legale. Se va ţine cont ca sistemul să respecte
statutele, deciziile, regulamentele, legile şi alte acte normative şi juridice care au
acţiune la nivel teritorial, naţional şi internaţional.
 fezabilitatea programării în timp va determina gradul în care proiectarea
şi implementarea sistemului se pot încadra în timpul alocat iniţial.
2.4. ALTE ACTIVITĂŢI

Strategii de elaborare a sistemelor
Cea mai bună soluţie de realizare a unui sistem ar fi realizarea tuturor componentelor
sale simultan, lucru care este practic imposibil datorită complexităţii şi a volumului de
muncă necesar. Este posibil de realizat doar în cazul sistemelor mici.
Astfel în cazul organizaţiilor mari devine necesară divizarea sistemului în subsisteme
mai mici sau în module ce vor fi analizate, elaborate şi instalate independent. Această
abordare a problemei realizării sistemelor implică importanţă activităţii de integrare a
modulelor în sistem.
Analizele de sistem şi strategiile de elaborare sunt de două tipuri principale:
 bottom-up (de jos în sus sau ascendentă) – aplicaţiile izolate vor fi
proiectate şi elaborate în funcţie de necesităţi. În acest caz procesul de
integrare este dificil şi poate conduce chiar la reproiectarea unor module
pentru a putea fi integrate;
 top-down (de sus în jos sau descendentă) – se definesc obiectivele şi
strategiile unităţii, are loc apoi determinarea necesarului de informaţii
pentru toată unitatea ca întreg, iar sistemul informaţional este văzut ca un
sistem total integrat nu ca o colecţie de subsisteme.
Această metodă implică participarea directă a organelor de conducere în procesul de
analiză şi proiectare şi duce la o valorificare superioară a resurselor disponibile.
Ambele metode au avantajele şi dezavantajele lor ceea ce a condus la combinarea
celor două metode adică abordarea sistemului ca o sumă de subsisteme şi abordarea la
un moment dat a unuia sau a câtorva subsisteme, iar subsistemele să fie structurate pe
aplicaţii.
67
Categorii de specialişti ai sistemelor informaţionale
Analistul de sistem analizează cerinţele de informaţii al utilizatorilor şi au rolul de a
converti problemele economice ale unităţii în sisteme informaţionale.
Managerul şi analistul de sistem sunt interesaţi în descompunerea organizaţiei într-un
număr de subsisteme, fiecare având frontiere proprii şi interfeţe distincte cu celelalte
subsisteme. Fiecare subsistem poate să fie integrat într-un sisteme mai larg în
conformitate cu obiectivele globale ale sistemului.
Analistul de sistem urmăreşte pe baza unui studiu preliminar al sistemului respectiv,
includerea sa într-o anumită clasă (tipologie) pentru a facilita investigarea
proprietăţilor sale specifice.
Sarcina analistului este identificarea graniţelor sistemului în raport cu obiectivele sale
şi cu scopul analizei, evidenţierea subsistemelor componente a conexiunilor dintre ele
şi a interacţiunilor dinamice ale sistemului cu mediul său.
După identificarea acestor conexiunilor (intrări – ieşiri), urmează cuantificarea
acestora şi definirea mecanismului de reglare control a sistemului şi să asigure o
funcţionalitate normală a sistemului în conformitate cu normele, standardele,
programul de activitate etc.
În baza acestor activităţi analistul trebuie să urmărească creşterea eficienţei şi a
performanţelor sistemului în atingerea obiectivelor.
În cadrul analizei de sistem, analistul trebuie să urmărească realizarea următoarelor
obiective generale:
• descrierea structurii şi funcţionalităţii sistemului şi a subsistemelor
componente în corelaţie cu celelalte sisteme din mediul său în scopul
cunoaşterii proprietăţilor generale şi specifice, a caracteristicilor şi a
obiectivelor prezente şi de perspectivă a acestora;
• stabilirea celor mai simple modalităţi practice din punct de vedere al
beneficiarului, de îmbunătăţire a structurii şi/sau a funcţionalităţii unor
subsisteme astfel încât, pe ansamblul sistemului, acestea să-şi atingă
obiectivele proprii mai eficient decât până atunci;
• proiectarea şi realizarea unor subsisteme noi şi includerea acestora în
sistemul global existent (prin tehnici de sinteză a sistemelor), în scopul
creşterii posibilităţilor acestuia de a-şi atinge mai eficient obiectivele.
Analistul de sistem este preocupat şi de comportamentul organizaţiei care este deosebit
de complex, el trebuind să rezolve atât conflictele obiective care apar între subsisteme
(deoarece obiectivele subsistemelor pot fi în competiţie şi uneori chiar contradictorii),
cât şi conflictele de interese care apar între participanţi la analiză ţi proiectare.
Un alt obiectiv important este de a face sistemul astfel încât să se poată adapta
mediului său. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul sistemelor feed-back şi feed-
forward. În anumite sisteme se pot folosi şi sisteme cu control preventiv, care sunt o
parte internă a procesului şi cuprind politici şi proceduri care constituie o componentă
a sistemului de bază, în sensul că ele exercită o măsură a controlului intern (de ex.
Sistemul de control contabil).
Sistemele trebuie să fie proiectate astfel încât să fie flexibile şi să le crească
disponibilitatea şi posibilităţile de învăţa şi de a se adapta rapid la influenţele factorilor
perturbatori de mediu.
Alte categorii de specialişti sunt proiectanţi de sistem şi programatorii care
implementează specificaţiile analiştilor.
68
Proiectantul de sistem transformă sarcinile care se aşteaptă să fie executate de către
sistem în componente efective ale acestuia.
Programatorii elaborează (codifică şi testează) programele care să satisfacă cerinţele,
exigenţele analiştilor, apelând la specificaţiile de proiectare utilizate de către
proiectanţi. Tot aceştia asigură şi întreţinerea programelor. Alături de programatorii de
aplicaţii se află şi programatorii de sistem ce asigură întreţinerea softului de sistem.
În plus faţă de analişti, programatori, conducători, personalul din sistemele
informaţionale cuprinde o mare varietate de specialişti (prezentaţi în cadrul
componentei umane) din diverse domenii ale calculatoarelor şi tehnologiei
comunicaţiilor, ale exploatării sistemelor de calcul în vederea prelucrării datelor şi
bineînţeles personal auxiliar.
3. Culegerea informaţiilor despre sistemul existent

Sursele de date sau resursele de informaţii sunt asemănătoare oricărui alt sistem care
se maturizează învăţând, se dezvoltă, se întreţine şi se apără printr-o varietate de
subsisteme.
Obiectivele unei surse de date sunt de a face informaţiile disponibile la momentul şi la
locul potrivit, pentru oamenii potriviţi, intr-un mod corespunzător şi la un cost
convenabil. În acest scop, resursa de informare trebuie să realizeze următoarele tipuri
de funcţii:
 de intrare – datele trebuie culese din mediu şi din cadrul organizaţiei şi
transformate dacă este necesar;
 de stocare – datelor trebuie să li se asigure un format adecvat în vederea
unei stocări şi regăsiri eficiente;
 de acces – informaţiile stocate trebuie să fie uşor accesibile şi în acelaşi
timp protejate (de intruziuni);
 de întreţinere – uneori informaţie se pierde sau se degradează şi deci
trebuie corectată sau înlocuită;
 de distribuire – informaţia se distribuie subsistemelor corespunzătoare
din cadrul organizaţiei sau din mediu în schimbul altor resurse.
Pentru îmbunătăţirea activităţii unui sistem trebuie mai întâi să-l cunoaştem, deci
trebuie să-l cercetăm pentru că altfel este dificil sau chiar imposibil să-l înţelegem şi să
putem determina ceea ce este greşit.
John Gall (în Systematics – 1975) afirma că “sistemele complexe suferă eşecuri în
moduri complexe. Chiar şi dacă un sistem pare ineficient sau chiar nefolositor, nu
înseamnă că aşa este în realitate. Pe de altă parte subsistemele care par să funcţioneze
corect pot fi în realitate falimentare.”
Cheia înţelegerii este cunoaşterea, responsabilitatea analistului este de a investiga
sistemul existent în încercarea de a-l cunoaşte şi înţelege de a identifica
disfuncţionalităţile şi cauzele care le generează, în vederea îmbunătăţirii
performanţelor sale.
Rolul procesului de investigare a sistemului constă în “fotografierea” situaţiei
existente, identificarea activităţilor şi evenimentelor relevante, care să faciliteze a
analiză critică a modului în care funcţionează sistemul actual, în vederea elaborării
modelelor necesare construirii proiectului logic al noului sistem îmbunătăţit.
Decizia de investigare are o serie de implicaţii în funcţie de timp, cheltuieli, scop,
urgenţă precum şi de calificarea personalului.
69
În procesul de culegere a informaţiilor, observările se fac numai în cadrul graniţelor
stabilite ale sistemului. Criteriile majore în observare sunt încrederea, validitatea şi
utilitatea. Observările trebuie să fie înregistrate şi apoi analizate.
Rezultatul analizei este un set de afirmaţii care scot în evidenţă cum lucrează sistemul,
ce trebuie să fie îmbunătăţit şi cum se fac aceste îmbunătăţiri.
Procesul de colectare a datelor se desfăşoară după un plan, ce conţine următorii paşi:
 definirea scopurilor investigaţiei;
 determinarea informaţiilor necesare pentru a satisface obiectivele
investigaţiei;
 selectarea punctelor de colectare a datelor;
 corelarea propriu-zisă a datelor;
 organizarea datelor colectate;
 evaluarea datelor şi a efortului de colectare în funcţie de obiective.
Planificarea procesului e colectare a datelor începe cu formularea obiectivelor
investigaţiei, care se face într-o manieră top-down pe baza unui chestionar privind:
 nivelul de cunoaştere a componentelor şi limitelor de comportament a
fiecărui obiectiv;
 existenţa sau posibilitatea definirii unor teste pentru verificarea atingerii
obiectivelor;
 stabilirea sarcinilor majore, a resurselor necesare şi a calificărilor
aferente personalului implicat în realizarea obiectivelor;
 posibilitatea estimării duratei necesare de realizare a fiecărui obiectiv.
Definirea obiectivelor are o importanţă deosebită în analiza sistemului, deoarece
influenţează modul de desfăşurare a proceselor de observare, culegere, înregistrare şi
analiză a datelor, care trebuie să ţină seama de aceste obiective în vederea proiectării
noului sistem.
O problemă importantă o reprezintă evaluarea costurilor privind observarea şi
colectarea datelor care depind sensibil de următorii factori:
 numărul punctelor de colectare a datelor;
 eficienţa relativă a tehnicilor de colectare;
 acurateţea datelor colectate printr-o tehnică dată.
Un punct de colectare a datelor este un element al sistemului care este observat şi
măsurat într-un anumit fel şi poate fi o persoană, o activitate, un proces sau o
informaţie. Numărul punctelor de colectare depinde de gradul de acurateţe dorit.
Procesul de colectare şi întreţinere a datelor are în vedere următoarele consideraţii de
ordin general:
a) Efectuarea unor reclame privind efortul de observare şi colectare a datelor.
Un analist trebuie să se aştepte la un oarecare grad de confuzie, neîncredere şi teamă
din partea persoanelor care trebuie investigate.
Formele obişnuite de opoziţie sau alterare a datelor întâlnite la persoanele intervievate
sunt agresiunea devierea şi evitarea sau sustragerea.
b) Crearea şi pregătirea instrumentelor de colectare
Instrumentele specifice de colectare a datelor sunt:
 interviul;
 agenda;
 chestionarul;
 analiza de protocol.
70
Analistul trebuie să cunoască limitele tehnicilor de colectare şi periodic să verifice
datele obţinute şi metodele de colectare.
c) Stocarea şi întreţinerea datelor
Trebuie avute în vedere aspecte importante privind securitatea datelor, păstrarea
anonimatului persoanelor intervievate, securitatea listelor şi a formularelor utilizate,
sesizarea datelor eronate şi a celor lipsă, precum şi distrugerea datelor reziduale după
obţinerea raportului de investigare.
d) Pregătirea datelor pentru analiză
Datele obţinute trebuie să fie copiate, rezumate şi transferate imediat după colectare
sau chiar în timpul colectării lor. Rezumatele dau indicaţii privind dificultăţile apărute
în procesul de investigare şi permit luarea unor măsuri din mers, pentru urgentarea
culegerii datelor în anumite puncte.
Analiza sistemului contribuie la proiectarea bazată pe cunoaştere. Această înseamnă că
obiectivele analizei sistemului include transferul de cunoştinţe despre sistemul existent
în proiecte coerente relevante şi folositoare.
Deoarece cunoaşterea este sistematică, relevantă şi bazată pe experienţă, faptele,
întâmplările şi evenimentele pot fi examinate profitabil, pot fi considerate în mod
obiectiv considerate sau nu în proiect, iar sistemul proiectat va fi adecvat mediului din
care provin experienţele.
Proiectarea bazată pe cunoaşterea sistemului are succes numai dacă informaţiile
colectate de analist provin exclusiv din observare şi nu din alte surse.
3.1. TEHNICI DE INVESTIGARE A SISTEMULUI

Tehnicile de colectare a datelor, începând cu simplul, dar costisitorul interviu până la
complexul, dar relativ ieftinul chestionar, se pot clasifica în două grupe majore:
 tehnici controlate
 tehnici necontrolate
Tehnicile controlate restricţionează activităţile persoanelor observate şi colectează
informaţii directe de la ele.
Putem să împărţim la rândul lor aceste tehnici în două grupe:
- observarea “pe loc” (la faţa locului) – numită uneori şi analiza activităţii şi include
observarea automată (analiza activităţilor bazate pe calculator) şi analiza de
protocol care este o observare “la faţa locului” cuplată cu un interviu al “actorului”
(participantului) în timpul executării activităţii.
- observarea de laborator – executanţii sunt observaţi într-un mediu controlat lucrând
asupra condiţiilor care pot fi asemănătoare cu cele pe care le vor executa mai târziu.
Tehnicile necontrolate se împart la rândul lor în 3 clase majore: individual, de grup,
informaţionale.
- individuale – după cum vedem şi din denumire se referă la colectarea datelor de la
fiecare individ despre activitatea lui, ideile exprimate şi utilizarea de informaţii, prin
raportarea în timp real sau prin raportarea retrospectivă.
Raportarea în timp real implică de obicei agenda zilnică, iar cea retrospectivă poate să
fie personală (interviuri şi incidente critice raportate la indivizi în prezenţa unui
analist) sau impersonală (răspunsuri la chestionare).
- de grup – include întâlniri/ şedinţe personale (Focus, Brainstorming) sau
impersonale (Delphi).
- informaţionale – constau în principal din urmărirea formatelor şi analiza
documentaţiilor (în special a formaţiilor şi rapoartelor).
71
Tehnici de investigare individuale
Tehnica interviului individual
Realizarea unui interviu necesită următoarele activităţi:
 investigarea – se urmăreşte proiectarea unui set de întrebări pentru interviu,
corespunzătoare scopurilor colectării datelor;
 reprezentarea – se referă la culegerea şi înregistrarea datelor colectate;
 interpretarea – evaluează validitatea şi încrederea datelor colectate.
Un interviu conţine următorii paşi:
− preluarea cererii clientului
− determinarea bazei de eşantioane şi crearea listei de intervievaţi
− crearea planului de interviu
− pregătirea / aranjarea interviului
− conducerea / dirijarea interviului
− analiza datelor colectate.
Interviul poate fi considerat un sistem cu intrări, prelucrări şi ieşiri.
Fluxul de date creat în timpul interviului conţine: planul interviului, agenda interviului,
datele brute şi raportul asupra interviului.
Planul interviului – lista cu întrebări pertinente, inteligibile, clare, uşor de interpretat şi
de răspuns.
Agenda – lista persoanelor, momentul şi locul interviului.
Datele brute – transcrieri ale răspunsurilor la lista de întrebări din planul interviului.
Raportul interviului – analiza şi prelucrarea sumară a datelor brute.
Tehnici de chestionar (interviuri fără intervievator)
În general trebuie să se urmărească parcurgerea următorilor paşi:
− stabilirea clară, concisă a scopului investigaţiei
− stabilirea bazei de eşantioane
− extragerea din bază a unui eşantion reprezentativ
− formularea întrebărilor, proiectarea şi tipărirea chestionarelor
− expedierea chestionarului la repondenţi
− colectarea răspunsurilor primite
− analiza datelor din chestionar
− elaborarea raportului de investigare.
Avantajele majore ale utilizării chestionarelor de cercetare constau în costul redus
pentru un răspuns (5 – 10% din costul unui răspuns prin interviu) şi datorită
posibilităţii de prelucrare şi interpretare rapidă a datelor cu ajutorul tehnicilor moderne
de calcul.
Ca dezavantaje amintim:
 durata relativ mare (câteva săptămâni)
 imposibilitatea de a pune întrebări ce necesită răspunsuri mai lungi
 necesitatea de a cunoaşte natura răspunsurilor înaintea investigaţiei
 lipsa de control privind cine răspunde şi cine nu, şi de ce, la întrebări
foarte precise.
Utilizarea chestionarelor se recomandă pentru grupuri mari şi numai după ce toate
rezultatele au fost strânse prin interviuri, pentru a se colecta un volum mare de date cu
scopul de a face afirmaţii colective de ordin general.
Tehnica agendei
72
Este un compromis între tehnica de interviu şi tehnica de chestionar.
Această tehnică utilizează conceptul executant – observator prin care se urmăreşte
propriul comportament şi se înregistrează aspectele importante ale activităţii pe care o
desfăşoară executantul la diferite momente în timp.
Tehnici de observare în grup
Sunt tehnici specializate în colectarea datelor de la grupuri de persoane şi pentru a
descoperi interacţiunea din cadrul grupului, în care membrii acestuia acţionează diferit
de modul individual.
Deoarece tehnicile de grup se concentrează pe evenimente trecute, ele sunt evident
retrospective.
Avantaje:
 ascultând ideile celorlalţi membrii grupului pot să-şi dezvolte mai bine
propriile idei gândind în moduri pe care nu le-au considerat normale;
 grupul asigură un fel de control/verificare asupra validităţii declaraţiilor
făcute în mod individual;
 grupul poate să aproximeze o situaţie generală asupra problemei
reducând fantezia generată de o observare insuficientă a realităţii.
Dezavantaje:
 situaţia colectivă poate să inhibe conversaţia sau să introducă
conflicte între membrii grupului
 declaraţiile negativiste pot să elimine ideile bune
 fanteziile şi speculaţiile pot să domine discuţiile şi să le scoată din
domeniul realităţii.
Cele mai cunoscute tehnici – interviu de grup (Focus group), brainstorming-ul (asaltul
de idei) şi tehnica Delphi.
4. Determinarea necesarului de informaţii şi a cerinţelor

Pentru a furniza informaţiile, sistemul trebuie mai întâi să le identifice.
Este foarte dificil de evaluat cu exactitate necesarul de informaţii. Unele dintre motive
sunt:
 subiectivismul utilizatorilor
 diversitatea mare şi volumul imens de date
 personalul nu ştie de ce informaţii are nevoie
 personalul poate identifica detalii în mod eronat.
Pentru a determina necesarul de informaţii există mai multe strategii. Pot fi grupate în
patru tipuri:
♦ interogarea utilizatorilor
♦ studierea atentă a sistemului actual
♦ studierea utilizării sistemului actual
♦ experimentarea sau prototipurile.
Strategia depinde de caracteristicile mediului în care îşi desfăşoară activitatea sistemul
precum şi de experienţa utilizatorilor şi analiştilor. Un element determinant al
strategiei este evaluarea incertitudinii.
Legat de procesul realizării unui sistem incertitudinea este asociată cu mai multe
caracteristici.
 stabilitatea mediului
 complexitatea mediului
73
 experienţa utilizatorilor
 experienţa analiştilor
Stabilirea mediului – stabilirea organizaţiei, tehnologia necesară sistemului, stabilirea
conducerii şi personalul precum şi maturitatea unităţii de a folosi SIL.
Complexitatea mediului – abordează problema sprijinului posibil de primit de către
funcţionari şi factori de decizie, precum şi măsura în care întreaga organizaţie poate
dispune de un sistem integrat de informare.
Experienţa utilizatorilor – experienţa utilizatorilor de a lucra cu sistemul existent şi cu
sisteme informatice în general.
Experienţa analiştilor – gradul în care ei pot evalua sistemul existent şi capacităţile
sistemului propus.
In funcţie de aceste caracteristici şi o serie de factori se poate evalua gradul de
incertitudine, în funcţie de care se adoptă o anumită metodă.
Caracteristicile
mediului Stabilitatea Complexitatea Experienţa Experienţa
utilizatorilor şi mediului mediului utilizatorilor analiştilor
analiştilor
afectează
Existenţa şi Abilitatea Abilitatea

factori stabilitatea unui utilizatorului de analiştilor de a
set de cerinţe a-şi specifica identifica şi
folosit necesităţile evalua
ităţil
determină
Nivelul general al incertitudinii
identificării necesităţilor sistemului
determină
Incertitudine Incertitudine
redusă ridicată
Analiza Analiza
Interogarea sistemului utilizării Experimentare
existent sistemului
metode metode metode metode
Fig.4.1. Determinarea gradului de incertitudine şi selectarea

strategiei
Rezultatul final al studiului de identificare a informaţiilor constă în elaborarea unui
raport al cerinţelor sistemului prin care vor fi specificate informaţiile necesare
noului sistem. Raportul concentrează tot ceea ce trebuie să fie produs de către sistem.
Raportul cuprinde probleme de genul:
74
 descrierea funcţiilor principale executate în noul sistem, inclusiv ce
trebuie făcut şi de către cine, cum se realizează interfaţa funcţiilor cu
întregul sistem şi cum funcţiile noi vor afecta utilizatorii;
 descrierea tuturor datelor necesare sistemului inclusiv nume, mărime,
format, sursă, importanţă, precum şi o listă a regulilor folosite pentru a se
asigura controlul şi securitatea datelor;
 structură preliminară a datelor prin care se va arăta cum componentele
datelor vor fi organizate în înregistrări logice şi care este legătura dintre
date;
 descriere şi un model de exemplar al fiecărei ieşiri din sistem (rapoarte,
documente) numele ieşirii, scopul, frecvenţa, distribuţia şi datele pe care
le conţine;
 descrierea şi prezentarea unui exemplar a tuturor intrărilor în sistem,
inclusiv numele fiecărei intrări, sursa şi cine îl completează, ce date va
conţine şi cum vor fi culese datele din ele.
5. Elaborarea variantelor de realizare a sistemului
informatic
Pentru a se realiza, se parcurg:
 stabilirea funcţiilor, cerinţelor şi restricţiilor sistemului
nou;
 definirea soluţiei globale de principiu pentru preluarea
automată a datelor;
 evaluarea costurilor fiecărei variante.
Stabilirea funcţiilor, cerinţelor şi restricţiilor sistemului nou
Se bazează pe evaluarea critică a sistemului informatic rezultată din fazele
anterioare şi pe obiectivele generale, condiţiile formulate de factorii de decizie.
Funcţiile sistemului vor fi stabilite în funcţie de aria şi presupusele activităţi pe
care le va acoperi sistemul. După ce au fost identificate funcţiile globale ale noului
sistem vor fi prezentate cerinţele generale ale noului sistem în raport cuc concluziile
analizei de sistem.
Restricţiile globale sunt desprinse din legislaţia economică şi reglementările
interne ale organizaţiei în care va fi implementat noul sistem. La acestea se adaugă şi
nivelul resurselor materiale, financiare, umane.
Definirea soluţiei globale de principiu pentru preluarea automată a datelor
Se au în vedere funcţiile, cerinţele şi restricţiile sistemului anterior delimitat
prin definirea unuia sau mai multor soluţii generale de organizare a prelucrării
automate a datelor, se vor preciza modificările previzibile în structura şi atribuţiile
preluate de noul sistem informatic în raport cu cele care vor rămâne în exclusivitate în
sarcina compartimentului funcţional.
Evaluarea costurilor fiecărei variante
Se urmăreşte completarea definirii funcţionalităţii fiecărei variabile, cu o serie
de informaţii referitoare la costurile şi efectele economice scontate.
Variantele propuse vor fi estimate sub aspectul cost, efecte economice,
modificarea organizatorică, posibilităţi de realizare a termenelor, a aspectelor tehnice
generate de introducerea şi exploatarea noului sistem.
Finalizarea fazei de analiză – prin elaborarea raportului de analiză de sistem. În
acest moment se poate trece la elaborarea raportului de analiză şi a documentaţiei
analizei de sistem. Acestea au rolul de a consemna într-o formă sistematizată şi
75
sintetică rezultatul analizei efectuate şi datele care cuantifică volumul prelucrării
aferente funcţiei sistemului existent.
Ele sunt elaborate astfel încât să permită formularea de aprecieri critice şi să
furnizeze etapei de proiectare generală unele elemente cantitative şi calitative necesare
conceperii de ansamblu a noului sistem.
Faza de analiză de sistem se finalizează cu raportul analizei de sistem ce
conţine:
 scopul, domeniul, obiectivele şi restricţiile sistemului;
 legătura proiectului cu planul strategic al întregului sistem
informaţional;
 criticile aduse sistemului de către analist;
 sinteză a problemelor existente în sistemul curent şi
restricţiile lui;
 recomandări pentru îmbunătăţirea sistemului existent şi
pentru proiectarea celui nou;
 descrierea informaţiilor necesare luării deciziilor;
 sinteza tuturor studiilor de fezabilitate (economică, tehnică,
juridică) cu recomandarea ca sistemul să fie sau nu continuat;
 estimarea timpului şi a costurilor şi estimarea resurselor
necesare noului sistem;
 planurile preliminare fazei de proiectare a sistemului.
În timpul analizei de sistem, decizia de a continua demersul de realizare a
noului sistem este posibil de luat în trei momente:
 prima decizie – în timpul investigării iniţiale pentru a se stabili
dacă se va trece mai departe la studierea sistemului;
 a doua decizie – la sfârşitul elaborării sau realizării studiilor de
fezabilitate pentru a se stabili dacă se va trece la determinarea necesarului de
informaţii;
 a treia decizie – la terminarea fazei de analiză pentru a se hotărî
dacă se trece sau nu la etapa de proiectare.
În acest moment se poate adopta fie decizia achiziţionării unor sisteme la cheie,
fie achiziţionarea unor sisteme şi adaptarea lor la cerinţele ce au fost identificate în
procesul de analiză (soft la cheie modificat), fie apelarea la soluţia realizării softului la
comandă sau la realizarea softului prin efort propriu. Soluţia se va alege în funcţie de
complexitatea sistemului şi de gradul în care una din variante satisface sau nu ce se
urmăreşte să se realizeze prin implementarea noului sistem.
În cazul sistemelor complexe, când problemele specifice nu-şi găsesc rezolvarea
prin apelarea la un produs disponibil pe piaţă soluţia dezvoltării unui program cu forţe
proprii este impusă. Un alt fenomen care tinde să devină tot mai obişnuit este
angajarea specialiştilor de sistem pe durata procesului de realizare a unui sistem având
în vedere că în cazul sistemelor mari acest proces poate durata ani de zile.
În acest caz activitatea de realizarea a unui nou sistem se continuă cu celelalte
etape ale ciclului de viaţă a unui sistem informaţional şi care sunt: proiectarea logică
în care vor fi proiectate la nivel conceptual formularele şi rapoartele, interfeţele şi
dialogurile şi bazele de date (modelarea logică a datelor), urmează apoi etapa de
proiectare fizică cu subfazele de proiectare fizică a fişierelor şi a bazelor de date, a
programelor şi procedurilor, continuându-se cu fazele de implementare şi conversie
respectiv întreţinerea sistemului nou creat.
76
CAPITOLUL 6
PROIECTAREA LOGICĂ
1. Selectarea strategiei de proiectare
Obiectivul principal urmărit în faza de analiză l-a reprezentat definirea a

„ceea ce este” şi a „ceea ce ar trebui să fie” sistemul informaţional. În acest sens au
fost realizate două activităţi importante: determinarea cerinţelor sistemului şi
structurarea (formalizarea) acestora. Prin determinarea cerinţelor sistemului s-a
urmărit mai întâi descrierea a ceea ce face sistemul existent prin prezentarea proceselor
de prelucrare, a fluxurilor informaţionale, a procedurilor de lucru, a documentelor şi
rapoartelor din sistem etc. Apoi, s-a urmărit identificarea a ceea ce doresc utilizatorii
de la noul sistem. Structurarea cerinţelor sistemului a vizat dezvoltarea modelului logic
al sistemului. Fluxurile informaţionale dintre procesele de prelucrare sunt reprezentate
prin diagrama fluxurilor de date, logica prelucrării datelor este descrisă prin
intermediul tabelelor de decizie sau a englezei structurate, modelul conceptual al
datelor a fost transpus prin intermediul diagramei entitate-relaţie.
Odată finalizată faza de analiză, trebuie aleasă calea ce va fi urmată pentru
obţinerea noului sistem. Aşadar, punctul în care ne aflăm acum îl reprezintă trecerea
de la analiza sistemului la proiectarea sistemului. Obiectivul principal al proiectării
constă în a determina exact „cum” se va parcurge drumul de la „ceea ce este” la „ceea
ce ar trebui să fie” sistemul pentru a se îngloba toate cerinţele identificate anterior.
Proiectarea trebuie să ofere soluţia optimă de înglobare a tuturor cerinţelor în noul
sistem. Trecerea de la analiză la proiectare presupune trecerea de la „ce” la „cum” se
va obţine noul sistem. Toate informaţiile obţinute până acum trebuie transformate în
idei şi soluţii de proiectare pentru noul sistem.
Direcţia care va fi urmată în continuare în dezvoltarea noului sistem este
numită strategia de proiectare. Chiar dacă după parcurgerea fazei de analiză multe
lucruri s-au clarificat, mai există unele incertitudini privind sistemul datorate
contradicţiilor care pot exista între utilizatori privind cerinţele funcţionale,
alternativele privind platformele hardware şi software, cerinţele funcţionale care să fie
incluse în noul sistem în funcţie de restricţiile de costuri şi timp, sursele de obţinere a
software-ului etc. Echipa de realizare trebuie să identifice şi să definească clar câteva
alternative de proiectare a sistemului pe care să le supună dezbaterii utilizatorilor şi
conducerii firmei, din care va fi aleasă cea optimă.
În prezentul capitol ne vom ocupa de principalele aspecte care privesc
definirea strategiei de proiectare. Vor fi prezentate activităţile care trebuie parcurse,
consideraţiile care stau la baza generării alternativelor strategice de proiectare,
criteriile utilizate la evaluarea alternativelor, modul de selectare a celei mai bune
variante de sistem.
Aspecte generale privind strategia de proiectare

Înainte de trecerea la proiectarea noului sistem trebuie aleasă strategia de
proiectare, ceea ce implică identificarea mai multor variante de proiectare şi alegerea
celei optime. Dar de ce este nevoie să definim mai multe variante de proiectare?
77
Mai întâi să spunem că în domeniul dezvoltării sistemelor informaţionale, ca
de-altfel în mai toate domeniile de activitate, se aplică demersul sistemic de rezolvare
a unei probleme. Acest demers presupune parcurgerea unor faze şi etape
interdependente şi care se întrepătrund, prezentate în figura 1.1. După cum se poate
uşor observa, primele două faze au fost parcurse deja, de următoarele trei ne vom
ocupa în acest capitol, iar ultimele două vor fi abordate în cadrul celorlalte capitole.
Desigur că răspunsul ar putea fi considerat ca “evaziv”. De ce trebuie aplicat
demersul sistemic? Care sunt avantajele aplicării lui în domeniul dezvoltării sistemelor
informaţionale?
Definirea problemei •Distingerea unei

Înţelegerea sau oportunităţi de
sau oportunităţii •Definirea sistemului în
problemei sau şi mediu, precum şi relaţiile cu
oportunităţii într-un context
•Definirea componentelor,
sistemic şi a restricţiilor
Colectarea datelor
•Utilizarea interviurilor,
relative la problemă observarea directă, studierea
sau oportunitate
Elaborarea Identificarea •Propunerea de soluţii

variantelor de experienţă, intuiţie,
unei soluţii simular
rezolvare
Evaluarea variantelor •criterii

Evaluarea diferitelor variante
care să scoată în
avantajele şi dezavantajele
Selectarea variantei •Selectarea variantei care

optime cel mai bine criteriilor
Implementarea Implementarea •Planificarea şi

soluţiei variantei aleasă variantei
Evaluarea beneficiilor •Controlul succesului

soluţiei adoptate aleasă şi evaluarea măsurii
ea atinge obiectivele
Figura 1.1 Fazele şi etapele demersului sistemic de rezolvare a unei probleme

Un vechi dicton ingineresc spune că “Un proiect poate fi bun, ieftin şi realizat
în timp scurt . . . alege două dintre ele”. Marakas a denumit aplicarea acestui dicton în
domeniul sistemelor informaţionale ca adevărul geometric despre proiectele de
78
dezvoltare a sistemelor informaţionale, pornind de la teorema lui Pitagora 124. Aşa cum
la trasarea unui triunghi se poate specifica doar mărimea a două unghiuri (al treilea
fiind determinat ca diferenţă până la 180 de grade), la fel şi în dezvoltarea sistemelor
informaţionale trebuie găsit un echilibru între calitatea, costurile şi timpul de realizare
(vezi figura 1.2). Accentul pus pe unul din cele trei aspecte se va răsfrânge asupra
unuia din celelalte două sau asupra ambelor aspecte. De exemplu, accentul pus pe
calitatea sistemului (cum ar fi includerea tuturor cerinţelor funcţionale şi nefuncţionale
în sistem) ar presupune costuri şi timp de realizare mai mari. Dacă se doreşte
minimizarea costurilor şi reducerea timpului de realizare, atunci calitatea sistemului va
fi mult afectată. Obţinerea unui sistem de calitate şi într-o perioadă scurtă de timp duce
la sporirea considerabilă a costurilor (vor trebui angajaţi numeroşi specialişti din afara
firmei). Prin urmare, se poate interveni doar asupra a două din cele trei aspecte
importante care privesc dezvoltarea sistemelor informaţionale.
Decizia asupra soluţiei optime trebuie să o ia utilizatorii şi conducerea firmei,
datorită importanţei ei deosebite. După luarea acestei decizii şi trecerea la proiectarea
şi implementarea sistemului orice revenire poate fi foarte costisitoare sau chiar
imposibilă. Orice revenire până în acest punct poate să nu implice nici un cost
suplimentar. După stabilirea strategiei de proiectare şi trecerea la implementarea ei
face dificilă orice revenire cu atât mai mult cu cât s-a înaintat în realizarea proiectului.
Dacă s-a optat pentru dezvoltarea aplicaţiilor în mediul FoxPro, nu se poate reveni
uşor pentru trecerea la mediul Oracle deoarece s-a constatat că nu pot fi satisfăcute
cerinţele de securitate. Acest lucru ar însemna renunţarea la o mare parte din
rezultatele obţinute până în momentul respectiv. Calitate
Costuri Timp
Accentul pus pe calitate va Minimizarea costurilor şi a Obţinerea unui sistem de

implica costuri şi timp de timpului de dezvoltare va calitate şi în timp foarte scurt
realizare mari afecta calitatea sistemului înseamnă costuri foarte mari
Figura 1.2 Adevărul geometric despre dezvoltarea sistemelor informaţionale
Prin urmare, cea mai bună soluţie de proiectare a sistemului trebuie să asigure
compromisul optim între cele trei dimensiuni: calitatea sistemului, costurile şi timpul
de realizare. Găsirea acestui optim implică identificarea mai multor variante şi
evaluarea cu atenţie a acestora cu scopul alegerii celei mai bune.
124
Marakas, G. M., Systems Analysis and Design: An Active Approach, Prentice-Hall, New Jersey,
2001, p.208
79
Un alt motiv care justifică necesitatea elaborării mai multor alternative de
proiectare este legat de pericolul familiarizării excesive a membrilor echipei cu
anumite tipuri de probleme 125. Dacă ei sunt specializaţi cu precădere în tehnologia
bazelor de date, atunci soluţia lor se va baza pe această tehnologie, chiar dacă cel mai
indicat mod de rezolvare ar consta în utilizarea unui program de calcul tabelar. De
asemenea, dacă în trecut au avut o soluţie anume la un gen similar de problemă,
varianta propusă de ei va fi ultima lor realizare la dezvoltarea unui alt sistem. Dacă ea
ar fi şi cea mai bună soluţie nu ar fi nimic grav, însă, de multe ori, propunerea este
subiectivă.
Definirea strategiei de proiectare presupune două activităţi principale:
• Generarea alternativelor strategice de proiectare şi
• Selectarea celei mai bune variante.
În continuare vom aborda aceste două probleme. La generarea alternativelor de
proiectare sunt luate în considerare aria de întindere şi nivelul de informatizare,
definirea mediului de dezvoltare a aplicaţiilor şi sursele de obţinere a software-ului.
Selectarea alternativelor privind aria de întindere şi nivelul de informatizare

Una dintre activităţile realizate în faza de analiză a constituit-o definirea ariei
de întindere a sistemului. Obiectivul urmărit atunci a fost definirea graniţelor
sistemului prin identificarea funcţiilor ce vor fi incluse şi a legăturilor cu mediul său
extern. Un rol important l-au jucat utilizatorii, care şi-au specificat cerinţele
funcţionale.
Acum, înainte de a se trece la proiectarea sistemului, echipa de realizare a
trebuie să se decidă asupra funcţiilor care vor fi incluse în sistem. De regulă,
utilizatorii solicită mai multe cerinţe funcţionale a căror satisfacere ar duce la
depăşirea bugetului alocat şi/sau a timpului de realizare planificat. Mai mult, se
întâmplă care utilizatorii să ceară adăugarea unor noi funcţii după ce s-a trecut la faza
de proiectare. Astfel de situaţii pot fi evitate prin formalizarea procesului de
identificare, grupare şi stabilire a priorităţii cerinţelor informaţionale. În acest sens,
echipa de realizare a sistemului va întocmi un document cu care utilizatorii să fie de
acord şi pe care-l vor semna. În el vor fi consemnate toate cerinţele utilizatorilor.
Pentru a decide asupra funcţiilor (cerinţelor funcţionale) ce vor fi incluse în
sistem este necesară definirea unor alternative de proiectare. Fiecare alternativă va
îngloba mai puţine sau mai multe din cerinţele utilizatorilor. Această sarcină poate fi
uşurată prin gruparea cerinţelor sistemului în trei categorii: obligatorii, importante şi
dorite. Stabilirea priorităţii fiecărei cerinţe este efectuată împreună cu utilizatorii şi
poate fi realizată chiar în faza de analiză, pe măsură ce acestea sunt identificate.
Determinarea priorităţii fiecărei funcţii se face, de regulă, în strânsă legătură
cu descrierea nivelului de informatizare a sistemului. Nivelul de informatizare priveşte
suportul pe care sistemul informatic îl va oferi pentru fiecare funcţie în parte. Pentru
cele mai multe funcţii ale unui sistem, pot fi definite cel puţin trei niveluri de
informatizare: mic, mediu şi mare. În cazul unui nivel mic de informatizare, sistemul
se va limita la gestiunea înregistrărilor care privesc acea funcţie. Aplicaţia va conţine
formulare pentru introducerea, modificarea, validarea şi salvarea datelor şi va furniza
unele informaţii sub forma rapoartelor programate. Un nivel mare de informatizare
presupune ca sistemul să realizeze cât mai multe din prelucrările specifice funcţiei
125
Oprea, D., Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice, Polirom, Iaşi, 1999, p.277
80
respective. Definirea acestui nivel este foarte dificilă. Dacă în cazul unui nivel mic de
informatizare se urmăreşte, de regulă, doar automatizarea procedurilor manuale
existente, acum trebuie sesizate noi moduri de lucru, trebuie regândit complet modul
de realizare a acelei funcţii, cu scopul îmbunătăţirii radicale a performanţelor. Acest
cadru mai este întâlnit sub numele de reproiectarea proceselor economice (Business
Process Reengineering – BPR). Varianta nivelului mediu de informatizare reprezintă
de obicei o combinaţie a caracteristicilor celorlalte două alternative. Prin această
variantă, care este cel mai probabil să fie selectată, analistul încearcă să facă cea mai
bună alegere între ceea ce este necesar şi ceea ce este posibil, ţinând cont de restricţiile
privind bugetul şi timpul alocate.
După definirea alternativelor de proiectare, pe baza priorităţii şi nivelurilor de
informatizare pentru fiecare funcţie, se trece la evaluarea acestora. Drept criterii de
evaluare vor fi utilizate în primul rând restricţiile rezultate din studiile de fezabilitate a
proiectului. Este evident că extinderea funcţională a sistemului şi un nivel ridicat de
informatizare vor implica costuri mari şi timp îndelungat. În această fază, informaţiile
despre cerinţele sistemului şi dificultatea dezvoltării unor capacităţi ale acestuia sunt
mai detaliate, echipa de dezvoltare fiind în măsură să evalueze mai exact decât în
fazele anterioare costurile pentru fiecare alternativă strategică de proiectare,
urmărindu-se încadrarea în bugetul aprobat. Datorită şi restricţiilor de timp, noul
sistem nu va putea satisface toate cerinţele utilizatorilor. Însă, pe măsură ce utilizatorii
capătă experienţă în lucrul cu noul sistem, aceasta poate fi extins până ce se acoperă
toate cerinţele şi se obţine nivelul de informatizare dorit.
Definirea mediului de dezvoltare al aplicaţiilor

Unul din aspectele importante ale dezvoltării unui nou sistem informaţional
priveşte mediul de dezvoltare al aplicaţiilor. Mediul de dezvoltare face referire la
configuraţia echipamentelor, a sistemelor de operare şi a reţelei în care vor fi instalate
noile aplicaţii. Pentru a determina mediul de dezvoltare trebuie găsite răspunsurile la
unele întrebări precum: Aplicaţiile necesită prelucrarea pe loturi a unui volum mare de
date sau prelucrarea on-line? Câţi utilizatori vor fi, câte posturi de lucru şi cât de
răspândite vor fi acestea? Unde ar trebui localizate datele? Răspunsurile la aceste
întrebări (şi multe altele) oferă o imagine preliminară asupra viitorului sistem,
permiţând echipei de realizare a proiectului să ia deciziile potrivite pentru mediul de
dezvoltare.
În general, dezvoltarea noului sistem nu implică redefinirea mediului de
dezvoltare. Aceste aspecte sunt extrem de importante, ele fiind luate în considerare, de
regulă, în faza planificării strategice a sistemelor informaţionale. În fapt, ar fi
imposibilă redefinirea mediului de dezvoltare cu ocazia fiecărui proiect de realizare a
unui nou sistem, fie şi numai pentru că ar afecta buna funcţionare a aplicaţiilor
dezvoltate anterior. Totuşi, unele modificări pot fi aduse astfel încât să se obţină
maximum de performanţe ale noului sistem sau utilizarea unor tehnologii noi.
Prin urmare, analistul trebuie să ia în considerare la formularea alternativelor
strategice de proiectare şi alternativele care privesc mediul de dezvoltare al aplicaţiilor.
În continuare vom prezenta pe scurt câteva variante posibile: prelucrarea pe
loturi/prelucrarea on-line, sistem centralizat/distribuit, internet/intranet/extranet.
Alternativa sistem centralizat/sistem distribuit
81
Atunci când vorbim despre mediul de dezvoltare a unui sistem informatic, pot
fi identificate trei variante de sisteme: centralizate, descentralizate şi distribuite. De-a
lungul evoluţiei informaticii, în diferite perioade a predominat una sau alta dintre
aceste variante.
Până la începutul anilor ’70, nu exista o altă variantă decât informatica
centralizată. Sistemele informatice aveau la bază calculatoare de tip mainframe pe care
erau rezidente toate aplicaţiile şi la care erau conectate terminale plasate în diferite
locaţii din firmă. Aceste terminale permiteau doar introducerea datelor şi afişarea
rezultatelor prelucrării. Moda centralizării a revenit la sfârşitul anilor ’80 şi începutul
anilor ‘90, atunci când au apărut şi s-au dezvoltat reţelele de calculatoare în care erau
conectate microcalculatoare de tip IBM PC.
La începutul anilor ’80, odată cu proliferarea microcalculatoarelor, s-a
dezvoltat informatica descentralizată. Majoritatea sistemelor informatice din această
perioadă constau în aplicaţii izolate instalate pe PC-uri. Fiecare departament era dotat
cu PC-uri pe care rulau aplicaţiile necesare desfăşurării activităţii lor. Marele merit al
acestei scurte ”epoci” a fost mutarea informaticii dintr-un departament special spre
celelalte departamente funcţionale din firmă însă, lipsa integrării aplicaţiilor au creat
numeroase neajunsuri, ceea ce a determinat în scurt timp reorientarea către informatica
centralizată.
La începutul anilor ’70, odată cu apariţia minicalculatoarelor, au fost
dezvoltate primele sisteme informatice distribuite. Aplicaţiile sistemului erau
distribuite pe mai multe minicalculatoare interconectate în reţea. Informatica
distribuită a fost abandonată datorită apariţei microcalculatoarelor, dar s-a revenit în
anii ’90, odată cu maturizarea reţelelor de calculatoate şi a altor tehnologii
informaţionale. În prezent se înregistrează tendinţa spre dezvoltarea sistemelor
distribuite conform modelului client/server, asupra căruia vom reveni.
Dacă problema sistemelor informatice descentralizare nu se mai pune astăzi,
în schimb sistemele centralizate şi cele distribuite rămân alternativele viabile pentru
dezvoltarea sistemelor informaţionale. Prin comparaţie, un sistem informatic
centralizat presupune ca un singur calculator să satisfacă nevoile organizaţiei, la care
pot fi conectate mai multe terminale (PC-uri sau NC-uri), iar un sistem distribuit va fi
format din mai multe calculatoare pe care sunt distribuite aplicaţiile şi care împreună
satisfac nevoile organizaţiei. Problematica sistemelor distribuite este mult mai
complexă, motiv pentru care vom insista asupra ei în continuare.
Sistemele distribuite pot fi definite ca “o colecţie de calculatoare independente
care apar utilizatorilor acestora ca un singur sistem coerent” 126. Această definiţie
evidenţiază două aspecte esenţiale: primul priveşte hardware-ul - calculatoarele sunt
autonome; cel de-al doilea vizează software-ul - utilizatorii au impresia că lucrează
cu un singur sistem.
Dincolo de această definiţie, problematica sistemelor distribuite poate fi clarificată
prin prezentarea caracteristicilor lor esenţiale. Pe scurt, acestea sunt:
 diferenţele dintre variatele tipuri de calculatoare şi modul în care ele
comunică sunt ascunse (transparente) pentru utilizator, la fel ca şi
organizarea internă a sistemului distribuit;
126
Tanenbaum, A.S., van Steen, M., Distributed Systems. Principles and Paradigms, Prentice-Hall,
Inc., Upper Saddle River, New Jersey, 2002, p. 2
82
 utilizatorii şi aplicaţiile pot interacţiona cu un sistem distribuit într-o
manieră uniformă şi consistentă, indiferent de locul şi momentul în care are
loc interacţiunea;
 execuţia concurentă a programelor reprezintă regula într-un sistem
distribuit. Doi utilizatori îşi pot realiza sarcinile lor de lucru pe propriile
calculatoare prin partajarea unor resurse, precum paginile web sau fişiere,
atunci când este necesar;
 sistemele distribuite trebuie să fie scalabile adică, să poată fi uşor extinse.
Această caracteristică este o consecinţă directă a autonomiei calculatoarelor
din sistem, dar şi a faptului că pentru utilizator organizarea internă este
transparentă;
 un sistem distribuit trebuie să asigure independenţa faţă de eventualele
căderi sau disfuncţionalităţi ale unor calculatoare sau aplicaţii din sistem, el
trebuind să fie în continuare disponibil utilizatorilor. Este responsabilitatea
proiectanţilor de a prevedea consecinţele eventualelor disfuncţionalităţi.
Conceptul de sistem distribuit este aplicat unei mari varietăţi de configuraţii şi
aplicaţii. Totuşi, pornind de la cele două componente principale ale unui software –
prelucrările şi datele, pot fi identificate două tipuri de bază de sisteme distribuite:
sisteme cu prelucrări distribuite şi sisteme cu date distribuite. Există mai multe
variante de configurare a unui mediu cu prelucrări distribuite: aplicaţiile pot fi stocate
într-o singură locaţie şi accesate de către oricare procesor conectat în sistem; o
aplicaţie poate fi replicată pe mai multe locaţii din reţea; diferite aplicaţii pot fi
rezidente pe diferite locaţii din reţea, însă ele sunt accesibile tuturor utilizatorilor din
reţea. Distribuirea datelor presupune proiectarea unei baze de date distribuite în care
datele sunt fragmentate şi dispersate pe diferite locaţii din reţea sau ele sunt replicate
pe mai multe noduri din reţea în vederea uşurării accesului la date. O altă configuraţie
de sistem distribuit poate rezulta prin combinarea celor două tipuri de bază, adică
distribuirea atât a datelor cât şi a prelucrărilor.
Motivaţia principală pentru utilizarea sistemelor distribuite o reprezintă dorinţa
utilizatorilor de a partaja resursele. Noţiunea de resursă este una abstractă, folosită
pentru a descrie mulţimea lucrurilor care pot fi partajate într-o reţea de calculatoare. Ea
face referire la componentele hardware, precum discurile şi imprimantele, dar şi la cele
software, precum fişierele, bazele de date, obiectele de toate tipurile. Partajarea
resurselor nu este singurul avantaj al sistemelor distribuite.
Tabelul 1.2 Principalele avantaje şi dezavantaje ale sistemelor distribuite
Avantaje Dezavantaje
Creşterea disponibilităţii şi siguranţei resurselor Complexitatea sistemelor distribuite
Reducerea costurilor de comunicaţie Sporirea dificultăţilor în controlul
resurselor informaţionale
Flexibilitatea dezvoltării sistemelor – creştere Probleme legate de asigurarea
incrementală consistenţei datelor
Alinierea cu structura organizatorică a firmei Sporirea dificultăţilor în testarea şi
detectarea erorilor
Obţinerea unor timpi de răspuns mai buni
Independenţa faţă de tehnologiile unui singur
furnizor
Flexibilitatea dezvoltării sistemelor distribuite dată de faptul că o firmă aflată în
plină dezvoltare (extindere) are posibilitatea de a adăuga incremental noi resurse (hard
şi soft) în sistem, respectiv achiziţionarea, instalarea şi conectarea lor pe măsură ce ele
83
sunt necesare. Flexibilitatea sistemelor centralizate este limitată de inabilitatea lor de a
asigura creşterea incrementală. Dezvoltarea sau extinderea activităţii firmei determină
supraîncărcarea sistemului informaţional existent şi, implicit, necesitatea înlocuirii
acestuia cu altul mai performant (în cazul sistemelor distribuite nu se pune problema
înlocuirii acestuia ci a extinderii lui, conservându-se astfel investiţiile anterioare).
Chiar dacă s-ar pune problema planificării extinderii viitoare a firmei în vederea
dezvoltării unui sistem informatic corespunzător, soluţia unui sistem centralizat tot nu
ar fi satisfăcătoare deoarece ea ar fi prea scumpă, atât timp cât o bună parte din
capacitatea de stocare şi prelucrare a sistemului nu va fi utilizată decât ulterior, pe
măsura dezvoltării firmei, şi numai dacă previziunile se adeveresc.
Creşterea disponibilităţii resurselor reprezintă un alt avantaj major al sistemelor
distribuite. Apariţia unei disfuncţionalităţi într-un sistem centralizat (căderea
serverului sau a liniei de comunicaţie) determină blocarea întregului sistem
informaţional până la remedierea problemei ivite. În schimb, sistemele distribuite sunt
proiectate să funcţioneze şi în condiţiile apariţiei unor disfuncţionalităţi, care va afecta
numai o parte a sistemului. Celelalte resurse rămân disponibile, ele putând chiar prelua
sarcinile părţii de sistem afectate, situaţie în care utilizatorul nu va fi conştient de
disfuncţionalitatea apărută.
Sistemele distribuite permit reducerea costurilor de comunicaţie şi depăşirea
limitelor mediilor de comunicaţie. Într-un sistem distribuit, majoritatea prelucrărilor
pot fi realizate local, iar datele de interes local pot fi stocate şi gestionate local, ceea ce
determină reducerea drastică a traficului în reţea. Cea mai mare problemă cu care se
poate confrunta o bază de date centralizată, atunci când ea este accesată de la distanţă,
este legată de eventualitatea blocajelor reţelei de comunicaţie; nici supraîncărcarea
serverului de numeroasele accese de la distanţă nu trebuie neglijate. Sistemele
distribuite oferă timpi de răspuns mai buni la cererile utilizatorilor. Sistemele
centralizate păcătuiesc adesea prin oferirea unor timpi de răspuns nesatisfăcători
utilizatorilor, datorită volumului mare de date ce trebuie transmise prin reţea.
În afara avantajelor prezentate, implementarea sistemelor distribuite are asociate şi
unele dezavantaje ce trebuie luate în considerare la dezvoltarea lor. Poate cea mai
importantă piedică în extinderea utilizării sistemelor distribuite o reprezintă
dificultatea dezvoltării lor generată de enorma complexitate a acestor sisteme.
Principalele surse ale complexităţii sunt: distribuirea datelor şi/sau replicarea lor,
distribuirea prelucrărilor, asigurarea diferitelor forme de transparenţă, asigurarea
consistenţei datelor. Un sistem cu baze de date distribuite care trebuie să ascundă
natura distribuită a datelor faţă de utilizatori este fără îndoială mai complex decât un
sistem cu baze de date centralizate. Bazele de date replicate adaugă cel puţin un nivel
suplimentar de complexitate. Dacă sistemul nu este bine proiectat, atunci el va furniza
un nivel de performanţă, disponibilitate şi siguranţă inacceptabile.
Generarea şi selectarea alternativei de implementare

În afara deciziilor privind aria de întindere a sistemului, nivelul de
informatizare şi mediul de dezvoltare a noului sistem, trebuie aleasă şi modalitatea de
implementare a soluţiei de sistem.
Implementarea unei soluţii poate fi realizată în mai multe moduri. De
exemplu, aplicaţiile standard (cum sunt aplicaţiile de gestiune a stocurilor, evidenţa
clienţilor, contabilitate generală, resurse umane-salarizare etc.) pot fi achiziţionate de
pe piaţă de la o firmă producătoare de software. Dacă achiziţionarea nu este o soluţie
84
acceptată de firmă, atunci se poate opta pentru dezvoltarea noului sistem fie în cadrul
firmei de către specialiştii proprii, fie prin contractarea unor specialişti din afara firmei
pentru realizarea unor activităţi care presupun un nivel de expertiză tehnică deosebită
(cum ar fi proiectarea şi programarea aplicaţiilor web, dezvoltarea sistemelor
distribuite, dezvoltarea aplicaţiilor data warehouse etc.). Prin urmare, există mai multe
variante de implementare a soluţiei pentru noul sistem, pe care echipa de dezvoltare a
noului sistem trebuie să le ia în considerare, să le evalueze şi să o aleagă pe cea care
corespunde cel mai bine condiţiilor din firmă şi caracteristicilor sistemului
informaţional.
Extern
alizarea
serviciilor
Achiziţionare i f ţi
Soluţii
Soluţii la
ERP cheie
Dezvoltare
Software la
comandă
În cadrul
Figura 1.6firmei În implementare
Alternative de afara firmei
După cum se poate observa şi din exemplele prezentate anterior, numeroasele
alternative de implementare a sistemului se regăsesc în spaţiul definit de două
dimensiuni: prima dimensiune se referă la opţiunea achiziţionare/dezvoltare, iar cea
de-a doua dimensiune priveşte opţiunea în cadrul firmei/în afara firmei. Cadrul
astfel format şi poziţionarea celor mai importante alternative de implementare sunt
puse în evidenţă în figura 1.6.
Fiecare din cele două axe conţin un spectru de valori, nu doar valorile extreme
evidenţiate în figura 1.6. Se poate opta pentru achiziţionarea întregului sistem sau
pentru dezvoltarea în totalitate a acestuia însă, între aceste două extreme, pot fi
identificate şi alte soluţii în care o parte a sistemului să fie cumpărată, iar cealaltă parte
să fie dezvoltată. De exemplu, se poate opta pentru achiziţionarea unei soluţii de pe
piaţă, dar care să necesite modificarea unor componente sau adăugarea altora în
vederea adaptării la anumite cerinţe specifice firmei sau pentru crearea interfeţelor cu
sistemele existeente în firmă. În mod similar, există mai multe opţiuni în ce priveşte
cealaltă dimensiune, situate între cele două extreme: dezvoltarea integrală a sistemului
în cadrul firmei şi dezvoltarea sa integrală în afara firmei.
Surse ale software-ului

Dacă soluţia externalizării serviciilor informaţionale ar putea pare una prea
radicală, firmele au la dispoziţie şi alte alternative de implementare a sistemului; ne
referim la diferitele surse ale software-ului (la o adică software-ul este cea mai
importantă componentă a sistemelor informaţionale, nu?). În general, aplicaţiile
informatice pot fi obţinute pe două căi principale: achiziţia unui pachet de aplicaţii de
pe piaţă de la diferiţi furnizori, numit şi soft la cheie, sau dezvoltarea acestuia prin
85
parcurgerea tuturor fazelor specifice ciclului de viaţă al sistemelor informaţionale,
soluţie numită şi soft la comandă. Aceste două metode nu reprezină decât valorile
extreme ale unui spectru imaginar. Între cele două extreme mai pot fi identificate alte
soluţii, precum softul la cheie modificat. Diferitele căi de obţinere a software-ului vor
fi prezentate în continuare. Vom pune accentul pe analiza avantajelor şi dezavantajelor
asociate fiecăreia în parte, prezentate sintetic în tabelul 1.3.
Software-ul la cheie
Softul la cheie este realizat de către companii specializate în producerea de
software şi este achiziţionat pentru sprijinirea unui domeniu de activitate sau a unei
funcţii (financiar-contabilă, producţie, resurse umane etc.). El este vândut pe piaţă
pentru o mare diversitate de utilizatori cu cerinţe similare. Prin definiţie, un astfel de
program este utilizat ca atare, fără efectuarea de modificări. Oferta de programe este
diversă, acoperind majoritatea segmentelor de piaţă, de la programe generalizate,
precum cele pentru contabilitate, până la cele ultra-specializate, cum ar fi cele pentru
evidenţa pacienţilor unui cabinet medical.
Avantajele acestui tip de software sunt legate de preţul lor avantajos pentru
facilităţile pe care le oferă (acelaşi produs este vândut mai multor firme ceea ce duce la
obţinerea economiilor de scară), documentaţia bună şi rata redusă de erori. Însă, unele
pachete de programe nu pot fi modificate pentru a satisface unele cerinţe particulare
ale firmei cumpărătoare. Chiar dacă majoritatea firmelor realizează funcţii similare, nu
există două firme care să realizeze aceeaşi activitate în mod identic. Prin urmare, softul
la cheie sunt destul de bune pentru obţinerea unui anumit nivel de performanţă, însă
ele nu vor corespunde în totalitate manierei de lucru din firmă, aceasta fiind nevoită
să-şi adapteze procedurile de lucru. Se estimează că, în cele mai fericite cazuri, un soft
la cheie poate satisface doar 70% din cerinţele organizaţiei 127.
Tabelul 1.3 Prezentare comparativă a surselor de obţinere a software-ului

(prelucrare după Oprea, D., Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale
economice)
Modalitatea Avantaje Dezavantaje
de obţ soft-
ului
Soft la cheie 1. Cost mai redus faţă de celelalte 1. Nu corespund în întregime cerinţelor
variante utilizatorilor
2. Timpi de aşteptare până la darea în 2. Nu oferă posibilitatea specialiştilor firmei
folosinţă foarte mici să le modifice
3. Documentaţia lor este mai bună 3. Modificarea acestor programe este scumpă
4. Firma nu are nevoie de mulţi specialişti 4. Există riscul ca furnizorul să dea faliment
pentru dezvoltarea şi întreţinerea şi astfel programele nu mai pot fi
sistemului informaţional întreţinute
5. Programele sunt mai puţin 5. Evaluarea programelor de pe piaţă
producătoare de erori, ele fiind testate înseamnă consum de timp şi de bani
anterior de alţi cumpărători
Soft la 1. Programele răspund cu exactitate 1. Este foarte scump
comandă cerinţelor uitilizatorilor 2. Durează mult până la punerea sa în
2. Firma poate funcţiona conform căii funcţiune
dorite şi nu cum o impun programele 3. Probabilitate mai mare de apariţie a
127
Hoffer, J.A., George, J.F., Valacich, J.S., Modern Systems Analysis and Design, second edition,
Addison-Wesley, 1999, p. 395
86
cumpărate erorilor
3. Integrarea mai uşoară cu alte programe 4. Solicită prea mult angajaţii şi conducerea
ce rulează în firmă firmei
4. Loialitatea utilizatorilor faţă de 5. Documentaţia este slabă sau, de multe ori,
propriul sistem este mult sporită inexistentă
Soft la cheie 1. Răspunde mai bine la cerinţele 1. Modificarea programelor este în sine o
modificat utilizatorilor decât softul la cheie activitate dificilă, ea putând produce erori
2. Firma poate lucra conform modalităţii logice şi efecte neaşteptate
pe care şi-o doreşte 2. Unii furnizori nu acceptă modificarea
3. Sunt mai ieftine şi solicită mai puţin programelor lor
timp decât softul la comandă 3. Documentaţia despre modificări poate fi
incompletă sau inexistentă
O variantă a softului la cheie sunt aşa numitele sisteme la cheie. Sistemele la
cheie sunt soluţii complete furnizate de companiile specializate care combină
programele şi echipamentele; utilizatorul nu trebuie decât să răsucească cheia pentru a
pune sistemul în funcţiune.
Până nu demult, software-ul şi sistemele la cheie erau specializate, ele fiind
concepute pentru sprijinirea unui departament/funcţiuni din cadrul organizaţiei. Pentru
informatizarea mai multor departamente/funcţiuni, se achiziţionau mai multe programe
la cheie, fiecare fiind destinat unui anumit domeniu de activitate, dar care rareori
puteau fi integrate, ele fiind achiziţionate de la producători diferiţi. Efectele acestei
strategii s-au concretizat în existenţa aşa numitor „insule informaţionale”, lipsa
integrării afectând performanţele sistemului informaţional din firmă şi, implicit, ale
celorlalte activităţi ale firmei. Au existat numeroase încercări de integrare a aplicaţiilor
utilizate de diferite departamente din organizaţii, însă răspunsul complet la nevoia de
integrare l-au reprezentat soluţiile ERP (Entreprise Resource Planning).
ERP reprezintă o mega-aplicaţie multi-modulară care integrează procesele
economice şi optimizează resursele disponibile ale întreprinderii, reunind toate
funcţiunile sale într-o singură soluţie software. ERP înseamnă integrarea tuturor
aplicaţiilor într-o soluţie globală, acoperind toate procesele organizaţiei, eliminând
graniţele dintre departamente şi funcţiuni, ca şi pe cele ale organizaţiei cu mediul său.
Astfel, din punct de vedere funcţional, modulele ERP acoperă planificarea şi urmărirea
producţiei, gestiunea achiziţiilor, gestiunea stocurilor, gestiunea resurselor umane,
gestiunea relaţiilor cu clienţii şi furnizorii, gestiunea financiar-contabilă etc.
Din punct de vedere tehnologic, ERP se fundamentează pe arhitectura
client/server cu trei straturi, însă aceste soluţii integrează şi alte tehnologii
informaţionale, precum workflow, workgroup, groupware, EDI (Electronic Data
Interchange), Internet, Intranet, data warehouse etc. Aşadar, soluţiile ERP realizează
nu doar o integrare funcţională ci şi una tehnologică, tocmai pentru a realiza integrarea
funcţională completă.
O soluţie ERP se individualizează prin următoarele caracteristici cheie:
 Flexibilitate, în sensul că răspunde cerinţelor de schimbare ce pot
apare oricând într-o organizaţie;
 Modularitate şi deschidere, care se referă la posibilitatea şi uşurinţa
renunţării, înlocuirii sau adăugării unui nou modul fără să afecteze
celelalte module;
 Evolutivitate, în sensul că permite adoptarea tehnologiilor viitoare,
tocmai datorită celor două caracteristici enumerate anterior,
modularitatea şi caracterul deschis;
87
 Standardizare, suportând diverse platforme hardware şi software
datorită adoptării arhitecturii client/server pe trei straturi ce apelează la
soluţiile middleware.
În afara avantajelor derivate direct din caracteristicile amintite anterior,
soluţiile ERP mai oferă alte numeroase avantaje, precum: reducerea costurilor
producţiei şi stocurilor, planificarea integrală a resurselor întreprinderii,
îmbunătăţirea productivităţii globale, maximizarea profitului prin flexibilitate şi
reactivitate sporită la cerinţele pieţei.
Dincolo de avantajele lor evidente, apelarea pe scară largă la soluţiile ERP nu
este deocamdată o realitate, situaţie explicabilă prin trei mari neajunsuri: preţul
exorbitant de mare, timpul îndelungat de implementare şi adaptabilitatea lor la
condiţiile din firmă. În consecinţă, optarea pentru implementarea unei soluţii ERP
implică unele riscuri pentru întreprindere legate de volumul mare al investiţiilor
iniţiale, costuri ascunse semnificative, incertitudini privind adaptabilitatea ei şi
responsabilităţile sporite încredinţate personalului.
Complexitatea şi amploarea acestor soluţii le face foarte scumpe, cel puţin
deocamdată. Conform statisticilor, costul implementării unei soluţii ERP pe utilizator
este cuprins între 1000$ şi 8000$, fiind chiar mai ridicat în cazul companiilor foarte
mari. Preţul final depinde în principal de dimensiunile organizaţiei, de numărul de
utilizatori şi numărul componentelor suplimentare solicitate şi variază între 400.000 $
şi 300 milioane $.
Aria mare de adresare (de regulă întreaga întreprindere) şi adaptarea lor la
cerinţele specifice ale organizaţiei reprezintă pentru soluţiile ERP o provocare majoră
şi solicită un timp de implementare îndelungat. Trebuie efectuată analiza sistemului
informaţional din întreaga întreprindere pentru a se identifica cerinţele exacte ale
sistemului, în funcţie de care se va realiza modificarea unor module, testarea şi
documentarea acestor modificări. Conform unui studiu AMR Research, implementarea
unei soluţii ERP durează între 9 şi 12 luni într-o firmă mică, între 12 şi 24 de luni
pentru firmele mari şi până la 3 ani în cazul companiilor foarte mari. Subestimarea
timpului cerut de implementare este una din capcanele în care cad atât furnizorii, cât şi
beneficiarii soluţiilor ERP.
După cum spuneam anterior, unul din dezavantajele softului la cheie constă în
neadaptarea completă la cerinţele organizaţiei. În cazul soluţiilor ERP, acest neajuns se
accentuează. Chiar şi după adaptarea programelor vor exista incompatibilităţi între
cerinţele utilizatorilor şi funcţionalitatea pe care o oferă. De aceea, în multe situaţii
firmele vor trebui să-şi modifice procedurile interne de lucru, ceea ce necesită
instruirea utilizatorilor şi poate determina apariţia unor probleme comportamentale ale
utilizatorilor.
Ascensiunea fulminantă a e-business reprezintă o provocare pentru furnizorii
de soluţii ERP. Ei trebuie să se adapteze rapid noilor curente de integrare inter şi intra-
întreprindere. În conformitate cu tendinţa adoptării modelului Business-to-Business, se
vorbeşte de platforme ERP-to-ERP, numite şi Entreprise Application Integration
(EAI). Dacă ERP realizează integrarea în cadrul firmei, EAI presupune integrarea
între firmele partenere, punându-se în practică conceptul de sistem informaţional inter-
organizaţional.
Software-ul realizat la comandă
88
În cazul în care nici unul din produsele existente pe piaţă nu satisface cerinţele
funcţionale ale utilizatorului, firma nu are altă alternativă decât dezvoltarea propriului
sistem, urmând întregul ciclu de viaţă al sistemelor. În acest sens firma se poate baza
pe propriul personal, poate angaja specialişti (consultanţi) din afara firmei sau poate
opta pentru o soluţie mixtă. De aceea, forma corepunzătoare acestei categorii de
software din figura 1.6 se întinde în ambele cadrane ale dimensiunii „În afara firmei/În
cadrul firmei”.
Principalul avantaj al softului la comandă este că el corespunde cu exactitate
cerinţelor funcţionale şi nefuncţionale ale utilizatorilor. Sistemul va fi adaptat la
procedurile interne de lucru şi nu invers, ca în cazul softului la cheie. Gradul de
implicare a utilizatorilor în dezvoltarea sistemului este incomparabil mai mare, ceea ce
sporeşte loialitatea lor faţă de sistem şi diminuează riscul apariţiei problemelor
comportamentale. De asemenea, organizaţia va acumula o importantă experienţă şi
expertiză în dezvoltarea sistemelor informaţionale, mai ales în cazul echipelor mixte
formate din specialiştii proprii şi cei din exterior. Prin angajarea de consultanţi, firma
va beneficia de cunoştinţele şi experienţa acestora în domeniul de activitate respectiv
(de exemplu gestiunea resurselor umane) sau în problema de rezolvat.
Dezavantajele principale ale acestei categorii de software sunt legate de
costurile mari şi timpul îndelungat până la punerea în funcţiune. Dacă firma nu
dispune de expertiza necesară sau de personal suficient atunci va apela la angajarea de
consultanţi de la firmele de specialitate, ceea ce va duce la o creştere substanţială a
costurilor prin salariile mari ce trebuie plătite acestora. Spre deosebire de softul la
cheie, în care timpul de aşteptare până la punerea în funcţiune este aproape nul, în
cazul softului la comandă acesta este foarte mare, deoarece trebuie parcurse toate
fazele ciclului de viaţă al sistemelor. În plus, există o probabilitate mare de apariţie a
erorilor imediat după punerea în funcţiune, chiar dacă s-au efectuat activităţile de
testare (după cum vom vedea ulterior, testarea exhaustivă este imposibilă), ceea ce
poate afecta serios performanţele firmei.
Astăzi, în majoritatea firmelor coexistă softul la cheie, pentru domeniile de
activitate uşor generalizabile, şi softul realizat la comandă, vizând domeniile de
activitate mai particulare pentru care există puţine soluţii pe piaţă. Trebuie reţinut că
dacă se optează pentru softul la cheie, atunci alegerea trebuie făcută după încheierea
fazei de analiză, iar în cazul softului la comandă vor trebui parcurse toate fazele
ciclului de viaţă al sistemelor.
Software-ul la cheie modificat

Ambele variante de obţinere a software-ului prezentate anterior au asociate
avantaje şi dezavantaje. O soluţie de compromis, care presupune combinarea
avantajelor celor două variante, o reprezintă achiziţionarea softului (programelor) la
cheie şi modificarea lui conform unor cerinţe anume. Există firme care acceptă
modificarea programelor lor pentru a veni în întâmpinarea solicitărilor clienţilor.
Această problemă nu mai există în cazul soluţiilor ERP. Modificarea softului la cheie
poate fi efectuată de către furnizor sau, în cazul în care sunt livrate şi programele
sursă, de către firma cumpărătoare sau specialişti ai alte firme de soft angajaţi de
aceasta.
Deşi s-a urmărit eliminarea dezavantajelor asociate celorlalte două categorii
de software, şi această variantă implică unele dezavantaje, după cum rezultă din
tabelul 1.3. În principal, ele sunt legate de dificultatea activităţii de modificare a
89
programelor în general, precum şi de costurile mari pe care le pot implica dacă
modificările sunt mai ample.
In cadrul activităţilor din etapele de microanaliză şi analiză a sistemului, au fost
identificate şi structurate cerinţele sistemului, în faza de proiectare logică se efectuează
deplasarea atenţiei de la prezentarea a ceea ce există şi ce se intenţionează la descrierea
a ceea ce va însemna noul sistem, cum va funcţiona. Analiştii şi utilizatorii vor
prezenta punctul lor comun de vedere prin specificaţiile ce le vor întocmi.
Modul de percepere a sistemului nou se va reda prin prezentarea tuturor intrărilor
sistemului, a ieşirilor, precum şi a interfeţelor şi dialogurilor. Ele se construiesc pe
baza a ceea ce s-a identificat în etapele anterioare, dar ţinându-se cont şi de cerinţele
identificate în timpul desfăşurării activităţilor din etapa de proiectare logică.
Proiectarea logică se derulează prin intermediul a trei paşi sau subfaze:
• proiectarea formularelor (listinguri ale imprimantei şi ecrane ale calculatoarelor)
şi a rapoartelor, prin intermediul cărora utilizatorii vor avea imaginea intrărilor şi
ieşirilor noului sistem;
• proiectarea interfeţelor şi a dialogurilor, pentru scoaterea în relief a modului de
comunicare a utilizatorului cu softul de sistem;
• proiectarea bazelor de date logice, prin care este descrisă structura standard a
bazei de date a sistemului ce va fi uşor de implementat prin multitudinea de
tehnologii existente din domeniul bazelor de date.
Toate intrările şi ieşirile fazei de proiectare logică vor fi prezentate ca fluxuri ale
datelor între un proces manual şi altul automat sau între o sursă/destinaţie şi un proces
automat din diagramele fluxurilor de date. De regulă, se poate proiecta câte un
formular sau câte un raport pentru fiecare flux de date dintre utilizator şi sistem.
Totuşi, punctul de plecare în modelarea logică îl constituie diagramele entitate-
relaţie, deşi, în plus, vor fi utilizate nu numai datele din acestea, ci şi cele descoperite
în timpul proiectării logice. Similar, din diagrama de acţiuni vor fi preluate
evenimentele ce declanşează acţiunile utilizatorului, semnalizate prin meniuri,
butoane, comenzi date calculatorului ş.a.
În finalul prezentării generale a fazei de proiectare logică facem menţiunea că
subfazele acesteia, cele trei enumerate anterior, nu trebuie să fie parcurse secvenţial.
Ele se află într-o strânsă interdependenţă.
2. Proiectarea formularelor şi rapoartelor
Aspecte generale ale proiectării formularelor şi rapoartelor

Aşa cum a fost finalizată etapa de analiză, rezultă că intrările şi ieşirile au fost
identificate şi prezentate în subfaza de restructurare a cerinţelor. Oricum, în acel
moment nu s-au prezentat toate detaliile privind formularele, rapoartele şi răspunsurile
la întrebări. S-a insistat mai mult asupra identificării acestora şi descrierii lor. De
exemplu, fiecare formular va fi asociat unui flux al datelor ce intră într-un proces al
DFD, iar fiecare formular de ieşire sau raport se poate regăsi într-un flux al datelor
generate de un proces al DFD. Se poate concluziona că datele elementare conţinute de
fluxurile de date asociate înseamnă, în acelaşi timp, şi conţinuturile formularelor de
intrare sau ale rapoartelor şi răspunsurilor la întrebări. De asemenea, datele
formularelor sau rapoartelor pot fi date elementare ale locurilor de stocare şi ale
90
datelor din modelul entitate-relaţie al aplicaţiilor sau pot fi calculate pe baza acestor
date elementare.
Un formular este un document primar care conţine unele date predefinite, cărora li
se adaugă altele ce urmează a fi completate în rubrici special rezervate.
Din punct de vedere structural, un formular este un element tipărit, cu antet şi alte
elemente pretipărite, precum şi cu spaţii (rubrici) pentru completarea cu date.
Într-un sistem de prelucrare automată a datelor, un formular poate fi şi o imagine
afişată pe ecran, identică formatului tipărit. Datele tipărite din acest formular sunt
cunoscute sub numele de date constante, în timp ce elementele ce vor fi completate
sunt numite date variabile. Imediat ce datele variabile au fost completate pe formular,
în câmpurile corespunzătoare, formularul devine o înregistrare (articol).
Majoritatea formularelor au în structură patru elemnete determinante:
introducerea, instrucţiunile, partea (corpul) principal(ă) şi concluziile.
Introducerea, în general, trebuie să apară la începutul formularului şi trebuie să
conţină titlul formularului, numărul formularului şi, dacă formularul trebuie distribuit
altcuiva, numele şi adresa organizaţiei respective.
Instrucţiunile sunt, în general, de două feluri: cum se completează formularul şi ce
să se facă cu el după completare. Uneori numele elementelor de completat sunt atât de
clare încât nu mai necesită informaţii speciale pentru completare. De regulă,
formularele cu un pronunţat caracter tehnic nencistă mai multe informaţii în partea
principală sau pe verso. Instrucţiunile în legătură cu ceea ce trebuie făcut cu formularul
trebuie să fie foarte clare, specificându-se pentru fiecare exemplar unde trebuie să
ajungă. În proiectarea acestot formulare trebuie să se urmărească o cât mai simplă
formă de realizare.
Partea principală este cea care concură la utilizarea unor formulare cât mai
simple. Relaţiile logice dintre căsuţe trebuie să fie grupate; căsuţele şi coloanele
trebuie să fie foarte clar conturate şi, evident, locul unde trebuie completate, mai ales
când datele din el vor fi supuse prelucrării automate.
Concluziile apar la sfârşit şi se referă la înregistrarea informaţiilor cu privire la
dispoziţiile finale şi/sau la aprobările necesare în legătură cu operaţiile consemnate,
incluzând semnăturile şi data. Dacă este un formular cu operaţiuni financiare, el
trebuie să conţină şi totalul formularului.
De asemenea, la proiectarea formularelor trebuie să se mai ţină seama şî de alte
principii. De exemplu, în funcţie de importanţa documentului se va alege tipul de
hârtie corespunzător, iar caracterele din interiroul lui vor fi tipărite în variate forme:
caractere îngroşate, linii mai pronunţate, culori diferite. Părţile lui trebuie să fie
distinct marcate şi în concordanţă cu standardele existente. Pentru formularele
transmise prin poştă este important ca adresa de pe document să servească şi ca adresă
a plicului, apelându-se la varianta plicurilor cu fereastră.
Pentru a rezuma principiile proiectării formularelor, prezentăm mai jos o listă de
control a lor. (vezi Premisele şi consecinţele informatizării contabilităţii)
Un raport este un document economic în care sunt incluse doar date predefinite,
ceea ce înseamnă că poate fi numit şi document pasiv folosit în mod exclusiv pentru a
fi citit sau vizualizat.
Obiectivul prezentării detaliate a ieşirilor este şi acela de a determina formatul şi
conţinutul tuturor rapoartelor imprimate şi ale documentelor şi ecranelor furnizate de
91
sistem. Croirea ieşirilor se va face astfel încât să răspundă şi cerinţelor utilizatorilor, şi
celor ce se ocupă cu proiectarea (analiştii de sistem).
În proiectarea ieşirilor, analistul trebuie să elaboreze un model demonstrativ al
raportului sau ecranului şi să întrebe utilizatorul dacă informaţiile din raport şi
formatul acestuia sunt acceptabile. Utilizatorului trebuie să i se lase timp suficient
pentru a studia ieşirile, astfel încât să fie sigur că i se oferă ceea ce a cerut, că nu sunt
adăugate informţii de prisos şi că ieşirile sunt redate în cea mai plăcută formă. Dacă
ieşirile sunt inacceptabile, analistul trebuie să le modifice şi să i le dea din nou
utilizatorului pentru a le revedea. Acest pas este atât de important încât multe
organizaţii cer utilizatorilor să semneze un document prin care să se consemneze că
forma şi conţinutul rapoartelor propuse sunt acceptate de către ei. Procedura asigură
astfel evitarea cheltuielilor şi a timpului suplimentar impuse de eventualele schimbări
ulterioare. Proiectarea formularelor a fost discutată anterior.
Probe demonstrative de ieşiri scrise pe aceste machete vor fi arătate eventualilor
utilizatori pentru a-şi exprima preferinţele. Când a fost stabilit un format de machetă,
el devine un ajutor deosebit în procesul de codificare a programului.
Cele mai multe rapoarte au o formă excelentă de prezentare, când se apelează la
grafică. Cantităţi mari de date pot fi condensate în câteva pagini de rapoarte grafice,
care pot fi mult mai uşor interpretate decât rapoartele cu coloane. Pachetele de
programe moderne au o multitudine de facilităţi de lucru în mod grafic.
Un alt aspect important este legat de timp. În funcţie de momentul elaborării lor,
rapoartele pot fi clasificate în patru categorii: rapoarte programate, analize
neprogramate (cu rol special), rapoarte declanşate de excepţii, rapoarte la cerere.
Rapoartele programate (la termen) au un conţinut predeterminat şi formatul lor
este dinainte stabilit; aici se încadrează rapoartele realizate lunar pentru fiecare
compratiment, analizele săptămânale ale vânzărilor, precum şi dările de seamă
financiar-contabile.
Analizele neprogramate, cu rol special, deseori numite şi rapoarte ad-hoc, nu au
conţinutul şi forma dinainte stabilite şi nu sunt realizate conform unor programări
anterioare. De fapt, sunt elaborate ca răspuns la întrebările managerilor privind
anumite probleme de planificare managerială. În literatură sunt cunoscute şi sub
numele de rapoarte predictive.
Rapoartele declanşate de excepţii au un conţinut predeterminat şi un format
anume, dar sunt elaborate numai când sunt realizate unele condiţii de excepţie
(depăşirea costurilor, stocuri supradimensionate ş.a.).
Rapoartele la cerere au, de ase menea, conţinut şi formă predeterminate, dar sunt
elaborate numai ca răspuns la cererea managerilor sau a altor utilizatori. Atât
rapoartele declanşate de excepţii, cât şi cele la cerere explică puterea sistemelor bazate
pe calculatoare de a fi deosebit de eficiente în procesul conducerii.
O prezentare sintetică a tipurilor de rapoarte este redată în figura 1.
92
Rapoarte periodice (Analize neprograma
•Sprijină managerii în aflarea răspunsurilor
la întrebările What-If
•Realizate pe baza programelor statistice
de modelare
•Utile în planificarea decizională
Rapoarte cu excepţii
•Semnalează doar cazurile ieşite de sub
control
•Pot fi liste de erori sau rapoarte obişnuite
Rapoarte la cerere
•Generate la cererea unei persoane
•Uşor realizabile prin limbaje de interogare
•Acoperă cererea spontană de informaţii
Rapoarteprogramate
•Realizate la termene prestabilite
•Pot fi zilnice, săptămânale, decadale,
chenzinale ş.a.
•Mult solicitate de utilizatori
Fig. 1. Caracterizarea tipurilor de rapoarte

necesare procesului managerial
Aspecte tehnice ale proiectării formularelor şi rapoartelor
Atât formularele proiectate a fi realizate cu ajutorul calculatorului, cât şi rapoartele
sunt cele mai interesante piese ale sistemului pentru utilizatorii acestuia. Proiectarea
ieşirilor amintite trebuie să se realizeze după un anumit procedeu-cadru, specific
prototipizării 128, conform figurii nr. 2.
Identificarea Cerinţele iniţiale Realizarea
problemei prototipului
Conversia în Prototip în lucru

sistem operaţional
Alte cerinţe
Dacă prototipul
este eficient
Problema
Implementare Prototip revizuit
şi folosirea Altă versiune şi îmbunătăţit
prototipului
Fig. 1.2. Metodologia prototipizării

În timpul procesului de proiectare a formularelor şi rapoartelor trebuie să se
găsească răspunsuri la întrebările cine, ce, când, unde, cum, conform următorului
model:
128
Naumann, J. D., Jenkins, A. M. - Prototiping: The New Paradigm for Systems Development, in
MIS Quarterly, 6 (3), p. 29-44
93
• Cine este beneficiarul formularului, raportului sau răspunsului la întrbări?
• Ce trebuie să conţină formularul, raportul sau răspunsul la întrebări?
• Când se solicită obţinerea ieşirilor?
• Unde să fie transmis formularul, raportul sau răspunsul la întrebări şi unde să fie folosite?
• Cum se vor utiliza ieşirile respective? Câte persoane le vor folosi sau le vor vedea?
Totul depinde şi de experinţa utilizatorilor în lucrul cu calculatorul.
După culegerea tuturor informaţiilor în legătură cu ieşirea de proiectat, se va da
forma unui prototip al acesteia. Într-o astfel de fază dialogul cu utilizatorul nu mai este
atât de intens, deşi unele păreri ale sale sunt luate în considerare. Totuşi, după
obţinerea prototipului, utilizatorul este cel ce se va pronunţa asupra calităţii acestuia,
cerând fie acceptarea în forma primită, fie efectuarea unor corecţii. În al doilea caz, se
parcurg paşii specifici prototipizării: construcţie-evaluare-rafinare în ciclu, până când
sunt rezolvate toate cerinţele utilizatorului. de regulă, acest ciclu este reluat de câteva
ori. De fiecare dată utilizatorul este cel ce va declanşa procesul.
În faza în care ne aflăm se poate vorbi de o "ciornă" a formularelor, rapoartelor
sau ecranelor, ele fiind privite doar ca structură şi machetă. Ne aflăm doar în faza de
proiectare logică. Detaliile privind modul de obţinere a ieşirilor respective vor fi
oferite mai târziu. Ceea ce ne propunem acum poate fi realizat cu un procesor de texte,
un produs-program orientat spre grafică sau cu un program de calcul tabelar.
Tipurile datelor şi informaţiilor
Pentru a-şi dovedi utilitatea, datele din care se obţin informaţiile trebuie să
îndeplinească anumite caracteristici, în funcţie de situaţia în care sunt folosite. Pe
scurt, caracteristicile 129 sunt redate în tabelul 1.1.
Tabel nr. 1.1. Caracteristicile datelor şi informaţiilor
Caracteristica Problemele de urmărit
Tipul datei Tipul datei este cel mai indicat pentru alegerea scopului
propus?
Corectitudine/Precizie Datele folosite sunt suficient de precise?
Vârsta Datele necesare se obţin la timp?
Orizontul de timp Datele aparţin orizontului de timp adecvat?
Nivelul de sintetizare Datele sunt prea sintetice sau prea detaliate?
Completitudine Datele sunt insuficiente sau excesive?
Accesibilitate Datele sunt accesibile?
Sursa Sursa este sigura sau nu?
Relevanţa/Valoarea Datele vor influenţa deciziile?
Beneficiile vor depăşi costurile?
Dacă am continua analiza, caracteristicile pot fi văzute şi altfel, cu alte cote de
importanţă pe cele trei niveluri decizionale.
Informaţiile pot fi oferite sub forma datelor formatate, a textului, imaginilor,
audio, video sau mixt, gen hypertext.
Datele formatate conţin elemente de natură numerică sau alfabetică aranjate într-
un format predeterminat, în care fiecare element are o semnificaţie definită în
129
Alter, S. - Information Systems: A Management Perspective, Addison-Wesley Publishing
Company, Inc., Reading Massachusetts, Merlo Park, California, 1991, p. 83-84 or
Alter, S. - Information Systems: A Management Perspective, Redwood City, CA:
Benjamin/Cummings, 1995
94
prealabil. Acest tip de date este cel mai des întâlnit în aplicaţiile financiar-contabile, în
care rubricile conţin anumite tipuri de date.
Textul este constituit dintr-o serie de litere, cifre şi alte caractere ale căror
combinaţii conduc la elemente ce nu depind de un format predeterminat sau de o
definiţie anterioară ce trebuie respectată. Este cazul textelor culese cu ajutorul
procesoarelor de texte.
Imaginile sunt date redate sub forma fotografiilor sau a graficelor generate de date
formatate sau realizate prin desen cu mâna apelându-se la instrumentele oferite de
softul specializat. Imaginile pot fi stocate, modificate şi transmise pe la fel de multe căi
ca şi în cazul textului.
Audio înseamnă redarea sonoră a datelor. mesajele vocale, fie şi cele gen Voice-
Mail (V-Mail), sunt destul de folosite în afaceri.
Video înseamnă combinarea imaginii şi a sunetului pentru a reda un anumit
eveniment în mişcare. este forma specifică video-conferinţelor.
Hypertextul înseamnă combinaţia tuturor tipurilor anterioare de date. Cele mai
edificatoare sunt enciclopediile de pe CD-uri.
Când se pregătesc ieşirile, este bine să se ia în calcul ce se urmăreşte prin ele, astfel încât apelarea
la categoriile de date de mai sus să se efectueze în cunoştinţă de cauză.
Prin prisma sistemelor informaţionale, informaţiile pot fi grupate în două categorii:
interne şi externe.
Informaţiile interne sunt cele culese, generate sau folosite în interiorul
organizaţiei.
Informaţiile externe se referă la cele colectate sau create de la sau pentru partenerii
organizaţiei (clienţi, furnizori, acţionari, concurenţi, publicului larg ş.a.). Exemple:
facturi, acte de transport, rapoarte anuale ş.a.
O a treia formă ar putea fi una hibridă, cunoscută şi sub numele de documente în
circuit, ceea ce ar însemna producerea lor într-un sistem, părăsirea lui şi revenirea în
sistem sub o formă îmbunătăţită, ca intrări. Aici pot fi incluse cupoanele firmelor care
combină oferta sa cu potenţiala comandă a clientului (de regulă, detaşabilă sau
returnabilă la emitent) sau carnetele cu file CEC ş.a. În cele mai moderne forme se
apelează la documente ce pot fi citite automat de sistemele de prelucrare automată a
datelor, care folosesc cititoare de coduri bară, de caractere scrise cu cerneală
magnetică sau recunoscute pe cale optică.
Din punctul de vedere al echipei manageriale, informaţiile pot fi văzute şi după sursele
acestora. Sintetic, ele sunt redare în tabelul 1.4.
Tabelul nr. 1.4. - Surse comune ale informaţiilor
Tip informaţie Surse informaţii
Interne Externe
Formală (oficială), bazată pe Indicatorii principali obţinuţi Baze de date publice
s.p.a.d. din diverse sisteme de
evidenţă ale firmei
Formală (oficială), bazată pe Planuri, rapoarte, procese- Rapoarte pe ramuri, cărţi,
documente verbale ş.a. reviste
Formală (oficială), verbal Şedinţe programate Forumuri pe domenii
Informală Conversaţiile la masă, culese Expoziţii, târguri, contacte
din deplasări în diferite locuri personale
95
Se spune că managerii au nevoie de şase categorii mari de informaţii 130: curente,
de atenţionare, indicatori de bază, situaţionale, clevetiri (bârfe), externe.
Informaţiile curente sunt cele ce sintetizează starea generală a afacerii sau
organizaţiei, pe componente functionale (aprovizionare, desfacere, producţie, salarii
ş.a.).
Ele sunt informaţii care vin de la subordonati sau colaboratori de birou.
Atenţionările sunt relatări despre lucruri care necesită intervenţia promptă a
managerilor sau schimbarea unui plan de acţiune.
Indicatorii de bază sunt măsuri ale principalelor aspecte privind performanţele
organizaţiei, cum ar fi vânzări/magazin, vânzări/vânzător, venituri/cheltuieli de
reclamă ş.a. Se pot folosi valori numerice sau grafice, sau combinaţii ale acestora.
Informaţiile situaţionale reflectă starea curentă a unor proiecte importante, a
problemelor, a comenzilor care trebuie să fie aduse la cunoştinţa managerilor.
Clevetirile (bârfele) sunt informaţii neformale ce pot fi culese din diverse locuri,
dar care pot fi utile managerilor.
Informaţiile externe, după cum au fost definite anterior, sunt cele din afara unităţii
sau a unui departament.
Din punct de vedere tehnic, al proiectării, se poate urmări aspectul modalităţii
obţinerii informaţiilor din sistem: on-line sau pe hârtie. De asemenea, se va stabili
dacă datele sunt prelucrate on-line sau pe loturi în vederea obţinerii informaţiilor.
Prelucrarea on-line se referă la posibilitatea colectării şi distribuirii celor mai
recente iinformatii, de regulă, prin intermediul unei staţii de lucru.
Avantajele prelucrării on-line se înregistrează în următoarele condiţii:
• accesul sau culegerea la/a informatiilor cu apariţie aleatoare;
• formatul şi tipul informaţiilor nu sunt stabile;
• informaţiile sunt într-o continuă schimbare şi pentru o prelucrare eficientă sau
pentru procesul decizional sunt necesare cele mai noi dintre ele;
• utilizatorii sunt plasaţi în locuri ce le oferă posibilitatea accesării directe a
sistemului sau prin terminale de la distanţă.
Toti factorii de mai sus trebuie să fie luaţi în considerare atunci când se
intenţionează a se trece la prelucrarea on-line. În plus, este necesar să se cunoască şi
alte aspecte, cum sunt: caracteristicile utlizatorilor, sarcinile de executat, mediul fizic
de lucru ş.a.
Prelucrarea pe loturi înseamnă introducerea datelor în sistem şi obtinerea
rezultatelor în momente predeterminate sau la anumite intervale de timp. Loturile se
pot constitui în sistem on-line sau prin acumularea documentelor primare.
O astfel; de prelucrare este recomandată în următoarele condiţii:
• accesul la informaţii este regulat;
• formatul şi tipul informaţiilor sunt constante;
130
Alter, S. - op. cit., p. 147-148
Mintzberg, H. - The Manager's Job: Folklore and Fact, in Harvard Business Review 53, No. 4, July-
August 1975, p. 49-61
96
• informaţiile au o oarecare stabilitate a lor o perioadă de timp sau pentru procesul
decizional nu sunt necesare cele mai noi informatii;
• utilizatorii nu pot avea acces la sistemele on-line.
Nu trebuie să se omită problemele referitoare la exercitarea controlului asupra
sistemului, ele oferind motive de revizuire a drepturilor de acces ale potenţialilor
utilizatori, îndeosebi odată cu trecerea la sistemul on-line.
Evaluarea satisfacţiei utilizării ieşirilor
Atunci când utilizatorul evaluează performanţele formularelor sau rapoartelor,
operaţiunea se referă la câteva aspecte esenţiale: viteza cu care se efectuează o
activitate, precizia rezultatelor obţinute, satisfacţia folosirii ieşirilor respective.
Utilizatorul priveste formularele şi rapoartele din punctele lui de vedere, care pot
fi prezentate astfel:
Stabilitate. Stabilitatea sau consistenţa presupune folosirea aceloraşi termeni,
abrevieri, formate, titluri şi metode de navigare în toate ieşirile sistemului.
Eficienţa. Atunci când se efectuează formatarea ea trebuie să se deruleze în
strânsă concordanţă cu sarcinile de executat. Textele trebuie să fie aliniate,
coloanele sortate, deplasare să fie uşor realizabilă. Pe cât este posibil ar
trebui să fie evitate introducerile de date necesare obţinerii ieşirilor.
Comoditate. Să nu se facă trimiteri la afişări anterioare, să se folosească etichete
clare, precum şi factori de scală corespunzători.
Format. Formatul informaţiilor trebuie să se menţină pentru aceleaşi tipuri de
date şi să scoată în evidenţă ceea ce este important. Se recomandă
folosirea, printre caracterele tipărite, a semnelor monetare, a mărcilor
zecimale, a separatorilor ordinelor de mărime şi a semnelor +, -, % în mod
corespunzător.
Flexibilitate. Trebuie să i se ofere utilizatorului posibilitatea de a lista în
modurile dorite de el, să oprească procesul şi să navigheze în locurile
dorite.
În concluzie, specialiştii spun că satisfacţia în utilizare s-ar putea rezuma la: timpul de
învăţare, viteza în execuţie, rata erorilor, persistenţa în timp, satisfacţii subiective.
Culegerea informaţiilor despre toate aceste considerente o efectuează echipa de
proiectare şi realizare, prin tehnicile descrise anterior în etapa de analiză a sistemelor
3. Proiectarea interfeţelor şi a dialogurilor
Rolul interfeţelor şi al dialogurilor în proiectarea logică
Interfeţele
Noţiunea de interfaţă este destul de des întâlnită în literatura informatică, deşi el
are şi o accepţiune generală în limbajul curent, în sensul de element de legătură între
alte două. Dicţionarul explicativ al limbii române îl defineşte foarte îngust ca fiind
"suprafaţa de separare a porţiunilor care reprezintă faze diferite într-un sistem fizico-
chimic". Din definiţie rezultă funcţia de separare şi nu cea de legătură. Ulterior, în
Dicţionarul explicativ al limbii române - Supliment, apar termenii de interfaţare şi
interfaţă.
97
Interfaţa, cu trimitere la domeniul electronicii, este "un dispozitiv care converteşte
semnalele electronice în aşa fel încât două aparate sau sistemul să poată comunica
între ele". Se observă o schimbare radicală a poziţiei faţă de prima variantă, interfaţa
fiind ceva care asigură comunicarea între două sisteme. Aproape similar, intefaţarea
este definit ca o "interconectare a părţilor unui sistem sau a unor aparate astfel încât ele
să îşi poată îndeplini funcţia în mod corect coordonat".
Pe scurt, interfaţa asigură comunicarea între două sau mai multe sisteme. În
general, în informatică o astfel de semnificaţie este des întâlnită. Astfel, referindu-se la
software-ul de sistem, Schulteis, Sumner şi Bock spun că "prin intermediul
131
echipamentelor electronice de calcul şi al unui timp anume destinat, software-ul

sistemelor acţionează ca o legătură sau interfaţă între sistemul de calcul şi programele
de aplicaţii pe care utilizatorul doreşte să le execute". Aceiaşi autori, la pagina 33,
definesc interfaţa ca "o conexiune la frontierele unui sistem sau subsistem. O interfaţă
serveşte drept mediu de conversie a ieşirilor unui sistem în intrări ale altuia". De cele
mai multe ori, funcţia de legare între ele a două componente este realizată de un
subsistem special proiectat în acest scop.
Până în prezent s-a făcut referire la interfaţă, în general, deşi există şi o interfaţă a
utilizatorului, definită de Zwass ca "o combinaţie a mijloacelor prin care un utilizator
132
interacţionează cu un sistem electronic de calcul". Aceasta este accepţiunea sub care

vom trata interfaţa în continuare.
Dacă interfaţa dintre utilizator şi calculator a fost, pe vremuri, practic imposibilă,
făcând referire la calculatoarele generaţiei inventatorilor, prin progresele din domeniu,
în prezent se vorbeşte despre o generaţie a utilizatorilor sau conducătorilor. Progresul
este atât de puternic marcat încât a apărut nevoia atribuirii unui calificator pentru noua
variantă, vorbindu-se despre graphical user interface (GUI) - interfaţa grafică a
utilizatorului.
Ar fi de ajuns doar să enumerăm câteva astfel de medii. Revoluţia s-a produs odată
cu lansarea pe piaţă a interfeţei grafice a utilizatorului de către Macintosh, bazată în
mare parte pe rezultatele înregistrate de Xerox Palo Alto Research Center. Noul mediu
se bazează pe aşa-zisele icons reprezentând obiecte sau acţiuni prin meniuri care să
ajute la selectarea unei acţiuni. Mouse-ul ajută la navigarea într-un astfel de mediu.
Ulterior, au fost promovate alte produse care încorporează elemente de interfaţă
grafică a utilizatorului, dintre care le enumerăm pe primele dintre cele mai
reprezentative: Windows (Microsoft), Presentation Manager din OS/2 (IBM si
Microsoft), Open Look (AT&T), GEM (Digital Research), NewWave (Hewlett-
Packard), NeXTStep (NeXT), Motif (Open Software Foundation).
O altă soluţie a constituit-o noua interfaţă pentru calculatoarele dotate cu stilouri
electronice (palmtop-uri). Noul sistem de operare PenPoint, al firmei Go Corporation,
a însemnat o nouă modă în interfeţele oferite utilizatorilor.
Interfeţele pentru preluarea/redarea vocii constituie încă un salt, deşi, ca răspândire
nu au regimul celorlalte interfeţe. Mai nou, sunt interfeţele multimedia oferite
utilizatorului pentru acces la text, sunet, imagine.
În prezentul capitol vom vedea interfaţa ca pe un element central al procesului de
culegere a informaţiilor de la utilizatori sau de oferire a acestora.
131
Schulteis, R., Sumner, M., Bock, D. - op. cit., p. 123
132
Zwass, V. - op. cit., p. 338
98
Dialogul
Dialogul în informatică are aceeaşi semnificaţie ca şi în accepţiunea cotidiană:
conversaţie între doi parteneri.
Am putea chiar face afirmaţia că proiectarea dialogurilor şi a interfeţelor
reprezintă procesele de definire a modalităţilor prin care oamenii şi calculatoarele
schimbă informaţii între ei.
Datorită importanţei sale, dialogul, în multe componente informatice - cum ar fi
sistemele de sprijinire a procesului decizional sau sistemele expert -, dispune de un
subsistem propriu de funcţionare. Principalele componente ale unui sistem de sprijinire
a procesului decizional sunt: managementul datelor, managementul modelelor şi
managementul dialogurilor (subl. ns.), fiecare dintre ele fiind văzute ca subsisteme
distincte.
Subsistemul de management al dialogurilor este redat schematic în figura 2.1.
133
Module de intrare Module de ieşire

Sofwar e pentr u
bazate pe: r ealizar ea dialogului bazate pe:
• Limbaje de acţiune: • Afişare tip VDT (Video

- tastatură Display Terminal)
- mouse • Generarea de rapoarte
- cititor optic • Afişare grafică, inclusiv
- creion optic ş.a. color şi tridimensional
• Limbaje de comandă • Desene cu plottere
• Subset al limbajului natural • Ferestre multiple ş.a.
• Specificaţii ale asistenţei
prin meniuri
• Specificaţii de ecrane
(pentru completarea spaţiilor
din rubrici)
• Interfeţe tip iconiţe
• Activare voce
Fig. 2.1. Componentele unui subsistem de management dialoguri

Caracteristica principală a sistemelor performante în privinţa dialogurilor o
constituie diversitatea formelor de introducere a datelor şi extragere a rezultatelor.
Inteligenţa artificială a adăugat o calitate deosebită a dialogului: utilizatorul poate să
spună ceea ce doreşte sau să activeze sistemul prin voce.
Metode de interacţiune
Din cauza varietăţii metodelor de interacţiune, în cele ce urmează vor fi descrise
cele mai utilizate dintre ele. După aceea, vor fi analizate şi echipamentele cu o astfel
de destinaţie.
Interacţiunea prin limbaj comandă
Boris Beizer, un pătimaş al umanizarii relaţiilor cu calculatorul, la un moment dat
spune că "toate relaţiile puternice sunt exprimate prin comunicare. Şi chiar mai mult,
formele comunicării dau expresie şi relaţiilor. Dragostea şi ura sunt aproape câteva
cuvinte rău folosite pot schimba trecutul cu prezentul - câteva comenzi rău alese pot
133
Prelucrare după Zwass, V. - op. cit., p. 537
99
să-ţi transforme dragostea faţă de un produs-program în ură. Mijloacele prin care
trebuie să comunicăm cu calculatorul şi cele prin care el comunică cu noi vor afecta în
mod determinant relaţia noastră cu acesta" .
134
Toate calculatoarele încep să funcţioneze prin comenzi, omul transmiţând

calculatorului ceea ce ar dori să execute. Se spune că un software bun este caracterizat
prin multe opţiuni de lucru, printr-o logică riguroasă, ceea ce ar însemna gramatica
unui limbaj de comandă, precum şi prin uşurinţa cu care intuim forma a ceea ce va
genera comanda lansată în execuţie. Comenzile trebuie să fie concepute astfel încât să
răspundă cerinţelor tuturor categoriilor de utilizatori, de la începători la avansaţi.
Spre deosebire de softul care comunică prin meniuri, în care opţiunile sunt afişate
pe ecran, comunicarea prin limbaj de comandă presupune că opţiunile de lucru trebuie
să se afle în mintea utilizatorului. Acesta este motivul determinant pentru care softul
orientat pe comenzi este mai dificil de învăţat, pentru că trebuie însuşite comenzile ce
pot fi utilizate. Dacă ele nu au o logică, o oarecare apropiere de limbajul uman,
misiunea de a le învăţa devine şi mai anevoioasă.
O primă clasificare a comenzilor le încadrează în comenzi sintactice şi comenzi
secvenţiale.
Cea mai simplă comandă sintactică este cea prin care utilizatorul trebuie să tasteze
toate informaţiile necesare pentru a executa ceva înainte de lansarea propriu-zisă a
comenzii produsului-program.
Comenzile secvenţiale, în cea mai simplă formă a lor, presupun obţinerea oricărui
element necesar lansării ei printr-un dialog cu calculatorul.
O altă clasificare a comenzilor, de ordin superior, le grupează în comenzi
mnemonice şi comenzi-taste.
În exemplele anterioare s-a folosit un cuvânt-cheie, COPY, pentru lansarea în
execuţie a operaţiunii de copiere. În locul cuvântului COPY s-ar fi putut folosi formele
abreviate CP sau C. Cele mai inteligibile, deci şi cele mai simple comenzi sunt cele
mnemonice, adică ele au un sens prin cuvintele sau abrevierile utilizate. Este vorba
despre formele folosite pentru comenzile sistemelor de operare care pot fi utilizate ori
prin numele în întregime, ca de exemplu RENAME, ori prin primele trei litere, ceea ce
înseamnă REN. Similar sunt utilizabile şi comenzile FOXPRO, cu diferenţa că, în
aceste cazuri, formele abreviate înseamnă utilizarea primelor patru caractere din
comenzi.
Comenzile-taste, în cea mai simplă formă a lor, constau în acţionarea unei taste
anume, a unei taste funcţionale (F1, F2, F3 etc) sau a oricărei taste, atunci când
programul este pregătit să accepte o nouă comandă.
Din această categorie, cele mai folosite sunt combinaţiile de taste funcţionale cu
alte taste, cum sunt CTRL, SHIFT, ALT. Firesc, o serie de comenzi se pot da prin
simpla apăsare a tastelor funcţionale, de la F1 la F10, sau de la F1 la F12, în funcţie de
tastaturile şi calculatoarele folosite.
Aceste taste mai sunt numite şi taste funcţionale speciale. Diverse programe
lansate în execuţie pot redefini funcţiile tastelor funcţionale speciale, dându-le o
semnificaţie dinamică. Sunt produse-program care, pentru a uşura munca
134
Beizer, B. - Personal Computer Quality: A Guide for Victims and Vendors, Van Nostrand
Reinh9old Company, New York, 1986, p. 87
100
utilizatorului, oferă şabloane de carton ce pot fi ataşate zonei tastelor funcţionale.
Alteori, se lipesc mici etichete adezive pe taste, indicând noua lor funcţiune.
Ţinem să facem menţiunea că majoritatea sistemelor mari de calcul, inclusiv cele
de ultimă oră, oferă interacţiunea omului cu ele doar prin interfaţă bazată pe limbaj
comandă.
Interacţiunea prin meniuri
În sistemele orientate pe meniuri, selecţia opţiunilor este poziţională, adică ceva
trebuie să se deplaseze (un cursor) într-un loc din meniu şi astfel să se efectueze
selecţia. Există mai multe modalităţi de marcare a obiectelor de pe ecran, dintre care
cel mai utilizat este cursorul, deşi operaţiunea poate fi realizată şi prin atingerea cu
degetul a unei zone anume, cu ajutorul mouse-ului, al unui creion special (light pen)
ş.a.
Opţiunile de selectat pot fi afişate în diverse moduri, astfel: prin coduri, cuvinte
scurte (dar foarte sugestive), fraze, imagini (icons) butoane sau combinaţii ale
acestora. În fine, pot fi multe meniuri şi la fel de multe metode prin care ele pot fi
folosite.
Interacţiunea prin limbaj natural
Nu putem să nu consemnăm o astfel de modalitate de interacţiune cu calculatorul,
desi ea se află în stadiu incipient. Nu sunt prea multe aplicaţii care să folosească vocea
pentru introducerea datelor sau a comenzilor şi sintetizatoarele de voce pentru redarea
rezultatelor.
Progresele se datorează cercetărilor din domeniul inteligenţei artificiale şi anume a
acelora referitoare la limbajul natural. Oricum sunt sisteme care folosesc atât interfaţa
prin voce, cât şi pe cea care uzează de clasica tastatură a sistemelor de calcul.
Selectarea echipamentelor necesare interacţiunii cu sistemul
Întrucât în paragrafele anterioare am făcut referire şi la echipamentele care asigură
interactivitatea cu sistemul, în cele ce urmează vom face doar succinte prezentări ale
celor mai folosite echipamente, păstrând numele lor din limba engleză pentru a nu
denatura sensul lor. În zona de descriere a tabelului nr. 2.1. vom încerca să-i dăm şi un
sens românesc.
Tabel nr. 2.1. - Echipamente comune 135 pentru asigurarea interactiunii cu sistemel informatice
Echipament Descriere şi caracteristici principale în utilizare
Keyboard Tastatura este formată dintr-un set de butoane (taste) plasate după reguli standard.
prin intermediul ei se introduc date, comenzi. Are o largă şi mare felxibilitate în
utilizare.
Mouse Traducerea este de prisos. Şoricelul s-a încetăţenit în limba română în varianta
engleză, mouse. El este o cutiuţă mică de plastic în care se află o bilă şi mecanisme
speciale care transformă deplasarea cutiuţei pe o suprafaţă plaţă în mişcări ale
cursorului de pe ecran. Mouse-ul poate fi cu două sau trei butoane. Cele mai noi sunt
sub formă de stilou şi oferă posibilitatea utilizatorilor să acţioneze ca şi cu clasicul
creion.
Joystick I s-ar putea spune beţisorul fermecat, deşi traducerea tehnică este manşă de
comandă, asemănătoare manetei de viteze de la autoturisme. Are aceeaşi
funcţionalitate ca şi mouse-ul.
Trackball Poate fi numită bilă indicatoare de cale, căci ea oferă o sferă plasată în diferite
135
Tabelele 2.1., 2.2., şi 2.3. sunt adaptări după Blattner, M., Schultz, E. - User Interface Tutorial,
Proceedings of the International Conference on System Sciences, Kona, Hawaii, January, 1988
101
poziţii ale tastaturii, cu un rol similar mouse-ului. Prezintă avantajul nesolicitării
unui spaţiu special pentru deplasare, aşa cum solicită mouse-ul.
Touch Screen Atingerea ecranului constituie modalitatea prin care are loc selecţia. Este o variantă
recomandată în mediile nu prea curate sau pentru utilizatorii fără dexteritate sau
experienţă în lucrul cu alte echipamente.
Light Pen Stiloul optic efectuează selecţia prin apăsarea sa pe ecran. Este recomndat în
sistemele care interacţionează direct cu conţinutul ecranului.
Graphics Planşeta grafică comnstă dintr-o supraftă plată pe care se plasează un instrument de
Tablet genul stiloului optic care ghidează deplasarea ecranului pe afişajul calculatorului.
Selecţia se efectuează prin apăsarea unui buton sau a unui stilou pe planşetă. Este
utilizabil pentru aplicaţiile care presupun apelarea la multe desene sau grafice.
Voice Vocea constituie modalitatea de transmitere a textelor şi comenzilor către calculator.
Este utilă pentru persoanele cu defecte la mâini sau pentru cei ce concomitent
efectuează alte operatiuni cu ajutorul ambelor mâini.
Î
1.2.2. P ROIECTAR EA IN TER FEŢELOR
După identificarea ieşirilor sistemului, o preocupare majoră a proiectanţilor noului
sistem va fi crearea machetelor interfeţelor, operaţiune concretizată în prezentarea
recopmandărilor de structurare si conturare a datelor introduse în câmpurile proiectate,
urmărirea feedback-ului şi proiectarea ajutoarelor on-line (help).
P roiectarea m achetelor
În ceea ce priveşte proiectarea machetei documentelor, aceiaşi autori descriu
schematic paşii parcurşi, redaţi şi de noi în figura 2.3., într-o formă modificată.
I. Paşii anteriori conceperii II. Paşii conceperii III. Paşii post-concepere
Stabilirea Determinarea
scopului operaţiunilorde:
(Ce mesaj • completare
trebuiesă • citire şi acţiune
Schiţarea Revizuire, Evaluare
transmită?) • citire şi
documentului corectare, (Răaspunde
reamintire
• selectarea editare documentul
• aflarea de
unui conţinut scopului
D
informaţii O
adecvat pentru care a
Definirea Definirea •organizarea fost conceput?) C
motivaţiei (De beneficiarilor lui pentru a fi U
ce este nevoie (Cine va folosi folosit mai M
de acel documentul? uşor
E
document?) De ce îi este • scriere clară
necesar?) Determinarea • folosirea N
restricţiilor graficii pentru T
impuse de: clarificarea
• sistem mesajelor de
• modul de transmis
folosire
• modul de
distribuire
Fig. 2.3. Paşii proiectării machetei documentelor

Atunci când documentul există într-o formă pe hârtie, în varianta pe calculator se
va urmări păstrarea în mare măsură a structurii existente, dar cu adaptările specifice
noului mediu de lucru.
O problemă foarte importantă a realizării machetelor formularelor realizabile cu
calculatorul o constituie proiectarea navigării între câmpuri şi în interiorul lor.
102
Navigarea trebuie să fie de la stânga la dreapta şi de sus în jos, însă cu posibilităţi de
revenire, la cerere.
P roiectarea dialogurilor
Proiectarea dialogurilor este procesul prin care sunt proiectate toate secvenţele
folosite de utilizator pentru a comunica cu un sistem informatic.
Rolul analistului şi proiectantului este de a selecta cele mai potrivite metode şi
echipamente, precum şi de a prezenta condiţiile în care se pot afişa informaţiile sau se
pot obţine de la utilizator.
Operaţiunea se efectuează în trei etape:
• proiectarea secvenţei de derulare a dialogurilor,
• construirea prototipului,
• evaluarea comportamentului în utilizare.
1.3. Proiectarea bazelor de date: Modelarea logică a datelor
1.3.1. L OCUL M ODELĂRI I LOGI CI I DATELOR Î N CI CLU DE VI AŢĂ AL SI STEM ELOR
Prin modelarea logică se urmăreşte atingerea a trei obiective:
1. structurarea performantă a datelor prin procesul de normalizare;
2. obţinerea unui model logic al datelor din care să se poată realiza proiectul bazei de
date fizice, adică modelul relaţional - cel mai utilizat în prezent, deşi se pot obţine şi
modelele reţea, ierarhice sau orientate-obiect;
3. realizarea unui model al datelor care să surprindă cerinţele actuale de date regăsite
în formulare şi rapoarte. Modelarea logică este un proces ascendent (bottom-up, de
jos în sus), de obţinere a relaţiilor din formulare şi rapoarte, numite şi perspectiva
sistemului prin prisma utilizatorului. Va urma o integrare a relaţiilor disparate din
formulare şi documente anume într-un model logic consolidat al datelor. De
asemenea, va fi prezentat modul de transformare a modelului entitate-relaţie într-o
formă relaţională astfel încât modelul conceptual să fie comparat cu modelul logic
al datelor pentru desprinderea şi rezolvarea diferenţelor dintre ele.
Modelarea logică a datelor descrie datele cu ajutorul unei notaţii speciale, care
corespunde unui mod de organizare a acestora de către un sistem de gestiune a bazelor
de date relaţionale, numit şi model relaţional.
Procesul de modelare logică a datelor se derulează în paralel cu celelalte activităţi
ale proiectării logice: proiectarea formularelor şi a rapoartelor şi proiectarea
dialogurilor şi interfeţelor. Modelarea logică a datelor se realizează nu numai pe bazei
diagramei entitate-relaţie, ci şi pe baza machetelor formularelor şi rapoartelor. Se
efectuează analiza datelor elementare din intrările şi ieşirile sistemului pentru a se
desprinde legăturile dintre ele.
Procesul de modelare a datelor este complex. În fiecare etapă a ciclului de viaţă a
sistemelor se regăseşte câte o activitate specifică datelor, conform tabelului nr. 3.1.
Tabel nr. 3.1. Relaţia dintre etapele ciclului de viaţă a sistemelor şi modelarea datelor
Etapa din ciclul de viaţă a Elemente de modelare a datelor
sistemului
Identificarea şi selecţia proiectelor Modelul general al datelor la nivel de întreprindere (DER doar cu
entităţi)
Iniţierea şi planificarea proiectului Modelul conceptual al datelor. Prezentarea DER cu entităţile specifice
unor proiecte
Analize Modelele conceptuale ale datelor. Se prezintă DER în care se includ şi
103
atributele
Proiectarea logică Modelul logic al datelor (relaţional)
Proiectarea fizică Proiectarea fisierelor şi bazelor de date fizice (organizarea fişierelor)
Implementarea Descrierea fişierelor şi bazelor de date (codificarea unor SGBD)
Întreţinerea Evoluţia modelului datelor
În procesul de modelare logică există patru paşi esenţiali:

1. Realizarea unui model logic al datelor din perspectiva utilizatorului (formulare şi
rapoarte) privind aplicaţia, folosindu-se principiile normalizării.
2. Contopirea tuturor perspectivelor normalizate ale utilizatorilor într-un model logic
consolidta (centralizat) al datelor. Pasul mai este numit şi integrarea perspectivelor.
3. Transformarea modelului conceptual al datelor (entitate-relaţie), realizat fără să se
ţină cont de perspectiva utilizatorului, într-un set de relaţii normalizate.
4. Compararea modelului logic consolidat al datelor cu modelul transformat al
entităţii-relaţie şi realizarea, prin integrarea perspectivelor, a unui model logic final
al datelor aplicaţiei.
Primul pas al modelării logice se poate exemplifica prin două rapoarte solicitate
de utilizatori, reprezentând perspectiva utilităţii sistemului din pucntul lor de vedere:
 Cel mai bun client al produsului X (ecran)
 Situaţia comenzilor în curs (raport)
Ecranul "Cel mai bun client al produsului X", prin percepţia utilizatorului, are
următorul format:
Cel mai bun client al produsului
Introduceţi codul produsului: P1122

Data de început: 10/01/02
Data de sfârşit: 31/12/04
----------------------------
COD CLIENT: 1111
NUME CLIENT: S.C. ALPHA S.R.L.
VOLUM: 1000
Din analiza ecranului se pot desprinde relaţiile:

CLIENTCOD_CLIENT
( , NUME)
FACTURANR_FACTURA
( , COD_CLIENT, DATA_FACTURA)
PRODUSCOD_PRODUS
(
LIVRARE NR_FACTURA
( , COD_PRODUS
, CANTITATE_LIVRATA)
Raportul "Situaţia comenzilor în curs" are următorul format:

Pagina 1
Situaţia comenzilor în curs
31/12/2004
COD PRODUS CANTITATI_DE_LIVRAT
A1111 0
A2222 0
B1111 150
... ...
Z9999 1000
Realizarea raportului este posibilă prin folosirea următoarelor entităţi:
104
PRODUS (COD_PRODUS)
COMANDA (NR_COMANDA, DATA_COMANDA)
LINIE_COMANDA (NR_COMANDA, COD_PRODUS, CANTITATE_COMANDATA)
LIVRARE (COD_PRODUS, NR_FACTURA, CANTITATE_LIVRATA)
FACTURA (NR_FACTURA, DATA_FACTURA)
Pasul al doilea presupune comasarea perspectivelor utilizatorilor şi crearea unui set integrat al
relaţiilor, rezultând următoarele relaţii:
CLIENT (COD_CLIENT, NUME)
PRODUS (COD_PRODUS)
FACTURA (NR_FACTURA, COD_CLIENT, DATA_FACTURA)
COMANDA (NR_COMANDA, DATA_COMANDA)
LIVRARE (NR_COMANDA, NR_FACTURA, CANTITATE_LIVRATA)
Pasul al treilea constă în transformarea modelului conceptual al datelor (diagrama entitate-

relaţie) din aplicaţie, fără să se ţină cont de punctul de vedere al utilizatorului, într-un set de relaţii
normalizate.
Diagrama entitate-relaţie, realizată în etapa de analiză, respectiv în subetapa de modelare
conceptuală, este redată în figura 3.1.
COD_CLIENT NUME_CLIENT ADRESA NR_FACTURA
CLIENT FACTURA
Lansează Facturare
CANTITATE_LIVRATA
NR_COMANDA
COMANDA LIVRARE
CANTITATE_COMANDATA LINIE_COMANDA PRODUS
COD_PRODUS DENUMIRE
Fig. 3.1. Diagrama entitate-relaţie a aplicaţiei GESTIUNE CLIENŢI

Din analiza diagramei din fig. 3.1. se desprind următoarele relaţii:
CLIENT (COD_CLIENT, NUME, ADRESA)

PRODUS (COD_PRODUS, DENUMIRE)
COMANDA (NR_COMANDA, COD_CLIENT)
FACTURA (NR_FACTURA, NR_COMANDA)
LIVRARE (NR_FACTURA, COD_PRODUS, CANTITATE_LIVRATA)
105
Pasul al patrulea compară modelul obţinut din pasul doi cu cel din pasul trei şi
integrează perspectivele utilizatorilor în vederea obţinerii unui model logic final,
astfel:
Client (cod_client, nume, adresa)

Produs (cod_produs, denumire)
Factura (nr_fact, nr_comanda, data_fact)
Linie factura (nr_fact, cod_prod, cant_livrata)
Comanda (nr_cda, cod_client, data_cda)
Linie comanda (nr_cda, cod_produs, cantitate_comandata)
Aşadar rezultatul modelării logice a datelor îl constituie relaţiile normalizate

rezultate din cel de-al patrulea pas al procesului. De asemenea, alt rezultat se va
concretiza în actualizarea depozitului (repository) sau a dicţionarului proiectului.
Diferenţa majoră dintre modelarea conceptuală şi cea logică a datelor este aceea că
după modelarea logică a datelor cerinţele structurate de date se concretizează în relaţii
şi nu în entităţi. Din cauza normalizării nu este necesară o corespondenţă unu-la-unu
între entităţi şi relaţii.
Se face menţiunea că relaţiile nu corespund fişierelor fizice realizate cu
calculatorul, operaţiune realizată în timpul proiectării fizice.
1.3.2. TRAN SFORM AREA DI AGRAM ELOR EN TI TATE - RELAŢI E Î N RELAŢI I
Normalizarea este un proces ascendent, tip bottom-up, prin care se obţine un set de
relaţii bine structurate care să conţină toate datele solicitate din exteriorul sistemului şi
pe cele consemnate în ieşirile lui.
Normalizarea se bazează pe informaţiile oferite de celelalte subetape ale
proiectării logice (proiectarea formularelor şi a rapoartelor, proiectarea interfeţelor şi a
dialogurilor), dar şi pe altele, consemnate în faza de analiză, edificatoare fiind
diagrama entitate-relaţie rezultată din proiectarea conceptuală a datelor.
Pentru compararea rezultatului obţinut în etapa de proiectare logică a datelor,
adică a relaţiilor normalizate, cu diagrama entitate-relaţie, rezultat al proiectării
conceptuale, aceasta din urmă trebuie să fie convertită în relaţii, de asemenea,
normalizate. După compararea celor două seturi de relaţii se va efectua fuziunea lor
pentru a se ajunge la unul singur.
Întregul proces se derulează în patru paşi, astfel:
1. Reprezentarea entităţilor. Fiecare tip de entitate din diagrama entitate-relatie este
reprezentată ca o relaţie în modelul relaţional al datelor. Identificatorul tipului de
entitate devine cheie primară a relaţiei, iar celelalte atribute ale tipului entităţii devin
atribute non-cheie ale relaţiei.
2. Reprezentarea legăturilor. Fiecare legătură din diagrama entitate-relaţie trebuie să
fie reprezentată în modelul relaţional al datelor. Reprezentarea legăturii se
efectuează în funcţie de natura ei. De exemplu, uneori se poate constitui o relaţie
prin includerea cheii primare a unei relaţii ca o cheie străină în altă relaţie. Alteori,
se poate crea o relaţie separată pentru reprezentarea legăturii.
3. Normalizarea relaţiilor. Relaţiile create în paşii 1 şi 2 pot conţine redundanţe
nedorite şi vor constitui surse de înregistrare a anomaliilor în timpul actualizării.
Normalizarea va conduce la o bună structurare a relaţiilor.
106
4. Fuziunea relaţiilor. În timpul modelării logice a datelor s-au creat diferite relaţii,
atât pe baza normalizării ascendente a perspectivelor utilizatorilor, cât şi a
transformării uneia sau a mai multor diagrame entitate-relaţie în seturi de relaţii. În
structura acestor seturi de relaţii pot exista unele relaţii redundante, cum ar fi
existenţa a două sau mai multor relaţii care descriu acelaşi tip de entitate, ce ar
trebui să fuzioneze şi să se renormalizeze pentru extragerea eventualelor
redundanţe.
Reprezentarea entităţilor (pasul 1)
Fiecare tip de entitate din diagrama entitate-relaţie este reprezentată ca o relaţie în
modelul relaţional al datelor. Identificatorul tipului de entitate devine cheie primară a
relaţiei, iar celelalte atribute ale tipului entităţii devin atribute non-cheie ale relaţiei.
În legătură cu cheia, trebuie luate unele măsuri de precauţie, de genul:
• valoarea cheii trebuie să identifice în mod unic fiecare linie din relaţie;
• cheia să nu fie redundantă, ceea ce înseamnă că nici un atribut al cheii nu poate fi şters
pentru a-i menţine unicitatea.
Există entităţi care pot avea chei care să conţină cheile primare ale altor entităţi.
Această categorie se mai numeşte şi entităţi slabe.
Fiecare atribut non-cheie al entităţii devine atribut non-cheie al relaţiei. Relaţiile
formate pe baza tipurilor entităţilor pot fi modificate după modul cum sunt
reprezentate asocierile/legăturile.
Reprezentarea unei entităţi ca relaţie se face direct. De exemplu, entitatea din fig.
3.2. se descrie ca relaţie astfel:
ANGAJAT (MARCA, NUME, ADRESA)
NUME
MARCA ANGAJAT ADRESA
Fig. 3.2. Diagrama entitate-relaţie dintre ANGAJAT şi atributele ei

Relaţia poate fi prezentată şi sub formă de tabel, astfel:
ANGAJAT
MARCA NUME ADRESA
1111 ION ION STR. ARINI, 28, IAŞI
1122 ION IONEL STR. ANINI, 120, BLAJ
Reprezentarea legăturilor (pasul 2)
Am recurs la noţiunea de legătură în locul celei de relaţie (cu sensul de înrudire)
pentru a nu se confunda cu termenul relaţie (sub accepţiunea de obiect), care preia
conţinutul entităţilor din DER.
Procedura de reprezentare a legăturilor depinde atât de gradul legăturii (unară,
binară, ternară), cât şi de cardinalitatea ei (1:1, 1:M, M:N).
Legăturile binare 1:N şi 1:1
O legătură binară unu-la multe dintr-o diagramă entitate-relaţie este reprezentată
prin adăugarea atributului/atributelor-cheie-primară al/ale entităţii aflată lângă partea
"unu" a legăturii ca fiind cheie-străină a relaţiei care se află lângă partea "multe" a
legăturii (vezi fig. 3.3.).
107
NUME ADRESA
NR_MATRICOL COD_POSTAL
STUDENT
(legătură de tip "unu")
Lansează
(legătură de tip "multe")
COMANDA_CARTE
NR_COMANDA DATA_RESTITUIRE
DATA_COMANDA
Fig. 3.3. Diagrama entitate-relaţie

dintre STUDENT şi COMANDA_CARTE
În fig. 3.3. se prezintă Lansarea COMANDA_CARTE de către entitatea
STUDENT, legătură de tip 1:N.
Se pot constitui două relatii: STUDENT şi COMANDA_CARTE.
NR_MATRICOL, care este cheie primară a entităţii STUDENT (aflată la capătul
"unu" al legăturii), se adaugă drept cheie-străină entităţii COMNADA_CARTE (aflată
la capătul "multe" al legăturii), rezultând relaţiile de mai jos:
STUDENT (NR_MATRICOL, NUME, ADRESA, COD_POSTAL)
COMANDA_CARTE (NR_COMANDA, DATA_COMANDA, DATA_RESTITUIRE, NR_MATRICOL)
Dacă entitatea COMANDA_CARTE (sau în genul entitatea aflată la capătul

"multe" al legăturii) are nevoie de cheia-primară a entităţii STUDENT (sau, în general,
entitatea aflată la capătul "unu" al legăturii), ceea ce îi oferă entităţii
COMANDA_CARTE statutul de entitate-slabă, atributul adăugat nu este unul de tip
non-cheie, ci este o parte a cheii-primare.
Pentru legăturile unare sau binare de tip 1:1 dintre două entităţi A şi B (în cazul
relaţiei unare, A şi B vor fi acelaşi tip de entitate), legătura poate fi reprezentată sub
una din următoarele forme:
1. Adăugarea cheii-primare a entităţii A la entitatea B sub formă de cheie-străină.
2. Adăugarea cheii-primare a entităţii B la entitatea A, sub formă de cheie-străină.
3. Ambele cazuri (1 şi 2).
Legăturile binare sau de grad mai mare, de tip M:N
Două entităţi pot fi conectate printr-o legătură 1:1, 1:M, M:N sau printr-o entitate
gerundivă (compusă sau asociativă). În varianta legăturii M:N sau a gerundivei,
intervine o a treia relaţie C. Cheia-primară a ei este una compusă deoarece ea conţine
ambele chei-primare ale entităţilor aflate în legătură. Orice alte atribute non-cheie
asociate legăturii M:N sau gerundivei sunt incluse în relaţia C.
Prezentăm un exemplu în fig. 3.4.
108
DATA_COMANDA
NR_COMANDA DATA_EXPEDITIE
COMANDA
CANTITATE_COMANDATA Solicită
CARTE
COD_CARTE PRET
TITLU AUTOR EDITURA
Fig. 3.4. DER dintre COMANDA şi CARTE

Între entităţile COMANDA şi CARTE intervine legătura de tip M:N, di care se pot
desprinde următoarele relaţii: COMANDA, CARTE, LINIE_COMANDA, ele fiind
constituite pe baza entităţilor menţionate şi a legăturilor dintre ele. Entităţile se
transformă automat în relaţii, iar legătura dintre ele devine o altă relatie, în care
NR_COMANDA şi COD_CARTE CONSTITUE CHEIE-PRIMARă, cele două
atribute fiind, de fapt, şi chei-primare ale relaţiilor aflate în legătură. Atributul non-
cheie CANTITATE_COMANDATA este unul obişnuit al relaţiei
LINIE_COMANDA.
Pot fi situaţii când relaţia constituită pe baza legăturii M:N dintre două entităţi să
nu fie suficient definită printr-o cheie-primară care să conţină doar cheile-primare ale
entităţilor aflate în legătură, fiind necesară utilizarea suplimentară a unuia sau mai
multor atribute.
Să pornim de la următorul exemplu:
DISCIPLINA
NR_MATRICOL NUME DATA COD_PROFESOR
STUDENT EXAMINARE PROFESOR
NOTA
Pentru diagrama de mai sus, atributul DATA trebuie să fie o parte a cheii relaţiei
EXAMINARE, astfel:
EXAMINARE (NR_MATRICOL, COD_PROFESOR, DATA, NOTA)
Dacă fiecare examinare ar avea un cod propriu de identificare, data ar fi de prisos,
iar NR_MATRICOL şi COD_PROFESOR ar deveni chei-referinţă-încrucişată, astfel:
EXAMINARE (COD_EXAMINARE, NR_MATRICOL, COD_PROFESOR, DATA, NOTA)
Şi în cazul în care sunt legate între ele mai mult de două entităţi, cheie-primară a
legăturii de tip M:N dintre le înseamnă, în primul rând, cheile primare ale entităţilor
legate, la care se pot adăuga componente suplimentare ale cheii.
Legăturile unare
O legătură unară este o legătură între cazurile unui singur tip de entitate, numită şi
legătura sau asociere recursivă. În literatură sunt cele mai citate exemplele prin care
entitatea ANGAJAT are o legătură recursivă cu ea însăşi (un ANGAJAT "conduce"
zero, unu sau mai mulţi ANGAJAT(i)) sau structura unei reţete de fabricatie în care
ARTICOL "conţine" zero, unu sau mai multe ARTICOL(e).
109
Pentru o legătură unară de tip 1:N, în care intră cazul entităţii ANGAJAT,
diagrama este următoarea:
MARCA_ANGAJAT NUME ALTE_DATE
ANGAJAT
Conduce
Pentru legătura unară de tip M:N, în care intră entitatea ARTICOL, diagrama este:
COD_ARTICOL DENUMIRE COST
ARTICOL
Conţine
CANTITATE
Pentru legătura unară 1:N, tipul entităţii este modelat ca relaţie, în care cheia
primară este cheia primară a tipului entităţii. Relaţiei i se adaugă o cheie străină prin
care se va face referire la valoarea cheii-primare din aceeaşi relaţie.
O cheie-străină recursivă este o cheie-străină într-o relaţie care face referire la
valorile cheii-primare din aceeaşi relaţie. Reprezentarea legăturii unare 1:N din
exemplul dat este:
ANGAJAT (MARCA_ANGAJAT, NUME, ALTE_DATE, MARCA_MANAGER)
În relaţia de mai sus, MARCA_MANAGER este o cheie-străină recursivă care îşi

ia valoarea din acelaşi domeniu cu MARCA_ANGAJAT.
Pentru legătura unară M:N, tipul entităţii se va modela ca o relaţie, după care se va
crea o altă relaţie pentru scoaterea în relief a legăturii M:N. Cheia primară a acestei noi
relaţii este una compusă care va prelua cele două atribute, dar care nu trebuie să aibă
acelaşi nume, în schimb vor lua valori din acelaşi domeniu al cheii-primare. Orice alt
atribut ce trebuie adăugat noii legături (cum este CANTITATE) este inclus ca un
atribut non-cheie. Rezultatul poate fi prezentat astfel:
ARTICOL (COD_ARTICOL, DENUMIRE, COST)
ARTICOL_COMPONENT (COD_ARTICOL, COD_COMPONENTA,
CANTITATE)
Legătura IS-A (Este un/o) (CLASĂ-SUBCLASĂ)
Modelul relational nu are o reţetă directă pentru legăturile clasă-subclasă (sau IS-
A). În schimb, sunt prezentate următoarele reguli:
1. Crearea unei relaţii distincte pentru clasă şi pentru fiecare subclasă
2. Tabelul (relaţia) clasei este alcătuit doar din cheia primară şi atributele comune tuturor subclaselor.
3. Tabelul fiecărei subclase conţine numai cheia-primară proprie şi coloanele unice acelei subclase.
4. Cheile primare ale clasei şi ale fiecăreia dintre subclase sunt din acelaşi domeniu, dar pot să nu aibă
aceleaşi nume.
110
CAPITOLUL 6
PROIECTAREA FIZICĂ
După parcurgerea etapei de proiectare logică, în multe metodologii cunoscută şi ca
proiectare conceptuală sau, şi mai des, mai simplu, proiectarea sistemelor, ceea ce este
ambiguu, se trece la o nouă etapă, proiectarea fizică, la rândul ei numită şi proiectare de
detaliu. Ultimul nume este în legătură cu proiectarea generală, alt nume atribuit
proiectării logice. De fapt, printr-o astfel de referire se scoate în relief faptul că în
timpul proiectării logice se prezintă o imagine de ansamblu (generală) a sistemului, în
timp ce proiectarea fizică înseamnă o abordare detaliată a acestuia. Cu alte cuvinte, în
etapa de proiectare logică sunt acumulate informaţiile care să sintetizeze cerinţele
utilizatorilor noului sistem, operaţiune prestată de analiştii de sistem, iar în timpul
proiectării fizice vor fi prezentate punctele de vedere ale specialiştilor, cum ar fi cei
din domeniile bazelor de date, securităţii sistemelor, reţelelor de calculatoare,
controlului şi auditării sistemelor, programării ş.a. - pe scurt, ale tehnicienilor. Ca
atare, şi specificaţiile acestei etape vor avea un pronunţat caracter tehnic, preocupările
fiind îndreptate spre construirea sistemului şi nu spre modul în care s-ar realiza o astfel
de operaţiune.
Proiectarea fizică înseamnă parcurgerea următorilor paşi:
1. Proiectarea fişierelor fizice şi a bazelor de date. O astfel de activitate înseamnă
descrierea modului în care vor fi stocate şi accesate datele în/din memoriile
secundare şi cum se va asigura controlul lor pentru a se oferi o securitate maximă a
datelor.
2. Proiectarea structurii sistemului şi a programelor. Se descriu programele sau
modulele acestora care să fie în strânsă concordanţă cu diagramele fluxurilor de
date şi cu celelalte piese ale documentaţiei realizate în etapele anterioare.
3. Proiectarea strategiilor de prelucrare distribuită. Se vor prezenta modalităţile în
care utilizatorul poate să dispună de datele şi facilităţile de prelucrare oferite de
reţelele de calculatoare.
Cum etapa care urmează este implementarea, orice situaţii care nu convin specialiştilor trebuie să
fie rezolvate în timpul proiectării fizice, evitându-se cheltuielile suplimentare de rezolvare a lor.
1. Proiectarea fişierelor fizice şi a bazelor de date
Aspecte generale ale proiectării fişierelor fizice şi a bazelor de date
Proiectarea fişierelor fizice şi a bazelor de date îşi propune să asigure trecerea de
la descrierea logică a datelor la una tehnică, de stocare a datelor. Totuşi, proiectarea
fizică se concretizează în specificaţii tehnice folosite ulterior de programatori şi alţi
specialişti implicaţi în construirea sistemului (în timpul implementării), prin crearea
fişierelor, a modurilor de organizare a acestora, precum şi a bazelor de date.
Proiectarea fizică a fişierelor şi bazelor de date are două obiective:
• Transpunerea relaţiilor dintr-un model de reprezentare logică a datelor într-
un proiect tehnic. Un astfel de proiect va conţine formatele sub care vor fi
reprezentate atributele, modul de grupare a acestora din una sau mai multe
relaţii în una sau mai multe înregistrări fizice, alegerea modului de
organizare a fiecărui fişier cu înregistrări, precum şi proiectarea metodelor
de accesare a datelor din unul sau mai multe fişiere.
111
• Selectarea tehnologiilor folosite pentru stocarea datelor. Tehnologiile
includ diverse funcţii ale sistemelor de operare, numite metode de acces şi
sisteme de gestiune a bazelor de date. Fiecare tehnologie va fi specifică
unei anumite arhitecturi a sistemului.
Dacă etapele anterioare ale ciclului de viaţă a sistemelor se concentrează aupra
"efectuării lucrurilor care trebuie", proiectarea fizică va fi orientată spre "efectuarea
cum trebuie a lucrurilor care trebuie".
Informaţiile necesare proiectării fizice a fişierelor şi bazelor de date se referă la:
• relaţii normalizate, inclusiv estimarea volumului;
• definirea fiecărui atribut;
• specificarea momentului şi a locului utilizării datelor: introducere,
restaurare, ştergere, actualizare (inclusiv frecvenţa operaţiunilor);
• timpul preconizat pentru obţinerea răspunsurilor;
• descrieri ale tehnologiilor folosite pentru crearea fişierelor şi a bazelor de
date.
Pe baza informaţiilor de mai sus, analistul va lua câteva decizii-cheie, cu reflectare
directă în integritatea şi performanţele aplicaţiei respective. Deciziile sunt:
1. Selectarea formatului de stocare (tipul datei) pentru fiecare atribut al modelului
logic al datelor. Rolul formatului este de minimizare a spaţiului de stocare şi
maximizare a integrităţii datelor. Specificarea tipului datei presupune stabilirea
valorilor minime sau maxime şi a altor parametri ai atributelor.
2. Gruparea atributelor din modelul logic al datelor în înregistrari fizice, numită şi
structura înregistrărilor/datelor stocate.
3. Aranjarea înregistrărilor înrudite în memoria secundară (discuri, benzi), astfel încât
înregistrările individuale sau grupate să poata fi stocate, restuarate şi actualizate
rapid (operaţiunea este cunoscută ca organizarea fişierelor). Tot acum se va pune şi
problema protecţiei informaţiilor şi a reconstituirii lor după după anumite incidente.
4. Selectarea suporturilor şi structurilor de stocare a datelor astfel încât să se ofere un
acces cât mai eficient. Suportul va condiţiona şi organizarea fişierelor. În cazul
sistemelor de gestiune a bazelor de date, pasul de faţă va însemna selectarea
opţiunilor pentru acces secvenţial sau prin chei, precum şi implementarea
legăturilor/asocierilor dintre entităţi şi relaţii. Structura primară cea mai utilizată în
prezent se bazează pe indecşi construiţi prin chei primare şi secundare.
Selecţia valorii cheii-primare. Uneori, cheile-primare nu sunt selectate înaintea
proiectării fizice, îndeosebi atunci când relaţiile rezultate în urma modelării logice a
datelor au chei primare care încalcă regulile de bază ale acestora sau sunt valabile o
scurtă perioadă de timp.
Controlul integrităţii datelor se realizează prin cinci metode:
• valori implicite
• definirea şabloanelor
• intervale de control
• integritate referenţială
• controlul valorii nule.
112
Valorile implicite se utilizează pentru unele atribute ale căror valori în marea lor
majoritate au aceeaşi valoare. În astfel de situaţii, dacă nu se introduce nici o valoare
în câmpul respectiv, se păstrează cea implicită. De exemplu, dacă într-un câmp trebuie
preluată valoarea codului ţării partenerului de afaceri, valoare RO (pentru România),
întrucât cei mai mulţi parteneri sunt din ţară, poate fi valoare implicită.
Definirea şabloanelor este utilă atunci când datele de introdus respectă un anumit
model. De exemplu, pentru "Act identitate" se va folosi şablonul AA999999, unde cele
două litere sugerează seria buletinului de identitate, iar caracterele numerice, în număr
de 6, se folosesc pentru numărul buletinului.
În alte şabloane se specifică în mod expres:
• cum vor fi reprezentate numerele negative;
• dacă zerourile nesemnificative trebuie suprimate (este vorba de zerourile
din faţa primei cifre semnificative, de exemplu 0014);
• dacă semnul monetar va fi plasat la sfârşitul valorii sau la începutul ei - în
acest caz fiind numit simbol de protecţie a sumei;
• afişarea valorilor cu separatori între ordinele semnificative de mărime (între
sute şi mii, între sute de mii şi milioane ş.a.m.d.).
Intervalele de control se folosesc atât pentru date numerice, cât şi alfabetice cu
scopul limitării setului de valori posibile. De exemplu, notele pot lua valori de la zero
la zece, lunile pot lua doar valorile IAN, FEB, MAR ş.a.m.d.
Integritatea referenţială se referă la condiţionarea prezenţei unei valori într-un
câmp de existenţa sa în altul. De exemplu, codul furnizorului dintr-o factură poate fi
acceptat doar dacă el există într-un fişier nomenclator al furnizorilor.
Controlul valorii nule se utilizează pentru asigurarea integrităţii datelor, dar şi din
raţionamente de eficienţă a prelucrării. De exemplu, dacă la preluarea datelor despre
un client nu cunoaştem toate datele de identificare a acestuia, facturarea nu trebuie să
se blocheze atunci când într-un câmp nu este introdusă o valoare.
Valoarea nulă este o valoare specială a câmpului, diferită de zero, spaţiu sau orice
alte valori prin care se stipulează faptul că valoarea câmpului lipseşte sau este
necunoscută temporar. Când se aplică controlul integrităţii referenţiale nu se admite
valoarea nulă sau necompletată a câmpului.
O problemă importantă din timpul proiectării fizice este tratamentul datelor lipsă.
Până în prezent au fost descrise două soluţii: folosirea unor valori implicite şi
interzicerea apariţiei valorii nule. În realitate, pot exista şi alte soluţii, dintre care
amintim:
1. înlocuirea valorii lipsă cu una estimată;
2. consemnarea datelor care lipsesc într-un raport special pentru a fi adus la cunoştinţă
persoanelor care trebuie să le găsească rezolvarea;
3. efectuarea testelor de senzitivitate astfel încât datele ce lipsesc să fie neglijate,
considerându-se că efectul lor nu este semnificativ.
113
Capitolul 7
Implementarea şi conversia sistemului
Această etapă are ca obiective planificarea implementării, realizarea şi testarea

programelor, conversia/instalarea sistemului.
Implementarea sistemului este penultima etapă din ciclul de viaţă a sistemelor
informaţionale, urmată de etapa de întreţinere şi exploatare a sistemului.
Efectiv procesul de implementare constă în instalarea echipamentelor şi a softului
în vederea finalizării sistemului şi dării lui în funcţiune.
Setul de activităţi care trebuie parcurs într-o astfel de etapă este următorul:
Planificarea implementării
Realizarea şi testarea Pregătirea locurilor de Selectarea şi instruirea

programelor muncă personalului
Finalizarea Testarea
documentaţiei sistemului
Conversia de la
vechiul la noului
sistem
Preluare după Oprea D – Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale
economice
3.1. Planificarea implementării
Multe dintre activităţile implementării sunt executate simultan impunându-se
astfel o atentă planificare şi programare a tuturor resurselor implicate în acest proces.
Planul implementării trebuie să evidenţieze toate activităţile necesare şi în el vor
fi consemnate toate activităţile de efectuat precum şi timpul alocat. Tot din acest plan
trebuie să reiasă clar şi atribuţiile fiecărui membru al echipei şi costurile estimate pe
fiecare activitate.
Programarea, coordonarea şi controlarea activităţilor de implementare sunt cel
mai des de realizat prin două dintre cele mai cunoscute tehnici:
- tehnica PERT (Program Evaluation and Review Technique)
- tehnica Gantt;
Proiectele de implementare a unor sisteme (şi implicit situaţiile manageriale
determinate de punerea în practică a unor proiecte) presupun efectuarea unor activităţi
intercorelate, care pot fi modelate prin intermediul unor reţele. Întrucât proiectele de
114
acest gen durează săptămâni, luni sau chiar ani, în desfăşurarea lor pot interveni
schimbări care au impact asupra costurilor, tehnologiei sau resurselor proiectului.
Analiza acestor activităţi îi impune managerului să planifice, să controleze/urmărească
şi să reorganizeze resursele astfel încât obiectivele propuse să se atingă în mod optim
şi la timp. Acesta este Managementul proiectelor (gestiunea / coordonarea /
planificarea / controlul proiectelor).
Dezvoltarea tehnicilor de planificare a proiectelor a luat amploare îndeosebi după
cel de-al doilea război mondial. Cele mai cunoscute astfel de tehnici de planificare
sunt:
• tehnica diagramelor tip Gantt sau cu bare;
• tehnica reţelele de tip:
PERT (Program Evaluation and Review Technique), Tehnica Evaluării Repetate

a Programului sau pe scurt Metoda PERT;
Metodele PERT au apărut în perioada 1958-1959, pentru a putea face faţă
nevoilor epocii dezvoltării masive a ingineriei, în care tehnicile de planificare
industrială ale lui Taylor şi Gantt nu mai corespundeau.
Părţile componente ale unui proiect
La planificarea unui proiect, pentru a putea folosi o tehnică de tip reţea, trebuie ca
proiectul să fie împărţit în părţile sale componente: activităţi şi evenimente.
Activitatea reprezintă un efort. Acesta, pentru a putea fi îndeplinit necesită
resurse (umane, de timp, financiare şi de cele mai multe ori echipamente). Exemple de
astfel de activităţi pot fi (la modul general): săparea unei fundaţii, proiectarea unei
piese, instruirea unui angajat etc. În cadrul unui proiect activităţile trebuie îndeplinite
într-o anumită ordine; unele pot fi în serie – cu alte cuvinte o activitate nu poate fi
începută până când alta nu a fost terminată (de exemplu fundaţia unei construcţii nu
poate fi turnată până când săpătura nu a fost executată), altele pot fi în paralel – adică
se pot desfăşura în acelaşi timp (de exemplu aprovizionarea cu materiale şi zugrăvitul).
Activitatea este unitatea/elementul de bază (cea mai detaliată lucrare) din punct
de vedere al managementului proiectelor. În general ea se notează cu litere (a, b, c…
sau A, B C,…) sau prin două cifre despărţite printr-o linie (1-2, 2-3, 7-8,…).
Componentele de bază ale unei activităţi sunt:
- descrierea/denumirea activităţii şi codul acesteia;
- durata în timp (zile, săptămâni, luni);
- resursele (umane, materiale, echipamente) implicate;
- costurile asociate.
Pentru un proiect complex, setul complet de activităţi necesare îndeplinirii
acestuia va conţine o combinaţie de activităţi în serie şi paralel, formând o reţea care să
poată fi reprezentată grafic.
Evenimentul reprezintă îndeplinirea (terminarea) uneia sau mai multor activităţi,
la un anumit moment de timp. Evenimentul este văzut ca o “piatră de hotar” sau punct
de verificare a mersului proiectului (de exemplu terminarea unui curs, predarea unui
program, sosirea pieselor de schimb etc.).
Evenimentele se notează în general cu cifre şi nu au durată în sine, ele delimitând
doar activităţile (astfel, dacă o activitate este notată prin două cifre, acestea reprezintă:
prima - evenimentul început al acesteia şi cea de-a doua - evenimentul sfârşit al
activităţii).
115
Evenimentele pot fi văzute ca scopuri atinse, în timp ce activităţile reprezintă
mijloacele necesare atingerii acestor scopuri.
Proiectul este conceput în cadrul tehnicilor de planificare de tip reţea ca o
înşiruire/colecţie de activităţi (deci implicit şi de evenimente) desfăşurate într-o
anumită perioadă de timp (cu un început şi un sfârşit definit) pentru a satisface un
anumit set de obiective. De exemplu: construirea unui pod, obţinerea unei diplome de
doctorat, efectuarea de reparaţii capitale la o maşină etc.
Astfel, un proiect cuprinde (fig.1):
- evenimente unice;
- datele de începere şi terminare specificate;
- buget sau cost planificat;
- activităţi care definesc scopul lucrării;
- rezultate tangibile ale muncii;
- resurse alocate (bani, forţă de muncă, utilaje/echipamente etc.)
Tipul, natura şi amploarea activităţilor implicate într-un proiect diferă de la
situaţie la situaţie, ceea ce conferă Managementului proiectului, spre deosebire de
Managementul producţiei, un caracter nerepetitiv (situaţii neîntâlnite la proiectele
anterioare).
Resursele reprezintă tot ceea ce este necesar pentru a executa respectiva
lucrare/proiect: echipamente, forţă de muncă şi materiale.
Definirea termenilor folosiţi în studiul reţelelor

O reţea PERT (sau o diagramă/un graf sau un grafic reţea) reprezintă
ilustrarea/modelarea grafică a unui proiect prin intermediul relaţiilor logice şi
cronologice dintre activităţile şi evenimentele ce compun proiectul.
Ea reprezintă un instrument de planificare şi control al conducerii proiectului.
Poate fi vazută ca o hartă pentru un anume program sau proiect în care toate
elementele majore au fost complet identificate, împreună cu relaţiile dintre ele. Deşi
numele diagramei/reţelei PERT provine de la metoda cu acelaşi nume este de remarcat
că metoda şi diagrama PERT nu au nimic altceva în comun, deci nu trebuie
confundate.
Graficul Gantt reprezintă o altă formă de vizualizare şi de planificare a
proiectelor, alături de reţelele orientate pe evenimente şi activităţi; el reprezintă o reţea
116
în care activităţile şi evenimentele sunt transpuse calendaristic pe o axă orizontală a
timpului. Unei activităţi i se asociază o bară de lungime direct proporţională cu durata
estimată. Graficele Gantt au dezavantajul că nu arată interdependenţele dintre activităţi
şi evenimente (evidenţiate însă de reţele, care furnizează o reprezentare pictorială a
întregului program).
Software-ul de Management al Proiectelor a găsit însă o formă de a arăta şi aceste
interdependenţe, prin intermediul unor săgeţi ce leagă între ele barele reprezentând
activităţile.
Din acest grafic se observă că:

- proiectul se poate încheia după 6 zile lucrătoare, uşor de identificat pe axa
timpului;
- activitatea 2-4 începe abia după terminarea activităţii 1-2 (conexiune de tip
Finish to End);
- activităţile 1-2 şi 2-4 pot să se desfăşoare simultan cu activităţile 1-3 şi 3-4;
- drumul critic marcat cu o altă culoare corespunde cu cel din reţeaua PERT (fig.
2.5);
- pe grafic se pot afişa datele de începere/terminare a activităţilor, durata sau
numele acestor activităţi.
În concluzie, dintr-o diagramă PERT se pot obţine următoarele informaţii:
- interdependenţele dintre activităţi;
- timpul de terminare a proiectului;
- urmările începerii cât mai târzii a activităţilor;
- urmările începerii cât mai timpurii a activităţilor;
- “compromisurile” (optimizările) dintre resurse şi timp;
- exerciţii de genul “Ce s-ar întâmpla dacă…”;
- costul unui program în Regim de Urgenţă (RU);
- evaluarea performanţelor.
3.2. Testarea sistemelor informatice
Testarea reprezintă o activitate critică privind calitatea sistemelor, ea

reprezentând o ultimă ocazie pentru revizuirea cerinţelor sistemului, a specificaţiilor
117
de proiectare şi a programelor sursă. Obiectivul general al fazei de testare îl reprezintă
identificarea numărului maxim de erori cu efort minim.
Testarea este un termen mai general care face referire la alte două noţiuni:
verificarea şi validarea. Verificarea reprezintă procesul de evaluare a sistemului sau a
unei componente a sistemului pentru a se determina dacă o anumită funcţie a fost
implementată corect, oferind răspunsul la întrebarea: Sistemul a fost construit bine?
Validarea poate fi definită ca procesul de evaluare a sistemului sau a unei componente
a sistemului pentru a se determina dacă sunt respectate cerinţele funcţionale
identificate în faza de analiză, răspunzând la întrebarea: A fost construit sistemul care
trebuie? Aşadar, verificarea vizează modul cum a fost construit sistemul, iar validarea
se referă la ce a fost construit. Atât verificarea cât şi validarea trebuie desfăşurate pe
parcursul întregului proces de dezvoltare a sistemului, nu doar la sfârşitul acestuia.
Testarea întregului sistem nu este practic posibilă, deoarece ea nu ar fi fezabilă
economic şi tehnic.
Există câteva principii generale care ghidează activitatea de testare a
programelor:
1. Testele trebuie concepute astfel încât să urmărească respectarea cerinţelor
utilizatorilor. Cele mai numeroase erori sunt legate de nesatisfacerea
cerinţelor sistemului, identificate şi formulate în faza de analiză.
2. Testele trebuie planificate cu mult timp înainte de începerea activităţii de
testare. Toate testele trebuie planificate şi proiectate înainte de
scrierea/generarea programelor sursă, chiar din timpul analizei sistemului
odată ce modelul cerinţelor sistemului este complet. Definirea detaliată a
cazurilor de testat poate începe încă din timpul fazei de proiectare, odată cu
întocmirea specificaţiilor de proiectare.
3. Testarea trebuie să înceapă cu detaliile, desfăşurată la nivelul modulelor
componente, iar pe măsură ce testarea progresează atenţia va fi îndreptată
spre identificarea erorilor de integrare a acestor componente şi, în final,
asupra întregului sistem.
4. Testarea exhaustivă nu este posibilă. Numărul cazurilor de testat, derivate
din combinarea tuturor situaţiilor posibile, este foarte mare chiar şi pentru
programele de dimensiuni mai mici. De aceea, este necesară utilizarea unor
tehnici speciale de definire a cazurilor de test care să corespundă criteriilor
de acceptabilitate.
5. Pentru a fi eficientă, testarea trebuie să fie realizată de persoane care nu au
fost implicate în fazele anterioare de dezvoltare a sistemului. Chiar dacă nu
trebuie interpretat în mod absolut acest principiu totuşi, de cele mai multe
ori, persoanele implicate în crearea sistemului nu sunt cele mai indicate în
realizarea testării programelor, cu excepţia aplicaţiilor de dimensiuni mai
mici.
6. Testarea nu vizează numai produsul final, ci şi rezultatele fazelor
intermediare ale dezvoltării sistemului informatic. Nu doar programele sunt
supuse testării, ci şi cerinţele informaţionale şi funcţionale ale sistemului
(structurate în faza de analiză), soluţiile generale de proiectare, specificaţiile
detaliate de proiectare (întocmite în fazele proiectării logice şi fizice),
documentaţia sistemului etc. Cele mai grave erori sunt cele derivate din
incompleta identificare sau formularea greşită a cerinţelor sistemului.
118
TEHN ICI DE TESTAR E
Clasificarea tehnicilor de testare

Un prim criteriu de clasificare îl reprezintă modul de efectuare a testării,
conform căruia există două categorii de tehnici:
 tehnici de testare automată, care presupun testarea programelor sub
controlul calculatorului şi
 tehnici de testare manuală, prin care testarea este efectuată sub
controlul omului.
Un criteriu de clasificare asemănător se referă la execuţia sau nu a programelor
pe parcursul testării. În funcţie de acest criteriu, tehnicile de testare se împart tot în
două categorii:
 testarea statică, presupune verificarea programelor sursă fără ca acestea
să fie lansate în execuţie. Multe din aceste tehnici sunt aplicate la
testarea rezultatelor fazelor de analiză şi proiectare sau a documentaţiei
sistemului;
 testarea dinamică implică execuţia programelor. Pornind de la un set de
date de intrare se va lansa în execuţie programul şi se vor compara
rezultatele execuţiei programului cu rezultatele scontate.
Cele două moduri de clasificare sunt relativ redundante, în sensul că majoritatea
tehnicilor de testare manuală se regăsesc şi în categoria tehnicilor de testare statică,
atât timp cât, în general, tehnicile manuale nu implică execuţia programelor 136, iar
tehnicile de testare automată presupun de cele mai multe ori execuţia programelor,
deci ele sunt considerate tehnici de testare dinamică.
Din perspectiva planificării şi desfăşurării activităţii de testare, o
importanţă deosebită o prezintă clasificarea tehnicilor de testare în funcţie de
momentul sau etapa în care ele sunt invocate. Astfel, ele pot fi grupate în:
 Testarea modulelor,
 Testarea integrării modulelor,
 Testarea sistemului şi
 Testarea de acceptare din partea utilizatorilor.
În final, trebuie reţinut că nu există o tehnică de testare sau o categorie de tehnici
care să fie catalogată drept cea mai bună. Fiecare tehnică este orientată spre detectarea
anumitor tipuri de erori sau satisfacerii anumitor obiective. Din acest motiv,
descoperirea cât mai multor erori necesită utilizarea mai multor tehnici, în funcţie de
obiectivele propuse pentru faza de testare, strategia de testare, complexitatea
sistemului informatic, resursele alocate testării etc.
3.3. Conversia sistemului
După testarea şi acceptarea sistemului se trece la instalarea/conversia lui.
Există mai multe tipuri de conversii. O primă delimitare se face în funcţie de
materia de convertit, echipamente, soft...
O problemă dintre cele mai dificile este conversia datelor din vechiul în noul
sistem.
Sunt utilizate patru metode de conversie:
- conversia directă (arderea podului)- renunţarea la un moment dat la
vechiul sistem şi trecerea la cel nou. Riscul cel mai mare îl constituie
136
Vliet, H., Op.cit., p. 399
119
imposibilitatea revenirii la vechiul sistem în situaţia în care noul sistem
nu funcţionează corect;
- conversia paralelă – o perioadă de timp cele două sisteme
funcţionează în paralel. În momentul când se constată ca noul sistem
satisface toate cerinţele cel vechi este abandonat. Avantaj eliminarea
riscului, dezavantaj volum dublu de muncă,
- conversia pe faze – înlocuirea treptată a elementelor sistemului. Are
scopul de evita schimbările drastice dar implică costuri impuse de
realizarea unor interfeţe temporare între vechiul şi noul sistem
- conversia modulară (pilot) – implementare pe module. Dezavantajul
este dat de intervalul mare de timp pe care ţl impune acest mode de
conversie.
3.4. Documentarea sistemului
După ce au fost realizate activităţile specifice etapei de implementare a

sistemului, finalizată cu instalarea sistemului nou, se trece la structurarea şi finalizarea
documentării sistemului. Fiecare activitate specifică procesului de realizare a unui
sistem informaţional este bine documentată. Astfel că în final pe baza acestor
documentări se realizează documentaţia sistemului.
Documentaţia sistemului este importantă în exploatarea sistemului şi constituie o
sursă importantă de informaţii în demersul de realizare a unui nou proiect de
îmbunătăţire a sistemului informaţional constituind un punct de plecare în etapa de
analiză a sistemelor informaţionale în situaţia reluării întregului ciclu de dezvoltare.
Documentarea şi instruirea utilizatorilor

Constă în activităţi ce ţin de implementarea şi exploatarea sistemului având o
importanţă deosebită în utilizarea la parametri de performanţă a sistemului.
Activităţile specifice documentării şi instruirii utilizatorilor sunt:
- întocmirea documentaţiei sistemului;
- instruirea utilizatorilor;
- asistarea utilizatorilor;
- închiderea proiectului.
120
CAP. 4. ÎNTREŢINEREA SISTEMELOR INFORMAŢIONALE
Reprezintă ultima etapă din cadrul ciclului de viaţă a sistemelor

informaţionale şi cea mai costisitoare etapă.
Pe lângă costuri şi personalul numeros pe care îl implică această etapă
are şi o durată lungă de timp. Durata optimă este considerată varianta
cuprindă în intervalul 5-10 ani
Activităţile implicate de întreţinerea sistemului sunt:
- obţinerea cererilor de întreţinere
- transformarea cererilor în propuneri de schimbare
- proiectarea schimbărilor
- implementarea schimbărilor.
Tipuri de întreţinere
Întreţinerea corectivă (75%) – constă în efectuarea unor lucrări de reparaţii
pentru îndepărtarea unor defecte produse în timpul proiectării, scrierii programelor sau
implementării sistemului. Nu adaugă valoarea.
Întreţinerea adaptivă (8%) – pp efectuarea unor schimbări în sistem
condiţionate de:
- intenţia de îmbunătăţire a performanţelor funcţionale,
- adaptarea la schimbările organizaţionale
- deplasarea sferei de activitate a unităţii în alt mediu
Spre deosebire de cea anterioară nu este atât de presantă şi adaugă
valoare organizaţiei.
Întreţinerea perfectivă (12%) – are ca scop efectuarea unor schimbări pentru
îmbunătăţirea eventualelor prelucrări, modificarea cu scopul folosirii mai facil a unor
interfeţe sau pentru a i se adaugă noi elemente. Nu este stringentă şi adaugă valoare
organizaţiei.
Întreţinerea preventivă (5%) – se efectuează cu scopul diminuării substanţiale
a posibilităţilor de defectare a sistemului. Adaugă valoare organizaţiei.
Bibliografie:
1. Oprea D, – Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice, Ed.
Polirom, Iaşi 1999;
2. Oprea D. şa, - Proiectarea sistemelor informaţionale, Ed Al. I Cuza, 2006
3. Oprea D. şa, - Analiza sistemelor informaţionale, Ed Al. I Cuza, 2005
4. Dumitriu Florin - Sistemul informaţional contabil în întreprinderea modernă,
Ed. Tiparul Iasi, 2001
121

Proiectarea Sistemelor Informationale de Gestiune (CIG Anul 3 Zi Si FR)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiectarea Sistemelor Informationale de Gestiune (CIG Anul 3 Zi Si FR)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiectarea sistemelor

Jon Allan inventariază trei direcţii majore de abordare a sistemelor în literatura de

Iată câteva definiţii ale sistemului: 3

Noţiunile conexe noţiunii de sistem sunt:

1.1. TEORIA SISTEMELOR

Deducem aşadar ca teoria sistemelor reprezinta un ansamblu de concepte şi

Pe un alt plan, se poate spune că cercetarea sistemică înglobează două tipuri de

Littere structurează fundamentele teoriei generale a sistemelor sub forma

Deoarece fiecare componentă este, la rândul său, un sistem, spunem despre

1.2. METODOLOGIA SISTEMELOR

Metodologia sistemelor vizează selectarea, dintr-o largă paletă de abordări,

1.3. APLICAREA SISTEMELOR

Analiza sistemelor, dezvoltată independent de TGS, aplică principiile sistemice la

2. Componentele unui sistem

Figura 1.1. O reprezentare generală a unui sistem

Funcţionarea sistemului constă în faptul că în fiecare perioadă primeşte input şi

4. Caracteristici ale sistemelor

2. O altă caracteristică se referă la evoluţia stării sistemului. Starea este un

3. O a treia caracteristică priveşte tipurile de legături ce se pot stabili între sistem

4. În funcţie de comportamentul sistemului faţă de schimbări, atât cele interne, cât

Din perspectiva sistemelor dinamice, Forrester 25 defineste un sistem ca un proces

Sistemele complexe sunt stabile datorită interacţiunilor dintre componente. Un

Un sistem poate fi deopotrivă eficace şi eficient sau ineficace şi ineficient, dar se

Schema de principiu a unui sistem cibernetic (cu feedback) este prezentată

Buclă Buclă secundară Informaţii

Bloc de control Domeniul

Figura 1.2. Schema unui sistem cu feedback

6. Clasificări ale sistemelor

Tabelul 1.1. Nivele de complexitate ale sistemelor (după Boulding)

Un sistem de pe un anumit nivel "moşteneşte" caracteristicile sistemelor de pe

III. În 1971 Checkland descrie tipologia sistemelor ca în figura 1.3 35.

Figura 1.3. Clasificarea sistemelor după Checkland

IV. Bela Banathy 36, formulează o primă diferentiere între

La rândul lor, sistemele proiectate sunt de mai multe tipuri:

Banathy continuă diferenţierea sistemelor, delimitând în cadrul sistemelor de

b.4.3. Sisteme orientate pe îndeplinirea unor scopuri prestabilite, cum ar fi

b.4.4. Sisteme euristice: întreprinderi "pionier" sau "vârf de lance" în anumite

b.4.5. Sisteme orientate pe căutarea şi identificarea obiectivelor. Caută idealul,

V. Pe baza demersului lui Boulding, Jean Louis LeMoigne 37 propune o nouă

Nivel 1: Sistemul este pasiv şi fără activitate: o piatră, o riglă etc.

Nivel 4: Sistemul "se informează" asupra comportamentului său. Cele două

Nivel 5: Sistemul decide asupra activităţii sale. Faţă de nivelele anterioare, la

Nivel 6: Sistemul memorează (stochează) informaţii. Procesul decizional face apel

Nivel 7: Sistemul îşi coordonează deciziile. Trecerea de la nivelul 6 la nivelul 7

Nivel 8: Sistemul are capacitatea de modelare şi de a se auto-organiza. Pentru

Nivel 9: Sistemul ia decizii şi prezintă auto-finalitate. În acest stadiu de evoluţie,

Un model care defineşte cel mai bine caracteristicile, scopul, funcţiile şi

Figura 1.4. Un model al unui sistem de activităţi umane 39

1. Definiţii ale informaţiei

Datele înregistrate în cadrul diferitelor activităţi umane (de producţie, de

La rândul lor, informaţiile sunt utilizate pentru realizarea unor experimentări şi

Figura 2.1. Modelul lui Shannon privitor la transmiterea

În modelul de mai sus, incertitudinea este legată de zgomotul care apare pe

Von Foerster 53 afirma că teoria lui Shannon şi Weaver nu priveşte informaţia şi

W.R. Fuchs 55: Efectul surpriză al mesajelor, noutatea informaţiei va fi cu atât

Nu orice informaţie reduce incertitudinea; anumite informaţii fac receptorul şi

4. O altă abordare a informaţiei priveşte volumul de date necesar pentru a

5. Prin combinarea definiţiilor expuse mai sus, informaţia poate fi definită ca un

6. Dintr-un alt punct de vedere, se poate vorbi de o dualitate a informaţiei,

După A. Diemer, ştiinţa informaţiei ca ştiinţă despre obiect se divide în trei

După C. Bârliba 62, informaţia, ca obiect de studiu al ştiinţei informaţiei, este

1.2. DATĂ, INFORMAŢIE, CUNOŞTINŢĂ

Russel Ackoff structurează "conţinutul" minţii omeneşti pe cinci categorii 63: