CUPRINS

SISTEME INFORMATICE........................................................................................3
Noţiuni de bază..........................................................................................................3
Sistem operaţional...................................................................................................................3
Sistem operaţional...................................................................................................................4
Etapele de realizare a sistemelor informatice............................................................7
2.ETAPA DE ANALIZĂ.............................................................................................9
2.1 Organizarea şi conducerea analizei de sistem.......................................................9
2.2 Realizarea analizei de sistem..............................................................................10
2.3 Finalizarea etapei de analiză..............................................................................12
ETAPA DE PROIECTARE GENERALĂ..............................................................13
3.1 Definirea obiectivelor sistemului informatic......................................................13
3.2 Elaborarea planului de realizare a proiectării.....................................................14
3.3 Definirea ieşirilor sistemului...............................................................................15
3.4 Stabilirea intrărilor sistemului şi codificarea datelor de intrare..........................16
3.5 Proiectarea fluxului general de prelucrare a datelor...........................................24
3.6 Stabilirea regulilor de securitate şi control........................................................26
3.7 Finalizarea documentaţiei de proiectare generală...............................................27
ETAPA DE PROIECTARE TEHNICĂ..................................................................31
4.1 Proiectarea tehnică a unităţilor funcţionale (UF)................................................32
4.2 Scheme de reprezentare a procedurilor automate:..............................................33
4.3 Utilizatorii sistemului informatic .......................................................................37
ETAPA DE IMPLEMENTARE, EXPLOATARE ŞI ÎNTREŢINERE A
SISTEMULUI INFORMATIC.................................................................................38
5.1 Strategii de implementare...................................................................................38
5.2 Exploatarea şi întreţinerea sistemului informatic..............................................40
5.3 Dezvoltarea sistemului informatic......................................................................40
SISTEME INFORMATICE BANCARE.................................................................40
6.1 Arhitectura sistemelor informatice bancare........................................................40
6.2 Exemple de sisteme informatice bancare româneşti..........................................44
3.SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE......................................................48
7.1 Principii de proiectare a sistemelor de gestiune..................................................49
7.2 Sisteme informatice de gestiune: aplicaţii ERP(Enterprise Resource Planning) 50
4.STUDIU DE CAZ: Agenţie de turism...................................................................55
VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR.....................................................................63
PROIECTAREA SISTEMELOR INFORMATICE
ORIENTATĂ PE OBIECTE....................................................................................65
Anexa I : Exemple de machete ale situaţiilor de ieşire...........................................72
1
Anexa II : Dicţionarul datelor de intrare.................................................................73
Anexa III : Exemple de codificare a datelor de intrare..........................................75
Bibliografie..................................................................................................................76

2
 SISTEME INFORMATICE

Noţiuni de bază
Studiind fiinţele, obiectele şi procesele din natură, ca şi interacţiunile dintre
acestea, omul şi-a format o concepţie sistemică despre lume, pe care a încercat să o
aplice şi în activităţile dirijate de el.
Unul dintre fondatorii teoriei sistemelor, Ludwig von Bertalanffy considera
sistemul ca fiind un complex de elemente în interacţiune. Sistemul este mai mult
decât suma părţilor, el are proprietăţi pe care nu le regăsim la nici una dintre
componentele sale.
Sistemul este un complex relativ stabil de elemente aflate în interacţiune şi
interdependenţă atât între ele cât şi cu mediul înconjurător.
Sistemul are o dinamică orientată spre atingerea unei stări finale, dinamică
provocată de circulaţia informaţiilor privind starea elementelor componente şi
schimbarea factorilor de mediu.
Primind informaţii de la mediu sau de la componentele sale, ca fluxuri de intrare,
sistemul răspunde prin anumite reacţii, transformări şi evoluţii, înregistrate ca
fluxuri de ieşire. Fluxurile de informaţii care circulă în sistem formează o
modalitate de reglare a comportamentului acestuia, numită şi conexiune inversă
(feed back).
Bucla de reacţie a efectului asupra cauzei permite reglarea comportamentului
sistemului în raport cu anumiţi parametri de funcţionare.
Această concepţie sistemică a fost abordată şi în modul de conducere a
organizaţiilor, astfel încât sistemul condus (operaţional) să fie tot timpul dirijat
prin mecanismul de feed-back, exercitat de sistemul de conducere:

Informaţii din Flux de intrare Flux de ieşire

mediul Sistem operaţional
înconjurător

Sistem de conducere
Decizii Informaţii

Fig. 1 Concepţia sistemică aplicată unei organizaţii

Fără a nega rolul intuiţiei şi al experienţei, se pune accentul în conducere pe

obţinerea unor informaţii clare, complete şi relevante, în timp util. Se spune adesea în
lumea afacerilor că “informaţia înseamnă putere”.
3
 Sistemul informaţional se referă la totalitatea structurilor şi proceselor care asigură
circulaţia informaţiilor în cadrul relaţiilor dintre sistemul operaţional şi cel de
conducere.

Sistemul informaţional este un set finit de concepte, metode, tehnici, instrumente

şi procese utilizate pentru prelucrarea informaţiilor provenite de la un sistem
operaţional, în scopul transformării lor în date, pentru fundamentarea şi urmărirea
deciziilor.
Are patru funcţii importante:
• Preluare (generare) informaţii;
• Stocare informaţii;
• Prelucrare informaţii;
• Comunicare (transmitere) informaţii.

Flux de intrare Flux de ieşire

Sistem operaţional

Sistem
informaţional
Decizii Informaţii

Sistem de conducere

Fig. 2 Plasarea sistemului informaţional în cadrul unei organizaţii

Pentru prelucrarea unui volum mare de informaţii în timp util, în sensul filtrării ei
pentru încadrarea în scopul urmărit, s-au folosit calculatoarele.
Sistemul informatic(SI) este o parte componentă a sistemului informaţional, care
asigură prelucrarea automată a datelor cu ajutorul calculatoarelor.
Este dificil de tras o linie clară de demarcaţie între sistemul informaţional şi cel
informatic, deoarece sistemul informatic a devenit o componentă a sistemului
informaţional şi a preluat tot mai multe dintre funcţiile acestuia până când au ajuns să
se suprapună cele două noţiuni.
Dacă prelucrarea informaţiei este realizată în întregime prin intermediul tehnicii de
calcul, atunci sistemul informaţional se transformă în sistem informatic.
Componentele sistemului informatic:
 Metode, tehnici, modele de prelucrare a datelor;
4
  Sisteme de tehnică de calcul şi comunicaţii de date;
 Colecţii de date organizate sub formă de baze de date şi gestionate cu
sisteme de gestiune a bazelor de date;
 Programe de prelucrare algoritmică, difuzare şi interpretare a datelor;
 Personal specializat în informatică.
Un management de calitate este greu de conceput fără suportul solid conferit de
informatizarea activităţilor de bază ale organizaţiei şi fără implicarea tehnologiei
informaţiei (IT) în modelarea fluxurilor informaţionale, asistarea deciziilor,
deschiderea şi integrarea pe pieţele externe. Saltul calitativ pe care trebuie să-l facă
managementul românesc pentru a se alinia la standardele internaţionale este
dependent de componenta informatică, recunoscută ca factor esenţial în fluidizarea şi
eficientizarea activităţii firmelor (Militaru, 2004: p.21). Se lucrează frecvent, la ora
actuală, cu sisteme informatice care cuprind toate activităţile întreprinderii şi încep să
se dezvolte în cadrul acestora modulele de asistare a deciziei şi sisteme expert pentru
control, monitorizare şi planificare.
O organizaţie dispune de un complex de sisteme informatice, având în
componenţa sa sisteme pentru fiecare funcţie a organizaţiei şi pentru fiecare nivel al
managementului său operaţional (responsabilitate directă pentru producerea bunurilor
şi serviciilor), tactic (transpun strategiile globale, elaborează decizii la nivel de
compartimente), strategic (evoluţia companiei pe termen lung).
De exemplu, funcţia comercială(vânzări) are un sistem al vânzărilor la nivel
operaţional pentru a procesa comenzile şi a înregistra volumul zilnic al vânzărilor, dar
are componente şi la nivelul tactic, pentru urmărirea vânzărilor lunar, pe segmente de
piaţă şi o componentă la nivel strategic, pentru a efectua prognoze ale vânzărilor şi a
identifica principalele tendinţe pe termen lung.
Exemple de tipuri de sisteme informatice:
1. SI pentru asistenţă în administrarea portofoliului de afaceri – ESS (Executive
Support Systems);
2. SI pentru conducere – MIS (Management Information Systems);
3. SI pentru asistarea managerilor în adoptarea deciziilor – DSS (Decision
Support Systems);
4. Sisteme bazate pe cunoştinţe – KBS (Knowledge Based Systems);
5. SI pentru procesarea tranzacţiilor – TPS (Transaction Processing Systems).

SI devin instrumente puternice care transformă organizaţiile, le remodelează, le fac

mai competitive şi mai eficiente:
- reducerea numărului de niveluri ierarhice şi de angajaţi
- eliminarea inconvenientelor legate de distanţe; a apărut conceptul de
organizaţie virtuală
- creşterea flexibilităţii organizaţiilor, adaptarea mai rapidă la schimbările din
mediul de afaceri
5
 - dezvoltarea comerţului electronic, Internet-ul a creat o piaţă electronică globală,
la care organizaţia poate participa dacă are un sistem de tranzacţii on-line şi un
sistem de plăţi on-line bine realizat
- reducerea fluxurilor de documente, înlocuirea documentelor scrise cu
documentele electronice.

Metodologii de proiectare a SI
Termenul de metodologie provine din limba greacă şi înseamnă “ştiinţa
atingerii scopului”, cu alte cuvinte metodologia presupune dezvoltarea unui set de
criterii pentru identificarea, ordonarea, evaluarea şi aplicarea unui şir de metode,
tehnici, proceduri şi instrumente pentru realizarea unui sistem. Trebuie subliniată
diferenţa între metodologie şi metodă, care este o cale de atingere a scopului.
Metodologia de proiectare a SI - înseamnă un complex de etape prevăzute pentru
dezvoltarea SI. Fiecare etapă este divizată în subetape şi fiecare subetapă are anumite
tehnici de realizare.
Activitatea metodologică de proiectare a unui sistem informatic presupune adoptarea
unor strategii, cele mai importante fiind:
a. Strategia BOTTOM-UP (ascendentă)
b. Strategia TOP-DOWN (descendentă)

a) Strategia BOTTOM-UP (ascendentă) presupune dezvoltarea SI în trepte, de la

nivelul elementelor sistemului până la cuprinderea integrală a tuturor
compartimentelor sau activităţilor şi se face prin:
- realizarea aplicaţiilor informatice independente, cu fişiere proprii;
- integrarea aplicaţiilor/fişierelor într-o bază de date unică;
- adăugarea procedurilor sau a modulelor de decizie şi planificare necesare
conducerii.
Avantaje:
 SI se dezvoltă treptat, pe baza cerinţelor utilizatorilor;
 se pot planifica mai bine resursele financiare şi materiale pe măsură ce se
dezvoltă sistemul.
Dezavantaje:
 integrarea dificilă a aplicaţiilor în sistem;
 redundanţa unor date (repetarea lor în fişiere diferite);
 proiectarea pe aplicaţii poate să nu respecte anumite cerinţe ale sistemului sau
chiar concepţia întregului sistem.

b) Strategia TOP-DOWN (descendentă) presupune definirea concepţiei generale a

sistemului, după care se stabilesc componentele lui.
Avantaje:

6
  integrarea elementelor în sistem se face mult mai uşor;
 baza de date este unică la nivel de sistem, datele se introduc de la început cu
respectarea relaţiilor şi a condiţiilor de non-redundanţă;
Dezavantaje:
 activitatea este mai complexă;
 cheltuielile de proiectare sunt mai mari;
 este necesar personal de specialitate în proiectarea SI, eventual firme software.

Pe baza strategiilor BOTTOM-UP se dezvoltă metodologiile ameliorative de

proiectare a SI, care constau în: analiza sistemului informaţional existent şi depistarea
deficienţelor lui funcţionale, urmate de proiectarea unui sistem informatic care îşi
propune ameliorarea acestor deficienţe.
Pe baza strategiilor TOP-DOWN se dezvoltă metodologiile constructive de proiectare
a SI, care renunţă complet la sistemul informaţional existent şi construiesc un nou
sistem informatic.
O clasificare a metodelor de proiectare în funcţie de modul de percepţie a sistemului
informatic, funcţional, sistemic sau obiectual, conduce la următoarele categorii:
• metode ierarhice – se bazează pe analiza funcţională a întreprinderii, sistemul
informatic cuprinde subsistemele definite de funcţiile întreprinderii;
• metode sistemice – abordează organizaţia prin prisma teoriei sistemelor, sistemul
informatic cuprinde două subsisteme complementare: datele şi prelucrările,
analizate şi modelate independent;
• metode obiectuale – sistemul informatic este conceput ca un ansamblu de obiecte
autonome, care cooperează între ele; datele şi prelucrările sunt implementate în
cadrul aceleiaşi structuri, reprezentate prin obiect.
Un sistem informatic este mai mult decât o colecţie de echipamente de calcul şi
programe, el implică schimbări profunde în cadrul organizaţiei, de la nivelul
organizaţional şi până la nivelul managementului strategic.

Etapele de realizare a sistemelor informatice

Pentru crearea şi dezvoltarea sistemelor informatice prin metode ierarhice, se definesc

patru etape fundamentale:
1. analiza de sistem;
2. proiectarea generală (de ansamblu);
3. proiectarea de detaliu (proiectarea tehnică);
4. implementarea, trecerea în exploatare şi dezvoltarea sistemului.

În etapa de Analiză se identifică structura sistemului informaţional existent,

modul de organizare a întreprinderii, metodele de conducere, se stabilesc fluxurile de

7
date şi operaţiile de prelucrare a acestora. Etapa se încheie printr-un studiu de
oportunitate, care fundamentează decizia de trecere de la sistemul informaţional la un
sistem informatic, justifică investiţiile şi evaluează timpul de recuperare al acestora,
pune în evidenţă saltul calitativ şi performanţele întreprinderii în condiţiile utilizării
sistemului informatic.
În etapa de Proiectare de ansamblu se determină obiectivele specifice ale SI care
decurg din obiectivele generale, se definesc ieşirile sistemului, în funcţie de cerinţele
management-ului. Pe baza fluxurilor de ieşire se stabileşte setul de date de intrare
necesare, modul de organizare şi codificare al acestora. Definirea fluxurilor
informaţionale este modalitatea de a reprezenta traiectoria datelor între procesele
interne şi entităţile externe, precum şi modalitatea de stocare a datelor/informaţiilor în
sistem. După ce s-a conceput sistemul în ansamblu, cu precizarea cerinţelor de
performanţe, securitate şi control se trece la constituirea subsistemelor informatice pe
funcţii, subfuncţii şi operaţii ale organizaţiei.
În etapa de Proiectare de detaliu se definesc modulele ce intră în componenţa
subsistemelor, fiecare dintre module constituind o unitate logică având una sau mai
multe funcţiuni şi o interfaţă de intrare/ieşire pentru interconectarea cu celelalte
module şi cu mediul extern. Este etapa în care se elaborează programele, în raport de
elementele tehnice ale sistemului: reţeaua de calculatoare, sistemul de comunicaţii,
sistemul de operare şi sistemul de gestiune a bazelor de date.
Implementarea este etapa prin care sistemul informatic proiectat devine
operaţional. Se realizează conversia datelor şi se fac testări ale întregului sistem
pentru verificarea modului de funcţionare, a fiabilităţii şi a gradului în care acesta
răspunde cerinţelor management-ului. Este foarte important impactul utilizatorilor cu
SI, de aceea în cadrul acestei faze se face prezentări ale modului de funcţionare şi de
utilizare a sistemului şi are loc instruirea personalului.
Exploatarea constă în utilizarea, mentenanţa (întreţinerea) şi evaluarea
performanţelor sistemului, după ce a fost implementat. Dacă se depistează anomalii în
funcţionare sau dacă nu sunt îndeplinite performanţele cerute, trebuie operate
modificări asupra sistemului, care se fac în perioada de postimplementare.
Evoluţia permanentă a tehnologiei informaţiilor, apariţia unor noi cerinţe
legislative sau a unor modificări în structura funcţională a organizaţiei sunt câteva
dintre cauzele care determină crearea de noi versiuni ale sistemului, în cadrul etapei
de dezvoltare a sistemului informatic.

8
 2. ETAPA DE ANALIZĂ

Etapa de analiză are ca scop principal să fundamenteze decizia de trecere de la

sistemul informaţional la un sistem informatic, prin justificarea investiţiilor şi
evaluarea în avans a eficienţei SI.
Obiectivele principale:
− Stabilirea necesarului de informaţii solicitate de management;
− Estimarea cheltuielilor impuse de trecerea de la sistemul informaţional la
sistemul informatic;
− Determinarea restricţiilor sistemului;
− Respectarea termenului de finalizare a etapei.

Este o fază de documentare, în care colectivul de analiză colectează informaţii despre

structura organizatorică a întreprinderii, metoda de conducere, fluxurile de informaţii
între compartimente, activităţile de prelucrare automată a datelor (dacă există).
Se pot distinge trei subetape în desfăşurarea analizei:
1. organizarea şi conducerea analizei;
2. realizarea propriu-zisă a analizei;
3. finalizarea etapei.

2.1 Organizarea şi conducerea analizei de sistem

Activităţile din cadrul subetapei sunt următoarele:
 pregătirea condiţiilor necesare analizei: stabilirea scopului şi a obiectivelor
sistemului informatic, lansate de organizaţie, în calitate de beneficiar;
 constituirea colectivului de analiză;
 elaborarea planului de realizare a analizei.

Pregătirea condiţiilor necesare analizei

La nivelul management-ului se stabileşte necesitatea îmbunătăţirii performanţelor
organizaţiei prin trecerea parţială sau în totalitate de la sistemul informaţional la un
sistem informatic. Pentru a lua această decizie trebuie o fundamentare solidă, bazată
pe studierea raportului performanţe-costuri. Se stabilesc obiectivele generale ale SI şi
în funcţie de anvergura acestuia se stabileşte dacă este necesar să se apeleze la o firmă
specializată sau se face analiza cu specialişti din cadrul firmei.
Constituirea colectivului de analiză
Colectivul de analiză se recomandă să fie format din:
 reprezentanţi ai managementului strategic şi tactic din organizaţie, care au
avantajul cunoaşterii sistemului informaţional existent şi autoritatea de a lua
decizii;

9
  specialişti (analişti de sistem) din firme specializate, care au experienţă în
domeniu, au capacitatea de a formula soluţii îndrăzneţe şi au avantajul
obiectivităţii în remodelarea sistemului.
Elaborarea planului de realizare a analizei
Se stabilesc termene precise pentru monitorizarea şi controlul activităţii de analiză,
pentru finalizarea la data stabilită.

2.2 Realizarea analizei de sistem

Activităţile din cadrul subetapei sunt următoarele:
 documentarea: culegerea informaţiilor referitoare la modul de organizare şi
conducere, activităţile desfăşurate, datele de intrare/ieşire, fluxurile
informaţionale;
 evaluarea critică a sistemului informaţional existent;
 elaborarea de variante pentru noul sistem informatic.

Datele necesare analizei se obţin din:

a. Studiul problemelor de conducere generală şi al structurii organizatorice:
metode de conducere, niveluri ierarhice, centre de decizie, fluxuri de informaţii
pe verticală şi pe orizontală între compartimente;
b. Studiul activităţilor întreprinderii şi a mijloacelor existente de prelucrare
automată a datelor: se determină activităţile desfăşurate în cadrul
compartimentelor funcţionale şi se stabilesc documentele (lucrările) prin care se
concretizează aceste activităţi, frecvenţa şi termenul de finalizare al acestora; se
determină şi modul de obţinere al documentelor (manual sau pe calculator) şi în
cazul utilizării tehnicii de calcul se studiază posibilitatea de integrare a lor în
procedurile automate ale SI;
c. Studiul documentelor şi al circulaţiei acestora (fluxurile informaţionale): se
stabilesc documentele de intrare (facturi de la furnizori, extrase de cont, bunuri
de consum etc) şi documentele obţinute în urma prelucrării datelor primare în
vederea obţinerii unor situaţii, rapoarte şi grafice necesare luării deciziilor.
d. Studiul volumului datelor se face simultan cu studiul documentelor (pct. c) şi se
concretizează prin precizarea unor elemente de referinţă despre fiecare
document: frecvenţa, numărul de exemplare, numărul mediu de linii; se
defineşte o perioadă medie necesară obţinerii fiecărui document pentru a
cunoaşte gradul de încărcare a personalului.

Etapa se încheie cu evaluarea critică a sistemului informaţional existent: se pun în

evidenţă punctele slabe ale acestui sistem. Cel mai frecvent întâlnite sunt: lipsa de
informaţii, obţinerea lor cu un efort mare de muncă din partea personalului,
incompletitudinea şi imprecizia lor, nu sunt disponibile în timp util luării deciziile.

10
De asemenea se constată în multe organizaţii existenţa informaţiilor redundante,
având drept cauză existenţa mai multor surse de intrare pentru aceleaşi date,
prelucrate de compartimente diferite.
În legătură cu personalul implicat în obţinerea şi prelucrarea datelor, se poate ajunge
la concluzia că este insuficient, incompetent sau excedentar.
În evaluarea sistemului informaţional se are în vedere raportul dintre costul
informaţiei şi valoarea ei cognitivă, obţinerea informaţiilor în timp util, pentru a se
putea lua decizii fundamentate ştiinţific.
Următoarea fază pe care o abordează analiza este propunerea variantelor pentru noul
sistem informatic. Pentru fiecare variantă se prezintă obiectivele, mijloacele de
obţinere şi cheltuielile estimate.
Obiectivele – se referă la delimitarea ariei de cuprindere a SI; se poate opta fie pentru
modernizarea sistemului existent prin abordarea ameliorativă a proiectării, fie pentru
crearea unui nou sistem, prin abordarea constructivă, în funcţie de resursele financiare
şi de disponibilitatea lor.
Mijloacele de obţinere – se stabilesc pe baza volumului de date prelucrat şi a
complexităţii situaţiilor de ieşire; restricţiile sistemului sunt determinate de
configuraţia hardware (număr de servere, număr de staţii de lucru, periferice necesare)
şi de tipul prelucrărilor (centralizate pe server sau distribuite pe staţii).
Costurile fiecărei variante – implică cheltuielile de proiectare, investiţia în
echipamente de calcul, licenţe şi sistemul de comunicaţii, cheltuielile cu specializarea
personalului, costurile de funcţionare şi întreţinere a sistemului după trecerea în
exploatare. Se calculează timpul de recuperare a investiţiei cu formula:
I
T= E −C
unde I – costul investiţiei
E - economiile anuale realizate folosind SI
C - costurile anuale de funcţionare a SI

Eficienţa
SI

T
timp

Fig. 3 Evoluţia în timp a eficienţei sistemelor informatice

11
Aşa cum se observă în figura 3, în prima perioadă sistemul informatic nu aduce
beneficii, el este un consumator de resurse financiare. Această perioadă se stabileşte
pentru fiecare SI, deoarece variază în funcţie de complexitatea sistemului, de
pregătirea personalului, de experienţa şi implicarea managementului.
După recuperarea investiţiei în perioada T de timp, sistemul aduce profituri, care se
stabilizează la un prag determinat de cheltuielile de exploatare a SI.

2.3 Finalizarea etapei de analiză

Activităţile aferente acestei subetape se referă la definitivarea documentaţiei şi la
prezentarea concluziilor de către colectivul care a realizat analiza de sistem. În baza
studiului efectuat, se decide varianta de proiectare a sistemului informatic de către
managementul organizaţiei, care trebuie să ia în calcul raportul dintre costuri şi
performanţe pentru fiecare soluţie propusă.
Schema logică de sistem a proiectării sistemelor informatice este prezentată în fig. 4:
I. Analiza sistemului
informaţional existent

Se aduc
Decizie de Nu îmbunătăţiri
proiectare a sistemului
unui nou SI? informaţional

Da
II. Proiectarea generală
SI

Este oportună Nu
introducerea
unui nou SI?

Da

III. Proiectarea tehnică

Fig. 4 Schema logică de

IV. Implementare şi proiectare a sistemelor
trecere în exploatare informatice

12
 ETAPA DE PROIECTARE GENERALĂ

Etapa de proiectare generală (de ansamblu) are ca scop definirea funcţională a

sistemului informatic şi implică următoarele activităţi:
 stabilirea componentelor sistemului în funcţie de obiectivele pe care trebuie să le
îndeplinească;
 definirea ieşirilor sistemului (situaţii, grafice, indicatori sintetici);
 stabilirea intrărilor sistemului (documentele de intrare necesare obţinerii
rapoartelor;
 precizarea elementelor structurale şi a relaţiilor funcţionale dintre acestea;
 definirea relaţiilor între sistemul proiectat şi mediul de lucru pentru recepţionarea
şi transmiterea datelor, pentru realizarea stabilităţii şi fiabilităţii sistemului.
Este o etapă de concepţie a sistemului care se desfăşoară în cadrul următoarelor faze:
1. definirea obiectivelor;
2. elaborarea planului de realizare a proiectării;
3. definirea ieşirilor sistemului;
4. stabilirea intrărilor sistemului şi codificarea datelor de intrare;
5. proiectarea fluxului general de prelucrare a datelor;
6. stabilirea regulilor de securitate şi control;
7. finalizarea documentaţiei de proiectare generală.
Vom descrie în continuare activităţile specifice fiecărei faze.

3.1 Definirea obiectivelor sistemului informatic

Colectivul de proiectare, constituit din analişti care au participat la faza de analiză de
sistem şi din specialişti în proiectare are sarcina de a stabili modul în care pot fi atinse
obiectivele generale ale SI. Pentru aceasta colectivul defineşte obiectivele specifice,
care constau în:
 formularea obiectivelor fiecărei componente logice a sistemului, concret a
rezultatelor pe care trebuie să le obţină;
 determinarea datelor de intrare necesare şi suficiente pentru fiecare componentă
a sistemului;
 stabilirea procedurilor de transformare a datelor în informaţii care să poată fi
folosite în procesul decizional;
 stabilirea elementelor structurale ale sistemului (subsisteme, aplicaţii, unităţi
funcţionale);
 precizarea relaţiilor funcţionale între elementele sistemului;
 comunicarea cu mediul înconjurător pentru realizarea stabilităţii şi fiabilităţii
sistemului.

13
3.2 Elaborarea planului de realizare a proiectării
Planul de realizare a proiectării cuprinde activităţile desfăşurate, duratele lor
planificate, succesiunea sau desfăşurarea în paralel a unora dintre ele, cine are
responsabilitatea finalizării corecte şi în termen a activităţii. Se poate reprezenta
grafic planul de realizare în mai multe moduri:
Reguli de
securitate
şi control Proiectare Finalizarea
Elaborare plan
6 flux de documentaţi
Definirea prelucrare ei
de realizare a Definirea
obiectivelor T6 x
2 proiectării 3 ieşirilor 4 5 7
1 5
1 1 x 7 7
T41 T42 7 T5 T7
T1 T2 T3
Stabilirea Codificarea
4
intrărilor ’

Fig. 5 Reprezentarea grafică a planului de realizare a sistemului informatic

Fluxul de activitati desfasurate pe intervalul de realizare a proiectului se poate

reprezenta utilizând diagrama Gantt. De asemenea, în această fază se pot planifica
acţiuni de corelare cu alte faze, de monitorizare şi control:
• corelarea resurselor umane cu activităţile proiectului ;
• corelarea planificării cheltuielilor pentru asigurarea infrastructurii, a
mobilităţilor etc cu activităţile de execuţie ;
• acţiuni de autoevaluare internă, prin audit in echipă, consemnat in procese
verbale care se predau ataşat la procesul verbal de audit intern aferent
raportului final al etapei.
Activităţile etapei de proiectare generală Luni / an

Activitatea 1: Definirea obiectivelor specifice

Activitatea 2 : Stabilirea planului de realizare a proiectării

Activitatea 3: Definirea ieşirilor sistemului

Activitatea 4: Stabilirea intrărilor şi codificarea datelor

Activitatea 5: Proiectarea fluxului general de prelucrare

Activitatea 6: Stabilirea regulilor de securitate şi control

Activitatea 7: Finalizarea documentaţiei de proiectare

Fig. 6 Reprezentarea prin diagrama Gantt a planului de realizare

a proiectării generale
14
3.3 Definirea ieşirilor sistemului
În proiectarea ieşirilor sistemului se au în vedere aspectele funcţionale şi structurale
ale SI. Astfel, din punct de vedere funcţional ieşirile trebuie să corespundă
obiectivelor specifice şi generale ale sistemului, iar din punct de vedere structural se
determină condiţiile şi nivelul (unitatea logică) de proiectare.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o situaţie de ieşire sunt:
• să se refere la unul dintre obiectivele sistemului;
• să acopere integral zona la care se referă;
• să fie concisă şi clară;
• să fie oportună (obţinută la timp);
• informaţiile prezentate să fie corelate cu informaţiile din alte situaţii de ieşire.

Colectivul de proiectare urmăreşte pentru fiecare situaţie de ieşire:

a) destinaţia şi termenul limită de predare;
b) nivelul de detaliere a informaţiilor: situaţii sintetice şi analitice;
c) să nu se repete aceleaşi informaţii şi în alte situaţii de ieşire.
În această fază se proiectează machetele tuturor situaţiilor de ieşire, urmând ca ele să
fie avizate de beneficiar, la finalizarea etapei de proiectare generală.

Clasificarea situaţiilor de ieşire se poate face după mai multe criterii:

 după conţinutul lor raportat la activităţile organizaţiei:
o situaţii de ieşire pentru activitatea financiar-contabilă;
o situaţii de ieşire pentru activitatea de personal;
o situaţii de ieşire pentru activitatea comercială;
 după destinaţie:
o situaţii de ieşire destinate altor sisteme (administraţia financiară, direcţia
statistică etc); acestea au un conţinut şi o formă obligatorie, reglementate
prin acte normative;
o situaţii de ieşire destinate sistemului propriu, ce cuprind informaţii
necesare compartimentelor funcţionale şi managementului organizaţiei;
 după gradul de sintetizare:
o situaţii sintetice care au un coeficient de complexitate mare şi cuprind
indicatori de performanţă ai firmei (cifra de afaceri, profit,
productivitate), evoluţia lor şi prognoza pe termen scurt şi mediu; sunt
destinate managementului strategic;
o situaţii analitice care descriu în detaliu operaţiile unui compartiment
funcţional;
 după momentul generării:

15
 o situaţii cu caracter operativ, elaborate la intervale reduse de timp (zilnic)
şi care conţin informaţii cu un grad redus de prelucrare (de exemplu:
registrul de casă);
o situaţii periodice, elaborate la perioade mai mari de timp (lunar,
trimestrial, anual) şi care conţin informaţii cu un grad mare de prelucrare,
în general destinate conducerii (de exemplu: balanţa de verificare,
bilanţul contabil);
o situaţii cu caracter aleator, obţinute la cererea managementului (exemplu:
situaţia stocurilor fără mişcare).
În majoritatea cazurilor situaţiile se listează şi se arhivează sub formă scrisă şi
electronic, dar sunt şi cazuri în care rezultatul se prezintă sub formă de grafice sau
indicatori şi se afişează pe monitor, fără a mai fi necesară listarea.

Macheta unei situaţii de ieşire este formată din următoarele elemente:

 antetul – conţine datele de identificare ale organizaţiei, data obţinerii situaţiei;
 titlul – este o sinteză a conţinutului informaţional şi cuprinde perioada de
referinţă;
 capul de tabel – conţine denumirile coloanelor, ordonate logic;
 tipul şi lungimea maximă a fiecărui câmp de date de pe coloane;
 nivelurile de subtotaluri şi totaluri;
 numărul de exemplare şi destinaţia lor;
 periodicitatea şi termenul limită de obţinere a situaţiei.
În Anexa 1 sunt prezentate câteva exemple de machete de ieşire, corespunzătoare
situaţiei stocurilor şi situaţiei furnizorilor.

3.4 Stabilirea intrărilor sistemului şi codificarea datelor de intrare

În această fază se determină datele de intrare necesare şi suficiente pentru obţinerea
situaţiilor de ieşire precizate în faza anterioară.
Din situaţiile de ieşire se determină dacă informaţiile se obţin direct din datele de
intrare sau sunt rezultatul unor prelucrări ale acestora. În acest ultim caz, se
precizează algoritmii şi operanzii, incluzându-se în setul datelor de intrare.
Metoda de determinare a datelor de intrare prin analiza datelor de ieşire se
reprezintă grafic astfel:
Mulţimea
datelor de Mulţimea
intrare preluate
datelor de
Mulţimea
ieşire
datelor de
intrare
Mulţimea Fig. 7 Determinarea datelor de
datelor
calculate
intrare prin analiza datelor de
16 ieşire
În unele situaţii algoritmul de prelucrare este simplu, de exemplu calculul valorii unui
produs: val=cantitate*pret. În altele, algoritmul este format dintr-o succesiune de
operaţii, care generează rezultate intermediare. Se merge cu descompunerea
rezultatelor până se ajunge la datele de intrare corespunzătoare.
În funcţie de comportamentul temporal şi de variaţia la transformările care intervin ca
urmare a funcţionării sistemului, datele de intrare se grupează astfel:
a) date permanente;
b) date variabile;
c) date de stare.
a. Datele permanente – au caracteristic faptul că valoarea lor rămâne neschimbată o
perioadă mare de timp. Schimbarea lor este determinată de reorganizarea datelor, de
modificări în structura sistemului sau de acte normative.
Datele cu caracter permanent se preiau o singură dată, se validează, se memorează pe
suport fizic şi se utilizează de nenumărate ori. Ele intră în componenţa tabelelor sau a
fişierelor nomenclator, cum ar fi: fişierul mijloacelor fixe, nomenclatorul de produse,
fişierul de personal (nume şi prenume, data angajării, codul numeric personal).
b. Datele variabile - au caracteristic faptul că valoarea lor nu mai este constantă în
decursul a două prelucrări succesive.
Ele au un caracter nerepetitiv şi utilizarea lor reflectă modificările din perioada
precedentă. Sunt datele de intrare cel mai bine reprezentate în sistem (au ponderea cea
mai mare), se preiau la fiecare prelucrare şi sunt validate înaintea folosirii lor.
Ele intră în componenţa tabelelor sau a fişierelor variabile, cum ar fi: evidenţa
facturilor lunare, extrasul de cont, gestiunea materialelor etc.
c. Datele de stare – caracterizează starea unui element, a unei entităţi sau a întregului
sistem la un moment dat.
Reprezintă rezultatul unei prelucrări anterioare, sunt stocate temporar într-un fişier
sau tabelă, de unde se pot prelua, prelucra şi actualiza cu noua valoare obţinută. Nu
sunt date variabile pentru că nu reflectă evenimente care au loc în sistem şi nu sunt
date fixe pentru că valoarea lor se modifică cu o anumită periodicitate. Ele intră în
componenţa fişierelor de stare şi uneori în structura fişierelor permanente. De
exemplu: stocul iniţial, care reprezintă stocul calculat la sfârşitul perioadei precedente

Codificarea datelor de intrare este o activitate care realizează clasificarea şi

identificarea mai rapidă a datelor.
Codul este un simbol sau un grup de simboluri care permit identificarea unică a unui
element dintr-o mulţime. Condiţiile pe care trebuie să le respecte codificarea datelor:
• unicitatea codului – presupune existenţa unui singur simbol pentru identificarea
unui element al mulţimii; această cerinţă trebuie asigurată la nivelul întregului
ansamblu de date;

17
 • flexibilitate – se referă la posibilitatea de a codifica elemente noi, în cursul
exploatării şi dezvoltării sistemului informatic;
• stabilitate – presupune ca fiecărui element să-i fie atribuit un cod care să fie
folosit o perioadă mai mare de timp;
• facilitatea utilizării codurilor – se referă la simplitatea operaţiilor de codificare-
decodificare şi la detectarea relativ uşoară a erorilor de codificare;
• concizia codului – se referă la identificarea unui număr optim de caractere pentru
reprezentarea elementelor codificate; această cerinţă contribuie la reducerea
spaţiului alocat înregistrărilor, la creşterea performanţelor de viteză în prelucrarea
datelor, reducerea procentului de erori la introducerea datelor.
Codificarea se face respectând următoarea succesiune de operaţii:
a) identificarea elementelor ce trebuie codificate: pentru aceasta, se inventariază
toate elementele mulţimii, se stabilesc cele care intră în componenţa
nomenclatoarelor şi dacă există o caracteristică (un atribut) care să confere
unicitate unei înregistrări;
- pentru codificarea personalului, atributul cod numeric personal poate fi folosit
pentru identificarea unică a unui angajat;
- pentru nomenclatorul produselor sau serviciilor care se comercializează se
crează un câmp care să identifice unic fiecare produs sau serviciu.
b) gruparea elementelor care intră în componenţa codului; de exemplu: cod
secţie&cod produs
c) alegerea sistemului de codificare în funcţie de numărul elementelor de codificat
şi de perspectiva dezvoltării nomenclatorului;
d) atribuirea codurilor individuale fiecărui element al nomenclatorului, în funcţie
de sistemul de codificare ales;
e) utilizarea şi întreţinerea codurilor – presupune folosirea codurilor, ori de câte ori
se face referire la un element din nomenclator şi completarea codurilor pe
măsură ce apar elemente noi.

Clasificarea codurilor - se poate face după mai multe criterii, cele mai importante:
 după modul de detectare şi corectare a erorilor
 după natura simbolurilor utilizate
După modul de detectare şi corectare a erorilor codurile se clasifică în:
a) coduri autodetectoare de erori
b) coduri autocorectoare de erori
a) Codurile autodetectoare de erori folosesc metoda cifrei de control pentru
verificarea corectitudinii datelor. Se crează proceduri automate care verifică
cifra de control asociată unui anumit cod. Dacă cifra de control calculată prin
program este identică cu cifra de control care însoţeşte codul atunci înregistrarea
este corectă.

18
Pentru stabilirea cifrei de control se poate folosi:
• metoda aritmetică – se calculează cifra de control astfel: se înmulţeşte fiecare
cifră a codului cu un număr dintr-o structură fixă şi se adună rezultatele; se face
diferenţa între suma astfel obţinută şi cifra zecilor imediat următoare;
- exemplu: codul este 23127, structura de numere este 54321
suma=7+(2 x 2)+(1 x 3)+(3 x 4)+(2 x 5)=36
40 – cifra zecilor imediat urmatoare
cifra de control=40-36=4
codul elementului devine: 231274
• metoda geometrică – se calculează cifra de control astfel: se înmulţeşte fiecare
cifră a codului cu puteri succesive ale lui 2 şi se adună rezultatele; se împarte
suma obţinută la un număr prim ales; restul împărţirii este cifra de control;
- exemplu: codul este 2 4 3 5 1 2 numarul prim=7
5 4 3 2 1 0
2 2 2 2 2 2
suma=(2 x 1)+(1 x 2)+(5 x 4)+(3 x 8)+(4 x 16)+(2 x 32)=176
176:7=25 rest 1
codul elementului devine: 2435121
• metoda literei de control – este o variantă a metodei geometrice, în care se
înlocuieşte cifra de control cu litere, pentru a micşora numărul de caractere al
cifrei de control.
Exemplu: codul numeric personal (CNP), care are structura fixă: 279146358279
şi numărul prim 11.
b) Codurile autocorectoare de erori – se bazează pe autodetectarea erorii, după care
verifică separat fiecare cifră a codului pentru a stabili unde este eroarea şi fac
corecţia necesară.

După natura simbolurilor utilizate, codurile se clasifică în următoarele categorii:

a) coduri alfabetice
b) coduri numerice
c) coduri alfanumerice
d) coduri cu bare
Cele mai frecvent utilizate sunt codurile numerice şi codurile cu bare.
Sistemul codurilor cu bare se mai numeşte şi EAN (European Article Number) şi
constă în inscripţionarea produselor cu semne speciale, care se citesc cu scanner-e,
care realizează şi transformarea lor într-un cod. Codul are 12 caractere, având
semnificaţia următoare:
- primele 2 caractere reprezintă ţara de provenienţă a produsului;
- următoarele 5 caractere reprezintă producătorul şi adresa lui;
- ultimele 5 caractere reprezintă codul produsului.

19
Cel mai frecvent sunt folosite codurile numerice autodetectoare de erori, care se
bazează pe verificarea cifrei de control prin metoda aritmetică sau metoda geometrică.

În cadrul etapei de proiectare generală se defineşte structura logică a bazei de

date a sistemului, care se fundamentează pe noţiunea de entitate.
Entitatea desemnează un element material sau conceptual al sistemului economic,
indivizibil din punct de vedere funcţional.
Fiecare entitate este caracterizată de anumite proprietăţi (atribute), care redau starea sa
la un moment dat. De exemplu, entitatea „personal” are ca atribute numele şi
prenumele, starea civilă, salariul de bază etc.
Conform metodei sistemice de proiectare, sistemul informatic cuprinde două
subsisteme complementare: datele şi prelucrările, analizate şi modelate independent.
Noţiunea de date se referă atât la cele cu caracter permanent, cât şi la cele variabile şi
la cele de stare. Împreună ele formează baza de date a sistemului.
Se defineşte baza de date ca fiind un ansamblu de date operaţionale, accesibile
sistemului, ansamblu gestionat de un sistem de gestiune a bazelor de date (SGBD).
Datele variabile reprezintă tranzacţiile (mişcările) şi sunt de 2 tipuri:
 tranzacţii externe – reflectă operaţii economice sau modificări în
activitatea firmei;
 tranzacţii interne – sunt rezultate care în momentul obţinerii afectează
baza de date.
De exemplu: - înregistrarea unei facturi este o tranzacţie externă;
- totalul facturilor de la un furnizor care afectează soldul acestuia la
sfârşitul perioadei calculate este o tranzacţie internă.
Prelucrările sunt programele care realizează actualizarea BD şi programele pentru
obţinerea rezultatelor (situaţii, grafice, indicatori), deci a ieşirilor informaţionale
solicitate.

20
 Feed-back Tranzacţii
validare interne

Tranzacţii Prelucrări Prelucrări

externe pentru pentru
Baza de date a
Actualizarea obţinerea
sistemului
bazei de date rezultatelor

Rezultate ale Situaţii de

validării ieşire

Fig. 8 Metoda sistemică consideră sistemul informatic format din

două subsisteme complementare: datele şi prelucrările

Ieşirile informaţionale sunt pe de o parte rezultatele validării tranzacţiilor externe, iar

pe de altă parte sunt situaţiile şi rapoartele solicitate de utilizatori.
În cadrul etapei de proiectare generală se definesc tranzacţiile externe sub forma
modelelor documentelor de intrare, se stabilesc specificaţiile de control al datelor, se
determină componenţa şi structura BD şi se definesc prelucrările de date.
Întocmirea specificaţiilor pentru BD este foarte importantă şi depinde în mare măsură
de experienţa echipei de proiectare. Se urmează o succesiune de operaţii:
1. Constituirea şi actualizarea dicţionarului de date – se desfăşoară pe toată durata
proiectării BD şi precizează entităţile unde se regăseşte fiecare tip de dată;
2. Structurarea datelor pe grupuri logice – se face pe baza activităţilor organizaţiei
(producţie, comercial, desfacere);
3. Stabilirea datelor necesare fiecărui subsistem – are la bază determinarea
intrărilor în funcţie de ieşirile fiecărui subsistem;
4. Precizarea frecvenţei de utilizare şi actualizare a datelor – rezultă din definirea
cerinţelor informaţionale şi de control;
5. Stabilirea modului de obţinere a informaţiilor de ieşire din datele de intrare,
prin preluare sau calcul;
6. Proiectarea înregistrărilor logice cu stabilirea legăturilor dintre ele
a. pe baza dicţionarului de date definit anterior, se face gruparea datelor în
înregistrări logice
b. se întocmeşte o schemă a bazei de date, care evidenţiază legăturile între
înregistrările logice
7. Întocmirea specificaţiei de proiectare a BD, care conţine:
a. Datele care vor fi incluse în BD;

21
 b. Schema cu legăturile funcţionale între subsisteme;
c. Înregistrările logice şi legăturile dintre ele;
d. Modul de utilizare a înregistrărilor logice în rapoarte;
e. Restricţii hardware şi software referitoare la BD;
f. Cerinţe pentru sistemul de gestiune a bazei de date (se definitivează în
etapa de proiectare tehnică).
Bazele de date sunt sisteme de stocare, întreţinere şi accesare a datelor. Ele oferă
utilizatorilor o serie de avantaje, cum ar fi:
• reducerea redundanţei datelor prin proiectarea unitară a bazei şi evitarea
suprapunerii unor câmpuri;
• evitarea inconsistenţei datelor prin propagarea actualizărilor dintr-un fişier la
nivelul întregii baze de date;
• partajarea datelor între utilizatorii aceleiaşi aplicaţii, dar şi între aplicaţii diferite;
• securitatea datelor prin verificarea accesului utilizatorilor pe bază de parolă şi
prin autorizarea operaţiilor de întreţinere de către administratorul bazei de date.
Bazele de date implică constituirea de colecţii de date structurate, dar şi existenţa unui
software de întreţinere şi de exploatare a acestor structuri. În ceea ce priveşte
organizarea, bazele de date au evoluat de la simple structuri de date numerice şi de tip
text la stocarea de imagini, sunete şi alte elemente multimedia. Programele de
întreţinere şi de exploatare a bazelor de date au fost cuprinse într-un ansamblu numit
Sistem de Gestiune a Bazelor de Date – SGBD (Database Management System).
Sistemul de Gestiune a Bazelor de Date este un software care gestionează o bază de
date şi permite utilizatorului să interacţioneze cu aceasta.
Funcţiile unui SGBD sunt următoarele:
• definirea structurii bazei de date şi stocarea datelor;
• accesarea datelor în regim mono sau multi-user: interogare, modificare, ştergere,
adăugare;
• întreţinerea bazei de date: păstrarea consistenţei şi a integrităţii datelor,
compactarea şi reorganizarea bazei de date;
• securitatea bazei de date: salvarea şi recuperarea datelor în caz de incident,
protecţia la acces neautorizat.
Modul conceptual de organizare a datelor folosit de SGBD-uri este descris de modelul
de date, care poate fi: ierarhic, reţea, relaţional şi orientat obiect.

Modelul ierarhic stochează datele în structuri de tip arbore, care stabilesc legături de
tip părinte-copil. Nivelul de început al arborelui, numit rădăcină, poate avea orice
număr de descendenţi. La rândul lor, aceştia pot avea descendenţi şi aşa mai departe.
Modelul ierarhic a fost utilizat de către primele SGBD-uri, dar în prezent este
considerat un model depăşit.
Modelul reţea este extensie a modelului ierarhic, în care un descendent poate avea
mai mulţi părinţi. El poate reprezenta structuri complexe de date, dar nu are
flexibilitate şi este dificil de proiectat.

22
Modelul relaţional se bazează pe organizarea datelor sub formă de tabele, constituite
din înregistrări, formate la rândul lor din câmpuri. Tabelele sunt legate între ele prin
câmpuri speciale, numite chei. Bazele de date relaţionale sunt cel mai frecvent
folosite, datorită modului simplu de realizare şi a flexibilităţii lor.
Modelul orientat pe obiecte integrează programarea orientată pe obiecte în bazele de
date. Introducerea conceptului de obiect în cadrul SGBD-urilor a permis utilizarea
tipurilor de date neconvenţionale. Acest model constituie suportul logic pentru
gestiunea obiectelor complexe (texte, grafice, imagini, sunete) şi a obiectelor
dinamice (programe, simulări).

Modelul relaţional al bazelor de date

Se caracterizează prin reprezentarea datelor sub formă de structuri bidimensionale,
asemănătoare tabelelor. În anii ’70 au apărut primele concepte teoretice ale modelului
relaţional, iar în anul 1985 savantul Edgar F. Codd a pus bazele modelului relaţional,
prin publicarea unui set de 13 reguli care definesc un SGBD relaţional.
Avantajele pe care le prezintă acest model sunt:
 asigură metode şi tehnici eficiente de verificare a coerenţei şi redundanţei datelor;
 dispune de un suport teoretic puternic din punct de vedere matematic;
 asigură un grad înalt de independenţă în raport cu sistemele de calcul;
 oferă posibilitatea utilizării de limbaje procedurale bazate pe algebra relaţională;
 defineşte modul de manipulare a datelor la nivel de relaţie (limbajul SQL).

Componentele de bază ale modelului relaţional sunt:

1. structura relaţională a datelor: datele sunt organizate sub formă de tablouri
bidimensionale (tabele), denumite entităţi. Liniile tabelelor se numesc
înregistrări, iar coloanele constituie atributele. Asocierile dintre tabele se fac
prin atributele de legătură, denumite chei primare şi externe.
2. elementele de algebră relaţională: conţin operatorii care realizează funcţii de
creare, modificare, ştergere, consultare a bazei de date. Aceşti operatori sunt
descrişi prin intermediul algebrei relaţionale şi sunt implementaţi în cadrul
limbajului SQL (Structured Query Language), cel mai frecvent folosit pentru
interogarea bazelor de date relaţionale.
Sunt operatori ai algebrei relaţionale clasice (de exemplu: Union – reuniunea,
Intersect – intersecţia) şi operatori relaţionali speciali (de exemplu: Select –
selecţia, Join – compunerea).
3. restricţiile de integritate: reprezintă cerinţele impuse tabelelor, astfel încât baza
de date să fie corectă şi coerentă.
Restricţiile (constrângerile) de integritate sunt de două tipuri:
 Constrângeri de unicitate: sunt realizate cu ajutorul cheii primare.
Cheia primară (Primary key-PK) este un atribut sau un grup de atribute care
asigură diferenţa între oricare două înregistrări dintr-un tabel. Nici unul dintre
atributele care alcătuiesc cheia primară nu poate avea valoarea Null pentru nici
una dintre înregistrările tabelei.

23
  Constrângeri de referenţialitate: se stabilesc între două tabele prin preluarea
cheii primare dintr-o entitate (tabelă) în altă entitate, cheia preluată numindu-se
cheie externă sau străină (Foreign Key-FK).

E1 1 E2
Câmp1 E1 - PK ∞ Câmp1 E2 – PK
Câmp2 E1 Câmp2 E2 - FK
......... ..........

Câmpul2 din entitatea E2 este cheie străină (FK), dacă există şi într-o altă entitate E1,
unde formează cheia primară. Câmpul2 din E2 face referinţă la cheia primară din E1.
Valorile pe care le ia cheia străină trebuie să se regăsească printre valorile cheii
primare la care face referinţă.

Exemple de sisteme de gestiune a bazelor de date relaţionale (SGBDR) consacrate

sunt: Oracle, SQL Server, Sybase, Microsoft Access, FoxPro, Paradox.

3.5 Proiectarea fluxului general de prelucrare a datelor

Această fază rezolvă două probleme:
• Verificarea consistenţei datelor
• Structurarea sistemului în unităţi funcţionale
a) Verificarea consistenţei datelor – constă în examinarea posibilităţilor de
obţinere a situaţiilor de ieşire pe baza datelor de intrare existente în baza de date
proiectată şi prin aplicarea algoritmilor de calcul formulaţi. Se parcurge întregul
sistem de la Intrări spre Ieşiri, urmărindu-se dacă informaţiile necesare pentru
fiecare situaţie se găsesc în BD sau pot fi obţinute prin calcul;
b) Structurarea sistemului în unităţi funcţionale – este necesară datorită abordării
metodei ierarhice de realizare a SI, din următoarele considerente:
• Gradul înalt de complexitate - care impune abordarea treptată, pe funcţiuni a
sistemului;
• logica prelucrării - care presupune parcurgerea problemelor într-o anumită
ordine;
• specializarea în cadrul colectivului de proiectare – care implică o divizare pe
genuri de activităţi sau elemente structurale, ce pot fi realizate simultan.
Se face structurarea sistemului ierarhic, în următoarele unităţi funcţionale: subsisteme,
aplicaţii informatice, unităţi logice de prelucrare a datelor (fig. 9)
Sistem
informatic

24
 Subsisteme
informatice

Aplicaţii
informatice

Unităţi logice
de prelucrare

Fig. 9 Structurarea sistemului în unităţi funcţionale

 primul nivel corespunde obiectivelor generale ale sistemului;

 al doilea nivel corespunde activităţilor sau funcţiilor sistemului;
 al treilea nivel corespunde unor subactivităţi sau funcţii ale compartimentelor;
 ultimul nivel se referă la componentele aplicaţiilor informatice şi se
caracterizează prin prelucrări omogene şi specifice.
Unităţile funcţionale definite în această fază urmează să fie realizate în etapa de
proiectare de detaliu (tehnică).
Exemple de criterii de structurare a sistemului în unităţi funcţionale:
a) principalele activităţi sau funcţii ale organizaţiei;
b) frecvenţa sau data de execuţie a prelucrărilor;
c) tipurile de prelucrări.

a) principalele activităţi sau funcţii ale organizaţiei - conform acestui criteriu se

defineşte câte o unitate funcţională pentru fiecare activitate sau funcţie importantă
a organizaţiei. De exemplu, într-o bancă se defineşte un subsistem informatic
corespunzător funcţiei de creditare, un subsistem corespunzător funcţiei de
depozitare etc. Avantajul acestei structurări îl constituie posibilitatea de extindere a
sistemului prin adăugarea de noi unităţi funcţionale.
Nu se aplică singular acest criteriu, deoarece subsistemele trebuie să fie omogene
în ceea ce priveşte prelucrarea datelor.
b) frecvenţa sau data de execuţie a prelucrărilor – criteriul are o aplicabilitate
generală deoarece în exploatarea curentă, programele care trebuie executate la o
anumită dată se grupează în unităţi funcţionale distincte.
Frecvenţa şi data execuţiei unităţilor funcţionale depind de frecvenţa şi data la care
trebuie furnizate situaţiile de ieşire.
c) tipurile de prelucrări – criteriul permite definirea unităţilor funcţionale după natura
prelucrărilor pe care le efectuează: crearea şi actualizarea BD, exploatarea BD
pentru obţinerea rezultatelor.
25
 3.6 Stabilirea regulilor de securitate şi control
Activitatea de proiectare generală trebuie să rezolve şi problemele legate de controlul
şi securitatea datelor în cadrul sistemului informatic.
În acest scop se întocmesc o serie de specificaţii pentru controlul datelor, al
prelucrărilor şi al rezultatelor, se prevăd module speciale de securitate şi protecţie a
datelor sistemului.
Controlul datelor de intrare – conţine specificaţii pentru verificarea corectitudinii şi
preciziei datelor de intrare, în scopul depistării şi evitării erorilor care apar la
completarea documentelor, codificarea sau preluarea lor.
Erorile pot fi de natură logică (neînţelegerea principiilor de reprezentare a datelor, a
codificărilor etc) sau de natură sintactică (completarea sau introducerea datelor).
Soluţiile de micşorare a numărului de erori constau în:
• folosirea unor sisteme de codificare a datelor cât mai simple şi mai clare,
atât în ceea ce priveşte metodele de codificare cât şi cele de control, având la
bază codificarea numerică şi autodetectarea erorilor;
• realizarea programelor de validare, care să urmărească controlul sintactic şi
semantic al datelor de intrare:
o controlul sintactic – verificarea tipului datelor (numeric, şir de caractere,
boolean), a lungimii lor şi a cifrei de control în cazul codurilor
autodetectoare de erori;
o controlul semantic – depistarea informaţiilor fără sens (luna 0 sau 13,
cantitate negativă, livrări de produse cu stoc 0 etc).
În funcţie de complexitatea activităţii de control, se poate face verificarea unei date
la nivelul unui fişier/tabelă sau la nivelul întregii baze de date, prin raportarea la
conţinutul altor fişiere/tabele ale sistemului.
Programele de control trebuie să detecteze erorile, să le afişeze şi mai ales, să fie
capabile să execute proceduri de corecţie corespunzătoare. Sistemele informatice
moderne folosesc metode de corectare a erorilor on-line, prin proiectarea unor
videoformate (formulare) de intrare performante, care au ataşate proceduri de validare
pentru fiecare câmp tastat.
Controlul prelucrării datelor urmăreşte depistarea erorilor de concepţie, de logică din
cadrul programelor sau a utilizării defectuoase a unor date din fişiere/tabele. Astfel,
se introduc în programe calcule de totaluri sau se verifică volumul de date la începutul
şi sfârşitul unei prelucrări.
Controlul rezultatelor se poate face prin metode clasice de verificare manuală, prin
sondaj a unor calcule sau prin corelaţii între totaluri obţinute din situaţii de ieşire
diferite (de exemplu: valoarea totală a ieşirilor de produse se compară cu valoarea
produselor facturate).
Securitatea şi protecţia datelor sistemului se face prin metode speciale care tratează
două cazuri majore:
26
  pierderile accidentale de date datorate căderilor de tensiune, a deteriorării
suportului magnetic de stocare a bazei de date, a operării greşite etc
 accesul neautorizat la informaţiile sistemului şi eventuala modificare sau
distrugere a lor.
Specificaţiile de securitate şi protecţie prevăd următoarele tipuri de operaţii:
a) salvări periodice, copii de siguranţă ale bazei de date;
b) ierarhizarea utilizatorilor pe niveluri şi accesul pe bază de parolă;
c) transmiterea/recepţia fişierelor prin reţele de comunicaţie securizate
d) folosirea metodelor de criptare/decriptare a datelor transmise prin reţele;
e) introducerea “semnăturii electronice” ca mijloc de autentificare a utilizatorilor.

3.7 Finalizarea documentaţiei de proiectare generală

Colectivul de proiectare sintetizează rezultatele etapei într-o documentaţie care este
formată dintr-un set de formulare. Acestea conţin soluţiile propuse şi constituie
programul de lucru pentru etapa de proiectare tehnică.
Formularele specifice etapei de proiectare generală sunt:
 Machetele situaţiilor de ieşire
 Analiza volumului şi a frecvenţei situaţiilor de ieşire
 Modelele documentelor de intrare
 Analiza datelor de intrare
 Lista elementelor codificate şi metodele de codificare folosite
 Descrierea algoritmilor de calcul
 Componentele hardware şi software: reţeaua de calculatoare, sistemul de
operare, sistemul de gestiune a bazelor de date
 Stabilirea regulilor de securitate şi control
Se iau decizii importante legate de platforma hardware şi software a sistemului
informatic: reţeaua de calculatoare, sistemul de operare şi SGBD-ul ales.
În alegerea tipului reţelei de calculatoare şi a SGBD-ului se ţine seama de topologia
prelucrărilor (centralizate sau distribuite), de volumul datelor prelucrate şi numărul de
utilizatori simultan.
O reţea de calculatoare este un ansamblu de calculatoare interconectate prin
intermediul unor medii de comunicaţie, care partajează resurse hardware, software şi
informaţionale. Calculatoarele reţelei sunt servere, care are au funcţii speciale de
dirijare, securizare şi stocare a datelor sau staţii de lucru, care pun la dispoziţie şi
folosesc resursele reţelei.
Resursele partajate sunt dispozitive hardware ce pot fi folosite în comun (de exemplu:
imprimante, unităţi de CD-ROM, harddisk-uri etc), componente software (medii de
programare, utilitare, programe de aplicaţie) şi componente informaţionale
(documente, agende de calcul, baze de date).
Elementele specifice reţelei sunt:

27
 • platforma hardware care asigură capacitatea de conectivitate a reţelei: plăci de
reţea, repetoare (hub-uri), comutatoare (switch-uri), rutere (routers), pasarele
informaţionale (gateways);
• platforma software pentru reţea: sistemul de operare al server-ului (Windows NT
Server, Unix, Linux, Windows 2000 Server) şi sistemul de operare pentru staţii
(Windows NT Work Station, Windows 95/98/SE, Windows 2000 Professional,
Windows XP);
• aplicaţii de reţea, care sunt programe ce permit acesul simultan al mai multor
utilizatori la acelaşi set de informaţii, stocat pe o resursă hardware partajabilă.
Cele mai cunoscute aplicaţii în reţea lucrează în tehnologia client-server, având o
componentă care se instalează pe server şi o altă componentă care se instalează pe
staţiile de lucru. Clientul solicită informaţii de la server, acesta procesează datele
aflate, în general, pe acelaşi calculator sau pe un server de baze de date şi transmite
rezultatele clientului.
Serviciile asigurate de o reţea de calculatoare:
1. Servicii de lucru cu fişiere: transfer, stocare, actualizare;
2. Servicii de listare pe imprimanta declarată partajabilă;
3. Servicii de mesagerie (poştă electronică);
4. Servicii de aplicaţie: permit executarea aplicaţiilor în regim partajat;
5. Servicii de gestiune a bazelor de date: aplicaţii pentru accesarea simultană a
unei baze de date de către mai mulţi utilizatori, aflaţi pe staţii de lucru diferite.
Principalele criterii de clasificare ale reţelelor sunt: aria de întindere şi tehnologia de
transmisie.
După aria de întindere reţelele de calculatoare sunt de trei tipuri:
• Reţele locale (Local Area Networks-LAN) – conectează calculatoare şi alte
terminale distribuite într-o zonă localizată, cum ar fi campus universitar,
întreprindere, birou. Se folosesc legături dedicate, de viteze foarte mari şi cu o
fiabilitate ridicată. Conexiunile se fac prin cablu sau fibră optică şi permit viteze
cuprinse între 10 şi 100 Mbps.
• Reţele metropolitane (Metropolitan Area Networks-MAN) – sunt folosite pentru
interconectarea LAN-urilor într-o zonă mai mare cum ar fi o capitală, un oraş
mare. Acestea sunt reţele de mare viteză la care conexiunile se fac prin fibră optică
şi se pot atinge viteze de sute de megabiţi/s.
• Reţele extinse (Wide Area Networks-WAN) – conectează calculatoare şi alte
terminale pe o arie geografică întinsă, cum ar fi o ţară sau un continent. Adesea
solicită multiple conexiuni de comunicare, incluzând microunde, comunicaţii radio
şi satelit.
După tehnologia de transmisie, reţelele de calculatoare se clasifică în:
• Reţele cu difuzare - comunică printr-un singur canal de comunicaţii, partajat de
toate calculatoarele din reţea. O staţie din reţea trimite mesaje scurte, numite
pachete, care au în structura lor, pe lângă informaţia utilă şi două câmpuri pentru
28
 desemnarea adresei emiţătorului şi a receptorului. Un astfel de pachet este primit
de toate staţiile, dar el va fi prelucrat numai de calculatorul căruia îi este destinat.
Dacă pachetul conţine un cod special în câmpul de adresă, el este primit şi
prelucrat de toate staţiile, acest mod de operare numindu-se difuzare(broadcast).
• Reţele punct-la-punct – realizează numeroase conexiuni între perechi de staţii din
reţea. Pachetele transmise de sursă trec prin unul sau mai multe calculatoare pentru
a ajunge la destinaţie. Traseele între sursă şi destinaţie pot fi diferite de la un mesaj
la altul, în funcţie de gradul de ocupare al nodului intermediar şi de algoritmul de
dirijare al pachetelor prin reţea.
Acest model de reţea este folosit în special pentru reţelele mari, în timp ce
difuzarea se foloseşte pentru reţele de dimensiuni mici, localizate în arii relativ
restrânse.
Arhitectura unei reţele locale este definită de două elemente:
 Topologie, ce caracterizează configuraţia căilor de transmisie între sistemele

interconectate;
 Repartizarea funcţiilor protocolului de comunicaţii, în sensul că toate sistemele

pot îndeplini aceleaşi funcţiuni sau unul dintre ele poate avea rolul coordonator.
Vom prezenta în figurile 10, 11, 12 topologiile utilizate cel mai frecvent în reţelele
locale.
Configuraţia de tip magistrală (bus) se bazează pe existenţa unui trunchi principal la
care sunt conectate toate staţiile. Această topologie are avantajul că oricare două staţii
pot comunica între ele prin intermediul magistralei şi defectarea uneia dintre ele nu
afectează funcţionarea reţelei.

W W

W Fig.10 - Topologia liniară (bus LAN)

W W

O altă configuraţie des folosită este cea de tip inel (ring), de exemplu token-ring. În
cadrul acesteia, mesajul emis de o staţie parcurge bucla până când este recunoscut şi
preluat de staţia-destinaţie.

W W

Fig.11 - Topologia de tip inel (ring LAN)

W W

29
O configuraţie de tip stea (star) este o altă modalitate de interconectare a staţiilor unei
reţele locale. Sistemele sunt conectate la un nod central şi de performanţele acestuia
depinde funcţionarea întregii reţele.

W
W

W Nod
W
central Fig.12 - Topologia de tip stea (star LAN)

W W

Reţelele locale pot fi interconectate direct, dacă sunt plasate în apropiere sau prin
dispozitive speciale, care îndeplinesc şi funcţia de convertoare de protocol,
complexitatea lor depinzând de nivelul arhitectural OSI la care se face conversia.
Ca echipamente de interconectare se folosesc repetoare, punţi, ruteri, pasarele
informaţionale. Repetoarele sunt echipamente lipsite de inteligenţă, care funcţionează
la nivelul fizic al modelului de referinţă ISO/OSI şi regenerează semnalul recepţionat
de pe un segment, transmiţându-l pe alte segmente, fără interpretarea lui (hub-uri şi
switch-uri). Punţile (bridges) sunt echipamente inteligente care funcţionează la nivelul
legăturii de date al OSI şi interconectează reţele LAN de acelaşi tip sau diferite.
Ruterii (routers) sunt folosiţi pentru interconectarea mai multor reţele locale de tipuri
diferite, care au acelaşi protocol la nivelul reţea. Punţile operează cu adresele fizice
ale sistemelor, în timp ce ruterii utilizează adresele logice, de reţea ale sistemelor.
Pasarelele (gateways) sunt echipamente care realizează conversie de protocol pentru
toate cele 7 nivele OSI, operând la nivel de aplicaţie. Pasarela informaţională permite
ca un program de aplicaţie, care rulează pe un sistem în conformitate cu o anumită
arhitectură de reţea, să comunice cu un alt program de aplicaţie, corespunzător altei
arhitecturi de reţea.
Pentru alegerea SGBD-ului se fac analize comparative ale performanţelor, se
caracterizează resursele hardware solicitate şi se iau în considerare parametrii de
piaţă, cum ar fi: preţul licenţei, service-ul, abonament la versiunile ulterioare.
Dacă s-a optat pentru varianta SGBD-ului instalat într-o reţea de calculatoare, se
stabilesc serverele care monitorizează activitatea staţiilor, păstrează BD şi aplicaţiile:
 Server-ul BD – stochează baza de date;
 Server de aplicaţii – conţine software-ul de procesare a datelor;
 Server de comunicaţii – asigură accesul utilizatorilor, criptarea/decriptarea
datelor, interfaţa cu reţeaua Internet.
30
 Multe dintre sistemele informatice moderne sunt construite pe baza arhitecturii
client-server. Acesta este un model informatic în care aplicaţiile sunt distribuite
între entităţile reţelei, aşa cum se poate vedea în fig. 13:
Client Server
Interfaţa grafică utilizator Motorul BD

Aplicaţie-client Aplicaţie-server

Sistem de operare staţie Sistem de operare server

(SO+NOS) (NOS)
Modul de interfaţă reţea Modul de interfaţă reţea
Cerere client

Răspuns
Server
Fig.13 – Modelul Client-Server
, unde NOS (Network Operating System) – este sistemul de operare folosit în reţeaua
de calculatoare.
Funcţiile modelului sunt următoarele:
1) Administrarea datelor
2) Procesarea tranzacţiilor
3) Transmiterea informaţiilor
Legăturile se stabilesc între client, considerat Utilizator al reţelei şi Server, considerat
“motorul BD” (Database Engine). Prin sistemul de operare, clienţii pot partaja
aplicaţiile şi datele stocate pe Server şi pot folosi echipamentele partajabile din reţea.

ETAPA DE PROIECTARE TEHNICĂ

Etapa de proiectare tehnică (de detaliu) reprezintă ansamblul activităţilor ce

asigură realizarea subsistemelor, aplicaţiilor informatice şi a unităţilor funcţionale
definite în etapa de proiectare generală.
Această etapă se bazează pe experienţa şi pe capacitatea echipei de programatori de a
organiza datele şi de a găsi soluţii de rezolvare a algoritmilor de prelucrare a acestora.
Durata de finalizare a etapei se poate micşora substanţial dacă se face specializarea pe
activităţi a colectivului de programatori şi se abordează în paralel tipurile de operaţii.

31
4.1 Proiectarea tehnică a unităţilor funcţionale (UF)
O unitate funcţională este o succesiune de prelucrări aplicate unor date de intrare în
vederea obţinerii unei situaţii de ieşire sau a actualizării bazei de date.

Documente Fişiere de
de intrare intrare

Prelucrarea
P1

Baza de
date
Prelucrarea
Pn
Situaţii de
ieşire

Fig. 14 Schema de principiu a structurii unităţilor funcţionale (UF)

Din schemă se observă că UF se constituie din unităţi de prelucrare, care trebuie

analizate ca proceduri distincte, cu posibilitatea de înlănţuire între ele.
Analizând funcţionalitatea şi specificul operaţiilor, se poate realiza o grupare şi o
succesiune automată a comenzilor executate în cadrul acestor proceduri. Apare astfel
noţiunea de procedură automată, care defineşte o colecţie de comenzi scrise în
limbajul specific unui SGBD, care cuprind prelucrări specifice asupra componentelor
bazei de date (tabele, interogări, formular, rapoarte, macrocomenzi etc).
Din punct de vedere logic, procedura automată execută o sarcină sau un grup de
sarcini preluate din proiectarea logică, prin care datele de intrare sunt transformate în
date de ieşire sau date intermediare, cu ajutorul unui algoritm de prelucrare.
Elementele componente ale procedurilor automate sunt:
a) Funcţia procedurii
b) Intrările
c) Ieşirile
d) Algoritmul de prelucrare
e) Interfaţa cu alte proceduri
a. Funcţia procedurii - precizează specificul operaţiilor realizate. După funcţia lor,
procedurile automate se clasifică în:
 Pd – proceduri de dirijare sau de monitorizare. Ele au rolul de a
comunica direct cu utilizatorul, de a declanşa execuţia celorlalte
32
 proceduri ale aplicaţiei şi de a verifica modul în care s-a terminat
execuţia lor.
 Pa – proceduri de actualizare. Asigură prelucrarea tranzacţiilor externe,
controlul şi validarea lor pentru actualizarea bazei de date.
 Pc – proceduri de calcul. Asigură prelucrări specifice tranzacţiilor interne
ale bazei de date (de exemplu: stocul şi soldul final la sfârşitul lunii).
 Pl – proceduri de listare. Se realizează prin interogarea bazei de date,
ordonarea şi filtrarea rezultatelor obţinute şi generarea rapoartelor
propriu-zise.
 Pr – proceduri de reorganizare a BD. Se crează pentru situaţiile în care se
schimbă structura unor tabele (cheia primară, apar câmpuri noi etc). Tot
în acest tip de proceduri se încadrează şi operaţiile de conversie şi de
compactare a bazei de date.
 Ps – proceduri de securitate a sistemului. Asigură protejarea sistemului
pe niveluri utilizator cu parolă de acces, asigură securitatea bazei de date
prin operaţii periodice de salvare, prin operaţii de criptare/decriptare.

b. Intrările procedurii - sunt constituite din date de intrare sau date rezultate din
alte prelucrări ale bazei de date.
c. Ieşirile procedurii – pot fi situaţii de ieşire (rapoarte, grafice, indicatori) sau
rezultate intermediare, care constituie intrări în alte proceduri sau actualizări ale
bazei de date.
d. Algoritmul de prelucrare – succesiune de operaţii pentru găsirea de soluţii la o
problemă de validare date, conversie de date, sortare şi filtrare a datelor, calcule
de acelaşi tip aplicate unui set de date etc. Exemplu de algoritm: calculul
dobânzilor, centralizatorul plăţi/încasări, calculul soldului unui cont etc.
e. Interfaţa cu alte proceduri – se face prin apelarea procedurii având ataşate
variabile, ca argumente; în general, succesiunea de execuţie a procedurilor este
stabilită prin intermediul interfeţei grafice utilizator, care este parte componentă
a procedurii de dirijare.
În documentaţia fazei, fiecare procedură este identificată prin numele ei şi are
ataşată o schemă de sistem, care arată tipul procedurii, intrările, ieşirile,
echipamentele hardware folosite, identificatorii structurilor software care participă.

4.2 Scheme de reprezentare a procedurilor automate:

I ). Schema procedurii de dirijare – Pd (Fig. 15)

GUI Pd

33
 Pa_1 Pa_2 Pc_1 ….. Pl_1 Pr_1 Ps_1

I) Schema procedurii de actualizare – Pa (Fig. 16)

VFI
Documente
Intrare

Pa_n
Verificare
Pk-Fk

T2
III) Schema procedurii de listare – Pl (Fig. 17)

VFE

Pl_m T1

T2

(Monitor,
Raport
Imprimantă)

Exemplu: O bancă acordă credite clienţilor săi pe bază de contracte de credit;

creditele se rambursează lunar şi sunt urmărite prin rapoartele R1 şi R2.
Procedurile aplicaţiei sunt:
meniu procedura de dirijare
act_banca procedura de actualizare tabela Banca
act_cont procedura de actualizare tabela Conturi
calcul procedura de calcul a rulajelor lunare şi a soldurilor
list1 procedura de listare a situaţiei lunare de rambursare
list2 procedura de listare a situaţiei cumulate la rambursare
34
 s_r procedura de salvare-reorganizare a bazei de date

GUI

meniu

act_banca list2

act_cont list1

calcul s_r

Fig. 18 Schema de sistem a aplicaţiei

Structurarea procedurilor în module operaţionale

Procedurile automate care rezolvă funcţii complexe se descompun într-o succesiune
de funcţii elementare, ce pot fi realizate prin module.
Modulul este un grup de comenzi prin care se rezolvă o funcţie elementară ce
constituie o parte distinctă a unei funcţii complexe de prelucrare, specifice unei
proceduri automate.
Funcţia
complexă

Funcţie Funcţie Funcţie

..................
elementară 1 elementară 2 elementară n

Modul 1 Modul 2 .................. Modul n

Procedura
automată

Fig. 18 Descompunerea procedurilor automate în module

35
Avantajele descompunerii PA în module sunt:
 scăderea complexităţii programelor sursă;
 simplificarea activităţii de programare;
 asigurarea independenţei între module.
Comunicaţia între proceduri şi module se face prin schimbul de date la nivelul
memoriei (variabile şi parametri).
Variabilele de memorie se împart în:
- publice (globale) – disponibile la nivelul întregii aplicaţii informatice;
- locale – disponibile numai în cadrul modulului unde au fost declarate.
Transferul de parametri se face:
- prin referinţă - caz în care poate fi modificat de modul în timpul execţiei
programului;
- prin valoare – variabila nu poate fi modificată în cadrul modulului.
Infrastructura procedurilor automate – presupune realizarea următoarelor operaţii:
a) scrierea codului sursă – conform sintaxei SGBD şi bazându-se pe algoritmul
precizat în faza de proiectare generală;
b) modelarea intrărilor- se construiesc videoformate de intrare, care să ajute şi să
verifice utilizatorul în timpul introducerii datelor;
c) introducerea şi validarea datelor – cuprinde acele verificări logice ale datelor
care nu se pot face direct prin VFI, de exemplu cele legate de verificarea
relaţiilor;
d) prelucrarea bazei de date – aplicarea unor operatori de sortare, filtrare,
duplicare, asociere, selecţie care să aducă baza de date într-o formă care să
permită generarea ieşirilor;
e) stabilirea relaţiilor intermediare – se face prin proiectarea unor tabele sau
interogări cu caracter temporar, în vederea obţinerii ieşirilor sistemului;
f) modelarea ieşirilor – se construiesc videoformate de ieşire în conformitate cu
machetele stabilite în faza de proiectare generală.
VFI – sunt zone de ecran pentru introducerea şi actualizarea datelor de intrare,
definite pe baza atributelor existente într-o tabelă şi care au impuse anumite condiţii
de validare. În Access, crearea VFI se face cu ajutorul formularelor pe bază de tabelă
sau interogare, pe care sunt plasate casete de tip text, casete de tip listă, butoane de
comandă etc.
VFE – sunt situaţii de ieşire care se obţin cu ajutorul generatoarelor de rapoarte. Ele
conţin: titlul, partea de detaliu (Detail), rezumatul raportului (Summary), antetul şi
sfârşitul raportului, începutul şi sfârşitul de pagină. În cadrul rapoartelor se pot
include grupări, determinate de anumite criterii, încadrate de antet şi sfârşit, care
permit executarea de subtotaluri, în funcţie de structura conceptuală a raportului.
Exemple de criterii de grupare: cod client, cont bancar, cod compartiment etc.
Înainte de listare, rapoartele se vizualizează pe ecranul monitorului cu Print Preview.

36
4.3 Utilizatorii sistemului informatic
Se clasifică în funcţie de nivelul de acces la baza de date şi la situaţiile obţinute prin
prelucrarea acesteia.
O primă împărţire se face în:
 utilizatori neinformaticieni – sunt cei care exploatează sistemul informatic, ei
trebuie să cunoască modul de conectare la reţea, câteva noţiuni despre sistemul
de operare şi interfaţa de lucru cu sistemul informatic;
 utilizatori informaticieni (de sistem) – sunt cei care asigură buna funcţionare a
reţelei de calculatoare, protecţia şi corectitudinea în funcţionare a sistemului
informatic; ei se ocupă de întreţinerea periodică a bazei de date (salvări,
compactări), de rezolvarea anomaliilor care apar în timpul funcţionării, de
instalarea şi adaptarea personalului la noile versiuni ale sistemului de operare
şi ale sistemului informatic.
După accesul la informaţiile furnizate de sistemul informatic, utilizatorii
neinformaticieni se împart în:
 utilizatori la nivelul operaţional – introduc şi tipăresc tranzacţiile zilnice, obţin
o balanţă de operaţiuni la sfârşitul zilei;
 utilizatori la nivelul departamentelor – asigură prelucrările în cadrul serviciilor
funcţionale (credite, contabilitate, salarizare etc), preluând informaţiile de la
nivelul operaţional şi furnizând situaţii de ieşire către managerii de
departamente;
 utilizatori la nivelul managementului tactic – sunt directorii (managerii) de
departamente care primesc situaţii sintetice din compartimentul pe care îl
conduc, în principal, dar şi din celelalte departamente; pe baza acestora, ei
furnizează situaţii comparative, analizează evoluţia pe termen scurt şi fac
prognoze în limitele de competenţă pe care le au;
 utilizatori la nivelul managementului strategic – sunt managerii de top, ei
studiază evoluţia indicatorilor de performanţă, rezultatele studiilor de piaţă
prelucrate şi interpretate de calculator, folosesc modele matematice pentru
simulare, în scopul alegerii deciziei celei mai bune de eficientizare a companiei.

Metode de autorizare şi control al accesului:

a) parole de acces şi conturi de identificare pentru fiecare user;
b) măsuri de securitate la conectare:
 restricţii de conectare la anumite staţii ale utilizatorilor;
 restricţii de timp impuse pe staţii şi utilizatori;
 invalidări automate ale conturilor unor utilizatori care încearcă accesul
neautorizat.
c) măsuri de securitate prin drepturi diferenţiate la informaţii:
 drepturi de citire a anumitor fişiere interne;

37
  drepturi de citire-scriere a anumitor fişiere interne;
 cunoaşterea cheii de criptare/decriptare a fişierelor transmise/recepţionate.

ETAPA DE IMPLEMENTARE, EXPLOATARE ŞI ÎNTREŢINERE A

SISTEMULUI INFORMATIC

Obiectivul principal al etapei îl constituie testarea sistemului informatic proiectat,

aducerea sa în stare de execuţie şi realizarea efectivă a exploatării sistemului.
În subetapa de implementare se verifică starea de operaţionalitate a sistemului
informatic proiectat în condiţii reale.
Activităţile specifice implementării sunt:
 Crearea climatului necesar pentru trecerea în exploatare a sistemului (condiţiile
manageriale, financiare, tehnice, resurse umane);
 Funcţionarea experimentală;
 Verificarea performanţelor sistemului în regim de funcţionare cu date reale;
 Întocmirea raportului de implementare, care să conţină rezultatele funcţionării
experimentale;
 Întocmirea documentaţiei de utilizare a SI;
 Omologarea sistemului informatic proiectat.
Implementarea începe după testarea individuală a tuturor procedurilor prevăzute în
proiect. Se testează modul de înlănţuire a aplicaţiilor şi subsistemelor, se depistează
comportamentul sistemului în situaţii critice (la încărcare maximă, funcţionarea
simultană a tuturor staţiilor sau pe anumite seturi de date).
Proiectantul răspunde de fiabilitatea SI în această fază şi se ocupă de implementarea
procedurilor. De asemenea, el trebuie să întocmească documentaţia de utilizare şi să
instruiască personalul implicat.
Beneficiarul răspunde de corectitudinea şi legalitatea datelor furnizate şi de asigurarea
condiţiilor de implementare.

5.1 Strategii de implementare

Strategiile de implementare au în vedere modul de trecere de la sistemul
informaţional la sistemul informatic şi intervalul de timp în care se realizează această
activitate.
Sunt patru strategii de implementare:
1. Implementare directă – înlocuirea sistemului existent cu sistemul informatic
proiectat în mod direct, printr-o trecere bruscă. Se abordează toate
compartimentele, se folosesc datele curente ale companiei, care trebuie
transferate sistemului într-un timp cât mai scurt. Este o strategie radicală, al
cărei succes depinde în mare măsură de cooperarea personalului.

38
 Dezavantajul principal îl constituie dificultatea personalului de a se adapta la
noile condiţii de muncă.
2. Implementare paralelă – noul sistem informatic funcţionează în paralel cu
vechiul sistem, până când se testează suficient SI şi personalul se adaptează la
noile condiţii. Dezavantajul acestei strategii îl constituie existenţa în paralel a
celor două sisteme, suprasolicitarea personalului şi mărirea cheltuielilor de
implementare. De aceea se recomandă ca funcţionarea în paralel să nu dureze
mai mult de 6 luni.
3. Implementare treptată – introducerea sistemului informatic se face pe
componente, care în general corespund activităţilor sau departamentelor firmei.
Este o strategie recomandată SI complexe, în cadrul cărora subsistemele au o
stare relativă de independenţă. Personalul se adaptează treptat la specificul
noului sistem. Punctele critice la implementarea unei noi componente sunt în
momentul conectării ei de componentele aflate în exploatare.
4. Implementarea unei aplicaţii pilot – se alege componenta reprezentativă a
sistemului informatic (aplicaţia pilot) şi se verifică funcţionarea acesteia, după
care se trece la testarea celorlalte aplicaţii.

După elaborarea şi aprobarea raportului de implementare, proiectantul şi-a terminat

atribuţiile pe linie de proiectare, activitatea sa fiind în continuare una de consultanţă şi
asistenţă tehnică. El întocmeşte documentaţia de prezentare şi utilizare a sistemului,
destinată personalului unităţii beneficiare. Manualul de utilizare conţine:
 Procedurile de codificare a datelor;
 Procedurile de execuţie a aplicaţiei;
 Procedurile de obţinere şi interpretare a ieşirilor;
 Instrucţiuni de arhivare, protecţie şi securitate a datelor.
Echipa care a realizat produsul informatic are sarcina de a instrui personalul, astfel
încât programele să fie corect exploatate.
Sistemul informatic poate conduce la modificări organizaţionale în firmă, cum ar fi:
- definirea unei noi organigrame în care să apară departamentul de
Tehnologia Informaţiei (IT) şi să dispară unele funcţii din cadrul
compartimentelor;
- sincronizarea compartimentelor în furnizarea datelor, în colaborarea lor,
prin intermediul departamentului IT.
Un alt impact al trecerii în exploatare a SI îl constituie schimbarea modului de
comunicare cu clienţii şi furnizorii. De aceea este bine ca lansarea noului SI să fie
mediatizată, să se organizeze prezentări la care să participe clienţii firmei.
Faza de implementare se încheie cu omologarea SI proiectat şi trecerea în exploatare.

39
5.2 Exploatarea şi întreţinerea sistemului informatic
Proiectantul nu mai are responsabilităţi în faza de exploatare curentă a SI, decât în
perioada în care asigură garanţia. Sistemul poate funcţiona o perioadă în garanţie (2-6
luni) pentru rezolvarea eventualelor anomalii, erori.
După care, controlul funcţionării SI revine Departamentului de Informatică al
beneficiarului.
Activitatea de întreţinere a SI are două aspecte: unul de corecţie al eventualelor
anomalii de funcţionare şi altul de evoluţie, prin adaptarea la cererile utilizatorilor.

5.3 Dezvoltarea sistemului informatic

Dezvoltarea sistemului informatic înseamnă trecerea la o nouă versiune, extinsă şi
îmbunătăţită. Este determinată de anumiţi factori externi sau interni, cum ar fi:
- modificarea legislaţiei;
- modificarea activităţilor desfăşurate;
- apariţia unor noi activităţi ale companiei;
- evoluţia tehnicii de calcul, a sistemelor de operare şi a SGBD.
Dezvoltarea sistemului informatic implică reluarea etapelor de analiză de sistem,
proiectare generală, proiectare tehnică şi implementare.

SISTEME INFORMATICE BANCARE

În ultimii ani, sistemele bancare au pus accentul pe diversificarea şi creşterea

calităţii ofertei, atragerea şi fidelizarea clientelei, promovarea tehnologiilor
generatoare de productivitate, realizarea unei relaţii de proximitate cu acea parte a
clientelei receptivă la noile soluţii IT. S-a făcut trecerea de la un sistem bancar bazat
pe conturi şi produse la cel orientat pe client.

6.1 Arhitectura sistemelor informatice bancare

Sistemul informaţional al băncilor nu se mai putea baza pe mijloacele tradiţionale
de difuzare a informaţiei, de asemenea se impunea creşterea operativităţii, siguranţei
şi eficienţei tranzacţiilor interne şi interbancare. A apărut necesitatea unor noi strategii
de marketing pentru cererea şi oferta produselor bancare şi a unui nou tip de
management bancar.
Obiectivele unui sistem informatic bancar decurg din activităţile principale:
o Deschiderea de conturi bancare;
o Constituirea şi actualizarea depozitelor bancare;
o Acordarea şi rambursarea creditelor bancare;
40
 o Urmărirea plăţilor şi încasărilor;
o Activitatea de închidere a zilei curente şi respectiv a lunii curente.
În acest context arhitectura sistemelor informatice bancare cuprinde următoarele
subsisteme [3]:
1) Operaţii curente care se referă la următoarele module:
 Conturi curente – se realizează tranzacţiile de încasări şi plăţi prin
contul curent al clientului;
 Depozite – se realizează gestiunea depozitelor deschise de clienţi,
implicând operaţii de calculare a dobânzii, plata dobânzii la scadenţă,
capitalizarea acesteia, generarea de extrase de cont, calcularea şi
reţinerea comisioanelor şi a impozitului pe venit;
 Casa – se realizează gestiunea operaţiilor cu numerar; acest modul este
integrat cu celelalte module care generează încasări/plăţi în numerar:
cont curent, depozite, alte operaţiuni;
 Home banking – informarea clientului cu privire la contul său sau
informaţii generale legate de cursul valutar, rata dobânzii etc;
 Decontări electronice – efectuarea de plăţi electronice, în special pentru
persoanele juridice;
 Carduri – gestiunea tranzacţiilor efectuate prin conturile de card; acest
modul interacţionează cu cel referitor la conturile curente, pentru a putea
realiza alimentarea periodică a cardurilor.
2) Clienţi este un subsistem care permite actualizarea permanentă a datelor
privind clienţii băncii. Permite gestiunea unică a clienţilor, indiferent câte
produse/servicii bancare utilizează şi o administrare a acestora la nivel de
bancă. Acest sistem este integrat cu celelalte subsisteme, în special cu
Operaţiuni, gestionând produse şi servicii bancare personalizate: cont curent,
depozite bancare, casa.
3) Credite este un subsistem dedicat gestiunii contractelor de credit, ce conţine
două aplicaţii informatice:
 Gestiunea riscului – pentru realizarea analizei financiare a clientului,
plasarea creditului într-o grupă de risc, pe baza unor criterii prestabilite,
în vederea luării deciziei de creditare;
 Gestinea creditelor – pentru evidenţa creditelor acordate, a încasărilor
ratelor scadente şi a dobânzilor, calcularea penalizărilor, evaluarea
financiară permanentă a clientului.
4) Marketing este un subsistem realizat pe baza tehnicilor multimedia aplicabile
pe Internet şi se utilizează pentru promovarea produselor şi serviciilor bancare.
5) Management bancar este subsistemul specializat în determinarea şi
monitorizarea indicatorilor de rating bancar: lichidităţi, profitabilitate, grad de
îndatorare; în cadrul lui se realizează şi modulele de asistare a deciziei, analiza
scenariilor, elemente specifice de gestiunea riscului.
41
 6) Contabilitate este subsistemul care realizează funcţiile de bază ale
contabilităţii: urmărirea conturilor analitice şi sintetice, evidenţa tranzacţiilor
interne şi externe ale băncii, verificarea concordanţei dintre tranzacţiile bancare
derulate şi evidenţa contabilă, constituirea situaţiilor de sinteză şi raportare
către organele administraţiei publice (balanţe sintetice, contul de profit şi
pierdere, situaţia patrimoniului).
7) Personal este subsistemul care asigură evidenţa personalului băncii şi calculul
salariilor.

La această structură se mai pot adăuga şi alte componente cum ar fi:

o Trezorerie – operaţii pe piaţa valutară şi operaţii cu titluri de investiţie
(certificate de trezorerie) şi de plasament (obligaţiuni) atât cele proprii băncii
cât şi ale clienţilor;
o Decontări intrabancare – activitate reglementată de L33/1991 şi L34/1991
privind statutul Băncii Naţionale; se efectuează prin sistemul propriu fiecărei
societăţi bancare;
o Decontări interbancare – activitate reglementată de L34/1991, care se
realizează prin intermediul conturilor curente deschise la sucursalele Băncii
Naţionale sau prin intermediul conturilor pe care societăţile bancare le
deschid reciproc.

Management

Clienţi Marketing

Rapoarte,
Indicatori,
Credite Contabilitate
Sinteze

Operaţii
curente Personal

Noile soluţii IT (tehnologia informaţiei) implementate în cadrul sistemelor

informatice bancare au produs schimbări profunde în cultura la nivel de instituţie.

42
Astfel, conceptul de groupware, promovează lucrul în grup folosind comunicaţia prin
Intranet. Se facilitează lucrul în colectiv şi interactivitatea între persoane implicate
într-un proiect prin utilizarea infrastructurii oferite de Intranet: poşta electronică,
transferul de fişiere, Web.
Mediul bancar este adecvat transferului electronic al documentelor (Electronic Data
Interchange), formate din structuri bine definite, asamblate în fişiere criptate, însoţite
de semnături electronice, care vin să înlocuiască tradiţionalele documente scrise.

43
 6.2 Exemple de sisteme informatice bancare româneşti

SIBANK – este un sistem informatic integrat, dezvoltat în conformitate cu legislaţia

bancară şi financiar-contabilă din România, adaptat particularităţilor pieţii valutare şi
monetare româneşti. Este un sistem flexibil şi prezintă o structură modulară, astfel
încât se poate adapta uşor la cerinţele utilizatorilor şi se poate dezvolta prin adăugarea
unor noi module. Componentele de bază ale sistemului SIBANK sunt:
 Clienţi
 Operaţii cu clienţii, care cuprinde:
o Gestionare conturi curente
o Casierie
o Schimburi valutare
o Depozite
o Creditare
 Contabilitate
 Trezorerie, care cuprinde:
o Schimburi pe piaţa valutară
o Operaţiuni cu titluri
o Vânzare-cumpărare cash
 Trade finance
o Acreditive de import-export
o Incassouri de import-export
 Management informaţional
 Sistemul de raportare
 Administrare sistem

Modulul Clienţi
Gestionează clienţii băncii şi reţine datele referitoare la acestia: nume, adresa, forma
de proprietate, obiectul principal de activitate. Sunt stocate şi informaţii referitoare la
acţionariat, management, relaţii de interdependenţă comercială. Fiecare client este
identificat printr-un cod unic reprezentat de codul fiscal pentru clienţii persoane
juridice şi codul numeric personal pentru persoanele fizice.

Modulul Operaţii cu clienţii

 Conturi curente - Gestionează conturile în lei şi în valută ale clienţilor, realizând

automat calculul dobânzii în funcţie de soldurile existente şi de condiţia de
dobândă asociată şi plata acesteia în acelaşi cont sau într-un cont precizat de
client;

44
  Plăţi şi încasări – operează ordinele de plată ale clienţilor precum şi încasările
acestora şi actualizează on-line soldurile. Aplicaţia calculează şi reţine automat
comisioanele aferente operaţiilor de cont curent. Sunt permise plăţile în limita
soldului creditor existent. Aplicaţia poate emite centralizatoare de plată/încasare
necesare operaţiunilor de compensare interbancară.
 Schimburi valutare – operează ordinele clienţilor de cumpărare/vânzare de valută
şi de schimb valută-valută la vedere sau la termen. Aplicaţia verifică soldul
contului plătitorului înainte de a efectua tranzacţia pentru a nu intra în descoperit
de cont. În cazul operaţiunilor de schimb valutar la termen, sumele aferente
tranzacţiei sunt păstrate într-un cont special iar la scadenţă se actualizează
automat soldurile conturilor, se calculează şi se înregistrează profitul sau
pierderea realizată de bancă în urma tranzacţiei. Cele mai importante rapoarte ale
acestui modul sunt raportările la BNR privind operaţiunile pe piaţa valutară.
 Depozite - gestionează depozitele atrase de la clienţi, la vedere sau la termen, în
lei sau în valută. Dobânda se calculează automat şi se varsă într-un cont de
disponibil sau se capitalizează, în funcţie de clauza din contract. Pentru depozi-
tele persoanelor fizice se realizează prelungirea automată la scadenţă a
depozitului. În momentul încasării dobânzii se calculează şi se reţine automat
impozitul datorat. În cazul lichidării depozitului înainte de termen se calculează
dobânda la vedere. Pe durata derulării contractului se permite modificarea ratei
dobânzii. Situaţiile cele mai semnificative: evidenţa depozitelor în lei şi în valută,
situaţia preliminariilor de dobândă, situaţia scadenţelor la depozite.
 Creditare – aplicaţia administrează atât operaţiile de creditare directă cât şi pe cele
de refinanţare. Sunt gestionate operaţiile de creditare pentru credite de trezorerie,
credite de investiţii, credite pe documente în curs de încasare, scrisori de garanţie
bancară, credite interbancare. Se calculează automat dobânda şi majorările, ratele
de credit restante, penalităţile. Situaţii obţinute: evidenţa creditelor acordate,
dobânzilor şi comisioanelor aferente, situaţia creditelor restante.
 Operaţiuni de casă – gestionează operaţiile de ridicare şi depunere de numerar
efectuate de clienţii băncii, realizând şi o evidenţă a casieriilor şi a operaţiilor de
remitere/alimentare de tezaur. Situaţii generate: jurnalul de casă pentru fiecare
casierie şi general, situaţia monetarului pe casierie, situaţia ridicărilor de numerar
peste un anumit plafon.

Modulul Trezorerie
Gestionează operaţiile efectuate de bancă pe piaţa monetară, pe piaţa valutară şi
operaţiunile cu titluri. Aplicaţiile componente:
 Depozite – gestionează depozitele atrase şi plasate de bancă pe piaţa monetară,
indiferent de tipul lor. Sunt o serie de raportări solicitate de BNR: situaţia
rezervei minime obligatorii, situaţia depozitelor în lei/valută atrase/plasate de
bancă pe piaţa monetară.
45
 Schimburi valutare – gestionează operaţiile de schimb valutar efectuate de
bancă, cu actualizarea şi înregistrarea automată a rezultatului (profit sau
pierdere) obţinut de bancă la fiecare tranzacţie. Situaţii către BNR: situaţia
operaţiunilor pe piaţa valutară, confirmări de schimburi valutare, scadenţe de
decontare pentru sume în valută provenite din schimburi valutare.
 Operaţii cu titluri – gestionarea cumpărării titlurilor de investiţie (certificate de
trezorerie cu dobândă şi discount), titluri de plasament (obligaţiuni) şi de
tranzacţie atât pentru bancă cât şi pentru clienţi. Pentru titlurile de investiţie şi de
plasament, sistemul calculează automat dobânda şi înregistrează încasarea
acesteia la scadenţă. Pentru titlurile de tranzacţie aplicaţia face o reevaluare
lunară în funcţie de preţul pieţei până la vânzarea lor. Situaţii obţinute: situaţia
certificatelor de trezorerie achiziţionate de bancă, pe data scadentă.
 Vânzare-cumpărare cash – gestionează operaţiile de cumpărare-vânzare de
numerar de pe piaţa interbancară, calcularea şi perceperea automată a
comisioanelor de plătit/încasat.

Modulul Trade Finance

Este destinat urmăririi operaţiilor de import-export ale clienţilor băncii realizate
prin acreditive, incassouri, ordine de plată documentare.
Se calculează automat şi se reţin comisioanele, se efectuează plăţi-încasări la
scadenţă sau în tranşe.

Modulul Transferuri Internaţionale de fonduri

Procesează tranzacţiile internaţionale ale băncii sau ale clienţilor săi. Aplicaţiile
componente sunt:
 Actualizarea on-line a soldurilor conturilor nostro şi ale clienţilor;
 Calcularea şi reţinerea automată a comisioanelor interne şi pentru băncile
corespondente;
 Gestionarea şi raportarea dispoziţiilor de încasare valutară;
 Conversia în euro (la cerere).

Modulul management informaţional

Asigură calculul indicatorilor de rating, posibilitatea vizualizării lor la cerere
precum şi situaţii de sinteză privind activitatea băncii pe fiecare dintre
componentele sale.

Modulul de raportare
Asigură generarea rapoartelor periodice impuse de normele BNR:
 Situaţia zilnică a activelor şi pasivelor bancare;
 Situaţia creditelor, clasificarea lor;

46
 Situaţia debitorilor şi a riscurilor individuale;
 Situaţie privind solvabilitatea băncii şi expunerea ei pe grupuri de clienţi.

47
 3. SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE

Sistemele informatice de gestiune (SIG) pot fi abordate în două moduri:

 Pornind de la informaţiile utilizate în cadrul firmei, a mijloacelor de identificare,
stocare şi prelucrare a acestora;
 Pornind de la funcţiile (scopul) sistemului şi anume oferirea informaţiilor necesare
şi la momentul oportun pentru fundamentarea deciziilor.

Sistemele informatice de gestiune implică următoarele elemente interdependente:

domeniile de gestiune, datele, modelele şi regulile de gestiune.
Domeniile de gestiune – corespund activităţilor desfăşurate în cadrul firmei
(producţie, comercială, cercetare-dezvoltare, financiar-contabilă, marketing, personal)
şi ţin cont de interacţiunile dintre ele. Se identifică funcţiile şi operaţiile specifice
nivelurilor ierarhice de ale management-ului: operaţional, tactic şi strategic.
În cadrul sistemelor informatice realizate pe criterii funcţionale, domeniile de gestiune
stau la baza subsistemelor informatice.

Datele - reprezintă informaţiile puse la dispoziţie de către firmă, “materia primă” a

oricărui sistem de gestiune. Se face o primă clasificare a acestora în date cu caracter
permanent şi date cu caracter tranzacţional.

Modelele de gestiune – conţin procedurile caracteristice domeniilor de gestiune.

Astfel, există anumite proceduri specifice domeniului producţiei (tehnologia de
fabricaţie, urmărirea producţiei, costuri de fabricaţie), domeniului comercial
(aprovizionare, desfacere) şi contabilitate (furnizori, clienţi, balanţa, indicatorii
sintetici, cheltuieli, venituri).

Regulile de gestiune – permit prelucrarea datelor în concordanţă cu activităţile

desfăşurate în cadrul firmei şi cu obiectivele sistemului.
Dacă întreprinderea are activitatea de bază producţia de bunuri şi servicii, câteva
exemple de reguli de gestiune:
 Producţia scade când s-a depăşit stocul de produse finite;
 Creşterea stocului de produse finite determină scăderea preţului lor de vânzare;
 Se face aprovizionarea cu materii prime când s-a ajuns la un stoc efectiv mai
mic decât cel normat;
 Cererea mare de produse pe piaţă conduce la apariţia de noi modele, create şi
testate în cadrul compartimentului de cercetare-dezvoltare.
SIG sunt sisteme integrate, caracterizate prin introducerea unică a datelor preluate din
documentele primare şi prelucrarea lor distribuită în cadrul subsistemelor informatice.

48
De exemplu: facturile către clienţi, ordinele de plată şi chitanţele sunt prelucrate atât
în cadrul subsistemului comercial cât şi în cel contabil.

Documente
Preluare Validare Subsistem Situaţia
comercial stocurilor

Baza de
date

Subsistem Situaţia
contabil furnizorilor

Fig. Modul de lucru în sistemele integrate de gestiune

7.1 Principii de proiectare a sistemelor de gestiune

Indiferent de domeniul abordat de un SIG, proiectarea lui impune respectarea
unor principii de bază:
1. abordarea globală a problematicii de abordat – se are în vedere realizarea unui
sistem informatic al firmei, care să cuprindă toate activităţile, de aceea se
dezvoltă o soluţie de informatizare totală, în cadrul căreia se precizează
componentele prioritare;
2. utilizarea unei metodologii în activitatea de proiectare a sistemului – în funcţie
de resursele financiare şi materiale, de cerinţele managementului şi de
obiectivele sistemului se stabileşte metodologia de proiectare;
3. aplicarea unor metode şi soluţii moderne de proiectare şi realizare a sistemului
– echipa de proiectare trebuie să fie ancorată în actualitate, să cunoască şi să
utilizeze tehnici noi de analiză şi proiectare, să utilizeze soluţii software de
ultimă oră pentru realizarea sistemului;
4. structurarea SIG relativ independent de structura organizatorică din firmă –
această cerinţă permite buna funcţionare a sistemului şi în cazul unor
modificări organizatorice în cadrul firmei; de asemenea, are ca efect
posibilitatea de generalizare a produsului software şi la alte firme de profil;
dacă există anumite particularităţi în activitatea beneficiarului care influenţează
fluxul informaţional şi prelucrarea datelor, sistemul informatic trebuie să fie
capabil să se adapteze cerinţelor;

49
 5. participarea directă a reprezentanţilor beneficiarului la activităţile de analiză,
proiectare şi implementare a SIG – implicarea utilizatorilor în proiectarea SIG
se face în special:
 în faza de analiză: activitatea de documentare, selectarea metodologiei de
realizare a sistemului;
 în faza de proiectarea generală: definirea obiectivelor, stabilirea mache-
telor situaţiilor de ieşire, alegerea SGBD-ului şi a reţelei de comunicaţie;
 în faza de proiectare tehnică: testarea procedurilor şi a interfeţei grafice
cu utilizatorul;
 în faza de implementare: punerea la dispoziţia a datelor reale, testarea
sistemului, instruirea utilizatorilor.
6. respectarea cadrului legislativ – este obligatorie şi se reflectă asupra modulelor
de calcul a indicatorilor, asupra reprezentării situaţiilor de ieşire, a fişierelor şi
a raportărilor către administraţia publică;
7. încadrarea în resursele financiare şi materiale ale benficiarului – pentru
respectarea acestei cerinţe este necesară întocmirea unui contract clar între
proiectant şi beneficiar în care să fie specificate cheltuielile de realizare a SIG,
începând cu proiectarea sistemului, achiziţionarea echipamentelor hardware şi
software necesare, instruirea personalului şi terminând cu precizarea
cheltuielilor de exploatare a sistemului.
Raportul Standish, realizat ca urmare a unor studii pe plan internaţional, a stabilit că
principalii factori de succes în realizarea sistemelor informatice sunt:
 implicarea utilizatorului final;
 sprijinul managementului executiv;
 claritatea cerinţelor;
 planificarea termenelor.

7.2 Sisteme informatice de gestiune: aplicaţii ERP(Enterprise Resource

Planning)

O categorie specială de sisteme informatice de gestiune o constituie aplicaţiile ERP

pentru planificarea resurselor unei întreprinderi. Ele au următoarele caracteristici:
 asigură gestiunea eficientă a mai multor procese din întreprindere prin asigurarea
unei strânse comunicaţii între ele sau prin intermediul unor module integrate;
 se raportează la o bază de date unică la nivelul întregii întreprinderi;
 permit administrarea centralizată a tuturor aplicaţiilor componente ale SI;
 realizează dialogul cu utilizatorii diferitelor componente ale SI printr-o interfaţă
grafică unică;
 furnizează instrumente pentru dezvoltarea rapidă şi integrarea de noi aplicaţii, ca
răspuns la cerinţele întreprinderii.

50
O aplicaţie ERP răspunde la cele 4 categorii de cerinţe informaţionale ale
întreprinderii: individuale, de grup, profesionale, globale.
Tipurile de răspunsuri la aceste cerinţe sunt:
 funcţionale – nu au legătură cu organizarea întreprinderii;
 complexe – respectă organizarea întreprinderii;
 dinamice – sunt legate de fluxurile din activitatea întreprinderii;
 strategice – furnizează informaţii necesare deciziilor conducerii.

Conceptul de ERP a apărut la începutul anilor ’80 şi a fost utilizat pentru aplicaţii
care încercau să acopere complet gestiunea unei întreprinderi. Printre firmele de
prestigiu care au abordat de la început acest concept se numără şi Oracle. Următorul
pas a fost transformarea aplicaţiilor în sisteme integrate de gestiune a întreprinderii,
dar nu existau nici tehnologii, nici software de dezvoltare care să permită abordarea
integrată. Nu existau medii de programare care să permită construirea rapidă a
interfeţelor grafice, bazele de date relaţionale erau în fază incipientă, între sistemele
de operare existau incompatibilităţi majore.
Necesitatea comunicării între aplicaţiile unui SI, preocuparea continuă pentru
creşterea eficienţei şi productivităţii întreprinderii prin luarea deciziei corecte pe baze
informaţionale complete şi oportune au fost factorii care au condus la dezvoltarea
aplicaţiilor ERP.
Sunt 3 elemente importante care stau la baza ERP-urilor:
1. arhitectura deschisă (sisteme deschise – open systems) care să permită
adăugarea de noi module;
2. componentele sunt reutilizabile pentru toate activităţile întreprinderii care au
cerinţe similare;
3. flexibilitatea componentelor la variaţii în timp şi spaţiu ale regulilor de gestiune
şi ale legislaţiei.

Modelul de organizare a unei afaceri [3]

Modelul de organizare a unei afaceri, corespunzător majorităţii întreprinderilor de
producţie, comerţ şi servicii, precum şi unora dintre instituţiile din sectorul financiar-
bancar, cuprinde 2 zone:
 Front Office – zona de legătură directă cu clientul, concretizată prin spaţiul de
vânzare a bunurilor şi serviciilor;
 Back Office – zona unde se realizează activităţile de aprovizionare, stocare,
producţie, contabilitate şi celelalte activităţi pentru derularea afacerilor cu clienţii.
Ca o consecinţă, sistemul informatic are şi el două componente principale:
1. Aplicaţia Back Office – constituie nucleul sistemului ERP şi se desfăşoară pe unul
sau mai multe servere dedicate, unde se plasează şi bază de date centralizată; de
pe staţiile reţelei se lansează programe de gestiune a tranzacţiilor, care au ca scop
tratarea simultană a cererilor unui număr mare de utilizatori, în condiţii de păstrare
51
 a coerenţei şi integrităţii bazei de date; aplicaţia de fundal (back office) garantează
buna funcţionare a întreprinderii, ea asigură o disponibilitate permanenă a
sistemului şi o continuitate a serviciilor, de aceea se impune existenţa unui sistem
de securitate a datelor puternic, atât la nivelul bazei de date cât şi la nivelul
drepturilor de acces ale utilizatorilor. Aplicaţia trebuie să aibă capacitatea de a
continua să funcţioneze când una dintre componente s-a defectat şi să arhiveze on-
line tranzacţiile la perioade scurte de timp pentru a evita pierderea datelor.
2. Aplicaţia Front Office – are ca principală sarcină să le asigure servicii rapide
clienţilor; componentele importante sunt:
o Gestiunea relaţiilor cu clienţii (Customer Relationships Management – CRM)
care cuprinde instrumente de administrare a clienţilor: consultarea dosarelor
clienţilor, informaţii referitoare la operaţiile efectuate de clienţi pentru a fi
transmise spre procesare aplicaţiei Back Office, evaluarea clienţilor după o
serie de criterii (scoring) de exemplu pentru acordarea creditelor,
configurarea cererilor şi a răspunsurilor sub formă de variante de ofertă
adecvate.
o Gestiunea serviciului de desfacere – se referă la agenţii de vânzare şi
cuprinde mai multe aspecte: cota de vânzări pentru fiecare dintre ei,
performanţe, realizarea cifrelor de afaceri individuale şi colective etc.
Aplicaţia preia comenzile şi le trimite agenţilor, care au la dispoziţie
instrumente de management a agendei de lucru.
o Gestiunea la distanţă a clienţilor se bazează pe tehnologii moderne de
comunicaţii şi servicii Internet;
o Gestiunea marketingului – determinarea produselor celor mai căutate pe
piaţă, studii ale comportamentului consumatorilor, studii ale produselor
concurenţei;
o Instrumente de asistare a deciziei – de la simpla căutare şi extragere de date
la aplicaţii SIAD (sistem interactiv de asistare a deciziei) cu scopul de a
obţine informaţiile ce pot influenţa politica comercială a firmei.

În afară de aceste zone principale se mai pot distinge alte două zone:
3. Middle Office – situată fizic în Front Office, dar care îndeplineşte funcţii de Back
Office sau percepută ca o interfaţă între cele două zone principale, cu scopul de a
gestiona reţeaua şi de a transmite datele către aplicaţiile centrale. Într-o arhitectură
client-server pe trei niveluri (server central, servere de filiale şi staţii de lucru)
componentele Middle Office se regăsesc pe serverele de filiale şi pe serverul
central.
4. Web Office – cuprinde mai multe tipuri de aplicaţii:
• aplicaţii interne – realizate prin Intranet, la care are acces numai personalul
din întreprindere: coordonarea şi gestiunea proiectelor, mesagerie internă,

52
 agendă de lucru, videoconferinţe. Se protejează hard şi soft Intranet-ul pentru
a bloca accesul neautorizat din reţeaua Internet sau din interiorul firmei.
• Aplicaţii accesibile partenerilor – destinate furnizorilor, clienţilor, reselleri,
consultanţi; se utilizează servicii Extranet oferite de un ISP (Internet Service
Provider);
• Aplicaţii care oferă informaţii publice – sunt oferite cataloage on-line cu
produsele şi serviciile întreprinderii, se pot prelua comenzi şi se acceptă plata
electronică prin cărţi de credit sau portofel electronic.
Serviciile folosite în zona Web Office sunt:
 E_messaging – mesagerie electronică pentru firmă;
 E_commerce – comerţ electronic: vânzări prin corespondenţă şi efectuarea
de plăţi prin mijloace electronice;
 E_banking – operaţii bancare on-line prin care un client îşi poate consulta
conturile bancare şi poate emite ordine către bancă; echivalentul bancar al
comerţului electronic îl constituie serviciile bancare la domiciliu;
 E_catalog – oferte ale firmelor ce pot fi consultate de pe Internet; este cea
mai răspândită aplicaţie şi permite accesul în timp real la produse şi
servicii;
 E_doc exchange – schimb electronic de documente; cel mai cunoscut este
EDI (Electronic Data Interchange);
 E_training – formare profesională prin Internet; alături de e_learning
constituie noua metodă de formare asistată de calculator.

Efectele aplicaţiei ERP asupra activităţii unei firme sunt următoarele:

a) Realizează integrarea informaţiilor financiare – valori unice ale
indicatorilor, obţinute dintr-o bază de date unică;
b) Urmărirea comenzilor din momentul formulării cererii şi până la trimiterea
mărfurilor, a facturii şi plata lor; în funcţie de comenzi se poate coordona şi
producţia, stocurile şi livrările către filiale;
c) Creşterea productivităţii, timp de răspuns mult mai mic, reducerea
personalului din sectorul financiar-contabil care se ocupă cu evidenţa
contractelor, a comenzilor, a decontărilor;
d) Reducerea stocurilor – aplicaţiile ERP furnizează o imagine exactă a
vânzărilor şi prin planificarea livrărilor se poate dirija procesul de producţie
în scopul reducerii stocurilor de produse finite;
e) Urmărirea activităţii agenţilor de vânzări, salarizarea lor în funcţie de
veniturile realizate.
Aplicaţiile ERP sunt formate dintr-un nucleu, care acoperă principalele domenii de
gestiune din întreprindere, la care se adaugă module specializate pe tipuri de
producţie, pentru generarea unor reguli de producţie, pentru dezvoltarea de noi

53
componente şi interfeţe de comunicaţie, module care vin în sprijinul conducerii pentru
luarea deciziilor.

54
 4. STUDIU DE CAZ: Agenţie de turism
Cererea agenţiei: proiectarea unui sistem informatic care să ofere posibilitatea de a
urmări computerizat derularea contractelor, de a prezenta documentat şi operativ
servicii clienţilor, la tarife acceptabile.
A. Analiza de sistem

a. Prezentarea firmei: este o societate pe acţiuni, al cărei obiectul principal de

activitate îl constituie intermedierea şi vânzarea de servicii turistice (cazare, masă,
transport, vizitarea de locuri turistice etc).
Cifra de afaceri: 3.200.000 mii lei
Productivitatea: 25.000 mii lei/ lună/ angajat
Fond de investiţii disponibil: 800.000 mii lei

b. Activităţi: 1.cazare şi masă în hoteluri proprii;

2. organizarea de excursii în ţară;
3. contractarea de agenţii din străinătate pentru oferirea excursiilor în
străinătate;
4. organizarea de revelioane în ţară şi străinătate.

c. Organigrama agenţiei: este prezentată în fig. A1

d. Fluxul informaţional : este prezentat în fig. A2 şi se interpretează astfel:

Agenţii contactează posibilii furnizori de servicii şi lansează comenzi. Între Agenţie
şi furnizori se încheie contracte pe perioade determinate (1 an). Plata serviciilor
prestate de aceştia se face cu ordine de plată emise pe bază de facturi.
Pe baza ofertelor şi a publicităţii făcute de Agenţie prin serviciul de Marketing, se
înregistrează cereri de servicii solicitate de Clienţi, concretizate prin Comenzi.
Agenţia combină serviciile proprii cu cele contractate de la Furnizori şi rezultă
Produsul turistic. Între Agenţie şi Clienţi se încheie un contract în care se precizează
tarifele şi termenele de realizare a serviciilor, precum şi data limită de achitare a
acestora. Serviciul Financiar-Contabil emite factură către Client, pe care acesta o va
achita cu numerar (document de confirmare: Chitanţă) sau prin bancă (document de
confirmare Ordin de plată).
e. Evaluarea critică a Sistemului informaţional existent: Agenţia dispune de 5
calculatoare legate la Internet pentru activitatea de Secretariat şi activitatea de
Marketing. Urmărirea derulării contractelor este dificil de realizat în condiţii manuale
de lucru; de asemenea activitatea Financiar-Contabilă se confruntă cu serioase
probleme la întocmirea situaţiilor contabile lunare, la închiderea de lună, la bilanţul de
sfârşit de an etc.

55
 Manager

Director departament
Director agenţie Director marketing Director economic
IT

Personal contract Specialişti în Serviciul contabilitate Administrator BD

Agenţi contractare permanent: prospectarea pieţei Serviciul financiar Administrator reţea
ghizi, şoferi Serviciul personal de calculatoare

Personal cu contract
parţial

A1. Organigrama Agenţiei de turism

56
 Contracte Contracte
FURNIZORI
SERVICII CONTRACTARE CLIENŢI
Comenzi
Comenzi AGENŢI
CONTRACTARE

SERVICIUL
Facturi FINANCIAR Facturi
CONTABIL
Ordin de plată Chitanţă,
Ordin de plată

A2. Fluxul informaţional în cadrul Agenţiei de turism

57
În sfârşit, Managementul nu poate avea o imagine corectă şi în timp util a
performanţelor firmei, nu poate lua decizii rapide de reorientare a serviciilor în
condiţii de concurenţă.
f. La nivelul Managementului strategic se ia decizia proiectării unui Sistem
informatic, apelându-se la o firmă de software specializată. Această firmă consideră
că metodologia constructivă, bazată pe strategia Top-Down este cea mai potrivită şi se
încadrează în fondurile de investiţii prevăzute.

B. Proiectarea generală
1) Definirea obiectivelor SI:
 Obiectivul fundamental: creşterea eficienţei şi a productivităţii activităţii
Agenţiei de turism;
 Obiectivele specifice – rezultă din activităţile companiei:
o Încheierea de contracte cu furnizorii şi clienţii în condiţiile
avantajoase pentru Agenţie, bazate pe o documentare corectă şi pe
corelarea activităţilor tuturor compartimentelor;
o Urmărirea modului de derulare a contractelor, evidenţa plăţilor şi a
încasărilor la zi;
o Creşterea gradului de operativitate a firmei şi a calităţii serviciilor
oferite;
o Promovarea serviciilor firmei printr-un site Web propriu pe Internet;
o Posibilitatea de preluare a comenzilor de la clienţi şi a ofertelor de la
furnizori prin Internet.
2) Planul de realizare a Proiectării generale:
Echipa de proiectare consideră că întreaga etapă se va definitiva în maximum 8

luni şi pentru aceasta activităţile au fost defalcate în timp astfel:

3) Definirea machetelor
Activităţile situaţiilor
etapei de proiectare de ieşire
generală Luni / an
1 2 3 4 5 6 7 8
Activitatea 1: Definirea obiectivelor specifice

Activitatea 2 : Stabilirea planului de realizare a proiectării

generale
Activitatea 3: Definirea ieşirilor sistemului

Activitatea 4: Stabilirea intrărilor şi codificarea datelor

Activitatea 5: Proiectarea fluxului general de prelucrare

Activitatea 6: Stabilirea regulilor de securitate şi control

Activitatea 7: Finalizarea documentaţiei de proiectare

generală 58
 - Situaţia furnizorilor
Denumire Nr.contract Nr. Factură Denumire Valoarea
furnizor servicii serviciilor
Subtotal/contract xxx
Total/ furnizor xxx
.............
Total raport xxx

- Situaţia clienţilor
Denumire client Nr.contract Nr. Factură Denumire Valoarea
servicii serviciilor
Subtotal/contract xxx
Total/ client xxx
.............
Total raport xxx

- Urmărirea contractelor cu clienţii

Denumire client Nr.contract Valoarea Valoarea Data
totală a încasată încasării
serviciilor

Subtotal/contract xxx
Total /client xxx
................
Total raport

4) Stabilirea datelor de intrare

- cu caracter permanent: Furnizori, Servicii
- cu caracter variabil: Tranzacţii_clienţi, Tranzacţii_furnizori

Atribute Tip, FACTURI- FACTURI-

lungime FURNIZORI FURNIZORI CLIENŢI CLIENŢI SERVICII
Entităţi
Cod_furnizor N,3 PK FK

Cod_client N,5 PK FK
Cod_serv N,3 PK PK

Nr_factura AN,12 PK
Data_facturii D,8 *

5) Fluxul general de prelucrare a datelor

Sistemul informatic se divide în 4 subsisteme:
59
 o S1 – subsistemul „Identificare şi preluare servicii de la furnizori”
Aplicaţiile informatice componente ale subsistemului:
 Contractare servicii de la furnizori (calcul servicii, oferte)
 Urmărirea derulării contractelor cu furnizorii
o S2 – subsistemul „Identificare şi contractare clienţi”
Aplicaţiile informatice componente:
 Contractare servicii cu clienţii (oferte servicii, preluare comenzi)
 Urmărirea derulării contractelor cu clienţii
o S3 – subsistemul „Evidenţa financiară a furnizorilor şi clienţilor”
Aplicaţii informatice componente:
 Evidenţa financiară a plăţilor către furnizori
 Evidenţa financiară a încasărilor de la clienţi
o S4 – Subsistemul „Promovare servicii”
Aplicaţii informatice componente:
 Construirea şi actualizarea periodică a site Web de prezentare a
serviciilor oferite de agenţie
 Preluare comenzi prin Internet

6) Specificaţiile de control şi securitate a datelor

a. Controlul datelor de intrare
- Validarea datelor introduse prin programe de calcul a cifrei de control;
- Verificarea codului unic de înregistrare, respectiv a codului numeric
personal pentru fiecare client persoană juridică sau fizică;

b. Controlul rezultatelor
- Proceduri de calcul a soldului final/furnizor;
- Proceduri de calcul a soldului final/client;
- Corelarea rezultatelor din „Situaţia derulării contractelor cu furnizorii” şi
„Evidenţa financiară a plăţilor către furnizori”
- Corelarea rezultatelor din „Situaţia derulării contractelor cu clienţii” şi
„Evidenţa financiară a încasărilor de la clienţi”

c. Protecţia sistemului informatic şi a bazei de date

- Stabilirea de conturi utilizator pe grupuri de utilizatori şi individuale;
- Restricţionarea accesului la reţea a utilizatorilor pe anumite staţii;
- Acordarea drepturilor de modificare şi ştergere a datelor pe grupuri de
utilizatori şi foldere.

60
 INTERNET

S S
E I
R T
V E
E
R Web
SWITCH
SWITCH

Grup utilizatori
AGENŢI Grup utilizatori
SWITCH MARKETING

Grup utilizatori
CONTABILITATE

Arhitectura reţelei locale şi conexiunea la Internet

61
 În această fază se stabileşte arhitectura reţelei locale de calculatoare, care va consta
într-o conexiune combinată din tipurile STAR şi BUS. Sistemul de operare al server-
ului este Windows 2000 Server, iar cel instalat pe staţii este Windows 98 sau
Windows 2000 Professional.
Se va crea o bază de date cu ajutorul sistemului Microsoft Access, care funcţionează
foarte bine pentru un număr de utilizatori mai mic decât 30 şi pe un server cu sistemul
de operare Windows 2000 Server.

C. Proiectarea tehnică
Schema de proiectare a subsistemului S2 - „Identificare şi contractare clienţi”
cuprinde: serviciile oferite de agenţie, contractele realizate cu clienţii şi serviciile
cerute de aceştia în cadrul unui contract:

Tabela SERVICII Tabela CLIENŢI Tabela CONTRACTE

PK Cod_serv Byte PK CNP Text 13 PK Nrcontract Byte
Denumirea serv Text 30 PK Nrcontract Byte Data_contract Date/
Time
Tarif_serv Long PK Cod_serv Byte
Integer
Nume_client Text30
Nr_serv Byte

Pentru satisfacerea cerinţelor beneficiarului, proiectantul trebuie să realizeze baza de

date parcurgând următoarele etape:
1. Să construiască tabelele şi relaţiile dintre ele conform schemei de proiectare;
2. Să realizeze un formular pentru introducerea datelor în tabela clienţi;
3. Să proiecteze o interogare care să vizualizeze numele clientului, serviciile
solicitate şi valoarea lor pentru un anumit contract;
4. Să construiască un raport care să prezinte datele din interogarea anterioară, cu
subtotaluri valorice pentru fiecare client şi pentru fiecare contract.

Se salvează baza de date sub numele Agenţie.mdb şi se testează funcţionarea ei prin

adăugarea seturilor de date.

1) După ce a fost realizată structura celor 3 tabele, se stabilesc relaţiile dintre ele:

2) Formularul de încărcare date in tabela SERVICII, cu subformularul CLIENŢI se

proiectează cu Form Wizard şi arată astfel:

3) Se proiectează în modul Design View interogarea care să vizualizeze numele

clientului, serviciile solicitate şi valoarea lor pentru un anumit contract.
62
Câmpul valoare este un câmp calculat şi se obţine din [nr_serv]*[tarif_serv].
În urma execuţiei interogării obţinem situaţia:

4) Se construieşte un raport pe baza interogării de la punctul anterior, cu Report

Wizard, având grijă să precizăm ca niveluri de grupare:
• Nivelul 1: Nrcontract
• Nivelul 2: Nume_client
Se va face un subtotal pe câmpul valoare pentru fiecare client şi pentru fiecare
contract. Se fac modificări în Design View care ţin de forma raportului şi nu de
conţinutul acestuia. În urma execuţiei se obţine următoarea situaţie:

VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

1. Care sunt tipurile de strategii de proiectare şi realizare a sistemelor

informatice ?
a) Strategia ascendentă (Bottom-Up);
b) Strategia costurilor minime;
c) Strategia descendentă (Top-Down).

2. Care sunt tipurile de date de intrare definite în cadrul etapei de proiectare

generală?
a) Date corelate;
b) Date variabile;
c) Date de referinţă;
d) Date permanente.

3. Cum se defineşte metodologia de proiectare a sistemelor informatice ?

a) Un set finit de metode şi concepte pentru prelucrarea informaţiilor;
b) Un complex de etape prevăzute pentru realizarea sistemelor informatice ;
c) Un complex de tehnici de integrare a sistemelor informatice în exploatare.

4. Care dintre etapele de mai jos aparţin fazei de proiectare generală?

a) Crearea procedurilor de prelucrare, actualizare, dirijare;
b) Definirea ieşirilor sistemului;
c) Elaborarea variantelor de sistem ;
d) Definirea utilizatorilor sistemului ;
e) Stabilirea datelor de intrare.

5. Ce este proiectarea de detaliu?

63
 a) Ansamblul activităţilor prin care se realizează unităţile funcţionale, aplicaţiile şi
subsistemele.
b) Totalitatea activităţilor de creare, actualizare, consultare şi întreţinere a bazei de
date;
c) Ansamblul activităţilor prin care se crează, se actualizează şi se exploatează
baza de date.

6. Prin ce se caracterizează metodologiile constructive de proiectare a sistemelor

informatice ?
a) Analizează şi depistează deficienţele sistemului informaţional;
b) Se construieşte un sistem informatic nou ;
c) Realizează compatibilitatea cu intrările şi ieşirile sistemului informatic;
d) Îmbunătăţesc funcţionarea sistemului informaţional existent ;
e) Se renunţă complet la sistemul informaţional existent.
7. Care sunt componentele modelului relaţional al bazelor de date?
a) Tabele, formulare, interogări, rapoarte din baza de date;
b) Entităţi, operatori de algebră relaţională, restricţii de integritate;
c) Creare, consultare, inserare, ştergere înregistrări din baza de date.

8. Care dintre următoarele activităţi aparţin fazei de analiză?

a) Studiul metodelor de conducere;
b) Definirea obiectivelor sistemului;
c) Stabilirea fluxurilor informaţionale ale documentelor.

9. Marcaţi metodele de securitate şi protecţie a bazei de date:

a) Ierarhizarea utilizatorilor şi acces pe bază de parolă;
b) Salvări periodice ale bazei de date pe suport magnetic ;
c) Utilizarea formularelor de introducere date.

11. În ce constă proiectarea fluxului general al prelucrării datelor ?

a) Stabileşte termenele de finalizare ale etapelor de proiectare;
b) Structurează sistemul informatic în unităţi funcţionale;
c) Defineşte documentele de intrare;

12. În cadrul cărei faze se stabilesc machetele situaţiilor de ieşire?

a) Faza de implementare, trecere în exploatare şi întreţinere;
b) Faza de proiectare de ansamblu sau conceptuală;
c) Faza de proiectare de detaliu sau tehnică.

13. Selectaţi strategiile de implementare a sistemelor informatice :

a) Implementare directă;
64
 b) Implementare strategică;
c) Implementare paralelă.

14. În cadrul cărei faze se stabileşte tipul reţelei de comunicaţii şi sistemul de

operare al reţelei?
a) Implementare şi trecere în exploatare;
b) Proiectare de ansamblu;
c) Proiectare de detaliu.

PROIECTAREA SISTEMELOR INFORMATICE

ORIENTATĂ PE OBIECTE

Modelarea sistemelor cu ajutorul obiectelor îşi are originea în anchitate, când

filozofi renumiţi, cum ar fi Socrate, Platon, Aristotel au introdus primele noţiuni
despre teoria cunoaşterii formelor.
Această teorie a fost adusă în actualitate şi aplicată sistemelor informatice, plasând la
baza proiectării acestora translatarea conceptelor complexe, uneori incomplete şi
imprecise din domeniul abordat în modele informatice, clare, logice, algoritmice.
Obiectele care stau la baza proiectării SI orientate pe obiecte, încapsulează
caracteristici structurale (atribute sau date) şi comportamentale (metode şi operaţii
care definesc funcţionalitatea).
De exemplu, obiectul “Contul firmei X” are următoarele atribute: identificator
(număr) cont, tipul, soldul, dobânda.
Operaţiile care se pot efectua asupra contului sunt: alimentare (sumă), retragere
(sumă), calculul periodic al soldului.
Un obiect este caracterizat de trei elemente: stare, comportament şi identitate.
Starea este formată din setul de valori ce caracterizează obiectul la un moment dat. Se
poate modifica în urma unor execuţiei unei operaţii, cum ar fi retragerea unei sume
sau alimentarea contului.
Comportamentul obiectului este definit de succesiunea operaţiilor care se execută
asupra acestuia şi care îi modifică starea.
Identitatea unui obiect este definită printr-un cod unic, care-l distinge de orice alt
obiect din sistem. De asemenea identitatea este independentă structural şi faţă de
valorile atributelor.
Mai multe obiecte care au aceleaşi caracteristici formează o clasă de obiecte. De
exemplu,Clasa ContBancar
toate obiectele corespunzătoare conturilor firmelor formează clasa de
Atributele:
obiecte denumită „ContBancar”, care încapsulează toate atributele şi metodele
• Nrcont
comune obiectelor. Acestea se mai numesc şi instanţe.
• Suma
• Tip Instanţe ale clasei
• Dobânda
Metodele:
• Alimentare (suma) 65
• Retragere (suma)
• CalculSold
 Contul firmei X

Contul firmei Y

Contul firmei Z

Alte concepte folosite în proiectarea orientată pe obiecte sunt: abstractizarea,

încapsularea, moştenirea şi polimorfismul.
Abstractizarea înseamnă extragerea caracteristicilor comune relevante ale unui set de
elemente şi eliminarea caracteristicilor irelevante. Pentru setul de conturi bancare ale
societăţilor comerciale se pot considera relevante următoarele caracteristici: numele
titularului, adresa, codul fiscal, capitalul social.
Încapsularea reprezintă reunirea atributelor şi metodelor aferente mai multor
elemente într-o clasă de obiecte. Legat de încapsulare este şi conceptul de ascundere
a informaţiei. Booch a dat încapsulării o definiţie simplă: proces de ascundere a
structurii unui obiect şi a implementării metodelor sale. Astfel, o clasă de obiecte este
formată din elemente publice, vizibile, accesibile din exterior) şi elemente private,
inaccesibile din exteriorul clasei, dar accesibile celorlalţi membri ai clasei de obiecte.
Moştenirea defineşte o relaţie de tip părinte-copil între clase. Astfel, o clasă transmite
structura şi comportamentul său mai multor subclase. De exemplu, clasa ContBancar
poate avea subclasele ContBancar_PersoanaFizică şi ContBancar_PersoanaJuridică.

66
 Clasa ContBancar
Atribute Metode
NrCont - Alimentare
NumeTitular - Retragere
AdresaTitular - CalculSold
Suma
Tip

Subclasa Subclasa
ContBancarPersoanaFizică ContBancarPersoanaJuridică
Atribute Atribute
CNP CodFiscal
CapitalSocial

CNP-ul pentru subclasa ContBancarPersoanaFizică şi CodFiscal, CapitalSocial

pentru ContBancarPersoanaJuridică sunt atribute proprii, celelalte atribute ale
acestora fiind moştenite, ca şi metodele. La nivelul subclaselor nu se mai reprezintă
atributele şi metodele comune, moştenite, ci numai atributele şi metodele care
individualizează fiecare subclasă.
Obiectele comunică între ele prin mesaje. Obiectul destinatar răspunde la primirea
unui mesaj prin execuţia unei operaţii (apelarea unei metode). De exemplu, obiectul
“SocietateaX” din clasa “SocietăţiComerciale” trimite mesajul “Depune(suma)” către
obiectul “ContulFirmeiX” din subclasa “ContBancarPersoanaJuridică”, la care acesta
răspunde prin apelarea metodei “Alimentare(suma)”.

Depune
Obiect Obiect
SocietateaX ContulFirmeiX

Polimorfismul (poli = mai multe; morphos = forme) este un concept care se referă la
comportamentul diferit al unor obiecte (execuţia unor operaţii diferite), la trimiterea
aceluiaşi mesaj.

67
 Calculează
valoare ComandăAprovizionare_n

SocietateaX

Factura_m
Calculează
valoare

În exemplul anterior, mesajul “Calculează_valoare” conduce la executarea unor

metode distincte şi implicit, la obţinerea unor rezultate diferite: valoarea unei comenzi
şi respectiv, valoarea unei facturi.
Dezvoltarea paradigmei obiectuale a cuprins şi sfera proiectării sistemelor
informatice, în prima jumătate a anilor ’90. Au apărut metode noi de proiectare
orientate-obiect, cum ar fi: Object Modeling Technique, dezvoltată de Booch şi
Object-Oriented Software Engineering, realizată de Ivar Jacobson. În anul 1994 s-au
unificat conceptele teoriilor existente într-una singură, numită Unified Method,
arhitectul principal fiind Grady Booch. S-a pus la punct un limbaj grafic de
reprezentare (Unified Modeling Language – UML), în care clasa se reprezintă ca un
dreptunghi, unde sunt evidenţiate atributele şi operaţiile, aşa cum am procedat în
exemplele anterioare. La construirea specificaţiilor UML şi-au adus contribuţia şi
firme din domeniul tehnologiei informaţiei: Microsoft, IBM, Hewlett-Packard.
UML cuprinde un set de 9 diagrame pentru specificarea, descrierea vizualizarea şi
documentarea sistemelor:
1. diagrama claselor;
2. diagrama obiectelor;
3. diagrama activităţilor;
4. diagrama secvenţelor;
5. diagrama cazurilor de utilizare;
6. diagrama colaborărilor;
7. diagrama stărilor şi tranziţiilor;
8. diagrama componentelor;
9. diagrama de amplasare.
UML este o notaţie folosită în proiectare, metoda descoperită de aceeaşi savanţi se
numeşte Unified Process (UP) şi cuprinde:

68
 Cicluri

Faze

Iteraţii

Fluxuri

Activităţi

Procesul porneşte de la activităţile de bază (identificarea claselor, atributelor,

metodelor, a moştenirii) care grupate formează fluxuri. Acestea se grupează la rândul
lor în iteraţii, iar fazele conţin mai multe iteraţii, fiecare iteraţie adăugând elemente
noi (model incremental) sistemului. Fazele conţin următoarele elemente: concepţie,
elaborare, construcţie şi tranziţie. Ciclurile corespund versiunilor SI.
Cazurile de utilizare reprezintă modalitatea de identificare a utilizatorilor SI şi a
cerinţelor acestora. UP pune accentul pe înţelegerea şi rezolvarea cât mai completă a
cerinţelor utilizatorilor.
Un ciclu este format din următoarele faze:
 faza preliminară – definirea elementelor de ansamblu, fezabilitatea, evidenţierea
posibilelor riscuri, estimarea resurselor necesare;
 faza de elaborare – constă din analiza domeniului, stabilirea şi eliminarea
posibilelor riscuri, elaborarea arhitecturii sistemului şi planificarea proiectului;
 faza de construcţie – este etapa de implementare a sistemului;
 faza de tranziţie – trecerea în exploatare a SI.
Fiecare fază este formată din mai multe iteraţii care parcurg fluxurile, începând cu
studiul cerinţelor utilizatorilor şi terminând cu testarea.
O iteraţie poate fi formată din următoarele fluxuri: identificarea cerinţelor, analiza,
proiectare, implementarea şi testarea.
Exemplu de utilizare a fluxurilor: activitatea specifică la CEC, unde clienţii vin cu o
anumită sumă de bani şi li se eliberează un carnet CEC, pe care ei pot efectua
depuneri şi retrageri. Carnetul se poate lichida, restituindu-se suma rămasă. Procentul
dobânzii se calculează periodic şi se aplică sumei rămase.

69
 Constituire
carnet

Sistemul Serviciu
Modificare clienţi
Ghişeu Depunere dobândă

Retragere

Diagrama cazurilor de utilizare

Cazul de utilizare “Depunere” implică următoarele operaţii:
• precizarea numărului şi seriei carnetului;
• precizarea actului de identitate al clientului;
• tastarea sumei depuse;
• confirmarea de către sistem a actualizării sumei.
În faza de analiză se exprimă cerinţele utilizatorilor sub forma unor diagrame a
claselor de analiză: clasa entitate (reflectă datele: carnet CEC, client, dobânda), clasa
interfaţă (cu utilizatorul: GUI), clase de control (descriu operaţiile pentru cazurile de
utilizare: actualizare suma prin depunere sau retragere).

Ghişeu Actu
GUI a-
lizare

Carn
et
CEC

Proiectarea constă din identificarea claselor, interfeţelor şi subsistemelor, stabilirea

atributelor şi operaţiilor, definirea asocierilor şi a relaţiilor de moştenire.
În exemplul nostru, se defineşte clasa “CarnetCEC” şi subclasele “CarnetCEC_la
Vedere” şi “CarnetCEC_laTermen”, se stabileşte o asociere între TitularCEC şi
CarnetCEC, rezultând următoarea diagramă de clase:

70
 Asociere cu atribute
CarnetCEC
TitularCEC Atribute
Atribute Nrcarnet
CNP Depunere Data
Nume Nr_depunere Suma
Adresa Data_depunere
Operaţii Suma_depusă
Depunere
Retragere
Lichidare

Retragere
Nr_retragere
Data_retragere
Suma_retrasă

Lichidare
Nr_lichidare
Data_lichidare
Suma_lichidar

Implementarea înseamnă exprimarea într-un limbaj de programare a rezultatelor

proiectării. Testarea constă în verificarea modului în care funcţionarea aplicaţiei
corespunde cerinţelor utilizatorilor.

71
 Anexa I : Exemple de machete ale situaţiilor de ieşire
INTREPRINDEREA:........................ MODELELE DATA:......
SITUAŢIILOR DE IEŞIRE
TEMA: COD SITUATIE:
SITUATIA APROVIZIONARII STOC_1

SITUATIA STOCURILOR DE PRODUSE LA DATA :

(sortate dupa COD PRODUS)
Nr.crt. Cod Cod Denumire Pret
gestiune produs produs UM unitar Stoc Valoare
N(3) N(2) N(7) A(30) A(3) N(6) N(5) N(10)
Total/
gestiune
Total
general
Frecventa: lunar; Nr.exemplare:2 din care - 1 exemplar gestionar ; 1 exemplar contabilitate

INTREPRINDEREA:.......................... MODELELE DATA:......

. SITUAŢIILOR DE IEŞIRE
TEMA: COD SITUATIE:
SITUATIA APROVIZIONARII STOC_2

SITUATIA STOCURILOR DE PRODUSE LA DATA :

(sortate dupa DENUMIRE PRODUS)
Nr.crt. Cod Denumire Cod
gestiune produs produs UM Pret unitar Stoc Valoare
N(3) N(2) A(30) N(7) A(3) N(6) N(5) N(10)
Total/
gestiune
Total
general
Frecventa: lunar; Nr.exemplare:2 din care - 1 exemplar gestionar ; 1 exemplar contabilitate

INTREPRINDEREA:.......................... MODELELE DATA:......

. SITUAŢIILOR DE IEŞIRE
TEMA: COD SITUATIE:
SITUATIA APROVIZIONARII FURNIZORI_1

SITUATIA INTRĂRILOR DE PRODUSE LA DATA :

(sortate dupa COD FURNIZOR)
Nr.cr Cod Denumire Nr. Data fact. Cod Denumire
t. furnizor furnizor Factura produs produs Cantitate
N(3) N(5) A(30) AN(12) D(8) N(7) A(30) N(5)
Total/
furnizor
Frecventa: lunar; Nr.exemplare:2 din care - 1 exemplar gestionar ; 1 exemplar contabilitate

72
Anexa II :
Dicţionarul INTREPRINDEREA:................ ANALIZA DATELOR
datelor de .............. DE INTRARE DATA:......
TEMA:
intrare
SITUATIA APROVIZIONARII

DATELE DE INTRARE, TIPUL ŞI LUNGIMEA LOR, TABELELE BAZEI DE DATE IN COMPONENTA CARORA INTRA

PK(Primary key)=cheie primara, FK(Foreign key)=cheie externa

Date de intrare Tip,lungime Tabela Tabela Tabela Tabela Tabela

PRODUSE STOCURI INTRARI FURNIZORI GESTIUNI
COD PRODUS N,7 *, PK *,PK *,FK

DENUMIRE A,30 * * *
PRODUS
COD FURNIZOR N,5 *,FK *,PK

DENUMIRE A,30 * *
FURNIZOR
NUMAR AN,12 *,PK
FACTURA
DATA FACTURII D,8 *

STOC N,5 *

COD GESTIUNE N,3 * * *,FK *,PK

…………………..

73
74
 Anexa III : Exemple de codificare a datelor de intrare
INTREPRINDEREA:................ LISTA ELEMENTELOR
CODIFICATE DATA:......
TEMA: Codificare produse
SITUATIA APROVIZIONARII

99 9999 9

Cifra de control
Cod produs/gestiune
Cod gestiune

Cifra de control se calculeaza dupa metoda geometrica; numarul prim ales este 7.
Denumire Cod Cod Cifra de control Cod produs
produs gestiune produs/gestiune
(0*20+1*21+0*22+2*22
Algocalmin 10 2010 +1*24)= 24 1020103
CC=24 mod 7=3

………
INTREPRINDEREA:................
LISTA ELEMENTELOR DATA:......
CODIFICATE
TEMA: Codificare furnizori
SITUATIA APROVIZIONARII
9 999 9

Cifra de control
Cod furnizor/grupa

Cod grupa
Cifra de control se calculeaza dupa metoda geometrica; numarul prim ales este 5.
Grupele de furnizori sunt: furnizori care au contract cu intreprinderea (1); furnizori pe perioade
scurte(2).
Furnizor Cod grupa Cod furnizor Cifra de control Cod furnizor
/grupa
(3*20+2*21+1*22+1*23)= 19
SICOMED 1 123 CC=19 mod 5=4 11234
Bucuresti

………

75
 Bibliografie

1. Ipate, F.E., “ Dezvoltarea aplicaţiilor de baze de date în Oracle 8 şi Forms 6 “,

Editura BIC ALL, 2000

2. Lowe, D., “Tehnologia client/server”, Editura Teora, 1998

3. Stanciu, V.,”Proiectarea sistemelor informatice”, Editura Dual Tech, 2005

4. Năstase, P., Mihai, F., “Baze de date - Access 2000“, Editura Teora, 2001

5. Jennings, R., “Totul despre Access 2000“, Editura Teora, 2002

6. Allen Browne, Alison Balter, “Bazele Access 95”, Editura Teora 1999
7. Coculescu, L., Cristea, V.,Pilat, F., Patriciu, V.,”Proiectarea sistemelor

teleinformatice”, Ed.Militară, Bucuresti 1998

8. Pilat F., Coculescu L., Cristea V., “Teleinformatica”, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1986
9. Băduţ, M., “Informatica pentru manageri”, Editura Teora, 1999
10. Militaru, Gh., „Sisteme informatice pentru management”, Editura BIC ALL,

2004
11. Roşca, I.Gh.,Bucur, C.M., Timofte-Stanciu, C. Paiu, O., Vişan, M., “Comerţul

electronic: concepte, tehnologii şi aplicaţii“, Editura Economică, 2004

12. Rusu, L, „Managementul sistemelor informatice”, Presa Universitara Clujeana,

Cluj-Napoca, 2001

76