Sunteți pe pagina 1din 41

După materialul folosit la înfiinţare, există două sisteme de cultură:

 Culturile înfiinţate prin semănat direct - în câmp: morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă,
ridichi, mazăre, fasole, dar şi în spaţii protejate (spanac, mărar, ridichi de lună, pătrunjel etc.).
Acest sistem de cultură necesită o pregătire optimă a patului germinativ, prin lucrări repetate ale
solului şi la momentul optim, precum şi folosirea de sămânţă certificată. Rezultate foarte bune se
obţin prin folosirea seminţelor drajate, la speciile cu seminţe mici (morcov, pătrunjel).
 Culturile înfiinţate prin plantarea răsadurilor - se execută atât în câmp cât şi în spaţii
protejate. Acestea produc mai de timpuriu, au o perioadă de vegetaţie mai scurtă (având în vedere
că răsadurile se produc în spaţii încălzite) şi se pot cultiva specii mai pretenţioase la căldură în
zone unde temperatura este mai scăzută. Se pot cultiva în solarii sau în câmp, plantarea
efectuându-se în perioada 1-10 mai pentru speciile mai pretenţioase la căldură, când pericolul
brumelor târzii a trecut.

După modul de valorificare a producţiei, culturile legumicole se împart în:

 culturi destinate producerii legumelor necesare consumului în stare proaspătă


(morcov, pătrunjel, sfeclă, ţelină, cartof, ceapă etc.);
 culturi destinate producerii legumelor necesare industrializării (mazăre, fasole verde,
bame, tomate, castraveţi, ardei gogoşar şi iute etc).
După epoca de înfiinţare, culturile pot fi:

 extratimpurii (cele care se înfiinţează foarte devreme, la începutul primăverii);


 timpurii (de primăvară);
 semitimpurii (de vară);
 târzii (de toamnă).
După substratul de cultură folosit, sunt:

 culturi pe sol (sistemul tradiţional de cultură);


 culturi pe diferite substraturi (minerale, organice, în soluţii nutritive).
Tehnologia actuală a cultivării legumelor în spaţii protejate, în special în sere, prevede
înlocuirea solului cu alte substraturi, aceste culturi fiind denumite şi culturi "fără sol".

Avantajele culturii fără sol


 obţinerea unor producţii foarte ridicate, comparativ cu cultura pe sol.
 asigurarea timpurietăţii producţiei, cu influenţă benefică asupra veniturilor realizate;
 controlul riguros al stării fitosanitare a culturilor;
 eliminarea cheltuielilor cu dezinfecţia solului pentru că acesta nu mai există;
 posibilitatea efectuării monoculturii;
 automatizarea completă a tehnologiei de cultură;
 controlul riguros al nutriţiei minerale a plantelor;
 reducerea consumului de apă şi a îngrăşămintelor pe kilogramul de substanţă uscată,
limitând pierderile prin drenaj;
 posibilitatea folosirii în cultura legumelor a substraturilor inerte (pietriş, nisip, perlit);
 automatizarea sistemului de fertiirigare
Dezavantajele culturii fără sol
 costul foarte ridicat al investiţiilor;
 cheltuieli mari pentru asigurarea funcţionării instalaţiilor;
 necesitatea existenţei unui personal cu o pregătire profesională ridicată.

Sisteme de cultură a plantelor legumicole fără sol

Clasificarea sistemelor de cultură a plantelor cu soluţii nutritive se face în funcţie de


modul de alimentare a plantelor cu soluţie nutritivă, de modul cum soluţia nutritivă vine în
contact cu rădăcinile plantelor şi de recuperarea sau pierderea soluţiei nutritive.
Hidroponica se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor cresc direct în soluţia
nutritivă, plantele fiind susţinute de o plasă de sârmă acoperită cu turbă, muşchi vegetal sau
poliuretan. Aprovizionarea cu oxigen a rădăcinilor este dificilă, ceea ce necesită aerisirea şi
reciclarea soluţiei. Lipsa sau insuficienţa oxigenului favorizează procesele de anaerobioză cu
formarea unor produşi toxici, precum cei de fermentaţie alcoolică, sau se produc tulburări în
organizarea celulelor meristematice etc.
Hidrocultura este sistemul prin care plantele cresc într-un substrat inert (nisip, pietriş,
perlit), substrat organic (turbă, tescovină, fibră de cocos etc.) sau materiale plastice, umectate
periodic cu soluţii nutritive care nu se recuperează.
Aeroponica se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor cresc liber în interiorul
unor tuburi de plastic, în care soluţia nutritivă este pulverizată foarte fin pe acestea, creând astfel
o atmosferă umedă şi închisă. Este eliminat total riscul asfixierii rădăcinilor, deoarece oxigenul
este în cantitate suficientă, respiraţia rădăcinilor se desfăşoară normal, iar absorbţia elementelor
nutritive este mai bună. Aeroponica se poate practica şi pe panouri orizontale sau înclinate,
prevăzute cu orificii în care se aşează plantele şi unde se pompează soluţia nutritivă, care se
recuperează.
Sistemul de cultură pe film nutritiv (NFT) este sistemul în care plantele cresc într-o
peliculă continuă şi foarte fină de soluţie nutritivă. Termenul de "film" se foloseşte pentru a
sublinia grosimea extrem de mică a fluxului de soluţie nutritivă, care trebuie să se menţină
constant pentru a permite părţii superioare a rădăcinii să rămână în contact cu aerul. Sistemul
NFT este complet automatizat şi necesită controale riguroase pentru a asigura nutriţia corectă a
plantelor.
Sistemul hidroponic plan (PPH - Plant Plane Hydroponic) este utilizat în Germania, Italia
şi Olanda. În acest sistem, soluţia nutritivă este distribuită pe sub o suprafaţă plană, nu prin tuburi
şi capilare. Plantele crescute în PPH sunt fixate în cuburi de grodan, aşezate pe o membrană
specială de poliester sau din fibre vegetale biodegradabile, aşezate între 2 straturi de film plastic.
Membrana reţine soluţia nutritivă şi apoi o pune la dispoziţia rădăcinilor. Sistemul PPH se poate
instala şi pe suprafeţe uşor înclinate, excesul de soluţie putând fi colectat în canale şi reutilizat.
Acest sistem are costuri cu circa 30% mai reduse faţă de alte sisteme, consum mic de
îngrăşăminte, utilizare o perioadă de 10 ani, asigură timpurietate şi calitate producţiei.

Sistemul de cultura al legumelor in camp

Plantele legumicole, datorită particularităţilor biologice, necesită terenuri cu fertilitate


naturală ridicată, profunde, bine structurate, cu textură uşoară spre mijlocie, cu reacţie slab acidă
sau neutră.
Alegerea terenului pentru cultura legumelor este determinată de un studiu foarte riguros al
mai multor factori, care caracterizează terenul şi zona unde acesta există, şi anume:
 factorii pedologici
 climatici
 social-economici.
Din punct de vedere pedologic, terenurile alese pentru cultura legumelor trebuie să fie
fertile, cu textură luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, amplasate de-a lungul râurilor, pe lunci, să fie
însorite, cu conţinut în humus de 4-5%, capacitate bună de reţinere a apei, să nu formeze crustă.
De asemenea, să fie adăpostite natural, să fie în apropierea unei surse sigure de apă, apa freatică
să fie la peste 2 m adâncime, pentru a evita băltirea în condiţii de precipitaţii mai abundente, să
fie plane sau cu uşoară înclinare spre sud sau sud-vest.
Din punct de vedere climatic, un rol deosebit de important îl joacă temperatura medie
anuală, temperatura medie a lunii celei mai calde, suma gradelor de temperatură din perioada de
vegetaţie, numărul de zile fără îngheţ, perioada primei şi ultimei brume, perioada apariţiei
primului şi a ultimului îngheţ, care influenţează înfiinţarea sau desfiinţarea culturilor legumicole
etc.
Umiditatea atmosferică influenţează mult creşterea şi dezvoltarea plantelor, de aceea
trebuie cunoscut nivelul de umiditate din luna cea mai călduroasă, grosimea stratului de zăpadă,
suma precipitaţiilor anuale şi repartizarea acestora, frecvenţa grindinei etc.
Din punct de vedere socio-economic, se impune cunoaşterea tradiţiei în cultura legumelor
în zona respectivă, asigurarea forţei de muncă necesară pe întreaga perioadă de cultură a
legumelor, posibilitatea valorificării produselor obţinute (existenţa unei pieţe de desfacere),
apropierea de căi de comunicaţie practicabile tot timpul anului, apropierea de unităţi zootehnice
pentru valorificarea subproduselor de la culturile legumicole şi procurarea mai uşoară şi mai
ieftină a îngrăşămintelor organice.
Amenajarea terenului pentru cultura legumelor se execută atunci când acesta este preluat
în cultură pentru prima dată. În acest sens, amenajarea se face ţinând cont de sistemul de irigare,
aprobat după un proiect întocmit anterior, pe baza unui studiu pedologic, împărţirea terenului în
sole şi parcele în funcţie de sistema de maşini şi utilizarea eficientă a acesteia, solele având o
suprafaţă de circa 20-30 ha, iar parcelele de 5-6 ha.
Pentru transportul produselor obţinute, dar şi al materialelor necesare desfăşurării
procesului de producţie, este necesară o reţea de drumuri, a căror suprafaţă să nu depăşească 1-
3% din totalul suprafeţei. Se trasează drumurile principale cu lăţimea de 6 m şi drumurile
secundare cu lăţimea de 3 m. De asemenea, se mai execută nivelarea de bază a terenului care
trebuie să asigure o pantă de 1-3‰.

Subsistemul structura culturilor legumicole.

Asolamente legumicole. Reprezintă cea mai raţională formă de folosire a terenului şi constă în
repartizarea în timp şi spaţiu a culturilor legumicole, în strânsă legătură cu agrotehnica aplicată.
Practica asolamentelor în legumicultură derivă din faptul că proprietăţile fizice, chimice şi
biologice ale solului se degradează destul de repede, datorită lucrărilor repetate de pregătire a
terenului, aplicării unor cantităţi mari de îngrăşăminte, aplicării pesticidelor pentru protecţia
fitosanitară a culturilor, administrării unor cantităţi importante de apă, consumului mare de
elemente nutritive din sol care uneori este unilateral, cultivării ani de-a rândul cu aceleaşi specii,
care secătuiesc solul şi contribuie la înmulţirea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Schemele de asolament se întocmesc ţinând cont, pe de o parte, de destinaţia producţiei şi
prezenţa solei săritoare cu lucernă, iar pe de altă parte. de zona de favorabilitate şi sistemul de
cultură. În cadrul asolamentului, numărul solelor este egal cu numărul anilor de rotaţie, iar tipul
asolamentului poate fi legumicol (în unităţile specializate) sau mixt (plante legumicole-plante
cerealiere, plante legumicole-plante furajere, plante legumicole-pepiniere pomicole şi viticole).
Schemele de asolament se întocmesc în general pentru culturile din câmp . În spaţiile
protejate, se realizează mult mai greu, datorită faptului că numărul speciilor cultivate este mult
mai restrâns şi aparţin, în cea mai mare parte, aceleaşi familii botanice. În acest caz, rotaţia
trebuie făcută între specii, încât pe aceeaşi suprafaţă să nu urmeze specii din aceeaşi familie
botanică sau introducerea în asolament a speciilor floricole.
La culturile din sere, se poate practica şi monocultura (cultivarea pe aceeaşi suprafaţă de
teren a aceleiaşi specii mai mulţi ani la rând), aceasta numai după dezinfecţia termică a solului,
prin care se distrug aproape în totalitate agenţii patogeni, dăunătorii şi seminţele de buruieni şi
are loc descompunerea exudatelor radiculare toxice pentru plante etc.

Culturi succesive

Culturile succesive reprezintă sistemul prin care două sau trei specii legumicole se cultivă
pe aceeaşi suprafaţă de teren, pe parcursul unui an calendaristic.

Principiile succesiunii culturilor legumicole:


 speciile legumicole care intră în succesiune să aparţină unor familii botanice diferite;
 plantele să aibe perioade de vegetaţie diferite;
 profunzimea sistemului radicular să fie diferită, pentru a folosi eficient, pe diferite
adâncimi, apa şi hrana;
 speciile mai puţin pretenţioase la căldură se pot cultiva toamna, recoltarea se face
primăvara devreme, obţinând astfel producţii extratimpurii (salată, spanac, ceapă şi usturoi
verde);
 speciile termofile se cultivă primăvara mai târziu, când temperatura atinge pragul minim
pentru fiecare dintre aceste specii;
 speciile mari consumatoare de elemente fertilizante, în special azot (varză, salată, spanac
etc.), să fie urmate de specii cu consum mai mic: fasole, mazăre, tomate, rădăcinoase;
În sistemul culturilor succesive, se disting 3 tipuri de culturi:
 cultura principală (de bază), care se caracterizează printr-o perioadă de vegetaţie lungă,
prezintă o importanţă economică mare şi, în general, are o pondere mare în suprafaţa ocupată cu
legume;
 cultura secundară, care poate fi -anticipat-anterioară (se cultivă înaintea celei
principale)
-urm ătoare, succesivă (după cultura de bază).
Culturile secundare au perioadă scurtă de vegetaţie.
Culturi asociate. Culturile asociate reprezintă sistemul de cultură prin care două specii ocupă
aceeaşi suprafaţă de teren în acelaşi timp. Sunt cunoscute şi sub denumirea de culturi intercalate
şi realizează cea mai mare densitate la unitatea de suprafaţă. Există 2 tipuri de culturi: una
principală sau de bază şi una secundară, care se intercalează în cultura de bază.
Culturi intercalate. Culturile intercalate sunt acele culturi care se înfiinţează în plantaţiile
pomicole şi viticole tinere. Acest sistem de cultură este posibil datorită faptului că distanţele de
plantare ale pomilor şi viţei de vie sunt mari, habitusul plantelor în primii 2-3 ani este redus şi
consumul de apă şi hrană de asemenea mai redus.
Pentru a folosi eficient suprafaţa cultivată cu aceste specii, în primii 2-3 ani se recurge la
ocuparea terenului cu specii legumicole, care, prin veniturile pe care le aduc, contribuie la
amortizarea cheltuielilor pe unitatea de suprafaţă, la îmbunătăţirea solului prin fertilizări şi praşile
repetate, prin care se influenţează pozitiv şi creşterea pomilor şi a viţei de vie.

Culturi duble

Culturile duble sunt culturile legumicole care se cultivă după alte plante de cultură decât
legumele, acestea fiind plantele furajere sau cerealiere care părăsesc terenul devreme. Astfel,
după plantele furajere care se însămânţează toamna (rapiţă, secară, orz) şi care se folosesc
primăvara ca masă verde pentru animale, se pot cultiva plante legumicole (tomate, varză roşie).
Culturi legumicole se pot înfiinţa şi după grâu (castraveţi de toamnă, fasole de toamnă, varză şi
conopidă de toamnă etc.).
La cultura legumelor în sistemul culturilor duble, trebuie să se ţină seama de felul
erbicidelor folosite la culturile cerealiere (triazinicele sunt dăunătoare la verdeţuri, bostănoase),
folosirea numai a terenurilor irigabile, erbicidarea terenului să se facă la momentul optim pentru a
nu afecta lucrările de pregătire şi înfiinţarea culturilor legumicole, precum şi utilizarea de soiuri
corespunzătoare pentru culturile duble.

Subsistemul irigarea culturilor legumicole

Irigarea se impune ca o măsură absolut obligatorie pentru asigurarea necesarului de apă al


plantelor legumicole, care în general sunt mari consumatoare de apă, întrucât apa din precipitaţii
nu este suficientă şi mai ales nu este repartizată uniform în toate zonele şi nu satisface nevoile
plantelor în anumite fenofaze. Administrarea apei în culturile legumicole, după un plan foarte
bine stabilit, determină creşterea producţiei până la atingerea potenţialului productiv al soiurilor
şi hibrizilor, îmbunătăţirea calităţii produselor, folosirea eficientă a îngrăşămintelor, prelungirea
perioadei de vegetaţie a culturilor, împiedicarea avortării florilor etc.
Atunci când se dispune de o gamă mare de soluţii pentru favorizarea acumulării apei în
sol (arătura, amendamentele, tipul de sol) şi pentru reducerea pierderilor prin evaporare (prăşit,
mulcit), tehnologul este adesea pus în dificultate, deoarece nu poate reduce consumul de apă la
nivelul plantei fără a supune plantele stresului hidric, şi ca urmare metabolismul este afectat. Cu
excepţia primelor faze ale culturii, când solul are rezerve suficiente de apă, nu se poate asigura
alimentarea optimă a plantelor numai cu apa din resurse naturale (ploi şi pânza freatică) şi este
necesară irigarea culturilor.

Tipuri de irigare

Irigarea de aprovizionare, se aplică la pregătirea terenului pentru culturile succesive, înaintea


înfiinţării culturilor legumicole, cu scopul atingerii în sol a unui nivel de umiditate care să
permită executarea lucrărilor în bune condiţii, folosind o normă de udare de circa 200-250 m 3/ha,
normă care depinde de rezerva de apă din sol, de capacitatea de câmp pentru apă a solului, de
precipitaţii etc.
Irigarea pentru asigurarea răsăririi, se aplică după semănat, când solul nu are umiditatea
necesară, ştiind că în această perioadă seminţele necesită apă mai multă pentru hidratare şi
încolţire. Lipsa apei duce la o răsărire neuniformă, în special la plantele legumicole care răsar mai
greu (morcov, pătrunjel, ardei, vinete, sparanghel, ceapă etc.).
Irigarea în cursul perioadei de vegetaţie, se execută diferenţiat în funcţie de specie, lungimea
perioadei de vegetaţie, fenofază, sistemul de cultură, producţie etc.
Irigarea de răcorire, se aplică când temperatura aerului creşte excesiv, cu scopul scăderii
acesteia şi creşterea umidităţii relative, numai prin aspersiune, pe perioade scurte.
Irigarea fertilizantă, constă în administrarea apei odată cu îngrăşămintele necesare, în cursul
perioadei de vegetaţie. Pentru aceasta, se pregătesc separat soluţiile de îngrăşăminte şi se trimit
cu ajutorul electropompelor în reţeaua de conducte prin care circulă apa, ajungând la plante.
Irigarea pentru protecţia împotriva brumelor, se aplică mai rar, prin aspersiune, folosind până
la 100 m3/ha seara sau dimineaţa înaintea răsăririi soarelui, când se prevede căderea brumei.
Irigarea de spălare, se aplică pe solurile cu conţinut ridicat de săruri, mai ales în sere unde,
datorită folosirii unei cantităţi mari de apă pentru udare, conţinutul solului în săruri creşte.
Spălarea se face folosind cantităţi foarte mari de apă şi există pericolul spălării în profunzime,
odată cu sărurile nocive, şi a altor elemente nutritive de care plantele au nevoie.
Trumer, 1952, clasifică plantele legumicole după consumul de apă şi capacitatea de
absorbţie în:
 plante legumicole cu consum redus şi capacitatea foarte bună de absorbţie, care prezintă
un sistem radicular profund, cum se întâlneşte la: morcov, pătrunjel, păstârnac, pepeni verzi şi
galbeni, tomate etc.
 plante legumicole cu consum ridicat de apă şi capacitate mică de absorbţie a apei prin
rădăcină, care se caracterizează printr-un sistem radicular superficial, un aparat foliar care pierde
excesiv apa prin evapotranspiraţie (castravetele).
 plantele legumicole cu consum de apă ridicat şi capacitate mare de absorbţie, se
caracterizează printr-un sistem radicular profund, dar prin frunze pierd o mare cantitate de apă.
Din această grupă fac parte: sfecla roşie şi cartofii timpurii.
 plante legumicole cu consum redus de apă şi capacitate mică de absorbţie a apei, se
caracterizează printr-o suprafaţă foliară mică şi un sistem radicular superficial (ceapa).

Regimul de irigare

Regimul de irigare al culturilor legumicole cuprinde un ansamblu de elemente tehnice,


care depind în mare măsură de cerinţele plantelor faţă de apă şi momentele critice de administrare
a apei, de adâncimea sistemului radicular, de capacitatea de câmp pentru apă a solului (CCA), de
coeficientul de ofilire (CO) şi intervalul umidităţii active (IUA). Administrarea apei se face, în
general, când umiditatea solului este de circa 40% din CCA, pe solurile mijlocii, şi 60% pentru
solurile nisipoase.

Elementele regimului de irigare sunt:

Momentul aplicării udărilor se stabileşte în funcţie de umiditatea solului şi cerinţele


speciei faţă de apă pe fenofaze, fiind stabilite fenofazele în care apa nu trebuie să lipsească
plantelor (vezi cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze).
Aplicarea udărilor se face în funcţie de umiditatea solului la un moment dat, determinată
prin metoda gravimetrică, tensiometrică şi electrometrică, precum şi prin aprecierea gradului de
închidere-deschidere a stomatelor, pe baza relaţiei dintre consumul de apă al plantei şi apa
pierdută prin evapotranspiraţie etc.
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă exprimată în m3 care se administrează la o
udare, pe suprafaţa de un hectar, şi se stabileşte după formula:
În general, norma de udare este de 250-500 m 3/ha în funcţie de specie, de perioada când
se aplică, de fenofază etc.
Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care se administrează unei culturi
legumicole, în decursul perioadei de vegetaţie, şi rezultă ca produs dintre norma de udare şi
numărul udărilor. Variază între 1000-1500 m3/ha, la speciile cu perioadă scurtă de vegetaţie, şi
4000-5000 m3/ha, la cele cu perioadă lungă de vegetaţie şi pretenţioase faţă de apă (varză, tomate,
ardei, vinete, castraveţi etc.).
Este diferită în funcţie de specie şi zona de favorabilitate, de fenofază, de perioada
calendaristică etc.
Numărul udărilor este dat de raportul dintre norma de irigare şi norma de udare şi
depinde de frecvenţa precipitaţiilor care cad în zona respectivă, în timpul perioadei de vegetaţie a
culturilor, şi rata evapotranspiraţiei.
De asemenea, numărul udărilor depinde de durata perioadei de vegetaţie a culturilor.
Astfel, la salată şi spanac se aplică 2-3 udări, iar la tomate, ardei, vinete, varză, conopidă,
castraveţi etc., se pot aplica 8-10 udări, în funcţie de natura solului.
Intervalul dintre udări reprezintă perioada dintre 2 udări succesive. Depinde de
pricipitaţii. Astfel, la o ploaie de 10 l/m 2, udarea poate fi amânată cu 2-3 zile, iar în cazul în care
cantitatea de apă din precipitaţii depăşeşte 20 l/m 2, udarea nu mai este necesară. Intervalul dintre
udări este influenţat şi de temperatură, de frecvenţa şi intensitatea vântului, de adâncimea pânzei
freatice etc.

Metode de irigare

Există două grupe de metode de irigare:


 gravitaţional (pe brazde - tradiţională şi ameliorată);
 cu apă sub presiune (aspersia, microaspersia şi prin picurare).

Irigarea pe brazdă
Irigarea pe brazde tradiţională - este una dintre cele mai vechi metode utilizate de irigare,
prin care apa este adusă la marginea parcelei prin canale de pământ. Dintre avantajele metodei
amintim:
 este uşor de aplicat pe terenul orizontal, asigură distribuţia apei în special în lungul
rândului de plante,
 nu afectează semnificativ structura solului,
 nu udă frunzele şi nu ridică excesiv umiditatea aerului,
 nu implică nici un fel de investiţie şi nici personal de deservire cu grad ridicat de
calificare.

Dintre dezavantaje se pot aminti:


 necesită nivelarea foarte bună a terenului, ceea ce implică o anumită cheltuială,
 necesită forţă de muncă manuală destul de multă pentru întreţinerea şi deservirea
sistemului de irigare (canale şi brazde),
 nu se poate automatiza, pierderea prin infiltrare este mare la capătul brazdei,
 nu asigură o bună omogenitate a udării pe toată suprafaţa,
 constituie un mijloc de transport şi diseminare a buruienilor şi agenţilor patogeni.

Irigarea prin aspersiune


Constă în distribuirea simultană, la nivelul parcelei, a apei prin instalaţii fixe şi/sau
mobile, asigurând un debit mai mare sau mai mic, în funcţie de tipul aspersoarelor folosite. În
practică, se folosesc mai multe variante prin care apa este distribuită:

 cu aripi de ploaie mobile, care se mută periodic după ce se administrează cantitatea de apă
dorită, în funcţie de cultură;
 cu sistem de tuburi cu instalaţii fixe, folosind o reţea de conducte îngropate, care asigură
aducerea apei la nivelul parcelei, şi rampe supraterane, care se montează primăvara şi rămân fixe
pe toată perioada campaniei de irigare. Distanţa dintre rampele supraterane este în funcţie de
presiunea apei din conducte şi de tipul aspersoarelor folosite, pentru a se asigura o distribuţie
uniformă a apei în picături de o anumită fineţe, în funcţie de specie.
 Distanţele minime dintre aspersoare sunt de 6 x 6 m şi pot ajunge la 12 x 18 m, la un
hectar fiind necesare 277, respectiv 46 aspersoare.
Acest sistem este din ce în ce mai mult folosit în Europa de vest, deoarece asigură o foarte bună
uniformitate a udării , o distribuţie fină a apei cu implicaţii minime asupra solului, reduce
consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă şi asigură posibilitatea de automatizare a
irigării.

Avantaje
 creşterea umidităţii relative comparativ cu irigarea pe brazde
 nu necesită amenajarea terenului (nisipuri)
 odată cu apa se pot aplica şi îngrăşămintele chimice
 procesul de levigare a elementelor minerale în profunzime este lent, comparativ cu
irigarea pe brazde

Dezavantaje

 consumul mai ridicat de forţă de muncă şi energie


 creşterea riscului atacului bolilor şi dăunătorilor datorită udării frunzelor
 necesită instalaţii şi agregate speciale
 poate provoca tasarea solului, dacă picăturile de apă sunt prea mari
 aplicarea udărilor se face numai pe vreme fără vânt, pentru asigurarea uniformităţii udării
 creşterea numărului de tratamente fitosanitare, deoarece apa administrată prin aspersiune
spală frunzele etc.

Microaspersia este metoda de distribuire a apei cu ajutorul unor aspersoare cu arie mică
de acţiune sau cu duze. Are mare aplicabilitate la culturile protejate şi mai puţin în câmp unde,
datorită vântului, uniformitatea udării nu este întotdeauna foarte bună. Presiunea de lucru a
instalaţiei este mică, 1-2 atmosfere, iar aspersoarele sau duzele sunt fixate fie pe o reţea rigidă de
conducte de plastic (în special în sere şi solarii), fie pe rampe suspendate deasupra solului.
Datorită diametrului mic al duzelor şi microaspersoarelor, apa de udat nu trebuie să conţină
impurităţi mecanice (pământ, nisip) sau microorganisme (alge, bacterii) care pot colmata sistemul
şi afectează calitatea udării.

Avantaje

 asigură o bună răsărire a speciilor legumicole cu seminţe mici;


 consumul de apă este mai redus;
 reduce consumul de forţă de muncă;
 asigurarea unui drenaj optim al apei şi se evită spălarea sărurilor în profunzimea solului;
 uniformitatea udării în proporţie de 90% asigură culturilor un grad ridicat de uniformitate;
 permite irigarea în timpul zilei, deoarece microaspersorul este foarte aproape de sol;
 posibilitatea schimbării duzelor, a microaspersoarelor, pentru creşterea sau reducerea
suprafeţei de udare;
controlul mult mai uşor al microaspersoarelor, faţă de picurătoarele de la udarea prin
picurare.

Dezavantaje

 necesită filtrarea apei, chiar dacă este mai redusă decât la picurare;
 creşterea umidităţii aerului, ceea ce duce la apariţia bolilor;
 efectul tratamentelor fitosanitare scade după fiecare irigat, ceea ce duce la creşterea
numărului acestora;
 solul se tasează etc.

Irigarea prin picurare

Este un sistem originar din Israel, din ce în ce mai extins în lume, datorită în primul rând
economisirii apei. Distribuţia apei se face localizat, la fiecare plantă, prin intermediul unor
picurători sau microtuburi numite capilare, prin care apa ajunge la nivelul rădăcinii plantelor şi nu
pe intervalul dintre rânduri.
Pentru a asigura o distribuţie uniformă a apei în lungul rândului, se folosesc picurători cu
diametrul crescător odată cu depărtarea de sursa de apă. Sub punctul de picurare, apa circulă pe
verticală, gravitaţional, şi pe orizontală, datorită forţei de sucţiune, formând o zonă umedă de sol,
relativ sferică.
Eficacitatea udării este dependentă de însuşirile solului:

 textura - influenţează forma bulbului, în sensul că un sol cu textură fină se va umecta mai
mult lateral, iar un sol cu textură mai grosieră se va umecta mai mult pe verticală;
 structura - solul bine structurat asigură o bună distribuţie a apei;
 starea solului - un sol umed se va umecta mai bine şi mai uniform etc.
Udarea localizată prin picurare are o serie de aspecte pozitive, atât faţă de plantă cât şi
faţă de sol.

Faţă de plantă:

 nu umectează frunzele, evitând astfel infecţia cu agenţii patogeni şi spălarea produselor


fitosanitare,

 nu răceşte brusc organele aeriene ale plantei, acestea fiind independente de momentul
udării.

 Florile nu sunt umezite şi legarea nu este afectată,

 fructele sunt mai puţin sensibile la Botrytis,

 sistemul radicular al plantelor nu este răcit brusc, apa ajunge în mod lent şi constant, pe
măsura consumului, fără a stresa plantele.

 Solul poate fi menţinut la un nivel optim de umiditate, în funcţie de cerinţele speciei


legumicole.

Faţă de sol:

 printr-o irigare bine condusă, solul nu ajunge la nivelul de saturaţie cu apă, evitând astfel
degradarea structurii, levigarea elementelor fertilizante pe profil şi se păstrează o bună aeraţie a
solului.

 Absenţa unor căderi bruşte de apă reduce tasarea solului, împroşcarea plantei şi a fructelor
cu pământ, evită contaminarea cu bacterii şi ciuperci etc.
Spre deosebire de alte sisteme de irigare, picurarea evită la maximum pierderea apei prin
evaporare, se utilizează presiune joasă în sistem, se poate automatiza foarte uşor, iar costul este
mai mic decât al sistemelor fixe de udare prin aspersie.
Dintre limitele şi inconvenientele care pot fi imputate acestui sistem de irigare se pot aminti:
 însuşirile necorespunzătoare ale solului (sol prea argilos sau prea nisipos, unde bulbul de
sol umed nu este corespunzător unei bune aprovizionări a plantei);
 nu se poate face irigarea de aprovizionare în primăverile secetoase; pentru aceasta se face
o udare prin aspersie şi apoi se trece la udarea localizată;
 nu se poate folosi ca mijloc de protecţie împotriva temperaturilor scăzute din primăvară
(irigare anti brumă);
 calitatea apei de udat.

Alegerea unuia sau altuia dintre sistemele de irigare depinde de următoarele aspecte:
 economice - capacitatea de investiţie şi timpul de amortizare;
 resursele umane - calificarea şi retribuţia personalului necesar;
 tehnice - sursa de apă (sursa de apă, presiunea disponibilă, calitatea şi preţul apei), solul
(însuşiri, higrometrice, profil pedologic), climat (temperatura în lunile calde şi consumul maxim
de apă, vânturile dominante pentru aspersie şi microaspersie), cultura etc.
În ceea ce priveşte eficienţa valorificării apei, se poate ţine seama de faptul că pentru
aceleaşi nevoi ale plantelor, comparativ cu udarea pe brazde (luată ca reper 100%), udarea prin
irigare foloseşte 70% apă, iar irigarea prin picurare numai 40%.

Subsistemul fertilizarea culturilor legumicole

Culturile legumicole se înfiinţează pe terenuri cu fertilitate naturală ridicată, dar, datorită


gradului ridicat de intensivitate a acestui sector de activitate, se impune suplimentarea hranei prin
aplicarea îngrăşămintelor. Calitatea recoltei este influenţată de elementele fertilizante, echilibrul
dintre acestea şi factorii de vegetaţie.
Îngrăşămintele sunt substanţe de natură organică sau minerală, simple sau complexe,
solide sau lichide, aplicate în sol sau pe partea aerienă a plantelor, în scopul creşterii gradului de
fertilitate al solului, îmbunătăţirii însuşirilor fizico-chimice ale acestuia, creşterea producţiei şi a
calităţii acesteia etc.

În legumicultură, se folosesc 2 tipuri de îngrăşăminte:

 îngrăşăminte organice (de origine vegetală, animală şi combinate);


 îngrăşăminte chimice (cu macro şi microelemente)

Îngrăşămintele organice se caracterizează prin aceea că nu poluează apa, solul şi aerul,


sunt biodegradabile, au un conţinut ridicat în elemente nutritive accesibile plantelor, îmbunătăţesc
structura solului, măresc capacitatea de reţinere a apei pe solurile uşoare, sunt ceva mai ieftine
comparativ cu cele chimice etc.
Ca îngrăşăminte organice, se folosesc gunoiul de grajd, mraniţa, composturile, turba,
gunoiul de păsări, mustul de gunoi de grajd, îngrăşămintele verzi.

Metode de fertilizare a culturilor legumicole

În culturile legumicole, îngrăşămintele se aplică după 3 metode:

 fertilizarea de bază;
 fertilizarea odată cu înfiinţarea culturii (de pornire sau starter);
 fertilizarea fazială (din cursul perioadei de vegetaţie).

Fertilizarea de bază se execută toamna la pregătirea terenului, cu îngrăşăminte organice


semidescompuse (gunoi de grajd), în cantităţi diferite în funcţie de sol, cultură, grad de fertilitate
etc., şi îngrăşăminte chimice greu solubile, cu fosfor şi potasiu. Acestea din urmă se aplică în
cantitate de 2/3 din cea totală. Se încorporează în sol odată cu arătura adâncă.
Primăvara se aplică restul de îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu, precum şi
îngrăşămintele cu azot, urmate de încorporarea în sol odată cu lucrările de mărunţire a solului.
Fertilizarea odată cu înfiinţarea culturii are scopul de a asigura elementele nutritive
uşor asimilabile în jurul plantelor, încă de la început şi pe o perioadă de circa o lună de zile. Se
execută cu îngrăşăminte organice bine descompuse (mraniţă), câte 200-300 g/cuib la tomate,
ardei, vinete şi peste 500 g la cuib la castraveţi.
Fertilizarea fazială se execută cu scopul completării necesarului de hrană pe perioada de
vegetaţie a culturilor. Fetilizarea fazială poate fi:
 radiculară;
 extraradiculară (foliară).

Fertilizarea radiculară constă în aplicarea îngrăşămintelor organice şi chimice pe sol şi


încorporarea acestora prin lucrări superficiale. Se pot folosi îngrăşăminte chimice granulate, care
se distribuie prin împrăştiere de-a lungul rândului de plante, având grijă să nu atingă tulpina şi
ţinând cont de dispunerea rădăcinilor. Se aplică şi mecanizat, odată cu prăşitul, pe cultivator
putând fi montat echipamentul de fertilizare.
Fertilizarea extraradiculară (foliară) se aplică pe frunze şi se bazează pe capacitatea
acestora de a absorbi elementele nutritive din soluţia de îngrăşăminte. Se folosesc îngrăşăminte
de tip foliar, din care se prepară soluţii, a căror concentraţie nu trebuie să depăşească 1-1,5%,
altfel devin fitotoxice. Pentru a creşte capacitatea de absorbţie a frunzelor, este important ca
plantele să fie bine aprovizionate cu apă, să fie turgescente.

Fertilizarea fazială prezintă următoarele avantaje:


 consum redus de îngrăşăminte;
 previne apariţia carenţelor în elemente nutritive;
 se poate aplica odată cu tratamentele fitosanitare;
 au o eficienţă sporită.

Fertirigarea culturilor legumicole

Fertirigarea constă în distribuţia îngrăşămintelor concomitent cu apa de irigat prin


picurare. Prin asocierea fertilizării cu irigarea, se realizează un efect sinergic, prin care apa
ameliorează absorbţia elementelor nutritive, iar acestea face mai eficient consumul de apă. Pentru
a avea efecte maxime asupra culturii, trebuie să se cunoască exigenţele nutriţionale şi hidrice ale
speciei sau soiului cultivat, fertilitatea naturală a solului sau a substratului, caracteristicile apei de
irigat şi tehnica de aplicare a fertirigării

Avantajele fertirigării
 se face economie de forţă de muncă cu fertilizarea;
 nu se tasează solul prin trecerea repetată a maşinilor cu ocazia fertilizării;
 asigură o dozare precisă a îngrăşămintelor cu azot;
 asigură o distribuţie a elementelor nutritive în zona de distribuţie a sistemului radicular;
 asigură posibilitatea aplicării fertilizanţilor, atunci când terenul nu este practicabil pentru
mijloace mecanice.
Dezavantajele fertirigării

 este limitată numai la parcelele irigate;


 necesită un sistem de irigare destul de complex;
 se irigă, chiar dacă nu este necesar, dacă trebuie fertilizat;
 se pot înregistra pierderi prin spălare şi volatilizare, din cauza unor sisteme deficitare sau
în condiţii climatice şi de teren nefavorabile.
O gestiune raţională a fertirigării duce, în general, la randamente mai bune faţă de
fertilizarea convenţională.

Subsistemul lucrarilor de intretinere a culturilor legumicole

Erbicidarea culturilor legumicole

Asigurarea condiţiilor optime de temperatură, umiditate şi hrană plantelor legumicole


creează condiţii foarte bune şi pentru creşterea buruienilor. Acestea concurează cu plantele de
cultură pentru apă şi hrană, determinând diminuarea producţiei sau chiar compromiterea culturii,
dacă nu se elimină la timp. De asemenea, buruienile sunt gazde pentru unii dăunători şi agenţi
patogeni, producând pagube foarte mari culturilor legumicole.
Combaterea buruienilor devine o necesitate obiectivă, în vederea creşterii productivităţii
muncii, obţinerii de producţii mari şi de calitate. Se poate executa prin:
 respectarea unei rotaţii optime a culturilor;
 alegerea, pentru cultura legumelor, a terenului cu grad scăzut de îmburuienare;
 executarea la momentul optim a lucrărilor de pregătire a terenului;
 distrugerea buruienilor prin praşile repetate ori de câte ori este nevoie;
 plivitul, pe suprafeţe mici;
 combaterea integrată (combinarea tuturor metodelor de combatere);
 erbicidarea.
Erbicidarea reprezintă metoda prin care se asigură o distrugere pe cale chimică a
buruienilor aproape în totalitate. Combaterea chimică a buruienilor se realizează în proporţie
diferită, în funcţie de produsul folosit, speciile de buruieni, momentul aplicării etc.
Reuşita erbicidării este condiţionată de o serie de reguli şi anume:
 alegerea judicioasă a erbicidului, în funcţie de speciile de buruieni şi
selectivitatea acestuia faţă de specia cultivată;
 respectarea dozei de aplicare în funcţie de specie, tipul de sol, gradul
de îmburuienare;
 stabilirea momentului optim, în funcţie de fenofaza în care se găsesc
buruienile;
 cunoaşterea efectului remanent al produselor utilizate;
 folosirea echipamentelor şi maşinilor specifice;
 alternarea erbicidelor cu măsuri agrotehnice, în vederea întocmirii
rotaţiei culturilor în anii următori;
 evoluţia factorilor climatici influenţează eficacitatea erbicidelor;
 pregătirea corespunzătoare a terenului etc.
Erbicidele sunt substanţe chimice toxice, care se folosesc cu mare responsabilitate. Există
erbicide de contact, care acţionează asupra buruienilor imediat ce au fost aplicate, provocând
moartea rapidă a acestora, dar care trebuie aplicate cu mare atenţie, deoarece pot fi fitotoxice
pentru cultură, dacă nu sunt selective.
Se folosesc în special pentru buruienile anuale. Sunt de asemenea erbicide sistemice, care
acţionează un timp mai îndelungat, fiind absorbite de frunze şi apoi translocate în celelalte organe
ale plantei, provocând pieirea lentă. Şi acestea trebuie să fie selective pentru cultură.
Erbicidele combat un număr mare de buruieni anuale şi perene, monocotiledonate şi
dicotiledonate, dar există o serie de dificultăţi datorită: numărului mare de specii legumicole,
complexităţii sistemelor de cultură, numărului mare de buruieni, folosirii gunoiului de grajd la
pregătirea terenului, care conţine un număr mare de seminţe de buruieni.

Momentul aplicării erbicidelor este foarte important în combaterea buruienilor.

Există 3 momente de aplicare:

 ppi (preplant incorporation) - înaintea înfiinţării culturilor cu 7-8 zile. Se aplică


erbicidele volatile, care necesită încorporare în sol odată cu lucrările de mărunţire a acestuia
(Balan, Dual, Paarlan; Eptan, Ro-neet, Venzar);
 pre (preemergent) - se aplică imediat după semănat sau cu 1-2 zile înaintea plantării.
Erbicidele nu necesită încorporare în sol şi acţionează asupra seminţelor de buruieni în curs de
germinare sau răsărire (Afalon, Galex, Patoran, Leguzin, Sencor);
 post (postemergent) - se aplică în cursul perioadei de vegetaţie, când plantele de
cultură au 2-3 frunze bine formate (la cele semănate direct) sau la 2-3 săptămâni de la plantare,
când plantele au început să crească (Basagran, Fusilade, Grametrin, Nabu, Roustar, Targa etc.).
Prin aplicarea erbicidelor, se reduce sau se anulează concurenţa buruienilor faţă de
plantele de cultură, se reduc pierderile de recoltă, se reduce forţa de muncă pentru plivit şi prăşit,
se reduce sursa de infestare a culturii următoare etc.

Lucrări de îngrijire

În culturile legumicole, se aplică două tipuri de lucrări de îngrijire şi anume: lucrări


generale (care se aplică tuturor culturilor legumicole) şi lucrări speciale (care se aplică anumitor
culturi).

Completarea golurilor se execută obligatoriu, atât în culturile înfiinţate prin răsad, cât şi la cele
semănate direct. La culturile înfiinţate prin plantarea răsadurilor, completarea golurilor se face cu
răsad din acelaşi soi sau hibrid, de aceeaşi vârstă şi calitate, din rezerva de răsad, în primele 2-3
săptămâni de la înfiinţarea culturilor.
La culturile semănate direct, completarea golurilor se face cu sămânţă umectată sau
încolţită, imediat după răsărirea plantelor şi identificarea golurilor. Se execută numai manual şi
are scopul de a asigura desimea optimă la unitatea de suprafaţă.
Afânarea solului şi distrugerea crustei. Se execută cu scopul menţinerii umidităţii,
îmbunătăţirii regimului de gaze, încălzirea solului, intensificarea activităţii microbiologice,
combaterea buruienilor etc. Afânarea solului se execută în mod repetat, deoarece prin circulaţia
muncitorilor şi agregatelor mecanice pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire, a ploilor de
intensitate mai mare sau a irigării prin aspersiune, solul se tasează.
Mulcirea solului constă în acoperirea solului cu diferite materiale, în scopul prevenirii
formării crustei, combaterii buruienilor, menţinerii umidităţii la nivelul rădăcinilor plantelor şi
încălzirii solului. Materialele folosite pentru mulcire sunt: gunoiul de grajd păios, mraniţa, paiele,
pleava, frunzele, compostul din ciupercărie, hârtia, folia de polietilenă de culoare fumurie sau
albă etc.
Avantajele mulcirii:

 menţine umiditatea în sol, prin prevenirea şi reducerea evaporaţiei;


 împiedică creşterea buruienilor;
 intensifică procesele de nitrificare din sol;
 asigură obţinerea de producţii mari şi mai timpurii;
 părţile comestibile ale plantelor sunt calitativ mai bune, au aspect comercial atrăgător, nu
prezintă pete, deoarece nu mai sunt în contact cu solul;
 reduce eroziunea solului;
 împiedică formarea crustei;
 reduce fenomenul de levigare a elementelor nutritive.
Muşuroirea constă în acoperirea bazei plantelor cu pământ, în scopul susţinerii acestora,
formării rădăcinilor adventive, etiolării părţilor comestibile (fenicul, sparanghel), formării
organelor subterane (cartof). Se execută manual sau mecanizat, folosind cultivatorul echipat cu
corpuri de rariţă, rezultând un bilon de-a lungul rândului de plante. Muşuroitul se mai execută şi
în zonele şi perioadele în care se înregistrează exces de umiditate în sol, prin muşoroire mărind
suprafaţa de evaporare a apei.
Combaterea buruienilor reprezintă o lucrare de îngrijire costisitoare, datorită numărului
mare de buruieni din culturile legumicole şi ritmului rapid de creştere a acestora. Combaterea
eficientă a buruienilor se face printr-un complex de măsuri preventive şi curative.
Prăşitul are drept scop distrugerea buruienilor, afânarea superficială a solului, menţinerea
umidităţii acestuia şi crearea unor condiţii favorabile pentru infiltrarea apei în sol. Se execută în
mod repetat, ori de câte ori apar buruienile, după fiecare ploaie sau irigare prin aspersiune.
Prăşitul se aplică imediat după răsărirea plantelor sau înaintea răsăririi acestora (praşilă
oarbă), la speciile care răsar foarte greu (rădăcinoase). Se execută manual, între plante pe rând, şi
mecanizat, între rândurile de plante. Adâncimea este variabilă, fiind cuprinsă între 3-4 cm (pentru
distrugerea buruienilor) şi 8-10 cm (pentru încorporarea îngrăşămintelor şi afânarea solului).
Plivitul buruienilor se aplică pe suprafeţe mici, la culturile cu desime foarte mare,
precum şi la producerea răsadurilor. Îndepărtarea buruienilor prin plivit se execută când acestea
sunt în stadiu foarte tânăr şi după o udare sau o ploaie, pentru a se smulge uşor şi a deranja cât
mai puţin plantele de cultură.
Erbicidarea este cea mai eficientă metodă de distrugere a buruienilor, dacă se respectă
următoarele reguli:
 folosirea erbicidelor în funcţie de compoziţia floristică a buruienilor;
 respectarea dozei de aplicare a erbicidului şi a momentului optim;
 cunoaşterea particularităţilor biologice ale buruienilor şi ale plantelor de cultură;
 cunoaşterea efectului remanent al erbicidelor, pentru e evita poluarea solului şi a apei şi
eliminarea fenomenului de fitotoxicitate pentru culturile următoare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este indispensabilă în culturile de legume, întrucât
bolile şi dăunătorii produc pagube foarte mari, până la compromiterea culturilor. Din acest punct
de vedere, se iau o serie de măsuri, atât preventive cât şi curative.

Lucrări de îngrijire speciale

Sunt acele lucrări de îngrijire care se aplică numai la anumite culturi sau sisteme de
cultură. Acestea sunt: copilitul, ciupitul, cârnitul, susţinerea plantelor, răritul, etiolarea (înălbirea)
părţilor comestibile, tratarea cu substanţe bioactive, protejarea culturilor contra brumelor,
combaterea grindinei etc.
Copilitul constă în suprimarea lăstarilor laterali (copili) de pe tulpina principală, care
cresc la axila frunzelor, sau a celor crescuţi la baza plantei (mai ales la culturile semincere, pentru
a nu afecta calitatea seminţelor). Momentul îndepărtării copililor este atunci când aceştia sunt în
stadiul foarte tânăr şi nu depăşesc 10 cm lungime. Depăşirea acestui moment duce la consumul
nejustificat de apă şi hrană, îndesirea plantelor şi întârzierea fructificării. Se execută de regulă
manual şi în special la tomate.
Ciupitul se execută la castraveţi în scopul stimulării ramificării plantelor şi constă în
îndepărtarea vârfului tulpinii principale în faza de răsad sau a vârfului ramificaţiilor laterale. Se
execută la cucurbitacee, în special la castraveţi, cu scopul stimulării apariţiei lăstarilor laterali de
ordin superior, pe care se formează florile femele, şi ulterior fructele.
Cârnitul constă în suprimarea vârfului de creştere al plantei, pentru limitarea creşterii în
înălţime şi grăbirea maturării fructelor. Se aplică la tomate în cultură timpurie, după 4-5
inflorescenţe, la cultura de vară la circa 6 inflorescenţe, iar la cea de toamnă cu circa 2-3
săptămâni înaintea căderii primei brume. Deasupra ultimei inflorescenţe se lasă 1-2 frunze.
Susţinerea plantelor se aplică la speciile legumicole cu tulpina înaltă (tomate, castraveţi,
pepeni galbeni). Se execută cu araci, care pot fi individuali, la fiecare plantă, sau grupaţi sub
forma unei piramide. La susţinerea plantelor pe spalier cu o sârmă, de-a lungul rândului de plante
se fixează spalieri la 4-5 m unul de altul, iar în capetele lor se fixează sârma. Susţinerea plantelor
se face pe sfori care, cu un capăt se leagă de baza plantei, iar cu celălalt capăt de sârmă; pe
măsură ce plantele cresc, se răsucesc în jurul sforii. Susţinerea plantelor se poate face şi pe spalier
cu 2 sârme.
Răritul se execută în culturile semănate direct şi cu desime foarte mare, în scopul
asigurării unui regim optim de lumină, aeraţie şi hrană (morcov, pătrunjel de rădăcină, sfeclă,
cicoare etc.). Răritul se execută numai manual, în două etape: prima când plantele sunt foarte
tinere, iar a II-a când părţile comestibile se pot consuma (morcov, pătrunjel de rădăcină). Este o
lucrare foarte costisitoare, de aceea trebuie exclusă prin folosirea maşinilor de semănat de
precizie şi a seminţelor drajate la înfiinţarea culturilor. Se aplică după ploaie sau după o irigare,
astfel ca solul să fie reavăn şi plantele să se smulgă uşor, pentru a nu le deranja pe cele care
rămân. Răritul se aplică şi la culturile semănate la cuib (castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni).
Etiolarea (înălbirea) părţilor comestibile constă în împiedicarea pătrunderii luminii la
nivelul acestora, în scopul îmbunătăţirii însuşirilor organoleptice. Se aplică la sparanghel (prin
bilonare), fenicul, praz (prin muşuroire), cicoare (prin acoperirea plantelor cu diferite materiale),
ţelină pentru peţioli, cardon (prin legarea rozetei de frunze deasupra coletului şi la vârf, cu rafie).
Înălbirea se face treptat, pe măsura valorificării, întrucât plantele etiolate au perioadă scurtă de
păstrare.

SISTEMUL DE CULTURA POMICOL

Subsistemul infiintarea culturilor pomicole

Acţiunea de înfiinţare a unei plantaţii pomicole (livezi) este de importanţă majoră, deoarece ea
angrenează capitalul iniţial ce se investeşte şi lucrările ce se execută într-o perioadă mai scurtă
sau mai lungă de timp. Se finalizează cu plantarea pomilor la locul definitiv.
De executarea întocmai a acestei acţiuni depinde, în primul an, prinderea totală a pomilor
şi în următorii ani creşterea şi rodirea lor bogată, constantă an de an. Înfiinţarea livezii cuprinde
acţiuni de ordin organizatoric şi tehnologic, care se execută până la intrarea pe rod a plantelor.

Tipurile de plantaţii pomicole (livezi)

În cadrul peisajului se deosebesc anumite tipuri de plantaţii pomicole (livezi) după


particularităţile de producţie, destinaţia, volumul fructelor şi suprafaţa cultivată cu pomi ce
trebuie luată în considerare la proiectarea unei plantaţii sau livezi (Sonea V., Liacu A., Popescu
M. – 1968)1:
 plantaţii comerciale – industriale în ferme cu suprafeţe economic viabile care asigură
producţii mari de fructe pentru consum proaspăt şi pentru industrializare; plantaţiile sunt
specializate pe specii şi soiuri, fiind situate în zona colinară şi de şes; sunt dotate cu sisteme de
maşini, depozite pentru păstrarea fructelor, adăpost pentru sortarea fructelor;
 plantaţii familiale, înfiinţate în toate zonele ecologice în ferme mici şi mijlocii ce produc
fructe pentru comercializare într-un sortiment larg de specii şi soiuri; au o înzestrare tehnică
redusă, iar păstrarea fructelor se face în localuri simple, amenajate provizoriu;
 plantaţii în grădina familială, în asociaţie cu alte culturi horticole, cu suprafeţe mici, cu
diferite specii şi soiuri pentru a realiza un consum eşalonat de fructe în tot timpul anului sau
pentru agrement;
 plantaţii experimentale destinate cercetării ştiinţifice şi cuprinde colecţii de specii şi
soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi, bănci de germoplasmă, material deosebit de valoros pentru
ameliorare şi genetică; ele sunt organizate în staţiunile de cercetare.
 plantaţii didactice existente în liceele şi facultăţile de horticultură destinate studiului şi
practicii elevilor şi studenţilor.
Livezile familiale le întâlnim şi se pot înfiinţa în vatra satului şi pe terenurile din extravilan pe
suprafeţe mici şi mijlocii. În prezent livezile existente reprezintă circa 1,3% din fondul funciar al
României, din care peste 70% sunt în grădinile familiale. Aceste microplantaţii constituie baza
producţiei de fructe, de aceea trebuie să li se acorde toată atenţia. Ele pot fi modernizate cu
investiţii reduse, pentru a se aplica noutăţile tehnologice
Din punct de vedere tehnic, pomicultorii au simţit nevoia să încadreze pomii şi lucrările ce
ţin de îngrijirea lor într-un set de metode de cultură şi tipuri de plantaţie. Sistemele şi tipurile de
plantaţie, s-au perfecţionat şi au putut fi încadrate în criterii precise de evaluare. Ele sunt
elaborate şi perfecţionate în funcţie de o serie de criterii: specia, soiul, portaltoiul, vigoarea
pomilor, intrarea pe rod, suprafaţa de nutriţie, gradul de mecanizare al lucrărilor, tipul de coroană,
precum şi eşalonarea recoltărilor în ciclul biologic.
În funcţie de criteriile de mai sus specialiştii au stabilit, în mare, următoarea clasificare.

Caracterizarea metodelor de cultură la pomi (după Negrilă Aurel – 1975)

Extensivă la toate speciile de pomi


 Producţia – 10 t/ha; fructe extra – 50%, calitatea I-a, 35%, calitatea a II-a 15%;
 număr pomi la ha – până la 350;
 portaltoi generativi de vigoare mare;
 pomi viguroşi cu coroana globuloasă;
 înălţimea 5-12 m;
 distanţe mari de plantare 7x7, 8x8 m;
 mecanizare medie;
 intrarea pe rod la 8-10 ani;
 rodire economică până la 30-35 ani;
 consum muncă manuală 810 ore-om;
 productivitatea muncii – 88 ore/t.
Intensivă la toate speciile de pomi (garduri pomicole sau fructifere)
 Producţia – 20 t/ha; fructe extra – 70%, calitatea I-a 25%; calitatea a II-a, 5%;
 număr de pomi la ha, 700-1650;
 portaltoi vegetativi de vigoare mijloci;
 pomi cu coroana aplatizată sau globuloasă;
 înălţime medie, 3-4 m;
 distanţă medie de plantare 4x5m;
 mecanizare bună;
 intrarea pe rod la 4-6 ani;
 rodire economică până la 15-2 ani;
 consum muncă manuală – 916 ore-om;
 productivitatea muncii – 37ore/t
Superintensivă la speciile măr, păr, piersic, vişin (cu pomi pitici)
 Producţia – 30t/ha; fructe extra – 80%, calitatea I a 15%; calitatea a II-a 5%;
 număr pomi la ha 1900-8000;
 portaltoi vegetativi, vigoare slabă; pomi vigoare slabă, coroane globuloase şi aplatizate;
 mecanizare bună;
 intrarea pe rod la 2-3 ani;
 rodire economică 12-15 ani;
 distanţe de plantare mici;
 productivitatea muncii – 24 ore/t;
 consum forţă de muncă – 900 ore-om/ha.

Producerea materialului săditor pomicol

Pentru a răspunde exigenţelor actuale în ceea ce priveşte producţia şi calitatea materialului săditor
pomicol, acesta se produce în ferme specializate, numite pepiniere.
Importanţă şi atribute. Producerea materialului săditor pomicol este o problemă de
interes naţional, de aceea este expus unui regim special de circulaţie, folosire şi control al
calităţii. Orice pepinieră poate funcţiona numai cu autorizaţia Ministerului Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor.
Ea foloseşte numai materialul săditor din speciile şi soiurile în proporţiile recomandate,
funcţie de zonarea ecologică şi consum. Materialul produs trebuie să fie autentic şi de calitate
superioară, adică numai din speciile şi soiurile zonate, libere de viroze, boli şi dăunători.
Materialul autentic se comercializează numai de firmele autorizate. Atenţie deosebită se acordă
materialului săditor cu rezistenţă genetică la paraziţii vegetali.
Se poate afirma că materialul săditor constituie fundamentul producţiei pomicole şi este
reprezentat prin: altoi, portaltoi, butaşi lemnificaţi, butaşi verzi, drajoni, marcote, stoloni, pomi
altoiţi.
De regulă, pepinierele pomicole aparţin de staţiunile de cercetare pomicolă şi de unele
societăţi comerciale pomicole. Fermele particulare sunt autorizate să producă material săditor
numai cu autorizarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor. Orice pepinieră produce
material săditor (portaltoi, ramuri altoi, butaşi, drajoni, stoloni de căpşun) selecţionat, destinat
înmulţirii. Materialul săditor trebuie să fie autentic şi se înscrie în registrul de pepinieră cu
specificaţia speciei, soiurilor, tehnologiei aplicate şi destinaţiei lui.
Conform normelor în vigoare, în pepiniere se poate înmulţi numai material pomicol
recomandat de Catalogul Oficial al Soiurilor (hibrizi de plante de cultură şi plante pomicole) din
România. Cel care monitorizează această acţiune este Institutul de Stat pentru Testarea şi
Înregistrarea Soiurilor.
În scopul asigurării unui flux continuu a procesului de obţinere a materialului săditor de
calitate, pepinierele pomicole au următoarele sectoare.

Sectorul de producere a portaltoilor:


• generativi (din sămânţă, recoltată din livada de seminceri) omologaţi şi liberi de
principalele boli virotice; se produc în şcoala de puieţi cu asolament de 4-6 ani;
• vegetativi, ce se produc în şcoala de marcote cu două sole din diferite specii, care se
înmulţesc vegetativ (mărul, gutuiul).
Sectorul de producere a ramurilor altoi:
• plantaţii mamă producătoare de altoi din soiuri valoroase, zonate, libere de principalele
boli virotice;
• plantaţii mamă pentru recoltarea de butaşi pentru înmulţirea arbuştilor.
Sectorul de producere a pomilor altoiţi cu două – trei câmpuri, încadrat într-un asolament de
5-7 ani.
Sectorul anexe cuprinde terenuri de stratificare a pomilor, răchităria, răsadniţe, sere solar, cât şi
şoproane pentru sortarea materialului săditor
Alegerea terenului pentru plantaţie Pentru grădina cu pomi, chiar sub aspectul unei livezi,
terenul trebuie şi el ales cu atenţie, curăţat şi ameliorat înainte de plantare. Repartizarea plantelor
trebuie sa fie judicioasă, cu folosirea cât mai raţională şi economică a grădinii.
În concepţia modernă, plantaţiile mari (în ferme specializate) se extind în bazine şi centre
cu tradiţie, urmându-se concentrarea şi specializarea producţiei pomicole. La alegerea locului
pentru livadă se au în vedere o serie de factori de favorabilitate şi anume: climatici, relief, sol şi
social-economici.
Condiţiile de climă sunt analizate pentru a stabili în ce măsură corespund culturii fiecărei
specii pomicole. În acest sens, factorii limitativi sunt: temperatura, radiaţia solară, precipitaţiile,
vântul etc.
Relieful. Din punct de vedere al reliefului, cele mai bune terenuri pentru livezi sunt cele
situate la altitudinea mică şi mijlocie, cu expoziţie S, S-V şi S-E, cu pante uniforme până la 24%
în zona colinară. Pentru sistemele cu pomi pitici şi garduri pomicole se recomandă versanţii cu
pante sub 15% în zona colinară şi terenurile plane în zona de câmpie.
Solul. La alegerea solului se are în vedere că o plantaţie de pomi ocupă terenul o perioadă
lungă de timp, precum şi faptul că fiecare specie sărăceşte unilateral solul. Din acest motiv, la
înfiinţarea plantaţiilor de pomi se analizează tipul de sol şi însuşirile sale, nivelul fertilităţii, al
pânzei de apă freatică şi subsolul pentru fiecare specie şi combinaţie soi-portaltoi în parte.
Condiţiile social-economice. Datorită unor vârfuri de muncă în perioadele de tăiere a
pomilor şi la recoltare, se are în vedere asigurarea exploataţilor cu mână de lucru calificată.
Totodată, livezile trebuie să aibă o sursă de apă permanentă necesară stropirilor în livadă contra
bolilor şi dăunătorilor, iar, unde este cazul, şi pentru irigat.
Organizarea terenului pentru plantare. Prin organizarea terenului se urmăreşte realizarea celor
mai bune condiţii pentru prevenirea şi combaterea degradării solului, crearea condiţiilor pentru
executarea optimă a lucrărilor de îngrijire a pomilor şi valorificarea a producţiei. În acest sens,
proiectul de organizare a terenului trebuie să cuprindă lucrări de îmbunătăţiri funciare, parcelarea,
trasarea drumurilor, a reţelei de irigaţie, precum şi amplasarea construcţiilor.
Parcelarea terenului. Parcela reprezintă unitatea teritorială de bază în cadrul unei livezi.
Pe terenurile în pantă, mărimea parcelei variază aproape exclusiv în funcţie de mărimea pantei şi
gradul de frământare a terenului. În general, se admit şi cazuri în care o parcelă are o suprafaţă de
până la 2 ha. Pentru plantaţiile cu pomi pitici, mărimea unei parcele poate fi până la 5 ha. Cea
mai bună formă a parcelelor este forma dreptunghiulară. Acolo unde configuraţia terenului
obligă, parcelele pot avea şi altă formă.
O parcelă trebuie să aibă o singură unitate morfologică a terenului, adică să nu cuprindă
pante cu înclinaţii mult diferite sau să treacă peste pâraie, vâlcele, creste de deal etc. Aceste
variaţii prezintă condiţii de cultură neuniforme, ce necesită măsuri agrotehnice deosebite care s-ar
aplica în cadrul unor astfel de parcele. Parcelele se orientează cu latura lungă pe direcţia curbei de
nivel.
Fiecare parcelă trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu condiţia de a asigura acelaşi
sistem de întreţinere şi de executare a lucrărilor, cu aceleaşi mijloace mecanizate pe toată
suprafaţa sa.

Tehnica plantării pomilor


Plantarea pomilor este una din lucrările principale de care depinde prinderea şi
dezvoltarea lor mai târziu. La plantare se foloseşte, conform legii, numai material biologic
garantat în ce priveşte autenticitatea, calitatea şi sănătatea, produs în unităţile pepinieristice
autorizate.
Nu se recomandă pomi altoiţi produşi de persoane sau pepiniere neautorizate de
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei deoarece nu este sigură autenticitatea acestora privind
soiul, portaltoiul şi apartenenţa la un anumit sistem de cultură.
De asemenea se recomandă plantarea de pomi din câmpul II din pepinieră sub formă de
vargă, fără coroană care necesită mai puţin efort la plantare. Se pot planta şi cu coroana formată
în anul III, în pepinieră, dar perioada de formare este mai lungă. Pomii altoiţi şi formaţi vargă se
pot transporta în număr mai mare, plantarea este mai rapidă şi în număr mai mare la hectar.
Pomii plantaţi toamna calusează în 30-40 zile de la plantare şi până la venirea îngheţului
formează rădăcini noi, lungi de 8-10 cm. Aceşti pomi pornesc în vegetaţie mai devreme cu 15-20
zile decât cei plantaţi primăvara şi au creşteri în primul an cu 20-30% mai mari.
În zonele cu toamne scurte şi ierni geroase, cu puţină zăpadă, rezultate bune dă şi plantatul făcut
primăvara timpuriu cu condiţia ca gropile să fie făcute din toamnă sau din cursul verii. În aceste
regiuni, dacă se plantează toamna, pomii pot suferi de ger.
Stabilirea epocii de plantare trebuie făcută cu multă atenţie pentru fiecare caz în parte. Plantarea
de toamnă poate începe imediat după căderea frunzelor şi trebuie terminat cu 2-3 săptămâni mai
înainte de venirea îngheţului.
Plantările din toamnă dau rezultate mai bune decât cele de primăvară, deoarece rădăcinile
pomilor până primăvara realizează un contact strâns cu pământul, tăieturile lor se calculează,
uneori chiar emit rădăcini noi, iar în gropi se acumulează cantităţi mari de apă care se păstrează şi
în perioadele mai secetoase din timpul primăverii.
Fasonatul rădăcinilor constă în scurtarea celor principale la 30-40 iar a celor secundare
la 15-20 cm. Rădăcinile fibroase se scurtează la 2-3 cm. Tot cu această ocazie se îndepărtează
rădăcinile rănite sau despicate. Tăieturile se fac cu foarfece bine ascuţite, perpendicular pe axul
rădăcinii, pentru ca suprafaţa rănilor să fie cât mai mică. Mocirlirea rădăcinilor se face înainte de
plantare, într-o mocirlă formată din bălegar proaspăt de vită şi lut, în părţi egale, amestecate cu
apă până devine de o consistenţă potrivită încât să se menţină pe rădăcini într-un strat de 1-2 mm.
Mocirlirea asigură un contract mai intim cu pământul şi stimulează calusarea şi formarea de
rădăcini noi. După mocirlire pomii se repartizează la gropi în momentul plantării.
Repartizarea pomilor la groapă se va face pe măsură ce se plantează. Nu este bine să se
repartizeze pomii cu câteva ore înainte de plantare, mai ales când este cald, deoarece mocirla se
usucă, iar pomii se deshidratează.
Plantarea propriu-zisă. Pomii trebuie plantaţi la adâncimea la care au crescut în pepinieră. Dacă
se plantează mai la suprafaţă vor suferi din cauza uscăciunii, iar dacă se plantează prea adânc,
pornesc greu în vegetaţie şi cresc slab.
După ce s-a aranjat pomul în groapă, în timp ce un muncitor îl ţine fixat, altul trage pământ
reavăn peste rădăcină.

SISTEMUL DE CULTURA AL VITEI DE VIE

Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă economică,


dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe care viţa-de-vie
le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi sudul lanţului carpatic,
din Transilvania şi Dobrogea.
Viţa-de-vie este planta fructiferă cu cea mai mare extindere pe glob; ea este răspândită în
toate continentele, cu excepţia Antarcticei.
Ca şi avantaje ale culturii, putem aminti că: joacă un apreciabil rol antierozional,
intervenind activ în conservarea solului şi fixarea nisipurilor mişcătoare, asigură un conveer de
struguri proaspeţi în intervalul iulie-octombrie, permite obţinerea unei game variate de vinuri de
cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci, demidulci, dulci, aromate, spumante etc.;
permite obţinerea de stafide, valorifică economic şi estetic terenurile din grădinile de lângă casă
etc.

SISTEMELE DE CULTURĂ A VIŢEI-DE-VIE sunt determinate de:

- factorii naturali de mediu;


-soiurile cultivate;
-formele de conducere practicate;
-lucrările de întreţinere care se aplică în plantaţii.
Sistemul de cultură neprotejată
■ se practică în regiunile climatice din sudul ţării, unde temperaturile minime din timpul iernii
care afectează cultura viţei-de-vie survin foarte rar (sub -18ºC la soiurile pentru struguri de masă
şi sub -20ºC la soiurile pentru struguri de vin), în maximum 1-2 ani din 10;
■ se practică în majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor din Transilvania şi Moldova,
unde cultura neprotejată se practică numai în unele microzone restrânse cu climat mai blând,
întâlnite la partea superioară a versanţilor;
■ se caracterizează prin aceea că butucii sunt conduşi în plantaţii pe tulpini semiînalte sau înalte,
elementele de rod fiind situate la înălţimi cuprinse între 0,6-1,2-2,0 m faţă de nivelul solului.
Sistemul de cultură semiprotejată
■ este generalizat în zonele climatice în care temperaturile minime care pun în pericol cultura
viţei-de-vie au o frecvenţă de 2-4 ani din 10;
■ protejarea în timpul iernii se realizează prin acoperirea parţială cu pământ a unor elemente
situate la baza butucului;
■ se caracterizează prin folosirea soiurilor cu rezistenţă sporită la ger, a formelor semiînalte şi
înalte de conducere a butucilor, şi prin păstrarea la tăiere la baza tulpinii, în fiecare an, a 1-2 cepi
de siguranţă a câte 2 ochi; iar coardele anuale ce se formează pe aceşti cepi sunt conduse toamna
pe direcţia rândului şi acoperite cu un strat de pământ, pentru a fi protejate de ger.
Sistemul de cultură protejată
■ se practică în zonele în care temperaturile minime absolute din timpul iernii, ce pun în pericol
cultura viţei-de-vie, sunt dintre cele mai scăzute şi au o frecvenţă mare, de peste 4 ani din 10;
■ se caracterizează prin folosirea formei joase de conducere a butucilor care să permită
acoperirea totală sau parţială a butucului cu pământ, pe timpul iernii;
■ toamna, după căderea frunzelor, în plantaţii se execută „îngroparea” butucilor, prin acoperirea
coardelor cu un strat de pământ de 20-30 cm. În prealabil, se execută o tăiere de „uşurare” (cu
eliminarea a 40-50 % din creşterile anuale ale butucului ce nu folosesc în primăvară la tăierea
definitivă) şi arătura de toamnă cu răsturnarea brazdei „în lături”;
■ cultura protejată a viţei-de-vie a fost generalizată în ţara noastră după invazia filoxerei, când au
fost aduse şi altoite soiuri străine slab rezistente la ger, folosite la refacerea podgoriilor.
Acest ultim sistem de cultură prezentat necesită cheltuieli mari şi multă forţă de muncă.
Odată cu modernizarea viticulturii s-a trecut la cultura viţei-de-vie pe tulpini şi s-a renunţat la
sistemul de cultură protejată.
La ora actuală, el se practică în anumite microzone din cadrul podgoriilor unde se
înregistrează temperaturi minime nocive (baza versanţilor, expoziţii nefavorabile etc.

TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE


Tipurile de plantaţii sunt determinate de:
-panta terenului;
-distanţele de plantare;
-densităţile de plantare (numărul de butuci la unitatea de suprafaţă);
-forma de conducere a butucilor (joasă, semiînaltă şi înaltă);
-posibilităţile de mecanizare a lucrărilor.

Plantaţii viticole obişnuite:


■ sunt amplasate pe terenuri cu pante moderate (sub 15 %) şi soluri cu fertilitate mijlocie;
■ distanţele de plantare folosite: 2,2 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe rând, asigurând
densităţi normale de 3 246 – 4 545 butuci/ha;
■ mecanizarea lucrărilor se realizează cu tractoarele viticole;
■ se pretează atât soiurilor pentru struguri de vin cât şi celor pentru struguri de masă, cu vigoare
slabă, mijlocie sau mare;
■ pot fi folosite atât formele joase, cât şi cele semiînalte şi înalte de conducere a butucilor;
■ acest tip de plantaţii este cel mai răspândit, întrucât corespunde tuturor regiunilor viticole,
producţiile de struguri obţinute sunt mijlocii, de 12-15 t/ha.
Plantaţii viticole cu distanţe mari:
■ se înfiinţează pe terenuri relativ plane sau cu pantă uşoară (sub 8 %), pe soluri cu fertilitate
ridicată, în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată a viţei-de-vie;
■ distanţele de plantare folosite: 3,0-3,6 m între rânduri şi 1,2-1,4 m între butuci pe rând,
asigurând densităţi mai reduse la unitatea de suprafaţă, cuprinse între 2 315 şi 3 333 butuci/ha; ca
urmare a densităţii reduse de plante la hectar investiţia este mică, iar necesarul de forţă de muncă
mai scăzut;
■ sunt recomandate în primul rând, pentru soiurile de masă şi cele de mare producţie pentru
vinuri curente, cunoscute în general, ca soiuri mai viguroase, cu acumulări mai reduse de
zaharuri;
■ formele de conducere a butucilor sunt înalte;
■ mecanizarea integrală a lucrărilor de întreţinere prin folosirea tractoarelor universale;
Plantaţii viticole pe terase:
■ amenajate pe terenuri cu pante mai mari de 12-14 % şi soluri cu fertilitate scăzută;
■ distanţele de plantare: 2,0 m între rânduri şi 1,0-1,4 m pe rând, rezultând densităţi cuprinse
între 3 751 şi 5 000 butuci/ha; iar producţiile de struguri obţinute sunt mai mici, de 6-12 t/ha;
■ mecanizarea lucrărilor în aceste plantaţii se face cu folosirea sistemei de maşini construite
pentru tractoarele viticole;
■ sunt cultivate soiuri pentru vinuri de calitate (albe şi roşii), cu vigoare slabă, mijlocie sau mare;
■ forma de conducere a butucilor este cea semiînaltă.
Plantaţii viticole pe nisipuri:
■ au un specific regional, se întîlnesc pe nisipurile din sudul Olteniei, sudul Moldovei, nord-
vestul Transilvaniei, la Teremia (în Banat);
■ nisipurile sunt ameliorate şi irigate, în vederea cultivării viţei-de-vie;
■ distanţele de plantare sunt mai mari: 2,5 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe rând,
rezultând densităţi mijlocii la unitatea de suprafaţă (2 857 – 4 000 butuci/ha);
■ sunt cultivate soiuri pentru vinuri de masă (albe şi roze) şi soiuri pentru struguri de masă, cu
vigoare mijlocie sau mare;
■ formele de conducere utilizate sunt cele joase, semiînalte şi înalte ;
■ mecanizarea lucrărilor în plantaţiile de nisipuri reclamă folosirea tractorului cu dublă tracţiune.

Plantaţii viticole de tip gospodăresc (familial):


■ se înfiinţează pe suprafeţe mici de teren, în vederea satisfacerii consumului propriu;
■ distanţele de plantare: 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe rând, cu densităţi
mari de plante la unitatea de suprafaţă (3 968 – 6 666 butuci/ha);
■ se pot lucra mecanizat cu ajutorul motocultoarelor, cu tracţiune hipo sau manual;
■ se cultivă atât soiuri pentru struguri de vin, cât şi pentru struguri de masă, producţiile obţinute
variază în limite largi, în funcţie de soiurile cultivate şi de nivelul agrotehnicii aplicate.
Unităţile cultivatoare de viţă-de-vie pot fi şi ele de mai multe tipuri (după Pop Nastasia, 2010):
● unităţi specializate – care au în dotare şi instalaţii şi utilaje pentru prelucrarea strugurilor
(Ostrov, Recaş, Cotnari, etc.);
● unităţi în care viticultura reprezintă una din ramurile principale (Jidvei);
● unităţi în care viticultura reprezintă una din ramurile complementare (Lechinţa).
Împărţirea terenului în unităţi de exploatare. Unităţile teritoriale de exploatare în viticultură
sunt: trupul viticol, tarlaua şi parcela. Mărimea acestora este condiţionată de panta terenului.
Trupul viticol este unitatea viticolă de sine stătătoare, cea mai mare, constituită din mai multe
tarlale şi este delimitat prin cumpene de separare a apelor, fire de văi sau alte categorii de folosinţă
a terenului. El poate să reprezinte continuitatea unei plantaţii vechi sau să întregească suprafeţele
existente şi cuprinde toate elementele necesare unei exploatări raţionale: drumuri, canale pentru
evacuarea apelor, reţea de alimentare cu apă, de irigare, construcţii tehnologice şi social-
gospodăreşti.
Mărimea trupului viticol variază între 150-500 ha, poate avea diferite forme (pătrat, dreptunghi,
trapez sau formă neregulată) şi se poate organiza în 2-3 ferme (după Pop Nastasia, 2010).
Tarlaua constituie o subunitate teritorială a trupului, are suprafeţe diferite în funcţie de panta
terenului între 30-50 ha. Ea reprezintă unitatea de bază pentru executarea lucrărilor cu mijloace
mecanizate şi este constituită din mai multe parcele (3-6), are o formă dreptunghiulară şi lungimea
de până la 800 m pentru asigurarea uni randament maxim la folosirea maşinilor.
Completarea golurilor, în vederea asigurării densităţii iniţiale de plantare, devine obligatorie încă
din primul an de după plantare şi se face cu viţe care aparţin aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie
biologică. Scopul acestei lucrări este acela de a obţine plantaţii încheiate, fără goluri, cu butuci
uniformi ca vigoare, capabili să intre mai devreme în perioada de rodire şi să asigure producţii
susţinute an de an.
Copcitul constă în înlăturarea rădăcinilor superioare crescute din altoi, în vederea stimulării
dezvoltării rădacinilor bazale, precum şi a rădăcinilor şi lăstarilor daţi din portaltoi.

SISTEMUL TĂIEREA VIŢEI-DE-VIE


Tăierea reprezintă una din cele mai importante lucrări aplicate în cursul perioadei de repaus, prin
care se înlătură anual o mare parte din coardele de pe butuc (circa 80-85 %); elementelor rămase li
se reduc dimensiunile şi li se schimbă poziţia relativă, în scopul reglării proceselor de creştere şi
fructificare.
Scopul şi obiectivele tăierilor Necesitatea tăierilor este firească, ţinând cont de faptul că viţa-de-
vie este o liană, deoarece lăsată să crească liberă, fără a se interveni prin tăieri, s-ar manifesta
tendinţa acesteia de a-şi ridica, în timp, vegetaţia către vârf, degarnisindu-se la bază. S-ar forma
struguri de dimensiuni mici, în număr mare, care acumulează puţine zaharuri (must puţin şi acru),
iar masa vegetativă s-ar dezvolta excesiv, în detrimentul rodirii.
Sistemele de tăiere, formele de conducere şi tipurile de tăiere practicate în viticultură
Sistemele de tăiere se definesc prin elementele lemnoase rămase pe butuc în urma aplicării
tăierilor (cepi, cordiţe, coarde, verigi de rod) şi prin numărul şi lungimea acestora, indiferent că
sunt de înlocuire sau de rodire. În funcţie de aceste elemente, toate tăierile practicate în viticultură
pot fi grupate în 3 sisteme: scurt, lung şi mixt.
Sistemul de tăiere scurt
 se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor scurte – cepi de rod de 2-3
ochi lungime;
 coardele de rod existente pe butuc se taie în cepi, al căror număr este cuprins între 6-8 şi
12-14 sau chiar mai mult;
 cepii de rod au şi rolul de a asigura lemnul de rod pentru anul următor;
 se poate practica în special la soiurile care diferenţiază bine primii 3 ochi de la baza
coardelor (Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Riesling italian, Aligoté, Chasselas doré etc);
 s-a folosit mult timp în viticultura tradiţională din podgoriile Teremia, Valea lui Mihai etc.
Sistemul de tăiere lung
 se caracterizează prin folosirea elementelor lungi de rod, respectiv coarde de rod, în
număr de 2-4, scurtate la lungimi variabile (8-14 ochi);
 lungimea coardelor diferă în funcţie de vigoarea butucilor, a soiurilor şi starea lor de
sănătate;
 se pretează atât la viţele conduse în forme joase cât şi la cele conduse în forme
semiînalte şi înalte;
 sistemul de tăiere lung a fost folosit în ţara noastră în perioada prefiloxerică, în
unele podgorii din Moldova (tăierea de Odobeşti, de Huşi etc.) şi Transilvania
Sistemul de tăiere mixt
 foloseşte ca element de producţie veriga de rod, alcătuită dintr-o coardă de 8-14
ochi lungime sau o cordiţă de 5-7 ochi şi un cep de înlocuire de 1-2 ochi:
 coarda de rod (sau cordiţa) reprezintă elementul de producţie pentru anul în curs;
 cepul de înlocuire asigură formarea coardelor roditoare pentru anul următor, şi are
întotdeauna poziţie inferioară, pentru a menţine rodul la un anumit nivel;
 permite repartizarea unor încărcături optime de ochi pe butuci şi menţinerea
elementelor de rod şi de înlocuire cât mai aproape de butuc sau cordon;
 se poate utiliza în toate condiţiile ecologice şi la toate soiurile, atât la conducerea
joasă a butucilor (Guyot multiplu), cât şi la cea pe semitulpină (cordon Cazenave, Guyot pe
semitulpină), sau înaltă (Guyot pe tulpină, Lenz Moser) etc.

Formele de conducere
Prin forma de conducere a butucilor se înţelege înălţimea la care sunt amplasate elementele
de producţie faţă de nivelul solului şi orientarea lor în spaţiu. Fiecare dintre cele 3 sisteme de
tăiere poate fi practicat pe diferite forme de conducere.
În prezent, în viticultura din ţara noastră se deosebesc 3 forme de conducere: joasă,
semiînaltă şi înaltă.

Conducerea joasă (clasică)


 a fost mult folosită în trecut, azi din ce în ce mai puţin, ca urmare a consumului
mare de forţă de muncă, a gradului redus de mecanizare;
 elementele de producţie se găsesc amplasate pe lemnul multianual la cel mult 10-30
cm de nivelul solului (braţe multianuale care susţin coardele de doi ani şi pe cele anuale);
 viţele conduse sub această formă au o perioadă mai scurtă de rodire maximă,
comparativ cu viţele conduse în forme semînalte şi înalte;
 pe forma de conducere joasă se practică sistemul de tăiere scurt (tip Teremia),
sistemul mixt (tip Guyot multiplu) în condiţii de protejare peste iarnă prin îngropare.
Conducerea semiînaltă
 conducerea semiînaltă s-a răspândit mult în ultimii ani în ţara noastră, îndeosebi în
zonele unde se pretează cultura neprotejată peste iarnă;
 elementele de producţie se formează pe tulpini de 60-80 cm înălţime de la nivelul
solului;
 pe această formă de conducere se practică sistemele de tăiere scurt şi mixt,
elementele de producţie şi de înlocuire fiind amplasate fie în capătul tulpinii, fie pe
cordoanele formate într-o singură parte (unilateral) sau în ambele părţi ale tulpinii
(bilateral);
 creează condiţii optime pentru mecanizarea unor lucrări, erbicidare, determinând
creşterea productivităţii muncii, mai ales la tăieri şi operaţii în verde;
 este recomandată pentru soiurile de vigoare mijlocie, cultivate în zona colinară, în
areale unde se înregistrează rar temperaturi nocive pentru viţa-de-vie.
Conducerea înaltă
 se practică în zonele de cultură neprotejată sau semiprotejată, iar elementele de
producţie se formează la 1,00-1,50 m înălţime sau mai mult, cu sau fără cordoane;
 plantele, pentru a nu se umbri, au nevoie de distanţe mari între rânduri: 2,50-3,00 m
şi chiar 3,60 cm;
 necesită folosirea unor soiuri viguroase, amplasarea plantaţiilor pe soluri cu un grad
mai ridicat de fertilitate, irigarea în zonele deficitare din punct de vedere al umidităţii;
Clasificarea tăierilor în uscat
Tăierile în uscat aplicate viţei-de-vie se pot clasifica după scopul urmărit, după modul de
execuţie şi după momentul de aplicare.
I După scopul urmărit deosebim următoarele categorii de tăieri:
- tăieri de formare;
- tăieri de rodire sau de fructificare;
- tăieri de regenerare.
II După modul de execuţie, tăierile în uscat se clasifică în:
- tăieri manuale;
-tăieri semimecanizate;
- tăieri mecanizate.
După momentul de aplicare. În funcţie de sezonul când se aplică, tăierile în uscat se clasifică
în:
- tăieri de toamnă;
- tăieri de iarnă;
- tăieri de primăvară

SISTEMUL DE PRODUCTIE IN CRESTEREA ANIMALELOR


Sistemul de productie în cresterea animalelor:definire, tipuri de sisteme, componente
Cresterea animalelor constituie, alaturi de cultivarea plantelor, a doua componenta a
activitatii din agricultura. Rolul sau este important, iar nivelul de dezvoltare atins este o trasatura
a unei agriculturi moderne, apta sa satisfaca cerintele de produse animaliere ale diferitelor
categorii de consumatori.
Agricultura tarilor dezvoltate se caracterizeaza printr-o pondere însemnata a productiei
obtinute din cresterea animalelor, schimbându-se în favoarea sa raportul în care se afla cu
productia vegetala.
Ameliorarea consumului populatiei, cresterea disponibilitatilor de proteina de origine
animala si a ponderii acesteia în consum sunt nemijlocit legate de dezvoltarea
zootehniei. În tara noastra exista conditii pentru sporirea efectivelor de animale, pentru cresterea
potentialului lor productiv, prin activitati de selectie si ameliora re a raselor, si
pentru asezarea acestei ramuri pe principii tehnologice recomandate de stiinta agricola.
Structura exploatatiilor din agricultura (tipuri, amplasare etc.) si elementele din mediul
economic ne ofera imaginea multitudinii de factori care influenteaza alegerea, organizarea si
functionarea unui sistem de productie . Oricum, el reprezinta o combinare convenabila dintre
factori si produse de origine animala, care sa se regaseasca benefic în rezultatele de productie si
economico-financiare obtinute.
Sistemele de productie si efectivele pe care le detin exploatatiile agricole în noile conditii
sunt desigur, diferite, începând cu cresterea animalelor în exploatatii familiale,
recurgându-se la sistemul traditional, denumit, uneori, si sistem casnic , cu toate ca, asa cum se va
vedea , cel putin potrivit unor pareri, pentru aceste exploatatii toate activitatile desfasurate
(vegetale, de crestere a animalelor etc.) sunt cuprinse într-un
singur sistem, trecând prin sistemele traditionale modernizate si ajungându-se la cele industriale
(reconsiderate, în ultimul timp, în anumite privinte).
Acestui sistem i se poate adauga cresterea animalelor pentru agrement de catre persoane
care nu sunt producatori agricoli, în întelesul strict al acestei categorii de întreprinzatori. Desigur
ca livrarile sporadice de produse animale si animale vii, cum se întâmpla, acum, în cazul multor
exploatatii familiale, nu pot contribui la crearea filierelor agroalimentare.
Sunt necesare sporirile de efective, concentrari de capitaluri pentru modernizarea
sistemului de crestere, îmbunatatirea furajarii si a conditiilor sanitarveterinare.
Sistemul traditional, caruia i s-au adaugat elemente de modernizare, se caracterizeaza prin :
 investitii reduse;
 cresterea unui numar nu prea mare de animale;
 dotarea materiala nu se ridica la un nivel deosebit;
 procesele de munca sunt putin mecanizate .
Sub aceasta forma el poate prezenta interes pentru exploatatiile familiale, ca o treapta spre
cresterea moderna a animalelor (daca nu cumva întreprinzatorii în domeniu, nu vor
trece direct la sisteme avansate, practicate în tari cu agricultura dezvoltata).
Cresterea animalelor în tara noastra a cunoscut în ultimii 30-40 de ani, aplicarea
tehnologiilor de tip industrial, în special,
Aceste tehnologii prezinta o serie de caracteristici:
 concentrarea unor efective mari de animale în ferme si în unitati;
 organizarea productiei si a reproductiei în flux;
 investitii mari;
 mecanizarea si chiar automatizarea unor procese de munca;
 cresterea calificarii fortei de munca;
 productivitate a muncii ridicata, comparabila, ca nivel, cu cea din industrie (de altfel,
sistemul îsi trage denumirea din faptul ca prezinta trasaturi ale productiei industriale:
continuitatea proceselor de munca, a obtinerii si a livrarii produselor etc.);
 desfasurarea unor activitati de cercetare;
 organizarea distincta a diferitelor faze ale ciclului de productie;
 efectuarea de încrucisari industriale;
 asigurarea alimentatiei animalelor pe baza de furaje combinate;
 în ansamblul sau este un sistem intensiv.
Mai cu seama, sistemul industrial poate fi: în flux continuu si cu circuit închis si în flux
continuu si cu circuit deschis.
În cazul circuitului închis, ferma, societate etc. se ocupa de toate fazele ciclului de productie,
începând cu monta si gestatia, pâna la obtinerea “produsului finit”. Acest mod de organizare a
activitatii prezinta avantajul ca stadiile ciclului de productie se afla sub aceeasi coordonare si
responsabilitate, existând interes si preocupari pentru a se realiza corespunzator, rezultatele
obtinute, în stadiul final, fiind influentate si de ceea ce se
întâmpla în cele precedente.
Sistemul în flux continuu si cu circuit deschis presupune o fragmentare a fluxului
tehnologic, fermele ocupându-se fiecare de unul din stadii. Exista deci o anumita specializare, ea
generând unele avantaje.
Sistemul de crestere a animalelor are, la rândul sau, diferite componente (subsisteme),
purtând specificul domeniului, între ele existând relatii si determinând, prin modul în care se
satisfac cerintele lor (ale subsistemelor), rezultate finale:
a) structura efectivelor de animale;
b) asigurarea conditiilor de adapostire a animalelor, de adapare si de administrare a furajelor,
ceea ce se regaseste sub denumirea de sistem de întretinere a animalelor;
c) organizarea reproductiei si a selectiei animalelor;
d) stabilirea dimensiunii efectivelor
e) alegerea celui mai potrivit sistem de alimentatie;

Subsistemul structura efectivului de animale

Un sistem de productie în cresterea animalelor presupune, desigur, existenta acestora în


ceea ce priveste speciile, rasele, categoriile în functie de profilul si specializarea exploatatiei.
Structura efectivului va fi reprezentata de ponderea pe care fiecare specie (când se cresc
mai multe) o detine în totalul acestuia, exprimat în U.V.M. În cazul unei specii structura este
redata de ponderea fiecarei categorii în efectivul total (de exemplu – taurine: ponderea vacilor de
lapte, a tineretului femel de 0-3 luni, 3-6 luni, 6-12 luni etc.)
Structura are influenta asupra unor laturi ale sistemului de productie:
 reproductia efectivului, asigurata de existenta efectivului matca;
 obtinerea produsilor si a produselor, aspect legat de cel de mai sus;
 costul si eficienta produselor;
 modul în care este folosit spatiul de cazare, consumul de furaje etc.
Implicatiile pe care structura le are asupra economiei unitatilor crescatoare de animale
presupune recurgerea la asigurarea optimizarii ei, realizarea unor proportii corespunzatoare între
categoriile de animale, astfel încât sa fie satisfacute cerintele de productie si de reproductie,
înlocuirea animalelor iesite din efectiv, rationalizarea cheltuielilor de productie etc.
Dimensiunea efectivelor de animale. O problema mult dezbatura este cea a numarului de
animale ce trebuie crescute într-o exploatatie care organizeaza un sistem de productie în acest
domeniu, încât rezultatele de productie si economice sa fie cele mai bune.
Numarul de animale crescute de o exploatatie este influentat de o serie de factori:
resursele unitatii, capacitatea de cazare, capitalul detinut, forta de munca existenta, gradul de
mecanizare a proceselor de munca, posibilitatile de furajare si, nu în ultimul rând, cererea
manifestata pe piata fata de un produs sau altul.
Aceste elemente fiind asigurate intervin, desigur, aspecte de ordin economic: costurile la
care se obtin produsele, posibilitatile de desfacere a acestora etc. Cercetarile au evidentiat faptul
ca dincolo de un anumit efectiv cheltuielile variabile sporesc mai rapid decât se reduc cele relativ
constante, ceea ce duce la marirea costului de productie. Mai mult, în conditiile în care se ajunge
la un excedent mare de produse de origine animala intervin anumite limitari ale productiei si,
implicit, ale efectivelor .
Cresterea înzestrarii tehnice si aplicarea tehnologiilor de tip industrial au determinat, la
noi, în perioada precedenta, o sporire a efectivelor pe unitati, obtinându-se anumite avantaje:
adâncirea specializarii, cantitati mai mari si omogene de produse, dirijarea unitara a unor procese
de munca si de productie etc. S-a manifestat, însa, actiunea contrara a unor factori: consumul
ridicat de energie pentru aplicarea tehnologiilor, nivelul cheltuielilor pentru transportul furajelor,
al celor pentru prevenirea si combaterea unor epizootii etc.
Influente limitative de neneglijat în privinta concentrarii unui numar mare de animale într-
o unitate exercita si :
 cresterea riscului de aparitie a unor epizootii (sunt necesare cheltuieli pentru tratamente
preventive si curative);
 existenta unor dificultati privind evacuarea si depozitarea dejectiilor si cresterea
costurilor generate de aceste procese;
 legata de aspectul precedent, se afla amplificarea pericolului de poluare a apelor, a
aerului sau a solului .
Subsistemul întretinerea efectivelor de animale

Incluzând efective de animale, sistemul de productie presupune si crearea conditiilor, care


sa le apere de intemperii, carora li se adauga aspectele legate de modul în care se
administreaza furajele si se asigura adapatul etc. Se ajunge, în acest fel, la sistemul de întretinere
a animalelor, care cuprinde elemente de genul celor amintite.
Conditiile de clima specifice tarii noastre, ca si recurgerea la anumite tehnologii de
crestere, în special la cele de tip industrial, au condus la practicarea a trei sisteme de întretinere:
 în stabulatie,
 la pasune si
 mixt.
Sistemul de întretinere în stabulatie presupune mentinerea animalelor, tot timpul anului, în
adaposturi (grajduri) si asigurarea furajarii si a adaparii în aceste spatii. Se asigura, ca urmare,
dirijarea unitara a desfasurarii diferitelor proceselor de munca, se creeaza conditii, datorita
investitiilor efectuate, pentru a se introduce mecanizarea si chiar automatizarea unor lucrari, se
mareste gradul de concentrare a efectivelor aflate în exploatare sau pentru crestere si îngrasare,
ceea ce se constituie, desigur, în avantaje ale acestui sistem.
Din pacate, sistemul prezinta si anumite dezavantaje: sensibilitate marita a animalelor în
ceea ce priveste starea de sanatate, o anumita reducere a fecunditatii si a prolificitatii
acestora, un risc ridicat de aparitie a unor epizootii, ceea ce presupune cresterea cheltuielilor
pentru a fi prevenite.
Sistemul de întretinere pe pasune presupune ca animalele sa fie crescute (speciile si
categoriile, care se preteaza ) pe pasune pâna la livrare, sau sa fie mentinute, în aceste conditii, tot
timpul anului. Aceasta forma, asa zisa clasica de întretinere pe pasune,
nu poate fi întâlnita la noi din cauza specificului climei. Tarile care o utilizeaza au avantajul
existentei unor pasuni bogate si al unei clime blânde.
Sistemul de întretinere mixt, asa cum îi spune si denumirea, îmbina, în anumite proportii,
elementele ale precedentelor: mentinerea animalelor pe pasune în sezoanele când conditiile de
clima si, implicit, de asigurare a masei verzi permit acest lucru, si în stabulatie, în perioadele reci
ale anului.
Întretinerea pe pasune prezinta avantajul utilizarii, în hrana animalelor, a unor furaje mai
ieftine, costul masei verzi de pe pasune fiind mult mai redus decât al celei cultivate sau al altor
furaje. Efectele în ceea ce priveste productia obtinuta depind de
bogatia pasunii, de compozitia sa floristica etc. În plus, dispar unele dezavantaje ale întretinerii în
stabulatie, animalele fiind mai fortificate sub influenta favorabila a unor conditii de mediu,
prolificitatea si fecunditatea sunt mai ridicate. Sistemul este
specific unitatilor care detin pasuni si gospodariilor populatiei.
În organizarea sistemului, în functie de distanta la care se afla amplasata pasunea , se poate
recurge asa dupa cum s-a mai aratat, la una din urmatoarele situatii:
 deplasarea zilnica a animalelor la pasune;
 crearea unor tabere de vara.
Sistemul poate fi practicat, datorita avantajelor pe care le ofera. Insuficienta masei verzi
asigurata de pasune, dar si chiar atunci când cantitatile sunt îndestulatoare, determina interventia
cu furaje concentrate pentru a avea sporuri în greutate sau productii ridicate, în conditii de
eficienta economica convenabila.

Subsistemul reproductia animalelor

Functionarea sistemului de productie din cresterea animalelor, potrivit scopului urmarit


(crestere si îngrasare, exploatare pentru productie, cum ar fi cazul vacilor de lapte),
presupune existenta unui efectiv de animale corespunzator dupa vârsta si sex. Animalele aflate în
exploatare au, asa dupa cum se stie, o anumita evolutie a potentialului productiv (tipica fiind
curba de lactatie întâlnita la vacile de lapte), pe masura ce trec anii acesta începe sa scada. În
plus, pentru cresterea tineretului pentru carne (taurine, porcine etc.) este nevoie ca acesta sa fie
obtinut. Atât pentru un aspect, cât si pentru celalalt (ca sa ne referim numai la acestea doua), este
necesar sa se asigure reproductia biologica a animalelor. Fara acest proces nu este posibila
înlocuirea animalelor iesite din efe ctiv, obtinerea tineretului si nici cresterea numarului de
indivizi din specia respectiva.
Importanta reproductiei, prin prisma elementelor amintite , dar si în ceea ce priveste
obtinerea produselor si ameliorarea potentialului productiv al animalelor prin procese de selectie,
face necesara urmarirea înfaptuirii ei în conditii tehnice corespunzatoare. Un instrument eficace
este, în acest sens, “Programul de monta si fatari”, fiind evidenta legatura dintre el si
componenta sistemului de productie care este reproductia animalelor.
Din punct de vedere tehnic, trebuie urmarite:
-evolutia biologica si fiziologica a animalelor,
-starea lor de întretinere si, în general, tot ceea ce influenteaza instalarea conditiilor de
reproductie.
În functie de obiectivele exploatatiei si de sistemul de relatii cu mediul economic si, în
special, cu piata, în desfasurarea reproductiei se recurge, fie la mentinerea aceluiasi
efectiv, ceea ce este specific reproductiei simple, înlocuind numai animalele iesite din efectiv,
potrivit reformei, fie cresterea efectivului, având loc, de fapt, o reproductie largita. Realizarea
reproductiei, potrivit obiectivelor unitatii, este un proces complex, deoarece se lucreaza cu
organisme vii, prezentând particularitati biologice, resimtind influenta conditiilor de întretinere, a
celor de furajare si de mediu, la care se adauga evolutia regresiva a organismului odata cu
trecerea timpului.
Problemele de organizare ale reproductiei vizeaza atât efectivul matca, cât si tineretul
femel ajuns la vârsta optima pentru a fi cuprins în aceasta activitate.
În cazul cresterii unui numar mare de animale, problemele reproductiei devin si mai
complexe, urmarirea fiecarui animal si, în general, a tuturor schimbarilor, care intervin în efectiv
(“intrari”, “iesiri” etc.) presupune un sistem informational adecvat, utilizându-se tehnica
electronica.
Este cunoscut faptul ca ciclul natural al reproductiei presupunea fatarile din primavara,
care veneau în sensul evolutiei favorabile a conditiilor de clima, a posibilitatilor de obtinere a
hranei etc. De aici, în domeniul cresterii animalelor se practica, mai ales în gospodariile
populatiei, dar nu numai, fatarile sezonale .
Este vorba de o concentrare a obtinerii produsilor si a produselor în perioada de primavara
si de vara. Cererea fata de lapte, de exemplu, este continua, iar fatarile sezonale nu raspund unei
asemenea manifestari a acesteia, oferta concentrându-se în
anumite perioade. Se apreciaza ca fatarile sezonale ar fi utile în cazul când tineretul este folosit
pentru reproductie, mai cu seama cele din primavara contribuie la obtinerea unor produsi mai
viabili, mai fortificati.
Perfectionarea tehnologiilor de crestere a animalelor a avut ca efect si organizarea
montelor si a fatarilor în flux, obtinându-se produsi si produse (lapte, carne) de la diferitele loturi
de animale, în tot timpul anului. Aceasta ritmicitate se repercuteaza pozitiv asupra functionarii
sistemului, a folosirii fortei de munca si a capitalului, a încasarii veniturilor si, în general, asupra
economiei exploatatiei crescatoare de animale.

Subsistemul alimentatia animalelor

Componentele sistemului de productie au, desigur, fiecare rolul sau, conditioneaza


functionarea acestuia si determina rezultatele sale finale. Fara a subestima vreunul dintre ele, se
cuvine, totusi, sa remarcam importanta deosebita care revine, în sensul celor de mai sus,
sistemului de alimentatie a animalelor.
Alegerea unui sistem de alimentatie în functie de specie, categoria de animale, directia de
crestere etc. este o problema care constituie obiectul unor serioase cercetari stiintifice în
zootehniile dezvoltate, în care procesul este supus unor rigori si mentinut sub control, folosind
metode si tehnici dintre cele mai moderne.
Sistemul de alimentatie influenteaza nu numai productia obtinuta , calitatea acesteia,
sporul de crestere în greutate, dar si starea de sanatate a animalelor, precocitatea, prolificitatea
etc. În plus, atentia acordata acestuia este determinata si de faptul ca furajele consumate
contribuie, în mare masura, la formarea nivelului cheltuielilor de productie în cresterea si
exploatarea animalelor si al costului unitar al produselor, iar, de aici, influenta se exercita asupra
profitabilitatii produselor.
Întâlnim, cu acest prilej, un caz particular al utilizarii factorilor de productie – furajele,
problemele de alocare, de combinare si de substituire fiindu-le specifice. Important este ca, prin
tot ceea ce se face în acest domeniu, sa se asigure un ridicat coeficient de conversie a furajelor în
produse de origine animala, acesta depinzând atât de volumul si calitatea furajelor administrate,
cât si de rasele de animale utilizate.
Un consum mare de furaje pe unitatea de produs (de exemplu: pe kilogramul de spor în
greutate sau pe litrul de lapte) ridica costul produselor noastre si le face necompetitive în raport
cu cele similare din alte tari.
Sistemul de alimentatie trebuie ales pe criterii stiintifice, asigurându-se o structura
rationala a acestuia, pregatirea si administrarea furajelor potrivit particularitatilor diferitelor
specii si categorii de animale.
Din punct de vedere tehnic si economic intereseaza marimea si costul ratiei administrate
animalelor. Ratia este redata prin cantitatile de furaje din diferite sortimente asigurate
zilnic unui animal. Prin ratie se urmareste pe de o parte satisfacerea functiilor vitale ale
animalului (componenta de întretinere a ratiei), iar pe de alta parte obtinerea productiei
(componenta de productie a ratiei).
Prin marimea si prin structura ei, ratia poate conduce la realizarea unor randamente
ridicate sau, dimpotriva, ajungându - se chiar la risipa de furaje.
Scopul administrarii ratiei presupune cel putin doua aspecte:
a) corelarea ei cu productia obtinuta (componenta de întretinere se coreleaza cu greutatea
animalelor) si
b) optimizarea structurii ratiei furajere.
Optimizarea ratiei urmareste, ca ea sa aiba o structura corespunzatoare (substante
nutritive, saruri minerale, vitamine etc.) pentru o alimentatie echilibrata a animalelor în functie de
specie, categoria de animale si directia de crestere si sa conduca la un cost minim (având în
vedere amintita problema a ponderii furajelor în totalul cheltuielilor de productie din cresterea
animalelor).
Asigurarea furajelor se poate face din productie proprie sau/si prin cumparari (furaje combinate
si diferite reziduuri industriale).
Când este vorba de furajele cultivate, producatorul are de ales între mai multe furaje care
se deosebesc între ele atât prin continutul lor în substante hranitoare, cât si prin costurile pe care
le genereaza. Pentru a alege furajele, care urmeaza a fi cultivate se procedeaza la ierarhizarea lor,
luând în considerare, cumulativ, continutul pe care îl au în unitati nutritive si proteina digestibila
si costul unitar la care se obtin.

SISTEMUL INFORMAŢIONAL ÎN MANAGEMENTUL SI GESTIUNEA


EXPLOATAŢIEI AGRICOLE

Agricultura reprezintă un sector cu un considerabil potenţial, ocupând, prin tradiţie, un loc


important în structura economiei româneşti. Ea reprezintă un factor important al stabilităţii
sociale şi al menţinerii echilibrului ecologic, fiind ramura care asigură hrană populaţiei şi
importante cantităţi de materii prime pentru industriile alimentare şi alte industrii nealimentare.
Dezvoltarea agriculturii nu poate fi exclusiv economică, bazată pe principiul profitului
maxim imediat – profit ce nu poate fi conceput în absenţa accesului la informaţie – ci va trebui să
devină o dezvoltare durabilă, capabilă să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a
raportului nevoi-resurse, luând în considerare patru factori: populaţia, resursele naturale şi mediul
natural, producţia industrială şi poluarea.
Ca activitate umană specializată, agricultura cuprinde atât sfera producţiei, cât şi părţi din
distribuţia bunurilor şi serviciilor agricole, fiind considerată de unii economişti un “sector vital”
al vieţii socio-economice. Cu cât componenta comercială creşte ca pondere în totalul producţiei
agricole, cu atât agricultura va fi mai performantă, iar agricultura României mai integrată în
circuitul economic intern şi internaţional.
Pentru a spori practicile de management care să asigure produse de înaltă calitate şi
abilităţi competitive, exploataţiile agricole vor trebui să adopte metode de asistare a deciziei şi un
management corespunzător. În acestecondiţii, exploataţiile care doresc să devină şi/sau să rămână
competitive au nevoie de resurse de calitate adecvată: resurse financiare, materiale, energetice,
umane şi nu în ultimul rând informaţionale.
În acest context, sistemele informatice destinate exploataţiilor agricole îşi propun să vină
în sprijinul mediului de afaceri din sectorul agricol, într-un mod original şi uşor accesibil, oferind
informaţiile pentru un management performant şi pentru organizarea eficientă a activităţii
exploataţiei.
Orice sistem informatic trebuie să pună ladispoziţie mijloacele pentru a atrage împreună
managementul, tehnologia informaţiei şi a producţiei, fiind, practic,
o unealtă ce va face informaţia mult mai accesibilă şi vaîmbunătăţi astfel calitatea deciziilor

Conceptul de sistem informatic. Componentele sistemului informatic

Experienţa mondială a demonstrat că principalii factori care condiţionează obţinerea


succeselor economice sau de altă natură şi care separă, după performanţele lor, ţări, ramuri de
activitate, societăţi comerciale şi alte organisme sunt în principal managementul, tehnologiile şi
capacitatea de a folosi inteligent resursele informaţionale şi umane.
Noţiunea de informaţie este vastă şi se întâlneşte în absolut toate domeniile activităţii
umane şi în univers. Niciun sistem natural sau social nu este posibil a exista fără un schimb de
informaţii, atât în interiorul sistemului, între componentele acestuia, dar şi între sistemul respectiv
şi alte organisme externe. Convieţuirea în “revoluţia informaţiei” constă în abilitatea de a accesa
şi a gestiona toate cele necesare vieţii de zi cu zi. Informaţia este considerată o “resursă a
resurselor”, fiind inepuizabilă, dar are un caracter perisabil.
Degradarea informaţiei în timp este influenţată de cel puţin doi factori: fizic (pierdere,
eroziune, distrugere) şi moral - datorat mediului informaţional deosebit de dinamic. Pentru un
anumit sistem (economic, tehnic, fizic, biologic), informaţia reprezintă un mesaj cu caracter de
noutate despre evenimentele trecute, prezente sau care vor avea loc, atât în interiorul sistemului
cât şi în exteriorul acestuia.
Informaţia este reprezentată printr-un simbol sau grup de simboluri (mesaje verbale,
scrise sau semnale de natură tehnică, física etc.) cu ajutorul cărora se comunică date referitoare la
anumite evenimente, stări şi acţiuni ale sistemului considerat.

Conţinutul şi clasificarea metodologiilor de realizare a sistemelor informatice


Sistemul informatic reprezintă o parte a sistemului informaţional care permite realizarea
operaţiunilor de culegere, transmitere, stocare, prelucrare a datelor şi difuzare a informaţiilor
astfel obţinute, prin utilizarea mijloacelor tehnologiei informaţiei (TI). Pentru a-şi îndeplini rolul
în cadrul sistemului informaţional, sistemul informatic cuprinde ansamblul tuturor resurselor,
regulilor, procedurilor, mijloacelor, metodelor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea
automată a datelor.
Sistemul informatic al oricărei organizaţii trebuie să fie astfel structurat, încât să
corespundă cerinţelor diferitelor grupuri de utilizatori. În acest scop, în cadrul organizaţiei pot fi
utilizate următoarele tipuri de sisteme informatice:
 sisteme informatice la nivel operaţional (Operational Level System) ce permit culegerea,
stocarea şi prelucrarea datelor referitoare la tranzacţiile şi procesele economice;
 sisteme de gestiune a cunoaşterii în cadrul organizaţiei (Knowledge Systems), permiţând
promovarea noilor tehnologii şi cunoştinţe în cadrul organizaţiei (de exemplu produsele software
destinate proiectării asistate de calculator – CAD) precum şi asigurarea automatizării şi
controlului fluxului de documente ;
 sisteme informatice destinate conducerii curente, cu rolul de a asigura derularea
activităţilor de control şi conducere pe termen scurt;
 sistemele informatice destinate conducerii strategice, care facilitează echipei manageriale
realizarea planificării activităţii organizaţiei pe termen lung, în vederea atingerii obiectivelor
strategice preconizate.
Dacă avem în vedere criteriul naturii prelucrărilor realizate cu ajutorul sistemelor
informatice, putem face următoarea clasificare:
 sisteme pentru prelucrarea tranzacţiilor (TPS- Transaction Processing System) care sunt
specializate în preluarea, stocarea şi prelucrarea datelor privitoare la tranzacţiile zilnice, de rutină.
Se caracterizează prin gradul lor mare de repetabilitate, procesarea unui volum mare de date şi
servesc nivelul operaţional.
 sisteme destinate activităţii de birotică (OAS – Office Automation System), destinate în
principal personalului implicat în procesul prelucrării informaţiei. În această categorie putem
cuprinde: procesoare de texte, procesoare de tabele, sisteme de poştă electronică.
 sisteme informatice destinate cercetării-dezvoltării (KWS- Knowledge Work System)
destinate creării şi integrării noilor tehnologii. Utilizatorii acestor sisteme sunt inginerii,
proiectanţii şi ceilalţi specialişti angrenaţi în activitatea de cercetare-dezvoltare.
 sisteme informatice destinate conducerii (MIS – Management Information System), având
ca scop asigurarea rapoartelor sintetice de rutină, necesare în procesul fundamentării deciziilor
curente, controlului şi planificării pe termen scurt. Ele permit şi generarea de rapoarte privind
abaterile înregistrate, precum şi consultarea on-line a informaţiilor referitoare la rezultatele
obţinute de organizaţie în perioadele anterioare.
 sisteme suport de decizie (DSS – Decision Support System) oferă managerilor modele
complexe şi aprofundate de analiză, în vederea fundamentării deciziilor. Ele valorifică
informaţiile interne oferite de TPS şi MIS alături de informaţii provenite din mediul economic
exterior.
 sisteme suport ale executivului (ESS- Executive Support System) reprezintă sisteme
informatice destinate conducerii strategice şi permit luarea unor decizii pe termen lung, altele
decât cele de rutină

Etapele realizării şi implementării unui sistem informatic


Pentru desfăşurarea unei activităţi riguroase şi performante de realizare a sistemelor
informatice, se impune respectarea următoarelor principii:
 Abordarea globală a problemei de rezolvat, având în vedere că realizarea sistemului
informatic al unei organizaţii presupune mai întâi definirea arhitecturii
generale a sistemului (ceea ce conduce în final la realizarea unei soluţii informatice
integrate) şi apoi stabilirea unei structuri flexibile, precizarea priorităţilor în realizarea
componentelor sistemului informatic şi a resurselor necesare.
2. Folosirea unei metodologii unitare în proiectarea şi realizarea sistemului informatic.
3. Aplicarea celor mai noi soluţii şi tehnici de proiectare şi realizare a sistemului
informatic.
4. Structurarea sistemului informatic relativ independent de structura organizatorică din
cadrul organizaţiei, lucru ce va asigura pe de o parte, o bună funcţionare a sistemului şi după
desfăşurarea unor eventuale modificări organizatorice majore în cadrul organizaţiei, iar pe de altă
parte, posibilitatea generalizării implementării sistemului informatic şi în cadrul altor organizaţii
cu acelaşi profil. Dacă există particularităţi deosebite privind la modul de organizare al activităţii
ce se repercutează şi asupra fluxului informaţional, respectiv a procesului de prelucrare a datelor,
sistemul informatic va trebui să răspundă acestor particularităţi.
5. Participarea nemijlocită a viitorilor beneficiari la activităţile de analiză, proiectare şi
implementare a sistemului informatic. O astfel de participare, asigură formularea clară a
specificaţiilor necesare proiectării şi validarea eşalonată a soluţiilor propuse de proiectant, toate
acestea asigurând în final un produs care să corespundă pe deplin cerinţelor utilizatorului.
6. Respectarea cadrului legislativ, prin obligativitatea realizării evidenţelor organizaţiei şi
întocmirea lucrărilor de sinteză în conformitate cu reglementările în vigoare.
7. Realizarea sistemelor informatice în concordanţă cu resursele disponibile ale
utilizatorului.
8. Anticiparea şi controlarea potenţialelor schimbări ale software-ului.
9. Explicitarea şi documentarea eventualelor compromisuri care sunt inerente în
dezvoltarea de software.

SISTEM INFORMATIC PENTRU DIAGNOZA ECONOMICĂ ÎNTR-O EXPLOATAŢIE


AGRICOLĂ (SIDE)

Sistemul informatic pentru diagnoza economică într-o exploataţie agricolă (SIDE)


este o aplicaţie software care a fost creată cu scopul de a realiza diagnoza potenţialului
tehnic si economic al exploataţiei agricole, precum si situaţia la nivelul bugetelor de
producţie în urma unui ciclu de exploatare. Această aplicaţie poate fi considerată un
“consilier” care ajută la rezolvarea problemelor care apar zi de zi în aplicarea concretă a
tehnologiilor de producţie, fiind un instrument util în managementul exploataţiei agricole.
De asemenea, este un instrument foarte util pentru managerul exploataţiilor agricole,
pentru cercetătorii si profesorii din domeniu, precum si pentru persoanele implicate în
activitatea de consultanţă agricolă.
Sistemul informatic creat este un program construit pe o platformă de SGBD (sistem
relaţional de gestiune a bazelor de date), în mediul Visual FoxPro. Elementele care au
contribuit si au fost determinante în alegerea acestei soluţii soft sunt legate strict de
introducerea elementelor caracteristice programării orientate pe obiecte si a
instrumentelor vizuale de dezvoltare în cadrul mediului de programare Visual FoxPro.
FoxPro permite comunicarea cu alte aplicaţii (de exemplu, Excel) prin mecanismul DDE
(Dynamic Data Exchange – transfer dinamic de date), permite schimbul de date între
tabelele sale si alte aplicaţii, în calitate de server sau de client, respectiv transmite sau
primeste informaţii către si de la programele care ruleazã sub Windows.
Caracteristicile tehnice ale SIDE
Din punct de vedere constructiv, sistemul informatic SIDE cuprinde următoarele elemente:
 Informaţii input
 Constantele sistemului
 Informaţii ouput
1. Informaţiile de intrare (input-uri) sunt acele informaţii introduse de către utilizator,
conform obiectivului urmărit:
 date de identificare utilizator;
 date de identificare exploataţie agricolă;
 tip de cultură/categorie de animale;
 zonă de producţie (câmpie, deal, munte)/sistem de producţie (irigat, neirigat);
 suprafaţa agricolă utilizată;
 tarife lucrări mecanizate;
 tarife lucrări manuale;
 preţuri materii si materiale;
 preţ de vânzare producţie principală, respectiv producţie secundară;
 subvenţia pe hectar;
 procente aferente diverselor tipuri de cheltuieli (de aprovizionare, cu forţa de
 muncă, cu asigurările, generale si de management, cu dobânzile la credite);
 valori pentru alte tipuri de cheltuieli (amortisment pe clădiri si utilităţi, impozite si
taxe);
 soldul iniţial etc.
2. Constantele sistemului (informaţii luate din nomenclatoare si tabele) reprezintă
nomenclatoarele, tabelele interne si tabelele de legătură ale programului. Sistemul
foloseste următoarele tabele:
 tabela de culturi/categorii de animale;
 tabela cu lucrări manuale;
 tabela cu lucrări mecanizate;
 tabela cu materii si materiale;
 tabela cu necesar anual (raţii lunare pe tipuri de furaje);
 tabela de acţiuni fitosanitare pentru fiecare cultură;
 tabela cu pesticide (fungicide, ierbicide).
Aceste constante pot fi actualizate prin funcţia de mentenanţă (întreţinere) a
nomenclatoarelor si a tabelelor folosite.
3. Informaţiile de iesire (output-uri sau rapoarte) sunt acele rapoarte pe care sistemul le
generează după încărcarea si prelucrarea informaţiilor de intrare si a constantelor, definite
anterior, având la bază algoritmi de calcul specifici fiecărui modul de proiectare.
 tehnologia culturii/ha, tehnologia culturii/exploataţie agricolă;
 devizul tehnologic/categorie de animal;
 bugetul de venituri si cheltuieli al culturii/ha, bugetul de venituri si cheltuieli al
culturii/exploataţie agricolă;
 bugetul de venituri si cheltuieli/cap animal, bugetul de venituri si cheltuieli/total
capete;
 indicatorii de rentabilitate pentru producţia vegetală/producţia animală.