Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TOPOGRAFIA în construcţii:
– Precede – faza de proiectare
Anteproiectare – recunoaşterea terenului destinat
amplasamentului construcţiei
– Însoţeşte - faza de execuţie
Sunt necesare întocmirea planurilor la diverse scări,
trasarea axelor clădirilor, lucrări de înalta precizie
– Finalizează - faza de predare
Sunt necesare lucrări de verificare a preciziei si daca au fost
respectate toate prescripţiile referitoare la amplasament
si execuţie
– Urmăreşte – faza de exploatare
Comportamentul in timp al construcţiilor – tasări, deformaţii si
deplasări pentru clădiri industriale mari, turnuri, baraje,
poduri, obiective speciale de construcţii
Obiectivele cursului:
- însuşirea noţiunilor teoretice si practice privind activitatea
de topografie;
- cunoaşterea metodelor şi tehnicilor de lucru folosite în
ridicarea şi trasarea construcţiilor industriale, civile, de căi
ferate, drumuri, poduri si a diferitelor tipuri de instalaţii sau
reţele edilitare;
- cunoaşterea şi utilizarea aparaturii şi instrumentelor
folosite în lucrările de topografie.
Conţinutul disciplinei:
a. Curs
Capitol
Capitolul 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Obiectul topografiei. Scurt istoric al măsurătorilor terestre. Importanţa topografiei pentru activitatea din construcţii.
Capitolul 2: NOŢIUNI GENERALE DE GEODEZIE
Forma si dimensiunile Pământului. Poziţia punctului pe glob. Proiecţia stereografica (Stereo 70) pe plan secant unic.
Pentru promovarea disciplinei fiecare nota prezentată mai sus trebuie sa fie ≥ 5.
Capitolul 1
TOPOGRAFIE GENERALĂ
1.1. Obiectul şi importanţa
=180° = 20Og
- 44g 88C 99CC = 44,8899g = 0,7051289003 rad ~ 40,40091° = 40°24'3"
sin (44,8899g) = sin (44°24'3") = 0,6481319961
cos (44,8899g) = cos (40°24'3") = 0,7615280137
tan (44,8899g) = tan (40°24'3") = 0,8510940956
Cercul topografic
Măsurătorile topografice se realizează pe suprafaţa fizică
(reală) a Pământului, numită suprafaţă topografică, care, ca orice
suprafaţă, este formată dintr-o infinitate de puncte. Dar pentru a
măsura un element, acesta trebuie definit prin anumite puncte care îi
sunt caracteristice.
Spre exemplu, dacă se consideră un segment de dreaptă, pe
suprafaţa terenului acesta va fi definit prin două puncte: capetele
sale, care vor fi marcate pe teren cu ajutorul unor obiecte înfipte în
sol (de exemplu ţăruşi, borne de beton sau altele). În mod
asemănător, un unghi plan este definit prin intersecţia a două direcţii
oarecare. Prin urmare caracterizarea sa se va putea realiza cu ajutorul
a cel puţin 3 puncte: pentru vârful unghiului un punct şi pentru
definirea celor două direcţii câte un punct.
Efectuarea măsurătorilor pe teren presupune ca aceste puncte
să se materializate cu ţăruşi, deci vizibile. în calculele topografice se
operează şi cu elemente geometrice caracteristice suprafeţei de teren,
dar care nu pot fi materializate, ci numai intuite.
a) Punctul topografic este un punct materializat pe suprafaţa terenului
cu ajutorul unui obiect plantat în sol, care poate fi o bornă de beton, cum
este cazul punctelor din reţelele de sprijin sau printr-un ţăruş de lemn
sau metal. Deoarece aceste obiecte sunt mai mari decât punctul propriu-
zis, acesta se materializează cu o marcă semisferică la borna de beton
(vezi fig. 1.1) sau prin înfigerea unui cui subţire în cazul ţăruşului de
lemn. în cazul ţăruşului de metal se practică o mică scobitură cu ajutorul
unui poanson.
Marcarea se realizează, de obicei, doar pentru punctele
topografice de sprijin. Punctele de detaliu sunt materializate prin
elementele constructive ale acestuia (spre exemplu colţul unei clădiri
este materializat de muchia respectivei clădiri).
În secţiune verticală prin teren, punctul marcat se reprezintă ca
în fig.1.1.
BASICS IN GEODESY
Marcarea pe hartă:
•cu triunghi, , pentru puncte de triangulație din
rețeaua geodezică națională, care sunt marcate
corespunzător în teren (bornă).
•cu pătrat, , pentru punctele din rețeaua locală de
referință.
•cu cerc, , pentru punctele provizorii care marchează
temporar poziția.
•cu cerc, pentru punctele reper de nivelment
Mărci din
fontă
New York, USA Boston, USA Bologna, IT
Xx
x1 x2 ... xn 1
xi
Valoarea medie (2.4)
n n probabilă
În teoria erorilor se spune că această estimare este nedeplasată, adică valoarea x
coincide cu media teoretică a şirului, şi, consistentă, ceea ce înseamnă că aceasta
tinde către valoarea reală X, în cazul când numărul n de măsurători creşte.
În cazul când măsurătorile efectuate au precizii diferite, atunci fiecăreia i se
atribuie o pondere p1,p2,...,pn, iar estimarea punctuală a adevăratei valori se va
exprima prin media ponderată: x p x p ... xn pn xi pi
Xx 1 1 2 2
p1 p2 ... pn pi
(2.5)
Această estimare punctuală are aceleaşi proprietăţi ca şi precedenta iar
valoarea determinată nu depinde de ponderi ci de raportul acestora.
Aşa cum s-a arătat, erorile absolute nu pot fi cunoscute deoarece nu se
cunoaşte valoarea reală ci doar estimarea acesteia. În legătură cu media aritmetică se
pot însă defini erorile aparente, ca diferenţă între valorile rezultate din măsurători
xi, şi valoarea estimării punctuale (media aritmetică), x
V1 x1 x
V2 x 2 x
............... (2.6)
Vn x n x
Erorile aparente sunt asemănătoare cu cele aleatoare şi au două proprietăţi
importante:
- suma lor algebrică este nulă: v i x i x x i n x n x n x 0 (2.7)
- suma pătratelor erorilor aparente admite ca minim valoarea de referinţă, adică
media aritmetică v 2 x x 2 x x 2 x x 2 x x 2 ... x x 2 min
i i i 1 2 n (2.8)
După derivarea expresiei (6.8) şi egalarea cu zero se obţine:
2(x1 x ) 2(x 2 x ) ... (x n x ) 2x i 2n x 0 1
de unde: x xi
n
2.8 Repartiţia normală a erorilor aparente
Studiul efectuat de C.F.Gauss asupra erorilor de observaţie aleatoare a
condus la concluzia că acestea sunt caracterizate de o funcţie de repartiţie. Dacă
pentru un şir suficient de lung de măsurători, x1, x2, ... ,xn se reprezintă - într-un
sistem cartezian - pe axa absciselor valorile erorilor, iar pe axa ordonatelor numărul
de măsurători în care au rezultat aceleaşi valori ale erorilor respective (sau
probabilităţile de apariţie a acestor erori) se obţine o mulţime de puncte care sunt
dispuse sub o curbă asemănătoare celei din fig. 6.1. Aceasta se numeşte curba
repartiţiei normale a erorilor, a lui Gauss. Dacă se consideră valoarea medie a
celor n măsurători, x şi erorile aparente de forma (6.6), atunci funcţia care
defineşte această curbă este de forma:
1 ( v )2
1 1
2 2
p(v i ) e
2 (2.9)
Tabel 6.1 - Valori ale limitelor de interval şi probabilitatea ca eroarea să fie în acest
interval
Valoare interval ±0.67 ±1 ±1.96 ±2 ±2,58 ±3
Probabilitate (%) 50.00 68.30 95.00 95.40 99.00 99.70
Din tabelul 6.1 rezultă că se poale realiza o estimare a valorii unei erori printr-un
interval de încredere. Spre exemplu, se poate estima că la un grad de încredere P=50%
eroarea unei măsurători va fi cuprinsă în intervalul (-0,67, +0,67). Valoarea ±0,67 se
numeşte eroarea probabilă iar valoarea ± se numeşte eroarea medie a măsurătorii.
TOLERANŢA
Reprezintă limita superioară a erorii admise
trebuie să fie mai mică decât ecartul maxim (diferenţa dintre valoarea maximă şi
cea minimă din şirul de măsurători)
se fixează în funcţie de precizia instrumentelor, condiţiile de mediu, procedee şi
precizia cerută
6.5 Eroarea medie a mediei aritmetice x
S-a arătat că pentru un şir de măsurători de aceeaşi precizie x1, x2 ... xn
estimarea punctuală presupune găsirea unei valori y = f(x1, x2 ... xn), considerată ca
valoare probabilă a rezultatului măsurătorii. Considerând că erorile măsurătorilor
raportate la estimarea punctuală prin media aritmetică, sunt v1, v2,...vn, atunci
conform legii lui Gauss a propagării erorilor, eroarea medie pătratică a estimării
punctuale (deci a mediei aritmetice) are forma:
Fig. 3.1 Proiecţie conică normală Fig. 3.2 Proiecţie cilindrică normală
c) Proiecţii azimutale sau zenitale, la care suprafaţa Pământului este proiectată
pe un plan care este tangent sau secant la sfera sau elipsoidul terestru într-un
punct oarecare numit centrul proiecţiei. Aceste proiecţii se împart la rândul lor în:
-proiecţii azimutale ortografice, la care dreptele de proiecţie sunt paralele între
ele (fig. 3.3a);
-proiecţii azimutale centrale, la care dreptele de proiecţie sunt razele sferei sau
elipsoidului (fig. 3.3b);
- proiecţii azimutale stereografice, la care dreptele de proiecţie pornesc dintr-
un punct diametral opus punctului de tangenţă (fig. 3.3c)
•Elipsoid Krasowski
•Planul secant e
coborât cu 3 502 m
3.3 Hărţi şi planuri topografice
Hărţile sunt reprezentări convenţionale asemenea, reduse la o scară
anume, ale unor suprafeţe terestre, pe foi de hârtie. Dacă suprafeţele de
reprezentat sunt foarte mari, atunci este necesar să se ia în consideraţie curbura
Pământului, iar pentru obţinerea reprezentării se utilizează o proiecţie cartografică.
în acest caz reprezentarea va fi o hartă. Dacă însă suprafeţele de reprezentat sunt
reduse, atunci reprezentarea lor în plan se poate realiza prin proiectante paralele
verticale (o proiecţie geometrică obişnuită). În acest caz nu se ţine seama de
curbura Pământului şi se obţin planuri topografice.
Considerând o foaie de hârtie de mărime obişnuită, prin proiecţie
geometrică clasică se poate reprezenta pe aceasta o suprafaţă de teren egală cu
cea a foii de hârtie. În acest caz scara de reprezentare este 1:1, adică distanţele
orizontale de pe teren s-au reprezentat cu aceeaşi mărime pe plan, rezultând toate
detaliile de pe suprafaţa respectivă. Dacă pe aceeaşi foaie de hârtie se doreşte
reprezentarea unei suprafeţe de patru ori mai mare, atunci distanţele orizontale din
teren trebuie să fie reduse de două ori; scara de reprezentare este deci 1:2. în
acest caz unele detalii mici din teren nu mai pot fi reprezentate pe foaia de hârtie
datorită limitărilor impuse de grosimea liniilor şi de claritatea desenului.
Dacă scara de reprezentare se alege de exemplu 1:5000, atunci distanţele
din teren se vor reduce de 5000 de ori. Pe foaia de hârtie se pot reprezenta clar
detalii care au dimensiuni minime de 0,5 mm, adică în teren au dimensiuni de 0,5
rnm x 5000 = 2500 mm = 2,5 m. Rezultă că la această scară nu pot fi
reprezentate detalii cu dimensiuni reale mai mici de 2,5m. Cu cât reducerea
distanţelor este mai importantă, cu atât detaliile din teren posibil de reprezentat pe
foaia de hârtie vor avea dimensiuni mai mari, astfel că la scara 1:1.000.000
detaliile cele mai mici vor avea dimensiuni reale de 0,5mm × 1.000.000 = 500 m.
Scara de reprezentare a unei hărţi se defineşte ca un raport (constant pentru o
hartă dată) între distanţa reprezentată şi distanţa reală corespunzătoare:
1 d
sau 1:N d :D
N D
(3.2)
unde N este numitorul scării, d - distanţa reprezentată în plan şi D- distanţa
corespunzătoare de pe teren.
Hărţile se întocmesc de obicei la scări care au valoarea N rotundă
(1:100, 1:500, 1:1000, 1:2000, 1:5000, 1:1.000.000). Dacă numitorul scării este
mic scara este mare iar dacă numitorul este mare scara este mică, deoarece, de
exemplu 1:100 > 1:1000. De obicei scara unei hărţi este prezentată pe foia de
hârtie sub formă numerică (de exemplu 1:1000) şi sub formă grafică simplă.
Scara grafică simplă este o reprezentare a scării numerice, sub forma
unei axe cu o origine, în stânga originii se reprezintă la scara dată o distanţă
rotundă reală, împărţită în diviziuni având de asemenea valori rotunde, în dreapta
originii este reprezentată aceeaşi distanţă de mai multe ori (fig.3.8).
Partea din stânga originii se numeşte talonul scării grafice. Scara grafică este
utilizată la determinarea pe hartă a distanţelor cu ajutorul compasului distanţier.
3.3.1 Conţinutul unei hărţi
1. suprafaţa reprezentată;
2. titlul;
3. indicativul sau
nomenclatura;
3. sistemul de coordonate;
5. declinaţia magnetică şi
unghiul de convergenţă
medie a meridianelor;
6. scara de proporţie;
7. schema judeţelor cuprinse
pe hartă şi/sau poziţia hărţii
în nomenclatura Gauss-
Krüger;
8. graficul de calculare a
pantelor;
9. anul ridicărilor topografice,
anul imprimării, autorul,
instituţia.
10. semne convenţionale
Semnele convenţionale
1. relieful;
2. hidrografia;
3. vegetaţia şi solul;
3. aşezările omeneşti;
5. căile de comunicaţie;
6. detaliile economice şi culturale;
7. detaliile politico-administrative.
x A d1 N (3.4)
y A d2 N
unde N este numitorul scării hărţii.
x 1 x 0 x A
(3.5)
y 1 y 0 y A
În exteriorul cadrului hărţii sunt înscrise cu cifre şi litere informaţii privitoare
la hartă şi la zona de teren reprezentată. La partea superioară este înscrisă
numerotarea hărţii şi numele localităţii principale din zona reprezentată. La partea
inferioară sunt înscrise scara hărţii sub formă numerică şi grafică, valoarea
convergenţei medii a meridianelor, anul execuţiei hărţii şi altele.
3.3.2 Reprezentarea detaliilor de suprafaţă şi de relief pe hărţi
Pe zona de reprezentare propriu-zisă a hărţii se regăsesc sub formă
micşorată (la scara hărţii) detaliile vizibile de pe teren. Aceste detalii sunt
constituite din: traseele cursurilor de apă, lacurile naturale sau artificiale, traseele
şoselelor, orice tip de construcţie, localităţi. În general, dacă proiecţia în plan a
detaliului respectiv este suficient de mare, atunci prin reducerea la scară a
dimensiunilor acestuia rezultă un contur care poate fi reprezentat pe plan printr-o
linie închisă sau deschisă. în acest caz detaliul respectiv este trasat pe plan prin
conturul său real redus la scara hărţii.
Dacă detaliul din teren are dimensiuni mici, atunci prin reducerea la
scară a conturului său rezultă un punct, deci detaliul nu poate fi reprezentat la
scara planului. În acest caz în punctul respectiv se desenează pe hartă un
simbol cartografic care reprezintă obiectul respectiv. Acest simbol se
numeşte semn convenţional specific. La realizarea hărţilor se utilizează mai
multe tipuri de semne convenţionale standardizate, care se regăsesc în atlasul de
semne convenţionale, astfel că fiecare tip de detaliu din teren are un semn
convenţional caracteristic.
Pe lângă conturul detaliilor mari şi semnele convenţionale ale detaliilor
mici, pe suprafaţa hărţii apar şi inscripţii formate din cifre şi litere, care dau linele
explicaţii referitoare la detaliile reprezentate, ca de exemplu denumirile
localităţilor, denumirile cursurilor de apă, cotele unor puncte importante,
dimensiuni importante etc. La multe dintre hărţi se utilizează şi culori pentru a
înlesni recunoaşterea unor detalii. Spre exemplu, pentru reprezentarea zonelor
ocupate de apă (cursuri de apă, lacuri, mări) se utilizează culoarea albastră.
Deşi harta este o reprezentare în plan, formele de relief ale terenului se
pot desena prin intermediul unor semne convenţionale speciale numite curbe de
nivel. Curbele de nivel sunt linii închise desenate cu culoarea sepia (maro)
care au o semnificaţie fizică: fiecare linie reprezintă punctele de pe teren
care au aceeaşi altitudine. Pe hartă se reprezintă de obicei curbe de nivel ale
punctelor cu altitudini de valoare rotundă, care diferă cu un anumit interval tot de
valoare rotundă, numit echidistanţă.
Se consideră o formă de relief (de exemplu o colină), planul de proiecţie
situat la nivelul mării şi mai multe plane paralele cu planul de proiecţie, situate la
altitudini crescătoare cu un interval constant, E. Prin intersecţia între forma de
relief şi aceste planuri se obţin contururi închise (fig.3.11) care, pot fi proiectate pe
planul de proiecţie, rezultând curbele de nivel. Pe fiecare curbă de nivel se înscrie
valoarea altitudinii planului orizontal, care prin intersecţie cu terenul a generat
curba respectivă. În acest mod se obţin contururi închise incluse unul în celălalt
(care nu se intersectează). Dacă se studiază atent forma în plan a acestor contururi
şi altitudinile pe care le reprezintă se obţin informaţii despre tipul formei de relief şi
înclinarea terenului în zona respectivă.
Curbele de nivel se desenează pe hartă prin suprapunere peste detaliile
plane reprezentate şi permit să se determine cu o precizie suficient de bună cota
unui punct oarecare de pe zona reprezentată. Această operaţie decurge în modul
următor: dacă punctul este situat chiar pe traseul unei curbe de nivel de pe hartă,
atunci altitudinea acestuia va fi egală cu altitudinea reprezentată de curba de nivel
respectivă, valoare care se citeşte pe traseul curbei respective sau se calculează
faţă de valoarea înscrisă pe o curbă vecină. Dacă punctul nu este situat pe o curbă
de nivel, atunci acesta se va situa automat între două curbe de nivel vecine ale
căror altitudini diferă prin valoarea constantă, E (echidistanţa).
Fig. 3.11 Semnificaţia fizică a curbelor de nivel
În această situaţie, cota punctului oarecare, A se va determina în
maniera următoare (fig. 3.12): prin punctul respectiv se trasează pe hartă o
dreaptă aproximativ normală la curbele de nivel vecine, care reprezintă cotele z1
şi z2 = z1 + E şi care încadrează acest punct. Se măsoară cu o riglă distanţele l1
şi l2 iar altitudinea punctului A se va calcula cu relaţia:
l1 (z 2 z 1 ) unde z2 – z1 = E este echidistanţa planelor care au
z A z1
l1 l2 generat curbele de nivel.
fig. 3.14 Hărţi la scara 1:500000 fig. 3.15 Hărţi la scara 1:200000 pt
pt. trapezul L-35 trapezul L-35
În acest caz vor fi necesare 9x144=1296 foi de hârtie iar hărţile astfel obţinute
vor fi numite K-34-1 până la M-36-144 (fig. 3.16). Hărţile la scara 1:50.000 se obţin prin
împărţirea suprafeţelor corespunzătoare fiecărui trapez reprezentat la scara 1:100.000 în
4 părţi egale notate A, B, C, D. în acest caz trapezul terestru L-35, de exemplu, va fi
reprezentat la scara 1:50.000 pe 144x4=576 foi de hârtie.
a) Dinamometre
b) Metoda de măsurare
c) Rulete
Rulete cu virf
Pentru măsurarea directă a
diferenţelor de nivel se
utilizează mirele topografice
Acestea sunt rigle gradate
centimetric cu lungimi de 2-5
m, realizate din lemn. Ele sunt
prevăzute cu saboţi metalici în
capete şi cu nivelă sferică cu
bulă de aer pentru
verticalizare.
d) Roţi pt. măsurarea distanţelor
Fig. 4.2 Modul de gradare a
mirelor topografice
La măsurătorile de nivelment de precizie se utilizează mire
speciale cu bandă invar. Pentru măsurarea directă a lungimii unor
aliniamente este necesar ca acestea să fie marcate pe teren prin jaloane
iar terenul să fie curat şi relativ uniform din punct de vedere al pantelor.
4.2 Corecţii aplicate la măsurarea directă a distanţelor
În cazul în care la măsurare condiţiile în care a fost utilizată panglica
topografică diferă faţă de cele de la etalonare, se produc erori sistematice care
afectează corectitudinea rezultatelor. Pentru eliminarea acestor erori, în timpul
măsurătorilor se pot utiliza ca instrumente auxiliare termometrul (pentru
determinarea temperaturii) şi dinamometrul (pentru determinarea forţelor de
întindere a panglicii). Corecţiile aplicate rezultatelor în acest caz sunt:
(4.8)
In continuare distanţa între punctele A şi B se scrie ca:
(4.14)
unde:
N este numărul de perioade complete consumate între momentul
emisiei şi cel al recepţiei;
- lungimea de undă a emisiei electromagnetice modulate;
- diferenţa de fază între unda emisă şi cea recepţionată, care
depinde proporţional de timpul de parcurs al undei.
x1 x2 ... xn 1
Xx xi Valoarea medie probabilă (6.4)
n n
În teoria erorilor se spune că această estimare este nedeplasată, adică valoarea x
coincide cu media teoretică a şirului, şi, consistentă, ceea ce înseamnă că aceasta
tinde către valoarea reală X, în cazul când numărul n de măsurători creşte.
În cazul când măsurătorile efectuate au precizii diferite, atunci fiecăreia i se
atribuie o pondere p1,p2,...,pn, iar estimarea punctuală a adevăratei valori se va
exprima prin media ponderată:
(6.5)
Această estimare punctuală are aceleaşi proprietăţi ca şi precedenta iar
valoarea determinată nu depinde de ponderi ci de raportul acestora.
Aşa cum s-a arătat, erorile absolute nu pot fi cunoscute deoarece nu se
cunoaşte valoarea reală ci doar estimarea acesteia. În legătură cu media aritmetică se
pot însă defini erorile aparente, ca diferenţă între valorile rezultate din măsurători
xi, şi valoarea estimării punctuale (media aritmetică), x
V1 x1 x
V2 x 2 x
............... (6.6)
Vn x n x
Erorile aparente sunt asemănătoare cu cele aleatoare şi au două proprietăţi
importante:
- suma lor algebrică este nulă: v i x i x x i n x n x n x 0 (6.7)
- suma pătratelor erorilor aparente admite ca minim valoarea de referinţă, adică
media aritmetică v 2 x x 2 x x 2 x x 2 x x 2 ... x x 2 min
i i i 1 2 n (6.8)
xDupă derivarea expresiei (4.8) şi egalarea cu zero se obţine:
2(x1 x ) 2(x 2 x ) ... (x n x ) 2x i 2n x 0 1
de unde: x xi
x n
6.4 Repartiţia normală a erorilor aparente
Studiul efectuat de C.F.Gauss asupra erorilor de observaţie aleatoare a
condus la concluzia că acestea sunt caracterizate de o funcţie de repartiţie. Dacă
pentru un şir suficient de lung de măsurători, x1, x2, ... ,xn se reprezintă - într-un
sistem cartezian - pe axa absciselor valorile erorilor, iar pe axa ordonatelor numărul
de măsurători în care au rezultat aceleaşi valori ale erorilor respective (sau
probabilităţile de apariţie a acestor erori) se obţine o mulţime de puncte care sunt
dispuse sub o curbă asemănătoare celei din fig. 6.1. Aceasta se numeşte curba
repartiţiei normale a erorilor, a lui Gauss. Dacă se consideră valoarea medie a
celor n măsurători, x şi erorile aparente de forma (6.6), atunci funcţia care
defineşte această curbă este de forma:
1 ( v )2
1 1
2 2
p(v i ) e
2 (6.11)
Tabel 6.1 - Valori ale limitelor de interval şi probabilitatea ca eroarea să fie în acest
interval
Valoare interval ±0.67 ±1 ±1.96 ±2 ±2,58 ±3
Probabilitate (%) 50.00 68.30 94.00 94.40 99.00 99.70
Din tabelul 6.1 rezultă că se poale realiza o estimare a valorii unei erori printr-un
interval de încredere. Spre exemplu, se poate estima că la un grad de încredere P=50%
eroarea unei măsurători va fi cuprinsă în intervalul (-0,67, +0,67). Valoarea ±0,67 se
numeşte eroarea probabilă iar valoarea ± se numeşte eroarea medie a măsurătorii.
TOLERANŢA
Reprezintă limita superioară a erorii admise
Ea trebuie să fie mai mică decât ecartul maxim (diferenţa dintre valoarea
maximă şi cea minimă din şirul de măsurători)
Ea se fixează în funcţie de precizia instrumentelor, condiţiile de mediu, procedee
şi precizia cerută
4.5 Eroarea medie a mediei aritmetice x
S-a arătat că pentru un şir de măsurători de aceeaşi precizie x1, x2 ... xn
estimarea punctuală presupune găsirea unei valori y = f(x1, x2 ... xn), considerată ca
valoare probabilă a rezultatului măsurătorii. Considerând că erorile măsurătorilor
raportate la estimarea punctuală prin media aritmetică, sunt v1, v2,...vn, atunci
conform legii lui Gauss a propagării erorilor, eroarea medie pătratică a estimării
punctuale (deci a mediei aritmetice) are forma:
La nivela sferică fiola de sticlă are formă cilindrică, iar partea superioară este
sferică. Reperul trasat pe această suprafaţă este un cerc în interiorul căruia se
situează bula de aer când tangenta D-D este orizontală. Sensibilitatea (precizia de
orizontalizare) unei nivele torice este mai mare decât a unei nivele sferice.
b) Trepied
c) Firul cu plumb
d) Busola topografică
e) Stadia / Mira
d) e)
5.1.4 Axe şi mişcări ale
teodolitului
Din punct de vedere
constructiv, teodolitul are trei axe
importante care sunt concurente într-
un punct, M, numit punctul mecanic
al aparatului (fig.5.5). Axa verticală
V-VI, numită axă principală este
perpendiculară pe planul limbului în
centrul acestuia. Pentru a fixa
diviziunea zero a limbului pe o
anumită direcţie, acesta poate fi rotit
faţă de axa V-VI, însă în timpul
măsurătorilor el rămâne blocat în
raport cu ambaza. Partea superioară
a aparatului (alidada) se roteşte
complet în jurul axei verticale V-V
independent de limb.
Axa orizontală O-OI, numită
şi axă secundară este prin
construcţie perpendiculară pe axa
principală şi pe planul cercului
vertical, în centrul acestuia; cercul
Fig. 5.5 Axele teodolitului vertical şi luneta sunt fixate rigid şi se
pot roti complet în raport cu axa H-H.
Axa optică a lunetei, identică cu axa geometrică a acesteia, 0-0 este
prin construcţie perpendiculară pe axa O-OI. Direcţia de vizare este identică cu
axa 0-0 iar sensul vizei este de la ocular către obiectivul lunetei. În funcţie de
acest sens există două poziţii în care se pot executa măsurători:
f1 - faza 1;
f2 - faza a II-a
Centrarea aparatului în punctul de staţie presupune deplasarea laterală a
trepiedului astfel încât verticala firului cu plumb să coincidă cu verticala punctului de staţie.
Definitivarea centrării se realizează prin schimbarea poziţiei aparatului pe trepied în limitele
a 1 – 2 cm. La aparatele cu dispozitiv optic de centrare nu mai este necesar firul cu plumb,
iar precizia operaţiei creşte.
Calarea teodolitului presupune aducerea limbului în plan orizontal, operaţie care
reclamă utilizarea celor trei şuruburi de calare ale ambazei şi a nivelei torice. Calarea se
realizează în două faze succesive (fig. 5.9):
În prima fază se roteşte partea superioară a aparatului astfel ca fiola nivelei
torice să ajungă pe o direcţie paralelă cu dreapta care uneşte două din cele trei şuruburi de
calare ale ambazei; cele două şuruburi se rotesc simultan în direcţii opuse până când bula
de aer a nivelei ajunge în poziţie centrală, deci directricea torului este orizontală;
În faza a doua partea superioară a aparatului se roteşte astfel ca fiola nivelei
torice să ajungă pe o direcţie perpendiculară fală de cea ocupată în prima fază; se roteşte
apoi numai al treilea şurub de calare într-un sens sau în cel opus până când bula de aer a
nivelei ajunge în poziţie centrală.
În continuare aparatul trebuie să rămână calat , deci bula de aer a nivelei să se
menţină în poziţie centrală, indiferent de poziţia în care se roteşte partea superioară.
Dacă operaţia de calare nu a reuşit, cele două faze ale calării se repetă. În cazul în
care calarea nu se realizează chiar dacă operaţia s-a repetat, atunci este posibil ca fixarea
trepiedului la sol sau a aparatului pe trepied să nu fie suficient de rigidă sau, mai grav,
nivela torică să fie dereglată. În a doua situaţie este necesară rectificarea poziţiei nivelei
torice, operaţie care presupune readucerea directricei torului paralelă la planul cercului
orizontal şi care se recomandă să se realizeze în ateliere de specialitate.
Aducerea limbului în plan orizontal presupune şi fixarea în plan vertical a
eclimetrului, dată fiind construcţia teodolitului.
Vizarea corectă presupune direcţionarea lunetei către punctul măsurat,
punerea la punct a imaginii şi aducerea, punctului central al reticulului lunetei în
coincidenţă cu punctul măsurat, prin utilizarea dispozitivelor de mişcare fină
orizontală şi verticală ale aparatului (operaţia de punctare), în situaţia când punctul
măsurat este vizibil atunci punctarea se face chiar pe borna sau pe ţăruşul care
materializează punctul respectiv (fig. 5.7).
Fig.5.10 Principiul de
măsurare a unghiului orizontal
a două aliniamente
(5.7)
şi deci
(5.8)
Valoarea (k.400) din relaţia (5.8) arată că la cele n măsurători s-a
înregistrat de k ori situaţia de calcul descrisă în relaţia (5.4).
c) Procedeul reiteraţiei presupune măsurarea unui unghi orizontal de mai multe
ori, cu condiţia ca de fiecare dată originea de măsurare pe limb (deci citirea pe
direcţia laturii din stânga a unghiului) să fie o valoare stabilită anterior. Valoarea
unghiului va fi media aritmetică a celor n măsurători.
Să presupunem că se măsoară unghiul orizontal A dintre aliniamentele 20-
22 şi 20-101 (fig. 5.15). Intervalul între originile de măsurare a fost impus la
valoarea de 100g iar numărul de măsurători este 4.
(5.9)
(5.10)
(5.11)
Se observă că în prima poziţie a lunetei citirea pe cercul vertical este chiar
valoarea unghiului, caz asemănător cu procedeului zeroului în coincidenţă la
măsurarea unghiurilor orizontale.
Capitolul 6
PLANIMETRIE
- Drumuiri planimetrice -
PLANIMETRIA: ramură a topografiei care studiază
instrumentele și procedeele utilizate în vederea
determinării poziției planimetrice a punctelor topografice
din teren, pentru a fi transpuse grafic (pe plan / harta
topografică)
Etape de lucru:
recunoașterea terenului;
întocmirea carnetului de teren;
măsurările elementelor topografice ale terenului;
calcule de birou;
întocmirea reprezentării grafice (clasic sau computerizat).
REȚELE PLANIMETRICE DE SPRIJIN:
Rețea de sprijin: seturi de triunghiuri (în care vârfurile sunt puncte de
triangulație, situate pe poziții dominante), relaționate între ele,
organizate pe ordine de mărime și precizie de determinare (funcție de
distanțele dintre ele).
Rețele de triangulație
(de ordin I) din Rețeaua
Geodezică de Stat
CANEVAS = Totalitatea triunghiurilor unei rețele, care sunt dispuse pe teren sub
diferite forme.
Baza geodezică a țării se compune din puncte de triangulație de ordin superior ce
alcătuiesc rețeaua de stat și din puncte de triangulație de ordin inferior ce formează
rețeaua de îndesire
Rețeaua de triangulație de ordinul I: lungimea laturilor - 20-60 km, în
medie 30 km.
Rețelele de triangulație de ordinul II: laturi 10-20 km, în medie 15km;
Rețelele de ordinul III: laturi 5-10 km, în medie 7 km;
Rețelele de ordinul IV: laturilor de ordinul 3 km;
Rețelele de ordinul V: laturi medii de 1,5 km, astfel încât să asigure o
densitate de un punct la 50 ha;
Rețele de sprijin locale
Dezvoltarea rețelelor de
triangulație (de diferite
ordine) prin inter-
relaționarea cu cele de
ordin superior
Metode de ridicare planimetrică
Lungimea
punctelor
Numero-
laturii
tarea
Metoda Semn Scopul aplicării metodei Observații
1 ÷ 5 km
Crearea scheletului (rețelei
1 ÷ 50
Triangulație
principale) ridicării
Metode de
0,5 ÷ 1,5 km
Intersecție Îndesirea punctelor rețelei de
51 ÷ 100
construire a
- înainte triangulație pentru a face posibila rețelei de
- înapoi executarea drumuirii
sprijin
(canevas)
Îndesirea și mai mare a punctelor
30 ÷ 250 m
101 ÷ 500
Radiere
distante mari si in teren accidentat
(coordonate Metode de
necesitând măsurarea unghiului de
polare)
501÷999
pantă ridicări a
punctelor de
Echerare Ridicarea punctelor de detaliu detaliu
0 ÷ 60 m
5 111
110 b. 70
9
N q
8
9
112 c. 113
8 114
- după felul cum sunt legate liniile poligonale între ele:
• drumuiri de aliniament;
2. Calculul drumuirii
Operaţiile de calcul se desfăşoară într-o succesiune care permite realizarea
corecţiei erorilor de măsurare, în cazul în când acestea se încadrează în toleranţele
acceptate. Etapele de calcul sunt:
unde este eroarea medie pătratică la măsurarea unui unghi iar n este
numărul de staţii (deci numărul de unghiuri măsurate). Pentru măsurători inginereşti
se obişnuieşte să se ia toleranţa unghiulară de valoare:
Ultima valoare calculată, t50-51 este corectată, deci trebuie să fie egală cu
valoarea calculată din coordonate, 50-51.
e) Calculul valorilor reduse la orizont ale distanţelor
Din tabelul 6.1 se vede că citirile pe cercul vertical s-au efectuat în ambele
poziţii ale lunetei, deci se impune calculul valorii medii a unghiului vertical pentru
fiecare direcţie măsurată. Pentru direcţia 22-101, unghiul vertical mediu va fi:
Fig. 6.6
Calculul coordonatelor relative
Deşi valorile ∆x şi ∆y reprezintă lungimi, acestea vor primi semne algebrice (+ sau -) în
funcţie de sensul parcurs. Semnele lor sunt date chiar de funcţiile sin şi cos, deci de
valoarea unghiului de orientare. Deoarece se cunosc numai coordonatele punctului 22,
x22 şi y22, cele ale punctului 101 vor rezulta sub forma: x101=x22+∆x22-101 şi
y101=y22+∆y22-101 (sumele de mai sus având semn algebric).
Considerând în continuare punctul 101 cunoscut deja, se determină
coordonatele relative ale punctului 102 în raport cu 101 pe baza elementelor anterioare
D101-102 şi D101-102.
∆x101-102=D101-102.cosθ101-102
∆y101-102=D101-102.sinθ101-102 (6.70)
şi apoi coordonatele rectangulare ale punctului 102:
x102=x101+ ∆x101-102 şi y102=y101+ ∆y101-102 (6.71)
Judecând în mod analog se pot determina din aproape în aproape toate
punctele drumuirii, urmând ca din calculele efectuate pe ultimul tronson, 103-50 să se
găsească coordonatele punctului deja cunoscut, 50, cu alte cuvinte diferenţele de
coordonate între puntul de sosire şi cel de plecare ar trebui să fie egale cu sumele
algebrice ale coordonatelor relative calculate ca şi în relaţiile (6.68) şi (6.70). Acest lucru
este teoretic imposibil deoarece la măsurarea distanţelor şi unghiurilor verticale au
intervenit erori, care în procesul de calcul se cumulează în sensul de parcurs ales.
Diferenţele considerate se numesc erori de închidere pe coordonate.
Din motivele arătate se calculează mai întâi doar coordonatele relative şi se
determină erorile de închidere, care se compensează în situaţia în care acestea se
situează sub toleranţele admise.
Deci cu distanţele şi orientările cunoscute, se calculează conform celor arătate
în (6.68) şi (6.70) toate coordonatele relative brute: ∆x22-101, ∆y22-101, ∆x101-102, ∆y101-102,
∆x102-103, ∆y102-103, ∆x103-50, ∆y103-50
Diferenţele între coordonatele punctelor de capăt cunoscute sunt:
∆x22-50 = x50 – x22 ∆y22-50 = y50 – z22 (6.72)
Vom nota:
S∆x = ∆x22-101 + ∆x101-102 + ∆x102-103 + ∆x103-50
S∆y = ∆y22-101 + ∆y101-102 + ∆y102-103 + ∆y103-50 (6.73)
Erorile de închidere pe coordonate vor fi:
ex = S∆x – ∆x22-50 şi ey = S∆y – ∆y22-50 (6.74)
iar eroarea totală (vector):
2
E xy ex ey
2 L /2
(6.75)
Eroarea totală trebuie să satisfacă condiţia: L /2
1
E xy Txy n 2aL2 2l
3 (6.76)
unde: n este numărul de laturi ale drumuirii;
∆a - eroarea medie pătratică de măsurare a unghiurilor;
∆l - eroarea medie pătratică la măsurarea unei laturi;
L - lungimea drumuirii.
Pentru ridicările inginereşti se utilizează o relaţie de forma:
3L
E xy Txy 4,5 10 6 L
5200 (6.77)
În cazul în care eroarea totală de închidere pe coordonate nu satisface relaţia (6.77)
rezultă că la măsurătorile de teren s-a strecurat o eroare gravă, deci procesul de
măsurare se reia.
g) Compensarea erorii de închidere pe coordonate
Cele două componente ale erorii, de închidere pe coordonate, ex şi ey se repartizează
sub formă de corecţii la fiecare din coordonatele relative, proporţional cu lungimea
fiecărei laturi a drumuirii. Considerând că lungimea totală a drumuirii este
D = D22-101 + D 101-102 + D102-103 + D103-50
ex ey
corecţiile unitare vor fi: cx şi cy
D D
Fig. 6.7
Drumuirea
planimetrică
cu punct
nodal
(6.83)
unde ponderile pa, pb, pc se calculează în funcţie de numărul de staţii pe fiecare ramura:
1 1 1
pa pb pc
na nb nc
(6.84)
în continuare, orientarea de sosire fiind cunoscută, se pot calcula erorile de închidere
pe orientări pe fiecare ramură:
eθa= θaM-N-θN-m eθb=θbN-M-θN-M eθc=θcN-m-θN-M (6.85)
4. Se compensează erorile de închidere pe orientări la fiecare ramură, obţinându-se
valorile definitive pentru toate laturile. Această operaţie se realizează ca şi la
drumuirile desfăşurate.
5. Se calculează distanţele reduse la orizont între puncte, pe fiecare ramură.
6. Se calculează coordonatele relative şi coordonatele rectangulare iniţiale ale
punctelor.
Pornind de la punctele cunoscute de pe fiecare ramură, se ajunge în final la punctul
nodal, pentru care se obţin trei seturi de valori ale coordonatelor xNa, yNa, xNb, yNb,
xNc, xNc
Coordonatele definitive ale punctului N vor fi mediile ponderate ale celor trei
seturi de valori:
(6.86)
unde:
(6.87)
Metode utilizate:
• Metoda radierii sau metoda coordonatelor polare
• Metoda echerării sau metoda coordonatelor echerice
• Metoda aliniamentului
Metoda radierii
Succesiunea operațiilor:
Varianta 1:
• Măsurarea unghiurilor plane orizontale;
• Determinarea distanțelor 101-501 (d1), 101-502 (d2), 101-503 (d3) și 101-504
(d4), direct valoarea lor redusă la orizontală.
• Măsurarea distanțelor înclinate (pentru verificare prin calcul trigonometric).
• Determinarea poziției punctelor de radiere prin coordonatele lor polare: 501
(do1 și ω1) 502 (do2 și ω2), 503 (do3 și ω3) și 504 (do4 și ω4).
Metoda radierii
sau Varianta 2:
• Calculul coordonatelor rectangulare absolute [X, Y] ale punctelor de detaliu
- se calculează orientările către punctele radiate cu relații de forma:
θ101-1001= θA-101+ A-1001- 400g
- lungimile înclinate reduc la orizont: di li cos i
- se calculează (pentru fiecare punct în parte) coordonatele relative:
x i di cos
y i di sin
z i li sin i di tg i
- se calculează coordonatele rectangulare față de punctul de stație din care au
fost măsurate la teren:
Xi = Xstație + ∆xi x
Yi = Ystație + ∆yi
Zi = Zstație + ∆zi
1001 1002
1005
1003
1004
101
103
A
102
y
Metoda echerării sau metoda coordonatelor echerice
Metoda presupune determinarea directă a coordonatelor echerice - abscisă
și ordonată, de obicei fața de o latură de drumuire considerată axă de operație.
Pentru a putea fi aplicată, este necesar ca detaliile să fie situate la distanțe mai mici
decât lungimea ruletei cu care se fac determinările (de obicei ruleta de 50 m).
Metoda aliniamentului
Dacă o serie de detalii sunt dispuse în linie dreaptă (spre exemplu stâlpii de
susținere din rețelele electrice sau de iluminat stradal), este mai comod să se
determine coordonate numai pentru punctele de capăt, celelalte puncte fiind
amplasate pe dreapta astfel definită, se vor raporta numai prin distanța la care se
află față de unul din capetele aliniamentului. În exemplul din figura 5.18, se vor
determina coordonatele punctelor de capăt prin metoda radierii, iar punctele
intermediare se raportează pe plan prin distanța fața de unul din capete, toate
punctele fiind situate pe dreapta ce unește capetele aliniamentului.
La fel ca la metoda coordonatelor rectangulare, distanțele se vor determina
în valoare orizontală, deci metoda este recomandat să se aplice în terenuri plane.
(6.98)
şi distanţele:
(6.99)
Cu aceste elemente se poate calcula unghiul φ de rotaţie între cele două sisteme şi
factorul de corecţie K al proiecţiei distanţelor sub formele:
sau
sau (6.100)
(6.101)
în care produsele K.sinφ şi K.cosφ se pot calcula cu valorile din (6.100) sau cu:
(6.102)
(6.103)
în care produsele K1.sinφ1 şi K1.cosφ1 se calculează cu valorile (6.100) sau cu
(6.104)
Se observă că, formal, relaţiile (6.101) şi (6.103), respectiv (6.102) şi (6.104) sunt
identice, deci dacă se notează cu indice „i” elementele corespunzătoare sistemului de
coordonate iniţial şi cu indice „t” cele din sistemul transpus, relaţiile (6.101÷6.104)
se pot generaliza, astfel că un punct oarecare, P, va avea coordonatele transpuse:
(6.105)
unde:
(6.106)
în care x1i, x2i, x1t, x2t, y1i, y2i, y1t, y2t sunt coordonatele a doua puncte cunoscute în
ambele sisteme de axe de coordonate (iniţial şi transpus), iar xpi, ypi- coordonatele
punctului oarecare, P, în sistemul transpus.
Capitol 7
• Computere;
• Plottere, ce servesc la transpunerea datelor digitale sub formă grafică, la diferite
scări de reprezentare cu o precizie în poziţie planimetrică a punctelor raportate de
± 0,01mm;
• Imprimantele, se diferenţiază prin calitatea imprimării, viteză de lucru şi alte
criterii, dintre care, se menţionează o serie de tipuri, în funcţie de modul
imprimare: cu ace, cu jet de cerneală, termice și laser.
7.4. Operaţiile pregătitoare şi de redactare a planurilor topografice:
a. Operaţii pregătitoare
Fig. 7.1 Modul de alegere a sistemului rectangular pentru întocmirea unui plan
1- coala de hârtie ; 2- suprafaţa reprezentată: 3- sistem de axe de coordonate
translat
Ymax Ymin X max X min
L şi l
N N
Cele două valori obţinute (ΔX, ΔY) se reduc mai întâi la scara planului 1:N, după
care, se adaugă un plus de 10…20 cm, obţinându-se lungimea şi lăţimea formatului
de desen al hârtiei milimetrice.
După stabilirea formatului se vor alege pentru originea sistemului rectangular de
axe nişte valori rotunde (X0, Y0), care să fie mai mici decât valorile minime
(Xmin, Ymin) ale coordonatelor punctelor din inventarul de coordonate. Deci trebuie
să fie îndeplinite condiţiile:
X0 Xmin şi
Y0 Ymin
ceea ce asigură posibilitatea raportării tuturor punctelor în sistemul stabilit de axe.
e. Cartografierea planului
La întocmirea planului se poate folosi:
- o culoare unică sau
- mai multe culori (albastru pentru elemente hidrografice, maro sau sepia pentru
curbe de nivel, verde pentru vegetaţie etc.)
În funcţie de modul de redactare, se efectuează:
- trasarea în tuş a conţinutului planului topografic şi
- scrierea elementelor de toponimie pentru foile de plan întocmite pe suporturi
nedeformabile.
Pentru planurile de situaţie raportate pe hârtie milimetrică, se efectuează numai
definitivarea lor în creion, cu toate elementele cartografice specifice acestor planuri.
După caz, se completează planul topografic întocmit cu următoarele elemente
cartografice:
- proiecţia folosită, sistemul de referinţă pentru cote,
- teritoriul cuprins, nomenclatura,
- scara de redactare,
- anul ridicării şi redactării, dimensiunile şi suprafaţa trapezului,
- denumirea planului, autorul şi altele.
Pe planurile topografice se reprezintă detaliile planimetrice eventual şi detalii
altimetrice (prin curbe de nivel). Elementele cu dimensiuni reale reduse pot fi
reprezentate prin semne convenţionale care sunt reunite în atlase corespunzătoare
la diferite scări ale planului (sau trecute într-o legendă alăturată planului).
CALCULUL SUPRAFEŢELOR
7.5 Generalităţi
Cunoaşterea mărimii suprafeţelor de teren ocupate de diferite detalii are
implicaţii importante într-un proiect topografic de construcţii. Mărimea suprafeţelor
constituie un criteriu după care se percep impozitele pe teren. Strategiile tehnice şi
economice în domenii ca protecţia mediului, agricultură, silvicultură, urbanism etc. nu
sunt posibile fără cunoaşterea suprafeţelor de teren implicate în aceste activităţi.
Deoarece scoarţa terestră prezintă neregularităţi şi pante, măsurarea precisă a
ariilor nu se realizează direct pe teren, fapt pentru care se recurge la calculul analitic
sau la măsurarea sa pe planul topografic.
Aria unei suprafețe este o măsură a cât de întinsă este acea suprafață.
(Adesea cuvântul suprafață se utilizează cu sensul de aria suprafeței)
În matematică, aria este un număr real, în general pozitiv.
În fizică, inginerie, geodezie etc, aria este o mărime fizică și ca atare are asociată o
unitate de măsură.
Unitatea de măsură pentru arie în Sistemul Internațional este metrul pătrat, având
simbolul „m²”.
Se utilizează metode precise și metode aproximative :
metoda calculului analitic (cu ajutorul coordonatelor punctelor de contur);
metoda grafică (utilizând planul topografic);
metoda mecanică (determinarea suprafețelor delimitate de o curbă sinuoasă pe
planul topografic cu planimetrul digital/polar)
metoda „pătratelor module”
7.6 Calculul analitic al suprafeţelor
În urma ridicării topografice se determină coordonatele tuturor punctelor de
detaliu. Punctele situate pe conturul suprafeţelor pot fi utilizate în mod direct la
calculul analitic al suprafeţelor, fără să fie necesar în acest caz planul topografic. Să
considerăm o suprafaţă al cărei contur a fost geometrizat la ridicarea topografică (fig.
7.1); punctele de pe contur au coordonate cunoscute. Se realizează numerotarea lor
provizorie într-un sens oarecare. Prin perpendiculare duse din puncte pe una din axele
de coordonate materializăm una din cele două coordonate ale fiecărui punct. Se
observă că se formează trapeze ale căror suprafeţe se pot determina cu relaţia
cunoscută. Din fig. 7.2 se observă că suprafaţa detaliului reprezentat este:
2S = [(X1+X2).(Y2-Y1)+(X2+X3).(Y3-Y2)+(X3+X4).(Y4-Y3)+ (X4+X5).(Y5-Y4)-
(X5+X6).(Y5-Y6)-(X6+X7).(Y6-Y7)-(X7-X1).(Y7-Y1)] (7.3)
2S1234567=[X1(Y2-Y1)+X2(Y3-Y1)+X3(Y4-Y2)+X4(Y5-Y3)+X5(Y6-Y4)+X6(Y7-Y5)+
+X7(Y1-Y6)] (7.4)
1 n
S x i y i1 y i1 Verificare: metoda ariei „negative”
2 i1 (7.5)
unde în cazul i = 1 se ia i-1 = n şi în cazul i = n se ia i +1 = 1.
Din punctul de vedere ai erorilor de determinare a suprafeţelor, metoda analitică se
consideră infailibilă, deci de precizie maximă şi referinţă pentru alte metode. Avantajul
major al calculului analitic este acela că se poate realiza prin programare pe calculator.
7.7 Determinarea suprafeţelor pe cale grafică
(1) Această metodă presupune utilizarea planului topografic şi se aplică la
determinarea suprafeţelor care au contur poligonal. În principiu orice suprafaţă
poligonală se poate descompune în figuri geometrice simple (fig, 7.2), de exemplu
triunghiuri.
N2
S b1h1 b2h2 b3h3 ... bnhn
2
(7.6)
unde N este numitorul scării de reprezentare a planului topografic.
(2) Metoda semiperimetrelor:
Se aplică la calculul suprafețelor relativ mici, delimitate de un contur
geometric. Din punct de vedere practic se folosește:
- ruleta de 50 m cu care se măsoară toate laturile necesare calculului suprafețelor
și/sau
- ruleta și echerul topografic care permite coborârea/ridicarea perpendicularelor pe un
aliniament de bază, precum și măsurarea distanțelor respective
Exemplu: Pentru calculul suprafețelor prin procedeul geometric se consideră un
contur poligonal 1-2-3-4-5-6-7, de suprafață „S” care se poate împărți în 5
triunghiuri, ale căror laturi d1, d2, d3, ..., d11 se măsoară, în condițiile terenurilor
plane, cu ruleta de 50 m ca distanțe orizontale.
TIPURI DE PLANIMETRE
Planimetru polar;
Planimetru rectiliniu utilizat pentru
Fig.7.4. Planimetru polar
măsurarea ariilor suprafeţelor lungi şi înguste;
Planimetru radial utilizat pentru măsurarea
ariei diagramelor de înregistrare;
Planimetru digital
citirea din figură ; 8970 sq cm
Fig. 7.5 Planimetru polar
1- braţ polar ; 2- acul polului ; 3- articulaţie sferică ; 4- braţ trasor ; 5- dispozitiv
înregistrator ; 6- şurub de fixare ; 7- vârf pentru urmărirea conturului : 8- axul ruletei;
9- axul contorului; 10- contor de rotaţii (cifra nr. 1); 11-ruletă (cifrele nr. 2 şi 3); 12-
vernier (cifra nr. 4);
PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE
CITIREA
Aria suprafeţei măsurate este dată de
relaţia: A = 2 P*r *L* n
unde:
r = raza rolei integratoare;
L = lungimea braţului integrator;
n = numărul de ture al rolei citit pe
mecanismul integrator;
L şi r sunt constante ale planimetrului,
care se găsesc în fişa sa tehnică.
Parameterii tehnici:
- Domeniu maxim de măsurare:
lățime 300 mm, nelimitat în lungime
- Eroare relativă: ± 0.2%
- Display: LCD cu matrice de 16 pixeli
- Alimentare: acumulator DC 6V
- Greutate: 1.25 kg
- Dimensiuni: 260 x 180 x 40 (mm)
Caracteristici:
- Poate lucra cu orice proporții;
- Diferite unități de măsură pot fi utilizate (hectare,
km2, m2, cm2, mile2, foot2, inch2);
- 8 locații de memorie [m2/1], [ft2/2], [fen/3],
[km2/4], [mi2/5], [mu2/6], [ha2/7], [ac2/8];
- Se pot adăuga arii;
- Se poate calcula media unei suprafețe;
- Conversii unități de măsură
7.9. Metoda grafică (cu ajutorul paletei)
ALTIMETRIE
8.1 Noţiuni de altimetrie
Altimetria este o ramură a topografiei care vizează studiul
metodelor şi aparatelor utilizate la determinarea poziţiei pe verticală a
punctelor suprafeţei terestre.
(distanțe scurte)
(distanțe mari)
fig. 8.1 Diferenţa de nivel între două fig. 8.2 Diferenţa de nivel între două
puncte în cazul distanţelor mari puncte în cazul distanţelor mici
8.2 Erorile de sfericitate şi de refracţie atmosferică în măsurătorile de
nivelment
Să considerăm două puncte A şi B care au aceeaşi altitudine, iar distanţa dintre
ele este suficient de mare. Aceste puncte se vor situa pe aceeaşi suprafaţă de nivel
(fig. 8.3). Deasupra punctului A este instalat un aparat topografic la înălţimea Ia.
Orizontul aparatului intersectează
verticala punctului B în B1. Dacă luneta
aparatului este montată la orizontală, axa
optică a acesteia ar trebui să intersecteze
verticala lui B tot în B1, dar în realitate se
produce o deviere spre suprafaţa
Pământului a vizei, datorită densităţii
diferite a straturilor de aer, deci datorită
refracţiei atmosferice. În acest caz viza
intersectează verticala lui B în punctul B2.
Deoarece diferenţa de nivel între
punctele A şi B este nulă, distanţa B1 - B3
de pe verticala punctului B ar trebui să fie
nulă, dar în realitate, curbura Pământului
introduce o diferenţă es numită eroare de
sfericitate. Din eroarea es o parte -
segmentul B1 – B2 = - er este anulată prin
devierea vizei datorită refracţiei, deci
cantitatea ei se numeşte eroare de
fig. 8.3 Erorile de sfericitate şi refracţie atmosferică.
refracţie atmosferică
Diferenţa acestor două valori: et = es - er (8.3)
se numeşte eroare totală (de sfericitate şi refracţie atmosferică) şi afectează
rezultatul măsurării diferenţelor de nivel între două puncte A şi B. Rezultă că diferenţa de
nivel va fi compensată cu o corecţie de sfericitate şi refracţie Ct = - et = -(es - er). În
fig. 8.3 se observă că în triunghiul dreptunghic O-A3-B1 se poate scrie:
D2AB + (R+I)2 = (R+Ia+es)2 (8.4)
de unde rezultă:
D2 AB D2 AB
es
2R 2Ia er 2R (8.5)
2
Dacă eroare de refracţie atmosferică se scrie sub forma: e D K
r
2R(8.6)
unde K este numit coeficient de refracţie (pentru România K= 0.13), atunci eroarea totală
se scrie sub forma: D2 AB
et es er (1 K)
2R (8.7)
Pentru valorile K = 0.13 şi R=6369,427 km rezultă eroarea totală de forma:
1 0,13
et 3
D2 6,82 108D2 m
2 6369,427 10
(8.8)
Relaţia (8.8) arată că eroarea totală de sfericitate şi refracţie atmosferică creşte
proporţional cu pătratul distanţei dintre punctele măsurate, astfel că pentru o distanţă de
100 m între puncte eroarea este de 0,68 mm iar la o distanţă de 1000 m, eroarea este de
68,9 mm.
În ridicările topografice de nivelment, distanţele dintre două puncte succesive nu
depăşesc 100 - 200m, fapt pentru care această eroare este neglijată. Ea este compensată
numai pentru distanţe care depăşesc 300 m.
8.3 Geometrizarea virtuală a detaliilor de relief ale terenului
Să ne imaginăm o secţiune verticală prin scoarţa terestră în lungul unui aliniament între două
puncte oarecare A şi B. Dacă distanţa între punctele A şi B este sub 300 m, atunci suprafaţa de nivel
zero poate fi considerată un plan orizontal. În secţiunea verticală se va observa variaţia altitudinii
punctelor situate de-a lungul aliniamentului AB (fig. 8.4). Tot în această secţiune considerăm axa Oz ca
verticala ce trece prin punctul A al aliniamentului, iar axa Od, axa distanţelor orizontale situată în planul
orizontal al suprafeţei de nivel 0.
Linia suprafeţei terenului, rezultată ca intersecţie între planul vertical de secţionare şi scoarţa terestră se numeşte
profil vertical al terenului. Se observă că linia profilului terenului între A şi B conţine puncte care au altitudini
diferite, a căror variaţie are loc după curba naturală care caracterizează forma terenului pe direcţia respectivă.
Forma acestei curbe se poate reproduce grafic la o anumită scară dacă se cunosc altitudinile punctelor situate
între A şi B şi distanţele între aceste puncte şi punctul A. Teoretic, numărul de puncte pe linia profilului terenului
între A şi B este infinit, deci reproducerea exactă a curbei nu este posibilă. Din acest motiv măsurătorile
topografice pentru determinarea altitudinilor şi distanţelor la care se face referire mai sus se vor efectua asupra
unui număr limitat de puncte. Acestea se vor alege astfel încât să permită o reprezentare cât mai fidelă a formei
terenului, dar şi un consum cât mai redus de timp afectat operaţiilor de măsurare. În acest sens se realizează
aproximarea curbei terenului cu o înlănţuire de segmente de dreaptă, deci o geometrizare virtuală a profilului (în
fig. 8.4 s-au ales punctele intermediare 1,2,....,7 care au altitudinile locale minime sau maxime). Prin
geometrizarea profilului AB, numărul de puncte care urmează să fie măsurate s-a redus de la o infinitate, la nouă
(inclusiv punctele de capăt A şi B). Această operaţie asemănătoare aproximării formei în plan orizontal a detaliilor
este realizată de toporaf direct pe teren şi are o mare importanţă în reprezentarea corectă a suprafeţei terenului.
Ea depinde de experienţa operatorului şi de fineţea observaţiei acestuia.
8.4 Nivelmetrul
8.4.1. Schema simplificată şi părţile componente ale nivelmetrului
Nivelmetrul (nivelul) este un aparat topografic special destinat măsurării diferenţelor
de nivel prin nivelment geometric. Denumirea simplă de nivel/ă nu trebuie să se
confunde cu cea a nivelei cu bulă de aer, care este dispozitivul ce permite
orizontalizarea aparatelor topografice. Aceasta intră şi în alcătuirea
nivelmetrului.
De-a lungul timpului, nivelmetrele au evoluat de la tipuri constructive foarte simple
spre unele complexe, la care precizia şi manevrabilitatea au crescut.
În principiu, cel mai simplu nivelmetru este alcătuit dintr-o lunetă de tip stadimetric,
o traversă orizontală şi o ambază (fig. 8.13). În componenţa acestui aparat intră şi nivela
cu bulă de aer care permite calarea, adică aducerea la orizontală a axei lunetei. Traversa
orizontală este prevăzută cu pivot în jurul căruia se poate realiza o rotaţie completă.
Calarea aparatului se realizează ca şi la teodolit, adică în două poziţii perpendiculare,
prin acţionarea şuruburilor de calare ale ambazei.
Nivela are două axe importante: axa optică a lunetei, 0-0 şi axa verticală a pivotului.
Prin rotirea lunetei (şi traversei) în jurul axului vertical, axa optică descrie un plan
orizontal care permite măsurarea pe miră a diferenţelor de nivel aşa cum s-a arătat
anterior.
fig. 8.13 Schema de principiu a
nivelei simple
1-lunetă;
2-traversă orizontală;
3-ambază;
4-nivelă torică;
5- reticul lunetă;
6-şuruburi de calare;
7- orificiu filelat pentru fixare pe
trepied
8.4.2 Dispozitivul pentru calare semiautomată la nivelmetrul automat
Pentru îmbunătăţirea preciziei de calare, care este foarte importantă în cazul
nivelei, la tipurile constructive mai noi s-a introdus un dispozitiv optic de tip pendul,
care realizează compensarea automată a calării, după ce aparatul a fost calat
manual. În fig. 8.14 se prezintă schema de principiu a nivelmetrului prevăzut cu
dispozitiv optic compensator introdus pe traseul optic al lunetei aparatului.
Deşi valoarea ∆zAB reprezintă o lungime, aceasta va primi semn algebric în funcţie de sensul
în care se consideră diferenţa de nivel, deci: ∆zAB= L0A-L0B = -∆zBA = -(L0B-L0A) (8.11)
2. Nivelment geometric de capăt (fig. 8.6), la care unul din puncte, de
exemplu A este considerat punct de staţie, deci deasupra acestuia la o înălţime Ia se
instalează nivela. Pe punctul B se aşează o miră topografică în poziţie verticală.
În acest caz distanţa orizontală între nivelă şi mira topografică este egală cu cea
dintre punctele A şi B, DAB şi se numeşte niveleu.
Diferenţa de nivel (∆zAB) între cele două puncte rezultă prin diferenţa matematică
între înălţimea aparatului, Ia şi înălţimea citită pe mira din punctul B, L0B, la nivelul
planului orizontal în care se află axa optică a lunetei aparatului. Valoarea L0B este
măsurată între punctul B şi planul respectiv, deci: ∆zAB = Ia - L0B (8.12)
Se observă că şi în acest caz valoarea ∆zAB poate fi negativă dacă Ia<L0B, deşi ea
reprezintă o lungime (determinată pe verticală). Semnul algebric reprezintă de fapt,
ca şi în cazul precedent, sensul pantei în direcţia considerată: dacă în direcţia AB
considerată rezultă ∆zAB>0, altitudinea terenului în punctul B este mai mare decât cea
din punctul A şi panta este pozitivă; când ∆zAB<0 atunci panta este negativă şi
altitudinea în B este mai redusă decât în A. Şi în această situaţie altitudinea
necunoscută zB, a punctului B se va calcula cu: zB = zA + ∆zAB (8.13)
Între cele două procedee de nivelment geometric descrise există o diferenţă majoră în
ceea ce priveşte valoarea erorilor de măsurare care afectează mărimea ∆zAB măsurată.
Erorile de măsurare sunt determinate în principal de precizia cu care se poate cala nivela,
deci de precizia cu care axa optică a lunetei nivelei este adusă la orizontală. Erorile de
măsurare mai provin şi de la precizia de gradare a mirelor topografice şi de la cea de
verticalizare a acestora în momentul când sunt instalate pe punctele măsurate, dar acestea
influenţează mai puţin rezultatul.
Considerând că mirele sunt perfect verticale şi gradate ideal, în primul caz, adică al
nivelmentului geometric de mijloc, o eroare de neorizontalitate a nivelei, va determina ca
în locul valorilor ideale ale citirilor pe miră, L0A şi L0B în cele două puncte, să se înregistreze
valorile eronate L0A - ε şi L0B - ε (fig. 8.7). Eroarea ε este aceeaşi la ambele citiri deoarece
nivela este situată la mijlocul distanţei dintre punctele A şi B iar luneta se roteşte succesiv
către A şi B pentru efectuarea citirilor.
TAHIMETRIE
9.1 Determinarea simultană a poziţiei în plan şi pe verticală a
punctelor
Cu mărimile măsurate şi cele cunoscute (ha, hv, k) ale staţiei se pot calcula
în continuare coordonatele spaţiale ale punctului vizat.
9.2 Tahimetre
hv ha
D L sin V arcsin sin V
Ia
D = K . (L2 – L1) sin2V
- la măsurarea electronică a distanţei înclinate se foloseşte relaţia:
D = L . sinV
calculul coordonatelor relative provizorii Δx şi Δy ;
calculul diferenţelor de nivel provizorii - Δz (în funcţie de modul cum a fost
măsurată distanţa înclinată);
calculul erorilor de închidere pe coordonate plane ex şi ey şi pe altitudini ez
şi compensarea acestora;
calculul coordonatelor spaţiale X, Y, Z ale punctelor drumuirii.
b) Pentru punctele de detaliu:
calculul unghiurilor orizontale;
calculul orientărilor laturilor vizate;
calculul distanţelor reduse la orizont dintre punctele de staţie şi punctele
radiate;
hv ha
D L sin V arcsin sin V
Ia
D = K . (L2 – L1) sin2V
D = L . sinV
APLICAŢIILE TOPOGRAFIEI ÎN
CONSTRUCŢII
x AB x AC
tgAB ; tgAC
y AB y AC
B
A D d
Dproiect
Figura 11.4
Trasarea directă a distanţelor orizontale
2.1. Trasarea pe cale directă
Pentru a putea face o trasare de distanţă pe cale directă va trebui să dispunem de o
ruletă, sau pentru trasări foarte precise de un fir invar.
În figura 11.4 se arată că într-o fază iniţială s-a trasat distanţa orizontală D, diferită
de cea proiectată Dproiect..
După măsurare, distanţei Di se calculează toate corecţiile necesare:
• de etalonare: lk = lo - ln unde l0 - lungimea reală; ln - lungimea nominală;
• de întindere 1000 l
lp n
S E F F0
B' B
h
A
D d
Dproiect
Figura 11.5 - Trasarea indirectă a distanţelor
3. Trasarea cotelor proiectate
Datele cunoscute în acest caz se referă la existenţa în teren a reperului de
nivelment a cărui cotă este cunoscută, HA, cota punctului ce urmează a fi trasat pe înălţime,
HB, precum şi distanţa orizontală D, între reperul de nivelment şi punctul ce se va trasa pe
înălţime (acolo unde este cazul).
Trasarea se poate face prin:
nivelment geometric (de mijloc sau de capăt),
nivelment trigonometric sau
nivelment hidrostatic.
bpr
bteren
a
B
HBpr. HBteren
HA A
Figura 11.6 - Trasarea cotelor
suprafata de nivel "0" prin nivelment geometric de mijloc
3.1.b. Trasarea prin nivelment geometric de capăt
Pentru trasarea cotelor prin acest procedeu, instrumentul de nivelment se va
instala deasupra reperului de nivelment, A. Din figura 11.7, putem scrie că:
HA i HB bpr
pr [11.10]
de unde rezultă valoarea lui bpr: bpr HA i HB pr
[11.11]
Pentru trasarea propriu-zisă se procedează ca în cazul trasării prin nivelment geometric de
mijloc.
Trasarea pe înălţime a punctului B se poate face şi dacă se cunoaşte cota
punctului B la nivelul terenului. În acest caz, diferenţa între cota proiectată şi cota terenului
determină cota de lucru cl după relaţia: cl HB pr HB teren [11.12]
Odată calculată această valoare, va fi aplicată cu o ruletă pe un ţăruş sau o
stinghie bătute în pământ, în apropierea punctului B. Pe şantier această mărime este mult
utilizată, deoarece dă posibilitatea ca odată punctul marcat planimetric în teren, faţă de
cota terenului să se poată aplica uşor cantităţi ce se pot măsura cu un metru.
bpr bteren
i
B
HBpr. HBteren
A
HA Figura 11.7 - Trasarea cotelor prin
nivelment geometric de capăt
3.2. Trasarea cotelor prin nivelment trigonometric
În cazul trasării cotelor prin această metodă, se presupune că, fie prin măsurare
directă fie prin calcul din coordonatele punctelor, se cunoaşte distanţa orizontală între
reperul de nivelment şi punctul a cărui cotă trebuie trasată. Metoda presupune de fapt
trasarea unui unghi de pantă care, la distanţa D, asigură cota proiectată a punctului.
Din figura 11.8 putem scrie că:
HB pr HA
tg
D [11.13]
din care rezultă valoarea lui α. La teren se instalează teodolitul în punctul A şi se măsoară
înălţimea "i" a instrumentului. Se vizează punctul B, astfel ca la cercul vertical să citim
valoarea unghiului de pantă (α). În B se instalează o miră, care poate fi mişcată pe
verticală, în sus şi în jos, astfel ca la firul reticular orizontal al teodolitului din A să citim
înălţimea "i". La talpa mirei se află cota proiectată a punctului B.
cl
B
HBpr.
i
HBteren
A D
HA Figura 11.8 - Trasarea cotelor prin
nivelment trigonometric
3.3. Trasarea cotelor prin nivelment hidrostatic
Cea mai cunoscută şi folosită dintre metodele de trasare a cotelor pe şantier este cea care
foloseşte principiul vaselor comunicante, cunoscută sub denumirea de furtunul cu apă.
Cunoscându-se valorile cotelor reperului de nivelment şi a punctului ce se va trasa, se
poate calcula valoarea cotei de lucru cl cu relaţia: cl Hpr HRN [11.14]
Prin nivelment hidrostatic (figura 11.9), se transmite pe verticala punctului proiectat cota
reperului de nivelment, după care cu un metru sau o ruletă, faţă de această cotă transmisă
se aplica valoarea cotei de lucru calculate. Pentru aplicarea corectă a procedeului, se
impune ca pe timpul trasării furtunul cu apă să nu fie expus inegal la soare şi să nu
prezinte ştrangulări care ar împiedica circulaţia liberă a lichidului.
Hpr
cl
HRN
c'
bpr
B S2
HBpr
c"
a
S1 RN HRN
Figura 11.11 - Transmiterea cotelor la etaj
5. Trasarea liniilor de pantă dată
O linie de pantă dată se poate trasa prin nivelment geometric, nivelment trigonometric sau,
mai rar, prin nivelment hidrostatic. Indiferent de metoda aleasă, problema se reduce la a trasa un
punct a cărui cotă să asigure panta proiectată. Se consideră ca date cunoscuta ale problemei poziţia
în teren a punctului A, distanţa d şi valoarea pantei ce urmează să fie trasată.
5.1. Trasarea liniilor de pantă dată prin nivelment geometric
Aparatura folosită presupune un instrument de nivelment şi cel puţin o miră.
Din figura 11.12 rezultă: p = tg α = s/d [11.19]
de unde se obţine valoarea lui s: s = d×tg α [11.20]
Pentru trasare se instalează un nivelmetru aprox. la jumătatea pantei de trasat şi se citeşte "a" pe
mira amplasată în punctul A. Se calculează bpr corespunzător pantei "p" cu relaţia:
bpr = a + s [11.21]
Valoarea calculată a lui bpr se aplică în teren prin ridicarea / coborârea mirei din B până ce la firul
nivelor se citeşte valoarea lui bpr. La talpa mirei se găseşte al doilea punct ce materializează linia de
pantă "p".
Trasarea liniilor de pantă dată se poate face şi prin nivelment geometric de capăt, rezolvarea
şi relaţiile fiind identice cu constatarea că în acest caz citirea "a" pe miră se transformă în înălţimea
"i" a instrumentului.
a
a
bpr
A s bteren
B k
Figura 11.12 - Trasarea liniilor de pantă dată
d prin nivelment geometric de mijloc
5.2. Trasarea liniilor de pantă dată prin nivelment trigonometric
Aparatura folosită presupune un teodolit, a cărui înălţime “i” se măsoară şi o miră.
Din figura 11.13 rezultă: p = tg α [11.22]
de unde rezultă valoarea unghiului de pantă α: α = arctg α [11.23]
Unghiul astfel obţinut se introduce la cercul vertical al teodolitului care vizează o
miră instalată pe punctul B. Mira se ridică sau se coboară până când la firul reticular
orizontal se citeşte pe miră valoarea înălţimii aparatului. În acel moment, la talpa mirei se
află trasat altimetric punctul B care asigură linia de pantă proiectată între A şi B.
O atenţie deosebită se va acorda valorii unghiului de pantă α, care poate fi pozitiv
(pentru toate punctele situate deasupra liniei orizontului) sau negativ (pentru toate punctele
situate sub linia orizontului).
cl
B
i
Figura 11.13 - Trasarea liniilor de pantă
A D
dată prin nivelment trigonometric
În situaţia în care distanţa între punctele ce marchează capetele liniei de pantă este
mare şi necesităţile de şantier o cer, vor trebui trasate şi o serie de puncte intermediare. În
acestă situaţie se va proceda la trasarea capetelor liniei de pantă, după care se vor trasa
punctele intermediare fie ca mai sus fie utilizând completul de teuri. În figura 11.14, punctul
B a fost astfel trasat altimetric încât să asigure panta proiectată p.
Pentru trasarea punctelor intermediare 1 şi 2, în punctul A se va instala un teu de o
înălţime oarecare, terminat la partea superioară cu o şipcă orizontală vopsită în culoarea
albă. În punctul B se va instala un al doilea teu care are şipca orizontală de lăţime dublă
faţă de cea a teului din A, vopsită jumătatea de jos în negru şi jumătatea de sus în alb.
Înălţimea teului din B, până la zona de separare a culorilor este aceeaşi cu înălţimea teului
din A. Un al treilea teu se instalează pe un ţăruş bătut în punctul 1. Operatorul din punctul A
va privi tangent la partea superioară a teului din A către teul din B. Un al doilea operator va
mişca în sus sau în jos teul din 1 până ce operatorul din A va vedea partea superioară a
teului din 1 peste linia de demarcaţie a culorilor negru şi alb a teului din B. Pentru teul din
punctul 2 se va proceda în acelaşi mod.
A
2
1
B Figura 11.14 – Utilizarea completului
de teuri
Aşa cum am văzut în capitolul “Planimetrie”, lucrările topografice referitoare la
ridicarea detaliilor din teren se execută pornind de la punctele reţelei de triangulaţie, care,
dacă este necesar, se pot îndesi prin drumuiri. În general preciziile pe care le pot asigura
aceste puncte nu satisfac în totalitate cerinţele de precizie necesare în cazul amplasării
unor structuri inginereşti. Pentru a rezolva acest inconvenient se impune realizarea unei
reţele locale de puncte, care se vor măsura cu precizii superioare punctelor de triangulaţie.
Pe de altă parte, construcţiile care se vor realiza în cadrul unui ansamblu de locuinţe sau în
cadrul unei viitoare fabrici sau uzine sunt, în general, dispuse paralel unele faţă de altele.
Dacă se ţine seamă de aceste considerente, vom concepe o reţea de puncte astfel
alcătuită încât să ofere o serie de avantaje faţa de reţelele de triangulaţie în sensul că
reţeaua ce se va realiza şi care se va numi “reţea de construcţie”, va fi formată din figuri
geometrice regulate.
A B
a b
II
I Figura 11.15 - Reţea de construcţii
Într-o dispunere a construcţiilor ca în figura 11.15, laturile reţelei ce construcţie, ce formează
figuri sub forma patratelor sau dreptunghiurilor, sunt paralele sau perpendiculare pe faţadele
construcţiilor. Axele de coordonate au originea, (0, 0), în colţul din stânga, jos, al reţelei. În zonă
există însă şi puncte de triangulaţie, notate cu I şi II, din care se va trasa în teren baza reţelei
de construcţie, delimitată de punctele A şi B. Aceasta va fi paralelă cu latura ab a celei mai
importante construcţii. Funcţie de amplasamentul construcţiilor, reţeaua se va proiecta astfel ca
laturile ei să fie valori întregi şi să aibă lungimi de zeci de metri, iar în cazuri exceptionale
lungimi ce sunt multiplii de 5 metri. Nu se vor accepta deci laturi decât de forma 120,00 m şi în
nici un caz de forma 123,45 m. După ce reţeaua a fost proiectată se va trece la trasarea în
teren a bazei reţelei din punctele I şi II, iar restul punctelor reţelei se vor trasa numai din cele
două capete ale bazei. Va rezulta o reţea trasată provizoriu la teren, care însă nu va fi o reţea
de patrate sau dreptunghiuri şi având laturile cu valori de zeci de metri. Această reţea se va
măsura foarte precis, se va compensa şi în urma acestei faze vom obţine coordonatele
punctelor reţelei de construcţii care vor fi puţin diferite de varianta proiectată. Pentru a ajunge la
ceeace am gândit iniţial, va trebui să calculăm “reducţiile” punctelor, adică nişte corecţii
unghiulare şi liniare care odată aplicate vor face ca reţeaua noastră să aibă forma şi
dimensiunile proiectate. Punctele ce definesc reţeaua definitivă vor servi la trasarea în teren a
tuturor punctelor construcţiilor, prin metode ce se vor prezenta în cele ce urmează.
5 6
10 y C' 11 y Figura 11.16 - Trasarea prin coordonate rectangulare
6.2. Metoda coordonatelor polare
Punctul de trasat prin metoda coordonatelor polare, C, are coordonate date prin proiect, iar
în teren există punctele reţelei de construcţie, 5, 6, 10, 11, ce alcătuiesc un ochi al reţelei de
construcţie. Din coordonate, se vor calcula distanţa intre punctul reţelei de construcţie şi punctul de
trasat, precum şi mărimea unghiului polar, . Astfel:
[11.26]
dC 10 xC x10 yC y10
2 2
5 6
5 6
Figura 11.18 - Trasarea prin
10 11 y intersecţie unghiulară înainte
metoda intersecţiei (unghiulare/liniare ) înapoi
Metoda intersecţiei unghiulare înapoi se utilizează la trasarea cu precizie a unor puncte situate
în zone greu accesibile, precum centrele infrastructurilor podurilor sau punctele fundamentale ale
ploturilor barajelor de beton.
Trasarea prin această metodă presupune următoarele etape:
– se trasează provizoriu punctul C, ale cărui coordonate sunt indicate în proiect, prin metoda
coordonatelor polare, metoda intersecţiei liniare sau prin altă metodă, obţinându-se pe teren un punct
apropiat C’;
– se staţionează cu teodolitul în punctul C’ trasat provizoriu şi se determină unghiurile
orizontale 1 2 3 ,,din direcţiile orizontale măsurate spre trei puncte A, B, E, din reţeaua de trasare.
Măsurătorile de fac prin metoda seriilor, efectuând 3…4 serii;
– se calculează coordonatele punctului C’, prin retrointersecţie;
– se calculează reducţiile (corecţiile) ce trebuie aplicate în punctul C’, pentru a se obţine
poziţia pe teren a punctului C.
Dacă se aplică reducţii polare elementele de trasat vor fi (figura 4.10):
2
'
2
' ' C C C C C C X Y ; C'C C'E 4.16
În caz că se optează pentru corecţii (reducţii) rectangulare, elementele de trasat se vor obţine
cu relaţiile:
C C' x X X ; c C' y Y Y 4.17
în care XC, YC reprezintă coordonatele proiectate ale punctului C, iar XC’, YC’ sunt coordonatele
punctului C’ trasat provizoriu.
Aplicarea acestor corecţii se face astfel:
– în cazul reducţiilor polare – se staţionează cu teodolitul în punctul C’, se trasează, cu luneta în
poziţia I, unghiul orizontal , faţă de direcţia C’E, iar pe direcţia rezultată se va aplica distanţa
orizontală C’C.
– în cazul reducţiilor rectangulare – cu teodolitul instalat în punctul C’ se vizează punctul E, având
introdusă la cercul orizontal citirea C'E , se roteşte luneta până când se va obţine la cecul orizontal
citirea 0g,00c00cc; această direcţie coincide cu axa OX a sistemului rectangular de axe, pe ea
aplicându-se corecţia x ; perpendicular pe această direcţie se aplică corecţia y .
2 , calc
i
calc
mas
i
3
2 2
2
2
2
1
2
3
1
Cf 4.18
unde: – C este abaterea standard de trasare a punctului C prin intersecţie înapoi, provocată de
erorile medii de măsurare a unghiurilor 1 , 2 şi 3 ;
–1
, , sunt abaterile standard datorate erorilor de poziţie reciprocă a punctelor A, B şi E
2 3
(figura 4.10);
6.4. Metoda intersecţiei reperate
Metoda se foloseşte fie în cazul trasării punctelor construcţiilor care presupun gropi de
fundaţie, fie în cazul podurilor, pentru trasarea punctelor centrale ale pilelor (picioarele pentru sprijin,
altele decât cele de capăt, numite culee). În primul caz, punctul de trasat, C, se află la intersecţia a
două aliniamente perpendiculare între ele. Aceste puncte au fost anterior trasate astfel ca prin
întinderea unor sârme sau sfori între punctele 10-11 şi 5-6, să se poată reconstitui în orice moment
poziţia punctului C.
În cazul aplicării metodei la trasarea infrastructurii podurilor (figura 11.19), axa podului este
definită de aliniamentul 5-6. Pe unul din maluri se aleg punctele a şi b, cărora li se calculează
coordonatele în sistemul local al podului. Coordonatele centrelor pilelor, C şi C’ sunt cunoscute din
proiect, astfel că din coordonate se pot calcula orientările din punctele a şi b către punctele 5, C şi C’.
Din diferenţa orientărilor se vor calcula unghiurile făcute de aliniamentele existente în teren,
determinate de punctele a şi b către punctul 5 şi aliniamentele din punctele a şi b către C şi C’. Pentru
trasarea pe teren a punctului C se vor staţiona concomitent punctele a şi b cu câte un teodolit, se va
viza, pentru orientare punctul 5, şi se vor trasa unghiurile către punctul C.
a 5 b
5
C
C
10 11
C'
ordonatele cunoscute ale punctelor de sprijin (A, B, D, E) şi de coordonatele din proiect ale
d relaţiile (5.1),
gonometrice
coordonatelor polare aplicând succesiv pe teren punctul C1, (din
ecţia de referinţă AB), C2 (din punctul C1 trasat anterior, aplicând 2
22 n
d Sd
4.21
1
1
2,
2
22n
Sdiig D
4.22
În aceste relaţii:
d – reprezintă abaterile standard de trasare ale distanţelor d (laturile drumuirii);
– reprezintă abaterea standard de trasare ale unghiurilor orizontale;
Di,g – reprezintă distanţa de la punctul i până la centrul de greutate al drumuirii încovoiate
metoda triunghiului (pentru trasări precise de utilaje)
7. Trasarea fundaţiilor şi a stâlpilor
Pentru aplicarea pe teren a proiectelor de construcţie, în faza preliminară construcţiei propriu-zise,
proiectantul va elabora proiectul de execuţie al acesteia cu toate detaliile necesare. Fiecare fundaţie, aşa cum
se vede din figura 11.20, are o poziţie planimetrică bine definită. Aceasta se va materializa în teren prin două
aliniamente perpendiculare, de exemplu aliniamentele B şi 3, la intersecţia cărora se află una din viitoarele
fundaţii. Amplasarea în teren a acestor aliniamente este necesară deoarece datorită săpăturilor, trasarea în
teren a centrului gropii de fundaţie şi menţinerea lui în timp este un lucru imposibil de realizat; centrul gropii va
dispare cu ocazia săpăturilor. Pentru a se preîntâmpina acest neajuns, trasarea se face prin intersecţie reperată,
materializarea aliniamentelor făcându-se pe o împrejmuire construită în jurul gropii de fundaţie. Funcţie de
natura lor, fundaţiile pot fi turnate sau prefabricate (de tip pahar). Indiferent de tipul fundaţiei, din punct de vedere
topografic, trasarea fundaţiilor înseamnă respectarea distanţelor proiectate între axele fundaţiilor precum şi
trasarea pe înălţime a acestora la cota proiectată. În fundaţiile astfel trasate urmează să se monteze stâlpii de
susţinere ai viitoarei construcţii. Materialul din care sunt confecţionaţi aceştia poate fi metalul sau betonul armat
şi se pot realiza fie la faţa locului fie pot fi prefabricaţi. Îndiferent de material sau locul de realizare, stâlpii vor fi
prevăzuţi cu rizuri verticale pentru poziţionarea lor pe aliniament, precum şi cu un riz orizontal pentru poziţionare
pe cotă. În cazul stâlpilor prefabricaţi din beton, montaţi în fundaţii de tip pahar, pentru corecta poziţionare a lor
se vor folosi pene de lemn care vor fixa stâlpul până ce betonul de legătură a făcut priză. După montare dar
înainte de fixarea cu beton în fundaţie, poziţia stâlpilor va fi verificată cu un teodolit, prin vizare laterală.
1 2 3 4
A
Figura 11.20 - Fundaţii proiectate Figura 11.21 - Tipuri de stâlpi şi trasarea lor pe teren
8. Trasarea împrejmuirilor
Deoarece construcţiile presupun realizarea unor fundaţii, deci a unor săpături, materializarea colţurilor
construcţiei în teren nu va avea o viaţă prea lungă. În vederea conservării în timp a acestor puncte, chiar şi după
realizarea săpăturilor pentru fundaţie, se impune găsirea unei modalităţi de marcare a punctelor astfel ca ele să
poată fi utilizabile în orice moment, funcţie de cerinţele de şantier. Acest lucru este posibil prin realizarea unor
împrejmuiri în jurul construcţiei, împrejmuiri ce pot fi continue sau discontinue (figura 11.22). Ele sunt constituite
dintr-o succesiune de stâlpi de lemn, bătuţi în pământ în lungul unui aliniament, toţi având partea superioară la
aceeaşi înălţime, între care se fixează scânduri, tot ansamblul fiind amplasat la o distanţă de construcţie funcţie de
adâncimea fundaţiei, de circa 1,5h unde h reprezintă adâncimea fundaţiei. Din cele arătate mai sus rezultă că
împrejmuirea are la nivelul părţii superioare a scândurilor aceeaşi cotă. În cazul amplasării lor pe terenuri în pantă,
realizarea împrejmuirii continue nu mai este recomandată, astfel că se va trece la realizarea împrejmuirilor
discontinui.
Transmiterea punctelor construcţiilor pe împrejmuire se realizează concomitent sau imediat după
trasarea punctelor pe teren. Astfel, punctul a, la fel ce toate celelalte puncte ce delimitează construcţia, se trasează
pe teren printr-o metodă oarecare. Cu teodolitul instalat în punctul a se vizează succesiv capetele aliniamentului 1-
1, ocazie cu care se marchează cu cuie acest aliniament pe împrejmuire prin plonjarea lunetei cu firul reticular
vertical la partea superioară a împrejmuirii. Operaţiunea se repetă şi pe aliniamentul B-B, cu marcarea acestuia pe
împrejmuire. Din acest moment punctul a se poate identifica în teren prin întinderea unor sârme pe aliniamentele
1-1 respectiv B-B.
A B C D B C
a a
1 1 A 1 1 D
2 2
2 2 3 3
A B C D A B C D Figura 11.22 - Tipuri de împrejmuiri
9. Axele construcţiilor
Forma generală a unei construcţii este fie dreptunghiulară fie patrată. Fiind figuri
geometrice regulate, acestea acceptă axe de simetrie, care se pot folosi în şantier pentru
trasarea punctelor construcţiilor.
Dacă o construcţie este de formă dreptunghiulară, atunci se acceptă o axă
longitudinală ca fiind dispusă pe lungimea cea mai mare şi o a doua axă, transversală pe
prima. În cazul în care construcţia are intrânduri sau proeminenţe ale fundaţiilor, acestea nu
se iau în considerare la stabilirea axelor; axele vor fi stabilite după tendinţa generală a
construcţiei şi nu după situaţiile particulare şi nesemnificative. Dacă totuşi necesităţile o
cer, se pot adopta o serie de axe secundare ale construcţiei, care se vor trasa la fel ca
axele principale.
În cazul construcţiilor de alte forme, cum ar fi cele de formă circulară sau de figură
geometrică regulată, axele se vor stabili după două diametre perpendiculare.
10. Calculul volumului de terasamente şi trasarea platformelor
Configuraţia terenului pe care urmează să se facă construcţii este în general
neregulat, situaţie ce nu convine din punct de vedere constructiv. Aceste neregularităţi ale
terenului vor trebui îndepărtate prin nivelare fie sub forma unei platforme orizontale (care nu
este totdeauna indicată) fie sub forma unei platforme ce urmează să aibă o anumită pantă.
Pentru a putea rezolva problema se impune un calcul al volumului de pământ ce se va
disloca, volum care se traduce fie prin aplicarea unei cote impuse a platformei, fie prin
egalarea volumelor de săpătură cu cele de umplutură.
În figura 11.23 este prezentată situaţia unei secţiuni a terenului de formă pătrată,
având latura de lungime L. Se acceptă, deşi aparent nu pare riguros matematic, că volumul
prismei delimitată de punctele 1, 2, 3, 4 este dat de relaţia:
S
V H1 H2 H3 H4
[11.29]
4 unde S reprezintă suprafaţa bazei prismei
(deci suprafaţa unui pătrat de latură L), iar Hi
h2
h1 reprezintă cotele colţurilor pătratului.
1 Deoarece aceste calcule se fac în general
2
printr-un nivelment al suprafeţelor prin
metoda patratelor, funcţie de accidentaţia
terenului şi de precizia cerută laturile
L pătratelor având lungimi între 10 şi 50 m,
creşterea preciziei se face prin reducerea
h
h4 3 laturii pătratului.
III IV V
8 9 10 11
Figura 11.24 - Calculul terasamentelor într-o reţea
O primă constatare se referă la cotele punctelor reţelei care apar în relaţia finală de un
număr diferit de ori: colţurile 1, 3, 7, 8 şi 11 apar o singură dată, punctele de contur 2, 4, 9,
10 apar de două ori, punctul de frângere 6 de trei ori, iar punctul interior 5 de patru ori. Se
va putea deci scrie o relaţie generală de forma:
H
n
S
V Vi 2Hm arg ini 3Hfrangeri 4Hint erior
i1 4 colturi
[11.32]
V s Vu
V'
2
[11.40]
distanţe,
unghiuri,
puncte,
cote,
pante
TRASAREA PE TEREN A DISTANŢELOR
Se instalează teodolitul în punctul A în poziţie corectă de lucru, se centreaza şi se
calează;
Se amplasează stadia la o distanţă aproximativ egală cu cea proiectată;
Se fac citirile pe stadie ;
Se calculeaza distanta D’: D’ = K(L2-L1) ;
Se determină corecţia: ∆D’ = DPR- D’ ;
Daca ∆D < 2 ... 3 m si unghiul de panta α < 3g, distanţa rămasă se măsoara cu
ruleta;
In caz contrar (∆D > 3 m si unghiul de panta α > 3g ) se reia trasarea.
L2
L2
L0
L0
L1
L1
A
B’ B B’’
D’ δD’ δD’’
D’’
DPR
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR
(cu ajutorul teodolitului)
Procedee:
a. cu precizie scazută
b. cu precizie medie
c. cu precizie ridicată:
• metoda turului de orizont
• 4÷6 serii de măsurare
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR
a. cu precizie scazută:
1. Se vizeaza directia cunoscută
(de referinţă) AB cu teodolitul instalat
in pct. A
2. Se face citirea C1 pe acesta directie
3. Cu miscarea fina se corecteaza pozitia
jalonului astfel incit acesta se fie
perfect pe directia firului reticular B
vertical C1
A
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR
a. cu precizie scazută:
4. Se face citirea
c2 = c1 + ωPR
5. Pe aceasta directie se fixeaza un jalon
6. Cu miscarea fina se corecteaza pozitia
jalonului astfel incit acesta se fie perfect
pe directia firului reticular vertical
B
C2
ωPR
A
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR
b. cu precizie medie
P s
r c • Se vizeaza directia cunoscuta AB cu
e ă teodolitul instalat in pct. A
c z • Se face citirea c1 pe acesta directie
i u
z t
cu luneta în poziţia I
i ă • Se face citirea c2 = c1 + ωI
e
B
Luneta in poziţia I
C2
ωI
A
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR
b. cu precizie medie
B
Luneta in poziţia II
C2
ωII
A
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR
b. cu precizie medie
• Pe această direcţie se fixează jalon
• Cu mişcarea fină se corectează
pozitia jalonului astfel încât acesta
se fie perfect pe directia firului
reticular vertical
ωPR
A
ωII
TRASAREA PE TEREN A UNUI PUNCT
a. Metoda intersecţiei liniare
Date:
Pozitia punctelor A, B
Distanţele D1, D2
A B
TRASAREA PE TEREN A UNUI PUNCT
a. Metoda intersecţiei liniare
D1 D2
A B
TRASAREA PE TEREN A UNUI PUNCT
b. Metoda intersecţiei unghiulare
Date:
Pozitia punctelor A, B
Unghiurile ω1, ω2
A B
TRASAREA PE TEREN A UNUI PUNCT
b. Metoda intersecţiei unghiulare
ETAPE:
1. Se instalează teodolitul în pct. A;
2. Se centrează, se calează;
3. Se vizeaza punctul B;
4. Se iniţializează (c1 = 0);
5. Se vizează pe o direcţie dată de
valoarea unghiului ω1;
6. Pe directia astfel obţinută
se bate un ţăruş;
ω1
A B
TRASAREA PE TEREN A UNUI PUNCT
b. Metoda intersecţiei unghiulare
ETAPE:
7. Se instaleaza teodolitul în pct. B
8. Se centrează, se calează;
9. Se vizeaza punctul A;
10. Se iniţializează (c2 = 0);
11. Se vizeaza pe o directie data de
valoarea unghiului ω2
12. Pe directia astfel obtinuta
se bate un ţăruş
13. La intersecţia celor două
direcţii se materializează 1
punctul 1
ω1
ω2
A B
TRASAREA COTEI PROIECTATE
a. Prin nivelment geometric de mijloc
Tema: Să se traseze în teren cota de proiectare a unui punct
HBPR = 514.576 m
Date:
- Cota de proiectare (HBPR ) = 514.576 m
- Cota cunoscută (HA= 513.789 m)
ETAPE:
1. Se instalează, se centrează, L0 = 1,745
se calează instrumentul la
aprox. jumatatea distanţei
dintre cele două puncte;
2. Se fac citirile pe miră in
punctul A si se reţine:
L0=a=1,745 m
3. Se calculeaza Cota planului
Nivel de referinta
de viză - HV
H V Z A L0A 513 . 739 1 . 745 515 . 484 m
TRASAREA COTEI PROIECTATE
a. Prin nivelment geometric de mijloc
HV = 515.534 m
Nivel de referinta
TRASAREA COTEI PROIECTATE
b. Prin nivelment trigonometric
Tema: Să se traseze pe teren cu ajutorul teodolitului cota
proiectată de Hpr = 128.564 m în punctul B marcat printr-un
ţăruş.
Date:
ETAPE: Cota punctului A
1. Se instalează, se centrează şi se HA = 117.300 m
calează teodolitul în pct A; DAB = 189.60 m
2. Se masoară înălţimea
aparatului h = 1.500 m
h = 1.500 m
HA = 117.300 m
Nivel de referinta
TRASAREA COTEI PROIECTATE
b. Prin nivelment trigonometric
h = 1.500 m
= 3.7776g
HA = 117.300 m
Nivel de referinta
TRASAREA COTEI PROIECTATE
b. Prin nivelment trigonometric
ETAPE:
4. Se calculează unghiul zenital: This image cannot currently be display ed.
= 96.2224g
= 3.7776g
h = 1.500 m
= 3.7776g
HA = 117.300 m
Nivel de referinta
TRASAREA COTEI PROIECTATE
b. Prin nivelment trigonometric
ETAPE:
5. Se vizează (pe miră) valoarea înălţimii aparatului:
cPR = h = 1.500 m
This image cannot currently be display ed.
cPR = 1.500 m
= 96.2224g
= 3.7776g
h = 1.500 m
= 3.7776g
HA = 117.300 m
Nivel de referinta
TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul I: Cote mai mici de 5 m
Tema: Să se determine
cota proiectată a unei
gropi de fundare prin
metoda nivelmentului
geometric de mijloc
Date:
ZRN = HRN = 34.653 m
ZPR = HPR = 31.421 m
Nivel de
referinta
TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul I: Cote mai mici de 5 m
ETAPE:
• Se instaleaza corect nivelmetrul in CRN =
punctul de statie S1 1,257 m
Nivel de
referinţă
TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul I: Cote mai mici de 5 m
• Se determină valoarea citirii pe CPR= 4.489 m
CRN =
mira situată în groapa de fundare 1,257 m
(din cota proiectată):
CPR = HPV - HPR = 35,910 –
31,421 = 4,489 m
• Se face citirea pe această miră
• La baza mirei se introduce un
HPV =
ţăruş 35.91 m
Nivel de
referinţă
TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul II: Cote mai mari de 5 m
• Se foloseşte ruleta
centimetrica suspendată
cu ajutorul unui scripete
şi un suport fabricat pe
şantier
• Se cunosc cotele
– HRN = 39,321 m
– HPR = 27,547 m
Nivel de
referinţă
TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul II: Cote mai mari de 5 m
• La capătul ruletei se
ataşează o greutate care
se scufundă într-un vas
cu lichid vâscos pentru
amortizarea oscilaţiilor)
• Cota HPR se determina
printr-un nivelment
combinat, cu ajutorul a
doua nivelmetre:
- Unul amplasat în afara
gropii de fundare (S1)
- Celălalt amplasat în
groapa de fundare (S2)
Nivel de
referinţă
TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul II: Cote mai mari de 5 m
CRS CRN
Nivel de
referinţă
TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul II: Cote mai mari de 5 m
• Din statia S2 se
vizeaza pe ruleta
suspendata CRJ.
• Se determina citirea
cotei proiectate CPR CRS CRN
• L = CRS – CRJ =
• 13.274 – 1.425 =
11.849
• HPV = HRN + CRN =
39.321 + 1.653HPV CRJ CPR
= 40.974
Nivel de
referinţă
TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul II: Cote mai mari de 5 m
• Se cunosc marimile
– HRN = 39.321 m
– HPR = 27.547 m
Nivel de referinta
Trasarea cotei la etajul unei cladiri
• Se cunosc marimile
• Din statia S1 se
– HRN = 33.451 m
vizeaza succesiv
mira pe RN si ruleta – HPR = 43.235 m
suspendata.
• Se fac citirile
• CRN si CRJ
• CRN = 1.123
• CRJ = 1.571
CRJ
CRN
Nivel de referinta
Trasarea cotei la etajul unei cladiri
• Se cunosc marimile
• Din statia S2 se vizeaza
– HRN = 33.451 m
succesiv mai intii pe
ruleta suspendata. – HPR = 43.235 m
• CRS = 11.422 m
• Se determina citirea CRS
Cotei proiectate CPR
• L = CRS – CRJ
11.422 - 1.571 = 9.851 m
• HPV = HRN + CRN+ L = HPV
CRJ
33.451 + 1.123 + 9.851 = CRN
44.425 m
Nivel de referinta
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul I: procedeul nivelmentului geometric de mijloc
• Se cunosc marimile
– Unghiul de Panta al terenului
– αPR = 5g
– P% = 100*tg αPR = 7.8 %
ETAPE: – DAB = 50 m
1. Se instaleaza
instrumentul la
aproximativ
jumatatea
distantei dintre
cele doua
puncte
2. Se centreaza se
caleaza
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul I: procedeul nivelmentului geometric de mijloc
K
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul I: procedeul nivelmentului geometric de mijloc
ETAPE: • Se cunosc marimile
5. Se face citirea pe mira – Unghiul de Panta al terenului
CPR = L0 – K = 0.81 m – αPR = 5g
K = DAB tg αPR – P% = 100*tg αPR = 7.8 %
6. Se bate un tarus pentru fixarea cotei – DAB = 50 m
CPR = 0,81
L0=a=4,745 m.
K
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul II: procedeul nivelmentului trigonometric
Date: P% = 100*tg αPR
• Tema: Să se traseze pe teren cu ajutorul teodolitului
ETAPE:
1. Se instaleaza, se centreaza şi se caleaza teodolitul in punctul A
2. Se masoara inaltimea aparatului – i
4. Se determina unghiul de panta (daca se cunoaste doar panta – p%):
αPR = arctg(p%/100)
5. Se fixeaza luneta aparatului pe directia mirei cu unghiul vertical (zenital)
blocat pe valoarea Z = 100 – αPR
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul II: procedeul nivelmentului trigonometric
ETAPE:
6. Se citeste pe mira situata deasupra punctului B înălţimea aparatului si se
bate un tarus dupa citirea corecta a acestei valori
i
i
TRASAREA UNEI PANTE
(pe peretele vertical al unei clădiri)
Tema: Să se traseze o panta de p% pe peretele unei construcţii
în vederea poziţionarii unei instalaţii.
ETAPE:
1. Se trasează pe zid punctul de origine
al pantei A şi se marcheaza;
2. În acest punct (A) se ataşează o ruleta
de care se suspendă o greutate;
3. Diviziunea zero a ruletei se găseşte în
punctul A;
TRASAREA UNEI PANTE
(pe peretele vertical al unei clădiri)
ETAPE:
4. La citiva metri de perete (2÷3 m) se
instaleaza nivelmetrul/teodolitul care
va genera pe perete o linie orizontală;
5. Se masoara distanta D (cu o ruletă) pe
peretele cladirii si se marcheaza cu
creta punctul 2 pe directia axei de
vizare a nivelului;
6. Se masoara lungimea h1 pe ruleta
suspendata si se calculeaza h2:
P%
h2 h1 Dtg h1 D
PR
100
7. Pe verticala punctului 2 se ataşează o
ruleta astfel incat pe ruleta sa se faca
citirea h2, adica pana ce diviziunea ei
zero se afla in BPR
8. Se marcheaza punctul BPR pe perete (cu un cui sau cu vopsea).
LUCRĂRI LA TRASAREA CĂILOR DE COMUNICAȚII TERESTRE
1. faza de proiectare:
lucrări preliminare:
•culegerea de informații asupra materialelor existente (hărţi / planuri recente la diverse scări
(1:100000 ... 1‐2000);
•informații asupra geologiei regiunii, perspective şi necesităti economice ce urmează să se
dezvolte;
•variantele informative ale traseului viitorului obiectiv (pantă longitudinală, racordarea
aliniamentelor).
lucrări definitive:
•trasarea axei drumului;
•măsurarea unghiurilor de înclinare ale aliniamentelor;
•calculul elementelor principale ale curbelor de racordare;
•calculul şi trasarea în detaliu a curbelor de racordare;
•nivelmentul traseului pichetat şi calculul elementelor de racordare în plan vertical.
2. faza de execuţie:
trasarea pe teren a profilului longitudinal al drumului (varianta definitivă);
trasarea profilelor transversale;
orice alte trasări curente solicitate de activitatea de şantier.
ALEGEREA TRASEULUI
Stabilirea traseului se va face în faza preliminară pe hărţi sau planuri cu curbe de nivel,
cea mai folosită fiind metoda axei zero. Traseul astfel ales nu va putea rămâne definitiv deoarece
are prea multe schimbări de direcţie.
Tema: Să se proiecteze între punctele A şi B, un traseu de drum care nu va avea panta
mai mare de p% (de obicei mai mică de 7% şi în mod excepţional, pentru porţiuni scurte, de maxim
10%), iar viteza de proiectare cu care vor circula vehiculele pe acest tronson va fi de vkm/h.
- se trasează o linie de pantă constantă între punctele A şi B, pantă ce are valoarea p%.
- această variantă prezintă multe inflexiuni circulaţie imposibilă.
- se vor stabili o succesiune de aliniamente, reprezentând tendinţa generală a liniei de pantă
constantă
- Se stabilesc astfel aliniamentele A-V1, V1-V2, V2-V3, V3-B ce se vor racorda între ele prin arce de
cerc cu centrele în O1, O2 şi O3.
- traseul care rezultă este deci o succesiune de aliniamente şi arce de cerc.
V1 B
O1
O2 O3
V3
A V2
Alegerea axului zero şi
înlocuirea lui cu
aliniamente succesive
P7
P6
P5 V1 B
P4
P3
P2 P12
P1
P8 P11
V2 V3
A
P9 P10
Ridicarea topografică a traseului prin drumuire cu profile
(longitudinal şi transversale)
y 2 OTi O2' R R 2 2 x
2
[12.59]
iar relaţiile pentru calculul coordonatelor punctului “i” de pe curbă sunt de forma:
xi i x
O
x2 2
2'
y2
x1 1
1'
y1
Ti x V
2x Figura 13.1 - Metoda absciselor egale
Metoda arcelor egale
Din geometria plană se ştie că la arce egale corespund unghiuri la centru egale. Acest fapt se poate folosi în cazul
trasării în detaliu a curbelor de racordare. Astfel, la arce egale de 5, 10, 20m, corespund unghiuri la centru l, egale.
Considerând exemplul din figura 12.36, coordonatele punctelor 1, 2, ..., i se vor calcula pornind de la o valoare
aleasă a arcului l care subîntinde unghiul l ce se poate calcula cu relaţia:
l
cc
[12.61]
R
unde rcc = 636620cc, reprezentând marimea în secunde centesimale de arc a unui radian. Cu valoarea obţinută se calculează
coordonatele punctului 1:
x1 R sin
y1 OTi O1' R1 cos
[12.62]
Coordonatele punctului 2 se calculează asemănător, obţinând :
x 2 R sin2
y 2 OTi O2' R 1 cos2
[12.63]
şi analog pentru punctul "i"
x i R sini
yi OTi Oi ' R 1 cosi
[12.64]
Trasarea punctelor de detaliu se face şi în acest caz similar cu metoda prezentată anterior, iar punctele fiind
simetric dispuse faţă de punctul bisector, se vor calcula puncte numai pentru una din ramuri, acestea fiind folosite şi la trasarea
în detaliu a celeilalte ramuri a arcului de cerc.
O
2
2'
1'
1 y2 Figura 13.2 - Metoda arcelor egale
y1
Ti x1 V
x2
Metoda coordonatelor polare
în situaţia în care nu există accesibilitate în lungul tangentelor, datorită fie
vegetaţiei fie altor obstacole, se recomandă folosirea metodei coordonatelor polare.
în acest caz este necesar să existe acces în lungul corzii TiB respectiv TeB (figura
12.37).
Impunând o lungime a corzii s de 5,10, 20 metri, se calculează unghiul la
centru corespunzător cu relaţia :
s s
R sin sin
2 2 2 2R
[12.65]
Din relaţia [12.65] se obţine valoarea unghiului /2. Pentru trasare se va
instala un teodolit în punctul Ti care va trasa faţă de direcţia către V unghiul /2; pe
această direcţie, la lungimea s se va meterializa punctul 1. în continuare, teodolitul va
trasa faţă de acelaşi aliniament TiV unghiul 2(/2). Din punctul 1, deja materializat se
va trasa lungimea s până la intersecţia cu direcţia trasată cu teodolitul; se obţine
astfel punctul 2.
La fel ca la celelalte metode de trasare în detaliu, cealaltă ramură a curbei
fiind simetrică, elementele calculate vor fi aceleaşi, iar trasarea se va face pornind din
punctul TeB.
Fiecare din metodele de trasare descrise mai sus au aplicabilitate funcţie de
condiţiile de relief de la locul trasării şi de configuraţia curbei de trasat.
2. dAB d d [11.2]
AC BC
sin sin sin
3. calculul înălţimilor parţiale ale construcţiei din staţiile A şi B cu
A relaţiile: h1 = dBC . tg [11.3]
h2 = dBC . tg 2 relaţii ce se aplică atât în staţia A cât şi
în staţia B
Figura 11.1 - Determinarea
4. calculul înălţimii totale a construcţiei cu relaţia :
înălţimii construcţiilor. HC = h1A + h2A [11.4]
HC = h1B + h2B
Valoarea cea mai probabilă va fi media celor două determinări. în situaţia în cale distanţa de la aparat la construcţie
este accesibilă în sensul că se poate măsura, problema se reduce la rezolvarea punctelor 3 şi 4 de mai sus cu
măsurarea elementelor corespunzătoare necesare.
Determinarea înclinării (verticalităţii) construcţiilor
A'
În general această situaţie apare la
construcţiile înalte, în timpul construcţiei şi exploatării
lor. Măsurătorile efectuate în timpul exploatării este
indicat să se facă cel puţin anual sau ori de câte ori au
loc mişcări tectonice. Principiul de determinare este
prezentat în figura 11.2 şi constă în amplasarea a două
A staţii aproximativ perpendiculare, S1 şi S2, cu vizibilitate
către puncte de triangulaţie C1 şi C2 , staţii din care se
vizează baza şi vârful construcţiei, ca în figura 11.2.
S1 S2
Distanţa la care se amplasează staţiile de
Figura 11.2 - Vizarea cu teodolit este de 1...1,5H unde H este înălţimea
teodolitul din cele două staţii.
construcţiei, cea mai simplă modalitate de stabilire a
două direcţii perpendiculare fiind direcţiile determinate
de prelungirile a doi pereţi.
Din cele două staţii se vor măsura
C2 unghiurile orizontale formate de direcţiile de
referinţă cu direcţia către baza, respectiv vârful
construcţiei. Se vor măsura deasemeni şi
distanţele de la staţii la baza construcţiei.
A S2 Considerând că :
bază - vârf [11.5]
bază - vârf
C1 reprezintă abaterile unghiulare de la
S1 verticalitate ale vârfului faţa de bază, putem
calcula abaterile liniare corespunzătoare:
q1 = d1A . tg = d1A . cc [11.6]
q2 = d2A . tg = d2A . cc
Figura 11.3 - Principiul unde cc = 636620cc.
determinării verticalităţii.
Abaterea totală de la verticală se va calcula cu
relaţia : [11.7]
Q q q 2
1
2
2
Metoda descrisă mai sus este aplicabilă numai la construcţiile prevăzute cu muchii. Cum în
practică se întâlnesc situaţii în care construcţiile pot avea şi formă circulară (coşuri de fum, turnuri
de răcire, utilaje petrochimice, etc.), partea de calcule şi semnificaţia notaţiilor rămâne neschimbată,
în schimb tehnica măsurătorilor se modifică. Pentru determinarea abaterilor unghiulare de la verticală
se va proceda la vizarea tangenţială stânga şi dreapta a conturului construcţiei, atât la bază cât şi la
vârf. Media citirilor de la bază va fi omoloaga direcţiei gbază din primul caz, după cum media citirilor de
la vârf va fi omoloaga direcţiei gvârf din staţia A (figura 11.4). Identic, se procedează şi cu citirile din
staţia B. Din acest moment calculele se desfăşoară conform relaţiilor 11.5 şi următoarele. Pentru o
corectă determinare a abaterilor de la verticalitate ale construcţiilor înalte, atunci când aceste
măsurători se efectuează la anumite intervale de timp, este bine ca staţiile de observaţie să fie
marcate cu borne, astfel ca ele să fie staţionate la fiecare serie de măsurători, iar punctele de pe
construcţie să fie şi ele materializate prin mărci de vizare.
C'
dBC
B
i di tg
(11.16)
Evoluţia deplasării se constată, în ambele cazuri, din compararea rezultatelor obţinute în
diferite cicluri de observaţii.
Tasarea infrastructurilor se stabileşte prin nivelment geometric de precizie determinând
diferenţele de nivel dintre reperele de control şi mărcile de pe construcţie.
barajul Vidraru, Argeș, Romania (2015)
Urmărirea comportării terasamentelor
În cazul unor terasamente (ramblee) mari se impune, după executarea lor, precizarea
eventualelor tasări sau alunecări inclusiv valoarea şi viteza lor. In acest scop, pe terasamentele căilor
de comunicaţie se amplasează mărci, repartizate la intersecţia unor aliniamente paralele şi
perpendiculare pe axa căii, ce formează o reţea de pătrate sau dreptunghiuri cu laturi de 10 … 50 m.
Reperele fixe se amplasează, fireşte, în afara zonei observaţiilor.
Prin măsurători periodice de nivelment geometric de precizie şi verificarea aliniamentelor cu
teodolitul se determină eventualele tasări şi deplasări. In funcţie de coordonatele X, Y, Z ale reperelor se
determină coordonatele mărcilor corespunzătoare unui ciclu de observaţii. Prin calcul, sau pe cale
grafică, se deduc elementele ce caracterizează schimbarea poziţiei unei mărci în intervalul de timp
dintre două observaţii, 1 şi 2:
- deplasarea în plan d x 2 y 2 ; (11.17)
- tasarea z Z 2 Z1 ; (11.18)
Comportamentul şi stabilitatea
construcţiilor de orice gen se poate
preciza cu siguranţă prin procedee
fotogrametrice. Mărcile de urmărire,
evident vizibile, se amplasează în puncte
dinainte stabilite şi se fotografiază
periodic din puncte fixe (repere) situate în
afara zonei de studii, în locuri stabilite.
Comparând poziţiile succesive ale
mărcilor se deduce modul de comportare
a construcţiilor.
Capitolul 12
APLICAŢIILE TOPOGRAFIEI ÎN
CONSTRUCŢII
Indicatorul constă dintr-o bară perforată din Marca de tasare pentru clădiri este
Invar la care este ataşat un corp de utilizată pentru a monitoriza tasări
comparator. Un punct fix este prevăzut la un verticale / mişcare oricărei structuri.
capăt al barei perforată Invar şi un punct Aceste marcaje reflectorizante poate
mobil este rotit la capătul opus. Mişcarea fi monitorizată fie cu ajutorul staţiei
față de acest punct este măsurată de totale sau cu un nivelmetru digital
comparator. Punctele sunt folosite pentru a echipamente (pentru cele mai
sta pe prezoanele de oţel inoxidabil ataşată precise valori).
la o suprafaţă verticală peste lăţimea unei
fisuri. Deschiderea sau închiderea fisurii va
determina distanţa dintre prezoane, şi acest
lucru poate fi măsurat de comparator.
Comparator pentru
determinarea
deschiderii fisurilor
Precizia măsurărilor pentru calculul deplasărilor verticale / orizontale
(STAS 2745-90)
Eroarea permisă în
Valoarea proiectată estimat măsurarea deplasării Clasa de precizie
pentru tasarea absolută
vertical orizontal convenţională
maximă [mm]
[mm] [mm]
less then 30 +/- 0,5 +/- 1 A
30 – 100 +/- 1,0 +/- 2,0 B
100 – 500 +/-3,0 +/- 6,0 C
Peste 500 +/- 10,0 +/- 15,0 D
Punct de tasare montat la sol Mărci pentru pavimente
Acest punctul de tasare este utilizat Punct de tasare pentru pavimente / asfalt
pentru a monitoriza tasarea verticală a este utilizat pentru a monitoriza tasarea
terasamentelor, pe rambleuri, excavații, verticală unui membru orizontal (asfalt,
sol, maselor mari de pământ, etc. De trotuar, drum, plăci beton , etc.).
asemenea poate servi ca un punct de Dispozitivul constă dintr-un disc de role
tasare la sol profund pentru monitorizarea conice din plastic (1) aprox 100mm în
deplasarea pe verticală de construcțiilor diametru solidarizate cu un holzșurub (2).
utilitare şi în unele cazuri ca punct de
referință.
REPER DE ADÂNCIME
PENTRU MĂSURAREA
TASĂRILOR
DETECTOR PORTABIL A VERTICALITĂȚII
Detectorul de verticalitate portabil este utilizat pentru monitorizarea înclinării clădirilor, structuri
inginerești, utilități, etc. precum și înclinarea / rotirea barajelor, ziduri de sprijin, cheiuri, piloni etc.
De asemenea poate fi folosit pentru a evalua performanța podurilor , stâlpilor și stabilitatea
structurilor amplasate în terenuri instabile. Principalele avantaje ale sistemelor de detecție
înclinare portabile sunt următoarele:
modul de instalare a plăcilor de înclinare este foarte simplu şi poate fi înşurubat / lipit de
structura.
un singur detector cu senzor poate fi utilizat pentru măsurarea in mai multe puncte dotate cu
plăci
placa de înclinare este din bronz care este în construcţia robustă şi are excelentă stabilitate la
variații ale temperaturii.
Contorul de înclinare constă dintr-un senzor de bază încorporat într-un cadrul robust cu suprafeţele
prelucrate care facilitează poziţionarea precisă pe placa de înclinare. Suprafaţa de contact
inferioară este utilizată cu plăcile de înclinare montate orizontal şi suprafeţele de contact laterale
sunt utilizate cu plăcile de înclinare montat vertical.
Detaliu
extensometru
STRAIN - GAUGES
Strain gauges are attached directly to the surface of the structure or are
embedded within the structure to sense the extension and compression in the structure
itself. Each strain gauge consists of two end blocks with a tensioned steel wire between
them. As the strain gauges undergo strain, the end blocks will move relative to each
other. The tension in the wire between the blocks will change accordingly, thus altering
the resonant frequency of the wire. Vibrating wire readout is utilized to generate voltage
pulses in the magnet / coil assembly located at the center of the strain gauge. The
magnet / coil assembly plucks the wire and measures the resulting resonant frequency
of vibration.
The uses of strain gauges are continuous as they are robust and can be
deployed / used in any environment and circumstance. Generally, strain gauges are
used in pile instrumentation and strut monitoring, however they may also be used to
measure stresses in raft foundation and columns.
OUTPUT
Conţinutul raportului de evaluare a măsurătorilor:
•Memoriu justificativ
•Relevee fotografice
•Tabel măsurători efectuate
•Tabel comparativ măsurători anii 2011 – 2012 – 2014
•Diagrama de tasare a mărcilor de observaţie
•Plan de amplasament al punctelor reţelei nivelitice (repere şi mărci tasare)
Plan de amplasament al punctelor reţelei nivelitice
(repere şi mărci tasare)
Corp A
Corp B
Corp C2
Corp C1
Inventarul valorilor măsurate şi a
diferenţelor de nivel / cotelor calculate
Citirea Diferenţa Cota
Punct de Reper de Mărci Citirea pe
Cota RN pe RN de nivel Cota [m] mediată
statie nivelment vizate marcă [m]
[m] [m] [m]
S1 R2 108,5835 0,947 M2 1,1590 ‐0,2120 108,3715 108,3705
108,5835 0,862 1,0760 ‐0,2140 108,3695
R1 107,8363 0,633 M1 0,4160 0,2170 108,0533 108,0533
S2 107,8363 0,725 0,5080 0,2170 108,0533
107,8363 0,633 M18 0,5240 ‐0,109 107,7273 107,7278
107,8363 0,725 0,6170 ‐0,108 107,7283
R4 103,5808 2,143 M3 0,5500 2,6930 106,2738 106,2738
103,5808 1,846 0,8470 2,6930 106,2738
103,5808 2,143 M4 0,5300 2,6730 106,2538 106,2538
103,5808 2,846 ‐0,1730 2,6730 106,2538
S3 103,5808 2,143 M5 0,6550 1,4880 105,0688 105,0698
103,5808 2,846 1,3560 1,4900 105,0708
103,5808 2,143 M8 1,2550 0,8880 104,4688 104,4668
103,5808 2,846 1,9620 0,8840 104,4648
R4 103,5808 2,156 M5 0,6690 1,4870 105,0678 105,0688
103,5808 2,158 0,6690 1,4890 105,0698
103,5808 2,156 M6 0,3100 1,8460 105,4268 105,4278
103,5808 2,158 0,3100 1,8480 105,4288
S4 103,5808 2,156 M7 0,2820 1,8740 105,4548 105,4543
103,5808 2,158 0,2850 1,8730 105,4538
103,5808 2,156 M8 1,2720 0,8840 104,4648 104,4653
103,5808 2,158 1,2730 0,8850 104,4658
Tabel comparativ măsurători anii 2011 – 2012 – 2014
Tasare intre
Marca Cota an Cota an Cota
2012 si Imobil
tasare 2011 [m] 2012 [m] 2014 [m]
2014 [mm]
M2 108,3728 108,3695 108,3705 1,0000 Diagrama de tasare a mărcilor de observaţie
M1 108,0575 108,0528 108,0533 0,5000
Corp A
M18 107,7305 107,7269 107,7278 0,9000
M3 106,2764 106,2726 106,2738 1,2000
M4 106,2562 106,2531 106,2538 0,7000
M5 105,0705 105,0693 105,0698 0,5000 Corp B
M14 105,2938 105,2947 105,2938 ‐0,9000
M8 104,4664 104,4659 104,4668 0,9000
Corp
M9 103,2934 103,2948 103,2950 0,2000
C1
M10 103,3854 103,3861 103,3850 ‐1,1000
M6 105,4280 105,4269 105,4278 0,9000
M7 105,4540 105,4536 105,4543 0,7000 Corp
M12 103,4437 103,4447 103,4450 0,3000 C2
M13 103,8624 103,8617 103,8621 0,4000
- STUDII DE CAZ-
castelul Neuschwainstein,
Bavaria, Germany (2012)
Lisbona, Postugalia (2011)
D
e
t
a
l
i
u
museul M. Kogălniceanu, Iași,
Romania (2015)
bulevardul Magheru
Bucureşti, România (2013)
Universitatea Politehnică a Cataluniei,
Barcelona, Spania (2013)
Detaliu
Universitatea Politehnică a Cataluniei,
Barcelona, Spania (2016)
Barcelona,
Spania (2013)
METODA TAHIMETRIEI AUTOMATIZATE (ELECTRONICE)
DORIS (regional) Franța
2. Cum lucrează?
Scop – determinarea poţiei punctelor pe Glob
Receptori tereştrii
Data:
Punct P – de determinat
3 sateliţi – A, B, C (orbite)
Examplu
Satelitul A
Distanţa de la P la A - 18.000 Km (11.000 mile)
Poziţia în plan
Poziţia spaţială
This image cannot currently be display ed.
Poziţia spaţială
Poiziţia în plan
Acelaţi punct P
Satelitul C
Distanţa de la P la B - 22.000 Km
1.
3. 2.
1. Segmentul Spaţial – 24 sateliţi
Oricare dintre noi, prima intrebare pe care si-o pune despre GPS este: "Cat de
precis este acest sistem?" Raspunsul este foarte simplu. Exista 4 nivele de precizie
- sau solutii - pe care le putem obtine cu un sistem GPS:
• Autonom
• Diferential (DGPS)
Purtatoarea L1 Purtatoarea L2
Lungimea de unda 19 cm Lungimea de unda 24 cm
Cod C/A Cod P
Cod P
Mesaj de navigatie Mesaj de navigatie
Codul P este rezervat doar utilizatorilor militari, dar celelalte informatii sunt
disponibile si aplicatiilor civile.
Codul C/A este folosit cu precadere pentru pozitionare; dar pentru precizii
centimetrice avem neaparata nevoie de faza purtatoare. Receptoarele cu o singura
frecventa (L1) si faza purtatoarei sunt specifice diferitelor aplicatii, insa receptoarele
cu dubla frecventa (L1/L2) ofera un important avantaj pentru aplicatii in timp real.
Mesajul de navigatie (de obicei referit efemeridelor) ne arata unde sunt satelitii
localizati, sistemul special de coordonate numit WGS-84. Daca putem masura
distanta pina la sateliti, si stim unde sunt satelitii la un moment dat, atunci putem
determina pozitia noastra pe Pamant. Sa aruncam o privire la diferitele tipuri de
raspunsuri pe care le putem primi de la GPS.
Pozitionari autonome
Cateva din acestea pot fi calculate matematic, iar altele pot fi minimizate
prin intermediul unei planificari a sesiunilor de lucru.
· Numărul de sateliti
Trebuie sa urmarim cel putin 4 sateliti comuni – aceiasi 4 sateliti comuni –
atat la statia de referinta cat si la cea mobila pentru oricare din solutiile DGPS
sau RTK. De asemenea, pentru a obtine precizia centimetrica, trebuie sa aveti un
al 5 lea satelit pentru initializarea RTK On-the Fly. Orice satelit in plus in afara
celor 5 sateliti, asigura cat mai multe verificari, care sunt intotdeauna utile.
Numarul de sateliti reprezinta un lucru foarte important.
· Multipath
Multipath reprezinta de fapt reflectia semnalelor.
Semnalele GPS pot fi reflectate de suprafetele din apropierea antenei, producand
erori in timpul de parcurgere si deci, in pozitiile GPS. Suprafetele plate, in special
cele metalice – cum ar fi acoperisul masinilor – reprezinta surse potentiale de
multipath.
Suprafetele plate (care arata ca blaturile de pizza) ale antenelor GPS sunt poiectate
sa minimizeze efectele de multipath. De asemenea, schimbarile softurilor din
receptoare si a hardului pot minimiza aceste efecte.
· Ionosfera
Semnalele GPS inainte de a ajunge la antena de pe Pamant, traverseaza o
zona cu particule incarcate denumita ionosfera, care schimba viteza semnalului.
Daca receptorul de referinta si cel mobil sunt relativ apropiate, efectul ionosferei
tinde sa fie minimizat. Daca doriti sa asigurati o precizie joasa, ionosfera nu
reprezinta o consideratie majora. Totusi, daca receptorul mobil se afla prea departe
fata de statia de referinta, puteti avea probleme cu initializarea in cazul solutiei fixe
RTK.
· Troposfera
Troposfera este zona fundamentala a atmosferei noastre, iar picaturile mici
ale vaporilor de apa pot afecta viteza semnalelelor GPS. Componenta verticala a
pozitiilor GPS (elevatia) este cea mai influentata de troposfera. Modelele
matematice din cadrul softului de colectare a datelor din cadrul receptoarelor sunt
proiectate sa minimizeze acest efect, care poate fi in cadrul a catorva centimetri
sau mai mult.
· Geometria satelitara
Geometria satelitara – sau distributia satelitilor pe cer – afecteaza
determinarea pozitiei noastre. Aceasta este de obicei referita ca PDOP. PDOP este
exprimat ca o valoare. Rezultatele cele mai bune sunt obtinute cand PDOP < 7.
PDOP este determinat de pozitia noastra geografica, perioada zilei in care se
efectueaza masuratorile, si orice obstructie care ar putea bloca satelitii. Puteti folosi
software-ul destinat planificarii sesiunilor de lucru pentru a determina cand veti
avea cei mai multi sateliti in zona de lucru. Cand satelitii sunt imprastiati, PDOP
este mic. (BINE), cand satelitii sunt apropiati, PDOP este mare. (RAU)
· Sanatatea satelitilor
In timp ce sistemul satelitar este robust si dependent, este posibil ca ocazional
unii sateliti sa fie "bolnavi". Informatiile asupra starii sanatatii satelitilor este
transmisa de U.S. Department of Defence. Receptoarele sunt protejate pentru a nu
folosi datele de la satelitii "bolnavi". Informatii despre starea satelitilor se pot obtine
de la United States Coast Guard.
· Puterea semnalului
Puterea semnalului satelitar depinde de obstructiile si elevatia satelitilor de
deasupra orizontului. Este posibila in oarecare masura, evitarea obstructiilor dintre
antena GPS si bolta cerească si, de asemenea, cunoasterea satelitilor de deasupra
orizontului.
· Distanta fata de receptorul de referinta
Distanta efectiva a unui receptor mobil fata de statia de referinta depinde in primul
rand de tipul de precizie pe care dorim sa o obtinem. Pentru precizii mari in timp real
(RTK fixed), receptoarele mobile trebuie sa fie in cadrul a 10-15 km fata de statia de
referinta. Cu cat distanta depaseste limita recomandata, putem esua initializarea
masuratorilor si suntem restransi la solutia mobila RTK (RTK float), precizie decimetrica.
Pentru solutii DGPS in timp real, receptoarele mobile pot lucra la distante considerabil de
mari fata de statia de referinta, asigurata fiind totodata si legatura radio cu statia de
referinta.
· Interferenta radio
Interferenta radio poate fi uneori o problema atat pentru receptionarea semnalului
GPS cat si pentru sistemul radio. Cateva din sursele de interferenta radio pot fi:
- antenele radio
- transmitatoare
- antenele satelitare
- generatoare
Trebuie sa fim foarte atenti cu sursele ce emit in apropierea frecventelor GPS (1227
MHZ si 1575 MHZ) sau in apropierea multiplicarilor acestor frecvente. Trebuie sa tinem
seama si de undele radio generate de propriile noastre automobile.
Aplicații:
• Drumuri, construcţii de
autostrăzi - inclusiv drumuri cu
porţiuni de diferite declivităţi,
curbe, etc.
• Construcţia de şantiere, hale,
parcări, platforme;
• Nivelări de suprafeţe, decopertări
• Pregătirea suprafeţei cu mare
precizie înainte de a lucra cu
grederul (practic, grederul doar
finisează suprafaţa pregătită de
buldozer)
Elementele sistemului:
2 părți: baza de referinţă şi componentele instalate pe utilaj
a) Baza de referință:
- receptor GPS + GLONASS,
- controler şi modem radio UHF (pentru comunicarea dintre receptor şi utilaj).
Staţia bază şi receptorul GPS instalat pe utilaj formează un sistem de măsurare RTK
(Real Time Kinematic) care determină în timp real poziţia în spaţiu a lamei, poziţie
exprimată în 3 coordonate (x, y şi z). Indiferent de poziţia curentă a utilajului
acesta primeşte informaţii actuale şi precise despre poziţionarea utilajului şi a
lamei.
Principalele avantaje ale sistemului Topcon
3D GPS:
Rapiditate, performanţe îmbunătăţite - utilajul poate face mai
multe operaţii, devine mai eficient
Posibilitatea de a lucra direct cu proiectul digital
Utilizarea stabilă a sistemului chiar şi în condiţii de teren dificil -
Sistemul este uşor de utilizat - administrarea muncii se face prin
intermediul unei interfeţe intuitive (care rulează sistemul
Windows), iar modificarea funcţiilor se face folosind ecranul tactil
Eliminarea măsurătorilor intermediare
Posibilitatea de a lucra pe suprafeţe de diferite forme
Control precis al etapelor de lucru şi al materialelor utilizate fără
a părăsi cabina utilajului
Diminuarea costurilor materialelor ca urmare a alinierii perfecte
a suprafeţei de lucru
Controlul automat precis al lamei (înălţime şi înclinaţie) -
sistemul controlează automat instalaţia hidraulică a utilajului
pentru a modifica poziţia lamei - operatorul se concentrează
numai la direcţia maşinii
Posibilitatea de transfer a sistemului pe alt utilaj de către un
service autorizat
Reducerea riscului de erori umane
Chiar şi operatorii mai puţin experimentaţi pot realiza lucrări
dificile sau pot lucra mai rapid
Capacitatea de a accelera semnificativ activitatea, având
posibilitatea de a lucra noaptea sau în condiţii de vizibilitate
redusă http://www.tpi.com.ro/3d-system-gps-dual-mast#3d-systm-gps-dual-mast_1
Bibliografie:
http://server.ce.tuiasi.ro/~covadan/
Site-uri Internet (http://www.tpi.com.ro/3d-system-gps-dual-mast#3d-
systm-gps-dual-mast_1)
Topografie modernă – N. Boş, O. Iacobescu, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Navstar GPS System Surveying for Civil Engineering, Topography and
Construction, Wexford College Press, ISBN: 978-1934-9391-78