Cerasella Craciun - Metode Cercetare Exploratorii

METODE DE ABORDARE ŞI CERCETARE EXPLORATORII ÎN URBANISM ȘI PEISAGISTICĂ.
Epistemologia și Transdisciplinaritatea - Instrumente de cercetare a

Peisajului Natural, Antropic și Cultural.
METODE DE ABORDARE ŞI CERCETARE

EXPLORATORII ÎN
URBANISM ȘI PEISAGISTICĂ.
Epistemologia și Transdisciplinaritatea -
Instrumente de cercetare a Peisajului
Natural, Antropic și Cultural.
Editura Universitară „Ion Mincu” Bucureşti
dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:
CRĂCIUN, CERASELLA
Metode de abordare şi cercetare exploratorii în urbanism
şi peisagistică : epistemologia şi transdisciplinaritatea : instrumente
de cercetare a peisajului natural, antropic şi cultural / Cerasella
Crăciun. - Bucureşti : Editura Universitară "Ion Mincu", 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-638-042-3
71
Tehnoredactare şi Machetare: dr. arh. Cerasella Crăciun

Conceptul grafic al coperţii aparţine autoarei şi a fost realizat de Roland Vasiliu
© 2012, Editura Universitară ’’Ion Mincu’’, Str. Academiei, nr. 18-20,

sector 1, Bucureşti, Cod 010014, TEL. +40.21.30.77.193

2
CUPRINS: pag.
1. Introducere. Argument 3
2. Definirea termenului Epistemologie 5
3. Istoria Epistemologiei. 7
3.1. Sursele Cunoaşterii 7
3.2. Relația Filosofie-Ştiinţă 32
51
3.3. Concluzii
4. Cunoaşterea Ştiinţifică. Metode de cercetare. 54
4.1. Specificul Cunoaşterii Ştiinţifice. Critica Simţului Comun. 56
4.2. Forma paradigmatică a lui Gaston Bachelard 57
60
4.3. Schema: Tipurile de Gandire 61
4.4. Conceptul de Metodologie 62
4.5. Metoda, Tehnica şi Procedura în cercetarea ştiinţifică 65
4.6. Metode de cercetare (Metode Euristice) 68
4.7. Clasificarea metodelor de cercetare 69
72
4.7.1. Metoda Clasice
4.7.2. Metode Neconvenţionale (Creative)
5. Pluridisciplinaritate. Interdisciplinaritate.Transdisciplinaritate 74
5.1. “Manifestul transdisciplinărităţii”. Carta Transdisciplinarităţii. 77
5.2. Introducerea unor noi tipuri de educaţie. Sensurile Inter şi 95
Transdisciplinarităţii.
6. Interdifuzia Domeniilor. Transgresarea frontierelor disciplinelor 97
clasice. Scheme: Fragmentarea şi recombinarea Disciplinelor.
103
7. Concluzii. 104
8. Bibliografie 108
9. Anexe 114

3
1. INTRODUCERE. ARGUMENT.
Lucrarea îşi propune căutarea, clasificarea, structurarea şi redirecţionarea

modalităţilor de studiu şi cercetare, prin introducerea de noi teorii şi metode de
abordare şi analiză arhitectural-urbanistică a relaţiei dintre aşezările umane
(oraşele), peisajul în toate componentele sale (natural, antropic și cultural), în
relație cu omul ca utilizator şi actor principal al vieții urbane. Din studiul
epistemologic, inter-, multi-, pluri-, dar mai ales transdisciplinar se pot contura noi
modalităţi de înţelegere a fenomenului urban și al peisajului în totalitatea sa, ca
manifestarea externă a realităţii urbane, a esenţei procesului urban-peisagistic și
arhitectural, accesibil şi perceptibil.
În acelaşi timp fenomenele urban-peisagistice sunt procese al cadrului
natural şi/sau antropic, al omului/comunităţilor/societăţii, al evenimentelor sau
faptelor reale istorice și de memorie, care în corelaţie cu esenţa oraşului, pot
desemna aspectul interior/exterior în care se manifestă esenţa
lucrurilor/componentelor şi a proceselor, percepute în mod direct prin organele
senzoriale, dar poate fi şi un ansamblu al caracteristicilor organismului urban care
pot să se metamorfozeze între anumite limite specifice, fără ca oraşul să se
schimbe sau orice alt aspect urban-peisagistic în mişcare şi perceptibil prin
simţuri.

4
Ideea s-a născut ca urmare a numeroaselor tipuri de analize sterile, folosite

în practica curentă, needificatoare şi neconcludente asupra metabolismul intern
al oraşului, cadrului şi vieţii urbane, schimburilor sale energetice, precum şi
asupra stării de sănătate, atât a oraşului privit ca organism urban, cât şi a
locuitorilor săi, sau a actorilor urbani, ca utilizatori cu rol major în dezvoltarea
istorică, urbană și peisagistică prezentă, de cele mai multe ori „uitaţi” sau
„ignoraţi”.
Lucrarea cercetează relaţionările transdisciplinare, epistemologice, între
Sfera Ştiinţelor Conexe şi domeniul de bază al studiului situat în Sfera
Specialităţii (Amenajării Teritoriului/Urbanismului/Peisagisticii), iar finalitatea ei
este înţelegerea lumii prezente, în contextul relaţionărilor cu diferiţi factori care
par a aparţine unor domenii total diferite și disjuncte, dar, care la nivelul Sferei
largi, Ştiinţifice şi Filosofice, Metodologice şi Cauzale, interacţionează cu toate
”entităţile” vii prezente, inclusiv cu Omul sau Oraşul văzut prin prisma organico-
metabolica.
După Introducerea în Epistemologie (definiţii, istoric, surse, curente, etc),

se va face critica Relaţiei Filosofie / Ştiinţă. Se vor aborda câteva aspecte ale
Specificului Cunoaşterii Ştiinţifice, Conceptului de Metodologie (metodă,
tehnică si procedură în cercetarea ştiinţifica), precum şi discutarea câtorva
Metode de Cercetare (Euristice), punându-se accent pe Metodele
Neconvenţionale (Creative).

5
Lucrarea radiografiază termenii şi diferenţele între Pluridisciplinaritate /

Interdisciplinaritate / Multidisciplinaritate, punându-se accent pe
Transdisciplinaritate (de la apariţia termenului, definiţii, Primul Congres Mondial
al Transdisciplinaritaţii, Carta Transdisciplinarităţii, etc.), precum şi a influenţelor
acestui concept în introducerea unor noi tipuri de educaţie, pentru a se exprima
în final, nevoia depăşirii frontierelor între discipline, prin unificarea Ştiinţei,
Culturii si Sacrului.
În contextul de mai sus, în final s-a propus o Clasificare a Ştiinţelor ne-
exhaustiva în relaţionare directă cu Ştiinte considerate Neconvenţionale, care în
noua viziune epistemologic transdisciplinară face posibilă găsirea unor noi punţi
între Domenii / Ştiinţe / Teorii / Metode / Factori de Analiză, Diagnoză şi
Tratare din punct de vedere arhitectural-urban și peisagistic al Oraşului
contemporan.
2. DEFINIREA TERMENULUI EPISTEMOLOGIE
Epistemologia - este o ramură a filosofiei care studiază cunoaşterea.

Este încercarea de a răspunde la întrebările de baza, primordiale: care este
distincţia între adevărata cunoaştere şi falsa cunoaştere, practic această
întrebare explică rezultatul metodologiei ştiinţifice: cum poate o teorie a
dezvoltării sau un model sa fie mai bun decât teoria în sine.

6
FILOSOFIA ŞTIINŢEI, pentru mulţi autori este sinonima cu

EPISTEMOLOGIA, ca teorie a cunoaşterii în general, caz în care distincţia între
cunoaşterea ştiinţifică şi alte forme de cunoaştere, devine irelevantă.
În accepţiunea contemporană, cu predilecţie la autorii europeni,
GNOSEOLOGIA este Teoria Cunoaşterii în general, iar EPISTEMOLOGIA
reprezintă Teoria Cunoaşterii Ştiinţifice.
Putem considera Epistemologia ca ramură a filosofiei care
investighează posibilitatea, originea, natura şi dezvoltarea extinsă a
cunoaşterii umane. Cu toate că, efortul dezvoltării unei teorii adecvate a
cunoaşterii este la fel de veche încă de la Platon, epistemologia este dominată
de filosofia vestică încă din timpul lui Descartes şi Loche, ca o dispută extinsă
între raţionalism şi empirism, trecând peste importanţa respectivă a originilor.
Gânditorii postmoderni contemporani au propus contextualizarea cunoaşterii ca
parte a unui proces intersubiectiv.
Epistemologia este de asemenea pilonul de baza a unei noi ştiinţe
a cunoaşterii, care se dezvoltă de la procesele informaţionale, până
aproape de psihologie, şi de la inteligenţa artificială, ca o încercare de
dezvoltare a programelor computerizate care folosesc cunoaşterea într-
un mod inteligent.

7
Astăzi există mult mai mult de 1000 ramuri ale ştiinţei1, cele având tendinţa
de a se înmulţi în progresie geometrică. În acest context, apar aşa numitele
“epistemologii interne”2 , proprii fiecărei ştiinţe.
3. ISTORIA EPISTEMOLOGIEI. RELAŢIA FILOSOFIE-ŞTIINŢĂ.
3.1. SURSELE CUNOAŞTERII
Cuvântul ,,cunoaştere” este utilizat pentru a desemna atât o activitate prin

care iau naştere cunoştinţele, cât şi rezultatele acestei activităţi. În primul sens
sunt considerate capacităţile de cunoaştere ale minţii şi funcţionarea lor, iar în al
doilea sens, sunt avute în vedere cunoştinţele gata constituite, noţiuni, judecăţi,
teorii.3 Filosofii s-au interesat atât de facultăţile şi demersurile ce intervin în
producerea cunoştinţelor, cât şi de analiza rezultatelor finale ale acestor
demersuri.
Mari filosofi ai trecutului au crezut că valoarea de cunoaştere sau buna
întemeiere a cunoştinţelor poate fi stabilită cu referire la sursele lor şi la căile pe
1
Existau 500 ramuri ale științei, evaluate la jumătatea anilor ’80, deci cca. jumătate din
câte există în prezent, numărul acestora multiplicându-se permanent.
2
Termen impus odată cu cercetările lui Jean Piaget
3
Epistemologie. Însemnări de Seminar, Departamentul Filosofie, Universitatea Bucureşti, 2005.

8
care au fost obţinute, pornind de la aceste surse. Cunoştinţele noastre sunt

autentice dacă şi numai dacă, sunt produsul unei surse acreditate. Mulţi filosofi
din antichitate au caracterizat cunoştinţele în funcţie de sursele din care provin
acestea: simţurile sau intelectul.
Prima cunoaştere, cunoaşterea prin simţuri, este numită de Democrit
obscură4, iar cea de-a doua, cunoaşterea prin intelect, autentică. Motivul opoziţiei
simţuri – intelect, aparenţă – cunoaştere a esenţei apare în filosofia lui Platon.
Ştiinţa se atinge printr-o progresiune de la cunoaşterea prin simţuri a lumii
sensibile, la cunoaşterea prin intelect a adevăratei realităţi, a lumii esenţelor şi
formelor pure, eterne.
Autorii ce ilustrează filosofia raţionalistă şi empiristă a cunoaşterii din sec.
XVII – XVIII au socotit problema originii cunoaşterii, drept problemă centrală a
filosofiei cunoaşterii şi au considerat că numai prin dezlegarea ei vor putea
evalua limitele cunoaşterii şi valoarea comparativă a diferitelor cunoştinţe. O idee
este o cunoaştere autentică, numai dacă se poate arăta că provine dintr-o sursă
de încredere.
Gânditorii raţionalişti şi empirişti moderni folosesc cuvântul ,,raţionalism”
pentru a desemna punctul de vedere prin care raţiunea sau intelectul, constituie
sursa cunoaşterii autentice. Tema raţionalistă a fost dezvoltată prin punerea în
contrast a cunoaşterii ce îşi are sursa în raţiune, cu cea care provine din simţuri.
4
Pârvu, Ilie, Introducere în epistemologie, Editura Polirom, Colecţia Collegium – Filosofie, Iaşi,
1998, pag. 20

9
Descartes afirma că numai ,,lumina naturală” sau ,,lumina raţiunii” sădită

în noi de Creator, poate să ne ofere adevărata cunoaştere, cunoaşterea
metafizică şi teologică. Primii paşi în metafizică pot fi făcuţi doar separând
intelectul de simţuri.
Spinoza susţinea că raţiunea poate pătrunde lucrurile aşa cum sunt ele, în
timp ce cunoaşterea provenită din simţuri este o cunoaştere mutilată şi confuză.
Leibniz susţinea că numai o cunoaştere raţională, pură, o cunoaştere care
există în noi de la naştere ne îngăduie accesul spre adevărurile superioare.
Simţurile, sublinia el, oferă o cunoaştere despre ceea ce este, dar nu despre
ceea ce trebuie să fie.
Raţionalismul, ca poziţie epistemologică, este solidar cu anumite supoziţii
de natură metafizică, cu ideea că universul reprezintă un sistem unitar şi ordonat.
Cu ajutorul raţiunii sunt descoperite principiile cu care putem deduce marea
diversitate a fenomenelor care sunt dezvăluite de simţuri.
Descartes5 caracterizează cunoaşterea provenită din idei clare şi distincte,
idei la care se poate ajunge prin reflecţie asupra a ceea ce este sădit în raţiunea
noastră de la naştere, cunoaştere intuitivă. Teza raţionalistă clasică, apare ca
inacceptabilă pentru mulţi filosofi ai sec. XX datorită dependenţei ei de anumite
idei metafizice.
5
Klibansky, Raymond, Panofsky, Erwin si Saxl, Fritz, Saturn si Melancolia. Studii de filosofie a
naturii, religie şi artă, Editura Polirom, Biblioteca de Istorie a Ştiinţelor.

10
O temă centrală în concepţia raţionalistă asupra originii şi surselor

cunoaşterii care şi-a păstrat actualitatea este tema “ideilor înnăscute”. Această
temă a fost tratată în dialogul ,,Menon” al lui Platon. Ideile înnăscute sunt idei ce
nu sunt primite din afară şi nici nu sunt alcătuite de noi, ci ele există în spirit.
Teoria potrivit căreia întreaga noastră cunoaştere prin raţiune pură îşi are
sursa în idei înnăscute va fi reluată de Leibniz6. Acesta propune o nouă teorie
asupra originii adevărurilor necesare ale raţiunii, o teorie de natură să dea
socoteală atât de rolul reflecţiei, cât şi a experienţei, în dobândirea lor. Aceste
adevăruri pot fi descoperite doar prin cercetare, printr-un mare efort de atenţie
concentrat asupra a ceea ce se află în spiritul nostru, efort ce va fi provocat şi
orientat de impresiile simţurilor. Ideile înnăscute nu ar putea fi dobândite, crede
Leibniz, fără stimularea pe care ne-o dau simţurile. Ele declanşează procesul ce
duce la actualizarea ideilor înnăscute. Filosoful german nu neagă contribuţia
simţurilor în cunoaşterea autentică ce caracterizează raţionalismul platonic.
Teza empiristă radicală susţine că, de fapt cunoaşterea în întregul ei,
provine din datele simţurilor, acestea constituind singura sursă a cunoaşterii
autentice. Dar această teză nu este întâlnită în textele celui care este recunoscut
drept fondatorul tradiţiei empiriste moderne, John Locke.
6
Epistemologie. Orientări contemporane, Editura Politică, 1974, pag. 87.

11
În ,,Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) Locke acordă o atenţie

deosebită problemei originii cunoaşterii, susţinând că numai dacă vom putea
stabili cum i-au naştere elementele cunoaşterii (idei) vom putea determina
întinderea cunoaşterii.
Teza generală a lui Locke este că toate ideile, toate cunoştinţele noastre
despre lumea materială îşi au sursele în impresiile simţurilor, precum şi în
observaţia operaţiilor minţii, care formează idei complexe pornind de la ideile
simple care sunt primele elemente ale cunoaşterii. Locke afirmă că de la naştere,
mintea este o ,,pagină albă”, o ,,încăpere goală” şi îşi propune să determine
,,cum intră ideile în minte”. El afirmă că toate ideile noastre proveneau exclusiv
din senzaţii fizice primite de trup din mediu şi imprimate în minte.
Dar dacă întreaga noastră cunoaştere ar fi limitată la experienţă, marginile
cunoaşterii ar fi destul de înguste. Locke sustine o asemenea concluzie radicală,
admiţând că oamenii posedă în afara cunoaşterii prin experienţă şi o cunoaştere
intuitivă, precum şi o cunoaştere demonstrativă.
Prin experienţă obţinem, cunoştinţe despre natura exterioară, cunoaşterea
intuitivă este cunoaşterea existenţei noastre ca spirite, iar cunoaşterea
demonstrativă este cunoaşterea existenţei lui Dumnezeu. Deci Locke, Hume şi
alţi empirişti ai sec. al XVIII – lea nu susţin teza extremistă că tot ceea ce
cunoaştem ar putea fi derivat din experienţă.

12
Empirismul lui David Hume este înrudit cu cel a lui Locke prin situarea
antimetafizică şi prin orientarea problemei cunoaşterii spre o cercetare de factură
psihologică a proceselor şi demersurilor de constituire a cunoştinţelor. Hume
formulează punctul de vedere empirist asupra surselor cunoaşterii cu mai multă
claritate şi acceptă concluzii mai radicale.
Teoria lui asupra originilor cunoştinţelor se întemeiază pe distincţia dintre
,,impresie” şi ,,idee”. Impresiile sunt senzaţii şi trăiri subiective, iar ideile sunt
urmele pe care le lasă impresiile sau anticiparea acestora prin imaginaţie.
Impresiile sunt înnăscute doar în sensul că se produc prin exercitarea unor
facultăţi sau dispoziţii naturale, în timp ce ideile provin întotdeauna din impresii.
Ca teorie asupra genezei şi surselor cunoaşterii, empirismul şi

raţionalismul sec. XVII – XVIII reprezintă şi puncte de vedere diferite cu privire
la raportul dintre ceea ce este înnăscut şi dobândit în cursul vieţii prin mijlocirea
simţurilor. Tema ideilor înnăscute ocupă un loc important în ,,Eseul asupra
intelectului omenesc” al lui Locke cât şi în ,,Noile eseuri asupra intelectului
omenesc” ale lui Leibniz.
În lucrarea sa, Leibniz formulează obiecţiile unui raţionalist faţă de
principiile care au fost propuse şi susţinute de Locke. Acesta critica doctrina
ideilor înnăscute, idei presupuse a fi prezente în intelectul nostru de la naştere.
Această doctrină, spune el, este păgubitoare pentru religie, moralitate, filosofie şi
viaţa practică.

13
În ceea ce-l priveşte pe Kant, acesta a distins mai clar decât filosofii de
până la el între teoria cunoaşterii şi psihologia empirică. El considera cercetarea
facultăţilor şi activităţilor mintale ce intervin în constituirea cunoştinţelor, ca nu
este de domeniul teoriei cunoaşterii, ci al psihologiei empirice. Kant crede că
filosofia cunoaşterii se interesează exclusiv de întemeierea cunoştinţelor şi nu de
demersurile prin care se constituie ele, de geneza lor. El spune că orice
cunoaştere despre fapte, numită de el ,,experienţă”, ia naştere prin conlucrarea
sensibilităţii şi intelectului.
Cunoaşterea este rezultatul aplicării categoriilor şi principiilor intelectului
materialului pe care îl oferă sensibilitatea, o activitate prin care impresiile
sensibile sunt comparate, legate între ele sau separate.
Ideea cunoaşterii ,,a priori” a fost consacrată de Kant. Abordarea kantiană
a problemei cunoaşterii este una transcedentală. Problemele teoriei critice a
cunoaşterii sunt formulate ca probleme de drept şi nu ca probleme de fapt.
Interogaţia kantiană priveşte posibilitatea unei cunoaşteri date, deja constituite.
Formulele ,,a priori” sunt examinate de Kant drept condiţii necesare ce fac
posibilă experienţa în genere.
Un punct de vedere larg acceptat în filosofia analitică contemporană a
cunoaşterii este acela că problema cunoaşterii ,,a priori” priveşte numai
întemeierea cunoaşterii, o chestiune de drept şi nu cercetarea originii şi surselor
ei, adică o problemă de fapt. Atributul ,,a priori” poate fi aplicat în mod legitim
numai noţiunilor şi judecăţilor, adică cunoaşterii propoziţionale. Sunt ,,a priori”

14
acele judecăţi a căror valoare de adevăr poate fi stabilită independent de

experienţă în general.
Autorii reprezentativi în dezvoltarea filosofiei cunoaşterii (epistemologiei
clasice), prin orientarea lor raţionalistă şi empiristă, cad de acord în ceea ce
priveşte supoziţii fundamentale.
În primul rând, ei cred că există surse ultime ale cunoaşterii, socotite surse
de autoritate epistemică: numai cunoştinţele ce provin din asemenea surse
vor fi acceptate drept cunoştinţe autentice.
Atât raţionaliştii, cât şi empiriştii au fost însufleţiţi de convingerea că buna
întemeiere şi valoarea cunoştinţelor ar putea fi stabilită fără greş prin identificarea
surselor ultime ale cunoaşterii şi prin raportare la aceste surse.
Karl Popper7 indică drept una din supoziţiile mai adânci ale epistemologiei
clasice punctul de vedere că adevărul este manifest, în sensul că el va putea fi
stabilit o dată pentru totdeauna îndată ce vom ajunge până la sursele ultime ale
cunoaşterii şi vom învăţa cum să derivăm cunoştinţele pornind de la aceste
surse.
Raţionalismul clasic şi empirismul clasic şi-au propus să stabilească
sursele cunoaşterii autentice şi să determine limitele cunoaşterii şi valoarea
cunoştinţelor prin raportare la asemenea surse. Teza raţionalistă conform căreia
7
Popper, Karl R., Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Editura Trei, Colecţia
Filosofie, Iaşi, 2000, pag. 24.

15
există intuiţie raţională, sursa ultimă a cunoaşterii o constituie intuiţia raţională,

este confruntată cu obiecţii grave. Teza empiristă, teza potrivit căreia datele
simţurilor ar reprezenta sursa ultimă a cunoaşterii, rămâne un punct de vedere
influent în mediile filosofice şi ştiinţifice.
Caracterizarea impresiilor senzoriale drept surse primare ale cunoaşterii
are o lungă tradiţie în filosofie. Argumentul este că numai prin simţuri putem
intra în contact atât cu lumea exterioară, cât şi cu lumea noastră subiectivă,
şi putem obţine astfel informaţii despre realitate.
O supoziţie fundamentală a concepţiei empiriste cu privire la sursele

cunoaşterii este aceea că impresiile simţurilor, ceea ce filosofii numesc ,,date ale
simţurilor” sau simplu ,,datul”, reprezintă o cunoaştere nemijlocită.
Expresia ,,dat” sugerează că impresiile senzoriale sunt ceea ce resimţim
nemijlocit şi, ca atare, ceva ce nu va putea fi derivat şi explicat prin raportare la
altceva. ,,Datul” este o stare originară, care nu cere întemeiere. ,,Datul” este ceva
ultim în ordinea cunoaşterii: toate cunoştinţele noastre despre realitate sunt
raportate în cele din urmă la ceea ce ne este dat, atunci când se încearcă
determinarea surselor lor, în timp ce ,,datul” însuşi nu va putea fi raportat la
nimic altceva.
Un motiv fundamental al concepţiei empiriste asupra cunoaşterii îl
constituie supoziţia că întreaga noastră cunoaştere isi are originile în informaţiile

16
care ne sunt date nemijlocit de simţuri, informaţii asigurate de caracterul pasiv,

pur receptiv al subiectului cunoscător.
De la impresii senzoriale trecem la observaţii, care nu ar fi decât
formularea lingvistică a acestor impresii, iar de la observaţii trecem la teorie. Karl
Popper numeşte ,,teoria găleţii”, teoria conform căreia ipotezele iau naştere din
observaţii prin asociere şi generalizare. Punctul de vedere opus, pe care Popper
îl numeşte ,,teoria lanternei”8 este că o anumită ipoteză sau aşteptare precedă
întotdeauna observaţia. Teza primatului anticipării asupra constatării în
cunoaştere pare în acord cu ceea ce ştim despre bazele biologice ale cunoaşterii
şi despre anticipările biologice ale cunoaşterii.
Alte două motive ale concepţiei empiriste asupra cunoaşterii, strâns
corelate cu intuiţia că există o sursă ultimă a cunoaşterii, un punct de plecare
absolut în cunoaştere, sunt cele ale primatului abstractizării şi inducţiei.
Filosofii empirişti recunosc că orice cunoaştere despre fapte este
organizată într-un sistem de concepte. Principiul empirismului formulat de Locke
şi Hume9 este că noţiunile trebuie să fie derivate într-un fel sau altul din ceea ce
Locke numeşte ,,idei simple”, iar Hume ,,impresii”. Mulţi filosofi empirişti au
susţinut că noţiunile iau naştere din ceea ce ne este dat nemijlocit de simţuri
printr-un demers mintal numit ,,abstractizare”. Noţiunile ar fi produsul proceselor
de abstractizare şi ar putea fi caracterizate drept abstracţii.
8
Idem, pag. 27
9
Parvu, Ilie, Introducere în epistemologie, Editura Polirom, Colecţia Collegium – Filosofie, Iaşi,
1998

17
Prin abstractizare separăm ceea ce este comun şi esenţial de ceea ce este

individual, neesenţial şi reţinem determinările generale şi esenţiale, separate de
existenţele individuale. Dacă abstractizarea urmează să explice cum iau naştere
noţiunile din înregistrări considerate pure, inducţia, aşa cum a fost înţeleasă de
empirismul clasic, ar trebui să explice cum iau naştere enunţuri generale, reguli,
uniformităţi sau legi din enunţuri ce descriu fapte particulare.
Acest fel de a înţelege inducţia a fost numit de Popper ,,teoria psihologică
a inducţiei”. Teoria porneşte de la supoziţia că ar exista un primat temporal şi
psihologic al cunoştinţelor despre fapte particulare în raport cu enunţurile ce
formulează legi sau regularităţi. Cunoaşterea ar porni de la simpla înregistrare a
faptelor prin observaţie şi s-ar ridica la generalizări prin inducţie.
Critica pe care o face Popper10 acestei teorii psihologice a inducţiei
reprezintă o continuare a tezei sale despre primatul aşteptărilor, care îşi au
originea în dispoziţii de comportare înnăscute, în raport cu observaţiile despre
fapte. În loc de a explica regularităţile, legile, prin constatări cu privire la
repetarea unor corelaţii dintre fapte, Popper crede că va trebui să explicăm
această repetiţie ca un rezultat al înclinaţiei noastre de a căuta şi de a formula
regularităţi.
Regularităţile nu ne sunt impuse de constatarea că anumite corelaţii între
fapte se repetă sistematic, ci, dimpotrivă, existenţa regularităţilor în desfăşurarea
10
Idem.

18
fenomenelor este o aşteptare inconştientă. Prin ipotezele pe care le formulăm

încercăm să descoperim uniformităţi şi legi. Ipotezele astfel construite sunt
supuse controlului faptelor. Teoriei primatului psihologic şi temporal al repetărilor
îi este opusă teoria primatului temporal şi psihologic al dispoziţiei de a căuta
corelaţii între fapte.
Critica lui Popper asupra ideii că noţiunile şi enunţurile generale pot fi
derivate din impresii senzoriale şi din enunţuri despre fapte particulare se sprijină
pe consideraţii de biologie evoluţionistă.
Einstein contestă că noţiunile, atât cele ale gândirii comune, cât şi cele ale
cunoaşterii ştiinţifice, ar putea fi derivate din materialul senzorial. El insista
asupra faptului că impresiile senzoriale şi noţiunile sunt entităţi esenţial diferite,
care nu pot fi derivate unele din altele. Einstei spunea că doar puţine noţiuni,
acele noţiuni numite de el ,,primare”, trebuie să fie asociate direct cu impresiile
senzoriale.
Teza empiristă potrivit căreia noţiunile pot fi derivate din datele senzoriale
prin abstractizare sau prin alte demersuri mintale este adesea convertită în
enunţul psihologic considerat adevărat că noţiunile sunt dobândite prin învăţare.
Învăţarea este înţeleasă de psihologi ca achiziţie sau dobândire de
cunoştinţe prin interacţiunea subiectului cu ambianţa, prin stimularea sistemului
care învaţă de către ambianţă. Învăţarea este caracterizată drept schimbare a
cunoaşterii datorată experienţei. Supoziţia că noi am putea dobândi noi concepte
prin învăţare a fost criticată din perspectiva ştiinţei cogniţiei.

19
Jerry A. Fodor porneşte de la afirmaţia că ceea ce psihologii numesc

,,învăţare de concepte” nu este altceva decât formulare şi confirmare de ipoteze.
Învăţarea, fixează opinii, dar nu poate produce concepte. Conceptele trebuie să
existe în prealabil pentru a face cu putinţă învăţarea. Fodor sustine că singura
teorie inteligibilă despre îmbogăţirea resurselor conceptuale face din acesta o
funcţie a maturizării.
Teoriile moderne care atribuie un rol semnificativ unor structuri mintale

înnăscute în constituirea cunoaşterii pot fi caracterizate drept o reluare a
concepţiilor raţionaliste clasice, care susţineau că există adevăruri de raţiune
înnăscute în mintea noastră. Încercând să explice ce înseamnă că o idee, care
nu este nici derivată din datele simţurilor, nici plăsmuită de noi, este înnăscută,
Descartes recurge la o comparaţie: ne naştem cu capacitatea de a cunoaşte idei
aşa cum ne naştem cu predispoziţia de a contacta o anumită boală ereditară.
A spune că o boală este ereditară înseamnă că ceva există în mod virtual,
care va deveni actual în anumite condiţii. Descartes spune că oamenii au
anumite idei înnăscute, chiar dacă mulţi dintre ei nu intră în posesia lor niciodată.
Pentru ca aceste cunoştinţe să devină reale se cere o concentrare intensă a
atenţiei asupra a ceea ce este în noi. Experienţa declanşează procese mintale ce
conduc, în cazul unor oameni cu aptitudini pentru reflecţie, la cunoaşterea
adevărurilor de raţiune.

20
Cercetătorul american N. Chomsky11 îşi dezvoltă teoria sa despre structuri

înnăscute ce fac posibilă însuşirea limbajului pe modelul input – output12.
Însuşirea limbajului şi a cunoaşterii sunt caracterizate drept rezultate ale unor
procese complexe de învăţare din experienţă, ale efectului modelator al
ambianţei.
Teoria lui Chomsky despre cunoaşterea înnăscută a limbajului, o teorie
apropiată temei raţionaliste clasice a ideilor înnăscute, poate fi caracterizată şi ca
o teorie despre ceea ce este ,,a priori” din punct de vedere psihologic, adică
despre ceea ce precedă în timp învăţarea din experienţă a unei limbi şi face cu
putinţă o asemenea învăţare.
Cunoaşterea înnăscută, aceea cunoaştere ce va fi activată o dată cu
maturizarea biologică sub influenţa declanşatoare a stimulărilor senzoriale din
ambianţă, este o cunoaştere bogată din punctul de vedere al conţinutului.
În timp ce gândirea behavioristă, inspirată de empirism, se interesează de
determinarea de către ambianţă a comportării şi cunoaşterii, de trăsături ce au o
pregnantă condiţionare culturală şi istorică, se aduce în primul plan al atenţiei
rolul înzestrării genetice în constituirea cunoaşterii.
O premisă fundamentală a nativismului epistemologic este aceea că
dezvoltarea minţii va trebui să fie studiată pe baza aceloraşi principii care au fost
adoptate de biologia modernă în cercetarea corpului. Biologii spun că dezvoltarea
11
Epistemologie. Orientări contemporane, Editura Politică, 1974.
12
Exponent al curentul behaviorist în epistemologie.

21
unui organism este orientată şi condusă de un program genetic propriu speciei,

iar ambianţa externă influenţează ritmul procesului de dezvoltare.
Chomsky apreciază că nu există nici un fel de temeiuri serioase, empirice
sau de altă natură, pentru acceptarea punctului de vedere că dezvoltarea mintală
se desfăşoară după o schemă esenţial diferită de cea care conduce dezvoltarea
organismului. Chomsky apreciază drept plauzibilă presupoziţia că dezvoltarea
mintală, ca şi dezvoltarea organismului, are ca punct de plecare o stare genetic
determinată, comună speciei, cu variaţii individuale ce pot fi neglijate.
În acest caz, dezvoltarea reprezintă o creştere, o succesiune de stadii

genetice programate până la stadiul final sub influenţa ambianţei.
Solidară cu motive ce s-au conturat în tradiţia raţionalistă clasică, această
reprezentare se opune concepţiei empiriste despre minte ca o foaie albă şi
despre constituirea cunoştinţelor, chiar şi a facultăţilor spiritului, prin mecanisme
elementare, cum sunt asocierea, compararea, generalizarea, abstractizarea şi
inducţia.
Din perspectiva nativistă, propusă de Chomsky, o cunoaştere a limbii
există şi atunci când principiile înnăscute care o fac posibilă nu sunt utilizate. El
dă ca exemplu, acel stadiu al dezvoltării vorbirii în care copilul înşiră cuvinte fără
elemente gramaticale, aşa – numita ,,vorbire telegrafică”, el cunoaşte în sens
structural limbajul, pe care începe să-l vorbească mai târziu.

22
Teoria lui Chomsky cu privire la natura limbajului şi la însuşirea limbajului

de către copii, poate fi caracterizată drept o reabilitare şi o dezvoltare originală a
teoriei raţionaliste clasice a ideilor înnăscute şi a cunoaşterii înnăscute. Chomsky
crede că limbajul este un domeniu particular al cunoaşterii şi a fost caracterizat
drept ,,o oglindă a minţii”.
Lingvistica teoretică este înfăţişată ca o ramură a psihologiei cunoaşterii,
iar ţelul ei este descoperirea realităţii mintale ce stă la baza comportării
lingvistice. Lingvistul american afirmă că studiul limbajului poate clarifica şi
susţine anumite concluzii asupra cunoaşterii omeneşti, care se corelează în mod
direct cu probleme clasice în filosofia minţii.
Punctul de plecare al teoriei de inspiraţie raţionalistă pe care a formulat-o
Chomsky este semnalarea şi tematizarea discrepanţei dintre competenţa
lingvistică şi informaţia pe care o primeşte cel care îşi însuşeşte limba din
ambianţa lingvistică.
Teoria trebuie să explice nu numai faptul că copilul îşi însuşeşte foarte
repede limba maternă, dar şi că el şi-o însuşeşte în general corect. Competenţa
lingvistică, spune Chomsky, este produsul creşterii, şi nu al învăţării.
Înfruntarea dintre schema behavioristă şi schema nativistă în explicarea
surselor competenţei lingvistice ar putea fi caracterizată drept o competiţie între
două programe de cercetare, susţinute de idealuri cognitive diferite şi de
reprezentări alternative asupra raportului dintre înnăscut şi dobândit în achiziţia
cunoaşterii.

23
Behavioriştii se situează într-o perspectivă ce ar putea fi calificată drept

baconiană: cunoaşterea înseamnă putere; cunoscând cauza putem produce
efectul. Din punctul lor de vedere, cercetarea ştiinţifică urmăreşte stabilirea unor
relaţii constante între fenomene accesibile observaţiei şi măsurării, a unor relaţii
funcţionale ce fac posibile predicţia şi controlul producerii fenomenelor. Teoriile
sunt considerate drept instrumente a căror utilizare se justifică doar în măsura în
care ele contribuie la descoperirea unor noi relaţii între fapte.
Programul de cercetare nativist s-a constituit nu de la stabilirea unor

corelaţii logice între fenomene accesibile observaţiei, ci de la explicarea acestor
corelaţii prin dezvăluirea unei realităţi ascunse privirii noastre.
Susţinătorii programului behaviorist, de inspiraţie empiristă, cred că numai
mecanismele elementare de achiziţie a cunoştinţelor sunt înnăscute, tot restul
fiind produsul învăţării din experienţă, în timp ce toţi cei care aderă la programul
nativist, de tradiţie raţionalistă, presupun că există o cunoaştere propriu-zisă care
este înnăscută. Reprezentarea nativistă asupra cunoaşterii este apropiată de cea
a biologilor.
Pentru Lorenz, ca şi pentru Chomsky, cunoaşterea ,,a priori” este

cunoaşterea înnăscută. Lorenz propune un concept considerabil mai slab al
cunoaşterii ,,a priori”. Este un concept mai slab în ceea ce priveşte conţinutul
decât cel chomskyan în măsura în care numai structura specifică a aparatului

24
senzorial al omului şi categoriile gândirii comune, solidare cu anumite structuri

neurofiziologice proprii speciei, sunt înnăscute, deci ,,a priori”.
Acest concept este mai slab şi în măsura în care dispozitivele,
mecanismele şi structurile senzoriale şi intelectuale de prelucrare a informaţiei
sunt datorate acelor condiţii accidentale ale ambianţei care au conferit valoare
unui anumit program genetic şi au asigurat promovarea lui prin selecţie naturală.
Conceptul cunoaşterii ,,a priori” propus de Lorenz se susţine cel mai bine în ceea
ce priveşte baza faptică şi întemeierea lui empirică.
În încercarea sa de a determina şi cerceta componenta ,,a priori” a
cunoaşterii despre lume, austriacul K. Lorenz porneşte de la supoziţia că orice
proces de cunoaştere este o funcţie a creierului şi conchide că acest proces va
trebui să fie descris şi explicat drept un produs al evoluţiei biologice.
Prin raportare la filosofia critică a lui Kant, dar şi prin distanţare faţă de
conceptul cunoaşterii ,,a priori” a idealismului transcedental, Lorenz apreciază că
toate acele dispozitive, mecanisme şi structuri proprii speciei care fac posibilă
cunoaşterea despre lume a omului ar putea fi caracterizate drept ,,a priori” într-un
sens genetic şi descriptiv al termenului.
Modalitatea de abordare a cercetării cunoaşterii pe care a inaugurat-o
Lorenz este numită şi ,,epistemologie bazată pe ideea selecţiei naturale”.
Ea este dezvoltată de autori care cred că principiul selecţiei naturale este
în măsură să ofere o explicaţie neteleologică tuturor proceselor orientate spre
scop din univers.

25
Cunoaşterea în toate formele ei poate fi privită ca un proces care comportă

trei elemente esenţiale: mecanisme pentru introducerea variaţiilor; procese de
selecţie; mecanisme de păstrare şi propagare a variaţiilor selectate.
La fel ca şi Chomsky, Lorenz asociază cunoaşterea ,,a priori” cu cea
înnăscută în măsura în care califică drept ,,a priori” dispozitive şi structuri de
cunoaştere care au apărut cu mutaţii întâmplătoare şi au devenit apoi determinări
distinctive ale speciei prin acţiunea selecţiei naturale.
Epistemologia de orientare nativistă a fost caracterizată ca cea mai simplă

teorie a cunoaşterii ,,a priori”. O altă teorie naturalistă în filosofia contemporană a
cunoaşterii, epistemologia genetică a lui J. Piaget, întemeiată pe cercetări de
psihologie genetică, disociază ,,a priori” –ul de înnăscut şi urmăreşte să-i restituie
celui dintâi atributele tradiţionale ale universalităţii şi necesităţii.
Pornind de la supoziţia că întreaga noastră cunoaştere se trage din două
surse distincte, Piaget contrastează enunţurile empirice, acele enunţuri care nu
pot fi nici formulate, nici întemeiate, independent de informaţiile despre stările
reale pe care ni le furnizează simţurile, cu enunţuri pe care le numeşte logico –
matematice.
Una din temele principale ale epistemologiei lui Piaget este elaborarea unei
explicaţii psihogenetice a unor relaţii elementare care sunt resimţite introspectiv

26
drept necesare, sunt valabile pentru orice obiecte reale şi au atributele necesităţii
şi universalităţii.
În măsura în care cercetările psihogenetice întemeiază distincţia dintre
experienţa logico – matematică şi fizică, respectiv dintre cunoaşterea logico –
matematică şi fizică, ele relevă existenţa a două surse distincte ale cunoaşterii:
constatările perceptive şi schemele de coordonare a acţiunilor.
Cunoaşterea logico – matematică este o cunoaştere ,,a priori” deoarece
este o cunoaştere independentă de experienţa fizică. Experienţa fizică este o
sursă a cunoaşterii, dar nu a întregii cunoaşteri.
Încercarea lui Piaget este foarte ambiţioasă deoarece dă conceptului
cunoaşterii ,,a priori” un sens mai apropiat de semnificaţia lui tradiţională,
kantiană.
Enunţurile logico – matematice sunt caracterizate drept enunţuri ce lărgesc
cunoaşterea şi posedă atribuţiile universalităţii şi necesităţii. Cunoaşterea logico –
matematică este pentru Piaget o cunoaştere foarte săracă în conţinut în raport cu
ceea ce el numeşte cunoaştere fizică, cunoaştere bazată pe experienţa fizică.

27
Cele doua teze pe care se bazeaza teoria lui Karl. R. Popper13 sunt
următoarele:
„ Prima teza: Cunoaştem multe lucruri. Nu cunoaştem numai detalii de un

interes intelectual îndoielnic, ci şi lucruri cu o semnificaţie practica
considerabila si, ceea ce e mai important, care ne oferă intuiţii teoretice
profunde si o surprinzătoare înţelegere a lumii.
Teza a doua: Ignoranta noastră este vasta. Într-adevăr, chiar progresul

uimitor al ştiinţelor naturale ( la care face aluzie prima mea teza ) ne ajuta
mereu sa ne dam seama de ignoranta noastră, chiar si in domeniul
ştiinţelor exacte. Acest lucru da un nou sens ideii socratice de ignoranta.
Cu fiecare pas înainte, cu fiecare problema pe care o rezolvam, nu
descoperim numai probleme noi si nerezolvate, ci si ca acolo unde am
crezut ca stăteam pe temeiuri solide si sigure, toate lucrurile erau, in
realitate, nesigure si intr-o stare de curgere”
Popper susţine ca filosofia trebuie sa se întoarcă la cosmologie si la o

teorie simpla a cunoaşterii. Exista cel puţin o problema filosofica de care sunt
interesaţi toţi oamenii reflexivi: problema înţelegerii lumii in care trăim, si, ca
13
In Motto, la lucrarea Karl. R. Popper, Filosofia socială şi filosofia ştiinţei, Editura TREI, Iaşi,
2000.

28
urmare, a noua înşine ( ca părţi ale acestei lumi ) şi a cunoaşterii noastre

despre lume. Popper credea că întreaga ştiinţă este cosmologie şi interesul
filosofiei, nu mai puţin decât al ştiinţei, rezida exclusiv în încercarea îndrăzneaţă
de a adăuga ceva la cunoaşterea noastră despre lume şi la teoria despre
cunoaşterea lumii.
Astfel, filosofia şi ştiinţa îşi pierd întreaga lor activitate atunci când
abandonează acest tel, atunci când devin specializări înguste şi încetează să
vadă enigmele lumii noastre şi să se mire în faţa lor.
„Specializarea poate fi o mare tentaţie pentru omul de ştiinţă. Pentru filosof,

ea este un păcat capital”14 susţinea Popper, întrebându-se în acelaşi timp:„ Dar
care sunt atunci sursele cunoaşterii noastre ? răspunsul este, cred, următorul:
exista tot felul de surse ale cunoaşterii noastre; insa nici una nu are autoritate”15
14
Idem, pag. 23.
15
Idem, pag. 51.

29
IDEILE,
care
sunt:
DESEMNĂRI ALE ENUNŢURI,
TERMENILOR FRAZE
SAU pot fi formulate SAU
CONCEPTELOR in: TEORII
CUVINTE AFIRMAŢI
I
care pot fi:
ADEVARATE
SEMNIFICATIV
E
şi al
căror:
SENS ADEVĂR
Poate fi redus prin intermediul:
definiţiilor derivărilor
la
Concepte nedefinite Propoziţii primitive
Încercarea de a stabili (mai degrabă decât de a reduce) prin aceste

mijloace
SENSUL ADEVARUL
lor conduce la o regresie la

infinit
Fig. 1. Tabel-schema: Idei, sens şi adevăr 16
16
Karl. R. Popper, Filosofia socială şi filosofia științei, Editura TREI, Iași, 200, pag. 74-75.

30
Popper susține că partea stângă a tabelului este neimportantă, în

comparație cu partea dreapta: „ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi sunt
teoriile; adevărul și argumentul”17 și ca sistemele conceptuale și conceptele nu
sunt comparabile ca importanță cu teoriile și sistemele teoretice.
Conceptele sunt mijloace ale formulării teoriilor și în parte mijloace de a
trage concluzii din teorii. Importanța lor este în primul rând instrumentală, iar ele
pot fi înlocuite totdeauna cu alte concepte. Pentru Popper, progresul în știință18,
este privit din punct de vedere biologic sau evoluționist.
Din acest punct de vedere, progresul în știință este privit ca un mijloc al
speciei umane de a se adapta la mediu, pentru a ocupa sau a inventa noi spații
ale mediului, Popper evidențiind trei niveluri de adaptare: genetică, învățarea
comportamentală adaptivă și descoperirea științifică.
La toate nivelurile, adaptarea începe de la o structura moștenită care este
elementară. La nivel genetic, este vorba de structura genetică a organismului. La
nivel comportamental, acestei structuri îi corespunde repertoriul înnăscut de tipuri
de comportament disponibile pentru organism – iar, la nivel științific, conjecturile
sau teoriile dominante științifice.
17
Ibidem, pag. 75.
18
“Scopul științei este să găsească explicații satisfăcătoare, pentru orice ni se pare că are
nevoie de explicație. Prin explicație (sau explicație cauzală) se înțelege un set de enunțuri,
dintre care una descrie starea de lucruri ce trebuie explicată (explicandum-ul), în timp ce
celelalte enunțuri explicative, formează explicația în sensul mai restrâns al cuvântului
(explicans-ul explicandum-ului)”, op. cit., pag. 172.

31
Teoria ”celor trei lumi”, dezvoltată de Popper, începând cu 1968, este o

expresie radicală a problemei create de forța acestei istorii și, totodata o foarte
curioasă tentativă de soluționare, care abandonează epistemologia pentru o
formă generalizată de filosofie a evoluției. In momentul în care a introdus
principiul transferului, Popper spunea că „izbânda unei ființe nu este
supraviețuirea, ci coinventarea unei lumi de resurse posibile și a unui mod de
raportare la această lume.”19
Pentru L. Laudan20 “ Epistemologia constituie un domeniu de cercetare

vechi; până în jurul anului 1920 el era și unul solid. Modificarea acestei situații a
fost determinata de confluența a trei evoluții separate. Mai intâi, a fost criza
produsă de înțelegerea cunoașterii ca nefiind atât de certă și incorigibilă cum
presupuneau gânditorii de la Platon și Aristotel. In al doilea rand, a fost
convingerea filosofilor că astfel de discipline, cum sant psihologia și sociologia,
care jucasera un rol major în vechile teorii epistemologice, nu mai puteau oferi
intuiții interesante…În fine, un rol catastrofal a avut tendința crescândă de a-și
imagina că s-ar putea înțelege natura cunoașterii ignorându-se cu seninătate cele
mai remarcabile exemple ale ei – științele naturii”, de aici și necesitatea
relaţionării epistemologice între diferite ştiinţe.
19
Isabelle Stengers, Inventarea științelor moderne, Colecția ”Plural M”, Editura Polirom, Iași,
2001, pag. 47.
20
In L. Laudan, Progress and its Problems. Towards a Theory of Scientific Growth, Berkeley,
University of California Press, 1977, pag 1.

32
3.2. RELAŢIA FILOSOFIE – ŞTIINŢĂ.
Problematica raportului Filosofie-Știință se constituie ca bază de discuții și

reflectare filosofică, în perspectiva unora dintre discursurile de baza pe această
temă din sec. XX, secol în care această tema devine problematică.
Ortega y Gasset21, pornind de la întrebarea asupra întamplării din viaţa

omului de a filosofa, construieşte ca răspuns un întreg demers filosofic, în cadrul
căruia se articulează şi o viziune asupra relaţiei filosofie-ştiinţă.
Pentru Ortega, filosofia este “cunoaşterea universului”, cunoaştere de un

dramatism particular şi un eroism intelectual specific acestea activităţi a spiritului.
Am putea explica acest eroism, ca acel “ceva” al filosofiei, care se opune tentaţiei
existente în orice organism de a se desprinde de prezent şi a se face încetul cu
încetul arhaic, un ”ceva” care corespunde unei asumări a destinului. Filosoful
refuză trecutul, cu supoziţiile sale, constituindu-şi filosofarea ca un sistem de
adevăruri constituit, fără a admite ceva ce nu poate fi dovedit în cadrul acestui
sistem22.
21
José Ortega y Gasset, Ce este filosofia? Ce este cunoaşterea?, Editura Humanitas,
Bucureşti,1999, pag. 51.
22
Pentru filosof “universul e vocabula enormă şi monolitică, ce, asemeni unei gesticulaţii vaste
şi vagi, mai degrabă ascunde decât enunţă acest concept viguros: tot ce se găseşte”, op. cit.,
pag. 71.

33
Obiectul filosofiei este straniu şi radical diferit de orice altceva, prin “ tot
ceea ce se găseşte” înţelegându-se lucruri reale, fizice, spirituale, ireale, ideale,
fantastice, dar în măsura în care acestea constituie “totul”.
Obiectul filosofiei este cel care nu poate fi dat, cel care-i este filosofului la
început total necunoscut, nu este nici unul din celelalte obiecte, el fiind ”totul”,
acel “tot” care nu lasă nimic în afara sa şi, prin urmare, singurul obiect îşi este
suficient sieşi.
Prima diferență știință / filosofie, în viziunea lui Ortega y Gassett, este

că omul de ştiinţă nu se apropie nici pe departe prin gestul eroic de obiectul său.
Omul de ştiinţă începe prin a delimita o porţiune din Univers, prin a-şi limita
problema proprie, care altfel, nefiind absolută, încetează parţial a mai fi problemă.
Căci se începe cu o problemă şi cu ceva care se ştie. Fizicianul şi
matematicianul cunosc cu anticipaţie întinderea şi atibutele esenţiale ale
obiectului cunoaşterii lor, începând de fapt cu ceva pe care-l iau drept ştiut, nu cu
o problemă.
O altă diferenţă între filosofie şi ştiinţă este sensul pe care-l are în fiecare
din acestea două moduri vocabula “cunoaştere”. Pentru ştiinţele particulare
cunoaşterea e soluţie pozitivă şi concretă a unei probleme, pătundere perfectă a
obiectului de către intelectul subiectului.
Astfel, ştiinţa este concepută ca o serie de soluţii date unor probleme.

Pentru a fi filozofie, un ansamblu de reflecţii trebuie să se constituie ca și creație

34
universală, integrală, un sistem absolut al intelectului. Pentru a fi universală,

trebuie ca filosofia să-și asume constitutiv obligaţia de a se confrunta cu orice
problemă. Aceasta însă presupune un risc. Există posibilitatea, ca lumea să fie o
problemă în sine insolubilă. Pentru filosofare primeaza conştiinţa problemei, nu
soluţia, care se poate să nu fie dată la un moment dat. Pragmatismul, în cadrul
căruia o problemă insolubilă nu este problemă, nu este considerat de Ortega
filosofie, ci “teoria sinceră în care se exprimă modul cognitiv al ştiinţelor
particulare”23.
Adevărul ştiinţific este diferit de cel filosofic. Ortega y Gasset consideră că

exactitatea şi rigoarea previziunilor ştiinţifice sunt dobândite de ştiinţa
experimentală cu preţul menţinerii sale într-un plan de probleme secundare.
Ortega consideră că doar filosofia încearcă să dea răspuns întrebărilor prime,
decisive. Adevărul filosofic va fi astfel suficient, dar inexact; adevărul
ştiinţific este insuficient, dar exact.
Esenţială în cadrul viziunii sale asupra relaţiei filosofie-ştiinţă, această

comparaţie a adevărului ştiinţific cu cel filosofic are drept consecinţă o
subordonare fundamentală a ştiintei faţă de filosofie: “«Adevărul ştiinţific»
este un adevăr exact, dar incomplet şi penultim, care se integrează obligatoriu în
23
Idem, pag. 73.

35
altfel de adevăr, ultim şi complet, chiar dacă inexact, pe care n-aş vedea nici un
inconvenient să-l numim “«mit»”24 .
Adevărul filosofic are calitatea de a fi radical, esenţial; atributul adevărului

ştiinţific de a fi exact, nu este un indiciu de superioritate al acestuia, întrucât fiind
existenţa certă a ştiinţei şi relaţia adevăr filosofic - adevăr ştiinţific, filosofia devine
ea însăşi necesară.
În măsura în care se va dovedi existenţa unui temei în virtutea căruia omul,

fiind ceea ce este, să fie hărăzit filosofiei, filosofia va fi nu numai necesară, ci şi
inevitabilă.
Faptul că filosofia este necesară ştiinţei înseamnă că îi este necesar măcar

un individ care să fi creat adevărul filosofic; faptul că filosofia este inevitabilă,
implică însă faptul de a fi o necesitate esenţială filosofia pentru fiecare individ
uman în parte, necesitate ce izvorăşte din fiinţa însăşi şi care nu-i survine în mod
accidental din afară.
“Filosofia răspunde unei nevoi a intelectului de a fi ceea ce este”, afirmă

Ortega y Gasset în lecţia a 5-a din ”Ce este filosofia?”. Ea nu se iveşte
dintr-o raţiune de utilitate şi nici dintr-o iraţiune de capriciu, ci este
constitutiv necesară intelectului. Filosofia înseamnă a-i căuta lumii care ne
24
José Ortega y Gasset, Ce este filosofia? Ce este cunoaşterea?, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999, pag. 75.

36
este dată prin simţuri, integritatea, filosofia completează lumea şi o obţine

ca Univers. Caci lumea este un obiect insuficient şi fragmentar întemeiat
pe ceea ce nu este el; “fiinţa”.
Pentru a explica această semnificaţiea filosofiei, ne putem sprijini pe faptul

că filosofia înseamnă ridicarea de probleme teoretice.
Problema teoretică este de “a face să nu fie ceea ce este, dar care, astfel
fiind, irită intelectul cu insuficienţa sa”25, unde acel “ de ce” al filosofiei înseamnă
“a face să fie ceea ce nu este”. Acest ceva care nu este dat al problemei
filosofice ne irită pentru că nu îşi este sieşi suficient, lipsindu-i raţiunea de a fi.
De aceea, dacă în spatele aparenţei nu se află încă ceva care să-l

completeze, existenţa sa este de neînţeles. Problema teoretică este ireductibilă
la orice finalitate practică.
Filosofia şi ştiinţa reprezintă două moduri distincte de a pune

probleme teoretice. “Întrucât problema filosofiei este singura absolută, filosofia e
unica atitudine pură, radical teoretică. Ea este cunoaşterea dusă la gradul său
maxim, este eroismul intelectual”26, iar problema filosofică este numită absolută
întrucât îmbrăţişează întregul cu o intensitate maximă.
25
Idem, pag. 85.
26
Idem, pag. 86

37
Ştiinţa însă creează probleme parţiale, în cadrul ei păstrându-se un rest de

atitudine practică, a premedita să dăm fiinţă unui ceva care încă nu este, dar ne
interesează să fie.
Principiile pe care şi le asumă constitutiv filosofia sunt autonomia şi

pantonimia.
Autonomia sa derivă din gestul eroic de a nu se sprijini pe prezumţii ce se

consideră demonstrate în afara sistemului său, în timp ce pantonomia este un
principiu de tensiuni contrare: universalismul, năzuind către tot.
Pantonimia este principiul care deosebeşte filosofia de ştiinţele particulare.

Din acest punct de vedere Ortega y Gasset consideră marxismul o
pseudofilosofie.
Ca dovadă că folosofia este inevitabilă, Ortega aduce drept argument

faptul că în epocile anti-filosofice, filosofia era redusă la minimum, dar nu anulată.
Burghezul, om cu vocaţie practică, a impus fizica (acceptând-o doar pe ea),
datorită faptului că fizica îi putea conferi confort. Acesta însă nu e un argument
pentru afirmarea superiorităţii fizicii şi a ştiinţelor în general, în raport cu filosofia.
În această perioadă, filosofia s-a consolat în a fi filosofia ştiinţei. Fizicienii

însăşi, în preocuparea lor filosofică, au afirmat că fizica este o formă inferioară de
cunoaştere şi anume, cunoaşterea simbolică.

38
Ulterior însă, ştiinţele îşi vor accepta limitaţia, instalându-se în interiorul

propriilor limite şi încercând să ajungă la plenitudine. Ortega y Gasset consideră
că o dată realizată această autonomie a ştiinţelor, este necesar ca ele să se
articuleze unele în altele în filosofie.
Ortega consideră cunoaşterea ştiinţifică drept venind dinspre exterior

şi fiind necesară periferiilor eu-lui omenesc, inteligenţei. Filosofia însa este
necesară fiinţei omeneşti însăşi.
Filosofia este trăire, iar ”a trăi” înseamnă a decide în mod constant ce vrem
să fim. A trăi înseamnă “ a te afla deodată şi fără a şti cum, căzut, cufundat,
proiectat într-o lume de neschimbat: în cea de acum”27.
O altă caracteristică a filosofiei, prin care însă s-ar putea asemăna ştiinţei
secolului XX, ar fi că filosofia este para-doxa (împotriva opiniei). Datul
universului, bucuriile a căror existenţă e indubitabilă, nu sunt cele care apar ca
având existenţa indubitabilă pentru simţul comun.
Filosofia e a te dezinteresa de tine şi a te interesa de identitatea fiecărui

lucru, a-l dota cu independenţă, subzistenţă, dar în virtutea acelei “fiinţe”. Ştiinţa
nu este într-atât para-doxa, plecând de la presupoziţia că universul fizic este
guvernat de legi.
Lucian Blaga este, asemeni lui Ortega y Gasset, un apărător al filosofiei.

În lucrarea sa "Despre conştiinţa filosofică" el încearcă să legitimeze filosofia în
27
Ibidem pag.193

39
faţa celor ce-i pretind să satisfacă exigenţe care nu–i sunt proprii. Argumentaţia
lui Blaga, se centrează pe demonstrarea ireductibilităţii filosofiei la ştiinţă, în acest
sens discursul său filosofic atacând concepţia despre filosofie a pozitivismului
logic.
Pozitivismul logic (M. Schlick) consideră filosofia ca activitate prin care

este descoperit şi fixat sensul enunţurilor, şi nu sistem de cunoştinţe teoretice. În
cadrul acestei poziţii se consideră că filosofia este alfa şi omega pentru
cunoaşterea ştiinţifică, din moment ce ea reprezintă clarificarea enunţurilor, pe
când ştiinţa urmăreşte verificarea lor.
Împotriva acestui reducţionism, Blaga reliefează independenţa filosofiei şi a

ştiinţei, arătând că fiecare are un mod propriu de a se raporta la experienţă, la
probleme, la metodă.
Pentru filosof, experienţa este un pretext ce se deschide asupra totalităţii

existenţei, în timp ce pentru omul de ştiinţă ea este o ”instanţă” în faţa căreia este
subordonat permanent. Deosebirea între cele două raportări la experienţă,
considerată de obicei "totalitatea materialului concret, pe care spiritul şi-l
însuşeşte cu ajutorul simţurilor"28, autonomizează fiecare mod de cunoaştere.
Filosoful , ca "autor al unei lumi", e imposibil de substituit prin omul de

ştiinţă, ce tinde a fi "un organ de cercetare şi de completare marginală". În
28
Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Bucureşti, 1999, pag. 54.

40
filosofie, experienţa este mai mult un pretext pentru declanşarea actelor de

interpretare, astfel încât construcţiile filosofice sunt cel mai adesea foarte
originale, îndrăzneţe; în ştiinţă, situaţia este exact inversă, teoria fiind asimilată
experienţei şi oferind imaginea unei părţi din tot.
Filosoful va căuta adâncimi prin acest pretext, pretext care îi oferă nu

numai datele prime ce vor fi reorganizate în cadrul unei teorii, ci îi şi favorizează
accesul la unele taine pe care le va converti ulterior în concepte şi îi pot sugera
analogii. Omul de ştiinţă nu atinge adâncimi neobişnuite, mulţumindu-l atunci
când se află în hotarele exactităţii. Aşa cum spunea Ortega y Gasset, adevărul
ştiinţific este exact, dar penultim şi insuficient sieşi.
Blaga întăreşte ideea autonomiei filosofiei faţă de ştiinţă prin compararea

problemei filosofice cu cea ştiinţifică.
Problema este caracterizabilă prin precizarea ariei, domeniul la care

problema se aplică, şi a ”zării” interioare, care este modelul suprapus ariei, o idee
propulsivă care asigură trecerea de la punerea problemei la rezolvarea sa.
Aria problemei filosofice vizează existenţa ca totalitate, fie explicit, fie

implicit, atunci când explicit este vizat doar un aspect, dar plecându-se de la
înţelegerea acelui aspect se ajunge la înţelegerea întregului.
„Zarea interioară” a problemei filosofice este dată fie de maniera

discursului filosofic (substanţa, unitatea, pluralitatea...), fie de anticipări ideatice
minime (fiinţa la Parmenide, indeterminatul la Plotin...). Aria problemei ştiinţifice

41
este delimitată, în discursul său făcând abstracţie de ceea ce depăşeşte această

arie. Zarea problemei ştiinţifice este multiplu determinată de cunoştinţele din
domeniul respectiv.
În concluzie, problema filosofică are drept arie existenţa ca existenţă, iar

zarea sa interioară este în mare măsură nedeterminată. Problema ştiinţifică are
însă aria circumscrisă, delimitată, iar zarea sa interioară este complex
determinată. Neîngrădit în soluţionare de ideea propulsivă, având libertate
creatoare mare, spiritul filosofic este spontan. În schimb, soluţia problemei
ştiinţifice este intens prefigurată de „zarea interioară” bine determinată, spiritul
ştiinţific fiind mai ghidat.
O deosebire importantă între filosofie şi ştiinţă constă în aceea că fiecare

filosof trebuie să-şi pună problema metodei încă o dată, în timp ce omul de
ştiinţă are la dispoziţie un repertoriu de metode în care are încredere ca într-un
dat de mai presus de el.
Aspirând la întemeiere, fiecare filosofie va căuta începutul fără de

presupoziţii, sărind din acesta "printr-un act de optare,ce echivalează cel puţin cu
o anticipaţie de natură metodologică"29.
Metoda nu se poate justifica originar în chip eficient , ci "se legitimează mai

mult de facto, prin puterea ei de a organiza datele cunoaşterii şi de a clădi o
29
Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Bucureşti, 1999, pag.73.

42
lume". Filosofii pot opta fie pentru purismul metodologic (ca Parmenide, Bergson,
Hegel), fie pentru expansiune metodologică (ca Platon, Plotin).
Un alt apărător al filosofiei în faţa pozitivismului logic este Karl Popper, ce

susţine că filosofia trebuie să ţintească neîncetat cunoaşterea, să nu abdice de la
menirea de a întreţine şi stimula interesul pentru teorii cât mai generale,
cuprinzătoare şi îndrăzneţe.
Odată ce va abdica de la acest scop, filosofia nu îşi va mai putea păstra

poziţia pe care a cucerit-o în cultura umană. În acest sens, Popper critică
tendinţele decadente din cadrul filosofiei, reprezentate atât de orgoliul
reprezentanţilor Cercului de la Viena, care consideră problemele în mod obişnuit
numite filosofice ca fiind pseudoprobleme, cât şi resemnarea existenţialiştilor,
care şi-au pierdut cu totul încrederea în posibilitatea de a progresa în
soluţionarea problemelor pe calea gândirii raţionale.
Popper formulează30 pentru prima dată coerent şi sistematic o concepţie

asupra ştiinţei şi asupra metodei ei, neneglijând justificarea necesităţii filosofiei.
Viziunea popperiană asupra ştiinţei se instituie în principal din conceperea unei
ştiinţe ca un ansamblu de teorii, a teoriilor ca sisteme ipotetico-deductive şi
concepera ştiinţei ca "ştinţă eroică." Am putea face legătura cu faptul că Ortega y
Gasset considera filosofia drept cunoaştere a Universului de un eroism intelectual
30
Karl Popper, Logica cercetării , Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

43
aparte şi am putea concluziona că ambele moduri de cunoaştere, incită la un

eroism specific lor.
Este relevant a dezvolta punctul de vedere popperian despre ştiinţă ca

ştiinţă eroică, întrucât vorbind despre aceasta, filosoful oferă şi un criteriu de
demarcaţie între teoriile ştiinţifice şi cele pseudoştiinţifice. Omul care practică
ştiinţa eroică este pus în mişcare de năzuinţa de a înţelege cât mai profund şi mai
adecvat lumea în care trăieşte şi propria sa fiinţă, iar în acest sens nu ezită să
formuleze idei cât mai îndrăzneţe; o astfel de idee "îndrăzneaţă" are un înalt grad
de generalitate şi explică o mare varietate de fapte şi legi ştiinţifice cunoscute,
inclusiv fapte între care nu s-a văzut până atunci nici o legătură. Criteriul de
demarcaţie între teoriile ştiinţifice şi cele pseudoştiinţifice este tocmai această
"îndrăzneală" a ideilor: ideile valoroase ştiinţific sunt idei "îndrăzneţe".Teoriile
ştiinţifice sunt principial falsificabile, unde a fi falsificabil înseamnă că pot să intre
în contradicţie consecinţele empirice particulare derivate logic din teorie şi
rezultatele observaţiei.
Pornind de la aceste consideraţii, Popper31 conturează raportul între ştiinţa

empirică şi metafizică, opunându-se concepţiei filosofiei analitice. Popper
subliniază că teoriile metafizice au semnificaţie cognitivă, chiar dacă nu sunt
falsificabile, iar formulările mai obscure din filosofie sunt propoziţii cu sens.
31
Popper, Karl R., Filosoful – Rege ?, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

44
Criteriul formulat de el urmăreşte doar să stabilească diferenţierea între

ştiinţă şi ceea ce nu este ştiinţă, iar a spune despre metafizică că nu este ştiinţă
nu înseamnă o coborâre a metafizicii. Acest tip de formulare, nu are sens
peiorativ. Apoi faptul că teoriile metafizice nu sunt falsificabile nu implică faptul că
acestea nu ar fi criticabile în mod raţional, ci există temeiuri raţionale pentru a
prefera o idee metafizică alteia.
În plus, formularea unui criteriu de demarcaţie nu echivalează cu a

contesta importanţa teoriilor filosofice speculative pentru progresul ştiinţei.
Posibilitatea articulării filosofiei cu ştiinţa, creşte pe măsură ce creşte gradul de
universalitate al teoriilor ştiinţei empirice. Nu în ultimul rând, Popper subliniază că
în cercetarea ştiinţifică, ca şi în viaţa de fiecare zi, nu ne putem dispensa de idei
metafizice. Ştiinţa însăşi porneşte de la a admite existenţa obiectivă a legilor, ca
proprietăţi structurale ale lumii.
O altă diferenţiere între ştiinţă şi filosofie pe baza discursului popperian,
s-ar putea face în ce priveşte termenul de "adevăr". Ştiinţa nu e episteme, ea nu

atinge adevărul, ci utilizează acest termen în sens de normă, de limită ideală în
procesul cunoaşterii. Filosofia în schimb, clădeşte adevărul în timp ce-l dezvăluie.

45
Un alt tip de orientare în ce priveşte relaţia filosofie–ştiinţă, este cea a

istorismului sociologizant sau Analiza Istorico-critica având drept reprezentant pe
Thomas Kuhn32.
Având o pregatire de bază în domeniul științei teoretice, Kuhn, a sesizat că

teoria epistemologică atunci când vorbește despre natura științei și despre scopul
cercetării în științele naturii, ajunge la o concluzie care nu concorda cu practica
științifică. In practică, oamenii de știință se abat de la canoanele care definesc
științificitatea și uneori, chiar raționalitatea.
Pentru Karl Popper, testarea nu este confirmare, ci infirmare a teoriei

științifice, pentru că orice teorie e științifică până în momentul în care se
demonstrează că este falsă.
Pentru Thomas Kuhn, diferența între știință și nonștiință nu mai este

testarea, ci rezolvarea de probleme. Este științific ceea ce rezolvă mai bine o
problemă, iar criteriul de diferențiere în știință și speculație este rezolvarea de
probleme.
In “Structura revoluțiilor științifice” (1962), Kuhn a formulat o nouă

viziune epistemologica, propunând un cadru de analiză multidimensională a
științei. Conceptele lui – paradigma, știința normală, revoluție științifică,
32
Profesor de filosofie a științei la Pricetown University, devenit celebru după publicarea lucrării
“Structura Revoluțiilor Științifice”, lucrare căreia i s-a dedicat Colocviul Internațional de
Filosofia Științei, de la Londra, din anul 1965.

46
comunitate disciplinară, matrice disciplinară – au în același timp elemente

“teoretice”, sociologic-pragmatice și istoriografice.
Teza de bază a acestuia, este ideea că discursul ştiinţific nu are maximă

obiectivitate (cum se credea până atunci), ci este afectat de idei preconcepute,
preluate acritic. Ideile acritice sunt cadre conceptuale relativ imune la modificările
empirice, idei cu care se lucrează. Aceste idei acritice, integrate în paradigme, nu
se pot schimba decât odată cu survenirea unei revoluţii ştiinţifice, când se
schimbă practic gestaltul vizual.
Din perspectiva lui Thomas Kuhn este o concepţie imatură cea care
consideră experienţa senzorială fixă şi neutră, iar teoriile ca simple interpretări ale
unor date. De fapt operaţiile şi măsurătorile efectuate de omul de ştiinţă în
laborator sunt "ceea ce este adunat cu dificultate", şi nu "ceea ce este dat" în
experienţă, fiind indici concreţi ai conţinutului unor percepţii elementare, ce ţin de
o paradigmă şi promit o elaborare fructuoasă a paradigmei acceptate33.
Cele patru poziţii prezentate ne pot da o imagine asupra relaţiei filosofie-

ştiinţă: filosofia şi ştiinţa sunt două moduri distincte şi autonome de cunoaştere
ale individului uman, coexistenţa lor fiind nu numai posibilă, ci şi necesară. Ştiinţa
se desfăşoară pe acest fundal, al concepţiilor despre Univers pe care individul
uman îl creează în mod spontan, aceasta neimplicând subordonarea ştiinţei faţă
33
Idei susținute de Thomas Kuhn, în Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Humanitas,
Bucureşti ,1999.

47
de filosofie. Omul de ştiinţă trebuie să adere la un mod de filosofare în acord cu

misiunea sa ştiinţifică, care ar putea fi un pragmatism mai mult sau mai puţin
complex, conştient sau mai puţin conştient. Ar fi necesară chiar o preocupare mai
intensă a omului de ştiinţă pentru o filosofie subiacentă demersului său, aceasta
sporindu-i sentimentul responsabilităţii faţă de umanitate.
Pe de altă parte filosofia este necesar să existe, ca activitate autonomă de

ştiinţă a omului, ea corespunzând unei autentice înclinaţii a spiritului uman.
Gânditor independent, adevăratul filosof tebuie să-şi aplice raţiunea liber şi
personal, neuitând sfatul lui Kant: "fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof,
dar nici cunoştinţele sigure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o
reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a
concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane".
Filosofia trebuie privită dintr-o perspectivă universală, ca teorie a

înţelepciunii, ştiinţa despre raportul oricărei cunoaşteri cu scopurile ultime ale
raţiunii omeneşti.
Paradigmele sunt modele de practică științifică ce pot fi întâlnite în lucrări

științifice clasice și mai cu seamă în manuale. Ele stau la baza instrucției unui
grup disciplinar, care, pe baza lor, învață să formuleze și să rezolve noi
probleme.

48
Paradigmele sunt „realități științifice exemplare, care pentru o perioadă

oferă probleme și soluții-model unei comunități de practicieni”34. El numește
”perioade de puzzle”, științele normale între două revoluții științifice, de schimb de
paradigme.
Spre deosebire de cunoașterea cuprinsă în enunțurile abstracte ale teoriei

și în regulile generale ale metodologiei cunoașterii cuprinse în paradigme este o
cunoaștere tacită, prin care membrii grupurilor științifice rezolvă probleme, fără să
conștientizeze paradigma punct cu punct. Astfel, din caracterul tacit, rezultă
caracterul colectiv al paradigmei.
Kuhn caracterizeaza o comunitate științifică (un grup disciplinar), ca fiind

grupuri de cercetători ce împărtașesc aceeași paradigmă, ceea ce explică
faptul că ei comunica ușor și aproape deplin.
Acest lucru, explică unanimitatea judecăților profesionale (consensul), ceea

ce a dat întotdeauna iluzia universalității depline a cunoașterii științifice.
Cu ajutorul paradigmei, Kuhn distinge tipurile fundamentale de activitate

științifică, structura, particularitățile și evoluția cunoașterii, poate nu „semnificațiile
ei distincte” (uneori contradictorii), ar trebui să ne atragă atenția, ci mai degrabă
„proiecțiile” multiple pe diverse planuri speciale de analiză (metadiscipline),
respectiv, evidențierea unor sensuri speciale în raport cu anumite contexte de
analiză a științei.
34
Idem, pag 35.

49
In acest concept se împletesc: o dimensiune teoretico-metodologica
(paradigma ca sistem de aplicații standard ale unei teorii și de opțiuni

epistemologice și metodologic-instrumentale), una sociologică (paradigma ca
matrice disciplinară ce asigura coeziunea unei comunicații științifice) și una
istorică (paradigma ca realizare științifică remarcabilă care determină în mod
decisiv „linia de univers” a unei discipline științifice, o tradiție coerentă de
cercetare).
De aceea viziunea lui Kuhn despre știință, a generat reacții critice din
partea reprezentanților ramurilor tradiționale ale metaștiinței, de-abia recent fiind
înțeles sensul interdisciplinar al sistemului conceptual creat de Kuhn și strategia
cercetării integrate.
În urma numeroaselor sale semnificații ”conceptuale”, paradigma poate fi

redusă la doua grupuri de semnificație. Astfel:
I. O realizare științifică remarcabilă pe care o comunitate științifică o

recunoațte pentru un timp drept bază a practicii ei; prin ea se determina
genul de probleme „cu sens” în disciplina respectivă, precum și metodele
legitime prin care acestea sunt abordate; astfel, se constituie o tradiție
coerentă de cercetare;

50
II. O multime de aplicații standard ale unei teorii (o mulțime de „ilustrări

repetate și quasi-standard ale diferitelor teorii în aplicațiile lor conceptuale,
observaționale și instrumentale” 35).
Compararea si evaluarea a două paradigme rivale, pe baza unor criterii

logice și a unui stoc de date de observație nu este posibilă. Kuhn contestă
presupunerea că ar exista și criterii neutre de apreciere a paradigmelor care sunt
„invenții ale filosofilor” care privesc o istorie ideală a științei.
Trecerea unui cercetator de la o paradigmă la alta, nu se face prin
observare logica și nici prin recurs la experiență, ci prin convertire, înțelegându-
se prin aceasta o mutație bruscă. Teoria lui Kuhn, îngroapă definitiv idelaul
cartezian de raționalitate, precum și imaginea iluministă despre om ca ființă
preponderent rațională. Ea demonstrează în plan epistemologic, idealul de
reconstrucție rațională a științei, al comunicarii depline printr-un limbaj ideal. Ea
demolează și concepția filosofiei clasice, a științei despre progresul în
cunoaștere, conceput ca apropiere treptată de un adevăr preexistent.
35
Th. S. Kuhn, Structura Revoluțiilor științifice, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
1976, pag. 87.

51
3.3. CONCLUZII:
Astfel, putem distinge mai multe teorii în istoria epistemologiei:

Prima teorie a cunoașterii pune accent pe absolut, caracter
permanent, în timp ce teoriile de mai tarziu subliniaza propria
relativitate sau situația de dependență, care continuă dezvoltarea sau
evoluția, și interferența sa activă cu lumea și cu propriile subiecte și
obiecte.
Tendințele se mută de la o cunoaștere statică, un punct de vedere
pasiv către alte tendințe mult mai adaptabile și active.
Cunoașterea la Platon, este numai referire la absolut, universalele

Idei sau Forme, existând independent de alte subiecte care incearcă să
le ințeleagă.
Aristotel pune mai mult accentul pe metodele logice sau empirice
care adună cunoașterea, el acceptând înca, punctul de vedere prin care
cunoașterea este o temere necesara și un principiu universal.
În Renaștere, două pozitii principale epistemiologice domină filosofia:
empirismul, care vede cunoașterea ca un produs al percepției senzoriale și
raționalismul, care o vede ca pe un produs al reflecțiilor raționale.
Implementarea empirismului în noile dezvoltări experimentale ale științelor,
arată drumul către un punct de vedere al cunoașterii care este considerat încă

52
explicit sau implicit: teoria reflecției-corespondenței.Relaţionându-se cu acest

punct de vedere, cunoașterea rezultă din reflexia obiectelor externe, prin
organele nostre sensoriale, posibil ajutate de diferite instrumente de observație,
de propriul creier sau minte.
Totuși, cunoașterea nu este o existență a priori, ca în concepția platoniană,
dar poate fi dezvoltată prin observare, este încă absolută, în sensul că orice
piesă a cunoașterii propuse, presupune corespondență a unei părți a realității
externe, sau nu. În acest sens, în practică poate niciodată nu există o cunoaștere
completă sau absolută, dar în timp cunoașterea este concepută ca o limită ale
oricăror reflexii precise ale realității.
O altă teorie importantă dezvoltată în perioada urmatoare, este sinteza
kantiana a raționalismului și empirismului. Dupa Kant, cunoașterea rezultă din
datele de organizare conceptuale, până la bazele structurilor cognitive înnăscute,
pe care le numește “categorii”.
Categoriile includ spațiul, timpul, obiectele și cauzele. Aceasta
epistemologie, acceptă subiectivitatea concepțiilor de bază, precum spațiul și
timpul, și imposibilitatea ajungerii la reprezentări obiective pure ale lucrurilor
însele. Totuși categoriile a priori, sunt încă statice sau date.
Următorul stadiu al dezvoltării epistemologice este pragmatică. Părți ale
acesteia pot fi găsite încă de la începutul sec. XIX, precum pozitivismul logic,
convenționalismul sau “interpretarea Copenhagen” a mecanicii cuantice.

53
Aceste filosofii, încă domină în lucrările prezente de știință cognitiva sau

inteligență artificială. În acord cu epistemologia pragmatică, cunoașterea constă
în modele care încearcă să reprezinte mediul într-un mod în care simplifică
problemele de rezolvat.
Se asumă ideea că nici un model nu poate niciodată spera, să capteze
toate informațiile relevante, și chiar dacă un model complet poate exista, poate fi
prea complicat să fie folosit în mod practic. De aceea, trebuie să acceptăm
existență în paralel a mai multor modele, chiar dacă ele par contradictorii.
Modelul ales poate schimba dependența problemelor ce trebuie soluționate.
Criteriul de bază este atunci cand modelul poate produce corect (sau poate
aproxima) previziuni (care pot fi testate) sau probleme-soluții, cât de simple se
poate. Întrebările mai îndepărtate despre “Ding an Sich” (nesănătos, bolnav,
plictisit) sau ultima realitate din spatele modelului, este lipsită de înțeles.
Secolul XX e caracterizat, printre altele, și de o puternica tendință
de reanalizare a tuturor noțiunilor, conceptelor, ideilor despre fiecare
lucru în parte. Isabelle Stengers pune sub lupă, însăși modul de a fi al
științelor moderne în raport cu societatea, marcând "o neliniște" a
cercetătorilor din diverse domenii, care nu-și mai găsesc repere de
autoevaluare.

54
Sunt puse în discuție normele de autonomie și obiectivitate, pentru

a se ajunge la o necesară distincție între gândirea proprie oamenilor de
știință și gândirea comună membrilor unei societăți 36.
4. CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ. METODE DE CERCETARE.
Ştiinţa este obiectul reflecţiei epistemologice. La acest nivel, analiza

ştiinţei diferă de analiza ştiinţifică, pentru că genereaza teorii cu un alt grad de
generalitate, care au ca obiect teoria ştiinţifică.
De aceea, unii autori o numesc metaştiinţa.
Analiza metaştiinţei se poate face în mai multe direcţii:

- când se cercetează activitatea ştiinţifică aşa cum s-a desfăşurat de-a
lungul timpului – Istoria Ştiinţei;
- când se cercetează tipul de muncă specific practicii ştiinţifice –
Psihologia Cercetării Ştiinţifice;
- când se cercetează metode specifice ştiinţei care sunt diferite de
metodele acţiunii umane – Metodologia Ştiinţei;
36
Isabelle Stengers, Inventarea științelor moderne, Ed. Polirom, Colecția Plural M, Iași, 2001.

55
- se poate studia legătura dintre structurile sociale şi structura ştiinţei într-

o anumita perioada – Sociologia Ştiinţei;
- dacă se studiază modalitatea de comunicare şi de aplicare a acestora
într-o comunitate ştiinţifică – Scientologia sau Psihosociologia
Comunităţilor Ştiinţifice;
- se poate face analiza rezultatelor cunoaşterii ştiinţifice, a teoriilor care
sunt considerate scoase din context – Logica Ştiinţei;
- ştiinţa poate fi abordată din perspectiva filosofică – Filosofia Ştiinţei
În contextul epistemologiei contemporane s-au construit două orizonturi:
A. Epistemologia generală, care urmăreşte explicarea posibilităţii cunoaşterii

ştiinţifice şi generalizarea semnificaţiei sale epistemologice într-o teorie generală
a cunoaşterii;
B. Epistemologii Interne, produse ale reflecţiei specializate asupra

fundamentelor diferitelor ştiinţe.

56
4.1. Specificul Cunoaşterii Ştiinţifice. Critica Simţului Comun.
Pentru cei ce se iniţiaza în cercetare este utilă abordarea racordului între

cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică.
Prin cunoaştere comună se înţelege cunoaşterea pe care o putem realiza
prin intermediul mijloacelor naturale (simţuri, gândire obişnuită sau critică, limbaj
natural), în cadrul experienţei cotidiene37, pe baza activităţii practic-nemijlocite
(scopuri, intenţii)38.
Problemele raportului cunoaştere comună – cunoaştere ştiinţifică, au
aparut odată cu Newton şi Galileo39, dar a devenit o problematică majoră în
contemporaneitate. Cunoştinţele furnizate de cunoaşterea ştiinţifică
contemporană, sunt nu numai surprinzatoare pentru simţul omului, dar au devenit
incompatibile cu intuiţiile acestuia. Îndepărtarea tot mai pronunţată a limbajului
ştiinţific de limbajul natural, a creat noi dificultăţi de comunicare între “cetatea
ştiinţei” şi lumea de dinafara acestuia, ceea ce a accidentat conflictul dintre cele
două.
37
Experienţa care nu depăşeste stadiul experienţei de zi cu zi.
38
Metode de Abordare si Cercetare , Dumitru Bortun, Programul de Studii Aprofundate în
Urbanism, Specializarea Forma Urbană – Arhitectura, Oraş, Teritoriu, Universitatea de
Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, 1999-2000.
39
“Nu mai este primordialţă realitatea nevăzută”, spune Galileo, care dă o teorie a mişcării
folosind matematica, bazându-se pe o concepţie mentală, depărtându-se de tendinţele oculte
ale vremii.

57
Aceste fenomene au făcut ca ştiinţa, care la începuturile ei fusese privită

cu suspiciune de teologie şi o parte importantă a filosofiei şi moralei, să fie tratata
în continuare cu respect distant de simţul comun, uneori şi de artă, dar lucrul cel
mai grav, şi de catre politică.
Problema centrală în limitarea raportului între cunoaşterea ştiinţifică şi
cunoaşterea comună este cea a continuităţii şi a discontinuităţii. Partizanii
continuităţii susţin că ştiinţa se dezvolta în prelungirea cunoaşterii comune,
deosebindu-se de aceasta numai prin: gradul de precizie, profunzime, coerenţă,
consecvenţă, eficienţă.
Un exponent de bază al continuităţii, Emile Meyerson40, susţine că
întreaga creaţie ştiinţifică işi are originile în datele simţului comun; singura
deosebire constă în faptul că simţul comun este rezultatul unui proces
inconştient.
4.2. Forma paradigmatică a lui Gaston Bachelard
Principalul său adversar a fost Gaston Bachelard41, pentru care,

diferenţele calitative dintre cele două tipuri de cunoaştere sunt atât de numeroase
şi de importante, încât trebuie să vorbim de experienţe intelectuale complet
diferite.
40
Autorul lucrării “Identite et realite”, editată în 1908.
41
Exponent de marcă al Şcolii Neoraţionaliştilor.

58
Forma paradigmatică a lui Bachelard, cuprinde:
1. valoarea experienţei – experienţa imediată şi uzuala se dezvoltă în domeniul

cuvintelor şi al definiţiilor verbale, dar îi lipseşte perspectiva erorilor rectificate,
având un caracter vag şi ambiguu, astfel încât fiecare poate înţelege altceva.
Cunoaşterea ştiinţifică este rezultatul unei construcţii raţionale. Observarea
ştiinţifică ascunde în spatele ei o teorie (o ipoteza care este o teorie). Acesta
este unul din motivele pentru care adevărul ştiinţific este paradoxal din
perspectiva cunoaşterii comune, uneori chiar absurd şi imposibil de imaginat.
“Deschiderea la adevărul altuia” e foarte importantă şi trebuie educată
prin şcoală şi contacte interculturale, pentru că, omul, este un rezultat al
relaţiilor sociale.
2. valoarea metodologică – experienţa comună nu poate fi niciodată verificată în

sensul strict; certitudinea, practic este negocierea noastră cu lumea din jur. Un
enunţ rezultat din experienţa comună, oricât ar fi de realist, nu poate fi nici
adevărat, nici fals, iar atunci când este adevărat este un adevăr intim, nu poate
fi integrat într-un sistem generator de adevăruri.
3. obiectul cunoaşterii – este obiectul decupat din cunoaşterea comună

localizând nu atât un lucru într-un univers de lucruri, cât un nume într-un
vocabular. Poziţia unui obiect ştiinţific este mult mai complexă în cunoaşterea

59
ştiinţifică; solidaritatea metodologiei cu experienţa este atât de mare, încât mai

întâi trebuie stăpânită metoda de cunoaştere, pentru a sesiza obiectul
cunoaşterii.
4. limbajul – coceptele cunoaşterii comune se caracterizează prin “spaţialitate şi

popularitate”, ele rămân tributare unui realism al percepţiei, de cele mai multe
ori falsificator. Se concretizează astfel două idei: “o teorie ştiinţifică este
ştiinţifică dacă poate fi verificată în practică” şi “ o teorie ştiinţifică nu poate fi
demonstrată, pentru că adevărul nu se vede, dar teoria este ştiinţifică când nu
este infirmată”.
5. psihologia aferentă – cunoaşterea comună oferă convingeri care nu sunt în

fond, decât opinii; coincidenţa dintre opinii şi adevărul ştiinţific nu poate fi decât
întâmplătoare.
Astfel, putem considera că raţionalitatea europeană “înstăpâneşte realul”, în

comparaţie cu raţionalitatea iniţiatică de tip Zen, indiană sau africană.

60
4.3. SCHEMA TIPURILOR DE GÂNDIRE
CREIER
GÂNDIRE
ANALITIC HOLISTIC ABSTRACTĂ
EXPERIMENTAL EXPERIENŢIAL GÂNDIRE

CONCRETĂ
STÂNGA - DREAPTA -
ZONA ZONA
RAŢIONALĂ IRAŢIONALĂ
Concluzie: Din argumentele furnizate de Bachelard în favoarea tezei

discontinuităţii, nu se poate trage concluzia că nu exista nici o continuitate; chiar
şi la nivelul cunoaşterii comune, oamenii au un anumit discernământ sau concept
filosofic, care-i ajuta să disocieze în anumite condiţii, falsul de adevăr, ficţiunea

61
de realitate; în limbajul comun, acest discernământ, se numeşte bun simţ, simţ al

măsurii, al proporţiilor, etc.
4.4. CONCEPTUL DE METODOLOGIE
Conceptul de metodologie, desemnează un sistem de principii şi norme

de organizare a cercetării, riguros stabilite prin intermediul cărora sunt elaborate
metode, procedee şi tehnici de cercetare.
Ca disciplină de studiu, metodologia este studiul sistematic şi coerent
(logic, necontradictoriu), al principiilor care guverneaza investigaţia și cercetarea,
într-un anumit domeniu.
Metodologia nu se confundă cu teoria, deşi principiile care ghidează
cercetarea sunt deduse din principiile teoriei. Metodologia nu se reduce nici la
corpul metodelor şi tehnicilor utilizate în cercetare. Ea este produsul
interacţiunii dintre teorie şi cercetarea empirică.
Epistemologul american Paul Lazarsfeld, enunţă înca din 1970, în

“Filosofia Ştiinţelor Sociale”, şase teme majore, care s-ar afla în centrul
preocupărilor metodologiei contemporane, indiferent de domeniul studiat:
1. delimitarea obiectului cercetării (al studiului);

62
2. clarificarea termenilor (lămurirea termenilor cu care operăm)42;

3. explicarea tehnicilor de cercetare;
4. punerea în relaţie a tehnicilor cercetării (corelaţionarea lor);
5. sistematizarea informaţiilor empirice;
6. formalizarea raţionamentului.
Semnificativ pentru importanţa acordată metodologiei astăzi, este că

reprezentanţii cei mai importanţi ai diferitelor discipline şi-au orientat eforturile
spre elaborarea unor metodologii ale propriului domeniu. Ei au ramas în istorie,
nu numai că oameni de ştiinţă, cercetători, ci şi ca metodologi, epistemologi sau
filosofi ai ştiinţei.
4.4. METODA, TEHNICA ŞI PROCEDURA ÎN

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ
a. Metoda – reprezinta un ansamblu de modalităţi, reguli şi mijloace de

cercetare adecvate conştient în vederea rezolvării unor probleme determinate
care constituie scopul cercetării.
42
O preocupare, de altfel, foarte veche, încă de la Dialogurile lui Platon și Socrate.

63
Metoda este strâns legată de conţinutul fenomenului studiat, de cele mai

intime particularităţi ale acestuia. Această exigenţă se numeşte adecvarea
metodei la obiect. O metoda general valabilă nu este eficientă.
O altă condiţie pentru eficienţa metodei este ca să rezulte dintr-o teorie
anterioară, verificată în practică. În procesul cunoaşterii nu există o graniţă clară
între teorie şi metodă. Graniţa se sesizează cu atât mai greu, cu cât creşte gradul
de complexitate al cercetării.
Unitatea dintre teorie şi metodă se manifestă în cel puţin trei planuri43:

1. Conceptele teoretice îndeplinesc rol normativ (metodologic), iar
metoda îşi are la rândul ei temeiurile sau sursele într-o teorie anterioară,
care joacă rolul de premiză pentru cercetarea ulterioară, iar aceasta
poate conduce la o nouă teorie.
2. Ansamblul de metode se integrează întotdeauna într-o viziune teoretico-
metodologică, care face posibilă explicarea fenomenelor
3. Un obiectiv principal al cercetării este şi înţelegerea fenomenelor, de
aceea elaborarea metodologiei presupune opţiuni epistemologice,
filosofice.
Note de Curs, Metode de Abordare si Cercetare , Dumitru Bortun, Programul de Studii

43
Aprofundate în Urbanism, Specializarea Forma Urbană – Arhitectura, Oraş, Teritoriu,

Universitatea de Arhitectură si Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, 1999-2000.

64
Metoda condiţionează şi modalităţile concrete de utilizare, a procedeelor,

care sunt mai independente faţă de metodă, decât tehnicile.
b. Tehnica de cercetare – este un ansamblu de prescripţii referitoare la

modul de abordare a fenomenelor în vederea obţinerii unor cunoştinţe cât mai
valide. Ea dispune de o independență relativă în raport cu metoda, dar
posibilitatea de a adecva şi a dezvolta o tehnică este condiţionată de metodă.
Metoda poate fi concepută ca o strategie a cercetării, pentru că, prin ea,
cercetătorul face o proiecţie asupra faptelor. Tehnicile formează o tactică pusă în
slujba strategiei.
c. Procedeul sau Procedura – are în vedere organizarea formală a

datelor; are un sens mai restrâns decât metoda; decurge din metodă şi depinde
de ea. În esenţa, un procedeu reprezintă o ordine a operaţiilor succesive care îi
sunt impuse cercetătorului de metoda lui. Scopul procedeului este analiza
primară a informaţiilor care evidenţiază corelaţii, rapoarte de probabilitate între
fenomene.

65
4.6. METODE DE CERCETARE (METODE EURISTICE44)
Euristica studiază “apariţia noului, originalului şi valorosului în ştiinţă,

tehnică, artă, etc., prin conlucrarea între conştient şi subconştient, logic- ilogic,
cât şi modalităţile, tehnicile şi procedeele de modelare, stimulare şi dezvoltare a
creativităţii, de antrenament creativ şi de invăţare creatoare”45, iar filosofii A.
Drevet şi A. A. Moles, considerau euristica drept ”ştiinţa artei de a inventa.”
Metaeuristica este disciplina care se ocupă cu studiul modalităţilor şi
mecanismelor de apariţie a noului, la nivelul lumii lipsite de viaţă, a lumii vii, a
societăţii şi a omului. Se cercetează noul ca generare a ceva din altceva, ca
evoluţie şi progres în lumea vie, ca fenomen de cultură în societate, ca rezultat al
cercetării ştiinţifice, act şi proces de creativitate, creaţie, descoperire, invenţie,
inovaţie, inovare, la nivelul omului şi al colectivităţilor umane.
Metaeuristica se ocupă cu aflarea legilor şi principiilor care generează noul,

la diferite niveluri ale existenţei, de la existenţa în sine, la existenţa conştientă de
sine şi de restul universului.
Îmbrăţişând noul la toate nivelurile existenţei, în toate ipostazele şi formele
sale, de la cele foarte generale la cele particulare, euristica devine filosofie a
44
De la grecescul heurisken – a afla.
45
Ion Moraru, Ştiinţa si Filosofia creației, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1995, pag.25.

66
creaţiei (metaeuristica). Definiţia euristicii, pe de o parte ca filosofie, pe de alta ca

ştiinţă, are în vedere atât dimensiunea ei istorica, cât şi statutul ei contemporan.
Euristica a debutat ca filosofie a creaţiei, fiind practicată de mari filosofi
precum Descartes, G. W. Leibniz (P. Verone, “Inventica “, 1983; D. Bădărău, G.
W. Leibniz, “Viaţa şi personalitatea filosofică”, 1966), iar mai târziu s-a constituit
ca ştiinţă, fară a renunţa de a fi, în acelaşi timp, şi filosofie, prin metaeuristica, ce
exprimă atributele sale de mare generalitate.
Sistemul euristic este format dintr-un ansamblu de discipline (ramuri) şi
relații între acestea. Disciplinele ce compun sistemul se gasesc în stadii diferite
de constituire: unele sunt avansate, altele la început de drum, câteva doar ca
proiect.
În centrul sistemului a fost asezată psihopedagoeuristica pentru că este
prima disciplină care a abordat experimental creativitatea, începând cu
cercetările lui J. P. Guilford, din anii 195046, datorită faptului că psihologia deţine
un avans informaţional şi metodologic faţa de alte discipline, în acest domeniu şi
pentru că, cercetările psihologice sunt fundamentale pentru oricare disciplină
care abordează creaţia în domeniul său specific. Euristicile de ramură, ascund în
ele insele o serie de potenţe ce se vor finaliza, în forma euristicilor particulare.
46
În acest spaţiu se înscriu şi cercetările psihologilor români: Al. Roşca, P. Popescu-Neveanu,
M. Bejat, M. Roco, A. Stoica.

67
În forma sa generală, euristica a fost fundamentată de Ștefan Odobleja în

“Psihologia consonantistă” (1938-1939), care o defineşte atât în sens larg,
sintetic, cât şi pe parţi, analitic, din perspectivă multilaterală. Pentru Odobleja
euristica este: ştiinţă a introspecţiei gândirii, artă a creaţiei, ştiinţă a
cercetării şi descoperirii de noi consonante (între idei sau între lume şi
idei), arta de a gândi şi a inventa, ştiinţa mecanismelor gândirii creatoare,
domeniu al gândirii ce se opune verificării (un domeniu diferit de cel logic, în
limbajul de azi, ceva diferit de gândirea algoritmică, o infralogică de tip intuitiv).
Legile creaţiei, care pot fi interpretate nerestrictiv drept legi ale euristicii
sunt: legea echivalenţei, compensaţiei, reacţiei, alternanţei, antrenamentului şi
reversibilităţii.
Relativ recent, au fost puse în evidenţă de către acad. Mircea
Drăgănescu, unele euristici cu generalitate maximă, precum: euristica
structurală, euristica fenomenologică şi euristica structural-fenomenologică47.
Creativitatea şi creaţia omului, precum şi a societăţii, viaţa spirituală
(cultura, valorile, etc.), sunt “consonante cu ritmul pulsatoriu-creativ al întregii
naturi”.
Geneza sistemului disciplinar euristic evidenţiază un fenomen semnificativ
în ştiinţa contemporană, acela al conjugării cunoaşterii şi creaţiei. Cercetarea
ştiinţifică e interpretată ca activitate de creaţie, iar creaţia ca având drept suport
47
Vezi, Mircea Drăgănescu, Inelul Lumii materiale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1989.

68
cercetarea ştiinţifică. Pe această punte de legatură e de aşteptat să se realizeze

o tot mai mare apropiere între ştiinţă, tehnică şi artă.
O modalitate de a dezvolta şi de a optimiza un model, este şi aceea de a-l
combina cu un alt model, deci de a realiza o sinteza creativă între două
modele.
Sinteza a două modele complexe nu se poate realiza punct cu punct
(izomorf), ci doar selectiv, pe coordonatele lor generale şi esenţiale (izotip), prin
eliminari şi adăugiri parţiale, prin schimbări şi adaptări, reconsiderări, lărgiri şi
îngustări de sfera, nuanţări în conţinut, etc.

69
4.7. CLASIFICARE - METODE DE CERCETARE ( METODE EURISTICE )
Deşi numărul metodelor de cercetare (euristice) în inovaţia intelectuală

(cca 60 metode au fost inventariate) este foarte mare, ele se pot încadra în două
mari grupe48:
4.7.1. METODE CLASICE ( considerate mai puțin creative ) - care pornesc de la

“un dat”; sunt mai puţin hazardate, dar mai sigure; de regulă se folosesc în cadrul
“cercetării normale” (Kuhn), adică în cadrul unui program de cercetare guvernat
de aceeaşi paradigmă
a. Aplicarea unei teorii - o teorie cunoscută este aplicată tot în domeniul pentru
care a fost elaborată, dar asupra unui fapt nou;
b. Metoda combinării a două sau mai multe teorii diferite – este ceva mai
îndrăzneaţă; adesea noutatea rezultatelor, izvorăşte din conflictul latent existent
între cele două teorii;
c. Metoda Revizuirii Ipotezelor49 – presupune rigoare; nu este o simplă

prelungire a drumului parcurs; este căutarea unor ipoteze mai cuprinzătoare, a
48
Metode de Abordare si Cercetare , Dumitru Bortun, Programul de Studii Aprofundate in
Urbanism, Specializarea Forma Urbană – Arhitectură, Oraş, Teritoriu, Universitatea de
Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, 1999-2000.

70
unui fundament mai solid. În ştiinţa contemporană evidenţa prea mare a

adevărului a devenit motiv de suspiciune, de aceea, metoda este modernă pentru
că, pune în discuţie ceea ce pare evident; în esenţa este o reîntoarcere,
reexplorare a domeniului cunoscut, pentru revederea ipotezelor de lucru.
d. Metoda contradicţiei – pentru că majoritatea cercetătorilor sunt tentaţi să fie

în opoziţie, dezacordul faţă de o teorie devine o metodă euristică numai când
este sprijinită de argumente solide derivate din cunoaşterea temeinică a teoriei.
Metoda este ilustrată de marile dispute ştiinţifice50: Chomsky - Piagget sau Kuhn
– Popper. Această metodă împiedică afirmaţiile experimentale să se transforme
în dogme; această metodă cere o anumită tendinţă anarhistă; se pot naşte poziţii
extremiste, dar metoda ramâne valoroasă, contribuind la deblocarea unui orizont
dat, la deschiderea unui nou univers problematic.
e. Metoda Criticii – critica se poartă numai asupra rezultatelor; pentru a fi

credibil trebuie să găsești cel putin un caz care să critice teoria respectivă;
rezultatul cel mai înalt este propunerea unei noi teorii, în ştiinţă, critica este de
obicei preocuparea savanţilor care ajung filosofi (Eistein) şi presupune o mare
erudiţie.
49
Metodă folosită cu mare succes in matematică.
50
Vezi și disputele “Teoriei geocentrice” între Copernic – Kepler sau “Teoria generaţiei
spontane” dintre Spalanzzani – Pasteur

71
f. Metoda Reînnoirii (Renovării) – ştiinţa are menirea de a fi “renovata” prin

reelaborarea unei teorii vechi într-un limbaj nou; se menţin ipoteze, raţionamente
şi chiar rezultate; istoria ştiinţei arată că în anii ’50-’60, un sfert din lucrările
ştiinţifice erau tributare acestei metode; cele mai căutate limbaje sunt cele oferite
de cibernetica, teoria generală a sistemelor şi structuralism, postructuralism, etc.;
g. Metoda Transferului de Concepte – se ia un vocabular dintr-un domeniu şi

se transplantează în alt domeniu51; transferul nu este întotdeauna de la ştiinţe
”neevoluate”, la cele ”evoluate”; această metodă pune în evidenţă relativitatea
oricăror clasificări a ştiinţelor;
h. Metoda Limitelor – aplică două concepte diferite, chiar opuse, într-un

domeniu mai larg; se înlatură limita dintre două concepte, fiind înlocuită prin
continuum; aceasta metodă propune schimbarea paradigmei ”şi/şi”, ceea ce ar
corespunde universului real, care este continuu în ciuda faptului că ştiinţa clasică
a operat cu concepte opuse52.
51
Exemple: în Cercetarea Sociologică s-au preluat concepte din Chimie și Fizică sau
Matematică; în Urbanism din Matematică; în Ştiinţa Comunicarii, s-au preluat concepte si au fost
aplicate în Lingvistică
52
Exemple: Taoismul se apropie de principiul de baza al Fizicii Cuantice; David Bohm face
legătura între spaţiu şi timp, spaţiul fiind o formă de manifestare a timpului.

72
4.7.2. METODE NECONVENŢIONALE (CREATIVE) – care pot duce la succes

pornind de la “nimic”, spre deosebire de primele, care sunt variaţiuni pe tema
dată, ele nu au la bază o temă anume, dimpotrivă pe baza lor, se poate ajunge la
teme noi; sunt aparent vide de conţinut, dar au o mare valoare.
a. Metoda Detaliilor – care explică metode ciudate, de a recupera mici fapte

considerate banale; foloseşte recuperarea de mistere aparente53;
b. Metoda Reziduurilor54 – variantă a primei metode care urmăreşte un studiu

istoric al unei ramuri ştiinţifice; se urmăreşte peste ce a trecut, ce a lăsat
neexplicat; se foloseşte în sondarea produselor; în aceste metode, se pleacă de
la fenomene anormale;
c. Metoda Dezordinii Experimentale – se bazează uneori pe o ipoteză, alteori

nu; se fac experimente; este o metodă care provoacă realitatea când nu poţi
formula ipoteze;
d. Metoda Matricei de Descompunere55 - într-o matrice de descompunere, apar

căsuţe cărora le corespund fenomene cunoscute, necunoscute şi fenomene
53
Exemple: Teoria Catstrofelor.
54
În Evul Mediu se numea “Metoda Teratologică”.
55
Folosită înca din sec. XIX, de Bacon, care o numea “Metoda Casuţelor Goale”
(Exemplu:Tabelul lui Mendeleev).

73
imposibile; este o metodă folosită pentru depistarea problemelor, a

disfuncţionalităţilor;
e. Metoda prezentării sau a reprezentării (Metoda Diagrafică) – Diagramele

(forme explicite de exprimare a unor concepte sau relaţii), alături de scheme,
grafice şi alte tipuri de reprezentare grafică, pot fi utilizate în orice domeniu de
cercetare.
f. Metoda Vizualizării – este de neînlocuit în transfomarea unor fenomene

nevizibile în vizibile.
g. Metoda Marcării (Trasării) – se foloseşte când avem un ansamblu complex

de mărimi, specii, categorii, etc.
h. Metoda Avocatului – folosită pentru a se depaşi situaţia de indecizie, atunci

când trebuie luată o poziţie; se ia o decizie, pe cât de nesigură, pe atât de fermă,
ignorându-se argumentele contrarii; există riscul ”prizonieratului” faţă de poziţia
adoptată.

74
i. Metoda Incompetenţei56 – se bazează pe faptul că între erudiţie şi creativitate

există o corelaţie negativă; orice profesie este dotată cu un gol de contradicţie, de
aceea, folosirea ”incompetenţei” poate uneori da roade.
5. PLURIDISCIPLINARITATE. INTERDISCIPLINARITATE.
TRANSDISCIPLINARITATE.
În viziunea clasică asupra lumii, articularea disciplinelor era considerată ca

având o formă piramidală, baza piramidei fiind reprezentată de Fizică.
Complexitatea anihileaza aceasta piramidă, provocând un veritabil bing-bang
disciplinar57. Astăzi, câmpul fiecarei discipline devine din ce în ce mai restrâns,
ceea ce face ca dialogul între discipline să fie din ce în ce mai dificil, dacă nu
uneori chiar imposibil.
Nevoia de punți între diferite discipline, s-a concretizat prin apariția către
sfârșitul sec. XX, a pluridisciplinarității și interdisciplinarității.
Exemple: Razboiul de ţesut este o invenţie a unui student la filosofie.

56
Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest., Editura Polirom, Colecția ”Idei

57
Contemporane”, Seria Plural, Iași, 1999, pag. 42.

75
PLURIDISCIPLINARITATEA se referă la studierea unui obiect dintr-una

și aceeași disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată58. Astfel,
obiectul studiului se va îmbogăți, în urma relaționării cu alte discipline. Cercetarea
pluridisciplinară, aduce un plus disciplinei respective exclusiv.
INTERDISCIPLINARITATEA se referă la transferul metodelor dintr-o

disciplină în alta, distingându-se trei grade:
- gradul aplicativ – Exemplu: metodele Fizicii Nucleare transferate în Medicină,

duc la apariția unor noi tratamente contra cancerului; metodele Analizei
Multicriteriale, transferate in Urbanism duc la metodologii de elaborare a
documentațiilor de urbanism și amenajare teritoriala.
- gradul epistemologie – Exemplu: transferul metodelor Logicii formale în

domeniul dreptului, duce la noi analize ale epistemologiei dreptului;
- gradul generator de noi discipline – Exemplu: transferul metodelor

matematice în domeniul Fizicii, a generat Fizica Matematică; metodele din Fizica
Particulelor în Astrofizică, au dat naștere Cosmologiei Cuantice; metode din
58
Exemplu: un tablou renascentist poate fi studiat din perspectiva Istoriei Artei, Istoriei
Arhitecturii și Urbanismului, Fizicii, Chimiei, Istoriei Religiilor, Istoriei Europei și Geometriei;
marxismul poate fi studiat din punctul de vedere al Filosofiei, Economiei, Psihanalizei, Fizicii,
sau Literaturii.

76
domeniul Matematicii, transferate în studierea fenomenelor meteorologice sau de

bursa a generat Teoria Haosului; Informatica în Artă și Arhitectură a dus la Arta
Informatică, Arhitectură Virtuală, etc.
Interdisciplinaritatea este un fenomen complex, generator de inovație,

prin: fragmentarea disciplinelor, recombinarea acestora, difuzia conceptelor
și împrumutul de metode.
Ca și în cazul pluridisciplinarității, finalitatea interdisciplinarității rămâne

înscrisă în cercetarea interdisciplinara, contribuid prin cel de-al treilea grad chiar
la bing-bang-ul disciplinar.
Termenul de TRANSDISCIPLINARITATE a apărut acum patru decenii în
lucrările unor cercetători diferiți, precum Jean Piaget, Edgar Morin, Eric Jantsch59.
El a fost inventat în epocă, pentru a exprima nevoia depășirii frontierelor
dintre discipline.
TRANSDISCIPLINARITATEA se refera la „ceea ce se afla în același timp
și între discipline, și înlăuntrul diverselor discipline, și dincolo de orice disciplină.
Finalitatea sa, este înțelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind
unitatea cunoașterii”60.
59
Jean Piaget a introdus acest termen în 1970 și în 1987, International Center for
Transdisciplinary Research (CIRET), a adoptat Charta Transdisciplinarității, la Primul Congres
de Transdisciplinaritate, din Portugalia, noiembrie 1994.
60
Op. Cit., pag. 53.

77
Astăzi, abordarea transdisciplinară este redescoperită și folosită ca

răspuns la sfidările fără precedent lansate de lumea noastra, în care trăim ca
„într-un sat planetar”.
Românul Basarab Nicolescu lanseaza, de la Paris, un „manifest”61 pentru

transdisciplinaritate, pentru ceea ce se afla intre si dincolo de discipline.
5.1. „MANIFESTUL TRANSDISCIPLINARITĂȚII”
La început de mileniu și secol, „Manifestul transdisciplinarității”, de Basarab

Nicolescu62, configurează un raspuns credibil la marile probleme ale lumii
contemporane, prin generoasa unificare a Științei, Culturii și Sacrului.
61
Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest., Editura Polirom, Colecția ”Idei
Contemporane”, Seria Plural, Iași, 1999.
62
Basarab Nicolescu este fizician, cercetător la CNRS. Şi-a obţinut doctoratul în fizică la
Université Pierre et Marie Curie, Paris. Specializat în teoria particulelor elementare, este autorul
a numeroase articole ştiinţifice, publicate în reviste internaţionale şi are numeroase contribuţii la
lucrări ştiinţifice colective. Fiind interesat de relaţiile dintre artă, ştiinţă şi tradiţie, a publicat lucrări
şi articole pe tema rolului jucat de ştiinţă în cultura contemporană. Preşedinte fondator al Centre
International de Recherche et Etudes Transdisciplinaires (CIRET); cofondator al Grupului de
Reflecţie asupra Transdisciplinarităţii, de pe lîngă UNESCO (1992). În 1986, a primit Medalia de
Argint din Partea Academiei Franceze pentru lucrarea sa, “Nous, la particule et le monde”.
Pentru cartea “Science, meaning and evolution. The cosmology of Jakob Boehme” a fost distins
în 1992 cu "Benjamin Franklin Award for Best History Book", SUA. A primit de asemenea
Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993). Cărţi publicate în limba română: “Noi, particula şi

78
Cercetarea transdisciplinară, inițiată de fizicianul român, recunoscând

existența mai multor nivele ale existenței, este mai mult decât un solid și
argumentat discurs teoretic despre lume, cultură și spiritul uman, propunând, un
program pentru acțiune.
Transdisciplinaritatea 63 este o nouă cale iniţiatică; ea integrează

fundamentele vechilor tradiţii ezoterice şi ale ştiinţei contemporane,
înnoindu-le limbajul; o cale vizionară şi operativă, care se adresează
celor mai deschise conştiinţe trezite şi care trasează linii riguroase de
acţiune. Creând punţi între ştiinţele exacte şi ştiinţele umaniste,
între Stiinţă şi Tradiţie, între gîndirea ştiinţifică şi gîndirea
simbolică, între cunoaştere şi fiinţă, Transdisciplinaritatea tinde
către unitatea cunoaşterii, trecînd prin etapa obligatorie a
autocunoaşterii.
"Trans: acest prefix este astăzi seva dătătoare de viaţă a culturii şi

a omului. Acest prefix nu trece în nefiinţă ceea ce depăşeşte, ci
pune în mişcare ceea ce depăşeşte, orientîndu-l spre un nou
lumea”; “Transdisciplinaritatea. Manifest; Teoreme poetice; “Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu

asupra lui Jakob Böhme”
63
Există corespondențe între transdisciplinaritate și alte curente: la nivelul metafizicii
experimentale și a izomorfismului transdisciplinar între lumea exterioara și lumea interioara cu
Marele Joc (Le Grand Jeu), mișcare literară puțin cunoscută, de inspirație suprarealistă, cu
tenta ezoteric-gnostică – reacție împotriva materialismului primar al epocii și pozitivismului
științelor exacte (reprezentanți: Roger-Gilbert Lecomte si Rene Daumal); sau cu mișcarea
Naturphilosophie germană (centrată în jurul revistei Athenaeum) .

79
context." Aceasta este o etică ce se dovedeşte revoluţionară în

planul spiritului, contagioasă în planul sensibilităţii vitale şi
profetică în planul conştiinţei. Spiritul ei de toleranţă răstoarnă cu
totul celebra axiomă: "Ştiinţa fără conştiinţă nu înseamnă decît
ruina sufletului. Văd în Transdisciplinaritate Marea Cotitură a
secolului al XXI-lea”, susținea Michel Camus 64.
Specialist în fizică teoretică la CNRS, Director al colecției

Transdisciplinarité al Editurii Rocher, autor a numeroase lucrări, Basarab
Nicolescu pledează cu argumente convingătoare pentru o atitudine
transculturală, transreligioasă, transpolitică și transnațională65, care, înnăscută
fiind, poate fi învățată în măsura în care în fiece ființă există un nucleu sacru de
64
Michel Camus s-a născut în 1929. Este scriitor, poet-filozof, critic literar și editor; cofondator
al revistelor Lettre Ouverte (1960) şi L'Autre (1990). În perioada 1976-1983 a fost redactor şef al
revistei Obliques, Director al colecţiei "L'Enfer de la Bibliotheque Nationale", la éditions Fayard
(1984-1988), Cofondator şi director literar al Editions Lettres Vives, începînd din 1981, Membru
al Consiliului de Administraţie al Centre International de Recherches et d'Études
Transdisciplinaires, Cofondator al Associu Paleocorsu (studii şi cercetări paleolitice în Corsica).
A publicat numeroase lucrări în periodice şi lucrări colective, ca şi culegeri de poezie. A fost
distins cu Marele Premiu Internaţional de Poezie "Lucian Blaga" (1995). A susţinut numeroase
conferinţe în străinătate: Mexic, Brazilia, Quebec, România, Portugalia, Elveţia, Belgia. Cărţi
publicate în limba română: “Parafraze eretice”, “Proverbele tăcerii şi ale uimirii”, “Imn către
Lilith”, ”Femeia dedublată”.
65
În Rădăcinile libertății, Basarab Nicolescu și Michel Camus, Ed. Curtea Veche, Colecția
”Seria Actual”, București, 2004.

80
neatins. „În prezenta a tot ce ne strivește și alienează, o asemenea carte ne ajuta

să continuăm să trăim”66.
Pentru Basarab Nicolescu, provocarea timpului nostru stă în descoperirea

“interacțiunii dintre subiect și obiect, interacțiune ireductibilă și la subiect și la
obiect”, această descoperire “nu vine nici dinspre știință, nici dinspre cultură,
tradiție sau religie, ci din dialogul dintre diferite discipline, îmbogățite de
cunoaștere”67. De altfel, opera lui Ștefan Lupașcu68 este cea care i-a relevat lui
Basarab Nicolescu proximitatea fizicii cuantice, în relație cu transdisciplinaritatea.
Dezvoltarea mecanicii cuantice și a fizicii particulelor, a declanșat o adevarată

revoluție în istoria secolului XX. Plecând de la aceste schimbări esențiale,
Basarab Nicolescu în lucrarea “Noi, particula și Lumea“69, analizează natura
66
Vintilă Horia în Prefața cărții Rădăcinile Libertății.
67
Op. cit., pag. 19.
68
Filosof de origine romană, Stephane Lupasco (1900-1988), licențiat în științe și doctor în
filosofie la Sorbona. Opera sa numără cărți de referință în domeniul filosofiei, științelor socio-
umane (sociologie, pedagogie, psihologie, psihiatrie), al științelor naturii și al celor exacte
(matematica, fizică, chimie, biologie, cibernetică), ca și al artei. Gânditor neconformist în raport
cu dogmele științifice și filosofice ale timpului său, precursor al postmodernismului în filosofia
științei și al transdisciplinarității.
69
Premiată de Academia Franceza, cartea lui Basarab Nicolescu, membru de onoare al
Academiei Române, Nous, la particule et monde, apărută în versiune româneasca la Editura
Polirom, în traducerea lui Vasile Sporici, a fost considerată de Michel Camus ca o adevarată
revoluție. O cheie care reunește într-o singură intuiție fundamentală fizica și metafizica. „Ne
aflăm în fața unei noi filosofii a naturii, a unei noi gnoze, în care erudiția savantului se
îngemănează cu profunzimea gândirii filosofice într-o fascinantă căutare a spațiului de grație
unde se întâlnesc raționalul și iraționalul, într-un fel de pariu cu necunoscutul”. Cartea a fost
distinsă și cu premiul pentru cea mai buna traducere, al Filialei Uniunii Scriitorilor, Bacău, 2002.

81
„realului” și arată cum studiul experimental al fenomenelor „invizibile” poate

conduce la noi concepte, chiar la o nouă viziune asupra lumii. Discursul
autorului, se organizează ca răspuns la doua întrebări majore: Ce anume face să
funcționeze „mașinăria universului”? Ce ne poate spune despre noi inșine
natura? „ Lucrarea dă la iveală o dimensiune surprinzătoare. Știința nu se mai
multumește să manevreze ființele, este nedespărțită de filosofie, ambele
trebuie să meargă într-un pas și să regenereze împreună gândirea umana.
Palpită un mesaj care depășeste cu mult cadrul de difuzare a cunoașterii
științifice”70.
Vizionar, Basarab Nicolescu pledeaza cu rigoare si simplitate pentru
salvarea planetară a civilizației omenești, amenințată de o nocivă proliferare
tehnologică. Tema nu este nouă, ea a făcut gloria radicalilor din Școala de la
Frankfurt71. În această împrejurare însa, accentul nu mai cade pe
„unidimensionalizarea“ omului sau pe tirania lui „a avea“ asupra lui „a fi“.
Înscriindu-se într-un fel pe linia Gnozei de la Princeton, Basarab Nicolescu
este pasionat de impactul negativ pe care științele, în multiplicitatea lor, îl au
asupra spiritualității umane.
După ce realizează o analiză a stadiului actual în care civilizația se
găsește, autorul riscă o predicție încercând să schițeze un posibil orizont al
supraviețuirii spirituale. Trei ar fi premizele unei asemenea noi Renașteri
70
Edgar Morin, „Le Debat”, nr. 40, mai-septembrie, 1986.
71
Herbert Marcuse, Erich Fromm, Theodor W. Adorno și Walter Benjamin.

82
mondiale. Întâi, definirea unui alt fel de identitate europeană, întemeiată pe

structura meditației creștine asupra Trinității, în care natura își regăsește rolul ei
privilegiat și atât amar de vreme ocultat de știintele pozitive. Apoi, conjuncția
fericită dintre știință și înțeles, lucru care nu înseamnă altceva decât
reinterpretarea conform filozofiei tradiției, a semnelor pe care natura nu încetează
să le emită. Imaginarea unui nou mediator între știință și sens, este o altă
Filozofie a Naturii, cu reală deschidere ontologica, posibilă numai grație
transdisciplinarității.72
De fapt, teoria despre transdisciplinaritate reprezintă creuzetul construcției

filozofice a lui Basarab Nicolescu, care actualizează modelul renascentist de
Uomo Universale, singura paradigmă, unicul model generator de unitate și
integrare, care poate fi apt să regenereze societatea și omenirea de azi. Daca e
să înțelegem prin alchimie o superioară filozofie a științei, completată cu o
antropologie a Omului, atunci ne aflăm pe drumul idealului alchimic. Pasiunea
pentru acest jocul alchimic, reîntregit de mistica numerelor, precum și pentru
filozofia esoterică se bucură de un prestigiu semnificativ în România, dacă ne
gândim la autorii: Mathyla Ghyka, Pius Servien (Piu-Șerban Coculescu), Ion
Barbu și Vasile Lovinescu.
72
În “Știința, sensul și evoluția. Eseu asupra lui Jakob Böhme” , Basarab Nicolescu, Prefață de
Antoine Faivre. Traducere din franceza de Aurelia Batali, Ediția a II-a, Editura Vitruviu, Colecția
„Eseu“, București, 2000.

83
De remarcat însă, importanţa mecanicii cuantice – ştiinţa infinitului mic, în

raport cu principala dogmă filosofică postmodernă care presupune existenţa unui
singur nivel de realitate, precum si importanţa celor trei nivele - macrofizic,
microfizic şi ciber-spatiu / timp, în conexiune cu principiul cauzalităţii locale şi
al discontinuităţii.
Concluzionând că nu există nici o cultură dominantă, Nicolescu vorbește
despre “coerenţa la nivelul naturii şi valoarea epistemologica a lucrurilor, utilizând
un termen nou despre globalizare şi anume interdependenţa”.73
Din punctul de vedere a gândirii clasice nu exista nimic între, în și dincolo
de discipline, totul este vid, iar transdisciplinaritatea nu există pentru că de fapt,
nu are obiect de studiu. Pentru transdisciplinaritate însă, gândirea clasică nu este
absurdă, dar câmpul său de aplicații este considerat restrâns. În prezența mai
multor Niveluri de Realitate74, spațiul dintre discipline și de dincolo de acestea,
este plin. Astfel, vidul vid al Fizicii Clasice a fost înlocuit de vidul plin al Fizicii
Cuantice. Structura discontinuă a Nivelurilor de Realitate determină “structura
discontinuă a spațiului transdisciplinar”75, care explică complementaritatea
acesteia cu cercetarea disciplinară, care însă, se referă la cel mult unul și același
nivel de Realitate sau la un fragment din aceasta.
73
In articolul “Viitorul Europei și culturile naționale”, Gelu Vlasin, Masa rotundă, iunie, 2004.
74
Demonstrate odată cu apariția Fizicii Cuantice și a descoperirilor care au deschis o adevărată
Cutie a Pandorei, făcute de Plank, Bohr, Einstein, Pauli, Heisenberg, Dirac, Schrodinger, Born,
de Broglie, etc.
75
Idem, pag. 54.

84
În fizică, teoria cuantică ca “teorie generala a schimbării și enunțurilor

posibile asupra schimbării și fizica particulelor elementare ca teorie generală a
tuturor speciilor posibile de obiecte”76 pătrunde ca metodă în alte domenii
(biologie, urbanism, etc.)
Teoria mișcării, cinematica, este preluată în teme transcedentale din

cosmologia contemporană, căruia nu i se cere deci “să interpreteze o experiență
directă asupra Universului real, nici să generalizeze sau să completeze o privire
sumară asupra lumii; sarcina sa constă înainte de orice în a construi sistemul
conceptual și metric care să susțină orice experiență”77. Astfel, rolul matematicii
abstracte (teoria grupurilor, mulțimilor, etc.) în noua cosmologie este considerabil,
nereducându-se la o teorie formală pur simbolică.
Este vorba despre determinarea conceptului de Univers în funcție de

exigențele raționale și metrice ale cunoașterii fizice și de a verifica până la ce
punct observația autorizează rezultatele ce pot fi obținute apriori din acest
concept. De asemenea, cosmologia ar trebui să fie situată într-o regiune în care
s-ar stabili o joncțiune între cunoașterea matematica și cunoașterea fizica.
Reprezentanții tezei dependenței de teorii a metodologiilor susțin că
“fiecare teorie este în sine un întreg, a cărui analiză în componente disjuncte nu
76
In Physics and Philosophy, J. Mehra (ed), The Physicist’s Conception of Nature, Dordrecht,
Reidel, 1973, pag. 743.
77
J. Merleau-Ponty, Cosmologia secolului XX, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978, pag. 110.

85
este relevantă, deoarece toți termenii dintr-o asemenea teorie pot avea
semnificații și criterii de factualitate și adevar numai în contextul total dat de
aceasta teorie”78.
Transdisciplinaritatea se preocupă de dinamica provocată de acțiunea

simultană a mai multor niveluri de Realitate.
Metodologia cercetării transdisciplinare este determinată de: Nivelurile
de Realitate79, Logica Terțului Inclus80 și Complexitate, care sunt în același timp
și cele trei postulate ale științei moderne, care au rămas neschimbate de la
Galilei până astăzi, în ciuda apariției infinitei diversități a metodelor, teoriilor sau
modelelor ce au străbătut istoria diferitelor discipline științifice.
Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și
transdisciplinaritatea sunt complementare, reprezentând cele “ patru săgeți ale
unuia și aceluiași arc: cel al cunoașterii”81.
Pe de alta parte, transdisciplinaritatea82 se referă și la ideea de
78
D. Bohm, Science as Perception-Communication, in F. Suppe (ed.), The Structure of Scientific
Theories, Urbana, University of Illinois Press, 1974, pag. 375.
79
Prin care doua Niveluri de Realitate sunt legate, în sensul explicat în Fizică ca „starea
prezentă la un anumit nivel este legata de un cuplu de forțe contradictorii al nivelului imediat
învecinat”.
80
Ce se găsește întotdeaua între “De ce ?” și “Cum ?”, între “Cine ?” și “Ce ?”. Vezi Capitolul
3: Istoria Epistemologiei, Subcapitolul 3.2. Relația Filosofie / Știință și Capitolul 4: Cunoașterea
Științifică. Metode de cercetare din prezenta lucrare.
81
Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest., Editura Polirom, Colectia Idei
Contemporane, Seria Plural, Iasi, 1999, pag. 55.

86
integraționism științific, nu străină de acea Mare Carte a Naturii83 și în care

fiecare disciplină științifică sau artă răspunde de câte un segment al
Totalității. Unitatea tuturor științelor sub semnul credinței religioase demonstrată
filozofic ar trebui să ajute omenirea spre a păși într-o nouă vârstă a istoriei sale,
mai autentică.
Cu vagi accente de new age, se pledează pentru un model cosmoidal al
mondializării, în care ecumenicitatea și reflecția scientistă să se întrepatrundă.
Jakob Böhme este recuperat astfel, dar și integrat din perspectiva acestei
paradigme holiste, el fiind considerat un profet al noii alianțe dintre om și natură,
precum și dintre Natură și Dumnezeu, un vizionar al șansei pe care noi o trăim
astăzi.
Pentru Basarab Nicolescu, marii creatori români au fost întotdeauna ființe
ale transgresiunii: “Brâncuși, Ionescu, Eliade, Lupașcu, Cioran, Tzara, Gherasim
Luca, Andrei Șerban sunt, toți, ființe ale transgresiunii frontierelor dintre diferitele
domenii ale cunoașterii și dintre diferitele culturi”84.
Există trei moduri de a trăi, care sunt manifestarea a “trei Universuri ale
Experienței”: “Primul, conține doar pure idei …Al doilea Univers este cel al
82
Pentru Basarab Nicolescu, Joc Secund, volumul de poeme al lui Ion Barbu (pseudonimul
matematicianului de reputație internațională Dan Barbilian ), apărut în 1930, care a generat
interpretări ale criticii de specialitate (de la matematică, trecând prin alchimie și mistică creștină),
este un “giuvaer al transdisciplinarității”, iar Eminescu – Blaga – Barbu, o “axă fundamentală a
culturii românești”
83
Prezenta și în lucrările lui Mallarmé.
84
În Rădăcinile libertății, Basarab Nicolescu, Michel Camus, Ed. Curtea Veche, Colecția Seria
Actual, București, 2004, pag. 41.

87
actualității brute a lucrurilorșsi a faptelor…Al treilea Univers, conține tot ceea ce

se caracterizează prin puterea activă de a stabili conexiuni între diferitele obiecte
și mai cu seamă între obiectele existând în diferite Universuri”85. Aceste trei
Universuri nu sunt însă separate, ele “conspiră”, idee prezentă și la Basarab
Nicolescu.
Un obiectiv prioritar al transdisciplinarității este elaborarea unei noi Filosofii a
Naturii, mediatoare a dialogului între toate domeniile cunoașterii.
Ruptura în știință provocată de Eistein (prin Teoria Relativității), Heisenberg

(prin Principiul Nedeterminării) si Max Planck (prin Teoria Cuantică), a dus la
prabușirea paradigmelor clasice, demonstrându-se astfel că, nu exista teorii
definitive și nici sisteme exclusive, că ființa umană însăși a rămas o problematică
neelucidata, iar „omul de știință, pentru a deveni realmente mărturisitorul
realității, trebuie să aibă în vedere că aceasta rezultă din interacțiunea sa cu
lumea, ceea ce impune o perspectiva cu totul novatoare. În macrocosmos,
Teoria Relativității a lui Einstein, a demonstrat că universul nu e populat de
obiecte newtoniene, ci de infinite fenomene vibratorii, că spațiul și timpul
formează un continuum cvadridimensional, că spațiul nu e tridimensional, iar
timpul nu e unidimensional.”86
Charles S. Pierce, Semnificație și acțiune, Editura Humanitas, București, 1990, pag. 228.
85
Anca Munteanu, Pledoarie pentru o nouă arhitectură a conștiinței, Jurnal On-line al Asociației
86
Române de Psihologie Transpersonală, Nr. 1-2 / 2004.

88
Fizica Cuantică a demonstrat că microcosmosul este guvernat de legi

diferite de ale Universului Vizibil. O dată cu studiile lui Max Plank de la începutul
sec. XIX, asupra radiației cutiei negre87, s-a elaborat conceptul de “cuantum
elementar de acțiune”88, prin care s-a revoluționat fizica demonstrându-se
structura discontinuă a energiei și inexistența unei continuități. Astfel, particula
cuantică este și corpuscul și undă89, deci materia nu este solidă.
În 1927, W. Heisenberg promovează Principiul Nedeterminării, care
introduce încă o valoare între Adevăr și Fals, aceea de Nedeterminat, ducând la
o logică care operează și cu posibilul90; aceasta a condus ca noțiunea de haos
să fie acceptată în știință. Odată cu introducerea conceptului de fractal în anul
1975, de către B. Mandelbrot, se poate vizualiza geometric ordinea din haos,
precum și aportul hazardului în schimbare.
Fizica cuantică a evidențiat încă un fenomen, și anume acela că măsurarea

produce modificări asupra fenomenului studiat, altfel spus că, cercetatorul
nu este niciodată independent sau neutru de investigația sa. Extrapolând
aceasta situație la scara întregului Univers, înseamnă că toate aspectele sale se
află în interdependență, de unde și viziunea holistică, validată de diverse teorii.
87
O cutie ce absoarbe complet undele electromagnetice.
88
Demonstrată de Constanta Universala Plank.
89
A dus la apariția Conceptului Complementarității, introdus de N. Bohr, in 1927.
90
Vezi și Teoria Terțului Inclus, discutată de Ștefan Lupasco.

89
Astfel holismul „caracterizează toate subcomponentele existenței: natura,

societatea și ființa umană, iar ecologia argumentează solidaritatea existentă între
om și toate celelalte forme de manifestare ale vieții”91
În prima jumatate a veacului XX, a apărut paradigma transpersonală,
paradigmă care valorifică deopotrivă filosofia perenă de pretutindeni, fizica
modernă și cercetările actuale despre conștiință. Volumul impresionant de date
acumulat prin experiență nemijlocită, sub egida orientării transpersonale, au
condus la reiterarea unor adevăruri tulburătoare.
S-a demonstrat astfel, că „reprezentarea realității este dependentă de starea
conștiinței în care ne aflăm. Ca urmare, cea de-a patra stare, adica
supraconștiința ne dezvăluie o realitate inefabila și încă necunoscută
clasicismului științific, deschizând o altă fereastră spre ascunderile lumii.”92
La începutul istoriei umane, Știința și Cultura erau inseparabile, având

aceleași principii asupra sensului Universului și Vieții.
În timpul Renașterii această legatură nu se rupsese încă, prima Universitate,
așa cum îi indica si numele, avea atribuția de a studia Universalul, care exista în
cei care, indiferent de domeniul operei lor, și-au pus amprenta asupra Istoriei
Cunoașterii.
91
Anca Munteanu, Pledoarie pentru o nouă arhitectură a conștiinței, Jurnal On-line al Asociației
Române de Psihologie Transpersonală, Nr. 1-2 / 2004.
92
Manzat I., Psihologia transpersonală, Iași, Editura Cantes, 2002.

90
Inventatorul numerelor imaginare, Cardan, era și inventatorul sistemului de

suspensie care-i poarta numele, dar și matematician, medic și astrolog. Autorul
horoscopului lui Hristos a fost în același timp, autorul primei prezentări
sistematice a calcului probabilităților. Kepler era astronom și astrolog în același
timp. Newton era fizician, teolog, alchimist, pasionat de Sfânta Treime, dar și de
geometrie.
Fondatorii științei moderne însa, nu au nimic în comun cu imaginea
stereotipă a omului de știință de tip renascentist, de până atunci.
S-a produs o ruptura prin care Știința și Cultura nu mai au nimic în comun,
precum și o fragmentare în interiorul uneia și aceleiași culturi sau științe.
De exemplu, în cadrul Științei se face distincție între științele exacte și
științele umane, sau între ”științele dure” și ”științele moi”93.
Separarea Știință/Cultură a provocat mitul separării dintre Occident și Orient:
Occidentul depozitar al științei ca formă de cunosștere a Naturii și Orientul,
depozitar al înțelepciunii ca formă de cunoaștere a ființei umane.
În ultima vreme se percepe o apropiere între Știință și Artă, grație exploziei
informatice.
Se naște astăzi un nou tip de artă prin transferul metodelor informatice94.
Informația își regăsește adevăratul său sens de in-formație, de a crea forme noi,
mereu schimbătoare, izvorâte din imaginarul colectiv al artiștilor95.
93
”Hard Sciences” și ”Soft Sciences”, sunt termeni folosiți în terminologia anglo-saxonă, prin
care se dorește redarea termenul de exactitate și percepția antagonistă a acestora.

91
Participanții la Primul Congres Mondial al Transdisciplinarității,

Convento da Arrábida, ce a avut loc în Portugalia, între 2-7 noiembrie 1994
adoptă Carta Transdisciplinarității96, concepută ca un ansamblu de principii
fundamentale ale comunității spiritelor transdisciplinare, constituind un
contract moral pe care fiecare semnatar al acestei Carte îl face cu sine
însuși, fără nici o constrângere de ordin juridic ori instituțional.97
Recunoașterea existenței unor diferite Niveluri de Realitate, guvernate de
logici diferite, este inerentă atitudinii transdisciplinare. Orice tentativă de reducere
a Realității la un singur nivel, guvernat de o singură logică, este incompatibilă cu
transdisciplinaritatea98.
Transdisciplinaritatea este complementară demersului disciplinar: din

confruntarea dintre discipline, ea face să apară noi rezultate și noi punți
între ele; ea ne oferă o nouă viziune asupra Naturii și a Realității.
Transdisciplinaritatea nu caută să elaboreze o superdisciplină înglobînd toate
94
Arta informatică devine spectaculoasa prin utilizarea informației care circula prin rețeaua
Internet ca pe un nou material.
95
Există manifestări de artă de tip neconvențional în care artiști și oameni de știință din diverse
domenii se întâlnesc în spații virtuale (pe Internet), pentru a crea împreună cu sunet și imagine
96
Vezi Anexa 2.
97
Comitetul de redactare al cartei Transdisciplinarității a fost format din: Lima de Freitas, Edgar
Morin și Basarab Nicolescu
98
Vezi Anexa 2, Articolul 2 din Carta Transdisciplinarității.

92
disciplinele, ci să deschidă toate disciplinele la ceea ce au în comun și la

ceea ce se află dincolo de granițele lor.
”Cheia de boltă” a transdisciplinarității este unificarea semantică a
accepțiunilor între și dincolo de diferitele discipline. Ea presupune o raționalitate
deschisă, printr-o nouă viziune asupra relativității noțiunilor de "definiție" și
"obiectivitate". Formalismul excesiv, rigiditatea definițiilor și absolutizarea
obiectivității, implicând excluderea subiectului, nu pot avea decât un efect de
sărăcire a realului.
Viziunea transdisciplinară este deschisă în măsura în care depășește
domeniul științelor exacte prin dialogul și reconcilierea lor, nu doar cu
științele umaniste ci și cu artele, literatura, poezia, spațiul și experiența
interioară.
Relaționarea între știință și preocupările filosofice, religioase sau spirituale

nu mai este doar o preocupare renascentistă, ea devine subiect de discuții din ce
în ce mai aprinse în contemporaneitate.
În acest sens, Premiul Templeton99 pentru progres prin cercetări și
descoperiri ale Realității Spirituale, a fost creat de către filantropul Sir John
Templeton și s-a acordat prima oara în anul 1973.
99
Premiul Templeton pe anul 2005, cel mai mare premiu anual în bani (valoarea de 795.000 de
lire sterline, adica peste 1,4 milioane de dolari este stabilită în așa fel încât să depășească
întotdeauna valoarea Premiilor Nobel) care se acordă unei persoane, s-a decernat pe 9

93
Distincția își propune „să încurajeze cercetătorii care fac să avanseze

cunoașterea tematicilor spirituale într-o manieră foarte asemănătoare celei în
care Premiile Nobel onorează știința, arta și realizările umanitare”. Credința lui
Templeton este că beneficiile de pe urma înaintării pe calea descoperirilor
spirituale, pot fi sesizabil mai mari decat de pe urma altor realizări umane de
valoare.
Unul din căștigătorii acestui premiu, George Ellis, studiază teoriile cosmice
la Universitatea din Cape Town. El pledeaza pentru păstrarea unui echilibru
între raționalitatea științei bazată pe dovezi și credința și speranța, el
susținând că există efecte cauzale ale unor forțe care se găsesc dincolo de
posibilitățile de explicare ale științei tradiționale.
Etica, în opinia lui, este în aceeași măsură parte a universului ca și

matematica, ceva ce mai degraba descoperim în loc să inventăm. În plus, există
adevăruri etice de bază, cuprinse în structura universului fizic.
Deoarece cunoașterea științifică, medicina, cosmologia și alte discipline s-au
dezvoltat exponențial în ultimele secole, Premiul Templeton încurajează găsirea
unor modalități variate de extindere a cercetărilor în dezvoltarea percepțiilor
umane care ajută la accelerarea creativității.
martie pe anul 2004 la sediul Națiunilor Unite din New York. Lista căștigătorilor valorosului
premiu conține nume precum: Alexandr Soljenitin, Maica Tereza, Michael Novak sau
Freeman Dyson.

94
Metodele sale variate, prin cercetări științifice particulare, servesc ca bază în

dezvoltarea tradițiilor religioase. Premiul încurajează conceptul prin care
resursele și puterea umană, trebuie să accelereze progresul în descoperiri
spirituale, care vor ajuta omenirea să învețe mai multe despre Divinitate.
Premiul intenționează să ajute oamenii să vadă infinitul Spiritului Universal
care încă este creatorul galaxiilor și al tuturor lucrurilor vii, prceum și a căilor
variate prin care creatorul se revelează pe sine diferiților oameni, prin devenirea
religiei dinamică și inspirațională.
Progresul este necesar în descoperirile spirituale, ca și în alte dimensiuni ale
experienței și eforturilor umane.
Aceleași preocupări de relaționare între diferite ramuri ale științei, urmare a

necesității transdisciplinarității își face simțită prezența inclusiv în domeniul
educației care, “are dificila misiune de a transmite o cultură acumulată de secole,
dar și o pregătire pentru un viitor în bună măsură imprevizibil”100.
Astfel, este nevoie de noi direcții de restructurare a realității educaționale la
începutul acestui mileniu, într-o societate caracterizată printr-o dinamică
accelerată a unor profunde schimbări structurale, dar și cu referire la plasarea
omului în contextul actual tehnologic, în care nu este clar drumul pe care îl va
parcurge omenirea: către globalizare sau către atomizare și fragmentare ?
100
Așa cum afirma Jacques Delors, în Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei
Internaționale pentru educație în sec. XXI, Ed. Polirom, Iași, 2000.

95
În contextul evoluției explozive din toate domeniile, în ultimii 10-15 ani,

determinând ”schimbări problematice” se dezvoltă o noua educație de tip
tehnologic, privită ca o metamorfoză a unei educații tradiționale mixată cu o
impunere a principiilor noii paradigme educaționale.
5.2. INTRODUCEREA UNOR NOI TIPURI DE EDUCAȚIE.

SENSURILE INTER ȘI TRANSDISCIPLINARITĂȚII.
Perspectiva interdisciplinară presupune abordarea fenomenelor și proceselor

complexe contribuind la “formarea unei imagini unitare a realității”, precum și la
“însușirea unei metodologii unitare de abordare a realității”101.
Diferența între perspectiva interdisciplinară și cea pluridisciplinară, constă în
faptul că în cazul ultimei, perspectivele, fenomenele și procesele sunt studiate de
mai multe disipline, care contribuie la o mai bună cunoaștere a lor, fiecare cu
metodologia sa. Cunoașterea fenomenelor și a proceselor complexe, se
realizează în cadrul disciplinelor, din unghiuri diferite, dar întotdeauna
compatibile. Nici o disciplina nu oferă separat răspunsuri total lămuritoare la
întreg.
101
Idei promovate de Liviu Antonesei, în O introducere în pegdagogie, Editura Polirom, Iași,
2002.

96
Perspectiva transdisciplinară se referă la explorarea realității, a fenomenelor

și exercitarea proceselor de mare complexitate, astfel încât prin coordonarea
cercetărilor să se acceada în cele din urmă, la definirea unor noi domenii ale
cunoașterii.
Raportul Delors102, pune accentul pe cei patru stâlpi ai unui nou tip de
educație: a învăța să cunoști103, a învăța să faci104, a învăța să trăiesti alături
de ceilalți105 și a învăța să exiști106.
În acest context, abordarea transdisciplinară poate avea o contribuție
importantă în instaurarea acestui nou tip de educație și va permite evoluția către
misiunea uitată a învățământului, “studierea universalului”, astfel încât
Universitățile pot deveni “focarul unui nou tip de umanism”107.
Din confruntarea între discipline, a fenomenelor și proceselor complexe,
transdisciplinaritatea face să apară noi puncte de intersecție dintre discipline și
noi rezultate. Aceasta ne oferă o noua viziune și interpretare despre educație și
cunoaștere, despre lume și cultură. Ne dă posibilitatea unei noi viziuni asupra
102
Raport elaborat de Comisia internațională a educației pentru sec. al XXI-lea, aparținând de
UNESCO, prezidată de Jacques Delors.
103
Semnifică învățarea metodelor care ne ajută să distingem ceea ce este real, de ceea ce este
iluzoriu și să avem o cale de acces la cunoștințele epocii în care trăim.
104
Semnifică dobândirea unei meserii și a cunoștințelor și practicilor asociate acesteia, precum
și învățarea creativității, evitând pericolul specialității extreme.
105
Respectarea normelor ce reglementează raporturile dintre ființele ce formează o colectivitate
cu deschidere către atitudinea transculturală, transreligioasă, transpolitică și transnațională.
106
Explorarea certitudinilor, credințelor, condiționărilor noastre, o „educație integrală a omului”
(Rene Daumal).
107
Numit Transumanism de către Basarab Nicolescu, în Transdisciplinaritatea. Manifest., Ed.
Polirom, Colecția ”Idei Contemporane”, Seria Plural, Iași, 1999, pag.164.

97
“Naturii și Realității”. Transdisciplinaritatea nu presupune elaborarea unei

superdiscipline și nici înființarea de noi catedre, departamente și obiecte de
învățământ, ci realizează punți de legătură între discipline108 absolut necesare
astăzi.
“Spiritul științific unifică omenirea la un nivel abstract și rațional, dar
tocmai aceasta dă civilizației umane un caracter universal”109.
6. INTERDIFUZIA DOMENIILOR.
TRANSGRESAREA FRONTIERELOR DISCIPLINELOR CLASICE.
Inovația apare cel mai adesea și produce rezultatele cele mai importante la
intersecția dintre discipline. Acest fenomen, constituie cauza și efectul unei
fragmentări neîntrerupte a științelor în specializări înguste și al recombinării
acestor specialități în “câmpuri hibride“.
Se spune că, atunci “când Moise a coborât de pe Muntele Sinai, ar fi adus

nu numai cele zece porunci, ci și un protocol secret de inspirație divină, care
împărțea cunoașterea umană între Disciplinele Academice. El trasează
108
Este de remarcat necesitatea unor relații sistemice între țintele învățării, conținutul acestora
reflectate în programele de studiu și dispozitivele de evaluare, în sensul unei abordări inter- și
trans-disciplinare, în sensul introducerii a ultimelor tehnologii informatice și de comunicare.
109
Mircea Malița, Zece mii de culturi o singură civilizație, Ed. Nemira, București, 2002.

98
frontierele a șapte discipline: logica, matematica, geometria, gramatica, retorica,

muzica și astrologia, iar aceste frontiere au rămas sacre până astăzi…”110
În prezent, au loc procese paralele ale specializării științifice și ale
fragmentării disciplinelor în sub-discipline.
Calea aleasă de cercetătorii din diferite discipline pentru a comunica este
aceea a difuziei conceptelor, a împrumutului de metode, sub impactul noilor
tehnologii și a influenței noilor teorii apărute. Astfel, au loc noi contacte/legături
între teorii, dar și conflicte între paradigme111.
Astăzi se sesizează un fenomen de “recompunere” a științelor Lumii și ale
Universului, prin “rearticularea” fragmentelor din diferite discipline.
Interdisciplinaritatea demonstrează astfel apartenența ca sursă puternică de
inovare112.
Factorii epistemologici asupra cercetării critice a naturii și metodei științei sunt:

- maturizarea cvasi-simultana a unui mare numar de discipline teoretice;
- multiplicarea centrelor de “difuzie metodologice”113 ale cunoașterii
contemporane;
110
The International Encyclopedia of the Social Science, Ed. David L. Sills, NY, The MacMillan
Company and The Free Press, vol. XVI, 2001, pag. 320.
111
Exemplu: Cercetarea filosofică și Sociologia Științei au inspirat Genetica, Psihologia și Neurologia
(Wilcox, Katz)
112
Structuralismul s-a născut din Lingvistică, conectată la Antropologie.
113
Vezi Ilie Parvu, în Prefață la Introducere în epistemologie, Ed. Polirom, Colecția Collegium – Filosofie,
Iași.

99
- apariția în cadrul cunoașterii științifice a unor programe meta-teoretice care

prelungesc edificarea și fundamentarea ipotezelor și modelelor explicative
specifice;
- creșterea ponderii pe care o dețin în analiza științei ca fenomen de
cunoaștere complex structurat și intim interrelaționat cu mediul social unele
ramuri metaștiințifice (istoria, logica, psihologia, sociologia, urbanismul,
etc.);
- formularea de noi teorii de mare complexitate structurală și cu profunde
implicații filosofice114.
În aceste condiții de mutații conceptuale și metodologice, epistemologia a fost

obligată să-și redefinească și reevalueze obiectivele, instrumentele
investigației, modul de raportare la știință / artă / filosofie, produsele și
semnificațiile cercetărilor.
A urmat declinul accentuat al unor perspective și concepții asupra științei, o
eliberare a reflecției de restricțiile și barierele impuse de sistemele dominante
anterior, de inspirație în general empiristă.
Această “dezangajare” a generat numeroase controverse, alternative, puncte
de vedere noi, asupra rolului, naturii și metodei cercetărilor epistemologice,
114
Ilie Parvu, în Prefata la op. cit. susține că “noua generație a teoriilor (și a teoreticienilor !) a impus
atenției un nou stil de teoretizare, un nou pattern metodologic, ce asistă nemijlocit la elaborarea
faptului științific și a căror codificare metateoretica a devenit o sarcină prioritară a studiilor actuale de
epistemologie”.

100
asupra posibilităților și limitelor teoriei științei în diferite domenii, inclusiv în

cadrul studiilor peisagistice și urbanistice.
Se contureaza astfel, o interdependență complexă între practica reală a
domeniului respectiv și reflecția ei epistemologică și metodologică, constituirea
unui “echilibru reflectiv” între aceste două planuri ale cunoașterii.
“In orice domeniu al cunoașterii, maturizarea cercetărilor de tip interdisciplinar

presupune depășirea simplului transfer metodologic și tehnologic de concepte,
modele sau tehnici, între diferitele domenii care cooptează în studierea unui
aspect al obiectului, pentru a ajunge la formularea unor explicații în termenii unui
limbaj categorial comun, la constituirea unui sistem unitar de concepte care
să permită congruența la un nivel superior a perspectivelor de abordare. Fără
acest aparat nu este posibilă decât o unificare la nivel filosofic general a direcțiilor
disciplinare, puțin fructuoasă însă în cadrul unor cercetari mai speciale“115.
Cauze care impun deplasarea spre interdisciplinaritate, în studiul

contemporan al științei:
- Obiectele cercetate au o complexitate de organizare și structură care face
necesară conjugarea unor multiple perspective de analiză; apariția unor
obiecte ale cunoașterii de un nou tip de complexitate, cum ar fi sistemele
organice, sociale, culturale, de limbaj, cosmosul, mediul ambiant, etc.;
115
Idem, Cap.2.3. Punctul de vedere al sociologiei științei, pag. 43.

101
acestea solicită prin însuși caracterul lor de sisteme dinamic-evolutive,

depășirea abordării analitice, unidisciplinare.116
- Logica internă a dezvoltării științei manifestă o tendință de unificare a
disciplinelor, de transformare, pe măsura maturizarii lor, a științelor
unidisciplinare în științe multidisciplinare;
- Integrarea tot mai profundă a științei în toate sferele vieții economico-
sociale, cere, la rândul ei, o viziune “totalizatoare” asupra noilor dimensiuni
ale științei;
- Tehnicizarea și instrumentalizarea profundă a practicii sociale și cognitive,
impune, prin însăși natura tehnicii ca o “activitate totalizatoare” (ce
subsumeaza domenii diferite) o convergență a perspectivelor disciplinare
metaștiințifice;
- Unitatea dintre “știința pură” și ”știința aplicată”, dintre disciplinele teoretice
fundamentale și cele experimental-aplicative;
- Trecerea în cunoașterea contemporană la formularea unor teorii cu un
grad înalt de organizare structurală, “teoriile organizaționale”, deschise la
mediu și istorie, a generat preocuparea pentru găsirea unor căi de
comunicare interdisciplinară între domenii diverse.
116
Vezi în acest sens modelul cosmogonic actual (C.-F. von Weizsacker, Schmidt ) sau ipoteza
auto-organizarii evolutive a materiei (M. Eigen)

102
Toate aceste tendințe ale evoluției științei contemporane au indus astfel la

nivelul epistemologiei necesitatea construirii unei imagini sintetice,
integratoare, capabilă să depășească pluralismul și lipsa de comunicare și
continuitate între diferitele abordări și școli de gândire.
Pluralismul studiului filosofic al științei se exprimă în diversitate tematica
(structură logică, dinamică și mutații conceptuale survenite în procesul
cunoașterii, aspecte socio-psihologice) și metodologică (metodele analizei
formative, istorico-critice, experimentale, sociologice).
Pluralismul filosofiei științei își are originile în pluralitatea metodelor pe care
știința metodelor le reclama în studiul obiectelor, în aspectele diferite,
complementare ale activității științifice complexe sau a unor tipuri de teorii.

103
SCHEMA: FRAGMENTAREA / RECOMBINAREA DISCIPLINELOR
SPECIALIZAREA antrenează FRAGMENTAREA în SUBDISCIPLINE

ȘTIINȚIFICĂ DISCIPLINELOR
Adăugând limitele sale

naturale, determină RECOMBINAREA în
DISCIPLINELOR DOMENII HIBRIDE
SCHEMA: RELAȚII ÎNTRE SFERA OBIECTULUI CERCETĂRII ȘI ALTE ȘTIINȚE
sfera obiectului
cercetării
OBIECTUL ȘTIINȚE
METODE DE
CERCETARE CERCETĂRII CONEXE
ȘTIINȚE
ȘTIINȚE DE CORELATE
SINTEZĂ

104
7. CONCLUZII:
În cadrul abordărilor de tip integrat - interdisciplinar, a unor probleme sau

teme specifice unui domeniu, este nevoie de un aparat conceptual și un limbaj
mai puțin abstract. Convergența acestor discipline metateoretice, nu trebuie
înțeleasă ca o revenire la subordonarea științei unei singure metode de analiza și
interpretare, ci ca având drept obiectiv realizarea unui “pluralism integrat” care
să poată capta diversele demersuri și pozitii metodologice, să clarifice pozițiile
reciproce ale acestora.
Numeroasele teme noi ale epistemologiei contemporane, desfășurate pe
fondul unei adevărate metamorfoze a științei, au necesitat elaborarea unui nou
sistem categorial, a unor noi concepte ce exprimă multiplele dimensiuni ale
fenomenului științific contemporan.
Pluridisciplinaritatea se referă la studierea unui obiect dintr-una și

aceeași disciplina, prin intermediul mai multor discipline deodată. Astfel
obiectul studiului se va îmbogăți, în urma relaționării cu alte discipline. Cercetarea
pluridisciplinară aduce un plus disciplinei respective exclusiv.
Interdisciplinaritatea se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină
în alta; este un fenomen complex, generator de inovație, prin: fragmentarea

105
disciplinelor, recombinarea acestora, difuzia conceptelor și iîmprumutul de

metode.
Transdisciplinaritatea exprimă nevoia depășirii frontierelor dintre
discipline, integrează fundamentele vechilor tradiţii ezoterice şi ale
ştiinţei contemporane, înnoindu-le limbajul; o cale vizionară şi
operativă, care realizeaza punţi între ştiinţele exacte şi ştiinţele
umaniste, între Stiinţă şi Tradiţie, între gîndirea ştiinţifică şi
gîndirea simbolică, între Cunoaştere şi Fiinţă, transdisciplinaritatea
tinde către unitatea cunoaşterii, trecînd prin etapa obligatorie a
autocunoaşterii.
Studiul experimental al fenomenelor „invizibile” poate conduce la noi
concepte, chiar la o noua viziune asupra lumii, inclusiv in doemniul
PEISAJULUI si al URBANISMULUI. Știința nu se mai multumește să
manevreze fiintele, este nedespărțită de filosofie, ambele trebuie să meargă
într-un pas și să regenereze împreună gândirea umană.
După ce realizează o analiză a stadiului actual în care civilizația se găsește,
autorul riscă o predicție încercând să schițeze un posibil orizont al
supraviețuirii spirituale. Trei ar fi premizele unei asemenea noi renașteri: întâi,
definirea unui alt fel de identitate europeană, întemeiată pe structura meditației
creștine asupra Trinității, în care NATURA și PEISAJUL își regăsește rolul ei
privilegiat și atât amar de vreme ocultat de științele pozitive. Apoi, conjuncția
fericită dintre știință și înțeles, lucru care nu înseamnă altceva decât

106
reinterpretarea conform filozofiei tradiției a semnelor pe care NATURA nu

încetează să le emită. In cel de-al treilea rând, imaginarea unui nou mediator
între știință și sens, care este o altă FILOZOFIE A NATURII, cu reală
deschidere ontologică, posibilă numai grație transdisciplinarității. Pe de alta parte,
transdisciplinaritatea se referă și la ideea de integraționism științific, nu
străină de acea MARE CARTE A NATURII și în care fiecare disciplină
științifică sau artă, răspunde de câte un segment al Totalității.
Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și
transdisciplinaritatea sunt complementare, reprezentând cele patru săgeți ale
unuia și aceluiași arc: cel al cunoașterii.
Viziunea transdisciplinară este deschisă în măsura în care depășește
domeniul științelor exacte prin dialogul și reconcilierea lor, nu doar cu
știintele umaniste ci si cu artele, literatura, poezia, spațiul peisagistic, urban
și arhitectural, dar și cu experiența interioară.
Inovația apare cel mai adesea, și produce rezultatele cele mai importante, la
intersecția dintre discipline, în acest sens PEISAJUL si URBANISMUL, fiind
definit între limitele geografice, antropologice, etnografice și etnologice,
pedologice, sociale, administrative, ale psihologiei și politicilor urbane, etc. Acest
fenomen, constituie cauza și efectul unei fragmentări neîntrerupte a ștințelor în
specializări înguste și al recombinării acestor specialități în “câmpuri hibride“.
Calea aleasă de cercetătorii din diferite discipline pentru a comunica este
aceea a difuziei conceptelor, a împrumutului de metode, sub impactul noilor

107
tehnologii și a influenței noilor teorii apărute. Astfel, au loc noi contacte/legături

între teorii, dar și conflicte între paradigme.
Deci, apare ca o necesitate, împrumutul de metode de cercetare din
domenii diverse (fizica, matematica, biologie, lingvistica, computer scuence,
geometrie si geografei sacra, ecologie, etc.) în alte domenii. Astfel, sunt bine-
cunoscute ramurile epistemologiei intuiționiste (L.E.J. Brouwer), formaliste (D.
Hilbert) sau a unor interpretări a diferitelor Teorii Morfologice (Teoria Sistemelor,
Fractalilor, Catastrofei, Haosului, Probabilităților, Structurilor Disipative, etc.) în
Urbanism, prin care matematica împrumută metode pentru Structuri și Logica
Structurilor, regăsite și în cadrul studiilor sistemelor urbane.
Schimbarea teoriei, aduce cu sine noi tipuri ale explicației, noi moduri și
criterii ale testării, noi forme ale aplicării rezultatelor științifice, etc. Cu alte
cuvinte, fiecare teorie cuprinde propria sa metodologie și istorie, iar orice
schimbare teoretica introduce noi criterii de adevăr.
Epistemologia și transdisciplinaritatea devin astfel, implicate atât în
elucidarea criteriilor tipurilor de teoretizare, în controlul “coerenței interioare” a
unui tip de activitate științifica, cât și, în orientarea științei spre asemenea
demersuri capabile să-i extindă propria competență.
Putem considera că PEISAJUL, URBANISMUL şi ARHITECTURA dau
formă informaţiei. Dacă considerăm că factorul decisiv în aceste domenii de
concepţie, este în sensul emisiei, a recepţiei, schimbului şi producerii de

108
informaţii, ne putem da seama de importanţa găsirii de metode noi, pentru a

forma şi coordona viaţa, ca „entitate invizibilă”, care stă la baza informaţiei.
Asistam astfel în Peisaj și în Urbanism, ca și în lumea Fizicii Cuantice, la o
perpetuă transformare energie-substanță-informație, conceptul de Energie
apărând ca principiu unificator: informația este o energie codificată, pe când
substanța este o energie concretizată. Astfel, materia este asociată unui
complex substanță-energie-informație-spațiu-timp.
Noile legături sociale vor putea fi descoperite prin căutarea punților de
legătură, atât cele dintre diferite domenii ale cunoașterii, cât și cele dintre
diferitele ființe ce formează o colectivitate, pentru că spațiul interior și spațiul
exterior, spațiul public și spațiul privat, sunt fațete ale uneia și aceleiași lumi.
Transdisciplinaritatea poate fi înțeleasă ca știință și arta descoperirii
punților.

109
8. BIBLIOGRAFIE
Benson, Thomas, Five arguments against interdisciplinary studies, Issues în

Integrative Studies 1, 1982.
Blaga, Lucian, Despre conştiinţa filosofică, Editura Facla, Timișoara, 1968.
Bohm, D., Science as Perception-Communication, în F. Suppe (ed.), The
Structure of Scientific Theories, Urbana, University of Illinois Press, 1974.
Budnariu, S. , Istoria ideilor politice, Editura Politică, Sibiu, 2000.
Camus, Michel, Nicolesco, Basarab, Declaration and Recommendations of
the International Congress Which University for Tomorrow ? Towards a
Transdisciplinary Evolution of the University, Locarno, Elvetia, 1997,
http://perso.club-internet.fr/nicol/ciret/locarno/loca7en.htm.
Carta Transdisciplinaritatii I, Convento da Arrábida, 6 noiembrie 1994,
Comitetul de redactare: Lima de Freitas, Edgar Morin și Basarab Nicolescu,
traducere de Horia Vasilescu.
Castells, Manuel, Space of Flows, Space of Places: Materials for aTheory of
Urbanism in the Informations Age, în The Cybercities Reader, Routledge,
London, 2004.
Cucoș, C., Educație. Dimensiuni Culturale și interculturale, Editura Polirom,
Iași, 2000.
Delors, Jacques, Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei
Internaționale pentru educație în sec. XXI, Editura Polirom, Iași, 2000.

110
Draganescu, Mircea, Inelul Lumii Materiale, Editura Științifică și Enciclopedică,

București,1989.
Einstein, Albert, Cum văd eu lumea ?, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Epistemologie. Insemnari de Seminar, On-line, Bucuresti, 2005.
Epistemologie. Orientari contemporane, Editura Politica, 1974.
Flew, Antony, Dicționar de filozofie și logică, Editura Humanitas, București, 1996.
Flonta, M., Cognitio. O introducere critică în problema cunoaşterii, Editura All,
Bucureşti, 1994.
Flonta, M., Istoria traditionala și istoria modernă a științei, articol în Revista de
filosofie, nr 3, 1981.
Georgescu, St., Flonta, M., Pârvu, I., Teoria Cunoașterii Științifice, Editura
Academiei, 1982.
Iliescu, A. P., Socaciu, E. M., Fudamentele gândirii politice moderne,
Editura Polirom, 1999.
Klibansky, Raymond, Panofsky, Erwin, Saxl, Fritz, Saturn și Melancolia.
Studii de filosofie a naturii, religie și arta, Editura Polirom, Biblioteca de Istorie
a Științelor, Iași, 2002.
Kuhn, Thomas, S., Structura Revoluțiilor științifice, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1976.
Kuhn, Thomas, S., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Humanitas,
Bucureşti,1999, editie completa.
Larousse, Dictionnaire Encyclopedique, Nouvelle Edition, 1995.

111
Laudan, L., Progress and its Problems. Towards a Theory of Scientific

Growth, Berkeley, University of California Press, 1977.
Macdonald, Roderich, Trandisciplinarity and Trust, în Sommerville&Rapport, 2000.
Magnan, Rene si Mathieu, Herve, Orthopoles Villes eu iles, Centre de
Recherche D’urbanisme, Editeur 4, Avenue du Recteur Poincare – 75782,
Paris, Cedex 16, 1975.
Malita, Mircea, Zece mii de culturi, o singura civilizație, Editura Nemira,
București, 2002.
Manderson, Desmond, Some Considerations about Transdisciplinarity: A
new Metaphysics?, în Sommerville&Rapport, 2000.
Mânzat I., Psihologia sinergetică, București, Editura Pro Humanitate, 1999.
Mânzat I., Psihologia transpersonală, Iași, Editura Cantes, 2002.
Mânzat I., Brazdău O. Conștiința multidimensională, București, Editura
Psyché, 2003.
Merleau-Ponty, J., Cosmologia secolului XX, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1978
Moraru, Ion, Știința și Filosofia creației, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1995.
Moraru, Ion, Strategii creative transdisciplinare. Introducere în
scientoeuristica, Editura Academiei Romane, 1992.
Nicolescu, Basarab, Camus, Michel, Rădăcinile libertății, Editura Curtea
Veche, Colecția ”Seria Actual”, București, 2004

112
Nicolescu, Basarab, Știința, sensul și evoluția. Eseu asupra lui Jakob

Böhme, Ediția a II-a, Editura Vitruviu, Colecția „Eseu“, București, 2000.
Nicolescu, Basarab, Transdisciplinaritatea. Manifest, Editura Polirom,
Colectia ”Idei Contemporane”, Seria Plural, Iași, 1999.
Odobleja, Ștefan, Psihologia Consonantistă, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982.
Ortega y Gasset, José, Ce este filosofia ? Ce este cunoaşterea?, Editura
Humanitas, 1999.
Pierce, Charles, S., Semnificație și acțiune, Editura Humanitas, București,
1990.
Parvu, Ilie, Introducere în epistemologie, Editura Polirom, Colecția Collegium
– Filosofie, Iași, 1998.
Pârvu, Ilie, Existență și realitate în știință și filosofie, Editura Politică, 1978.
Pohl, Christian, Hirsch Hadorn, Getrude, Principles for Designing
Transdisciplinary Research – Proposed by the Swiss Academies of Art and
Sciences, Oekom Verlag, Munchen, 2007.
Popper, Karl R., Filosoful – Rege ?, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Popper, Karl R., Filosofie socială și filosofia științei, Editura Trei,
Colecția Filosofie, Iași, 2000.
Popper, Karl R., Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981.

113
Ramadier, Thierry, Transdisciplinary and its challenges: the case of urban

studies, Futures 36, Elsevier, 2004, http://www.sciencedirect.com.
Stengers, Isabelle, Inventarea științelor moderne, Colecția ”Plural M”, Editura
Polirom, Iași, 2001.
The International Encyclopedia of the Social Science, David L. Sills, NY,
The MacMillan Company and The Free Press, vol. XVI, 2001.
Toffler, Alvin, Șocul Viitorului, Editura Politică, București, 1974.
Toffler, Alvin, Al Treilea Val, Editura Politică, București, 1986.
Toulmin, Stephen, Human Understanding, Princetown, Princetown U.P., 1972.
Toynbee, Arnold J., A Study of History, Oxford University Press, London,
New York, 1964

114
9. ANEXE:
ANEXA 1: EPISTEMOLOGIE- DEFINITII
Epistemologie – ( fr.; s., gr. Episteme “cunoaştere”+ logos “studiu”) s.f. ( FILOZ )
Parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii aşa cum se desfăşoară
în cadrul ştiinţelor, cercetează valoarea acesteia, în raport cu obiectivitatea şi
validitatea rezultatelor ştiinţei, analizează şi explică posibilitatea şi necesitatea
teoretică a ştiinţei; teorie a cunoaşterii ştiinţifice.
Dicţionar Enciclopedic, Vol II ( D-G ), Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pag. 229.
Epistemologie – s.f., Din fr. Epistemologie; gr. Episteme “cunoaştere” + logos

“studiu”; parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii, aşa cum se
desfăşoară în cadrul ştiinţelor; teoria cunoaşterii ştiinţifice.
Vasile Breban, Dicţionar General al Limbii Române,

Ediţie revăzută şi adăugită, Volumul I, Editura
Enciclopedica, Bucureşti, 1992, pag. 328.

115
Epistemologie s.f. 1. Parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii

aşa cum se desfăşoară în cadrul ştiinţelor; teorie a cunoaşterii ştiinţifice. 2.
(Impr.) Gnoseologie. – Din fr. épistémologie.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române on-line, 2000
Epistemologie - ( gr. Episteme, ştiinţa şi logos, studiu ); Parte a filosofiei care

studiază istoria, metodele şi principiile ştiinţifice – Epistemologia Genetica: teoria
cunoaşterii ştiinţifice dezvoltată de J. Piaget, bazată pe analiza şi dezvoltarea
cunoaşterii din copilărie şi constituirea sistemului de noţiuni utilizate de ştiinţele
particulare de-a lungul istoriei.
Larousse, Dictionnaire Encyclopedique, Nouvelle Edition, 1995, pag. 399.
Epistemologia ( -p s t -m l -j ) - Ramură a filosofiei care studiază natura

cunoaşterii, presupunerile (implicaţiile) şi bazele (fondarea) sale, şi extinderile şi
valabilitatea. Din grecescul epist m , cunoaştere (de la epistasthai, epist -, a
inţelege; epi-, epi- + histasthai, vocea de mijloc a histanai, a plasa, a determina;
vezi st - în rădacinile Indo-Europene + - logy; e·pis te·mo·log i·cal (-m -l j -k l)
adj. e·pis te·mo·log i·cal·ly adv. e·pis te·mol o·gist subst.
Dicţionar al Limbii Engleze, Ed. Moştenirea Americană,

Ediţia a IV-a, Houghton Mifflin Company, 2000

116
Epistemologia – Studiul naturii, originii şi limitelor cunoaşterii umane. Numele

este derivat din grecescul episteme (“cunoaştere”) şi logos (studiu “a cugeta, a
raţiona”) şi face legătura câmpului larg filosofic cu ceea ce se referă la Teoria
Cunoaşterii. Epistemologia a avut o lungă istorie, pe durata timpului de la pre-
socraticii greci, până în prezent. Alături de metafizică, logică şi etică este una
din cele patru ramuri de baza ale filosofiei.
Enciclopedia Britannica on Line
Epistemologia (i-"pis-t&-'mä-l&-jE); subst.; Etimologie: de la grecescul epistEmE

– cunoaştere, de la epistanai înţelegere, cunoaştere, de la epi- + histanai a
determina (a cauza) atitudinea, opunerea: Studiul sau Teoria naturii şi câmpurilor
de cunoaştere în special cu referire la limitele sale şi valabilităţii;
epis·te·mo·log·i·cal /-m&-'lä-ji-k&l/ adjectiv; epis·te·mo·log·i·cal·ly /-k(&-)lE/
adverb ; epis·te·mol·o·gist /-'mä-l&-jist/subst.
Webster’s Encyclopedic Unabridged Dicţionary of English Language,

Deluxe Edition, New and Revised, Gramercy Books, Random House Value
Publishing , Inc., New York / Avenel, 1994, pag. 480.
Epistemologie f. Parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii umane

în cadrul diferitelor ştiinţe; teorie a cunoaşterii ştiinţifice. [G.-D. epistemologiei]
/<fr. épistemologie , NODEX

117
ANEXA 2:
CARTA TRANSDISCIPLINARITĂȚII117
Preambul
Considerînd că proliferarea actuală a disciplinelor academice și ne-academice

conduce la o creștere exponențială a cunoașterii, care face imposibilã orice
privire globalã asupra ființei umane,
Considerînd că doar o inteligență capabilă să înțeleagă dimensiunea planetarã a

conflictelor actuale ar putea face față complexității lumii noastre și pericolului
contemporan al autodistrugerii materiale și spirituale a speciei noastre,
Considerând că viața este serios amenințată de o tehnoștiință triumfătoare ce se

supune doar înspăimântătoarei logici a eficacității în slujba eficacității,
Considerând cã ruptura contemporanã dintre o cunoastere din ce în ce mai

bogatã si o fiintã interioarã din ce în ce mai sãracã duce la aparitia unui nou
obscurantism ale cãrei consecinte pe plan individual si social sunt incalculabile,
117
Preluat din Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest., Editura Polirom, Colecția
”Idei Contemporane”, Seria Plural, Iași, 1999, pag 171-176.

118
Considerînd cã acumularea cunostintelor, fără precedent în istorie, accentuează

inegalitatea dintre cei ce le posedă și cei care nu le posedă, provocând astfel
inegalități în sânul națiunilor și între națiunile de pe planeta noastră,
Considerând, totodată, că toate aceste pericole enunțate își au și contraponderea

pozitivă, creșterea extraordinară a cunoașterii putând duce în final la o mutație
comparabilă cu aceea a transformării primatelor în homo sapiens,
Considerând toate cele expuse, participanții la Primul Congres Mondial al

Transdisciplinarității (Convento da Arrábida, Portugalia, 2-7 noiembrie 1994)
adoptă prezenta Cartă, concepută ca un ansamblu de principii fundamentale ale
comunității spiritelor transdisciplinare, constituind un contract moral pe care
fiecare semnatar al acestei Carte îl face cu sine însuși, fără nici o constrângere
de ordin juridic ori instituțional.
Articolul 1: Orice tentativă de reducere a ființei umane la o definiție și de

descompunere a sa în structuri formale, indiferent care ar fi acestea,
este incompatibilă cu viziunea transdisciplinară.
Articolul 2: Recunoașterea existenței unor diferite niveluri de Realitate,

guvernate de logici diferite, este inerentă atitudinii transdisciplinare.
Orice tentativă de reducere a Realității la un singur nivel, guvernat de o
singură logică, este incompatibilă cu transdisciplinaritatea.

119
Articolul 3: Transdisciplinaritatea este complementară demersului disciplinar; din

confruntarea dintre discipline, ea face să apară noi rezultate și noi punți
între ele; ea ne oferă o nouă viziune asupra Naturii și a Realității.
Transdisciplinaritatea nu caută să elaboreze o superdisciplină înglobând
toate disciplinele, ci să deschidă toate disciplinele la ceea ce au în
comun și la ceea ce se află dincolo de granițele lor.
Articolul 4: Cheia de boltă a transdisciplinarității este unificarea semantică și
operativă a accepțiunilor între și dincolo de diferitele discipline. Ea
presupune o raționalitate deschisã, printr-o nouă viziune asupra
relativității noțiunilor de "definiție" și "obiectivitate". Formalismul excesiv,
rigiditatea definițiilor și absolutizarea obiectivității, implicând excluderea
subiectului, nu pot avea decât un efect de sărăcire a realului.
Articolul 5: Viziunea transdisciplinară este deschisă în măsura în care

depășește domeniul științelor exacte prin dialogul și reconcilierea lor, nu
doar cu științele umaniste ci și cu artele, literatura, poezia și experiența
interioară.
Articolul 6: În raport cu interdisciplinaritatea și multidisciplinaritatea,

transdisciplinaritatea este multireferențială și multidimensională. Ținând

120
seama de diferitele concepții asupra timpului și istoriei,

transdisciplinaritatea nu exclude existența unui orizont transistoric.
Articolul 7: Transdisciplinaritatea nu se constituie nici într-o nouă religie, nici într-

o nouă filosofie, nici într-o nouă metafizică, nici într-o știință a științelor.
Articolul 8 : Demnitatea ființei umane este atât de ordin planetar cât și cosmic.
Apariția ființei umane pe pământ este una din etapele istoriei
Universului. Recunoașterea Terrei ca patrie a tuturor ființelor umane
este unul din imperativele transdisciplinarității. Fiecare ființă umană are
dreptul la o naționalitate, dar locuind pe Pământ este și o ființă
transnațională. Recunoașterea de către dreptul internațional a acestei
duble apartenențe - la o națiune și la Terra - este una dintre finalitățile
cercetării transdisciplinare.
Articolul 9: Transdisciplinaritatea conduce la o atitudine deschisă față de mituri

și religii și față de cei care le respectă în spirit transdisciplinar.
Articolul 10: Nu existã nici o cultură privilegiată în raport cu celelalte. Demersul

transdisciplinar este în sine transcultural.

121
Articolul 11: O autenticã educatie nu poate favoriza abstractizarea în dauna altor

forme de cunoastere. Educatia trebuie sã punã accentul pe
contextualizare, concretizare si globalizare. Educatia transdisciplinarã
se bazeazã pe reevaluarea rolului intuitiei, imaginatiei, sensibilitãtii si
corpului în transmiterea cunostintelor.
Articolul 12: Elaborarea unei economii transdisciplinare se bazează pe

postulatul că economia trebuie să fie în serviciul ființei umane și nu
invers.
Articolul 13: Etica transdisciplinară respinge orice atitudine ce refuzã dialogul și

dezbaterea, indiferent de originea acestei atitudini - fie ea de ordin
ideologic, scientist, religios, economic, politic, filosofic. Cunoașterea
împărtășită ar trebui să ducă la o înțelegere împărtășită, fondată pe
respectul absolut al diversităților colective și individuale, unite prin viața
comună pe una și aceeași planetã.
Articolul 14: Rigoarea, deschiderea și toleranța sunt caracteristicile

fundamentale ale atitudinii și viziunii transdisciplinare. Rigoarea în
argumentație, care ia în seamã toate datele existente, este cea mai
bună barieră în calea derivelor posibile. Deschiderea implică acceptarea
necunoscutului, neașteptatului și imprevizibilului. Toleranța este

122
recunoașterea dreptului de a susține idei și adevăruri contrare acelora

pe care le împărtășim noi înșine.
Articol final: Prezenta Cartă a Transdisciplinarității este adoptată de participanții

la Primul Congres Mondial al Transdisciplinarității, fără nici o afirmare a
unei autorități în afara celei a propriei lor opere și activități.
In conformitate cu procedurile ce vor fi stabilite de comun acord cu cercetătorii

din toate țările aderând la ideile transdisciplinarității, Carta este
deschisă spre semnare oricărei persoane interesate în promovarea
măsurilor progresive de ordin național, internațional și transnațional
menite să asigure aplicarea acestor Articole în viața de fiecare zi.
Convento da Arrábida, 6 noiembrie 1994.

Comitetul de redactare: Lima de Freitas, Edgar Morin și Basarab Nicolescu.
Traducere: Horia Vasilescu.

123

Cerasella Craciun - Metode Cercetare Exploratorii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cerasella Craciun - Metode Cercetare Exploratorii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

METODE DE ABORDARE ŞI CERCETARE EXPLORATORII ÎN URBANISM ȘI PEISAGISTICĂ.

Epistemologia și Transdisciplinaritatea - Instrumente de cercetare a

METODE DE ABORDARE ŞI CERCETARE

Editura Universitară „Ion Mincu” Bucureşti

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

Tehnoredactare şi Machetare: dr. arh. Cerasella Crăciun

© 2012, Editura Universitară ’’Ion Mincu’’, Str. Academiei, nr. 18-20,

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Lucrarea îşi propune căutarea, clasificarea, structurarea şi redirecţionarea

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Ideea s-a născut ca urmare a numeroaselor tipuri de analize sterile, folosite

După Introducerea în Epistemologie (definiţii, istoric, surse, curente, etc),

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Lucrarea radiografiază termenii şi diferenţele între Pluridisciplinaritate /

2. DEFINIREA TERMENULUI EPISTEMOLOGIE

Epistemologia - este o ramură a filosofiei care studiază cunoaşterea.

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

FILOSOFIA ŞTIINŢEI, pentru mulţi autori este sinonima cu

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

3. ISTORIA EPISTEMOLOGIEI. RELAŢIA FILOSOFIE-ŞTIINŢĂ.

3.1. SURSELE CUNOAŞTERII

Cuvântul ,,cunoaştere” este utilizat pentru a desemna atât o activitate prin

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

care au fost obţinute, pornind de la aceste surse. Cunoştinţele noastre sunt

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Descartes afirma că numai ,,lumina naturală” sau ,,lumina raţiunii” sădită

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

O temă centrală în concepţia raţionalistă asupra originii şi surselor

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

În ,,Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) Locke acordă o atenţie

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Ca teorie asupra genezei şi surselor cunoaşterii, empirismul şi

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

acele judecăţi a căror valoare de adevăr poate fi stabilită independent de

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

există intuiţie raţională, sursa ultimă a cunoaşterii o constituie intuiţia raţională,

O supoziţie fundamentală a concepţiei empiriste cu privire la sursele

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

care ne sunt date nemijlocit de simţuri, informaţii asigurate de caracterul pasiv,

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Prin abstractizare separăm ceea ce este comun şi esenţial de ceea ce este

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

fenomenelor este o aşteptare inconştientă. Prin ipotezele pe care le formulăm

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Jerry A. Fodor porneşte de la afirmaţia că ceea ce psihologii numesc

Teoriile moderne care atribuie un rol semnificativ unor structuri mintale

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Cercetătorul american N. Chomsky11 îşi dezvoltă teoria sa despre structuri

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

unui organism este orientată şi condusă de un program genetic propriu speciei,

În acest caz, dezvoltarea reprezintă o creştere, o succesiune de stadii

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Teoria lui Chomsky cu privire la natura limbajului şi la însuşirea limbajului

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

Behavioriştii se situează într-o perspectivă ce ar putea fi calificată drept

Programul de cercetare nativist s-a constituit nu de la stabilirea unor

Pentru Lorenz, ca şi pentru Chomsky, cunoaşterea ,,a priori” este

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN

senzorial al omului şi categoriile gândirii comune, solidare cu anumite structuri

dr. arh. C E R A S E L L A CRĂCIUN