26. Dialectica şi principiile ei.

Legile dialecticii şi însemnătatea lor

metodologică.

Dialectica în filosofie este astăzi o metodă de argumentare (precum și una dintre formele
gândirii teoretice reflexive), care explorează contradicțiile inerente conținutului gândirii. Cuvântul
„dialectică” în traducere din limba greacă veche înseamnă „arta de a argumenta, a conduce
raționamentul”.

Principii

 Lucrurile din lume sunt în comunicare între ele. Se înțelege că acest principiu înseamnă
că fiecare obiect sau fenomen din lumea materială este în legătură cu alte lucruri. De
exemplu, fiecare reprezentant al animalului este inclus în lanțul biologic; obiectele lumii
sunt conectate cu planeta Pământ; acesta din urmă, la rândul său, este asociat cu
sistemul solar și așa mai departe.
 Principiul dezvoltării este mișcarea progresivă, trecerea de la un stat la altul. De obicei,
dezvoltarea se opune „creației”, „exploziei”. Se spune adesea că ar trebui să aibă un
anumit scop, dar în dialectică nu este întotdeauna cazul. De exemplu, este dificil să
judeci orice obiectiv de dezvoltare în lumea naturală. De asemenea, este imposibil de a
prezice sarcinile îndepărtate pe care le urmărește evoluția societății umane.
 Principiul negației - fiecare stare nouă a unui obiect este în opoziție cu cea anterioară.

Legea sistemicității

este formulată astfel: totul din lume este interconectat. Nu există un singur obiect sau
fenomen care să existe independent de altul. Sistemul în dialectică este unul dintre
conceptele fundamentale. Este format din mai multe elemente care depind unul de celălalt.
Conexiunile și relațiile dintre diferitele elemente ale sistemului formează structura acestuia.
Semnificația cognitivă a acestei legi este că întreaga lume (inclusiv oamenii înșiși) poate fi
reprezentată ca o entitate, unde este suficient să avem cunoștințe despre elementele care
alcătuiesc acest sistem și despre relațiile dintre ele. Apoi, o persoană, dacă a definit corect
acest sistem sau acela și esența sa, devine capabilă să-și cunoască esența.

LEGEA UNITĂȚII CONTRARIILOR

Aceasta este una dintre cele mai dificile probleme ale dialecticii. Unul dintre cele mai
importante concepte ale acestei legi este „identitate” și „similitudine”, „diferență” și
„inegalitate”, „opus”. Conform acestei legi, sursa de dezvoltare a fiecărui lucru este în sine.
Și orice obiect sau fenomen al lumii înconjurătoare conține astfel de elemente care, în
principiu, nu sunt compatibile între ele.
Unitatea contrariilor constă în faptul că, de fapt, se leagă inextricabil și se determină
reciproc. De exemplu, coeficientul poate fi distins doar pe fundalul generalului și invers.
Lupta contrariilor este că ei caută să se distrugă reciproc, să excludă. Punctul extrem al
acestei confruntări este controversa. Părăsirea acestui punct extrem este înlăturarea
contradicțiilor, debutul schimbărilor ireversibile.
LEGEA NEGĂRII

Acest principiu este, de asemenea, unul dintre elementele fundamentale în dialectica

obiectivă. Ea constă în faptul că noua stare a obiectului neagă întotdeauna vechiul și, în
același timp, devine și o nouă stare negată. Acest principiu exprimă continuitatea în
dialectică, repetabilitatea unor proprietăți ale stadiului inferior de dezvoltare la stadiile
superioare.

Sensul acestei legi este că procesul de dezvoltare are loc întotdeauna într-o spirală.
Dezvoltarea implică negația etapei anterioare, dar apoi această etapă este de asemenea
refuzată, iar etapa anterioară revine, însă, într-o calitate ușor diferită. Astfel, cu ajutorul
acestei legi, este ilustrată conexiunea care există între starea veche a obiectului lumii
înconjurătoare și cea nouă.

Legile TRANZIȚIEI MODIFICĂRILOR CALITATIVE LA CELE CANTITATIVE

Conceptele de bază aplicabile acestei legi sunt următoarele:

Calitate - certitudine egală cu ființa, o măsură a oricărei caracteristici ale unui obiect sau
fenomen care este stabil.
Cantitate - parametrii măsurabili ai unui obiect sau obiect.
Măsura este unitatea celor două categorii de mai sus. Cu un anumit număr de modificări,
cantitatea se transformă în calitate. Modificările din ultima nu pot apărea la nesfârșit.
Această lege este formulată după cum urmează: dezvoltarea unui obiect are loc prin
acumularea de schimbări cantitative, care mai devreme sau mai târziu se transformă în cele
calitative (care, la rândul lor, sunt și condiții pentru noi schimbări în planul cantitativ). Cu alte
cuvinte, calitatea se acumulează treptat - așa cum postulează dialectica clasică. Un
exemplu în acest caz este de obicei dat după cum urmează: un rinichi de pe un copac se
umflă treptat și crește, dar din aceasta nu încetează să fie deloc un rinichi.

27. Specificul ontologiei juridice ca teoria generală a existenţei juridice.

Formele de existenţă ale dreptului.

Formele:

 două forme (spațiul și timpul)

Filosoful englez John Tolland vorbea despre două forme de mișcare , una o exprima
prin acțiune,deplasare . Din punct de vedere a filosofilor mișcarea este atributul
(însușire inseparabilă de obiect care decurge din interiorul lui), atributul materiei
reprezintă activitatea internă a lumii lucrurilor sensibile,se realizează prin schimbări
și realizări.
spațiu și timpul sînt moduri de existență a lumii materiale ce exprimă proprietatea
obiectelor și fenomenelor de a avea
întindere,dimensiuni ,structuralitate ,durată ,coexistență,succesiunea schimbării și
dezvoltării sistemelor materiale.
În legătură cu ontologia juridică amintim doar câteva dintre formele
fundamentale pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii: jusnaturalismul
(teoria dreptului natural) antic - Aristotel, şi modern – H.Groţius;
jusraţionalismul (şcoala dreptului raţional) – G.Leibniz, I.Kant,
 H.Kelsen; istoricismul juridic (şcoala istorică a dreptului) – G.Hugo,
F.Savigny, G.Puchta; pozitivismul juridic – A.Comte, L.Duguit;
sociologismul juridic – K.Marx, E.Durkheim, M.Weber, G.Tard,
G.Gurvitch; psihologismul juridic – W.Wundt, E.Ritzler, O.Lippman;
utilitarismul juridic – J.St.Mill, J.Bentham. O istorie a filosofiei
dreptului pune în evidenţă trăsăturile şi specificul modului în care fiecare
dintre aceste şcoli şi curente a conceput şi explicat fundamentele
ontologice ale dreptului.

1. Ontologia juridică este acel compartiment al filosofiei dreptului

care se ocupă cu studiul fundamentelor dreptului, a originii,
esenţei şi formelor de existenţă a dreptului. Deci, ontologia
juridică cercetează fundamentele dreptului, adică ideile
călăuzitoare cu privire la originea, esenţa şi formele lui de
existenţă. „Problema elaborării metafizice a dreptului, - consideră
juristul român Alexandru Vălimărescu, - este poate cea mai
discutată dintre problemele de ordin general pe care le ridică
dreptul”. Spre a evita arbitrariul legiuitorului, pe de o parte, sau
pentru a înlătura explicaţia ce întemeiază dreptul pe contingenţa
faptelor, pe de alta, abordarea ontologică a dreptului admite
existenţa unui drept a priori, degajat de raţiunea omenească care
să se impună tuturor.

În esenţă, ontologia juridică reprezintă un univers al

fenomenelor juridice, cu particularităţi specific acestui
domeniu, dar care are ca mecanism de fiinţare acelaşi temei
ontic al socialului, în care corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv
capătă ipostaze distincte. Descifrarea esenţei dreptului,
respectiv, încercarea de a defini dreptul, răspunde unei
cerinţe teoretice şi practice, şi aceasta deoarece în acţiunea
de căutare a soluţiilor practice juristul trebuie să pornească
de la baza teoretică a dreptului, de la sursele cunoaşterii
acestuia

28.Categorii ontologice fundamentale. Categoria „realitate”.

Realitatea juridică.

Realitatea este suma sau agregatul a tot ce este real sau existent, spre deosebire de
ceea ce este doar imaginar. Termenul este de asemenea folosit pentru a se referi la starea
ontologică a lucrurilor, indicând existența lor. În termeni fizici, realitatea este totalitatea
universului, cunoscută și necunoscută. Întrebările filosofice despre natura realității sau a
existenței sau a ființei sunt considerate de domeniul ontologiei, care este o ramură majoră a
metafizicii în tradiția filosofică occidentală. Întrebările ontologice apar de asemenea în diverse
ramuri ale filosofie inclusiv filosofia științei, filosofia religiei, filosofia matematicii și logica
filosofică. Acestea includ întrebări cu privire la faptul dacă numai obiectele fizice sunt reale
(fizicismul), dacă realitatea este fundamental imaterială (de ex., idealismul), dacă există entități
ipotetice neobservabile prevăzute de teorii științifice, dacă există Dumnezeu, dacă există
numere și alte obiecte abstracte; dacă exista lumi posibile.
categoriile în care acestea se împart: lucruri, proprietăți, procese, fapte. În literatura
filosofică de limbă engleză, ontologia este opusă teoriei cunoașterii, făcându-se deosebirea
între lucruri (sau atributele lor), așa cum sunt în sine, și felul cum ele ne apar..

29. Dreptul ca sistem. Elementele de bază ale realităţii juridice.

Sistemul dreptului este totalitatea normelor juridice ,instituțiilor juridice și ramurilor de drept
adoptate și asigurate de către stat în vederea reglementării relațiilor sociale. SISTEMUL
DREPTULUI - este rezultatul unitatii ramurilor si institutiilor dreptului.

Sistemul dreptului este rezultatul unitatii ramurilor si institutiilor dreptului.

Sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinata, pe cand sistemul
legislatiei reprezinta o organizare a legislatiei pe baza unor criterii alese de
legiuitor. Normele juridice nu exista izolate; ele se grupeaza in institutii si
ramuri. In felul acesta, norma juridica reprezinta elementul de baza al
sistemului dreptului, ea formeaza sistemul juridic elementar. Norma juridica
este legata de sistem, este masura sa inerenta, deriva din schema sa si
implica functia pe care o va juca sistemul ca atare. Sistemul dreptului
constituie generalul, in raport cu norma de drept, care reprezinta
individualul. Criteriile in temeiul carora se structureaza ramurile sistemului
dreptului sunt: obiectul reglementarii juridice – relatiile sociale ce cad sub
incidenta normelor juridice; metoda reglementarii modalitatea practica de
inflentare a conduitei in cadrul respectivelor relatii sociale; principiile
comune ramurii de drept respective. In baza acestor criterii, ramura de
drept stabileste forme specifice de legatura intre normele juridice care o
compun, legaturi ce determina trasaturile de trainicie si unitate a ramurii,
asigurandu-i durabilitate in timp
Elementele de bază ale realităţii juridice.

 Elementul de ordin ideologic (ideologia juridică);

— elementul de ordin psihologic (psihologia juridică);
— elementul de comportament (care se caracterizează prin motivarea juridică şi
pregătirea internă de a acţiona)

30.Dreptul ca entitate socială. Accepţiunile noţiunii drept. Coraportul

dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv.