VI.

CULTURA MĂRULUI
Malus domestica Borkh Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoideae

Importanţă, origine şi aria de răspândire

Importanţă
Cultura mărului este cea mai cunoscută şi răspândită în zonele cu climă temperată, iar merele ocupă
primul loc atât în ceea ce priveşte volumul producţiei, valoarea calitativ – alimentară cât şi solicitarea acestora
pe pieţele de desfacere.
Cultura mărului este foarte veche; descrieri pomologice, dar şi practici de cultură întâlnim în scrierile a
numeroşi învăţaţi cu cca. 2000 – 3000 ani înainte de Hristos (Saffo, Hipocrate, Teofrast), dar şi ceva mai
târziu (Cato, Varo, Columella, Pliniu Cel Bătrân etc).
Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a permis o vastă diseminare geografică a numeroaselor
soiuri formate sau create în cele mai diverse zone de pe glob.
Pe plan mondial, mărul se situează pe locul trei după citrice şi banane, dar ocupă locul întâi între
speciile pomicole de climat temperat producând mai mult decât dublu acestora.
Valoarea alimentară ridicată a merelor se datorează compoziţiei lor foarte echilibrate, a accesibilităţii
componentelor biochimice pentru organismul uman şi nu în ultimul rând a diferiţilor excitanţi olfactivi,
vizuali şi gustativi. Numai în alcătuirea aromei au fost identificate peste 170 de substanţe.
Datorită acestor însuşiri merele sunt cele mai apreciate fructe.
Principalele componente ale fructelor de măr sunt: apă 77-88%, glucide totale 6,5-17%, protide 0,3%,
lipide 0,4%, acizi liberi 0,65%, substanţe minerale 0,32%, vitamina C 2-170 mg/100g, vitamina A 112 U.I.,
vitamina B1 40 U.I., vitamina B2 10-43 U.I.
Proporţia de părţi needibile la mere este de 8%, valoarea energetică totală este de 55 cal şi utilizabilă de
49 cal/100g produs proaspăt. Aportul merelor în substanţe minerale şi vitamine acoperă ceea mai mare parte
din necesarul organismului.
Prelucrarea merelor se poate face sub diferite forme: dulceţuri, gemuri, marmelade, compoturi, sucuri,
peltele, paste, cidru, oţet, băuturi alcoolice etc.
Producţia de sucuri de mere ocupă primul loc pe glob (> 21%), iar oţetul de mere este foarte apreciat.
Valoarea terapeutică a merelor este deosebit de importantă datorită efectului tonic asupra
organismului în general. Totodată, merele au efect terapeutic printr-o acţiune directă sau profilactică în multe
din boli cum ar fi: cardiopatia ischemică, hiper sau hipotensiunea arterială, hepatite, reumatism, constipaţii
cronice, diarei acute la copii, etc.
Merele contribuie la eliminarea acizilor urici, la reducerea colesterolului şi absorb multe din toxinele din
organism. Se recomandă persoanelor mature (inclusiv diabeticilor şi obezilor) şi sunt absolut necesare copiilor,
bătrânilor, bolnavilor, convalescenţilor. Au acţiune calmantă asupra sistemului nervos. Consumate seara uşurează
somnul. În uz extern ajută la tonifierea ţesuturilor, folosindu-se la masarea obrajilor, abdomenului etc.
Singurele contraindicaţii se referă la soiurile cu aciditate mai mare în cazuri de gastrite hiperacide,
precum şi a unor colite.
Importanţa economică a acestei specii poate fi sintetizată astfel:
- cultura mărului asigură o activitate permanentă şi resurse materiale unui număr foarte mare de oameni
din majoritatea zonelor geografice unde alte specii întâlnesc condiţii restrictive;
- asigură consumul local, zonal, orăşenesc atât în stare proaspătă cât şi industrializată în tot timpul anului;
- crează activităţi economice, locuri de muncă, resurse financiare în industrii din amonte (pesticide,
îngrăşăminte etc) cât şi din aval (ambalaje, transport, prelucrare, comerţ etc).

Originea şi aria de răspândire

Centre de origine ale speciilor de Malus sunt arealele geografice cuprinse între Caucaz, Turkestan,
Altai, Pamir până în China şi Japonia. Există câteva specii originare din America de Nord: Malus fusca
Schneid, Malus ioensis, Brit, Malus coronaria Mill, Malus angustifolia Michx. Centrul genetic cel mai
important pare a fi Asia de sud – vest (Vavilov 1951).
Cultura mărului acoperă întreaga zonă temperată, cuprinsă între 30-60o latitudine nordică şi 30-70o
latitudine sudică precum şi unele zone restrânse subtropicale.
Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a condus la crearea unor soiuri adaptate celor mai diverse
zone. Astfel, se întâlnesc plantaţii de măr atât în Siberia şi Nordul Chinei, unde temperatura coboară frecvent
până la - 40oC, reprezentate de soiuri ca: Anna, Primicia, Princesa, Galicia etc, cât şi în Algeria, Libia, Egipt,
1
Brazilia, Mexic, Africa de Sud etc unde temperaturile ridicate din timpul iernii fac să nu fie asigurat
“necesarul de frig” cu consecinţele cunoscute.
În prezent, mărul se cultivă în 84 de ţări, din care 35 în Europa, 25 în Asia, 8 în America de Nord, 8 în
America de Sud, 8 în Africa şi 2 în Oceania.
Suprafeţele cultivate cu măr au oscilat în perioada 1996-2015în jurul valorii 7 milioane hectare, fiind
într-o tendinţă de creştere, mai ales, pe seama continentelor Asia şi Africa.
În România mărul este cultivat pe circa 75.000 ha de pe care se obţine o producţie de circa 600000 tone.
Principalele judeţe producătoare sunt: Argeş, Suceava, Mureş, Maramureş, Dâmboviţa, Iaşi, Cluj, Bihor,
Bistriţa Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea.

2. Particularităţi biologice şi ecologice

2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi a portaltoilor - Diversitatea genetică a mărului
Numeroasele soiuri de măr existente îşi au originea în mai multe specii din genul Malus. Numărul
acestora nu este bine precizat. Unii autori susţin un număr de 25 de specii (Rehder, 1940), alţii 74 (Knight,
1963), alţii 32 (Ponamarenko, 1974, Saugenfeld, 1970).
Ultimele cercetări precizează că numărul speciilor Malus este de 33 (Wiersema, 1985, Wai, 1988)
inclusiv Malus pumilla, specie exclusă de Ponamarenko.
Hibridarea interspecifică continuă face dificilă identificarea corectă a speciilor acestui gen
confundându-se de multe ori specia cu unii hibrizi.
Cele mai importante specii ale genului Malus sunt:
Malus domestica este cea mai importantă specie. După unii autori (Sknivin şi Korban, 1984, Wiersema,
1985) toate soiurile de măr cultivat aparţin acestei specii.
Specii spontane: Malus silvestris (L) Mill. – mărul pădureţ, creşte spontan în Europa, Asia mică, Asia,
Transcaucazia etc. Pomul are vigoare mare, cu ţepi pe ramuri, prezinţă o mare diversitate de biotipuri şi
forme. Sistemul radicular este puternic dezvoltat. Soiurile sunt rezistente la ger şi secetă. Această specie se
află la originea soiurilor româneşti Pătul, Creţesc, Domnesc, Sovari etc. precum şi cele din grupele Calville,
Rambour şi merele trandafirii.
Malus pumilla Mill. – mărul pitic - are în general acelaşi areal cu Malus silvestris dar cu o extindere
mai mare în Orientul Îndepărtat. Dintre numeroasele varietăţi două sunt mai importante pentru practica
pomicolă: Malus praecox (dusenul) şi Malus paridisiaca (paradis).
Malus baccata Borkh – mărul siberian - creşte spontan mai ales în Asia, China, Siberia până în Coreea.
Este o specie mai viguroasă, şi foarte rezistentă la ger (rezistă la –40oC), folosită ca portaltoi în regiunile reci.
Este o bună sursă de gene pentru ameliorarea rezistenţei la frig şi rapăn.
Malus floribunda – Sieb – originară din Japonia, este o specie decorativă, foarte rezistentă la rapăn.
Malus prunifolia (Wild ) Borkh – mărul chinezesc, creşte spontan în Asia, are rezistenţă bună la ger.
Malus coronaria (L) Mill, - este o specie spontană, originară din America de Nord, cu aspect decorativ,
fructe asemănătoare mărului pădureţ.
Malus ioensis (Wood) Britt – specie spontană originară din America de Nord.
Malus zumi (Redh) – este o specie hibridă, pitică, cu fructe mici, lung pedunculate, este rezistentă la
boli, în special la făinare.
Alte specii cu o importanţă mai redusă în crearea de soiuri sau portaltoi sunt: Malus kaido, Malus
toringo, Malus spectabilis cunoscute mai ales pentru rezistenţa la boli.
Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea mărului
În programele de ameliorare a mărului există numeroase obiective:
- ameliorarea potenţialului productiv al soiurilor;
- creşterea calităţii fructelor;
- creşterea rezistenţei genetice la atacul unor boli şi dăuători.
La obiectivele prezentate anterior sunt asociate şi altele care le completează pe primele şi participă
împreună cu acestea la ridicarea valorii unui soi. Dintre acestea precizăm:
- ameliorarea rezistenţei la factorii naturali de stress, temperatura (limitele externe), apa
(deficit sau exces), salinitatea, agenţii poluanţi;
- înflorirea târzie;
- habitusul de creştere şi/sau tipul de fructificare.
Modificările obiectivelor de ameliorare trebuie corelate cu necesităţile producţiei şi cerinţele pieţei.

2
 Dintre metodele utilizate în ameliorarea plantelor pomicole în general, şi a mărului în special cele mai
importante pot fi clasificate în:
- metode clasice (convenţionale):
- hibridarea;
- mutageneza naturală (selecţia de mutante somatice naturale);
- mutageneza artificială (selecţia mutantelor induse).
- metode moderne:
- androgeneza; - gametogeneza;
- culturi de protoplaşti; - hibridarea somatică;
- transferul de organite; - transferul de cromozomi;
- transferul de gene, etc.

Sortimentul de soiuri vezi Lucrari practice

Portaltoii mărului
Mărul reprezintă specia cu cei mai mulţi portaltoi. Fondul de germoplasmă este foarte diversificat iar
numărul portaltoilor într-o dinamică permanentă.
Portaltoii mărului se pot împărţi în două mari grupe:
- generativi;
- vegetativi.
Fiecare dintre aceştia prezintă avantaje sau dezavantaje pentru cultura mărului.
Portaltoii generativi au ca avantaje: afinitate bună cu toate soiurilor cultivate, rezistenţă sporită la ger,
secetă, longevitate ridicată, producţii mari etc., iar ca dezavantaje: imprimă soiurilor vigoare mare, intrare
târzie pe rod, heterogenitate genetică etc. La început s-a utilizat mărul pădureţ ca portaltoi, apoi mărul franc –
soiuri locale adaptate la condiţiile ecologice specifice.
Portaltoii vegetativi au ca avantaje: imprimă soiurilor vigoare mică, precocitate de rodire, capacitate de
producţie mare, dar şi dezavantaje ca: durată de viaţă mai scurtă, rezistenţă mai mică la ger, secetă, viruşi, etc.

Portaltoii mărului utilizaţi în România

Portaltoi generativi:
P.F. Pătul - imprimă soiurilor vigoare mare, este recomandat pentru majoritatea zonelor de cultură.
P.F. Creţesc – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zona subcarpatică meridională.
P.F. Vieşti – portaltoi de vigoare mare şi recomandat pentru soiurile de vigoare mijlocie.
P.F. Bistriţa 50 (Maşanschi) – portaltoi de vigoare mar.
Mai există şi alţi portaltoi generativi P.F. Trotuşe, P.F. Călugăresc ş.a.

Portaltoi vegetativi utilizaţi în România

M9 – portaltoi de vigoare slabă, cu înrădăcinare superficială şi trasantă necesită spalier.
M26 – portaltoi de vigoare mijlocie-mică, drajonează puţin (4-6 marcote/tufă) ancorare mijlocie în sol
(necesită spalier).
M7 – portaltoi de vigoare mijlocie, cu ancoraj bun în sol, cu tendinţă de drajonare, rezistent la ger.
MM106 – portaltoi de vigoare mijlocie, mai viguros decât M7, cu înrădăcinare bună, nu necesită susţinere.
M4 – portaltoi de vigoare mijlocie cu sistemul radicular fibros şi trasant, necesită sistem de susţinere.
A2 – portaltoi viguros, cu înrădăcinare foarte bună, rezistent la ger.
G21 – portaltoi românesc, de vigoare mică, bine ancorat în sol.
Voineşti 2 – portaltoi românesc, de vigoare mică recomandat pentru plantaţii intensive şi superintensive.

Portaltoii mărului utilizaţi pe plan mondial

În ultimii ani, au fost selecţionaţi portaltoi cu vigoare mai mică decât M9 şi M26 (seria CG-Novole,
CG10, CG60, CG47; ECC). Majoritatea acestor portaltoi induc însă o productivitate mai mică decât M9.
Pentru măr sunt deja disponibili şi alţi portaltoi de vigoare mică. O parte dintre aceştia sunt mai
rezistenţi la ger decât M9 şi M27 ca de exemplu Sel B9. (Czynezyc, 1996).
Rezultate bune au dat seriile de portaltoi MAC (SUA), Jork, DAB şi Pillnitz (Germania), Budagovschi
(Rusia), P10 /Ln/9 Pajam (Franţa). În prezent, pe plan mondial se utilizează pentru măr următorii portaltoi:
- Seria M (East Malling): M9; M26 şi M27 – cu caracteristicile deja prezentate;
3
 - Seria MM (Malling Merton): MM106; MM111;
- Seria MAC: Mark (Mac 9); Mac 24;
- Seria CG: Novole;CG10; CG47; CG60; ECC.
- Seria P: P1; P2; P16; P18; P22;
- Seria Budagowski: Bud 9; Bud 490; Bud 491;
- Seria Ottawa: Ottawa 3; Ottawa 8;
- Seria Jork: Jork 9;
- Seria Pillnitz: Pi 80; Superter 1, 2, 3.

2.5. Particularităţile de creştere şi fructificare ale mărului

Sistemul radicular
Creşterea sistemului radicular depinde de portaltoi, soi, însuşirile fizico-chimice şi sistemul de
întreţinere ale solului precum şi de alţi factori.
În general, sistemul radicular al mărului este destul de superficial în comparaţie cu alte specii pomicole.
Portaltoii generativi şi cei vegetativi de vigoare mare (A2, M25, M11) dezvoltă un sistem radicular profund, cu
rădăcini de schelet şi semischelet viguroase şi cu marea masă a rădăcinilor active situate în stratul de sol cuprins
între 20-60 cm. O parte dintre rădăcinile principale pot ajunge la adâncimi de 2-4 m, iar unele chiar până 9 m. În
această situaţie nu se impune montarea sistemului de susţinere. Portaltoii vegetativi de vigoare slabă M9, M27, G21,
Voineşti 2 etc. dezvoltă un sistem radicular mult mai slab cu masa rădăcinilor active plasate în stratul de sol de 10-
30 cm. În acest caz se impune susţinerea pomilor cu tutori sau spalieri, pentru a se evita dezrădăcinarea lor de
vânturi sau sub greutatea fructelor. Extinderea sistemului radicular este mai mare şi mai rapidă decât a coroanei,
ajungând să depăşească de 2-3 ori raza proiecţiei coroanei la pomii maturi.
Metabolismul rădăcinilor se declanşează când temperatura în sol depăşeşte 0,4oC, devine perceptibilă la 1,0-
1,5 C, satisfăcătoare la 7-9oC şi maximă la 18-23oC când se alungesc cu 3-9 mm. Peste 25oC în sol ritmul de
o

creştere încetineşte şi se reia toamna până la îngheţarea solului. Conţinutul în oxigen al solului trebuie să fie mai
mare de 6-8%. În cadrul ciclului anul, se observă două creşteri mai intense a rădăcinilor, unul primăvara şi altul
toamna, o reducere a ritmului de creştere în timpul verii şi o stagnare pe timpul iernii. Rădăcinile la măr încep să
crească primăvara înaintea dezmuguritului şi îşi continuă creşterea după căderea frunzelor.
Forma şi dimensiunile coroanei – sunt caracteristice soiului.
Coroanele pot fi sferice sau globuloase (Creţesc, Pătul, Jonathan), larg piramidale (Starking delicious),
invers piramidale (Parmen auriu, Wagener premiat), pletoase (Granny Smith) sau chiar columnară (Wijcik,
Walz, Bolero etc.).
Vigoarea merilor cultivaţi este foarte variată, fiind determnată de soi, portaltoi, factori de mediu,
agrotehnica folosită etc. Vigoarea foarte diferită a soiurilor existente în cultură a permis gruparea lor în mai
multe categorii: soiuri foarte viguroase (Frumos de Boskoop, Gravenstein); viguroase (Voinea, Frumos de
Voineşti, Auriu de Bistriţa); vigoare mijlocie (Romus 3, James Griéve, Pionier, Idared, Golden delicious);
submijlocie (Gloria, Fălticeni, Romus 1); slabă (Starkrimson, Wagener premiat, Golden spur, Delia).
Capacitatea de ramificare. Unele soiuri (Jonathan, Kaltherer Böhmer, Granny Smith) au capacitatea de
ramificare mare, altele mijlocie (Golden Delicious) sau slabă (Wagener premiat, Starkrimson).
Soiurile care ramifică slab şi rodesc pe ramuri scurte formează coroane rare şi mai înguste, cele care
ramifică puternic şi rodesc pe ramuri lungi formează coroane mari, dese şi largi, de regulă mai slab luminate.
Specificul fructificării mărului
Studiul variabilităţii, în cadrul speciei măr, arată o diversitate continuă de caractere implicate în
definirea habitusului şi a tipului de fructificare.
Tipul de fructificare este caracterizat prin volumul zonei productive, prin amplasarea ramurilor de rod
pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi prin evoluţia zonei productive în coroană.
În bibliografia mai veche soiurile din România au fost grupate în patru tipuri de fructificare.
În urma avansării cercetărilor şi apariţiei soiurilor noi, considerăm că a apărut şi un al cincilea tip de
fructificare – cel columnar. Y. Lespinasse (1992) identifică patru tipuri de fructificare eliminând tipul II şi
ordonând soiurile astfel: tipul I – columnar, II – spur, III – standard, IV – plângător.

4
 Fig. 1. - Tipuri de fructificare la măr
(După Y. Lesspinasse, 1992, citat de V. Cociu, 1999)

Tipul 1 columnar – este întâlnit la puţine soiuri Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, Tuscau, Telanou etc. şi se
caracterizează prin:
- fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârsta de peste doi ani;
- capacitate de ramificare foarte redusă şi implicit un volum redus de coroană productivă;
- creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar ramurile anuale mai groase decât
la soirile standard sau spur. Alternanţa de rodire apare relativ repede. Pomologia franceză, prin Lespinasse
(1992) descrie patru ideotipuri arhitecturale (fig. 2.1): După V. Cociu şi colab. 1999.
Tipul II de fructificare - cuprinde soiuri de tip “spur” (Starkrimson, Golden spur, Wagener premiat).
Aceste soiuri au o vigoare redusă şi capacitate slabă de ramificare, de regulă nu formează subşarpante şi nici
ramuri de semischelet. Fructificarea se realizează aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi apar ca ramuri de
prelungire a scheletului şi semischeletului. Lăstarii şi ramurile anuale prezintă internoduri mai scurte, frunzele
au mezofilul mai gros şi o capacitate mai mare de sinteză.
Potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la alte tipuri, dar apare mai accentuat
fenomenul de alternanţă de rodire la pomii maturi datorită epuizării vetrelor de rod. Produc fructe de calitate.
Tipul III de fructificare – cuprinde majoritatea soiurilor aflate în cultură (Jonathan, Golden delicious,
Generos, Prima etc). Soiurile din această grupă au pomi de vigoare mijlocie-mare, capacitate mare de
ramificare şi cu fructificare pe ramuri lungi (nuieluşe, mlădiţe) formează uşor subşarpante şi ramuri de
semischelet. Tăierile de fructificare sunt complexe şi necesită o rărire şi o întreţinere permanentă a
semischeletului. Axul este puternic iar coroana are forma de trunchi de con.
Tipul IV de fructificare – este specific unui număr redus de soiuri cum ar fi: Frumuseţea Romei, Granny
Smith, Florina şi se caracterizează prin:
- fructificare pe ramuri lungi (mlădiţe şi nuieluşe) care se arcuiesc sub greutatea fructelor căpătând un aspect
pletos (plângător);
- coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se depărtează de ramurile de schelet;
- se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie, pomii căpătând o formă cilindrică.

Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă caracteristici de soi şi portaltoi fiind influenţată de

factorii ecologici şi tehnologici.
Sunt considerate soiuri productive: Frumos de Voineşti, Golden delicious, Jonathan, Starkrimson,
Florina, Pionier, Romus 2, Delia, Idared, Gloria, etc. Ceva mai slab productive sunt: Romus 3, Close, Auriu
de Bistriţa, Voinea, etc.
Calitatea fructelor este influenţată radical de soi. Studiile au demonstrat că şi portaltoiul poate influenţa
calitatea fructelor. Astfel portaltoii de vigoare mică (M9, M26) imprimă fructelor demensiuni mai mari, cu
maturare mai timpurie şi capacitate de păstrare mai mică. Portaltoii mai viguroşi conduc la fructe mai mici, cu
o coloraţie mai bună şi o capacitate de păstrare mai bună.
Dintre ramurile de rod, nuieluşele asigură fructe de calitate mai bună. Ramurile viguroase, puternice,
situate pe suport solid, asigură fructe de calitate superioară.
Durata de viaţă a pomilor este influenţată de portaltoi, soi, factorii ecologici şi tehnologia de cultură.
Soiurile viguroase altoite pe portaltoi viguroşi trăiesc 50-60 ani şi dau producţii economice 30-40 ani. Cele de
vigoare mijlocie altoite pe portaltoi mijlocii trăiesc 40-50 ani şi dau producţii economice 20-30 ani, iar soiurile
de vigoare mică altoite pe portaltoi de vigoare slabă trăiesc 15-20 ani şi dau producţii economice 10-15 ani.
5
 Ciclul anual al mărului Mărul este o specie cu repausul relativ lung cu înflorire târzie, după speciile
drupaceae şi după păr. Există o variabilitate mare, între primele soiuri care înfloresc (Romus 1, Romus 3,
Saratom, Clar alb) şi ultimele (Generos, Verzişoare, Leneş, etc.), înregistrându-se un interval de cca. 20-22
zile, cele din a doua grupă scapă de efectul brumelor şi îngheţurilor târzii. Particularizând, afirmăm că mărul
cultivat în sudul şi vestul ţării începe să înflorească în a doua jumătate a lunii aprilie, iar în celelalte zone
colinare sau înalte înflorirea are loc în prima şi a doua decadă a lunii mai.
Polenizarea Soiurile de măr sunt în general, autoincompatibile (autosterile) la polenizare.
Autosterilitatea este de tip gametofit, particularitate ce determină oprirea creşterii tuburilor polenice în treimea
superioară a stilului. Autopolenizarea are loc, totuşi, într-o foarte mică măsură, fără asigurarea unor producţii
de fructe şi nici măcar obţinerea unei generaţii mendeliene pentru studii genetice.
Interfertilitatea este generală, soiurile polenizându-se reciproc. Există şi excepţii, în care câteva perechi
de soiuri intersterile şi care trebuie evitate la înfiinţarea plantaţiilor comerciale (Starkind delicious cu Clar alb,
Pătul cu Parmen auriu, Gravenstein cu Creţesc etc.).
Căderea fiziologică a fructelor are loc în două etape: prima la 10-12 zile de la polenizare şi a doua în
luna iunie când fructele au diametrul de 8-12 mm. Intensitatea de cădere este influenţată de mai mulţi factori
(ecologici şi tehnologici) şi poate influenţa producţia.
În cazul unei tehnologii improprii sau a unui accident climatic căderea fructelor este masivă influenţând
negativ producţia. În condiţii bune pomii reţin un număr mai mare de fructe decât cele necesare unei producţii
normale, necesitând în această situaţie rărirea fructelor, pentru a se obţine o producţie calitativ superioară.
Căderea prematură – este un fenomen negativ şi are loc de la intrarea fructelor în pârgă până la
recoltare. Acest fenomen are cauze diferite: seceta, excesul de apă, atacul unor boli sau dăunători,
temperaturile scăzute survenite brusc, determinismul genetic etc.
Pentru a preveni căderea prematură este necesară o zonare corectă a soiurilor, evitându-se zonele cu risc
mare, protecţie fitosanitară corectă şi efectuarea unor tratamente cu substanţe specifice – auxine (AIA, IBA,
ANA – 2000 ppm) cu cca. o lună înainte de recoltat.
Particularităţi tehnologice
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Mărul va fi plantat numai în sistem intensiv (500-1250 pomi/ha) sau superintensiv (peste 1250 pomi/ha)
şi rar, în cazuri speciale, în sistem extensiv (300-400 pomi/ha), pe aliniamente, pe terenuri accidentate din
zonele înalte când se utilizează soiuri şi portaltoi foarte viguroşi.
Pentru plantaţiile superintensive se pretează soiurile de vigoare slabă-tip spur (Golden spur, Wagener premiat,
Starkrimson) tipul columnar (Wijcik, Wolz, Bolero etc.) şi cele submijlocii şi mijlocii, altoite pe portaltoi de vigoare
foarte slabă. Pomii se conduc sub formă de fus subţire, cordon vertical, tufă ameliorată, solen etc. Distanţe de plantare:
3-4 m între rânduri şi 1-1,5 m între plante pe rând. Se plantează pe terenuri fertile, plane.
Pentru plantaţiile intensive se pot folosi majoritatea soiurilor aflate în cultură în special cele din tipurile
de fructificare II, III şi chiar IV altoite pe portaltoi de vigoare mijlocie. Pomii se conduc sub forme aplatizate,
piramidale cu volum redus sau alte forme mai noi: tatura, tesa, etc. Plantaţiile se pot amplasa pe terenuri cu
panta mică (<15%). Distanţele de plantare: 4 x 3m sau 4 x 2m.
Pentru plantaţiile extensive distanţele de plantare sunt de minim 5 x 4m.
Pe terenurile cu pantă mare, se pot înfiinţa plantaţii cu alei de trafic tehnologic (S.C.P.P. Fălticeni ş.a.)
evitând astfel manipulările mari de sol foarte costisitoare şi neproductive.
În vederea plantării terenul se va pregăti prin: desfundat sau scarificat, fertilizarea de bază (40-60 t
gunoi de grajd + îngrăşăminte chimice pe bază de fosofr şi potasiu), dezinfecţia terenului şi organizarea
interioară. Urmează săpatul gropilor şi plantarea propriu-zisă. Pentru reuşita culturii este bine să se
urmărească toţi parametrii incluşi în tabelul 2.5.
Plantarea pomilor este bine să se facă toamna. Primăvara se va planta numai pe terenurile reci şi grele
sau în zonele în care în urma îngheţului survine toamna, foarte repede.
Întrucât soiurile de măr sunt în marea lor majoritate autosterile în parcelă se plantează alternativ 2-4
soiuri autofertile alternând câte 6-8 rânduri din soiul de bază cu un rând din soiul polenizator.
Alegerea formei de coroană se face funcţie de particularităţile soiurilor folosite la plantare (vigoare,
capacitate de ramificare), a portaltoiului (vigoare, înrădăcinare), a pretenţiilor faţă de lumină şi a fertilităţii soiului.

Tăierile de fructificare

6
 Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de particularităţile soiului, vârsta şi starea fiziologică
a pomilor, încărcătura pomilor cu muguri de rod şi este obligatoriu de a se efectua anual.
Prin tăierile efectuate se urmăresc mai multe aspecte: menţinerea coroanelor în volumul proiectat,
rărirea coroanelor pentru a favoriza o iluminare corespunzătoare în toată coroana, normarea încărcăturii de rod
şi eliminarea ramurilor rupte, bolnave, lacome, concurente etc.
La începutul perioadei de rodire, în condiţii favorabile de agrotehnică, pomii diferenţiază un număr
mai mic de muguri de rod, iar creşterile sunt viguroase. În această perioadă tăierile se vor limita la suprimarea
ramurilor de prisos, evitându-se scurtările care provoacă ramificarea, conducând la îndesirea coroanei.
Creşterile anuale vor fi dirijate prin înclinări şi arcuiri în vederea garnisiri lor cu muguri de rod.
În perioada de maximă producţie pe măsură ce creşterile vegetative devin din ce în ce mai slabe şi
încărcătura de rod este mare, intensitatea tăierilor creşte, predominând scurtarea elementelor de schelet,
semischelet şi de rod. Prin aceste tăieri se stimulează apariţia de noi ramuri, se restabileşte echilibrul între
creştere şi rodire.
Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de încărcătura pomilor cu mugurii de rod. Când
aceştia sunt în exces, semischeletul se scurtează mai intens, volumul coroanei poate fi redus mult. Dacă în anii
fără fructe pomii se taie intens, ei vor forma lăstari viguroşi, care diferenţiază puţin mugurii de rod.
Tăierile de fructificare la soiurile standard se efectuează ţinând seama de următoarele aspecte:
- se apreciază starea fiziologică a pomilor (lungimea creşterilor, încărcătura de rod, starea fitosanitară);
- ramurile de semischelet se tratează diferenţiat la nivelul coroanei.
Din partea superioară a coroanei se elimină ramurile de semischelet viguroase cu unghiuri de ramificare
mai mici de 30o, care favorizează creşterea, fiind reţinute numai ramurile de vigoare mică şi mijlocie. În
partea bazală a coroanei se elimină ramurile de semischelet de vigoare mică şi se păstrează cele cu vigoare
mare, oblice cu unghiuri de 30-40o. Ramurile de semischelet rămase în coroană vor fi scurtate corespunzător;
- creşterile anuale de prelungire, viguroase (50-60 cm) se reduc cu 1/3 din lungime, iar în cazul când
pomii sunt supraîncărcaţi cu rod şi creşterile anuale de prelungire sunt slabe (20-25 cm), acestea se scurtează
cu 2/3 din lungime. Ramurile anuale de prisos se suprimă la inel;
- ramurile de rod de pe semischelet se tratează diferenţiat în funcţie de tipul acestora şi anume: în anii
cu încărcătura excesivă de muguri de rod nuieluşele şi smicele se răresc la 10-15 cm; mlădiţele cu puţini
muguri de rod se răresc, iar cele cu mai mulţi muguri de rod se scurtează la 2-3 cm. Vetrele de rod se
simplifică, eliminând porţiunile cu coturi şi păstrând 1-2 ramuri de rod;
- se suprimă ramurile concurente, cele cu poziţie epitonă, hipotonă şi o parte din cele laterale. Ramurile
laterale care se reţin în vederea transformării lor în ramuri de semischelet trebuie să fie distanţate la 30-50 cm;
- ramurile “lacome”, care apar în perioada de maximă rodire, ca urmare a unor tăieri greşite sau datorate
formării arcadelor de rodire (arcuirea ramurilor de semischelet) sunt tratate în funcţie de poziţia lor; cele care
au o poziţie exterioară şi dispun de spaţiu suficient se scurtează pentru ramificare, restul se suprimă de la inel.

Întreţinerea solului
Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţiile intensive şi superintensive, din
zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea intervalelor dintre rânduri, combinată cu lucrarea pe rândul
de pomi. În cazul înierbării intervalelor se aplică 4-6 cosiri, iar iarba rezultată se lasă ca mulci.
Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenurile fără pericol de eroziune, sistem în care mobilizarea
solului se face prin lucrări superficiale până în luna august, după care se lasă să se înierbeze intervalele.
În livezile clasice situate pe pante nemecanizabile solul se lucrează în copcă la 20-25 cm adâncime
toamna, iar în perioada de vegetaţie se aplică 2-3 praşile.
Erbicidarea pe răndurile de pomi este o soluţie de perspectivă. Se erbicidează o fâşie lată de 1-2 m,
funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat.
Pentru plantaţiile superintensive se poate folosi şi sistemul de mulcire a solului fie cu materiale
organice (iarbă, paie, rumeguş neutru etc.) sau sintetice (folii, ţesături etc.).
Pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului din ţara noastră se recomandă folosirea benzilor
înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă cele mai moderne tehnologii din ţări cu pomicultură
avansată recomandă covorul înierbat pe întreaga suprafaţă pentru obţinerea fructelor de calitate superioară.
Ogorul lucrat, pe lângă avantajele cunoscute, prezintă multe dezavantaje atât tehnologice, cât şi bio-
pedologice şi fizico-mecanice. Această metodă se recomandă în zonele aride, neirigate etc.
Fertilizarea plantaţiilor de măr
7
 Fertilizarea în plantaţiile de măr presupune şi o analiză a factorilor care condiţionează absorbţia
elementelor minerale de către rădăcini.
În prezent, există o serie de elemente care permit conceperea mai raţională a tehnicii de fertilizare,
luând în considerare variabilele pe care tehnicile de cultură şi irigaţia le introduc în actualele sisteme culturale
În plantaţiile tinere de măr (2-3 ani) dozele de îngrăşăminte ce se aplică trebuie să fie moderate sau
chiar pot lipsi, dacă fertilizarea de bază s-a efectuat corect şi solul este bine aprovizionat cu elemente nutritive.
Dacă aceşti parametri nu sunt îndepliniţi, atunci se va fertiliza anual cu circa 80 kg N, 60 kg P 2O5 şi 40 kg
K2O s.a/ha. Odată la 2-3 ani se va administra 20-30 t/ha gunoi de grajd.
Se recomandă ca aplicarea acestor îngrăşăminte să se realizeze numai pe rândurile de pomi, în benzi a
căror lăţime creşte progresiv cu vârsta pomilor.
În plantaţiile pe rod se vor administra 30-40 t/ha gunoi de grajd odată a 3-4 ani, iar anual 100-150 kg N,
60-100 kg P2O5 şi 60-80 kg K2O la hectar, funcţie de fertilitatea solului, încărcătura de rod, vârsta pomilor etc.
Diferenţierea mugurilor de rod este influenţată net de disponibilităţile de azot în perioada iunie-
septembrie a anului precedent.
Aplicarea îngrăşămintelor se mai poate realiza la nivelul părţilor aeriene.
În toate cazurile, cantităţile de îngrăşăminte ce se vor aplica, vor fi calculate în urma cartării
agrochimce a solului, analizelor de fructe şi frunze etc.
Irigarea plantaţiilor
Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, .s-a ajuns la concluzia că
irigarea mărului presupune aplicarea de udări frecvente cu norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi
optime în anumite zone ale sistemului radicular, care sunt în măsură să susţină metabolismul pomilor la un
nivel ridicat. Ca urmare este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la suprafaţă sau subteran, în
funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile climatice.
În livezile tinere de măr situate în zonele de stepă şi silvostepă, pentru pomi şi portaltoi vegetativi cu
înrădăcinare superficială se folosesc 200-250 m3/ha apă la o udare, pentru umectarea solului până la
adâncimea de 35-40 cm. Pentru pomii cu înrădăcinare mai profundă se utilizează cantităţi mai mari de apă la o
udare (300-350 m3/ha), pentru a se umecta solul pe o adâncime de 50-60 cm. Numărul de udări variază de la
2-3 până la 4-5 funcţie de perioadele de secetă.
În livezile pe rod se aplică 4-5 udări cu cantităţi de apă cuprinse între 400-700 m3/ha. Momentele de
aplicare a udărilor sunt: înainte de dezmugurit (dacă iarna a fost secetoasă); la 15-20 zile după legarea
fructelor; după căderea fiziologică din iunie, în timpul creşterii intense a lăstarilor; la 20-25 zile înainte de
recoltatul fructelor şi după recoltare pentru aprovizionarea solului.
Îngrijirea recoltelor
Pentru obţinerea unor fructe de calitate şi cu capacitate bună de păstrare este necesar să se intervină prin
anumite lucrări care să normeze încărcătura de rod, să prevină căderea prematură a fructelor şi să reducă
apariţia unor deranjamente fiziologice în perioada postrecoltă.
În cultură există soiuri care îşi autoreglează singure încărcătura de rod, prin căderea fiziologică şi la
care nu trebuie intervenit decât prin tăieri.
Rărirea manuală se efectuează din faza de boboci florali sau flori scuturate până la cea de fructe legate
(cu diametrul până la 1 cm). Această rărire timpurie influenţează pozitiv calitatea producţiei şi stimulează
diferenţierea mugurilor. Rărirea mai tardivă, când fructele au 3-4 cm diametru, influenţează pozitiv calitatea
recoltei însă are efecte minime asupra diferenţierii mugurilor micşti. Se mai poate efectua o rărire tardivă cu
dublu efect: obţinerea de fructe cu calităţi superioare şi valorificarea industrială a celor rărite.
Rărirea mecanică constă în distrugerea unei părţi din flori sau fructe prin lovituri mecanice succesive
cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub presiune, scuturătorul cu aer comprimat Stormas, vibratorul
portativ Homelite cu 1000-1500 vibraţii pe minut (la 30-40 zile după înflorit) – după Costa, 1974. Epoca
optimă pentru această intervenţie este când fructele au diametrul de cca. 20 mm. Rărirea chimică este cea mai
modernă, mai eficientă şi mai ieftină dintre toate metodele. Această metodă se aplică la măr atât florilor cât şi
fructelor şi constă în efectuarea a 1-2 stropiri.Prima în timpul înfloritului iar următoarea la 14-21 zile. În acest
sens se utilizează substanţele D.N.O.C., NAD sau Carbaryl. Există şi alte substanţe ce se folosesc tot în acest
scop: Geramid, Etephan, Ethrel, Ana.
Dintre produsele româneşti, rezultate bune au dat Norchim şi Amid 80, sintetizate la Institutul de
chimie Cluj Napoca de către cercetătoarea Teodora Panea.

8
 O altă substanţă care a dat rezultate în răritul fructelor la specia măr este şi acidul alfanaftilacetic
(Rodofix). Acesta se aplică atunci când fructul central din inflorescenţă are un diametru de 10-14 mm.
Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare.
Există în pomicultură soiuri ale speciei măr, care datorită unor carcteristici genetice, dar şi datorită unor
condiţii ecologice şi tehnologice deficitare, prezintă fenomenul de cădere prematură. Funcţie de aceşti factori
pot cădea cca. 20-30% din fructe cu 2-3 săptămâni înainte de maturitatea de recoltare. Pentru evitarea acestui
fenomen negativ se efectuează tratamente cu diferite substanţe hormonale. Un produs românesc care a dat
rezultate satisfăcătoare este Norchimul. Acesta se aplică la soiurile de măr cu cca. o lună înaintea recoltării în
concentraţie de 2000 ppm. Alte substanţe care au dat rezultate bune sunt: naftilacetamida-10 g/100 l apă,
1000-1200 l/ha soluţie, acidul naphthylacetamidă + naftilacetamida-60 g/100 l apă, 100 l soluţie la hectar.
Acest tratament se efectuează când primele fructe încep să cadă şi trebuie să fie repetat la 10-14 zile cu un
timp de aşteptare de 10 zile.
Rugozitatea la soiul de măr Golden Delicious poate fi redusă sau chiar combătută prin tratamente cu
preparatele: Golclavc, Regulex (Comerani, 1980) sau acidul giberilic A 4+A7,25-50 ml/100 l apă. Acest produs
trebuie să fie utilizat după înflorit însă nu mai târziu de 30 zile ce urmează înfloritului.
Diminuarea atacului de Bitter-pit se relizează prin tratamente cu clorură de calciu cristalină (0.6+un
solvent în concentraţie de 0.05%) sau sub formă lichidă (1%). Se vor efectua 2-4 tratamente cu 30-40 zile
înainte de recoltat.

Particularităţile maturării şi recoltării merelor. Spre deosebire de fructele altor specii, merele au
însuşirea să-şi continue maturarea şi să-şi desăvârşească însuşirile gustative în timpul păstrării.
Soiurile de mere de vară şi de toamnă se recoltează în pârgă, cu 7-10 zile înainte de maturitatea de
consum, când au ajuns la mărimea şi coloraţia specifică. Recoltarea se face în momentul optim, pentru a
preveni căderea şi deprecierea fructelor. Fiind mai perisabile, acestea se expediază la beneficiar imediat după
recoltare, când rezistenţa lor la manipulare şi transport este mai mare.
Pentru soiurile de iarnă recoltarea merelor are loc la un grad de maturitate care asigură o capacitate de
păstrare cât mai bună şi care se stabileşte prin urmărirea unui grup de indicatori cum ar fi:
- mărimea specifică a soiului;
- culoarea de fond a pieliţei virează de la verde intens spre o culoare verde-gălbui;
- amidonul este prezent în secţiunea transversală a fructelor în zona cuprinsă între partea exterioară a
casei seminale şi partea fasciculelor libero-lemnoase mediene;
- fermitatea fructelor;
- intensitatea respiratorie;
- uşurinţa desprinderii fructelor de pe ramură;
- conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr, aciditate, s.u. etc.
Recoltarea se face manual, productivitatea la cules fiind influenţată de talia pomilor, densitatea şi
mărimea fructelor.

Tehnica recoltării. Prin această operaţiune tehnologică, se urmăreşte evitarea deprecierilor calitative
ale fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste desiderate trebuie să se respecte câteva reguli
generale de bază:
- starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele cu rouă, arşiţă, ploaie etc.;
- detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul exercitându-se o presiune
cât mai redusă asupra fructelor în momentul desprinderii de pe plantă;
-să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în ambalajele de cules sau la
deversarea lor în recipientele de transport sau păstrare îndelungată.
Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor recolta de la periferie spre
interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia. Merele se recoltează în saci de recoltat care se golesc în
lăzi-containere aşezate direct pe mijlocul de transport. Se evită astfel staţionarea fructelor în livadă iar
productivitatea muncii creşte cu 12-15%.