Sunteți pe pagina 1din 16

LP 1

Clasificarea speciilor legumicole


Clasificarea după originea geografică se bazează pe localizarea genezei speciilor şi răspândirea lor în mai multe genocentre
dintre care 9 sunt specifice plantelor legumicole: Mediteranean (ceapa, morcovul, pătrunjelul, sfecla, mazărea, etc.), Asiatic
(usturoiul, spanacul, bobul, pepenii galbeni, varza, etc.), Chino-Japonez (fasole, ridichi), America Centrală şi de Sud
(dovlecelul, tomatele, ardeii), Hindustan (vinetele, castraveţii) şi altele

Centrele genice iniţiale şi secundare de evoluţie a plantelor legumicole(după Zeven A. şi Jukovski P., 1975)
Genocentrul şi teritoriile Nr. de ordine al Specii pe centre genice
aparţinătoare genocentrului Endemice Secundare
CHINEZ-JAPONEZ: R.P. Phaseolus vulgaris convar. chinensis, Raphanus sativus, Phaseolus vulgaris,
Chineză, R.P.D. Coreană, Brassica oleracea ssp. Chinensis, nipporinica, narinom, Solanum melogena.
1
Japonia Allium macrostemon, Allium chinense, Cucumis melo
convar. Chinensis, provar. conomom
INDONEZIAN-INDOCHINEZ: - -
Indochina, Indonezia, Arhipelagul 2
Malaezian
AUSTRALIAN 3 - -
HINDUSTAN: Birmania, Solanum melogena, Cucumis sativus, Luffa acutangula, -
India (statele Assan, 4 Phaseolus aureus, Raphanus var. indicus.
Pendjab)
CENTRAL ASIATIC: Pisum sativum, Faba bona, Cucumis melo ssp. Phaseolus aureus,
Afganistan, Tadijkistan şi flexuosus, ssp. agrestis, Daucus carota, Allium cepa, Langenaria vulgaris
5
Uzbekistan, zona Thian- Allium sativum, Spinacea oleracea, Vicia faba
Sanului
PREASIATIC: Iran, Irak, Cucumis melo, convar. cassaba, catalupensis, adana, Cucumis sativus,
Turcia, Siria, Israel, flexuosus, Brassica oleraceae convar. capitata, Daucus carota,
Peninsula Arabică acephala, Allium porrum Brassica campestris
6
convar. rapifera, Beta
vulgaris, Petroselinum
hortense
MEDITERANEAN: Allium cepa, Daucus carota, Anethum graveolens, Allium cepa, Allium
Spania, Italia, Sudul Brassica napus convar. napobrassica, Beta vulgaris, sativum, Allium
Portugaliei şi Greciei, Petroselinum sativum, Cynara scolymus, Brassica porum.
Maroc, Algeria, Tunisia 7 oleracea convar. gongyloides, convar. capitata, convar.
sabauda, convar. botrytis, Scorzonera hispanica,
Rheum officinale, Rumex acetosa, Pastinaca sativa,
Pisum sativum, Lactuca sativa, Asparagus officinalis.
AFRICAN: Etiopia şi Brassica carinata, Citrullus lanatus Pisum sativum, Vicia
8
Somalia faba
EUROPEAN-SIBERIAN 9 Brassica oleracea ssp. silvestris -
AMERICII CENTRALE : Phaseolus vulgaris ssp. Aborigineus, Phaseolus -
Mexic, Guatemala, Costa 10 vulgaris, Cucurbita pepo, Cucurbita moschata, Ipomea
Rica, Honduras, Panama batatas, Capisicum annum, Capsicum frutescens
AMERICII DE SUD: Lycopersicon esculentum, L. pimpinellifolium, Cucurbita maxima
Peru, Bolivia, Ecuador 11 L. peruvianum, L. hirsutum, L. chilinse, Capsicum
pendulum, C. pubescens
NORD AMERICAN 12 - -

Clasificarea botanică grupează speciile de legume în trei clase: Basidiomycetes (Agaricum şi Pleurotus);
Dicotiledonatae (Beta, Spinacia, Phaseolus, Pisum, Vicia, Daucus, Petroselinum, Apium, Coriandrum, Anethum,
Brassica, Cucumis, Cucurbita, Lycopersicum, Capsicum, Solanum, Cicorium) Monocotiledonatae (Allium,
Asparagus), cu sutele de specii şi zeci de mii de soiuri, din care numai unele se cultivă pe suprafeţe mari şi au
importanţă tehnico-economică
Clasificarea botanică a plantelor legumicole
Familia botanica Speciile legumicole
Solanaceae Tomatele (Lycopersicon esculentum), ardeii (Capsicum annum), pătlăgelele vinete (Solanum melongena),
cartoful (Solanum tuberosum).
Liliaceae Ceapă comună (Allium cepa), usturoiul (Allium sativum), prazul (Allium porrum), sparanghelul
(Asparagus officinalis).
Brassicaceae Varza albă pentru căpăţână (Brassica oleracea var. capitata, forma alba), varza roşie (B.oleracea var.
(Cruciferae) capitata, forma rubra), varza creaţă (B.oleracea var. sabauda), varza de Bruxelles (B.oleracea var.
gemmifera), varza de Pekin (B. pekinensis), varza de frunze (B.oleracea var. acephala), conopida
(B.oleracea var. botrytis subvar. cauliflora), broccoli (B.oleracea var. botrytis subvar. cymosa), gulia (B.
oleracea var. gongylodes), ridichile de vară şi de iarnă (Raphanus sativus convar. niger), cresonul de
grădină (Lepidium sativus), hreanul (Armoracia rusticana).
Umbeliferae Morcovul (Daucus carota ssp. sativu), pătrunjelul pentru rădăcină (Petroselinum crispum convar.
radicosum), pătrunjelul pentru frunze (Petroselinum crispum convar. crispum), păstârnacul (Pastinaca
sativa), mărarul (Anethum graveolens), leuşteanul (Levisticum officinale), ţelina (Apium graveolens),
asmăţuiul (Anthiriscus cerefolium), feniculul de Florenţa (Foeniculum vulgare, ssp. dulce convar.
azoricum).
Papilonaceae Fasolea de grădină (Phaseolus vulgaris), mazărea de grădină (Pisum sativum), bobul (Vicia faba)
(Fabaceae)
Cucurbitaceae Castravetele (Cucumis sativus), dovlecelul (Cucurbita pepo convar. giromontia), dovlecelul patison
(Cucurbita pepo var. radiata), pepenele galben (Cucumis melo), pepenele verde (Citrulus lanatus),
dovleacul comestibil (Cucurbita maxima), dovleacul pentru plăcintă (Cucurbita moschata).
Chenopodiaceae Sfecla roşie (Beta vulgaris var. canditiva), spanacul (Spinacia oleracea), loboda (Atriplex hortense).
Compositae Salata (Lactuca sativa), andivele (Cichorium intybus), cicoarea de grădină (Cichorium endivia),
anghinarea (Cynara scolymus), cardonul (Cynara cardunculus), scorţonera (Scorzonera hispanica),
tarhonul (Arthemisia dracunculus).
Polygonaceae Reventul (Rheum rhabarbarum), măcrişul (Rumex acetosa), ştevia (Rumex patientia).
Malvaceae Bamele (Hibiscus esculentus)
Labiatae Cimbrul (Satureja hortensis), cimbrişorul (Thymus vulgaris), busuiocul (Ocimum basilicum)
Tetragonaceae Spanacul de Noua Zeelandă (Tetragonia tetragonoides).
(Aizoaceae)
Convolvulaceae Batatul sau cartoful dulce (Ipomea batatas).
Agaricaceae Ciuperca de culoare albă (Psalliota hortensis), ciuperca de culoare crem (Psalliota bispora)
Polyporaceae Buretele vânăt (Pleurotus ostreatus), buretele roşiatic (Pleurotus florida)
Strophariaceae Ciuperca cu văl (Strapharia rugosa annulata)
Gramineae Porumbul zaharat (Zea Mays convar. saccharata).

Clasificarea legumelor după durata de viaţă se face în: legume anuale (castraveţi, tomate, mazăre, fasole etc.) specii
de legume bienale (pătrunjel, morcov, varză, ceapă ceaclama etc.), specii de legume trienale (ceapa din arpagic),
specii de legume perene (hreanul, sparanghelul, leuşteanul etc.). Speciile bienale îşi formează în primul an părţile
vegetative şi în al doilea an tulpinile florale, fructele şi seminţele.
Clasificarea legumelor după organele comestibile (după N. Stan, 1992)

Specificări Organul comestibil Speciile legumicole


De la care se consumă părţile vegetative De la care se consumă părţile generative

Inflorescenţa Anghinare
Primordii de Conopida, broccoli
inflorescenţă
Fructe la maturitatea Dovlecei, patison, castraveţi, bame, fasole de grădină, mazăre de
tehnologică grădină (păstăi), bobul de grădină, vinetele, ardeii şi porumbul
zaharat
Fructe la maturitatea Tomate, pepeni galbeni şi verzi, ardei
fiziologică
Fructe la maturitatea Ardei, tomate (coapte sau gogonele pentru murat)
tehnică sau fiziologică
Seminţe la maturitatea Mazăre, fasole, bob
tehnică sau fiziologică

Crescute în Rădăcina îngroşată Morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, ridichi, hrean, scorţonera
pământ Rădăcina tuberizată Batat
Tuberculii Cartof
Bulbii Ceapă, usturoi, praz
Crescute Tulpina îngroşată Gulii
deasupra Tulpina falsă şi frunze Praz, ceapă verde, usturoi verde, ceapă perenă
pământului verzi
Lăstarii etiolaţi Sparanghel
Peţiolurile frunzelor Revent, cardon, ţelină pentru peţiol, feniculul de Florenţa
Frunzele verzi Spanac, lobodă, tarhon, leuştean, mărar, pătrunjel, ţelină, cicoare
de grădină, varza pentru frunze, spanacul de Noua Zeelandă,
creson, asmăţui, măcriş, ştevie, cimbru
Mugurii crescuţi închis Varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles, varza
chinezească, salata pentru căpăţână, marula
Carpoforul Ciupercile cultivate comestibile

Clasificarea speciilor şi soiurilor de viţă de vie

Speciile şi soiurile de viţă de vie cultivate în podgorii se clasifică după trei criterii principale : -în funcţie de
apartenenţa lor botanică în cadrul genului Vitis şi - în funcţie de originea lor geobotanică, criterii care ne indică
cerinţele lor faţă de condiţiile ecologice şi în special rezistenţa lor la temperaturi negative extreme în perioada de
repaus. - Direcţia de producţie a recoltelor soiurilor şi hibrizilor cultivaţi constituie al treilea criteriu de clasificare.
Clasificarea botanică a speciilor şi soiurilor de viţă de vie le încadrează în familia Vitaceae, ordinul
Rhamnalis, subîncrengătura Angiospermae, genul Vitis. Genul Vitis cuprinde specii americane adaptate la climatul
temperat şi cale adaptate la climatul tropical, specii asiatice rezistente sau sensibile la frig şi specii euroasiatice
adaptate la climatul temperat şi mediteranian.
Speciile subgenului Euvitis se grupează ecologic în funcţie de originea lor geografică: în specii euro-asiatice
(Vitis silvestris şi Vitis vinifera), specii americane (28 de specii, din care speciile Vitis riparia, Vitis rupestris şi Vitis
berlandieri sunt utilizate pentru producerea de coarde portaltoi), 2 specii mexicane şi specii asiatice (Vitis amurensis,
Vitis thumbergii)
Sistematica genului Vitis
Secţia Grupa Specia
Secţia V. rotundifolia
Muscadinia V. munsoniana
V. popenoei
Grupa orientală V. labrusca, V. aestivalis, V. lincencumii, V.
bicolor.
Grupa centrală V. riparia, V. rupestris, V. berlandieri, V.
a. Speciile americane adaptate la
cordifolia, V. monticola,V. solonis, (V. longii),
climatul temperat
V. champini, V. rubra (V. palmata), V. cinerea,
V. candicans.
Grupa occidentală V. californica, V. arizonica, V. Girdiana
Grupa Florida V. coriacea, V. gigas, V. simpsonii, V.
b. Speciile americane, adaptate la
Smalliana
climatul cald tropical şi ecuatorial
Secţia Euvitis Grupa tropicală V. bourgoeana, V. caribaea, V. Tiliaefolia
(Vitis) Grupa nord-estică. V. amurensis, V. coignetiae, V. Thumbergii
Specii rezistente la
c. Speciile asiatice, rezistente sau frig.
sensibile la frig Grupa sud- estică. V. armata, V. davidii, V. romaneti, V. flexuosa,
Specii sensibile la V. pazeski, V. reticulata, V. lanata, V. Papilosa
frig.
d. Speciile euro- asiatice, adaptate Grupa euro-asiatică V.silvestris
la climatul temperat şi
mediteranean Proles orientalis
V. vinifera Proles occidentalis
Proles pontica

Speciile subgenului Euvitis se grupează după criteriul ecologic în funcţie de originea lor geografică: în specii
euro-asiatice (Vitis silvestris şi Vitis vinifera), specii americane (28 de specii, din care speciile Vitis riparia, Vitis
rupestris şi Vitis berlandieri sunt utilizate pentru producerea de coarde portaltoi), 2 specii mexicane şi specii asiatice
(Vitis amurensis, Vitis thumbergii)

Clasificarea ecologogeografică
(după A.M. Negrul)
Prolesul Subprolesul Localizarea Soiuri de viţă de vie cu struguri Soiuri de viţă de vie cu struguri
(sortogrupul) pentru masă pentru vin
Proles Antasiatica Asia mică Sultanina, Muscat de Alexandria,
orientalis Nimrang.
Caspica Bazinul Mării Katta-Kurgan, Kalili, Takvari,
Caspice Baian şirei, etc.
Proles Centrul şi vestul Aligote, Riesling italian,
occidentalis Europei Chardonnay, Traminer, Pinot,
Cabernet Sauvignon, etc
Proles pontica Balcanica Peninsula Plăvaie, Crâmpoşie, Cadarcă
Balcanică
Georgica Georgia şi Asia Saperavi, Rkaţiteli, Mţsvane,
Mică Dodrelabi, etc.
Viţa de vie se clasifică în funcţie de direcţia de producţie, în: specii şi hibrizi pentru producerea butaşilor
portaltoi folosiţi în lucrările de altoire executate în fermele producătoare de material săditor viticol (Riparia Gloire,
Rupestris du Lot ,Berlandieri x Riparia Kober 5 BB), soiuri roditoare nobile altoite sau pe rădăcini proprii, care ne
asigură producţia de struguri de calitate, hibrizi direct producători proveniţi din speciile americane V. labrusca, V.
aestivalis, V. lincecumii (h.p.d) şi hibrizi cu rezistenţă biologică sporită la filoxeră, boli criptogamice şi la ger, numiţi
şi soiuri rezistente.
Clasificarea soiurilor după criteriile tehnologice cuprinde: soiuri pentru struguri de masă (extratimpurii,
timpurii, mijlocii, târzii, foarte târzii); soiuri apirene pentru stafide şi consum în stare proaspătă; soiuri pentru
struguri de vin (vinuri albe, roze sau roşii, vinuri aromate, vinuri speciale); soiuri pentru sucuri de struguri.
Clasificarea viţelor cultivate (dupa Ţârdea C. şi L. Dejeu)
Viţe roditoare Viţe roditoare nobile Soiuri pentru struguri de masă (extratimpurii, timpurii, mijlocii,
târzii, foarte târzii)
Soiuri apirene pentru stafide sau pentru consum în stare proaspătă
Soiuri pentru struguri de vin Vin de consum curent
Vitis (vinuri albe, roze sau roşii,
Vin de calitate superioară
vinifera vinuri aromate, etc.)
Soiuri pentru suc, compot sau dulceaţă de struguri (albe sau negre)
Soiuri pentru vinuri speciale (spumante, vermuturi, vinuri
alcolizate, vinuri tonice, vinuri de tip „cooler”
Soiuri pentru distilate, de tip coniac, etc.
Hibrizi producători Proveniţi din încrucişarea viţelor americane între ele: V. labrusca, V. Aestivalis
direcţi şi V. lincecumii.
Viţe cu rezistenţă Provenite din încrucişarea viţelor nobile europene cu cele americane: Perla de
biologică sporită la Zala, Moldova, Muscat de Poloskei, Seyve-Villard
filoxeră, boli
criptogamice şi la ger
(soiuri rezistente)
Viţe portaltoi Specii americane V. riparia, V. rupestris, V. berlandieri.
Hibrizi interspecifici Riparia x Rupestris 3309, Berlandieri x Riparia Kober 5 BB, etc

Clasificarea speciilor de pomi şi arbuşti fructiferi


Speciile pomicole se clasifică după habitus în:
- pomi propriu-zişi, care au trunchi şi coroană formată din ax şi ramificaţii de ordinul 1, 2 şi 3 (ramuri de schelet sau
şarpante, ramuri de semischelet sau subşarpante, ramuri de garnisire cu muguri vegetativi şi de rod). Fenomenul de
polaritate se manifestă în mod evident: la unele specii apare etajarea naturală, la altele axul se abate de la creşterea
verticală (cais, nuc). Pomii se caracterizează prin longevitate mare (40-100 ani) şi creşteri viguroase. Înălţimea lor
variază de la 2-4 m piersici în sistem de cultură superintensiv la 10 m la nuc şi castan comestibil în sistem de cultură
clasic, agropomicol. Pomii se înmulţesc pe cale vegetativă prin altoire
- arbustoizii au două-trei trunchiuri, coroana este neuniformă, cu simetria mai mult sau mai puţin evidenţiată, iar
manifestarea fenomenului de polaritate descreşte în intensitate. Arbustoizii manifestă o creştere bazală prin formarea
de numeroşi lăstari la baza tulpinilor. Durata de viaţă este de 15-20 ani, ajung la înălţimi de 3-4 m şi intră pe rod mai
repede. Arbustoizii se înmulţesc uşor pe cale vegetativă. În plantaţii se remarcă vişinul arbustoid, tipuri de nuc, alun,
gutui arbustoid ;
- arbuştii fructiferi se caracterizează printr-un habitus redus de 1-1,5 m, sub formă de tufă, cu lăstari în jurul coletului.
Ei au o durată de viaţă de 10-15 ani, în plantaţie existând în cadrul tufei 10-15 tulpini cu vârste de 1-6 ani. Soiurile se
caracterizează printr-o fructificare precoce. În cultura arbuştilor fructiferi sunt plantaţii de coacăz negru, coacăz roşu,
de agriş şi de afin;
- semiarbuştii sunt specii care prezintă o durată scurtă de viaţă a tulpinilor. Acestea se formează în primul an ca lăstari
pe care se diferenţiază mugurii de rod, la sfârşitul perioadei de vegetaţie se lignifică, iar în anul următor apar florile şi
fructele. Tulpinile care au fructificat se usucă. Tufele de zmeur şi mur, reprezentanţi ai acestor semiarbuşti se refac cu
ajutorul drajonilor. Drajonii sunt lăstari care se formează din muguri aflaţi pe rădăcini, mod de înmulţire vegetativă
folosit la aceste specii;
- plantele semiierboase se caracterizează prin formarea de tulpini secundare numite stoloni, care se ramifică din
tulpina scurtă, verticală, în contact cu solul. Pe tulpinile acestor plante apar rozete cu 3-4 frunze şi rădăcini la noduri.
Căpşunul şi fragul sunt speciile care se încadrează în această grupă de plante pomicole.
- plantele liane Actinidia (kiwi) culturi în curs de aclimatizarea la noi în ţară prin hibrizi mai rezistenţi la climat
continental creaţi în Italia.
- plante subtropicale lămâiul şi smochinul cultivate la noi ca plante de apartament.
Clasificarea botanică a speciilor pomicole din ţara noastră

Ordinul Familia Subfamilia Genul Specia


- domestica Borkh
- sylvestris Mill.
- praecox Borkh
Malus - paradisiaca (L) Medik.
- baccata (L) Borkh
- prunifolia Borkh.
- coronaria Mill.
Pomoideae - communis L.
- pyraster
- ussuriensis Maxim.
Pyrus
- nivalis Jacq.
- serotina Red.
- elaeagrifolia Pall.
Cydonia - oblonga Mill.
Mespilus - germanica Mill.
- domestica L.
- insitiţia Jusl.
Prunus
- cerasifera Ehrh.
- spinosa L.
Rosaceae - vulgaris Lam.
- sibirica L.
Armeniaca
- mume Sieb.
Rosales
- mandshurica Skhvortz
Prunoidae
- vulgaris Mill.
Persica
- davidiana Karr.
Amygdalu - communis L.
s - nana L.
- avium L.
- vulgaris Mill.
Cerasus
- mahaleb Mill.
- fruticosa Pall.
- vesca L.
- moschata Duch.
Fragaria - virginiana Duch.
- chiloensis Duch.
Rosoideae
- ananassa Duch.
- idaeus vulgatus Arrh.
Rubus - idaeus strigosus (Michx.) Focke
- fruticosus
- rubrum L.
Ribes - nigrum L.
Saxifragaceae Ribesoideae - aureum Pursh.
Grossulari - reclinata Mill.
a - hirtela Spach.
Juglandales - regia L.
Junglandaceae - Juglans
- nigra L.
- sativa Mill.
Fagaceae - Castanea - dentata Borkh.
- pumilla Mill.
Fagales - avellana L.
- colurna L.
Betulaceae - Corylus
- maxima Lill.
- pontica Koh.
Moraceae - Ficus - carica L.
Speciile pomicole se clasifică în funcţie de fruct în:
- specii pomacee (seminţoase) cu pseudofruct: măr, păr, gutui, moşmon, specii care se caracterizează prin o durată
mare de viaţă (60-70 ani). Pomii sunt altoiţi pe portaltoi generativi tip franc (din soiuri locale) sau sălbatec. Pomii
prezintă o vigoare mare şi coroana înaltă are ramuri de schelet puternice. Pomii în livezi înfiinţate în sistem de cultură
intensiv sau sistem superintensiv sunt altoiţi pe portaltoi vegetativi de vigoare mijlocie şi respectiv portaltoi vegetativi
de vigoare slabă. Speciile seminţoase sunt foarte rezistente la ger şi pretenţioase faţă de umiditatea şi fertilitatea
solului. Ele preferă cultura în cadrul plantaţiilor din zone de dealuri. Pomii prezintă o vigoare de creştere medie sau
mică, predominând la coroanele de volum redus ramurile de garnisire. Ramurile de rod la aceste specii au mugurii
dispuşi solitari. În vârful ramurilor sunt situaţi muguri micşti, iar mugurii vegetativi sunt dispuşi lateral. Astfel este
împiedicată apariţia fenomenului de degarnisire a ramurilor de rod. Rozeta de frunze care se formează la măr şi păr
din mugurele mixt apare prima, urmată de o inflorescenţă. Repausul biologic al soiurilor de pomacee este lung. Ele
înfloresc în lunile aprilie-mai, iar consecinţa este un procent mic de muguri care îşi pierd viabilitatea primăvara.
-drupacee (sâmburoase) prezintă fructul ca o drupă: prun, cais, cireş, vişin, piersic. Aceste specii sunt mai puţin
rezistente la ger şi unele sunt cultivate în zone mai calde. Pomii au o creştere mai accentuată prin lăstari anticipaţi, cu
două-trei valuri de creştere anuală. Lăstarii anticipaţi din muguri axilari apar frecvent la speciile cais şi piersic.
Mugurii de rod sunt situaţi pe ramurile de rod lateral altern. Mugurii sunt solitari la cireş şi vişin şi grupaţi la cais şi
piersic. Această dispunere duce la degarnisirea ramurilor de rod după fructificare. Dispunerea mugurilor de rod în
grupuri asigură fructificarea şi ramificarea.
Pomii înfloresc primăvara timpuriu, în unii ani florile fiind distruse de îngheţurilor târzii de primăvară.
Majoritatea sunt specii relativ rezistente la secetă. În cadrul speciilor sâmburoase longevitate mare prezintă speciile
cireş şi prun, iar piersicul şi caisul au o longevitate mică. Majoritatea soiurilor sunt autofertile. Speciile cais şi piersic
sunt termofile. Pomii se caracterizează prin creşteri rapide, care epuizează pomul după 15-20 de ani. Mugurii de rod
se formează la aceste specii axial pe ramură, iar în vârful ramurii se găseşte un mugure vegetativ. Fenomenul de
degarnisire apare la baza ramurii;
- nucifere, care prezintă un habitus variabil de 5-10 m: nucul, castanul, alunul. Aceste specii sunt pretenţioase faţă de
lumină şi căldură. Repausul lor biologic are durate diferite în zone cu climă blândă. Coroana pomilor este rară,
frunzele sunt mari, florile sunt dioice. Aceste specii prezintă o longevitate diferită, de la 15-20 ani la alun, la 100-200
de ani la castanul comestibil. Polenizarea lor este anemofilă;
-baciforme sunt specii la care fructul este o bacă, bacă falsă sau polinucule: coacăz negru, coacăz roşu, agriş, căpşun,
mur, zmeur. Aceste specii se caracterizează printr-un habitus redus, în formă de tufă. Speciile fructifică numai pe
tulpini tinere. Se înmulţesc prin drajoni, stoloni şi butaşi. Au o perioadă de viaţă de 10-15 ani.
LP 2
Organografia butucului de viţă de vie

Viţa de vie înmulţită generativ (prin sămânţă) prezintă partea subterană a butucului formată din rădăcini
embrionare, sub formă de pivot ,iar la viţa înmulţită vegetativ (prin butaşi altoiţi sau nealtoiţi sau prin marcote)
aceasta este formată din tulpina subterană care aparţine portaltoiului pe care sunt inserate rădăcinile adventive .
Tulpina subterană a butucului de viţă de vie are lungimea de 0,4-1,5m, în funcţie de modul de înmulţire.
Rădăcinile înserate pe butaş după poziţia lor pe nodurile tulpinii subterane sunt: rădăcini bazale sau inferioare, care se
formează la 30-40 cm adâncime în sol şi rădăcini superficiale sau superioare, care sunt situate la 5-10 cm adâncime în
sol pe tulpina aparţinând portaltoiului sau chiar formate la baza tulpinii aeriene care aparţine soiului altoi. Rădăcinile
superficiale sunt sensibile la variaţiile de temperatură şi umiditate. În condiţii nefavorabile de mediu ele se usucă
provocând uscarea întregului butuc. Din această cauză ele se elimină anual începând din primii ani după plantare prin
lucrarea de copcit, care constă în tăierea lor cu foarfeca odată cu operaţiile de tăiere aplicate primăvara în plantaţie.
Rădăcinile de schelet, cu rol de fixare şi conducere a sevei brute provenită de la rădăcinile absorbante şi a sevei
elaborate de frunze, ajung la 2-8 m adâncime şi 3-6 cm diametru, ca rădăcini permanente ale butucului. Rădăcinile de
absorbţie (nutritive) se formează în fiecare an, au dimensiuni mici şi sunt situate la extremităţile sistemului radicular..
Rădăcinile de schelet pot avea o poziţie orizontală, când ajung la distanţa de 3-6 m de butuc şi la o adâncime de 20-
80 cm sau poziţie verticală când au 3-8 m în adâncime în funcţie de natura solului şi adâncimea apei freatice.
Vigoarea lor determină suprafaţa de nutriţie a unui butuc şi fixează distanţa între butucii de viţă de vie pe rând în
plantaţie.
Rezistenţa rădăcinilor la atacul de Phylloxera vastatrix forma radicicolă este nulă la viţele cultivate europene
(Vitis vinifera) şi este bună la portaltoii proveniţi din specii americane (Vitis berlandieri, Vitis riparia, Vitis rupestris)
sau din hibrizi interspecifici. Creşterea, ramificarea şi răspândirea rădăcinilor viţei de vie depinde de factorii genetici
(specia şi soiul), biologici (modul de înmulţire şi vârsta plantei), ecologici (temperatura, umiditatea, natura solului,
nivelul apei freatice), agrotehnici (desfundatul, drenajul, irigarea, lucrările superficiale ale solului, modul de
administrare a îngrăşămintelor, plantarea pe platforma teraselor şi folosirea corectă a metodelor şi normelor de
irigare).
Partea aeriană a butucului de viţă de vie este situată deasupra punctului de altoire şi poartă denumire de
tulpină. Tulpina aparţine butaşului altoi la viţele înmulţite prin altoire sau soiului cultivat la viţele înmulţite prin butaşi
nealtoiţi sau marcote. Tulpina butucului susţine coardele care formează coroana plantei.
Tulpina butucului este elementul de bază pe care sunt amplasate celelalte elemente lemnoase: coardele
multianuale (braţe sau cordoane), coarde de doi ani, coarde de un an şi lăstarii. În cultura pe forme clasice, joase, în
sistem de cultură protejat, tulpina este mică aproape de nivelul solului (0,2-0,4m) şi poartă denumirea de „scaunul
butucului”. Forma joasă de conducere a butucului de viţă de vie este practicată în zonele cu temperaturi negative care
depăşesc limita de rezistenţă a soiului cultivat în timpul perioadei de repaus, astfel încât baza butucului să poată fi
protejată peste iarnă prin îngropare.
Tulpina butucului la forma de conducere semiînaltă are înălţimea de 0,6-0,8m-1m, iar sistemul de cultură în
funcţie de frecvenţa temperaturilor negative extreme în perioada de repaus este neprotejat sau semiprotejat prin
muşuroirea bazei tulpinii şi a coardelor situate în apropiere. Tulpina butucului la forma de conducere înaltă are
înălţimea de 1-1,8m , iar sistemul de cultură practicat în zonele cu temperaturi mai ridicate în perioada de repaus este
neprotejat.
Coardele multianuale sunt inserate pe tulpină şi se numesc braţe când au o poziţie oblică sau cordoane când
sunt în poziţie orizontală. În funcţie de lungimea lor cordoanele pot fi cordoane unilaterale când ocupă spaţiul între
doi butuci pe rând (1-1,5 m) sau cordoane bilaterale când sunt situate de o parte şi alta a tulpinii şi au lungimea egală
cu jumătatea distanţei între doi butuci pe rând (0,5-0,7m).Pe elementele multianuale sunt inserate coardele de doi ani
şi de un an .
Caracteristica biologică a butucului de viţă de vie este că la majoritatea speciilor şi soiurilor coardele de un an
sunt coarde de rod purtătoare de lăstari fertili atunci când sunt inserate pe coarde de doi ani. Coardele de un an situate
pe tulpină, braţe sau cordoane vor avea în timpul perioadei de vegetaţie numai lăstari sterili.
În timpul perioadei de repaus pe coardele de un an la noduri se găsesc muguri care alcătuiesc ochiul de iarnă.
Mugurii ochiului de iarnă în condiţii favorabile, primăvara, când temperatura medie depăşeşte plus 10 grade C,
pragul biologic la majoritatea soiurilor roditoare, generează lăstari. Lăstarii la sfârşitul perioadei de vegetaţie, când
cad frunzele, se transformă în coarde de un an. Pe lăstari sunt dispuse altern la noduri frunze cu caractere specifice
soiului. La baza frunzelor, în perioada de vegetaţie, sunt dispuşi muguri care alcătuiesc ochiul primar primăvara şi
ochiul de vară până la maturarea lăstarului. În partea superioară a lăstarului fertil sunt situate 1-5 inflorescenţe, în
funcţie de soiul cultivat. Inflorescenţa cuprinde 200-900 flori mici hermafrodite la majoritatea soiurilor roditoare,
inflorescenţe care după fecundarea ovului şi legarea boabelor se transformă în strugure.

Organografia speciilor legumicole


Plantele legumicole prezintă o parte subterană şi o parte aeriană.
Partea subterană este constituită din rădăcini cu rol fiziologic de fixare, depozitare, respiraţie şi nutriţie.
Rădăcinile au forme, dimensiuni şi extindere în sol diferite în funcţie de specie, de condiţiile ecologice, de
agrotehnica aplicată şi de vârsta plantei. La speciile de legume rădăcinoase se produce o îngroşare secundară,
rădăcina se tuberizează. La legumele vărzoase rădăcina este un pivot. Legumele solanacee au rădăcina fibroasă,
fasciculată. Legumele bulboase prezintă în sol, la baza bulbului îngroşat, rădăcini fibroase superficiale. Cunoaşterea
formei, dimensiunilor, dar mai ales a ariei de răspândire a rădăcinilor în sol, prezintă o importanţă capitală în vederea
stabilirii cerinţelor faţă de apă şi elemente nutritive a fiecărei specii şi a fiecărui soi. Pe baza acestor date se alege
tehnologia de cultură cu indicarea agrotehnicii corespunzătoare şi mai ales a normelor de udare, a numărului de udări
şi a metodei de irigare .
Partea aeriană este alcătuită din tulpină cu muguri, frunze, inflorescenţe, flori, fructe, seminţe. Tulpina
plantelor legumicole are rol esenţial în circulaţia sevei brute şi elaborate. Mărimea ei, numărul de tulpini, gradul de
ramificare diferă în funcţie de specie. Ex.: tulpina scurtă discoidală la ceapă, tulpina îngroşată la gulie, tulpina
ierbacee la tomate, tulpina volubilă la fasolea şi mazărea de grădină, tulpina târâtoare la castravete şi pepene.
Tulpina prezintă noduri pe care se înseră frunzele, care alternează cu internoduri. În dreptul nodurilor, la
subsioara frunzelor, se află situaţi muguri axilari, prin care se dezvoltă noi ramificaţii. Majoritatea speciilor
legumicole înfloresc odată, dar unele ca hreanul şi sparanghelul, plante legumicole perene, înfloresc de mai multe ori
în viaţă. Tulpinile aeriene mor în fiecare an. Tulpinile subterane ale legumelor bienale şi perene ierboase au rol de
depozitare a substanţelor de rezervă, de înmulţire vegetativă şi de rezistenţă la condiţiile nefavorabile din timpul
iernii. În această categorie intră rizomii (revent), tuberculii (cartof) şi bulbii (ceapa, prazul, usturoiul).
Mugurii amplasaţi pe tulpini sunt alcătuiţi din complexe merismatice, care vor genera lăstari purtători de
frunze, inflorescenţe, flori şi fructe. După poziţia lor pe tulpină mugurii pot fi: terminali (apicali) şi laterali (axiliari).
La unele legume, partea comestibilă rezultă din depozitarea substanţelor de rezervă în mugurele terminal (căpăţânile
de varză albă, varză roşie şi salată) sau în mugurii axilari (varza de Bruxelles).
Frunzele unor specii sunt suculente, comestibile, bogate în săruri minerale şi vitamine (salata verde, spanacul,
măcrişul). Alte specii au frunzele aromate folosite drept condimente (cimbrul, busuiocul, tarhonul, pătrunjelul,
mărarul, leuşteanul). Peţiolul frunzei la unele legume s-a dezvoltat şi este suculent, fiind consumat pentru salate
(ţelina de peţiol) sau compot (reventul).
Inflorescenţele şi florile variază foarte mult, unele din ele fiind modificate prin selecţie şi devenind
comestibile (conopida). Alcătuirea, culoarea şi forma lor variază mult. Morfologic şi fiziologic, florile plantelor
legumicole sunt hermafrodite sau unisexuate. Polenizarea şi fecundarea florilor poate fi autogamă sau alogamă.
Fructele sunt foarte variate ca alcătuire, mărime, formă. La unele specii ele se pot consuma crude sau preparate, la
maturitatea de consum, când fructele sunt tinere (fasolea de grădină, castraveţii, vinetele) sau la maturitatea
fiziologică (tomatele, pepenii, gogoşarii). Seminţele de legume au culori şi dimensiuni diverse, uneori reprezintă
partea comestibilă (mazăre, linte, bob).
LP 4
Organografia speciilor pomicole

Speciile pomicole prezintă două părţi mari, distincte: rădăcina (partea subterană) şi tulpina (partea aeriană).
Ele se deosebesc prin poziţie, direcţie de creştere, structură şi funcţii fiziologice ..
Rădăcina îndeplineşte următoarele funcţii fiziologice: fixează pomul pe teren, absoarbe seva brută, conduce
elementele elaborate şi substanţele absorbite, depozitează substanţele de rezervă, asigură respiraţia, realizează sinteza
elementelor primare, secretă anumite substanţe care solubilizează elementele din sol.
Amploarea dezvoltării rădăcinilor depinde de factorii ambientali, de însuşirile biologice ale speciei, soiului
cultivat, de portaltoi şi de agrotehnica aplicată în livadă. Rădăcina este folosită pentru înmulţire vegetativă prin
drajonare la prun, vişin, zmeur, mur.
În funcţie de originea lor, rădăcinile pomilor sunt rădăcini embrionare la puieţii proveniţi din seminţe şi
rădăcini adventive la portaltoi înmulţiţi vegetativ prin butaşi, marcotaj, prin muguri adventivi la noduri. Drupaceele
sunt refractare la emiterea rădăcinilor adventive.
Rădăcinile pomilor şi arbuştilor fructiferi, după direcţia de creştere în sol, pot fi: rădăcini verticale, care
absorb apa din straturile mai adânci ale solului, rădăcini orizontale, cele mai multe, care ajung la mari distanţe faţă de
trunchiul pomilor şi rădăcini oblice pe care le întâlnim ocazional. Rădăcinile orizontale predomină la pomii altoiţi pe
portaltoi vegetativi, când au o poziţie aproape paralelă cu suprafaţa solului, iar rădăcinile verticale sunt caracteristice
portaltoilor obţinuţi din sâmburi sau seminţe (franc sau sălbatec) sau a celor vegetativi de vigoare mare..
Sistemul radicular al pomilor este alcătuit din: rădăcini de schelet, rădăcini de semischelet şi rădăcini
degarnisire (fibroase), Rădăcinile de schelet sunt lungi de 0,3-1,5 m la coacăz, mur şi zmeur, de 3-5 m la măr, păr,
cais, piersic, migdal şi vişin, de 10-15 m la nuc şi castan. Rădăcinile embrionare au formă de pivot cu ramificaţii de
ordinul I şi II, iar la rădăcinile adventive pivotul lipseşte şi este înlocuit cu câteva rădăcini viguroase verticale sau
oblice. Grosimea acestor rădăcini variază între 3 mm şi 10-15 cm. Rădăcinile de garnisire (fibroase) sunt rădăcini de
ordinul IV-VII, cu lungimea şi grosimea de câţiva mm şi cuprind: rădăcini axiale (de creştere) care se formează
primăvara în vârful rădăcinilor de schelet la pomii tineri; rădăcini active sau absorbante, de 1-4 mm, cu o durată de
viaţă scurtă; rădăcini intermediare, situate între cele axiale şi conducătoare sau între absorbante şi conducătoare
propriu-zise. La majoritatea speciilor pomicole (măr, păr, prun, cais) pe rădăcinile active se găsesc aproximativ 300-
700 perişori absorbanţi pe mm2. Rădăcinile speciilor măr şi prun posedă mai mulţi perişori absorbanţi şi imprimă
acestor specii o rezistenţă mai mare la factorii nefavorabili dea mediu.
Sistemul radicular al pomilor şi arbuştilor fructiferi se dezvoltă în funcţie de vigoarea soiului şi portaltoiului,
vârsta pomului, condiţii ecologice. În primii ani de tinereţe sistemul radicular se dezvoltă foarte puternic, iar în
perioada de rodire şi mai ales de declin alungirea rădăcinilor de schelet se reduce, rădăcinile periferice încep să se
usuce. În plantaţiile înfiinţate pe soluri fertile sistemul radicular se dezvoltă mai bine şi este simetric, comparativ cu
dezvoltarea lui în plantaţiile pe pante amplasate pe terenuri înţelenite, argiloase, acide.
Pe solurile sărace, pe versanţi cu panta abruptă, sistemul radicular urcă mai mult în amonte, depăşind de cele
mai multe ori înălţimea pomilor. Pe solurile cu strat de argilă la mică adâncime, unde au loc fenomene de alunecări
de teren, sistemul radicular al nucului se dezvoltă superficial, deci nu fixează terenul erodat şi denivelat. Creşterea
rădăcinilor este influenţată de textură şi conţinutul în substanţe nutritive din sol, de nivelul temperaturii şi umidităţii
din perioada de creştere. În anii cu exces de umiditate sau în condiţii de irigare, rădăcinile pomilor cresc continuu din
primăvară până toamna târziu, cu variaţii ale intensităţii în funcţie de temperatură.
Studierea sistemului radicular prezintă interes pentru stabilirea tehnologiei şi a momentului de aplicare a
îngrăşămintelor, a adâncimii la care se efectuează lucrările solului, aprecierea densităţii de plantare, a metodei de
irigare şi a regimului de irigare. Sistemul radicular al pomilor fructiferi este amplasat la 20-100 cm adâncime.
Amplasarea depinde de specie şi portaltoi (la măr altoit pe puieţi viguroşi: 50-80 cm, la vişin: 20-50 cm, la măr altoit
pe portaltoi vegetativi slabi M9, M27: 20-40 cm). Extinderea rădăcinilor în plan orizontal depăşeşte de 1,5-4 ori
proiecţia coroanei. Ea depinde de vârsta şi vigoarea soiului şi portaltoiului, de panta şi natura solului, de adâncimea
apei freatice, de modul de întreţinere a solului în plantaţie.
Tulpina este alcătuită din trunchi de 0,3-1,8 m în funcţie de sistemul de cultură folosit şi coroană. Coroana
este formată din axul pomului cu săgeata de creştere anuală, ramuri de ordinul I şi II – de schelet (şarpante), ramuri
de semischelet (subşarpante) ca suport pentru ramurile de garnisire de un an: vegetative şi de rod. Unghiul de inserţie
a ramurilor de schelet pe ax de 45-540 asigură o fructificare normală, mărind rezistenţa la dezbinare în cadrul formei
de coroană. Sistemul de ramificare al ramurilor de semischelet poate fi bilateral altern exterior (generalizat) sau prin
bifurcare (la vasul clasic). Pe ramurile de schelet şi semischelet se află ramuri de rod de un an cu muguri de rod
inseraţi direct, care au grosimea de 7-8 mm, unghi de inserţie mare. În timpul perioadei de vegetaţie din mugurii
vegetativi viabili se vor dezvolta lăstari cu frunze şu muguri, iar din mugurii de rod sau din mugurii micşti la măr şi
păr vor apare flori sau inflorescenţe în funcţie de specia cultivată. După recoltarea fructelor la speciile sâmburoase
ramurile rămân degarnisite, fenomen care nu apare la speciile seminţoase. La sfârşitul perioadei de vegetaţie lăstarii
îşi maturează lemnul şi se transformă în ramuri de un an purtătoare de muguri vegetativi şi muguri de rod sau muguri
micşti.

Pregătirea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor si plantarea pomilor, arbuştilor fructiferi si a vitei de vie
Pentru înfiinţarea unei plantaţii pomicole sau viticole trebuie să avem în vederea ce sistem de cultură vrem să
realizăm. In funcţie de acest scop trebuie să alegem terenul care poate fi mai puţin fertil dacă se plantează în sistem
clasic, iar dacă dorim un sistem de cultură intensiv sau superintensiv atunci terenul trebuie să fie amplasat în bazine şi
centre pomicole consacrate, pe soluri fertile şi mecanizabile.
Documentaţia pentru înfiinţarea unei plantaţii se va face de societăţi de proiectare specializate şi trebuie să
conţină, printre altele, şi soluţii pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului.
Dacă avem de a face cu un teren pe care există încă o plantaţie atunci trebuie să se analizeze starea plantaţiei
respective pentru a vedea dacă mai este rentabilă din punct de vedere economic.
Având în vedere că plantaţiile în sistem clasic valorifică mai bine solurile sărace, iar plantaţiile în sistem
intensiv şi superintensiv au nevoie de un sol fertil, cât mai plan, să se pretez la mecanizare, iar condiţiile climatice
trebuie să fie favorabile speciei şi soiului.
Etapele amenajării şi organizării terenului
1. Defrişarea plantaţiei anterioare
Constă în înlăturarea resturilor vegetale. Această lucrare se poate face manual sau mecanizat.
2. Nivelarea terenului
Prin această lucrare se astupă eventualele găuri rămase în sol după defrişare şi eliminarea micilor denivelări
pentru a crea condiţii optime de întreţinere mecanizată a plantaţiei şi tot prin această lucare se asigură şi panta
necesară în momentul irigării.
3. Parcelarea
Constă în împărţirea terenului în parcele delimitate de drumuri , reţele de irigaţii, zone de întoarcere. Formele
de parcelă cele mai des întâlnite sunt dreptunghiul şi paralelogramul.

Etapele pregătirii terenului


Sunt reprezentate de lucrări agrotehnice care au ca scop ameliorarea mediului edafic în care se vor planta
pomii sau viţa de vie.
În cazul unui teren care este cu o fertilitate ridicată, pregătirea este simplă putând începe chiar în anul în care
se face plantarea.
Dacă terenul pe care vrem să înfiinţă plantaţia este mai sărac atunci trebuie să facem unele lucrări speciale.
1. Lăsarea unei perioade de odihnă a solului.
Acest lucru presupune cultivarea terenului 3-4 ani cu graminee sau leguminoase anuale sau perene pentru
asigurarea refacerii structurii cât şi a fertilităţii solului totodată având şi rol de măsură fitosanitară.
2. Terasarea
Aceasta lucrare se impune numai în cazul terenurilor cu o pantă mai mare de 12% pentru a preveni eroziunea
solului şi pentru a oferi posibilitatea lucrării mecanizate a terenului.
3. Desfundarea terenului
Se face cu ajutorul plugului de desfundat la o adâncime de 50-60 cm. Dacă este nevoie de o mobilizare mai
adâncă a solului acesta se poate face cu scarificatorul la o adâncime de 70-80 cm, această lucrare este urmată de o
arătură de 25-30 cm.
Desfundatul se execută cu 1-2 luni înainte de plantare, pentru ca solul să aibă timp să se aşeze şi să acumuleze
apă din ploile de la începutul toamnei.
Pentru terenurile libere perioada optimă este mai-august, iar pentru terenurile ocupate cu diverse culturi
perioada optimă este iulie-septembrie.
În acelaşi timp cu desfundatul se face şi încorporarea îngrăşămintelor în sol. Dozele de îngrăşământ sunt: 40-
60 t/ha / gunoi grajd; 600/800 t/ha îngrăşământ complex.
4. Pichetarea terenului
Reprezintă însemnarea locurilor unde se vor planta butaşii de viţă de vie sau pomii fructiferi. Înainte de
stabilirea locului de plantare trebuie să se stabilească distanţele de plantare, cum se vor orienta rândurile şi care este
sistemul de pichetat.
Distanţa de plantare se alege ţinând cont de:
- habitusul plantelor portaltoi
- vigoarea soiurilor
- forma de conducere
Sistemul de pichetare este dat de o figură geometrică ce se realizează cu ajutorul a 3 sau 4 picheţi.
Pichetatul în pătrat se utilizează pentru înfiinţarea plantaţiilor clasice şi pe terenuri plane.
Pichetatul în dreptunghi (cu distanţe mai mari între rânduri şi mai mici între pomi pe rând) se utilizează mai
mult pe terenurile plane şi cu pantă uşoară (până la 6%). Acesta asigură condiţii optime pentru deplasarea agregatelor
numai pe intervalele dintre rânduri.
Pichetatul în triunghi asigură pomilor condiţii mai bune pentru lumină şi rădăcinilor o mai bună distribuţie în
spaţiul de nutriţie. Pentru plantaţiile în pantă pomii aşezaţi astfel asigură solului o mai bună stabilitate împiedicând
eroziunea acestuia, constituind obstacole în calea apei care se scurge pe pantă.
Direcţia de plantare a rândurilor este N-S.

Plantarea pomilor şi a viţei de vie


Epoca cea mai potrivită pentru plantarea pomilor şi a viţei de vie este toamna după ce au căzut frunzele şi se
poate întinde până la venirea îngheţului.
Această plantare de toamna are următoarele avantaje
- toamnele sun lungi şi deseori temperaturile înregistrate sunt ridicate, iar precipitaţiile nu lipsesc ducând
la o mai bună cicatrizare a rănilor făcute la fasonare.
- Contactul rădăcinilor cu solul este mai bun datorită umezelii ducând la o prindere mai bună
- Plantele intră în vegetaţie o dată cu plantele existente.
Se poate face plantare şi primăvara devreme (martie-aprilie). Are următoarele dezavantaje
- perioada este una cu multe lucrări agricole şi este urmată de secetă de obicei.
- Pomii şi via intră mai târziu în vegetaţie
- Au creşteri mici
- Procentul de prinderi este mic
- Lemnul nu se maturează bine existând posibilitatea ca în iarnă să degere.
Pregătirea materialului săditor constă în:
- fasonarea rădăcinilor şi a părţii aeriene. La viţa de vie rădăcinile se scurtează la 8-10 cm, iar cordiţa la
3-4 ochi, iar în cazul plantării mecanizate cordiţa se scurtează la 2 ochi, iar rădăcinile la 1 cm. La pomi
se înnoiesc rănile de la rădăcinile mai groase, iar cele mai subţiri se scurtează la 7-8 cm.
- mocirlirea – constă în introducerea rădăcinilor într-un amestec de 2/3 pământ, 1/3 gunoi proaspăt de
bovine şi apă (de consistenţa smântânii).
Săparea gropilor
Pe teren nedesfundat gropile se vor săpa cu 2-3 luni înainte de plantare pentru a asigura o umiditate optimă în
interiorul gropii, iar dimensiunile 1/1/0,8.
Pe terenurile desfundate unde se plantează în sistem intensiv sau superintensiv gropile se sapă în momentul
plantării şi au dimensiuni 40/40/60 cm. La viţa de vie gropile se fac cu puţin timp înaintea plantării şi dimensiunile
lor sunt 35/40/50.
Plantatul propriu-zis
Pomii se aşeză în partea de nord a tutorelui (tutorele serveşte la susţinerea pomilor şi se află în mijlocul
gropii).
Pe terenurile în pantă adâncimea de plantare este mai mare în treimea superioară, normală la mijlocul pantei
şi mai mică la baza pantei.
Pe terenurile care au exces de umiditate pomii se planteză pe biloane sau brazde înălţate.
Pe terenurile terasate excesul de umiditate se evacuează cu ajutorul unui dren.
La viţa de vie tutorele se aşează în marginea gropii la aproximativ 3 cm de groapă.
În peretele cu pichetul se face o scobitură astfel încât rădăcina să se muleze perfect pe lângă peretele gropii.
Punctul de altoire trebuie să fie cu 2-3 cm deasupra nivelului solului pe terenurile plane la 3-6 cm în partea de jos a
pantei sau 3-6 cm în partea de sus a pantei.
Se udă cu circa 10-12 l de apă.

LP 5
Sisteme de cultură şi tipuri de plantaţii folosite în cultura speciilor pomicole şi a arbuştilor fructiferi
Sistemele de cultură folosite în practica pomicolă se caracterizează prin mărimea pomilor (soi-portaltoi),
durata de viaţă a lor, forma de coroană, mărimea recoltei, densitate, distanţa de plantare, sistem de întreţinere şi
exploatare a terenului. În pomicultura noastră se aplică trei sisteme de cultură: sistemul clasic-tradiţional,
agropomicol, sistemul intensiv şi sistemul superintensiv.
Sistemul de cultură clasic-tradiţional, practicat din cele mai vechi timpuri a dominat în plantaţiile noastre
pomicole până în anul 1960, iar acum se practică la unele specii viguroase, cărora le lipsesc soiurile precoce, de
vigoare redusă sau portaltoi vegetativi slabi, plantate în condiţii mai aspre de mediu pe pante mari,neamenajate.
Sistemul se caracterizează prin pomi mari, rezultaţi din asocierea unor soiuri viguroase cu portaltoi generativi -
sălbatic sau franc - viguroşi şi tardivi. Aceste soiuri sunt rezistente la ger, secetă şi umiditate excesivă. Sistemul
implică distanţe mari la plantare: la măr 8/7 m, la prun 7/6 m, la cireş 8/7 m, la nuc 10/10 m sau 12/12 m. Densitatea
în plantaţie este mică: 80-400 pomi/ha. Datorită vigorii mari, volumul de producţie al pomilor este diminuat din
cauza unui schelet prea dezvoltat. Pomii intră târziu pe rod, la 6-7 ani de la plantare la pomacee şi drupacee şi la 10-
14 ani la nucifere. Primele recolte obţinute sunt mici, iar producţiile economice se realizează după 9-15 ani.
Plantaţiile au o durată mare de viaţă, de 40-90 ani. Lucrările de întreţinere se execută relativ greu. În unele ţări s-a
generalizat tăierea şi recoltarea mecanizată a fructelor pentru industrializare. Pomii au tendinţa de supraîncărcare,
fructifică periodic, tendinţă care poate fi prevenită prin rărirea mecanică sau chimică a fructelor şi prin scuturare.
Pomii au recolte de 15-20 t/ha, din care numai 35-40% sunt fructe de calitatea I şi extra. În prezent acest sistem de
cultură este indicat pentru speciile nuc şi castan, pentru fixarea terenurilor de pe pante şi pentru producţia de lemn. În
sistemul clasic predomină varianta agropomicolă, cu distanţe de 10-12 m între rânduri şi 2-4 m pe rând, iar pe
interval se cultivă plante furajere în zonele de deal şi culturi agricole sau legume în zona colinară. Forme de coroană
practicate în livezi pe pante: piramida etajată, piramida neetajată, piramida mixtă, vasul ameliorat.
Sistemul de cultură intensiv se practică la soiurile pomicole precoce, altoite pe portaltoi vegetativi de vigoare
mijlocie. Sistemul se aplică în plantaţii la speciile măr, păr, piersic, prun, cireş şi vişin. Primele recolte economice se
obţin după 4-6 ani de la plantare, în funcţie de particularităţile speciei. Sistemul de cultură intensiv se caracterizează
prin creşterea densităţii pomilor la 400-1250 pomi/ha. Distanţele de plantare sunt reduse la 3,5-4,5 m,între rânduri şi
2-4m între pomi pe rând în funcţie de caracteristicile speciei cultivate.
Formele de coroană specifice sunt gardurile fructifere formate ca palmetă etajată cu braţe oblice, palmetă
neetajată, tripla încrucişare, drapel comercial la speciile măr, păr, piersic şi vişin. Avantajele sistemului de cultură
intensiv sunt:
- îmbunătăţeşte condiţiile de lumină,
- creşte calitatea fructelor extra şi de calitatea I,
- grosimea gardului de 1,5-1,8 m şi înălţimea de 3,5 m implică executarea mai uşoară a tăierilor şi a recoltării
de pe platforme.
Plantaţia prezintă o durată de viaţă economică de 22 ani la specia măr şi de 16 ani la specia piersic (în funcţie
de portaltoi), iar producţiile pot atinge 30 t/ha. Acest sistem asigură o stabilitate constantă a recoltelor la speciile măr
şi piersic (tab. 4.1).
Sistemul de cultură superintensiv la speciile măr, păr, piersic şi prun. Sistemul se caracterizează prin densităţi
mari de 1 500 – 10 000 pomi/ha, distanţe mici de plantare, mai ales pe rând, şi moduri diferite de dispunere a pomilor
pe teren. Distanţele între rânduri sunt de 3,5-4 m la măr, 3-3,5 m la păr, 2,5-3 m la piersic şi de 0,75- 1,00 - 1,50 -
2,00 m între pomi pe rând. În cultură sunt folosite soiurile spur, cu ramuri de rod scurte, soiuri care sunt foarte
precoce şi adesea au muguri de rod formaţi încă din pepinieră. Pomii se pot planta şi în benzi de 2-4-6 rânduri.
Înălţimea pomilor ajunge la 2,5 m, coroanele sunt bine structurate, cu dominarea ramurilor de semischelet şi
a ramurilor de rod. În plantaţiile în plină maturitate se obţin producţii de 40 - 50 t/ha. În timpul vegetatiei, pentru
a evita epuizarea pomilor, trebuie asigurată normarea încărcăturii pe cale mecanică sau chimică. Principalele forme
de coroană folosite în livezile superintensive sunt fusul subţire cu axul în zig-zag şi fusul-tufă, vasul-tufă şicordonul.
Durata de viaţă a plantaţiei se reduce la 12-15 ani.
Sistemul de cultură tip pajişte a apărut la soiurile care diferenţiază mugurii de rod încă din pepinieră, iar în
livadă formează frecvent muguri de rod pe ramuri de un an, la măr şi piersic. Recoltele se obţin odată la doi ani, cu
fructe mari.

Sisteme şi metode de cultură aplicate în legumicultura română.


Tehnologia de cultură a speciilor de legume în condiţiile ecologice din ţara noastră implică folosirea a trei
sisteme de cultură, în funcţie de temperatura mediului ambiant, de cerinţele speciilor şi soiurilor legumicole cultivate,
de perioada de înfiinţare şi recoltare, de fenofaza de vegetaţie şi de modul de asigurare a temperaturii necesare pentru
cultura unei specii de legume. Aceste sisteme de cultură au drept scop asigurarea eşalonată de producţii legumicole în
tot timpul anului.
Sistemul de cultură în câmp (teren descoperit) se aplică pe solul amenajat în prealabil în perioada martie- octombrie.
El implică următoarele trei metode de cultură în funcţie de perioada de înfiinţare a culturii şi de data când se
recoltează părţile comestibile ale plantelor legumicole:
- metoda de cultură timpurie se aplică în perioada martie-iulie pentru speciile de legume din grupele rădăcinoase,
bulboase, verdeţuri, solano-fructoase, păstăioase. Culturile se înfiinţează prin semănat (morcovi, pătrunjel mazăre,
fasole, dovlecei) începând cu speciile mai puţin pretenţioase faţă de temperatură. Înfiinţarea culturilor prin plantare de
părţi vegetative se practică la ceapa de arpagic, cartofii timpurii, leuştean, hrean. Înfiinţarea culturilor timpurii pentru
specii pretenţioase faţă de temperatură se practică prin producerea în sere, solarii sau răsadniţe a răsadurilor şi
plantarea lor în sere, solarii sau în câmp descoperit (varză timpurie, tomate, pătlăgele vinete, ardei);
- metoda de cultură semitimpurie sau de vară se foloseşte în perioada mai-august la speciile de solano-fructoase,
varză şi verdeţuri, culturi care se înfiinţează în majoritate prin semănat,cu excepţia culturilor de ţelină şi praz
înfiinţate prin plantare de răsad
- metoda de cultură târzie sau de toamnă în perioada iunie-octombrie permite cultura de soiuri târzii de varză,
tomate, vinete, fasole, verdeţuri,pentru consum în stare proaspătă sau ca materie primă pentru producerea
conservelor şi sucurilor.
Sistemul de cultura protejată foloseşte radiaţia solară pentru asigurarea condiţiilor de lumină şi temperatură
necesare plantelor legumicole. Acest sistem de cultură se aplică în perioadele martie - iunie şi septembrie-
octombrie, când temperaturile în câmp deschis nu corespund cerinţelor speciilor cultivate. În cadrul sistemului se
folosesc patru metode de cultură:
- metoda de mulcire cu mulci organic (paie, frunze, rumeguş) sau mulci artificial (folie neagră de material plastic) pe
rândul cultivat cu legume, metodă aplicată la castraveţi, dovlecei, salată, ardei gras;
- metoda de protejare contra vânturilor puternice cu ajutorul tulpinilor înalte de porumb, secară sau floarea soarelui
amplasate perpendicular pe direcţia vântului dominant, metodă folosită la culturile de pepeni şi solano-fructoase;
- metoda de protejare cu adăposturi joase din material plastic utilizată la castraveţi, verdeţuri, varză pentru protecţia
contra brumelor ;
- metoda de protejare cu adăposturi înalte (sere reci sau solarii neîncălzite) acoperite cu sticlă pentru culturile de
tomate, castraveţi, pătlăgele vinete,verdeţuri, varză.
Sistemul de culturi forţate în sere încălzite cu agent termic şi prevăzute cu sistem de iluminare artificială în perioada
de toamnă-primăvară, când temperaturile asigurate de radiaţia solară sunt prea scăzute. El este folosit la cultura
speciilor solano-fructoase, castraveţi, verdeţuri, în două cicluri de producţie. Un prim ciclu de toamnă - iarnă şi un al
doilea ciclu de iarnă - primavară.

LP 6
Sisteme de cultură şi tipuri de plantaţii viticole.
Terenurile pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole trebuie să prezinte o mare favorabilitate pentru această
cultură, să fie amplasate pe pante sau nisipuri, pe care să le valorifice în mod superior. Organizarea şi amenajarea
terenului trebuie să creeze condiţii pentru folosirea mecanizării, chimizării şi irigaţiilor, cu consum redus de forţă de
muncă şi de energie.
Producţia viti-vinicolă trebuie să fie concentrată şi specializată în zone cu vocaţie viticolă (podgorii, centre
viticole), unde se plantează un număr redus de soiuri pe anumite direcţii de producţii.
Sistemele de cultură includ cerinţele faţă de mediu ( condiţii climatice, edafice şi orografice), însuşirile
biologice ( în funcţie de soi-portaltoi) şi tehnica necesară pentru înfiinţarea şi întreţinerea unei plantaţii. În practica
viticolă se aplică sistemul de cultură extensiv şi sistemul de cultură intensiv.
Sistemul de cultură extensiv necesită multă forţă de muncă şi se obţin producţii scăzute cantitativ şi calitativ
de struguri. Acest sistem de cultură este folosit în cultura hibrizilor direct producători pe terenurile plane.
Sistemul de cultură intensiv foloseşte judicios terenul, prin aplicarea lucrărilor de ameliorarea terenului, prin
nivelarea, desecarea, drenarea şi fertilizarea lui. Acest sistem de cultură foloseşte soiuri de viţă de vie cu struguri
pentru masă sau pentru producerea vinului cu un bogat potenţial biologic. Se cultivă în zone delimitate soiurile
recomandate prin lucrările de zonare pentru cultura viţei de vie pentru centrul viticol respectiv. Lucrările de
întreţinere sunt executate mecanizat, se obţin producţii mari, constante şi de calitate, cu un cost redus de producţie.
Tipul de plantaţie cuprinde distanţele de plantare, forma de conducere, sistemul de tăiere şi sistemul de
cultură
Distanţele de plantare la înfiinţarea plantaţiilor viticole

Tipul plantaţiei Vigoarea Distanţa de plantare: Densitatea de viţe la


soiurilor între rânduri pe rând ha
(m) (m)
Plantaţii pe pante sub 15%, fertilitate mijlocie slabă şi 2,2 1,0 – 1,2 3787 – 4545
mijlocie
mare 2,2 1,2 – 1,4 3246 – 3787
Plantaţii pe pante terasate, slab fertile slabă şi 2,0 1,0 – 1,2 4166 – 5000
mijlocie
mare 2,0 1,2 – 1,4 3571 – 4166
Plantaţii pe terenuri plane sau pante sub 15%, slabă 2,2 1,0 – 1,2 3787 – 4545
fertile: mare 2,2 1,2 – 1,4 3246 – 3787
a) formă joasă, semiînaltă
b) formă înaltă mare 3,0 1,0 – 1,2 2777 – 3333
Plantaţii pe nisipuri irigate slabă 2,5 1,0 – 1,2 3333 – 4000
mare 2,5 1,2 – 1,4 2857 – 3333
Plantaţii de tip gospodăresc slabă 1,5 – 1,8 1,0 – 1,2 4629 – 6666
mare 1,5 – 1,8 1,2 – 1,4 3968 – 5555

În podgoriile din ţara noastră se practică patru tipuri de plantaţii:


- tipul obişnuit - cu o densitate de 4 000-6 000 butuci/ha, cu distanţe între rânduri de 1,6 -2 m şi între butucii de
viţă de vie de 1 m. În parcelele astfel cultivate se aplică forma joasă de conducere a elementelor butucului de viţă de
vie, se practică un sistem mixt de tăiere, cultura este protejată iarna. Acest tip de plantaţie reprezintă circa 40% din
plantaţiile viticole din podgoriile României;
- tipul cu distanţe mijlocii - cu o densitate de 3 000-5 000 butuci/ha , caracterizat prin distanţe între rânduri de 2-
2,5 m şi pe rând de 1-1,5 m, în funcţie de vigoarea soiurilor cultivate şi fertilitatea solului. În aceste plantaţii se aplică
forma semiînaltă de conducere, cu un sistem mixt de tăiere (uneori şi sistem scurt). Aceste tipuri de cultură se
practică în zone de cultură neprotejată sau semiprotejată şi reprezintă 40% din plantaţiile noastre ;
- tipul cu distanţe mari - cu o densitate de 1 500-3 000 butuci/ha, când distanţele între rânduri sunt de 3-3,5 m, iar
pe rând de 1,5 m. Se aplică forma înaltă de conducere a butucului de viţă de vie, cu un sistem mixt de tăiere.
Plantaţiile sunt caracteristice zonelor de cultură neprotejată sau semiprotejată din sudul ţării, cu viţe viguroase, cu
producţii mari pe butuc, plantaţii care reprezintă cca. 20 % din totalul plantaţiilor viticole;
- tipul cu distanţe mici - cu densitate de 8 000-10000 butuci/ha, cu distanţe între rânduri şi între butuci pe rând de l,l
-1,2 m. Este modul de plantare caracteristic zonelor situate în vestul ţării ( podgoriile Banatului – Teremia mare),
caracterizate prin soluri slab fertile şi butuci de vigoare redusă, la care cantitatea de struguri recoltată pe butuc este
mică. În cultură se aplică forma de conducere joasă, cu sistem de tăiere scurt, în condiţii climatice care cer o cultură
protejată în timpul iernii.

Tăierile schimbă poziţia corzilor pe butuc şi a ochilor de iarnă pe coardă. Elementele care rezultă la tăieri
prin scurtarea coardelor de un an sunt:
- cepul de rod, care are lungimea de 2-3 ochi şi element de rod la tăierile tip Teremia şi Cordon
speronat.
- cordiţa are lungimea de 4-6 ochi şi este element de rod la tăierile tip Cordon Cazenave şi Cordon
Lenz-Moser.
- coarda de rod este poate avea următoarele dimensiuni:
- 8-10 ochi - coardă scurtă,
- 11-13 ochi-coardă mijlocie
- 14-18 ochi-coardă lungă. Coarda de rod este folosită ca element de rod la tăierile tip Guyot
multiplu, Guyot pe semitrunchi, Guyot pe tulpină, Cordon Sylvoz, Pergolă.
- Veriga de rod este o combinaţie între coarda de rod şi cep ( la tipurile de tăiere Guyot multiplu,
Guyot pe semitrunchi, Guyot pe tulpină) sau cordiţă de rod şi cep (o întâlnim la tipurile de tăiere
Cordon Cazenave, Cordon Lenz-Moser).

Soiurile pentru struguri de vin au majoritatea lăstarilor fertili pe coardele de un an la nivelul ochilor 3-7, iar la
soiurile pentru struguri de masă lăstarii fertili sunt la nivelul ochilor 5-12.
Sistemul scurt de tăiere în cepi de rod apropie elementele de rod de elementele de schelet ale butucului. El se
execută uşor şi necesită un consum mai redus de forţă de muncă, dar înlătură la tăiere o cantitate mare de lemn şi nu
permite obţinerea de butuci viguroşi cu producţii mari.
Sistemul lung de tăiere în corzi de rod a coardelor de un an situate pe coarde de doi ani se aplică la butucii
viguroşi cu producţii mari, pe soluri fertile (podgoria Odobeşti), dar îndepărtează elementele de rod de elementele de
schelet ale butucului şi nu permite executarea mecanizată a lucrărilor.
Sistemul de tăiere mixt, în verigi de rod formate dintr-o coardă sau o cordiţă ca element de rod şi un cep ca
element de înlocuire, îmbină avantajele sistemelor de tăiere scurt şi lung. Sistemul de tăiere mixt este sistemul care
predomină în podgoriile din ţara noastră.
Formele de conducere indică înălţimea la care sunt amplasate elementele de rod şi orientarea lor.
Conducerea joasă, clasică, protejată, impusă de temperaturile scăzute iarna, prezintă elementele de rod la 30-
50 cm de nivelul solului, este favorabilă maturării strugurilor, acumulării de cantităţi mai mari de zaharuri, substanţe
colorante şi aromate, dar favorizează şi intensifică atacul de boli şi dăunători, necesită un consum mare de forţă de
muncă şi cheltuieli mai ridicate pentru întreţinerea plantaţiei.
Conducerea semiînaltă este caracterizată prin elemente de rod situate la peste 70 cm de sol şi se practică în
zonele viticole unde temperaturile iarna nu depăşesc limita de rezistenţă a soiurilor cultivate, în cultură semiprotejată
sau neprotejată. Prezintă o creştere a productivităţii muncii, extinderea executării mecanizate a lucrărilor şi a
erbicidării, dar maturarea strugurilor este puţin întârziată.
Conducerea pe forme înalte a viţei de vie se aplică în cultură neprotejată, cu elementele de rod la înălţimea de
peste 1,2 m şi prezintă avantajele şi dezavantajele conducerii semiînalte.
În cadrul ciclului biologic, în plantaţiile viticole se aplică următoarele tăieri, în funcţie de perioada de vârstă:
- tăiere de fructificare aplicată în perioada de maturitate a plantaţiei, care urmăreşte obţinerea producţiei
corespunzătoare soiului şi podgoriei, asigurarea de producţii constante în fiecare an şi o longevitate corespunzătoare
a butucilor de viţă de vie.
- tăierea de formare în perioada de tinereţe a plantaţiei are scopul de a forma elementele vegetative şi de rod ale
butucului de viţă de vie şi durează 3 ani la butucii conduşi pe formă joasă şi 4-6 ani la butucii conduşi pe forme
semiînalte sau înalte (tab. 9.4);
- tăierea de regenerare aplicată în perioada de declin, pe baza existenţei mugurilor în stare latentă pe coardele
multianuale, urmărind prelungirea perioadei de rodire a butucilor de vie.
Primăvara, înainte de începerea campaniei de tăieri, se calculează încărcătura de ochi pe baza testării
viabilităţii ochilor de iarnă. Se recoltează coarde de un an de la butucii din parcelă, coarde care se aduc în încăperi
încălzite. Se secţionează ochii de iarnă şi se notează într-un tabel starea de viabilitate a mugurilor principali din
cadrul ochiului de iarnă după temperaturile scăzute din perioada de repaus. Se calculează procentul de ochi neviabili
rezultaţi la testare.Pe această bază se calculează încărcăturile de ochi care se lasă la tăierile de fructificare, încărcături
raportate la hectar, m2 şi butuc. Încărcătura de ochi (I) se calculează în funcţie de soi, producţia de struguri obţinută
(R) şi indicele relativ de productivitate, care reprezintă producţia de struguri pe un lăstar fertil (Ipr):
I/ha = R/Ipr
Pierderea viabilităţii ochilor de iarnă se poate datora temperaturilor care depăşesc limita de rezistenţă a
soiurilor în cultură neprotejată (minus 18-20oC pentru soiurile de struguri de masă şi minus 20-22 oC pentru soiurile
de struguri de vin) sau excesului de umiditate şi temperaturilor oscilante la cultura protejată a viţei de vie. Pierderile
de ochi constatate la testarea viabilităţii ochilor primăvara, care depăşesc 15-20%, impun corectarea încărcăturii prin
compensarea numărului de ochi. Se calculează încărcătura de ochi compensată (Ic/ha) pe baza încărcăturii normale
(I) şi a procentului de ochi neviabili (P):
Ic/ha = I . 100/ (100 – P)
Încărcătura de ochi la hectar variază între 150 000 în podgoriile cu soluri slab fertile şi 250 000-300 000 în
podgoriile cu soluri cu fertilitatea ridicată.