Plante Aromatice Și Medicinale

Plante aromatice și
medicinale
Plantele medicinale sunt specii vegetale, cultivate sau spontane, care prin compoziția lor chimică
au proprietăți farmaceutice și sunt folosite în terapeutica umană și veterinară.
Valoarea terapeutică[modificare | modificare sursă]

Valoarea terapeutică a plantelor medicinale are la bază relația dintre structura chimică a
substanțelor active, numite și principii active, și acțiunea lor farmacodinamică pe care o exercită
asupra elementelor reactive ale organismului. Faptul că majoritatea plantelor medicinale au o
compoziție chimică complexă începând de la 2-3 compuși până la 30-40 substanțe chimice
identificate în unele plante, cum ar fi speciile genurilor Digitalis, Vinca, Claviceps, Papaver etc.,
explică și proprietățile farmacodinamice multiple ale uneia și aceeași plante. Lucrurile se complică
atunci când avem de-a face cu amestecuri de plante cunoscute sub denumirea de "ceaiuri
medicinale" sau "specii medicinale" sau amestecuri de tincturi, de pulberi de plante, sau alte forme
farmaceutice complexe.
Introducere
Plante medicinale
Plante aromatice
Vitamine și minerale
Despre cereale
Fructe și legume
Plante utilizate în cosmetică
Elemente de bază:
Denumirea speciei
Imagini
Prezentarea generală
1
Afecțiuni și boli
Factorul curativ
Recomandări
Preparare
Precauții, contraindicații și alte comentarii
Română Latină Rusă

Afin Vaccinium Myrtillus Черника
Aloe Aloe vera Алооэ веора
Alun Corylus avellana Лесноой ореох
Anason Pimpinella anisum Аниос
Angelica Angelica arhangelica Дяогиль[3], или Дяогиль

лекаорственный, или Дуодник
лекаорственный
Anghinare Cynara scolymus Артишок

испанский или Кардон
Ardei iute Capsicum annuum Пеорец стручкоовый
Armurariu Silybum marianum Gaerth.
Arnica Arnica montana Аорника гоорная,

или Бараонник гоорный
Bănuței Bellis perennis Маргариотка многолеотняя
Boz Sambucus ebulus Бузинао травяниостая[2][3],

или Бузинао вонюочая
Brad Abies alba Пиохта
Broccoli Broccoli oleracea Броокколи, или Спаоржевая

капуоста
Brusture Arctium Lappa Лопух большоой,

репейник, репей
Busuioc Ocimum Basilicum L. Базилиок
Camfor Cinnamomum camphora Кориочник камфорный,

или каомфорный лавр,
или Каомфорное деорево
Cardamon Elettaria cardamonum Кардамоон
Cartof Solanum tuberosum Картоофель
Castravete Cucucmis sativus Огурец
Cătină roșie Tamarix ramosissima Гребенщик
2
Ceai Thea chinensis, Чай
Caméllia sinénsis
Ceapă Allium cepa Лук реопчатый
Cereale Familia Gramineae Злаоки, или Злаковые
Cerențel Geum urbanum Гравилаот городскоой
Chimen negru Nigelia sativa Чернуошка посевнаоя,

или Калинджи, или Сейдана,
или Седана, или Чёрный
тмин, или Риомский
кориаондр
Chimion Chimionum cyminum
Cicoare Cichorium Intybus Цикоорий обыкновеонный
Cimbru Satureja hortensis Чабер садовый, или Чабер

душистый
Cimbru 2 Thymus vulgaris Тимьяон обыкновеонный
Cireș Prunus avium Череошня
Ciuboțica cucului Primula elatior Первоцвеот высоокий,

или Примула высокая
Coacăze negre Ribes Nigrum Смороодина чёрная
Coacăze roșii Ribes rubrum Смороодина краосная
Coada calului Equisetum Arvense Хвощ
Coada șoricelului Achillea Millefolium Тысячелиостник

обыкновеонный,
или Пореозная травао
Coriandru Coriandrum sativum Кориаондр
Crușin Rhamnus frangula Крушиона
Cuișoare Syzygium aromaticum Гвоздиочное деорево,

или Сизиогиум аромаотный
Dafin Laurus nobilis Лавр благороодный
Dovleac Cucurbita pepo Тыква
Dud Morus alba, Morus nigra Шелковиоца или туотовое

деорево
Echinaceea Echinacea purpurea Эхинаоцея пурпуорная
Eucalipt Eucalyptus globulus Эвкалиопт
Fag Fagus sylvatica L. Бук
Fenicul Foeniculum vulgare Феонхель обыкновеонный
Floarea soarelui Helianthus annuus Подсолнечник
3
Frăguțe Fragaria vesca Земляниока леснаоя
Frasin Fraxinus excelsior Яо сень обыкновеонный
Gălbenele Calendula officinalis Ноготкио лекаорственные,

или калеондула
лекарственная
Ghimpe Xanthium spinosum Дурнишник колючий
Grapefruit Грейпфруот
Grâu Triticum aestivum Пшеница
Gutui Cydonia oblonga Айва
Hamei Humulus lupulus Хмель обыкновеонный
Hrean Armpracia rusticana Хрен обыкновеонный
Ienupăr Juniperus Communis Можжевеольник

обыкновеонный
Isop Hyssopus Officinalis Иссооп лекаорственный
Lămâi Citrus limon Лимоон
Lemn cânesc Ligustrum Vulgare Бирючиона обыкновеонная
Lemn dulce Glycyrrhiza glabra Лакриоца, или солоодка гоолая
Leurda Allium ursinum Черемшао
Leuștean Levisticum officinale Любисток
Levănțică Lavandula augustifolia Лаванда
Lumânărica Verbascum phlomoides Коровяок лекаорственный
Mac Papaver rhoeas Мак самосеойка
Mac de grădină Papaver somniferum Мак снотвоорный
Măcieș Rosa canina Шипоовник собаочий
Măcriș Rumex acetosa Щавеоль киослый
Măcrișul iepurelui Oxalis acetosella Кислиоца обыкновеонная
Maghiran Majorana hortensis Майораон
Măr Malus pumila Яблоня
Mărar Anethum graveolens Укрооп
Mărul lupului Aristolochia clematitis Кирказоон ломоносовиодный
Maslin Olea europaea Олиова европеойская
Mătrăguna Atropa belladona Красаовка
Menta Mentha piperata Мяота пеоречная
Mesteacăn Betula verrucosa Берёза

4
Morcov Daucus carota Морковь
Mure Rubus Fruticosus Ежевиока
Mușețel Matricaria Chamomilla Ромаошка аптеочная
Muștar negru Brassica nigra Горчиоца чёрная
Nalba Malva silvestris Мальва лесная
Năpraznic Geranium robertianum Гераонь
Nuc Juglans Regia Ореох греоцкий
Afinul (Vaccinium myrtillus L., denumire populară: afin, afin de munte, afin negru, afene, asine,
coacăz, merișor de munte, pomușoară) este un arbust din familia Ericaceae. Poate fi întâlnit
în Europa, nordul Asiei, Groenlanda, vestul Canadei și vestul Statelor Unite.
Descrierea speciei[modificare | modificare sursă]

Este un subarbust (arbust mic), stufos, rămuros, cu tulpina de culoare verde, lungă de circa 30–
60 cm, cu ramuri anguloase.
Frunzele sunt scurt-pețiolate, mici, ovale, denticulate (crestate pe margine), verzi pe ambele fețe.
Florile sunt verzui roșietice, albe sau rozé cu petalele unite sub formă de clopoțel, dispuse câte 1-2
la axila (subțioara) frunzelor. Înflorește în lunile mai-iunie.
Fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă sau albastru-brumărie, de
formă rotundă, cu diametrul de 0,5 - 0,6 cm, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor.
Înmulțire[modificare | modificare sursă]

Se poate înmulți prin însămânțare sau prin butași, obținuți din ramurile laterale care se
înrădăcinează în turbă cu amestec de nisip. Pentru aceasta trebuie asigurată o umiditate moderată
și o temperatură de 18 – 25 °C.
Arealul de răspândire[modificare | modificare sursă]

Afinul crește în regiunile alpine până la altitudinea de 2000–2500 m, mai ales pe versanții umbriți și
umezi, prin păduri de conifere, pajiști montane, pe stâncării și pe soluri silicoase.
Organe folosite în scopuri medicale[modificare | modificare sursă]

Frunzele și fructele - (Folia et fructus vaccinii myrtillus - expresii latine folosite mai ales în
farmacologie).
 Folium Myrtilli - frunza

 Fructus Myrtilli - fructul
Recoltare[modificare | modificare sursă]

Momentul recoltării[modificare | modificare sursă]
 Frunzele, împreună cu ramurile, se culeg în timpul verii până în toamnă, în perioada mai-
septembrie, după care se usucă la umbră împreună cu ramurile, în locuri bine aerisite.
5
 Fructele se culeg în perioada de maturitate (când sunt bine coapte) în lunile iulie -
septembrie, consumându-se fie uscate fie proaspete.
Principii active[modificare | modificare sursă]
 Frunzele conțin: tanin, arbutină, hidrochinonă, mirtilină, neomirtilină.

 Fructele conțin: tanin, pectine, mirtilină, zaharuri, provitamina A, vitamina C, acizi organici
(citric, malic, oxalic, succinic, lactic).
Indicații terapeutice[modificare | modificare sursă]

Frunzele și fructele de afin au proprietăți astringente datorită taninului. Au activitate antibacteriană,
modificând favorabil flora patogenă intestinală, și antidiareică.
Cu un conținut important de antioxidanți, afinele sunt fructe ce nu ar trebui sa lipsească din
alimentația zilnică, indiferent că sunt consumate proaspete, congelate, sau sub formă de ceai.
Se recomandă în diabet (scade zahărul din sânge), gută, enterocolită (colită de fermentație sau de
putrefacție), parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca antiseptic minor (este bacteriostatic) și
diuretic precum și în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite,
somatite, eczeme, ulcerații cronice sângerânde. Frunzele intră în compoziția ceaiului dietetic.
Afinele sunt folosite la obținerea afinatei, o băutură alcoolică destul de apreciată, sau la prăjituri și
alte dulciuri.
Mod de utilizare[modificare | modificare sursă]

Se pot folosi următoarele preparate:
1. Infuzie din frunze, care se obține din frunze, punând 2 lingurițe la 500 ml apă clocotită. Se
beau 2-3 căni de infuzie călduță, fracționat în 3 reprize, în decursul unei zile (1 litru pe zi).
2. Decoct din frunze - 500 ml/zi în trei reprize.
3. Suc de fructe.
4. Decoct de fructe.
Aloe sau Aloë, este un gen din care fac parte aproximativ 500 speciii de plante. Cea mai răspândită
și cea mai cunoscută specie este Aloe vera. Acest gen este originar din Africa, și este comun
în Africa de Sud, munții din Africa tropicală, insulele din Africa (inclusiv Madagascar) și Peninsula
Arabică.
Aloe vera este o specie de plante suculente care este probabil originară din nordul Africii. Specia nu
prezintă populații naturale, deși alte aloe sunt prezente în Africa de nord."[1] Specia este adesea
folosită în fitoterapie de la începutul secolului I e.n., fiind menționată în Noul
Testament (Ioan 19:39 Și a venit și Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca
la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe.... ).[2] Totuși, nu este clar dacă termenul aloe descris
în Biblie se referă la A. vera. Extractele de A. vera sunt folosite pe scară largă
în cosmetică și medicina alternativă, susținându-se că au proprietăți de reîntinerire, vindecare sau
analgezice.[3][4][5] Nu există, însă, dovezi științifice clare ale eficienței sau ale siguranței folosirii de
extract de A. veraîn scopuri cosmetice sau medicale, iar dovezile care apar sunt adesea contrazise
de alte studii.[6][7][8][9] Există doar câteva dovezi preliminare că extractele de A. vera ar putea fi utile în
tratamentul diabetului și în cazul nivelului ridicat de lipide în organismul uman. [8] Aceste efecte
pozitive par a se datora prezenței unor compuși cum ar fi manan, antrachinonă și lectine.[8][10][11]
6
În compoziția chimică a frunzei de Aloe vera se găsesc 18 aminoacizi din cei 22 necesari
organismului (7 din cei 8
esențiali: valină, leucină, izoleucină, fenilalanină, metionină, lisină și threonină), prin care asigură
dezvoltarea și refacerea masei musculare[12]. Deasemenea conține vitamine (A, B1, B2, B6, B12, C
și E) și minerale (fier, calciu, magneziu, cupru, crom, iod, seleniu, mangan, zinc) fiind esențială unei
alimentații sănătoase, dezvoltarea optimă a organismului și protejarea sănătății [13][14]. Alte substanțe
prezente în frunza de Aloe Vera
sunt sterolii (colesterină, sitosterol, campesterol, lupeol), hormonii(auxine și gibereline ), lignină și sa
ponine , prin care se se adaugă proprietăților plantei efectul antibiotic, analgezic, antiviral și
antiinflamator [15] . Prezența acestor substanțe, împreună în compoziția chimică a plantei, asigură
acesteia un efect de ameliorare sau chiar vindecare unor boli cum ar
fi diabet, artrită, hepatită, cancer, HIV, boli cardiovasculare, leucemie, psoriazis, dermatită, fiind
numită în diferite studii “planta miracol”[16].
Descriere[modificare | modificare sursă]
Habitat și distribuție[modificare | modificare sursă]

În mod normal are habitat in soluri nisipoase și roci de litoral, de la nivelul mării până la altitudinea
de 200 m. Probabil provenind din Arabia și naturalizat în regiuni subtropicale și temperate ale
ambelor emisfere, inclusiv mediteranean.
Utilizări[modificare | modificare sursă]

Aloe este cultivată ca o plantă decorativă, în scopuri medicinale, în produse cosmetice și chiar
pentru hrană în unele țări. În unele locuri în mod obișnuit se numește adesea "Aloe vera" sau "Aloe
maculata". Deși acestea din urmă pot avea proprietăți medicinale similare, identificarea corectă a
speciilor este importantă la nivel farmaceutic. În prezent, există mai mult de 250 de varietăți
recunoscute de Aloe, din care numai trei sau patru au proprietăți semnificative de vindecare sau in
scopul de a crea medicamente. Cel mai puternic dintre aceste varietati si bogat în vitamine,
minerale, aminoacizi și enzime, este "Aloe arborescens". Una dintre cele mai vechi utilizari
farmaceutice înregistrate poate fi găsită într-o tabletă din argilă sumeriană din secolul 21 î.en. Există
rapoarte de desene ale plantelor pe zidurile templelor egiptene de la al IV-lea mileniu î.Hr.. C. | IV
mileniu & nbsp; a. & Nbsp; C]]
În cosmetică este folosit din ce în ce mai mult. Producătorii cei mai responsabili extrag și purifică
extractele evitând componentele cele mai iritante; (Dermatită, eczemă) sau reacții alergice
(urticarie).
Cultivare[modificare | modificare sursă]
Cultivarea industrială de Aloe vera
Aloe Vera in ghiveci
Deoarece "Aloe vera" provine din zonele calde și deșertice, cultivarea acesteia necesită o
temperatură superioara de 10 ℃, la temperaturi scazute poate suferi daune, deoarece aceasta
planta nu tolereaza frigul; De asemenea, nu tolerează umiditatea excesivă, deci necesită condiții
climatice uscate. Poate fi plasat în plin soare sau "semi-umbra".
Vasele de teracotă(ghiveci) sunt preferabile față de orice alt material, deoarece sunt poroase,
evitând astfel o umiditate excesivă. Un substrat, de asemenea poros, cum este si cel folosit pentru
cactus. Este recomandabil să se lase să se usuce complet înainte de a uda din nou planta. Atunci
când plantele sunt umplute cu lăstari mici care apar în jurul "plantei mamă", acestea trebuie
împărțite pentru a permite o creștere mai mare a plantei principale și pentru a preveni Infestări cu
insecte, cum ar fi acarieni, Dactylopius coccus si alte specii de afide. În timpul iernii, această specie
7
poate intra în stare de hibernare, astfel ar trebui suspendata usadarea, mai ales dacă este în afara.
În zone foarte reci, cel mai bine este să-l păstrați în interior sau în sere încălzite.
Această specie este cultivată la scară largă în Australia, Bangladesh, Cuba, Republica
Dominicană, China, Mexic, Jamaica, Kenya, Tanzania și Africa de Sud, împreună cu Statele Unite,
pentru furnizarea industriei cosmetice.
Proprietăți[modificare | modificare sursă]
Bucati de gel de Aloe vera
Această specie a fost cultivată din cele mai vechi timpuri pentru utilizarea sa medicinală. [17][18][19]
Farmacologie
Principiul activ constă în sucul gelatinos din frunze. Mirosul este caracteristic și puternic, în timp
ce gustul este amar și neplăcut. Din frunze practic se obțin doi compuși:
 Gel, care este porțiunea mucilagină a țesutului sau mezofilului situat în centrul frunzelor.
Plantele cele mai expuse la soare fac mai puțin pulpă și mai mult latex. Din pulpă se extrage
un gel luminos și amar, obținut prin extrudarea părții interioare a frunzelor. Trebuie sa se
elimine în prealabil tot conținutul antrachinonă ce se gaseste în epiderma frunzelor.
Dacă acest proces nu este realizat, latexul se va oxida și va lua cu ușurință o nuanță brună.
Fragilitatea anumitor constituenți ai gelului face necesară stabilizarea materialului recent obținut
și păstrarea acestuia din cauza contaminării bacteriene. Aloe vera are, de asemenea, proprietăți
contra psoriazis.
 Suc de aloe sau latex, este sucul obtinut prin taierea frunzelor, este solid cristalin de
culoare maro și foarte amar, numit acibar (Din greacă: "Suc de aloe"). Este localizat în
celulele periciclice situate în apropierea legăturilor conductive sub epidermă, între
parenchimul clorofit și mucilaginos.
În general, se obține prin lăsare un timp a lichidului care iese din frunzele tăiate transversal și se
depoziteaza într-un recipient amestecat cu pulpa.
Pentru a preveni pierderea latexului, frunzele trebuie tăiate de la bază, în apropierea tulpinei .
Trebuie remarcat faptul că frunza tăiată nu crește înapoi. Pentru a o folosi cu coaja este tăiată
din centru sau în cazul în care doriți să extrageți doar latexul, scoateți în prealabil coaja. Odata
luate, frunzele sunt spalate si filetate. Coaja și stratul galben (alantoină) sunt separate. [20][21][22]
Alunul (Corylus avellana), este un arbust, care face parte din familia Betulaceae. El are o înălțime
de 5 m, are frunze care cad toamna. Fructele sale fiind cunoscute de mii de ani ca fructe
comestibile. Alunele aflate în comerț provin de la Corylus maxima, un arbust înrudit cu el. Specia
Epitheton avellana, este amintit deja în Antichtate ca arbust cultivat în regiunea orașului antic Abella,
(azi Avella) aflat aproape de Vezuviu, în provincia Avellino din Campania.
Morfologie[modificare | modificare sursă]

Alunul crește de regulă sub formă de tufe, cu tulpini drepte, puțin ramificate, ce ating o înălțime de 5
– 6 m. El crește rar ca arbore când însă poate atinge 10 m înălțime. Un arbust poate atinge vârsta
de 80 - 100 de ani. Mugurii sunt acoperiți cu peri fini, ei fiind numiți popular mâțișori. Frunzele sunt
zimțate pe margine, au o formă rotunjită fiind ascuțite la vârf. Fața dorsală a frunzei este acoperit de
peri, iar pe fața ventrală se pot vedea nervurile. Lemnul alunului de culoare alb roșiatică, este un
lemn de esență relativ tare, dar puțin rezistent. Scoarța de culoare gălbui cenușie pe ramurile tinere
este netedă, iar pe cele mai bătrâne au striuri longitudinale. Florile alunului sunt separate cele
feminine de cele masculine, fiind numite popular mâțișori.
8
Utilizare[modificare | modificare sursă]
Fructele alunului sunt acoperite de coajă tare, care conține un miez bogat în vitaminele A, B, C și E,
ca și în calciu, fier, fosfor și potasiu.
Areal[modificare | modificare sursă]

În flora spontană este răspândit aproape în toată Europa, Asia Mică ,
regiunea Balcani, Iran, Caucaz , prin păduri de foioase și mixte.
Ecologia[modificare | modificare sursă]

Alunul preferă regiunile cu climă oceanică umedă. El crește în pădurile luminoase de stejar, la liziera
pădurilor, sau tufe pe marginea drumurilor agricole. Alunul este un arbust care trăiește în luminișuri,
sau zone puțin umbrite, care sunt umede, fiind puțin pretențios în ce privește compoziția solului.
Totuși nu crește pe soluri nisipoase sau acide.
Anasonul (Pimpinella anisum) este o plantă medicinală, aparținând familiei Apiaceae, foarte des
utilizată.

Anasonul este o plantă anuală aromatică, erbacee, putând atinge o înălțime de 60 – 80 cm.
Perioada de înflorire este iunie - septembrie. Frunzele sunt puține și rare. Florile mici și albe sunt
produse în umbrele dense. Fructele sunt mici și verzui, și pot fi culese de la sfârșitul lui august până
la sfârșitul lui septembrie.
Caracteristici[modificare | modificare sursă]
 Rădăcina este pivotantă, relativ slab dezvoltată.

 Tulpina este erectă, glabră, striată, ramificată în partea superioară, ramificațiile terminîndu-
se cu inflorescențe.
 Frunzele sunt diferențiate după etaj; cele 2—3 frunze inferioare dispuse altern sunt întregi,
lung pețiolate, ovate, cu margine dințată; cele superioare de asemenea puține, sesile, de 2—3
ori penat sectate, cu foliole liniar lanceolate.
 Florile sunt dispuse în 7—15 umbele compuse, fără involucru, cu câte 5—15 flori, lipsite
de caliciu, 5 petale albe ciliate pe margine, în vârf cu un lobușor îndoit spre interior, lungi de 1–
5 mm.
 Fructele sunt diachene mărunte, ovoide, cu jumătățile greu separabile, cu câte 5 coaste
puțin proeminente, de culoare mai deschisă.

Anasonul are numeroase proprietati, din care amintim: tonic, antispasmodic, diuretic, aperitiv,
vermifug, emenagog, galactogen. El este indicat in astenie, reumatism, migrena, ameteala, tuse
(astm, tuse convulsiva), voma psihogena, dureri gastrice, digestii lente, flatulenta, spasme
intestinale, menstre insuficiente si dureroase.
Anasonul, ca plantă medicinală, are multe proprietăți, multe dintre care sunt neconfirmate:
 Se folosește la tratarea anumitor afecțiuni digestive ( în special ale intestinului) și respiratorii;

 Afecțiuni ale căilor urinare;
 Slab efect laxativ.
9
Angelica (Angelica archangelica) este o plantă erbacee din familia Apiaceae (Umbelliferae).
Alte denumiri: Angelica officinalis, Archangelica officinalis.
Denumiri populare: anghelică, angelină, antonică, buciniș, cucută mare.
Descriere botanică[modificare | modificare sursă]

Plantă erbacee cu rizom gros, napiform, din care pornesc rădăcini adventive lungi. Tulpina robustă,
cilindrică, striată fin (până la 300 cm). Frunze mari, lungi (60–90 cm), cu teacă mare, umflată și
striată. Flori alb–verzui, grupate în umbele mari, globuloase. Fructe diachene elipsoidale.
Răspândire: spontană în etajul montan și subalpin. Preferă locuri umede și stâncoase.
Părți utilizate[modificare | modificare sursă]

Planta trebuie uscată imediat după recoltare! Este utilizabilă doar timp de un an după recoltare!
Rizomii cu rădăcini se recoltează la sfârșitul verii – începutul toamnei (lunile august, septembrie,
octombrie în al doilea an de cultură) sau primăvara (martie-aprilie). Frunzele se recoltează în lunile
iunie – iulie. Tulpinile tinere: iunie, iulie. Florile și fructele: iulie.
Anghinarea (Cynara scolymus) este o specie de plante erbacee perenă, din familia compozitelor
(ciulini), genul Cynara, care înflorește vara—toamna, originară din regiunea mediteraneeană,
cultivându-se pentru solzii cărnoși ai inflorescenței și pentru receptaculii florali care sunt comestibili.
Caractere morfologice[modificare | modificare sursă]


Tulpina este dreaptă și ramificată.

Frunzele sunt mari spinoase, de culoare verde-albicioasă pe dos.

Florile sunt roșii-violacee dispuse în capitule mari (circa 14 cm lățime), receptacul mărit și
cărnos, comestibil, sepale late, îngroșate, la bază fără spini. [1]

Înmulțirea se face prin însămânțare, în răsadnițe semicalde, în februarie, iar în aprilie se plantează
afară sau prin divizare, după înflorire. Cer un sol bogat, luto-humos, poziție însorită. Iarna se
protejează de ger.
Substanțe active importante[modificare | modificare sursă]

Anghinare conține cinarină, oxidaze, polifenoli, flavone, vitaminele A, B, C, mangan, fosfor, fier,
lipide, zaharuri.[2]Anghinarea este de asemenea și o importantă sursă de fibre, de inulină - substanță
care stimulează sistemul imunitar, facilitează tranzitul intestinal, crește asimilarea magneziului și a
calciului în organism.[necesită citare]

Anghinarea se folosește în gastronomie, în terapii, dar poate fi întâlnită și ca plantă ornamentală.
[2]
Bulbul florii se folosește cu un succes aparte în Spania și Italia în gastronomie. În Sicilia există
chiar o sărbătoare închinată anghinării când se mănâncă doar preparate cu anghinare de ordinul
zecilor. În Spania, mai ales în regiunea Navarra, perioada recoltării bulbului de anghinare și a altor
verdețuri ale aceluiași anotimp se consideră sărbătoare a regiunii de Navarra, iar toate mâncărurile
preparate în restaurante și în casele din Navarra se fac cu respectivele verdețuri, printre care
anghinarea este un ingredient principal.
Anghinarea are un conținut ridicat de ulei, care poate fi folosit drept combustibil-alternativ, pentru
centralele termice.[3]
10
În medicina naturistă, la prepararea produselor naturale pe bază de anghinare, se utilizează
rădăcinile și frunzele. Toate aceste produse sunt considerate remedii naturale excelente în tratarea
și vindecarea diverselor afecțiuni ca de exemplu: afecțiuni hepatice, afecțiuni ale circulației sangvine
și afecțiuni renale.
De asemenea, anghinarea mai poate fi consumată și în stare proaspătă, fiind astfel apreciată pentru
efectele ei vindecătoare în tratarea diareei cronice în special, precum și în tratarea diabetului,
hemoroizilor, vomismentelor și migrenelor.
Preparatele naturale din aghinare ajută la vindecarea constipației (sucul de anghinare), afecțiunilor
ficatului (ceai de anghinare), reumatismului (ceai de anghinare).
Recomandări[modificare | modificare sursă]

Anghinarea nu este recomandata mamelor care alăptează (pentru că planta conține o enzimă care
stopează secreția de lapte), persoanelor care suferă de afecțiuni acute hepato-biliare și renale.
Ardeiul iute (Capsicum annuum) este o specie populară a genului Capsicum care face parte din
familia Solanaceae. Această specie se dovedește a fi cea mai cultivată dintre toate cele 4 tipuri de
ardei cunoscuți. Ardeii iuți se pot găsi în mărimi și forme diferite, iar intensitatea iuțelii acestora poate
varia și de la slab la intens: ardei gras, chilli sau ardei iute roșu. Proprietățile medicinale ale ardeiului
sunt limitate, în general, la proprietățile vitaminizante (îndeosebi privind vitaminele A și C). În acest
sens, varietatea de ardei iute este o excepție datorită substanței iritante capsaicină, cu multiple
indicații terapeutice.Deasemenea, partea care da iuțeala unui ardei, sunt semințele.

Deși annuum înseamnă anual (provenind din latinescul annus ”an”) ardeiul iute este o plantă
perenă, care în absența iernilor geroase se poate adapta și poate supraviețui mai multe anotimpuri.
Ardeiul iute are flori de culoare albă, uneori purpuriu iar tulpinile sunt numeroase și pot atinge o
înălțime de 60 cm. Fructele pot fi verzi, galbene sau roșii. În timp ce alte soiuri de ardei se pot
dezvolta în orice tip de climat, ardeiul iute are nevoie de un mediu cald și uscat.
Răspândire[modificare | modificare sursă]

Originar din America Centrală și de Sud, ardeiul iute a fost răspândit în lume de marinarii spanioli și
portughezi. Istoria ardeiului iute a început în Mexic acum aproximativ 7500 de ani. Deși ardeiul iute a
apărut pentru prima dată în Mexic, cele mai multe soiuri de ardei iute sunt cultivate în Peru, în
Bolivia puteți consuma cele mai multe soiuri sălbatice de ardei iute iar India este acum cel mare
producător, consumator și exportator din lume.
Diego Alvarez Chanca a adus primii ardei iuți în Spania în anul 1493. La început aceștia erau
crescuți mai degrabă ca niște curiozități botanice în grădinile mănăstirilor din Spania și Portugalia.
În întreaga lume se cultivă 3,8 milioane de hectare din care rezultă o producție de 33 milioane de
tone de ardei iute.[1]
Din America Centrală ardeiul iute a ajuns în Spania, în Africa de Vest și India. Din India acesta s-a
răspândit spre Asia centrală, Turcia și a ajuns și ăn Ungaria unde a devenit extrem de cunoscut sub
numele de boia.
În lume se pot găsi 35 de specii de ardei iute, dintre care aproximativ 25 dintre ele se pot găsi doar
pe continentul American.
Sunt cultivate 4 feluri de ardei: iuți[2], grași, lungi (de ex. kapia) și gogoșari. Ardeiul, la fel ca roșiile și
vinetele, este o plantă pretențioasă la lumină, căldură, apă și hrană. Pentru a avea o producție mare
și de calitate, ardeiul trebuie cultivat într-un pământ bogat, afânat, lucrat adânc și îngrășat cu gunoi
de grajd.
11
Tipuri de ardei iute[modificare | modificare sursă]
Ardei iute roșu[modificare | modificare sursă]
1. Ardei iute de Cayenne - acesta are un gust înțepător și iute. Adesea se găsește sub formă
de pudră de ardei iute sau piper de cayenne.
2. Ardei iute Anaheim - aceștia au o culoare portocaliu-roșcată și coaja destul de groasă. Sunt
potriviți pentru copt sau gătit deoarece nu se rup ușor dar cel mai adesea sunt uscați și
folosiți în pudre de chili.
3. Ardei iute Scotch Bonnet - are un gust aparte și este foarte des folosit în bucătăria
tradițională jamaicană. Este considerată una dintre cele mai iuți specii de ardei din lume.
Ardei iute galben[modificare | modificare sursă]

1. Ardei Habanero - originali din America de Sud, aceștia se integrează perfect în salsa și
marinade. Sunt considerați a fi cei mai iuți ardei din lume.
2. Ardei Tahi chili - sunt cel mai adesea folosiți în bucătăria asiatică, în sosurile de pește,
salatele de mango sau amestecurile de curry.
3. Ardei Fatalii - sunt originali din Africa și sunt considerați aproape la fel de iuți ca și ardeii
Habanero. Deoarece au coaja subțire, sunt adesea folosiți în salsa, sosuri fierbinți sau sunt
transformați în pudre.
Ardei iute comun[modificare | modificare sursă]

1. Ardei Jalapeno - sunt cel mai adesea întâlniți în Spania și Mexic. Deoarece au o textură
cărnoasă, aceștia pot fi umpluți, prăjiți sau adăugați în salate.
Ardei iute verde[modificare | modificare sursă]

1. Ardei Serrano - este original din Mexic și are o textură asemănătoare cu ardeiul Jalapeno,
dar este mult mai iute decât acesta din urmă. Se pot consuma atât cruzi cât și copți.
2. Ardei Poblano - au de asemenea origini mexicane și sunt folosiți în diverse sosuri iuți și
în chile relleno(ardei iuți umpluți cu carne și prăjiți pane), unde de altfel sunt și ingredientul
cheie.
3. Ardei Tahi chili - într-o variată mai puțin coaptă și mai puțin iute.
Beneficii terapeutice[modificare | modificare sursă]

Ardeiul iute este unul dintre cele mai sănătoase alimente din lume. Câteva dintre cele mai
importante proprietăți terapeutice oferite de acesta sunt [3]:
 ameliorarea inflamațiilor - acesta are proprietăți anti-inflamatorii iar consumul regulat de

ardei iute poate preveni artrita.
 ameliorarea durerii - ardeiul iute poate reduce durerile provocate
de artrită, psoriazis și neuropatie diabetică.
 îmbunătățirea sănătății cardiovasculare - ardeiul iute poate reduce colesterolul și nivelul de
trigliceride, prevenind astfel formarea cheagurilor de sânge. Cei care consumă ardei iute din
abundență au șanse mult mai scăzute de a dezvolta boli de inimă și tromboză.
 îmbunătățirea digestiei - ardeiul iute stimulează apetitul și îmbunătățește digestia. Astfel,
alimentele care sunt digerate bine oferă organismului nutrienții necesari și energie.
12
 întărirea imunității - ardeiul iute are un conținut ridicat de betacaroten și provitamina A care
poate oferi organismului o doză suplimentară de vitamina C și A, esențiale pentru prevenirea
infecțiilor.
 prevenirea cancerului de prostată - capsaicina, substanța găsită în ardeii iuți, distruge în
mod eficient celulele canceroase. Se recomandă administrarea unei cantități de 400 mg de
capsaicină de trei ori pe săptămână pentru prevenirea cancerului de prostată.
 stimularea procesului de slăbire - consumul de ardei iute crește termogeneza - procesul prin
care corpul uman generează căldură și arde calorii în mod suplimentar.
 prevenirea ulcerului de stomac - este dovedit faptul că ardeiul iute nu cauzează ulcer de
stomac ci din contră previne apariția lui datorită faptului că distruge bacteriile nocive și
stimulează secreția de sucuri gastrice.
 prevenirea diabetului de tip 2 - consumat în mod regulat, ardeiul iute poate reduce nevoia
organismului de secreție a insulinei, astfel reducându-se nivelul glucozei din sânge.
 scăderea tensiunii arteriale - ardeiul iute poate avea efecte benefice asupra sistemului
circulator, fiind considerat unul dintre cele mai bune remedii pentru combaterea hipertensiunii
arteriale.
Armurariul (Silybum marianum sau ciulinul laptelui) este o plantă din familia Asteraceae. Inițial
nativă în Europa de Sud și Asia, se găsește astăzi în toată lumea. În România crește mai ales în
zonele calde și însorite, precum Dobrogea. Semințele (fructele) sunt folosite în scopuri medicinale -
datorita conținutului de silimarină (hepatoprotector).
Arnica (Arnica montana L.) este o specie de plante din genulArnica,

familia Asteraceae (Compositae),[1][2] ce crește în regiunile de munte, împodobind pășunile cu florile
ei galbene-aurii. Poporul o mai numește podbal de munte, carul-pădurilor, cujdă sau carul-zânelor.
De la această plantă se folosesc florile - flores arnicae - mai rar planta întreagă și chiar rădăcina.
[3]
Începând cu secolul al VI-lea, a fost utilizată pentru proprietățile sale calmante în America de
Nord, Germania și Rusia.[4] Ele conțin ulei volatil, colina, alcooli triterpenici, substanțe colorante de
natură carotinoidică. Din florile acestei plante se prepară un ceai care se folosește sub formă de
gargară în laringită.[4]
Mai ales din florile de arnică se prepară o tinctură care, diluată cu apă, în proporție de 10-20 g la 100
g apă, se utilizează ca pansament, antiseptic și cicatrizant al rănilor. În amestec cu apă de plumb
această tinctură are proprietatea de a decongestiona umflăturile și loviturile. La un litru de apă de
plumb se pun 100 g tinctură, cu care se fac comprese ce se aplică pe locurile umflate sau lovite.
Infuzia 4%, sub formă de comprese, înviorează tenurile palide. Cu avizul medicului se pot folosi
intern, ca stimulent nervin, 25-50 picături de tinctură (care se procură de la farmacie), dimineața și
seara, în amestec cu apă îndulcită, cu zahăr sau ceai. În general, nu se recomandă a se lua intern,
deoarece provoacă gastro-enterite, ridică tensiunea arterială, iar în cantități prea mari, paralizează
centrii nervoși.
Arnica montana
Arnica este răspândită în Europa, Asia și în zonele temperate ale Americii de Nord. Există circa opt
varietăți ale plantei. Cresc de regulă în sol nisipos și pietros în zone deluroase, dar și pe pajiștile
muntoase cu mult soare, dar până la o altitudine maximă de 2500 de metri. [3]
13
Denumiri[modificare | modificare sursă]
Arnica montana este denumirea științifică a plantei, dar planta are și o multitudine de denumiri
populare ca: podbal de munte, carul pădurilor, cujda, ciuda, iarba soarelui, carul zânelor și roit. [3]
Arnica montana
Planta este formata dintr-o tulpinăaeriană simplă de 10–40 cm pe care sunt dispuse
opus frunzele și ramurile. Tulpina se termină cu o inflorescență de culoare galben-portocalie de 4–
6 cm, mijlocul având o tentă cenușie. Florile sunt înconjurate pe margini de peri aspri și lucioși. De la
plantă se recoltează florile care se folosesc la prepararea uleiurilor, tincturilor și unguentelor.
Fructele sunt achene păroase cu papus.[1]
Indicații terapeutice[modificare | modificare sursă]

Indicațiile terapeutice pentru utilizare arnicăi sunt fracturile, contuziile, entorsele, rănile, ulcerul
varicos, accidentele vasculare, semiparezele, deficiențele imunitare, insomniile, stări de teamă,
palpitațiile cardiace, cancerul de pielecu leziuni întinse, tumorile abdominale, angina pectorală și
ischemia cardiacă.[4]
Bănuți sau părăluțe, bănuței (Bellis perennis) este o plantăierboasă, perenă,

din familia asteraceelor. Înălțimea plantei este de circa 10 cm, tulpină acoperită cu peri, frunze
spatulate, în rozetă bazală. Florile sunt albe, roșietice sau galbene, în capitulate. Se întâlnesc în
flora spontană, în unele țări sunt cultivate ca plante decorative.
Este răspândită în Africa de Nord, Europa de Vest, Sud și Est, în America de Nord, Asia Mică și Asia
Mijlocie. În Republica Moldovaa fost înregistrată, ca plantă spontană, în zona Codrilor.
Bozul (Sambucus ebulus - L.) este o plantă medicinală din familia Adoxaceae,
genul Sambucus (soc).

Bozul este o plantă robustă. Tulpina este erbacee, cu frunze penat-sectate, care au un miros
neplăcut. Florile bozului au culoarea albă și sunt grupate în formă de umbrelă. Înflorește în luna
iunie-august. Fructele sunt bace de culoare neagră și au un miros neplăcut.

Crește în locuri necultivate, la marginea ogoarelor, de-a lungul drumurilor și șanțurilor, pe lângă
garduri.

Planta este recoltată și se folosește mai ales rădăcina, dar și fructele și florile (Sambuci ebuli radix,
flos et fructus). Rădăcina conține hemaglutinine, principii amare și saponozide. Florile sunt bogate în
glucide, flavone, fitosteroli, acizi grași și triterpene. Fructele conțin antocianozide, acid tartric, acid
malic[1].
Infuzia, decoctul (10%), extractul - toate au proprietăți diuretice, antireumatice, laxative, antiseptice,
purgative, antialergice, antiinflamatoare, antitusive, sudorifice.
Bozul este o plantă foarte utilizată pentru calitățile ei farmaceutice.
14
Bradul argintiu sau bradul alb (Abies alba Mill.), este un bradoriginar din Europa, al cărui areal
este limitat de Munții Pirinei, la nord de Normandia, la est de Munții Alpi și Munții Carpați, până în
sudul Italiei și nordul Serbiei, unde s-a integrat alături de bradul bulgar. Este un conifer masiv, verde
tot timpul, crescând până la 40–50 m (rar 60 m) înălțime, cu diametrul trunchiului de până la 1,5 m.
Cel mai mare copac măsurat a fost de 68 m înălțime și avea o grosime a trunchiului de 3,8 m. Se
întâlnește la altitudini între 300–1700 m (în general peste 500 m), pe munți unde precipitațiile
depășesc 1000 mm.
Ramura bradului argintiu
Frunzele sale sunt de formă aciculară aplatizată, având 1,8–3 cm lungime și 2 mm lățime cu 0,5 mm
grosime, de un verde închis deasupra și cu două benzi lungi albe de stomate dedesubt. Vârful
frunzei este de obicei puțin crenelat. Conurile au o lungime între 9–17 cm și 3-4 lățime, cu
aproximativ 150-200 de solzi, fiecare solz având bractee [1] și 2 semințe înaripate, se dezintegrează
când se maturizează spre a elibera semințele.
Bradul argintiu este o componentă importantă a pădurii de brazi argintii din zona calcaroasă a Alpilor
Dinarici în vestul Peninsulei Balcanice. Este înrudit de aproape cu bradul bulgar (Abies borisiiregis)
care crește în sudul Peninsulei Balcanice și cu bradul sicilian (Abies nebrodensis), fiind diferit de
aceștia și de alți brazi euro-mediteraneeni prin frunzișul răsfirat, cu frunzele împrăștiate în toate
direcțiile. Unii botaniști tratează bradul bulgăresc și bradul sicilian ca varietăți ale bradului argintiu (A.
alba var. acutifolia și respectiv A. alba var. nebrodensis).
Bradul argintiu este prima specie folosită ca Pom de Crăciun, dar a fost în mare parte înlocuit cu
Bradul Nordmann (care are un frunziș mai dens, mai atractiv), molidul norvegian (mult mai ieftin de
crescut) și alte specii. Lemnul este moale și alb, folosit pentru construcții și
producerea/manufacturarea hârtiei.
Broccoli (Brassica oleracea) este o legumă din familia brasicaceelor (cruciferelor), ce se utilizează
în alimentație, inflorescența mai puțin compactă decât a conopidei fiind folosită la prepararea
diferitelor mâncăruri. Are o valoare nutritivă și alimentară ridicată, și de asemenea un conținut bogat
în glucide, vitamine și săruri minerale. Are originea comună cu conopida și este răspândită în
aceleași zone.
Producția mondială de broccoli este de aproximativ 1.000.000 tone. Broccoli este o plantă foarte
asemănătoare cu conopida, excepție făcând inflorescența, care este mai răsfirată, puțin compactă și
ușor desfăcută, de culoare verde. Poate avea, la anumite varietăți, culoarea galbenă sau chiar
violet. Tehnologia de cultură este foarte asemănătoare cu cea a conopidei. Producția este de 10–12
t/ha, putând ajunge până la 25 t/ha.
Istoric[modificare | modificare sursă]

Conform celor mai recente date, acest gen de varză a fost obținut prin hibridizare în nord-estul
Mediteranei în secolele VI-V î.H. Cuvântul italian «broccoli» este o formă a pluralului «broccolo»,
ceea ce înseamnă (varză înfloritoare cu tulpină). Sursa originală este cuvântul latin «bracchinum»
(ramură). Cea mai veche mențiune despre broccoli se găsește în tratatul francez «Historia Generalis
Plantarum» (1587). Broccoli a apărut în Anglia la începutul secolului al XVIII-lea, apoi a fost numit
aici «sparanghel italian». Chiar Thomas Jefferson a încercat să planteze acest tip de varză în SUA,
însă plantația sa nu a primit o distribuție semnificativă.
Producția de broccoli în Statele Unite a început să se mărească la mijlocul anilor 1920, când în San
Jose, frații d'Arrigo au început cultivarea, aducând semințe din Italia, iar în 1926, un lot de broccoli a
fost trimis pentru prima dată pe coasta de est - spre Boston. De atunci, California a devenit cel mai
mare producător de broccoli din Statele Unite, dând aproximativ 90% din cultură. În
2011, China și India au recoltat 43% și 32% din recolta globală a acestui tip de varză, după care au
mai urmat și țările Spania, Franța, Italia, Turcia și Israel.
15
Brusturele (Arctium lappa) este o plantă erbacee bienală din familia Asteraceae, cultivată în
grădini pentru rădăcinile sale comestibile sau întâlnită frecvent ca buruiană.
Cuprins
 1Descriere
 2Origine și distribuție
 3Cultivare
 4Compoziție chimică
 5Utilizare culinară
 6Utilizare în medicina tradițională
 7Referințe
 8Bibliografie
 9Legături externe

Brusturele este oarecum înalt, putând ajunge până la 2 metri înălțime. Are frunze mari, alternate,
frunzele bazale care apar în primul an de vegetație, triunghiulare, ovate sau cordate, cu marginele
întregi, cu un pețiol lung, tomentoase pe partea inferioară.
Florile sunt tubulate de culoare mov-violet, cu antere și stamine concrescute și grupate în calatidii
globulare, care formează un corimb. Acestea apar la mijlocul verii. Calatidiile sunt înconjurate de
un involucru format din numeroase bractee, fiecare curbată sub forma unui cârlig, permițând să se
agațe de blana animalelor și să fie cărate pe distanțe mari. Fructele sunt achene; cu o lungime de
cca 6 mm, comprimate, cu papusuri scurte.
Rizomul este scurt, cărnos, continuat cu o rădăcina pivotantă lungă de până la 50 cm lungime, de
culoare brun-cenușie. Tulpina este cilindrică, cu șanțuri longitudinale, ramificată, acoperită cu peri.
Origine și distribuție[modificare | modificare sursă]

Specia este nativă regiunilor temperate ale lumii vechi, din Scandinavia până la Marea Mediterană,
și din Arhipelagul Britanic până în Rusia, iar din Orientul Mijlociu până în China și Japonia,
inclusiv India. A fost naturalizată aproape pretutindeni și poate fi găsită mai ales în zonele cu soluri
bogate în azot. Este considerată o plantă ruderală (crește pe terenuri necultivate, lunci, câmpuri,
margini de drum). Este deseori cultivată în Japonia, unde oferă numele unui tip special de
construcție.

Preferă solurile lucrate, bogate în humus, complet însorite. Brusturele este foarte sensibil la
îngrășămintele pe bază de azot. Înmulțirea se face direct prin semințe, în timpul verii. Recolta are loc
la trei până la cinci luni de la însămânțare, toamna târziu, moment după care rădăcinile devin prea
fibroase.
Compoziție chimică[modificare | modificare sursă]

Rădăcina conține inulină, acid palmitic, steric și cofeic, ulei volatil, viatmine din complexul B, nitrat
de potasiu, steroli, hormoni vegetali, taninuri, mucilagii, mai conține o cantitate mare de fibre
dietetice, este crocantă cu o aroma dulce. Rădăcinile de brusture au o acțiune antitermică și au fost
foarte căutate în timpul epidemiilor de ciumă, se culeg înainte de perioada de înflorire. Frunzele
conțin fitoncide, arctiină și lapanol.
16
Utilizare culinară[modificare | modificare sursă]
Fel de mâncare japonez, kinpira gobō, format din gobō (rădăcină de brusture) și ninjin (morcov) sotate, alături
de kiriboshi daikon sotat
Brusturele era utilizat în Evul Mediu drept legumă, dar acum este rar folosit, cu excepția bucătăriei
japoneze, unde este numit gobō (牛蒡 sau ゴボウ ), bucătăriei coreene, unde este numit ueong (우
?
엉), și bucătăriilor italiene și portugheze, unde se numește bardana. Plantele sunt cultivate pentru
rădăcinile lor, care pot ajunge până la un metru lungime și un diametru de 2 centimetri.
Tulpinile imature, care vor avea flori, pot fi culese de asemenea primăvara târziu, înainte de apariția
florilor. Gustul este asemănător anghinarei, aceste două plante fiind înrudite.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, brusturele a fost recunoscut internațional datorită creșterii
popularității dietelor macrobiotice, care susțin consumarea plantei. Rădăcina conține o cantitate
considerabilă de fibre dietetice gobō (GDF, 6g per 100g), calciu, potasiu, aminoacizi[1] și are un
număr mic de calorii. Conține polifenoli, care cauzează culoarea închisă la suprafață și gustul
pământos, prin formarea de complexe tanin-fier.
Rădăcina este foarte crocantă și are o aromă dulce, slabă, puțin pământoasă, care poate fi redusă
prin menținerea bucăților tăiate în apă pentru circa 10 minute. Combinația cu carnea de porc în supa
miso (tonjiru) și takikomi gohan (pilaf japonez) este considerată delicioasă.
Un fel de mâncare japonez este kinpira gobō, rădăcini de brusture și morcov tăiate julienne, stropite
cu sos de soia, zahăr, mirin și/sau sake și ulei de susan. O altă mâncare este makizushi de brusture
(sushi umplut cu rădăcină de brusture murată; rădăcina de brusture este de obicei colorată artificial
în portocaliu, pentru a semăna cu morcovul).
Utilizare în medicina tradițională[modificare | modificare sursă]
Naturaliștii populari consideră brusturele uscat ca fiind un agent diuretic, diaforetic și purificator
al sângelui, de asemenea ajută la eliminarea toxinelor renale și hepatice. Semințele de brusture sunt
utilizate în medicina tradională chineză, sub numele de niupangzi[2] ( chineză: 牛蒡子;
pinyin: niúpángzi). Datorită efectului sau curativ purificator, brusturele este folosit și în reglarea
colesterolului și a trigliceridelor din sânge.
Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din genul Ocimum, familia Lamiaceae. Este o plantă
ierboasă originară din Asia tropicală.
Atinge între 20–60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu lungimi
cuprinse între 1,5–5 cm și late de circa 1–3 cm. Florile sunt de culoare albă, aranjate într-o
terminație numită racem. În mod neobișnuit pentru familia Lamiaceae, cele
patru stamine și pistilul nu emerg de sub marginea superioară a corolei, ci se sprijină pe cea
inferioară. După polenizarea cu ajutorul insectelor,[1] corola cade și ulterior se dezvoltă
patru achene[2] în interiorul calixului bilabial. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit
și anis), având un miros puternic dulceag-înțepător. Busuiocul este foarte sensibil la frig, el crescând
bine în condiții de căldură și umezeală. În timp ce varietățile comune de busuioc sunt plante anuale,
alte varietăți, cum ar fi busuiocul albastru african și busuiocul sacru thailandez, sunt perene.
Termenul de busuioc provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând „rege”, despre
această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împărații Constantin și Elena au descoperit
Sfânta Cruce. Dicționarul Englez Oxford menționează unele speculații conform cărora busuiocul ar fi
17
fost folosit la „câteva unguente sau medicamente regale”. Busuiocul este în continuare considerat
„regele mirodeniilor” de mulți bucătari și autori de cărți gastronomice.
Cuprins
 1În mâncare
 2Alte specii de busuioc
 3Componente chimice
o 3.1Tratamente naturale pe bază de busuioc
 4Note
 5Bibliografie
În mâncare[modificare | modificare sursă]
Frunze de busuioc uscate.
În mod obișnuit, se recomandă[de cine?] ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul rețetelor
culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face, de obicei, la finalul
preparării pentru a nu i se distruge aroma. Ținut în pungi de plastic, poate fi păstrat proaspăt, fie în
frigider, pentru o perioadă scurtă, fie în congelator, pentru mai mult timp, după ce în prealabil a fost
opărit puțin. Planta uscată își pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte
diferit, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată.
Rețetele cu specific mediteraneean și asiatic folosesc în mod frecvent busuiocul. În cazul bucătăriei
mediteraneene, aroma este completată de roșii. Busuiocul este unul dintre ingredientele principale
ale sosului pesto, o specialitate italiană din ulei și plante aromate, provenind din orașul Genova.
Celelalte două ingrediente sunt uleiul de măsline și semințele de pin. Cele mai folosite specialități de
busuioc mediteraneean sunt „Genovese”, „Volănașe purpurii”, „Mamut”, „Scorțișoară”, „Lămâie”,
„Glob”, și „Albastru african”.
Bucătăria chineză folosește specialități de busuioc proaspăt sau uscat pentru supe și alte feluri de
mâncare. În Taiwan, bucătarii adaugă busuioc proaspăt unei supe-cremă (羹湯; gēngtāng) sau
frunze de busuioc fierte în ulei la pui prăjit.
Busuiocul este gătit câteodată cu fructe proaspete sau adăugat în gemuri de fructe și sosuri — de
obicei cu căpșuni, dar și cu zmeură sau prune. Se consideră că busuiocul cu frunza plată folosit în
bucătăria vietnameză, care are o aromă ușor diferită, este mai potrivit pentru felurile de mâncare cu
fructe.
Atunci când sunt înmuiate în apă, unele varietăți de semințe de busuioc devin gelatinoase, și se
folosesc în băuturi asiatice sau deserturi precum falooda sau șerbetul. Aceste semințe sunt
cunoscute sub numele de sabja, subja, takmaria, tukmaria, sau semințe falooda. Semințele se mai
folosesc și în Ayurveda, sistemul medicinal tradițional al Indiei.
18
Alte specii de busuioc[modificare | modificare sursă]
Alte specii, inclusiv aparținând familiei Ocimum, sunt cultivate în multe regiuni ale Asiei. Cele mai
multe specii asiatice de busuioc au o aromă asemănătoare cuișoarelor, în general mai puternică
decât cea a busuiocului mediteranean. În China, specia locală este numită 九層塔 (jiǔcéngtǎ;
literalmente „pagoda cu nouă nivele”), în timp ce varietățile importate sunt denumite 羅勒 (luólè) or
巴西里 (bāxīlǐ).
Busuiocul lămâios are un puternic miros de lămâie și o aromă foarte diferită de cea a celorlalte
varietăți, deoarece conține o substanță chimică numită citral. Este folosit la scară largă în Indonezia,
unde este numit kemangi și este servit crud, împreună cu varză crudă, fasole verde și castraveți, ca
acompaniament pentru pește prăjit sau rață. Florile sale, desfăcute, sunt un condiment apreciat
pentru salată.
Componente chimice[modificare | modificare sursă]

Diferitele varietăți de busuioc au arome diferite datorită faptului că planta conține un număr variabil
de uleiuri esentiale (numite și uleiuri volatile sau uleiuri eterice), care sunt combinate în diferite
proporții pentru diferite soiuri. Aroma puternică de cuișoare a busuiocului dulce este dată
de eugenol, care e aceeași substanță chimică prezentă și în cuișoare. Aroma de lămâie a
busuiocului lămâios și a celui „limă” este dată de faptul ca aceste două soiuri au un conținut mai
mare de citral, care produce aceste efecte la mai multe plante, incluzând menta-lămâie și limonen,
dând și cojii de lămâie aroma-i specifică. Busuiocul albastru african are o puternică aromă
camforată, datorită proporției mari de camfor și de camfen. Busuiocul-licorice conține anetol[3],
substanță chimică ce face ca anasonul să amintească de Glycyrrhiza glabra și să justifice numele de
busuioc-anason.
Alte substanțe chimice care participă la producerea aromelor distincte ale multor soiuri de busuioc,
în funcție de proporția în care se găsesc în fiecare specie specifică, sunt:
 cinamat (același compus ca în scorțișoară}

 citronelol (același compus găsit în geranium, trandafir)
 geraniol[4] (ca în geranium)
 linalol (o aromă florală prezentă și în coriandru)
 metil-cavicol (care dă aroma tarhonului )
 mircen (dafin, mirt)
 pinen (care, după cum spune și numele, este substanța ce dă aroma uleiului de pin)
 ocimen
 terpineol
Tratamente naturale pe bază de busuioc[modificare | modificare sursă]

Busuiocul (Ocimum basilicum) reprezintă un remediu natural pentru tratarea și vindecarea diverselor
afecțiuni: bronșită, afecțiuni gastrointestinale, febră, gută, dureri de stomac. Infuzia preparată din
frunze de busuioc se recomandă în cazul în care pacientul suferă de crampe, infecții urinare, dureri
de cap, laringită, faringită, gripă, vomă, fiind și un excelent stimulator al poftei de mâncare.
[5] [6] [7]
Consumul zilnic al acestei infuzii ajută și la tratarea și vindecarea cefaleei, colicilor intestinale,
ulcerului gastric, colitelor de fermentație. [8]
Înțepăturile de insecte, rănile și eczemele se pot trata prin aplicarea unor comprese cu frunze de
busuioc sau cu tinctură de busuioc. De asemenea, pentru stimularea poftei de mâncare se
recomandă a se administra vin de busuioc.[9]
19
Camforul este o substanță din grupul terpenelor (substanțe hidroaromatice), obținută inițial numai
din rășina copacului Cinnamomum camphora, ulterior fiind obținut și pe cale sintetică.

Arborele de camfor ajunge la o vârstă cuprinsă între o mie și două mii de ani și secretă o rășină ce
conține substanțe antimicrobiene. Aceasta explică rezistența mare la boli, fiind folosit din timpuri
străvechi în China și India ca medicament. Frecvent este denumit „rășina albă”, fiind cunoscut
pentru acțiunile sale antireumatice și antifebrile.
Acțiune terapeutică[modificare | modificare sursă]

Cristalele de camfor se păstrează ca uleiuri volatile sau cristale la temperaturi scăzute. Este utilizat
în unele afecțiuni dermatologice, respiratorii, circulatorii și reumatice. Are acțiune antipruriginoasă,
antinevralgică, antiinflamatoare, lubrefiantă și de stimulare a circulației sanguine. Are o acțiune
asemănătoare cu cea a uleiului de eucalipt.
Produse din camfor sunt:
 alcoolul camforat
 unguentul camforat
Cartoful (Solanum tuberosum) este o plantă erbacee din familia solanaceelor, cu flori albe sau
violete și tulpini subterane terminate cu tuberculi de formă rotundă, ovală sau alungită. Planta este
cultivată pentru acești tuberculi care sunt comestibili, bogați în amidon, motiv pentru care sunt
folosiți în alimentație, dar și ca furaj.
Cartofii sunt originari din America de Sud, din regiunea Munților Anzi. În perioada precolumbiană, în
zonele aflate azi în Chile, Peru, Ecuador și Columbia, se cultivau circa 200 de specii de cartof.
După orez, grâu și porumb, cartofii reprezintă a patra sursă de energie alimentară.
Cartofii sunt cultivați în peste 120 de țări și sunt consumați zilnic de peste un miliard de oameni. [1] În
anul 2007, recolta totală de cartofi a fost de 300 de milioane de tone. [1]
Etimologie[modificare | modificare sursă]

În limba română, „cartof” derivă din germanul Kartoffel, cuvânt care derivă prin intermediul limbii
italiene din latinescul tuber („umflătură”).
Istorie[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Istoria cartofului în Europa și Istoria cartofului în imperiul incaș.
Cartoful a fost descoperit în Peru, de către spanioli, cam pe la 1530 și introdus, puțin după aceea,
în Spania și în Italia.
Portretul lui Parmentier
Originar din Chiloè, arhipelag al Pacificului, la sud de Chile, Patata incașilor a fost importată în
Spania și în țările din sudul Europei către 1540. Patruzeci de ani mai târziu, amiralul englez Raleigh
o introduce în Insulele Britanice și în Țările de Jos. În vremea aceea, cartoful trecea drept toxic
pentru om, riscând să-i dea lepra, și nu servea decât la hrănirea vitelor.
Un farmacist al armatelor franceze, prizonier în Germania, îl descoperă la fiecare masă în gamela
lui. Întors în Franța, în 1763 „spițerul Armatelor”, Antoine-Augustin Parmentier, se încumetă să facă
tot posibilul ca leguma să fie adoptată în Franța, încercând să găsească un leac al foametei. Însă, o
violentă opoziție se declanșează și, în anumite provincii, se interzice cultivarea „plantei dăunătoare”.
20
Parmentier a izbutit, totuși, să-i convingă pe Franklin, pe Lavoisier și pe rege, care își împodobește
butoniera cu flori de cartofi.[2]
Planta nu era apreciată în Franța decât pentru calitățile ei ornamentale. În secolul al XVIII-lea,
Parmentier s-a străduit s-o introducă în alimentație și nu fără greutăți: primii cartofi aveau un gust
acru. Parmentier a perfecționat metodele de semănat și a înmulțit speciile, ceea ce, în cele din
urmă, i-a permis să obțină varietăți cunoscute în zilele noastre. Totuși, populația rămânea
neîncrezătoare. În 1771, Academia de Medicină din Paris conchide că tuberculul e nedăunător și
recomandă folosirea sa.
Pentru a trezi interesul, chibzuit susținut de Ludovic al XVI-lea, Parmentier a recurs la numeroase
subterfugii. El a intervenit pentru plantarea de terenuri cu cartofi la periferia Parisului (astăzi
cartierele la Porte Maillot și Grenelle) și „a pus să fie păzite în mod ostentativ ziua, ca să îndemne
populația să le fure noaptea”. [3]
Conținut[modificare | modificare sursă]

Cartofii conțin amidon, vitamina C, fibre, proteine și mult potasiu. [4]
Cartoful conține glicoalcaloizi, cum ar fi solanina și ciaconina. Acești alcaloizi, care protejează
planta, se găsesc în special în frunze, germeni, vlăstari și fructe. [5] Expunerea la lumină, deteriorarea
fizică și îmbătrânirea cresc conținutul de glicoalcaloizi din tuberculi,[6]concentrațiile lor puternice
aflându-se imediat sub piele. Gătitul la temperaturi de peste 170 °C distruge parțial aceste
substanțe. Glicoalcaloizii pot produce dureri de cap, diaree, crampe, iar în cazuri severe coma sau
decesul, ceea ce se întâmplă însă foarte rar. Expunerea la lumină produce înverzire prin sinteză
de clorofilă, aceasta indicând cazurile în care tuberculii devin mai toxici; totuși acest indicator nu
este sigur, deoarece înverzirea și acumularea de glicoalcaloizi se pot petrece una fără cealaltă.
Plantele inrudite cu cartoful : atropa belladona [ matraguna ] , capsicum annum [ ardei ] , datura
stanonim [ ciumfaie ] , nicotina tabucum [ tutun ]
Castravetele (Cucumis sativus) este o plantă legumicolă din familia Cucurbitaceae care
include dovlecelul, dovleacul, pepenele galben și cel verde etc., și este cultivat pe scară largă.
Provine din India și este cultivat în regiuni tropicale și temperate. Se cultivă în numeroase varietăți,
datorită diversității fructelor.
Planta de castravete este o viță târâtoare de 1,5 – 2 m lungime, care crește agățându-se pe spaliere
sau alte structuri de susținere cu ajutorul cârceilor. Planta are frunze mari care acoperă fructul.
Acesta este cilindric, alungit, cu margini rotunjite, și poate crește până la 60 cm, cu un diametru de
10 cm. De obicei crește de cam de 10 cm lungime. Castraveții pot fi mâncați în stare crudă sau
murați (murături).
Planta se dezvoltă dintr-o sămânță închisă. Din punct de vedere științific, rezultatul polenizării plantei
de castravete este un fruct. Clasificarea acesteia ca legumă, ca și în cazul roșiilor și a dovlecelului,
de exemplu, este arbitrară și se bazează în principal pe folosirea acestuia în bucătărie.
Înflorire și polenizare[modificare | modificare sursă]

Câteva varietăți de castravete sunt partenocarpice, rezultând fructe fără semințe, pentru aceste
varietăți polenizarea reducându-le potențialul calitativ. De obicei aceste varietăți sunt crescute în
sere, unde polenizarea prin insecte este eliminată. În Europa sunt preferate soiurile de castravete
care pot produce semințe și care necesită polenizare. Polenizarea acestor varietăți este făcută
de albine, bondari și diverse alte soiuri de insecte, apicultorii preferând să-și aducă stupii în preajma
terenurilor însămânțate cu legume.
În cazul în care polenizarea nu a avut succes, fructul rezultat se poate îngălbeni, cădea, sau poate
crește strâmb. Fructele parțial polenizate pot fi verzi la capătul de lângă pețiol dar galbene și prost
formate lângă locul unde a fost floarea.
21
Aliment[modificare | modificare sursă]
Consumat ca aliment, castravetele cu coajă, în stare crudă, are un aport de 20kcal la 100 grame, din
care carbohidrați aproximativ 3,63g, grăsimi 0,11g, proteine 0,65g, vitamina B1 0,027 mg, vitamina
B2 0,033 mg, vitamina B3 0,098g, urme de vitamina B6 și B9, vitamina
C 2,8 mg, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc.
Castravetele este cules când are culoarea verde, și poate fi consumat crud sau murat. De
asemenea, varietățile fără semințe sunt folosite în industria decorațiunilor alimentare. Pentru murat
se folosesc îndeosebi castraveții a căror formă nu este așa de plăcută ochiului, cei cu formă
neregulată, prea groși sau strâmbi, sau cu coaja grunzuroasă. Pentru murare se folosește de
obicei saramura sau oțetul, în combinație cu diverse plante aromatice. Procedeul de murare reduce
conținutul de vitamine din legume, dar le păstrează în niște valori crescute față de alte procedee de
conservare (de exemplu, fierberea). În plus, le conservă pentru mai mult timp. Gustul deosebit și
multiplele întrebuințări pe care le are în gastronomie, alături de eliminarea prin murare a unei
componente cam indigeste a castravetelui crud, fac din castravetele murat o piesă de rezistență a
alimentației umane, în special alături de produse din carne, în sezonul rece.
Tratamente naturale pe bază de castravete [modificare | modificare

sursă]
Castravetele datorită calităților terapeutice poate fi utilizat ca remediu natural în tratamentul: iritațiilor
intestinelor, reumatismului, gutei, arsurilor solare, constipației. De asemenea, acesta este un bun
laxativ și contribuie la eliminarea toxinelor din organism.
Ridurile pot fi combătute prin aplicarea unor creme sau măști pe bază de castravete. Proprietăți
terapeutice extraordinare au și semințele de castravete care tratează afecțiuni variate: tuse,
probleme ale tenului, probleme cu expectorația.

Castravetele este cultivat de cel puțin 3000 de ani, în Asia de vest; în Europa a ajuns în
timpul Imperiului Roman. Sunt cronici din secolul al IX-lea, din Franța, care amintesc de cultivarea
castravetelui.
Se crede că este o plantă nativă a teritoriului Indiei de azi. Castravetele este menționat în legenda
lui Gilgamesh, între produsele vechiului oraș Ur, fiind consumat de către locuitorii acestuia. Unele
surse spun că a fost produs pe scară largă în Tracia; apartenența sa la bucătăria bulgărească și
turcească vin să întărească această teorie. Din India, castravetele a ajuns în Grecia (unde este
numit "vilwos") și în peninsula italică, unde populația este foarte amatoare de această legumă.
Fructul castravetelui este menționat și în Vechiul Testament (Cartea Numerelor 11:5), ca fiind o
plantă foarte răspândită în Egipt, chiar și sclavilor israeliți: Ne amintim de Pește, pe care l-am avut
pe mesele noastre în timpul robiei egiptene / de castraveți, pepeni, praz, ceapă, usturoi. Israeliții vor
rămâne, astfel, foarte atașați de aceste legume, care vor fi folosite adeseori în mesele lor tradiționale
de sărbători.
Despre împăratul roman Tiberius se spune că servea castraveți la fiecare masă, indiferent de
anotimp. Astfel, pe teritoriul Imperiului Roman a fost dezvoltat pentru prima dată un sistem artificial
de creștere a fructelor și legumelor în condiții speciale, similar cu o seră agricolă, pentru a asigura
prezența pe masa împăratului a legumei sale favorite. Sistemul de creștere era combinat, pe timpul
zilei vasele cu plante de castravete fiind ținute la soare, apoi puse la adăpost în zone acoperite, la
căldură, sau erau acoperite cu pânză îmbibată cu ulei, pentru a nu permite circulația curenților de
aer. Aceste pânze erau numite specularia.
În însemnările sale, Plinius cel Bătrân consemnează existența unui castravete foarte mic, probabil
soiul cornișon, care crește nu mai mare de 8 cm și are coaja neregulată, cu broboane și grunji.
Plinius descrie și pregătirea unor remedii naturale din castravete, cu toate că unele cercetări spun că
ar fi fost vorba de o plantă diferită, un soi de castravete sălbatic, necultivat. Totodată, este
menționată folosirea fructului castravetelui pentru tratarea mușcăturii de scorpion, pentru cei cu
vederea slabă și pentru a îndepărta șoarecii din hambare. Nevestele care doreau să rămână
22
însărcinate îi purtau la cingătoare, la fel și moașele chemate la câte o naștere mai grea, și îi aruncau
după ce copilul se năștea.
În Evul Mediu, la curtea regelui Carol cel Mare (Franța secolului al XI-lea) se creșteau castraveți. Ei
au fost introduși în Anglia la începutul secolului al XIV-lea, pierduți, apoi reintroduși după 250 de ani.
În Lumea Nouă, castraveții au ajuns în 1494, în Haiti, o dată cu expedițiile lui Cristofor Columb.
În 1535, Jacques Cartier, explorator francez care a călătorit în zona a ceea ce astăzi se
numește Canada, spunea că a găsit castraveți imenși în zona orașului Montreal. În secolele XV-
XVII, vânătorii europeni de blănuri, comercianții, exploratorii, vor face schimburi și trocuri cu
popoarele indigene amerindinene, inclusiv cu produse agricole. Triburile din Marile Câmpii și din
zona Munților Stâncoși au învățat de la conchistadori cum să cultive legumele și fructele europene.
Cei mai buni agricultori erau cei din triburile Mandan, din zona Dakota de Nord și de Sud. Ei au
învățat să cultive soiuri de castraveți și de pepeni și le-au adăugat rapid în alimentație, pe lângă
soiuri de porumb, fasole, și altele din aceeași familie a
cucurbitaceelor, dovleac, dovlecel și tărtăcuță. Triburile Iroqueze cunoșteau deja planta, la momentul
la care au fost vizitați de primii europeni.
În 1630, reverendul Francis Higginson a publicat o carte pe nume „Plante din Noua Anglie”, în care
se descrie o grădină din insula Conant, în portul din Boston, „grădina Guvernatorului”. Acolo sunt
descrise multitudinea produselor vegetale cultivate, printre care și „țelină, sfecle, morcovi, care cresc
aici mult mai mari și mai dulci decât sunt îndeobște cunoscute în Anglia. Sunt aici și soiuri de
dovleac și de castravete de care nu aveam cunoștință înainte”.
În 1633, William Wood publică o carte care conține observațiile sale referitoare la plantele pe care le
întâlnise în America „Pământul este foarte bun pentru creșterea verdețurilor de bucătărie, toate
soiurile cunoscute în Anglia și altele noi, și care sunt mai mari și mai gustoase”. Câțiva ani mai târziu
apar, tot în Anglia, un număr de articole publicate în reviste de specialitate cu profil medical, în care
se specifică faptul că verdețurile sunt responsabile de un număr tot mai mare de îmbolnăviri pe
timpul verii și că legumele crude nu trebuie consumate de către copii. Castravetele a fost unul din
legumele marcate de această proastă reputație, fiind retras din alimentația umană și păstrat doar
pentru animale, în special vaci, schimbându-i-se și numele în engleză din cucumber în cowcumber.
Nefiind preferat în alimentație, soiurile de castravete au degenerat, spre sfârșitul secolului al XVIII-
lea, transformându-se într-o plantă de dimensiuni reduse, cu inflorescență redusă și cu fructe foarte
mici.
În jurnalul său, Samuel Pepys nota, în data de 22 septembrie 1663: „Azi, Sir W. Batten m-a informat
de trista soartă a unei doamne, Newhouse, care a murit din pricină că a consumat castraveți. Și cred
că am mai auzit de un caz asemănător acum câteva zile.”Castravetele este inrudit cu pepenele si
cactusul. Conține multă apă.
Industrie[modificare | modificare sursă]

În industria alimentară, castravetele este foarte preferat în varianta murată, fiind unul din cele mai
consumate alimente, inclusiv în industria fast-food.
În industria cosmeticelor, este foarte întrebuințat în diverse creme și loțiuni pentru ten, având un
efect calmant, de restabilire a pH-ului pielii, fiind ușor astringent. Totodată, aroma de castravete
proaspăt este considerată a fi afrodisiacă.
Cătina albă, cunoscută în unele părți și sub numele de cătină de râu sau simplu cătină (nume
științific Hippophaë rhamnoides L.), este un arbust foarte ramificat și spinos care crește
în România începând din nisipurile și pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori
crânguri și tufișuri destul de întinse.
Cătina albă se utilizează deopotrivă în industria alimentară, în silvicultură, în farmacie dar și ca
plantă ornamentală. Fructul de cătină conține de două ori mai multă vitamina C decât măceșul și de
10 ori mai mult decât citricele. În fructele coapte conținutul depășește 400–800 mg la 100 g suc
proaspăt. Alte vitamine prezente în fruct sunt A, B1, B2, B6, B9, E, K, P, F. Mai regăsim celuloză,
betacaroten (într-un procent net superior celui din pulpă de morcov), microelemente ca fosfor, calciu,
magneziu, potasiu, fier și sodiu, uleiuri complexe, etc.
23
Cuprins
 1Descrierea speciei
 2Întrebuințări
 3Galerie foto
 4Bibliografie

Frunzele sunt întregi, liniar-lanceolate, de culoare verde-cenușie pe fața superioară și albicios-
argintie pe cea inferioară. Florile, dioice, sunt mici și apar înaintea frunzelor; cele mascule, sesile, au
2 sepale și 4 stamine, iar cele femele sunt scurt pediculate și au 2 sepale. Fructele sunt ovoide sau
globuloase, lungi de 5–10 mm și late de 4–8 mm, de culoare verde la început și galben-portocalie la
completa lor maturitate.
Planta crește până la 2–5 m, are scoarța brun-închis care se transformă în ritidon brăzdat. Face
lujeri anuali solzoși, cenușu-argentii, ramuri laterale cu spini numeroși și puternici, cu muguri mici,
păroși, cu gust amărui. Frunzele sunt lanceolate, de până la 6 cm lungime, cu nervură mediană
evidentă. Face flori unisexuat-dioice, galben-ruginii, cele masculine grupate în fluorescențe
globulare, iar cele feminine în raceme. Face fructe "false", drupe de 6–8 mm, ovoide, cărnoase,
portocalii cu un sâmbure foarte tare. Fructele pot rămâne peste iarnă pe ramuri. Arbustul fructifică
20-25 ani și lăstărește în fiecare an foarte puternic.
Fructul conține:
 substanță uscată (15-20%)

 zaharuri (0,05-0,5%)
 acizi organici (1,5-4%)
 pectine (0,14-0,5)
 polifenoli și tananți, flavonoide (1,8%)
 celuloză (0,9%)
 proteine (1,2%)
 ulei deosebit de complex (8-12%)
 β-caroten (3,5-10%)
 microelemente (dintre care amintim fosforul 194,4 mg% , calciu 211,8 mg%, magneziu
186,1 mg %, potasiu 165,1%, sodiu 2,8 mg%, fier 13,84 mg%)
 vitamine liposolubile ( vitamina A <380 mg% , vitamina E 16 mg%, vitamina K, vitamina D
20 mg%)
 vitamine hidrosolubile ( vitamina C, vitamina P, vitamina F 8 mg% , vitamina B1-B9 cantitatea
lor variază între 360–2500 mg/100g fruct)
 18 amino acizi esențiali
 acizi grași esențiali (80-90%)
Dintre acizii esențiali amintim: acidul oleic (1%), acid linoilei (3%), acid pantotenic (1,5%), acid
palmitoleic (1%), acid heptadecanoic (1%), acid erucic (1%), acid succinic, acid malic, acid maleiuc,
acid ascorbic,α și β cateron, licopen , criptoxantină, zeaxantină, taraxantină, fitofluină, kantofilă,
24
tocoferoli, fitosteroli, ect. Semințele mai conțin acizi grași nesaturați ( cu legături duble sau triple)
cum ar fi: acidul linoleic și linolenic.
Frunzele și scoarța arbustului are conținut mai mare de sitosferol și tocoferol. După cum bine se știe
vitaminele liposolubile sunt instabile în mediu acid, iar vitaminele hidrosolubile sunt instabile în
mediu alcalin. Păstrarea acestor vitamine se explică prin existența unor membrane unidirecționale.
De aceea majoritarea preparatelor nu au același conținut ridicat în vitamine ca fructul în sine.
Întrebuințări[modificare | modificare sursă]

Se întrebuințează numai fructele mature (Fructus Hippophaë) atât în stare proaspătă, cât și uscată;
se recoltează imediat după coacerea lor și până la lăsarea primului ger; în stare crudă au gust acru-
astringent. Principii active : vitaminele B1, B2, C, PP, carotenoide, acid folic. Acțiune farmacologică :
tonifiant general, datorită complexului vitaminic pe care-l conține.
Fructele de cătină sunt utilizate atât în scopuri terapeutice în hipo- și avitaminoze, în anemie și
convalescență, cât și în scopuri alimentare sub formă de sucuri, siropuri, marmeladă etc. Se poate
utiliza și infuzia 2-3%, folosind 2-3 ceaiuri pe zi.
Datorită compoziției și prezenței vitaminelor, fructele de cătină se utilizează în prevenirea răcelilor.
Infuzia de cătină este recunoscută în principal pentru efectul său asupra bolilor de ficat și lipsei de
vitamine în organism. Dacă în infuzia de cătină se adaugă și câteva fructe de măceș va rezulta un
ceai vitaminizant.
Vinul de cătina poate fi considerat un remediu natural, deoarece ajută organismul vitaminizându-l,
având în același timp și o acțiune tonică.
Ceaiul este o băutură obținută prin infuzarea frunzelor uscate ale plantei Camellia sinensis (L.). În
funcție de gradul de oxidare a frunzelor, cele patru tipuri principale de ceai sunt: ceaiul alb, ceaiul
verde, ceaiul oolong și ceaiul negru. Compoziția chimică a ceaiului variază în funcție de recoltă,
condiții pedoclimatice și metoda de prelucrare; dintre componenți amintim: teina (alcaloid
asemănător cu cel care se găsește în cafea, maté și nucile de cola), tanin și uleiuri volatile.
Producția mondială de ceai este estimată la circa 3,15 milioane de tone anual.
Termenul de „ceai” desemnează și infuziile din alte plante decât Camellia sinensis, cum ar
fi maté (Ilex paraguarensis), lapacho (Tecoma curialis), rooibos (Aspalathus
linearis), condimente, mentă, mușețel, fructe uscate etc.

Planta de ceai își are originile în partea de sud-est a Asiei, în regiunea formată din nord-estul Indiei,
nordul Burmei (Myanmar) și provincia Yunnan (China). Ceaiul a fost întrebuințat pentru prima oara
de chinezii din provincia Yunnan, folosindu-se atât la prepararea băuturilor cât și a mâncărurilor.
Ceaiul fiind de mare importanță pentru civilizațiile asiatice, s-au născut legende despre descoperirea
sa. O legenda populară chineză spune că împăratul Shennong a descoperit ceaiul în timp ce bea
dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac, în anul 2737 î.Hr. Câteva frunze se scuturară în
bolul împăratului, făcând culoarea apei să se schimbe. Curios din fire, Shennong luă o sorbitură și fu
plăcut surprins de aroma și de proprietățile revigorante ale băuturii.
Altă legendă, din vremea dinastiei Tang, atribuie răspândirea ceaiului lui Bodhidharma, fondatorul
școlii budiste Zen. Acesta, după ce meditase în fața unui zid timp de nouă ani, s-a întâmplat să
adoarmă. Disprețuindu-se pentru slăbiciunea sa, își tăie pleoapele și acestea căzură pe pământ
unde prinseră rădăcini, din ele crescând tufe de ceai.
Dovezi materiale ale întrebuințării plantei sunt recipientele cu ceai descoperite în morminte datând
de pe timpul dinastiei Han (206-220), iar prima atestare documentară aparține unui funcționar chinez
despre care se știe că a murit în anul 273; despre planta de ceai se poate să fi pomenit
25
și Confucius în scrierile sale cu 600 de ani înainte, însă atestarea este nesigură. Cert este că în
timpul dinastiei Tang (618-907) băutul ceaiului devenise popular datorită gustului său și a calităților
sale medicinale. Ceainăriile atrăgeau artiștii vremii, unul dintre ei, Lu Yu (723-804) fiind autorul
primului tratat despre ceai: Cha Jing (Obiceiurile ceaiului).
Cam în aceeași perioadă (648-749), ceaiul a fost introdus și în Japonia de către un
călugăr budist, Gyoki; el a plantat arbuștii în 49 de grădini ale templelor; în secolul al XIII-lea un
preot Zen a creat Ceremonia ceaiului (Cha-no-yu).
Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea apar mențiuni rare despre acest obicei și la europeni, autorii
acestora fiind negustorii și misionarii portughezi care trăiseră în părțile acelea răsăritene. Dar nu
portughezii au fost cei care au făcut primele importuri de ceai în Europa, ci olandezii. Prima ladă cu
ceai care-a fost înregistrată într-un port european a ajuns la Amsterdam în 1606 și pe parcursul
secolului a câștigat în popularitate. Ceaiul a devenit o băutură la modă printre olandezii bogați și
din Olanda s-a răspândit și în alte țari din vestul Europei. La curtea engleză, obiceiul de a bea ceai a
fost introdus la mijlocul secolului al XVII-lea de către prințesa lusitană Ecaterina de Braganza în
urma căsătoriei cu viitorul rege Carol al II-lea al Angliei. Britanicii au preluat cu entuziasm obiceiul,
fiind și în prezent unii dintre cei mai mari consumatori de ceai.
Cultivarea și recoltarea ceaiului[modificare | modificare sursă]
Plantație de ceai în Sri Lanka. Se poate observa dispunerea plantelor de ceai în pantă cât și prezența copacilor
meniți să filtreze razele solare
Camellia sinensis este o plantă rezistentă care crește spontan mai ales în zonele tropicale și sub-
tropicale. Ceaiul se cultivă în următoarele țări:
 în Asia: Bangladesh, China, India, Indonezia, Japonia, Malaezia, Nepal, Sri

Lanka, Taiwan, Vietnam;
 în Africa: Camerun, Mauritius, Kenya, Ruanda, Zimbabwe;
 în America de Sud: Argentina, Brazilia;
 în regiunea Mării Caspice și a Mării Negre: Georgia, Iran, Turcia.
Două varietăți principale ale plantei sunt cultivate: varietatea cu frunze mici de China (C. Sinensis
Sinensis) și cea cu frunze mari de Assam (C. Sinensis Assamica). Planta de ceai necesită un climat
tropical și soluri acide, permeabile și bogate în humus. Ceaiul se cultivă în pantă, pentru ca apa de
ploaie să se poată scurge, o prea mare umezeală fiind dăunătoare. Cea mai bună calitate a
frunzelor este obținută din culturile situate la altitudini mai mari de 1500 m, deoarece planta crește
mai încet și capătă o aromă mai bună. Pe plantații înmulțirea se face prin butași. După o perioadă
26
de stat în pepiniere, noile plante de ceai sunt transplantate și lăsate să crească timp de patru ani
înainte de prima recoltare. Dacă asupra plantei nu se efectuează modificări, aceasta va crește sub
forma unui copac, putând atinge și 9 m înălțime, însă cele de pe plantații sunt menținute la înălțimi
mici (de cel mult 1.25 m) pentru a fi mai ușor de recoltat. Lumina solară indirectă favorizează
obținerea unor frunze cu aromă mai bogată, de aceea printre tufele tunse sunt lăsați să crească
copaci care filtrează și împrăștie razele soarelui. Viața plantei de ceai nu depășește de obicei 40-50
de ani, însă există varietăți care pot atinge și vârsta de 100 de ani. Perioadele în care se face
recoltarea depind de climatul în care se află cultura de ceai. În China și nordul Indiei
(Darjeeling, Assam) sezonul durează din Februarie până în Noiembrie; în Taiwan, de la sfârșitul lunii
Martie până la sfârșitul lunii Octombrie; în Japonia, din Mai până în Octombrie; în sudul Indiei, Sri
Lanka (Ceylon) și Indonezia culesul se face tot timpul anului, exceptând zonele de mare altitudine.
Recoltarea se face după mai multe metode: fie se culeg doar mugurii apicali, fie se culeg și primele
2-3 frunze în josul tulpinii sau primele 4-5. Frunzele se culeg împreună cu partea de tulpină pe care
se află, pentru a permite vârfurilor să se regenereze. După o perioadă de 7-10 zile, timp în care
vârfurile plantei se refac, recoltarea se va relua. În țările asiatice majoritatea culegătorilor sunt femei,
iar în Africa printre culegători sunt mai mult bărbați. Ei poartă în spate coșuri de nuiele în care
aruncă frunzele culese. De câteva ori pe zi coșul este descărcat, recolta strânsă de fiecare culegător
este cântărită și inspectată calitativ; fiecare este plătit în funcție de cantitatea de frunze recoltată.
Prelucrarea frunzelor de ceai[modificare | modificare sursă]

Tipurile de ceai se disting după tipul de procesare, toate provenind din aceeași plantă.
La scurt timp după ce sunt culese, frunzele de Camellia sinensis încep să se ofilească și să se
oxideze. Clorofila se descompune și taninurile sunt eliberate, frunzele înnegrindu-se progresiv.
Procesul acesta de oxidare enzimatică este numit în industria ceaiului „fermentație”, deși nu este cu
adevărat un fenomen de fermentație, nefiind cauzat de microorganisme. Următorul pas este oprirea
procesului de oxidare (sau a „fermentării”) prin încălzire, metodă care dezactivează enzima
responsabilă. Fără un control atent al temperaturii și umidității, pe ceai se pot dezvolta fungi; aceștia
cauzează o fermentație adevărată, care contaminează ceaiul cu substanțe toxice (uneori chiar
cancerigene) și cu mirosuri nedorite, ceaiul devenind impropriu consumului.
Fazele prelucrării frunzelor de ceai sunt:
 Veștejirea (stafidirea sau preuscarea): în timpul acestui proces frunzele de ceai pierd din
umezeală. Frunzele proaspăt culese sunt asezate într-un strat subțire și lăsate la soare între 18
și 24 de ore pentru a se deshidrata până ajung de consistența unor mănuși moi de piele.
 Rularea: scopul rulării este spargerea celulelor frunzei pentru ca zeama să fie eliberată și
supusă procesului de oxidare. Sucul celular conține taninuri, tein, uleiuri esențiale și alte
substanțe.
 Oxidarea („fermentația”): frunzele rulate sunt întinse în camere răcoroase și umede, pe
podele pardosite cu piatră sau ciment; aspectul frunzelor se modifică, substanțele din sucul ce le
acoperă începând să absoarbă oxigenul atmosferic (umezeala aerului din încăperi favorizează
oxidarea). Culoarea devine roșcata iar apoi brună, iar aromele devin mai puternice și mai
plăcute.
 Stoparea oxidării: oxidarea este oprită prin expunerea la temperaturi suficient de mari ca
enzimele responsabile de oxidare să fie dezactivate. Frunzele sunt întinse în tăvi și expuse
aerului fierbinte, având grijă să nu se pârlescă. Odată cu oprirea oxidării, datorită temperaturii, o
mare parte din apa conținută în celule se evaporă. Pe suprafața frunzelor rămân substanțele ce
dau gustul și parfumul ceaiului, acestea fiind activate prin infuzare.
 Sortarea: frunzele întregi sunt de obicei separate de cele fragmentate, acestea din urmă fiind
și ele sortate la rândul lor după dimensiune.
 Modelarea, finisarea, uscarea: frunzele pot fi comprimate în diferite forme, cum este
cazul ceaiurilor pu-erh sau modelate în spirale, granule etc. Acest procedeu face ca frunzele să
se umezească de la sucul rămas în interior, necesitând apoi încă o uscare, de data aceasta
nemaifiind neapărat nevoie de temperaturi mari; frunzele sunt lăsate la soare, uscate cu aer cald
sau coapte.
27
 Învechirea : ceaiurile de tip pu-erh câștigă în savoare pe măsura ce devin mai vechi; pentru
atinge forma finală, aceste ceaiuri trebuie sa fie supuse unui proces de post-fermentație la care
participă mai multe microorganisme. În urma învechirii gustul amar și astringența se
estompează.
După metoda tradițională, totul se face manual, însă metodele moderne presupun folosirea mașinilor
pentru realizarea fiecărei etape. Deși procesarea este relativ simplă, fiecare fază trebuie controlată
cu atenție pentru a obține aroma și calitatea potrivită.
Ceaiul alb
Mugurii și frunzele foarte tinere, acoperite cu puf alb, trec prin două etape: tratarea termică pentru
oprirea fermentării și deshidratarea. Frunzele nu sunt lăsate să se veștejească, nu sunt rulate și nici
lăsate la oxidat, păstrându-se cât mai multe dintre caracteristicile inițiale. Pentru că este produs în
cantități mici, prețul său este mare.
Ceaiul verde
Frunzele sunt culese, lăsate la veștejit, apoi sunt tratate uscat (în tigăi, după metoda chinezească)
sau la abur fierbinte la maxim 2 zile după cules pentru împiedicarea oxidării. Frunzele pot fi
modelate în formă de perle, de spirale sau lăsat în stare liberă.
Ceaiul oolong
După ce frunzele sunt culese, lăsate la stafidit și rulate, timp de 2-3 zile (sau mai mult) sunt întinse
pentru oxidare. Ceaiul oolong (sau wulong) este un tip intermediar între ceaiul verde și cel negru,
apropiindu-se ca proprietăți mai mult de unul sau de celalalt în funcție de perioada cât a stat la
oxidat.
Ceaiul negru
Frunzele sunt lăsate să se oxideze complet, procesul durând între 2 săptămâni și o lună, după ce au
fost parcurse etapele de veștejire și rulare. Apoi, intervine procesul de stopare a oxidării, de
eliminare a umezelii și sortarea frunzelor în funcție de gradul de fărâmițare.
Ceaiul pu-erh
Frunzele culese manual din copaci de ceai bătrâni și sunt sortate, îndepărtându-se frunzele rupte,
veștede sau oxidate; sunt întinse în încăperi bine ventilate pentru a se ofili un pic înaintea
următoarei etape: stoparea oxidării prin prăjirea în tăvi. Acum frunzele sunt rulate fără a le rupe și
întinse la soare pentru a se usca până mai rămâne nu mai multă umezeală decât este nevoie pentru
ca frunzele să nu se sfărâme, apoi sunt sortate pe 10 categorii (sau chiar mai multe). Felul în care
este prelucrat de acum înainte îl încadrează în tipul sheng sau shu.
Pentru a obține pu-erh de tip sheng (crud), frunzele sunt aburite, comprimate în forme diverse și
depozitate în camere uscate, care permit o oxidare lentă. O seamă de micro-organisme participă la
desăvârșirea aromelor ceaiului pu-erh.
Ceaiul de tip shu este obținut prin oxidarea forțată a frunzelor: acestea sunt întinse, stropite cu apă
și lăsate să se oxideze câteva zile până la o lună. După oxidare urmează tratarea cu abur fierbinte și
presarea în forme.
Amestecurile și adaosurile
Majoritatea ceaiurilor comercializate în vest sunt amestecuri. Amestecurile pot fi făcute cu ceaiuri din
aceeași regiune (cum este ceaiul de Assam) sau cu ceaiuri din regiuni diferite. Scopul este obținerea
unui gust mai bun, a unui preț mai bun sau din ambele motive, căci varietatea mai scumpă și cu
aromă mai bună poate acoperi calitatea inferioară a varietăților ieftine. Prin amestecare se poate
asigura conservarea aromei specifice unui sortiment, indiferent de variația recoltelor de ceaiuri pure
folosite. Multe ceaiuri din comerț conțin diverse adaosuri sau sunt procesate folosind tehnici
speciale. Ceaiul are o susceptibiliate mare la felurite arome, fapt ce constituie atât un dezavantaj
(necesitând condiții deosebite de procesare, transport și depozitare) cât și un avantaj, permițând
realizarea unui număr foarte mare de rețete. Aromarea se face folosind flori, uleiuri volatile naturale
sau arome artificiale.
28
Clasificare[modificare | modificare sursă]
Sunt mai multe criterii după care se face clasificarea ceaiurilor. Unul dintre ele este gradul de
oxidare („fermentare") a frunzelor, după care avem 5 categorii principale:
 Ceai alb: neveștejit și neoxidat;

 Ceai verde: veștejit și neoxidat;
 Ceai oolong: veștejit, ușor zdrobit și parțial oxidat;
 Ceai negru (numit roșu de către chinezi): veștejit, zdrobit și complet oxidat;
 Ceai Pu-erh: veștejit și parțial sau complet oxidat.
După calitatea frunzelor și gradul de fărâmițare:[modificare | modificare

sursă]
Frunze întregi[modificare | modificare sursă]
 F.O.P. Flowery Orange Pekoe: ceai din cea mai buna recoltă, compus din muguri și
următoarele două frunze din vârf. Termenul „Orange” provine de la numele dinastiei
olandeze Orania-Nassau („Orange” în limba engleză), iar termenul „pekoe”, provenit din
chinezescul pak-ho, denotă perișorii albi de pe mugurii terminali ai plantei.
 O.P. Orange Pekoe: ceai din frunze tinere, strâns rulate; recolta este de buna calitate, dar
ceva mai târzie ca precedenta, în care caz, mulți muguri deja au crescut și au devenit frunze,
ceaiul ajungând să conțină mai puțini muguri.
 P. Pekoe: recolta este mai puțin rafinată și nu conține muguri;
 S. Souchong: frunzele sunt culese mai din josul tulpinii, sunt mai mari, mai bătrâne și cu un
conținut mai scăzut de teină, iar prin infuzare dau un lichid mai slab colorat; sunt rulate pe
lungime și sunt folosite mai ales în rețetele de ceaiuri afumate.
Se pot adăuga și următoarele categorii, care indică ceaiuri scumpe, de cea mai bună calitate,
produse de obicei în regiunea indiana Darjeeling:
 G.F.O.P. Golden Flowery Orange Pekoe: ceai cu o abundență mare de muguri, care în urma
oxidării capătă o nuanță aurie („golden” în limba engleză) în comparație cu restul de frunze
negre. Abundența de muguri denotă o culegere atentă, fiind un indicator al calității ceaiului.
 T.G.F.O.P. Tippy Golden Flowery Pekoe
 F.T.G.F.O.P. Fine (Fancy) Tippy Golden Flowery Orange Pekoe
 S.F.T.G.F.O.P. Super Fine (Fancy) Tippy Golden Flowery Orange Pekoe
Frunze mărunțite[modificare | modificare sursă]
 D. Dust: categoria ce indică cel mai mare grad de mărunțire a frunzelor; dimensiunile mici
ale particulelor de ceai permit obținerea rapidă a unui ceai tare și intens colorat. În general
ceaiurile mărunțite sunt folosite în amestecuri și ambalate în pliculețe.
 F. Fannings: ceai bine mărunțit, ambalat în pliculețe.
29
Desi mulți consideră ceaiurile mărunțite ca niște rămășițe de calitate inferioară de pe urma sortării
celor mai bune frunze, în această categorie pot intra și ceaiuri de calitate foarte bună, recoltate și
procesate cu ajutorul mașinilor.
Termenul ’„broken”’’ indică un grad mai mic de mărunțire.
 B.P. Broken Pekoe: ceai mărunțit din recoltă de tip Pekoe.
 B.O.P. Broken Orange Pekoe
 B.O.P.F. Broken Orange Pekoe Fannings
 F.B.O.P. Flowery Broken Orange Pekoe
 G.B.O.P. Golden Broken Orange Pekoe
 T.G.B.O.P Tippy Golden Orange Pekoe
 B.P.S. Broken Pekoe Souchong
 G.O.F. Golden Orange Fannings
Clasificarea de mai sus se aplică ceaiurilor negre.
Principalele tipuri de ceai[modificare | modificare sursă]

Ceaiul alb[modificare | modificare sursă]
Ceaiul alb provine din recoltarea mugurilor și a frunzulițelor foarte tinere pe care se distinge încă
puful alb. Procesarea ceaiului este simplă și nu presupune altceva decât uscarea frunzelor la o
temperatură relativ scăzută, de multe ori fiind lăsate să se usuce la soare. Obiectivul este obținerea
unui grad cât mai scăzut de oxidare („fermentare”). Pentru că ceaiul alb nu este oxidat și rulat,
perișorii argintii rămân vizibili, constituind un semn al calității procesării.
Infuzat, ceaiul alb dă un lichid limpede și de culoare foarte deschisă, cu savoare delicată.
Originile ceaiului alb sunt plasate, potrivit tradiției, în provincia chineza Fujian, frunzele provenind din
soiul Da Bai (Marele Alb).
Dintre varietățile de ceai alb, mai cunoscute sunt:
 Bai Hao Yin Zhen (Ace de argint): obținut numai din mugurii nedeschiși, cărnoși, fără
defecte, acoperiți cu perișori albi; mugurii sunt culeși primăvara, pe timp uscat. Aceasta este cea
mai scumpă varietate de ceai alb și este produs aproape in exclusivitate în provincia Fujian din
soiul Da Bai.
 Bai Mu Dan/ Pai Mu Tan (Bujorul alb): ceai de calitate foarte bună, considerat a fi al doilea
tip de ceai pe scara valorică după Yin Zhen; sunt culeși nu doar mugurii ci și primele doua
frunzulițe acoperite cu puf argintiu; la fel ca și Yin Zhen, este cules primăvara, niciodată pe timp
ploios și numai după ce roua s-a evaporat complet de pe plante.
 Gong Mei (Sprâncenele onoarei): ceai alb de gradul trei, provenit mai ales din culturile
soiului Xiao Bai.
 Shou Mei (Sprâncenele vieții lungi și nobile): cules în urma ceaiurilor Yin Zhen și Bai Mu
Dan; pentru că este recoltat mai târziu, compoziția sa constă din frunzulițele tinere și mugurii
rămași de pe urma recoltărilor anterioare. Gustul său este fructat, asemănător ceaiurilor oolong.
30
 Ceylon White (Ceai alb de Ceylon): ceai apreciat, produs în Sri Lanka; cultivat la altitudini
situate între 2200 și 2500 m, cules manual și uscat la soare. În urma infuzării rezultă un lichid
auriu cu gust delicat, având note de miere și pin.
 Darjeeling White (Ceai alb de Darjeeling): cultivat la 2000 m altitudine, ceaiul este recoltat și
rulat manual, apoi uscat la soare. Culoarea sa este de un auriu pal, iar gustul suav și ușor dulce.
Ceaiul verde[modificare | modificare sursă]

Ceaiul verde este obținut oprind oxidarea frunzelor de ceai prin uscarea acestora imediat după
recoltare. Ceaiul este procesat în maximum două zile după culegere. Majoritatea ceaiurilor verzi
sunt oprite din procesul de oxidare prin metode termice. Frunzele pot fi uscate prin metoda
tradiționala chinezească de prăjire în tigaie sau prin metoda japoneză de oprire a oxidării cu abur
fierbinte; aceste procedee distrug enzima responsabilă de oxidarea frunzelor.
Ceaiul preparat din frunze nefermentate are o ușoară nuanța verde-gălbuie și aromă delicată
specifică.
Originar din China, este cel mai consumat tip de ceai în tarile asiatice, fiind popular și în restul lumii.
Ceaiuri chinezești:[modificare | modificare sursă]
Ceai verde Chun Mee
 Longjing (Fântâna Dragonului): varietate superioară de ceai; este cules și rulat manual, apoi
prăjit uscat în tigaie. Este unul dintre cele mai falsificate ceaiuri.
 Gunpowder (Praf de pușca): cunoscut și sub numele zhuchá. Frunzele sunt rulate sub formă
de granule, asemănătoare cu cele de praf de pușcă.
 Bi Luo Chun (Melcul verde de primăvară): ceai foarte apreciat, asemănător ceaiului alb, cu
gust floral-fructat.
 Chun Mee (Sprâncene prețioase): ceai mai acid și mai puțin dulce decât varietățile obișnuite.
 Hou Kui (Pașnicul suveran al maimuțelor): deosebit prin aspectul său, două frunze drepte
flancând un mugure mare cu peri argintii.
Ceaiuri japoneze (ocha):[modificare | modificare sursă]
 Gyokuro (Picătura de rouă): cel mai prețios ceai japonez. Cu cel puțin două săptămâni
înainte de recoltare, frunzele sunt acoperite, pentru ca diminuarea luminii solare să dulceața
ceaiului.
 Matcha: ceai măcinat sub formă de pulbere fină, folosit în cadrul Ceremoniei ceaiului, dar și
pentru a da gust și culoare unor feluri de mâncare.
 Sencha: ceai japonez nefărâmițat, cu gust ierbos provenit din prima și a doua recoltă.
 Bancha: ceai provenit din a treia și a patra recoltă; are o aromă puternică de fânețe.
Ceai verde Jasmine
 Kukicha: ceai obținut din rămurele și codițe de ceai. Gustul său amintește de cel de nuci și
de rooibos.
 Tamaryokucha : ceai verde cu aromă de fructe de pădure, migdale, citrice și ierburi.
31
Ceaiuri aromatizate:[modificare | modificare sursă]
 Jasmine: ceai verde impregnat cu parfum de iasomie; procedeul este originar din nordul
Chinei și constă în așezarea alternativă a straturilor de ceai și flori, urmata de o a doua uscare a
ceaiului dupa impreganare șî îndepărtarea florilor.
 Osmathus: ceai obținut printr-o metodă similară cu cea de obținere a ceaiului Jasmine.
 Ceai vietnamez cu lotus: florile de lotus Nelumbo nucifera sunt împănate cu frunze de ceai
verde; ceaiul este lăsat astfel peste noapte pentru ca parfumul florii să intre în frunzele de ceai.
Un alt procedeu este coacerea ceaiului împreună cu staminele de lotus.
Ceaiul oolong[modificare | modificare sursă]
Ceai Bu Zhi Chun
Ceaiul oolong (Ceaiul Dragonului Negru) este un fel de ceai tradițional chinezesc, semioxidat,
numit qīngchá (albastru-verzui). În funcție de numărul de zile care trece între recoltare și uscare,
ceaiul oolong poate fi „fermentat” în proporție de 10-70%, situându-se din acest punct de vedere
între ceaiul verde și cel negru. Lichidul obținut poate de la verde deschis până la auriu închis, iar
aroma sa poate fi ierboasă, florală sau fructată, lăsând în gură un gust dulceag.
Varietăți de ceai oolong:[modificare | modificare sursă]
 Da Hong Pao (Marea robă roșie) : ceai chinezesc foarte prețuit; gustul său diferă în funcție
de condițiile din locurile de cultivare și de prelucrarea ulterioară.
 Shu Xian (Zâna apei): este un ceai oolong oxidat destul de puternic, de culoare închisă și cu
gust puternic de miere.
 Tie Guan Yin (Zeița de fier a milei)
 Pouchong/ Baozhong: foarte puțin oxidat, considerat câteodată drept un ceai verde; gustul
său este floral, iar cele mai bune ceaiuri din această varietate au o aromă suavă de pepene
galben.
 Dong Ding: ceai de proveniența taiwaneză, floral cu note de miere și de cantalup.
 Formosa Oolong: ceai din Taiwan (denumirea sa provenind de la numele dat de portughezi
Taiwanului: Isla Formosa - Insula Frumoasa); are gust de fructe și se servește fără adaosuri.
Ceaiul negru[modificare | modificare sursă]

Numit de chinezi ceai roșu (Hongcha), acest tip de ceai este obținut lăsând frunzele de ceai să se
oxideze complet în mod natural înainte de a fi uscate. Frunzele sunt lăsate pentru început la uscat
cel mult 18 ore în lădițe de lemn, apoi sunt rulate și întinse în încăperi umede și reci. Acest procedeu
dă frunzelor culoarea neagră.
Ceaiul negru își păstrează aroma mai bine și timp mai îndelungat decât ceaiul verde. Infuzia are
culoare roșiatică cu gust mai intens decât al ceaiurilor mai puțin oxidate, putând avea arome de
migdale, flori sălbatice, fructe, malț.
Ceai negru Dian Hong
În țările europene, această formă a ceaiului chinezesc este cea mai consumată.
Ceai chinezesc:[modificare | modificare sursă]
 Lapsang Souchong: originar din provincia Fujian; este un ceai negru afumat (uscat în fumul
unor ace de pin arzând); aroma sa este puternica, asemănătoare mirosului unui foc de tabără.
32
 Keemun: ceai de culoare roșie-portocalie, cu aroma echilibrata de fructe și note de pin și
flori; este un component de baza al cunoscutului amestec English Breakfast.
 Dian Hong: ceai din provincia Yunnan, având o proporție destul de mare de muguri aurii;
cele mai fine ceaiuri din aceasta varietate dau un lichid oranj-auriu, dulceag și cu gust catifelat,
deloc astringent; varietățile mai ieftine produc un lichid de culoare mai închisă care pot fi foarte
amare.
Ceai indian:[modificare | modificare sursă]
Ceai negru Assam
 Assam: ceai cultivat la nivelul marii; în urma infuziei rezulta un ceai tare, puternic aromat, cu
gust de malț și culoare intensă. Se folosește și în amestecurile English Breakfast, Irish
Breakfast și Scottish Breakfast.
 Darjeeling: foarte apreciat, infuzia este limpede, de culoare deschisă, variind de la auriu la
roșiatic; este un ceai floral, astringent, cu note fructate.
 Nilgiri: ceai foarte aromat, parfumat, savuros.
 Ceylon: gustul variază în funcție de regiunea de cultură; de obicei culoarea infuziei este
intensă, maro-roșiatică, gustul aspru, intens aromat.
Amestecuri de ceai negru:[modificare | modificare sursă]
 Earl Gray: amestec de ceaiuri negre aromate cu ulei volatil de bergamotă. Amestecul original
conținea ceai negru indian și ceai negru de Ceylon.
 English Breakfast: amestec variabil de ceai negru de Assam, Ceylon, Keemun. Gustul este
intens, complex, aspru.
 Irish Breakfast: cel mai adesea este un amestec de ceaiuri negre foarte tari de Assam, mai
rar întrând în componența sa și alte varietăți.
 English Afternoon: amestec de ceaiuri negre mai ușoare decât cele folosite la ceaiurile
Breakfast.
 Russian Caravan: amestec de ceai afumat Lapsang Souchong, ceai Keemun sau Yunnan;
printre ingrediente se pot regăsi și ceaiuri oolong.
Ceaiuri aromatizate:[modificare | modificare sursă]
 Earl Grey
 Rose Congou: ceaiul negru este lăsat la oxidat împreună cu flori de trandafir.
Ceaiul pu-erh[modificare | modificare sursă]
Ceai pu-erh sheng
Acest tip de ceai este făcut dintr-un soi vechi de Camellia sinensis cu frunza mare (de dimensiunea
unei palme). Denumirea provine de la târgușorul Pu-erh din provincia Yunnan, unde comerțul cu
acest fel de ceai inflorea în vremea dinastiei Tang (618 - 907). Este singurul tip de ceai care se
îmbunătățește pe măsură ce se învechește; de fapt, un ceai pu-erh de bună calitate se obține printr-
o învechire de cel puțin câțiva ani. Ceaiul pu-erh este disponibil în diferite stadii de oxidare iar
procesarea presupune de obicei și comprimarea frunzelor în diferite forme. Există două categorii
principale în care poate fi împărțit acest tip de ceai:
33
 sheng – deloc sau foarte puțin oxidat înainte de a fi presat în diverse forme ;
 shu – oxidat, mult sau puțin, apoi comprimat sau lăsat în forma liberă (necomprimată).
Ceaiul sheng neînvechit este de multe ori considerat o varietate de ceai verde, iar ceaiul pu-
erh, shu și cel sheng învechit sunt considerate ceaiuri negre.
Cele mai bune ceaiuri sunt cele din frunze culese din copaci sălbatici bătrâni, uscate la soare și
prelucrate manual.
Ambele tipuri de ceai se depozitează în locuri răcoroase, ventilate și uscate, ferite de lumina soarelui
unde stau la oxidat vreme de mai mulți ani, gustul catifelându-se în urma acestui proces.
Ceaiul shu necesită 15 ani pentru a atinge calitatea sa cea mai bună, iar cel sheng devine mai bun
an după an dacă este păstrat în condiții potrivite.
Frunzele uscate ce ceai sunt maroniu roșiatice; infuzia este limpede, are culoare roșiatica și un gust
puternic, cu atât mai catifelat cu cât ceaiul este mai vechi. Caracteristicile frunzelor uscate și ale
infuziei diferă în funcție de vârsta și de forma în care frunzele au fost păstrate (comprimate sau nu).
Efectele asupra sănătății[modificare | modificare sursă]

Ceaiul este o băutură foarte lăudată și apreciată pentru proprietățile sale. Încă din vechime chinezii
considerau ceaiul un leac bun pentru diferite afecțiuni. Incidența mai scăzută a unor boli printre
consumatorii de ceai a stârnit interesul cercetătorilor. Într-adevăr, fitochimicalele din frunzele de ceai
oferă numeroase beneficii stării de sănătate. Ceaiul
conține flavonoide, aminoacizi, teină, polizaharide și vitamine (C, E, K).
Potențiale beneficii[modificare | modificare sursă]

 Sistemul cardiovascular: consumul de ceai îmbunătățește elasticitatea vaselor de sânge și
previne apariția bolilor cardiovasculare prin scăderea nivelului de colesterol LDL, atenuarea
proceselor inflamatorii asociate aterosclerozei, susținerea funcțiilor endotelialenormale,
reducerea trombozei.
 Sistemul nervos:
 Cancer: potrivit studiilor, ceaiul verde ajută sistemul imunitar să lupte împotriva toxinelor ce
cresc riscul bolilor canceroase, scade capacitatea invadatoare a celulelor tumorale în cazul
cancerului de sân, contracarează efectele fumatului, reducând riscurile cancerului la plămâni.
Alte studii de laborator indică o eventuală protecție împotriva cancerului de colon.
 Sistemul osos: există unele dovezi care indică o îmbunătățire a stării articulațiilor în cazul
pacienților cu artrită reumatoidă; împreună cu o alimentație bogată în calciu și vitamina D,
consumul de ceai poate contribui la menținerea unei densități osoase normale la femeile în
vârstă, reducând riscul fracturilor.
 Metabolism: s-a constatat, în urma unui studiu, proprietatea ceaiului de a crește
metabolismul și de a arde grăsimile, datorită capacității termogenice a ceaiului. Ceaiul verde
este eficient în combaterea obezității.
 Diabet: în urma studiilor efectuate pe șobolani, s-a constatat ca substanțele conținute în ceai
scad nivelul zaharurilor din sânge și previn cataracta la indivizii diabetici.
 Sistem imunitar: există indicii că această băutură poate ajuta organismul să lupte împotriva
infecțiilor.
S-a descoperit că adăugarea laptelui reduce semnificativ efectele benefice ale ceaiului. Cazeina din
lapte se leagă la polifenolii antioxidanți din ceai, blocând efectele ceaiului asupra sistemului
cardiovascular și proprietățile preventive împotriva cancerului. Un efect pozitiv este legarea
substanțelor din lapte la taninuri, neutralizând efectele negative ale acestora. Laptele de soia,
neconținând cazeină, nu are asemenea efecte asupra ceaiului.
34
Multe din studii care indica numeroasele beneficii ale consumului de ceai sunt departe de a fi
exacte, concluziile fiind trase fie de pe urma statisticilor, fie după testări pe eșantioane de populație,
descoperirile putând fi influențate și de alți factori.
Efecte negative:
 Anemia feriprivă: compușii fenolici din ceai (precum și cei din cafea, vin roșu, unele frunze,
nuci și legume) inhibă absorbția fierului în organism.
 Prezenta fluorului și a aluminiului: toate frunzele de ceai conțin fluor, cele mature de 10 până
la 20 de ori mai mult decât cele tinere, deoarece planta îl absoarbe foarte ușor. Ceaiul cultivat în
regiuni poluate trebuie evitat, deoarece fluorul reduce proprietățile anti-cancerigene ale ceaiului
și chiar cauzează afecțiuni neurologice și renale, precum și osteoporoză, artrită și cancer de
tract digestiv.
 Oxalați: deși oxalații sunt un ajutor eficient în lupta cu infecțiile, inclusiv cu HIV, acumulările
afectează sănătatea rinichilor; concentrațiile de oxalați din ceai sunt mici, fiind nevoie de mari
cantități pentru a produce acumulări periculoase.
Prepararea și servirea ceaiului[modificare | modificare sursă]

Metoda chinezească[modificare | modificare sursă]
Gaiwan este una dintre metodele chinezești de preparare și servire a ceaiului. Cuvântul
„gaiwan” denumește micul bol de porțelan așezat pe o farfurioară și acoperit cu un capac din care se
bea ceaiul. Pașii ce trebuie urmați sunt:
 clătirea ceștii cu apă fierbinte – acesta etapa pregătește recipientul în care va fi pus ceaiul,
purificându-l simbolic și practic. Apa fierbinte încălzește ceașca, detaliu important în prepararea
ceaiurilor fine.
 frunzele de ceai (1 sau 2 lingurițe) sunt adăugate imediat după clătirea ceștii, înainte ca
aceasta să se răcească.
 înaintea infuzării, frunzele sunt înmuiate cu câteva picături de apă fierbinte, eliberându-se
aroma ceaiului, ce trebuie adulmecată înaintea adăugării restului de apa; altă modalitate de
înmuiere este turnarea apei fierbinți și scurgerea ei imediat după aceea;
 infuzarea – calitatea apei este foarte importantă; cea mai potrivită apă este cea de izvor cu
un conținut potrivit de minerale (apa de la robinet și apa distilată nu sunt indicate). Temperatura
apei și timpul de infuzare se stabilește în funcție de tipul de ceai:
1. - pentru ceaiul verde: temperatura apei trebuie să fie sub punctul de fierbere; cu cât
temperatura este mai scăzută (60, chiar 50 de grade Celsius), cu atât timpul de infuzare
poate fi mai lung și aroma va fi mai puternică, fără a deveni și amară;
2. - ceaiul oolong se recomandă a fi infuzat 3 minute la 80 de grade Celsius;
3. - ceaiul negru se infuzează 3 minute la 85 de grade Celsius;
4. - pentru ceaiul pu-erh se folosește apă la 100 de grade Celsius, lăsându-l la infuzat între 3 și
5 minute.
 când infuzia este gata, se acoperă cu capacul; se ridică gaiwanul cu mâna stângă, apucând
farfurioara; se trece în mâna dreaptă și se toarnă într-o carafă mică, mișcând ușor poziția
capacului și ținând gaiwanul cu degetul mare plasat pe capac și restul degetelor susținând
farfuria.
 dacă frunzele sunt întregi și de bună calitate, se poate obține și o a doua și a treia infuzie,
imediat după prima.
Metoda gongfu datează din aceeași perioadă ca și metoda gaiwan. Se folosesc ceainice mici de
ceramică nesmălțuită așezate în boluri întinse. Metoda este similară cu cea gaiwan, însa nu se
35
recomandă a se folosi la prepararea ceaiurilor neoxidate datorită proprietăților ceramicii cu
proprietăți izolatoare din care este făcută vesela.
Metoda japoneză[modificare | modificare sursă]

Chanoyu, ceremonia japoneză a ceaiului, este o tradiție influențată de budismul Zen. Estetica
ceremoniei presupune rafinament, simplitate, suavitate. La prepararea ceaiului se
folosesc chadōgu (unelte de ceai) și matcha (ceai verde sub formă de pudră). Pașii ceremoniei sunt:
1. -curățarea bolurilor, fierberea apei, servirea musafirilor cu dulciuri urmată de prepararea

ceaiului și servirea acestuia: -
2. -în chawan (recipientul în care se servește ceaiul) se pune pulberea de ceai (matcha);
3. -peste matcha se toarnă apa fierbinte și se amestecă bine folosind un pămătuf de bambus
(chasen);
4. -plecăciuni sunt schimbate între gazdă și musafir în momentul primirii bolului cu ceai;
5. -musafirul ia chawanul cu mâna dreaptă și îl așează în palma stângă; apoi îl rotește în
sensul acelor de ceasornic de trei ori înainte să se soarbă ceaiul;
6. -când musafirul a terminat de băut, trebuie să laude cu voce tare ceaiul;
7. -cu mâna dreaptă, el trebuie să șteargă chawanul în partea în care l-a atins cu buzele ;
8. -chawanul este întors în sens invers acelor de ceasornic și înapoiat gazdei.
În mod tradițional, ceremonia are loc în camere așternute cu tatami, iar gazda, fie ea bărbat sau
femeie, poartă chimono.
Metoda marocană[modificare | modificare sursă]

În Maroc, ceaiul reprezintă simbolul ospitalității și este preparat și servit de capul familiei sau de fiul
sau cel mai mare. De cele mai multe ori se folosește ceai verde (mai ales Gunpowder). Se
pregătesc două ceainice în același timp și în fiecare se pun frunze de ceai; frunzele se clătesc cu
apă fierbinte, care se scurge imediat. Peste ceaiul verde înmuiat se pune mentă și relativ mult zahăr,
apoi se toarnă apa clocotită. După câteva minute, gazda sau cel care prepară ceaiul, amestecă și
gustă băutura, adăugând zahăr sau mentă dacă este necesar. Când ceaiul este gata, gazda ridică
ambele ceainice și toarnă în pahare așezate pe o tavă gravată de metal. Se servesc trei infuzii, din
ce în ce mai dulci; după a treia, este politicos din partea musafirului să-și anunțe plecarea.
Metoda englezească[modificare | modificare sursă]

Ceaiul este preparat urmând cu strictețe următorii pași:
 încălzirea ceainicului;
 adăugarea frunzelor de ceai, câte o linguriță pentru fiecare persoană și una în plus „pentru
ceainic”;
 turnarea apei fierbinți, dar nu clocotite peste frunze și infuzarea timp de 3-5 minute;
 amestecarea conținutului cu o mișcare circulară a ceainicului.
Musafirilor li se pune la dispoziție și lămâie, lapte și zahăr.
Metoda rusească[modificare | modificare sursă]

Ceaiul rusesc se prepară folosind un samovar.
 se prepară o infuzie concentrată de ceai într-un ceainic;

 se toarnă într-o ceașcă câte puțin din ceaiul concentrat și se diluează cu apă caldă din
samovar.
36
Ceaiul în culturile lumii[modificare | modificare sursă]
Ceaiul este o băutură importantă în cadrul multor culturi ale lumii, fiind servit deseori cu ocazia unor
evenimente sociale.
Cultivator chinez de ceai din Batumi, 1915
Astăzi, locuri unde se consumă ceai se pot găsi în majoritatea cartierelor și localităților chinezești.
Casele de ceai chinezești oferă zeci de varietăți și combinații de ceaiuri calde și reci. Deasemenea,
servesc alte mâncăruri care se consumă cu ceaiul. Timpul când se consumă cel mai mult ceaiul este
după masa, înainte de apunerea soarelui, când casele de ceaiuri devin pline cu studenți și
muncitori. China este patria ceaiului, având o istorie de 4-5 mii de ani de cultivare a acestei plante.
În 2003 suprafața plantată cu arbuști de ceai s-a extins la 1.200.000 de hectare și, care a produs
peste 700.000 de tone de ceai, realizând o valoare de 34 de miliarde de yuani, circa 4 miliarde de
dolari americani. În orașele chineze se pot găsi peste tot magazine de ceai și ceainării. Renumitele
sunt acelea din orașele Hangzhou, Chengdu, Guangzhou, Chaozhou. Mulți oameni, atât vârstnici
cât și tineri au obiceiul de a se duce împreună cu prietenii la ceainărie. Este o plăcere deosebită să
mergi împreună cu prietenii la o ceainărie.
Japonia[modificare | modificare sursă]

Ceaiul verde japonez este bogat în vitamina C și prezintă un modest conținut de teină.
Ceaiul verde (茶 cha , sau お茶 o-cha) este una din băuturile cele mai îndrăgite de japonezi. Îl beau
?
fără zahăr sau lapte.

În Japonia se vorbește despre existența unui ceai in pulbere, asemănător cu matcha, încă din
anul 730. Cert este[necesită citare] că în anul 1193, călugărul Eisai a plantat semințe de ceai pe care le
adusese din China. Timp de ca. 500 de ani a fost folosit doar în formă de pulvere (matcha).
Prelucrea ceaiului sencha a fost inventată de abia în secolul al XVI-lea. Ceremonia ceaiului a fost
perfecționată de Sen no Rikyu la sfârșitul secolului al XVI-lea, iar înainte de era Edo (1600-1868),
consumul de ceai era limitat clasei conducătoare. Metoda de prelucrare a ceaiului gyokuro a fost
inventată în secolul al XIX-lea. Doar odată cu introducerea metodeleor de producție în masă, ceaiul
a devenit băutură îndrăgită de către majoritatea populației.
Cam jumătate din ceaiul produs în Japonia este din prefectura Shizuoka, dar în ultimii ani a crescut
și producția ceaiului produs în regiunea Kyūshū. La fel, în regiunea Uji, nu departe de Kyoto, sunt
prezente plantații de ceai numeroase. În 1981, Japonia devine prima țară care comercializează ceai
îmbuteliat în doza de aluminiu.
Tipuri[modificare | modificare sursă]

Tipurile depind de metoda de cultivare și de modul de prelucrare a frunzelor.
 Sencha (煎茶 ): constituie 80% din toate frunzele de ceai prelucrate în Japonia; se obține
?
prin sterilizarea frunzelor cu aburi pentru a opri fermentarea (oxidarea). Astfel frunzele nu își
schimbă culoarea. Frunzele prelucrate se fac sul pentru a elimina umiditatea și enzimele, și apoi
uscate cu jet de aer cald, obținându-se mici bucăți de culoare verde închis, care arată ca niște
ace, gata pentru împachetat. Ceaiul se face cu apă fierbinte (nu clocotită). Este transparent.
 Gyokuro (玉露 ): este ceaiul de cea mai înaltă calitate din Japonia. Este obținut din frunzele
?
cele mai moi de pe plantație, care este protejată de un fel de jaluzele de bambus. Prelucrarea
este la fel ca cea pentru sencha.
 Matcha (抹茶 ): este forma pulverizată a ceaiului verde, folosit mai ales la ceremonia
?
ceaiului. Nu se prepară prin opărire, ci se adaugă apă fierbinte în ceașca cu matcha, iar apoi se
bate cu un bătător special din bambus. Nu este transparent, ci are o culoare verde închis.
 Bancha (番茶 ): este un ceai de calitate inferioară. Se obține din frunze mai puțin proaspete
?
care au început să devină sfărâmicioase. Are culoare transparentă (maro deschis spre galben).
 Hōjicha (ほうじ茶 ): se obține din frunze sencha și bancha care se încălzesc până când
?
devin maro. Are culoare transparentă (maro roșiatic), iar gustul este puțin prăjit.
37
Regatul Unit[modificare | modificare sursă]
Ceaiul a ajuns în Anglia în 1652, fiind consumat la început de nobili datorită prețurilor ridicate.
Elizabeth I a înființat John Company, o companie care avea monopol asupra comerțului cu Asia și
dreptul de a cuceri teritorii și de a guverna, de a bate moneda, de a purta războaie atunci când ea
considera necesar. Acesta a fost cel mai mare monopol din istoria omenirii. El a ținut prețul ceaiului
nejustificat de mare, ceea ce a creat în timp multe probleme imperiului britanic. Pentru ceaiul luat de
la chinezi, englezii ofereau opiu, pe care îl plantau în coloniile din India.
Hong Kong[modificare | modificare sursă]

Ceaiul este o băutură importantă în Hong Kong deoarece cultura sa gastronomică a fost influențată
și de China și de Regatul Unit, ambele țări unde ceaiul este băut frecvent. Ceaiul din Hong Kong se
bea cu lapte, ca în Regatul Unit, și este vândut în timpurile moderne la
majoritatea supermarketurilor, autoservirilor și restaurantelor tip fast food. Există și ceaiuri
tradiționale chinezești, incluzând ceaiul verde și ceaiul de crizanteme.
Iran[modificare | modificare sursă]

Ceaiul a ajuns în Persia (astăzi Iran) din India, și în scurt timp a devenit băutura națională. Nordul
Iranului este o zonă importantă pentru cultivarea plantei de ceai. În această zonă, milioane de
persoane lucrează în cultivarea ceaiului. Iranienii au una dintre cele mai mari consumații medii de
ceai din lume, și aproape fiecare stradă are o casă de ceai, sau châikhâne. Aceste case sunt locuri
importante sociale și în ziua de astăzi. Iranienii beau tradițional ceaiului fără nici un alt ingredient,
deși există un obicei unic care nu se găsește nici unde în lume: se plasează un cub de zahăr în gură
înainte de a se bea ceaiul pentru a "îndulci" gustul.
Irlanda[modificare | modificare sursă]

Irlanda este țara cu cel mai mare consum de ceai pe cap de locuitor, fiecare irlandez având o medie
de patru pahare pe zi. Ceaiul se bea frecvent în loc de cafea. Obiceiurile și stilurile de ceai sunt
similare cu cele din Regatul Unit.
India[modificare | modificare sursă]

India este printre cei mai mari producători de ceai din lume, și băutură este populară în multe state
din țară ca băutură de mic dejun și cină. Este servit în general cu lapte și zahăr și de multe ori cu
alte ierburi care dau o aromă plăcută. Majoritatea ceaiului consumat în India este ceai negru, și
frunzele de ceai sunt fierte în apă, laptele fiind adăugat la sfârșit. Este un obicei cultural să li-se
ofere la oaspeții într-o casă o ceașcă de ceai.
Sri Lanka[modificare | modificare sursă]

Ceaiul în Sri Lanka este servit în stil englezesc, cu lapte și zahăr, deși laptele este întotdeauna
încălzit de înainte. Băutul ceaiului este o parte importantă a culturii Sri Lankane.
Ceapa referitor la ceapa cultivată, Ceapa de bucătărie sau Ceapa de grădină este o plantă
bianuală din genul Allium, fiind și cea mai întrebuințată legumă din lume.

Ceapa provine din regiunile de stepă din Asia centrală și de vest, probabil teritoriul Afganistanului de
azi. Este una dintre cele mai vechi plante de cultură, fiind apreciat la ca. 5.000 de ani în urmă,
cultivat ca plantă medicinală, condiment și ca legumă. În Egiptul antic ceapa era considerată un
simbol al vieții eterne, datorită formei sale rotunde și a inelelor concentrice [1] și era oferită zeilor, sau
era folosită ca monedă de plată de a ajunge în rai, astfel au fost plătiți și lucrătorii care au clădit
piramidele. S-au găsit dovezi, resturi de ceapă la descoperirea mormântului lui Tutankhamon. O
tablă cu inscripții sumeriene cuneiforme datând cu 4.000 de ani î.e.n. din Codul lui
Hammurabi conține descrieri de ogoare cultivate cu castraveți și ceapă, precum era amitit și
ajutorarea săracilor cu pâine și ceapă. La romani ceapa constituia un element important din
38
alimentația de bază. Legionarii romani au fost acei care au contrubuit la răspândirea cepei „cepula“
în Europa centrală. În Evul mediu ceapa nu lipsea de pe masa locuitorilor Europei fiind folosită și ca
amulet contra pestei. În secolul al XV-lea olandezii încep să cultive diferite variante de ceapă ca și
culoare, formă și gust.

După metoda de cultivare, există "ceapa de vară" și "ceapa de iarnă" . Ceapa de vară este
semănată primăvara timpuriu și recoltată în luna august și septembrie. Ea poate fi depozitată până
în luna martie a anului următor. Ceapa de iarnă, mai zemoasă și mai puțin iute, este semănată în
august, devine adultă numai în primăvara următoare și poate fi recoltată în luna iunie, însă nu poate
fi depozitată pentru o perioadă de timp îndelungată.
Conținut[modificare | modificare sursă]

În foile de ceapă există o enzimă, Alliinase și un aminocid cu sulf Aminoacid (Iso-Alliin)
și Propanthial-S-Oxid care provoacă lăcrimarea la tăierea cepei.
Soiuri de culoare[modificare | modificare sursă]
 Ceapă galbenă
 Ceapă roșie
 Ceapă albă
Cultura[modificare | modificare sursă]

Culturi mixte cu ceapă[modificare | modificare sursă]
Plantele care se dezvoltă bine în cultură învecinată cu ceapa:
 Mărar
 Căpșuni
 Castravete
 Salata
 Morcovi
 Sfecla roșie
 Ridichi
Folosire[modificare | modificare sursă]
Ogor cultivat cu ceapă în nordul Republicii Moldova
În bucătărie este folosită drept condiment. În medicină, împreună cu usturoiul, ajută la restabilirea și
normalizarea circulației sanguine. Are o acțiune antimicrobiană, reglează metabolismul și mai ales a
lipidele, stimulează sistemulu imunitar, ajută la combaterea răcelii.
Aliment apreciat în antichitate pentru virtuțile sale terapeutice (Dioscoride, Pliniu...), tonice și
antiinfecțioase, ceapa este un factor de sănătate și de longevitate.
De semnalat - sau de reamintit - ceapa albă (dulce) de Tournon, în Ardèche, una dintre "capitalele"
acestei legume-condiment-medicament, cu târgurile ei anuale speciale, ca și marile cepe trandafirii
de Toulouges (în Pirineii Orientali).
 Părți utilizate: bulbul și sucul lui.

39
 Principalii constituenți cunoscuți: fructani, vitaminele A, B, C; săruri minerale
- sodiu, potasiu, fosfat și nitrați calcaroși, fier, sulf, iod, siliciu; acizi - fosforic și acetic; disulfură de
alil și de propil; ulei volatil; glucochinină; oxidaze diostaze (acestea din urmă sterilizate; prin căldură);
principii antibiotice.
Compoziție medie pentru 100 g

Energie 3 kcal
Apă 89 %
Glucide 7,1 %
Lipide 0,2 %
Proteine 1,3 %
Fibre 2,1 %
Calciu 25 mg
Magneziu 10 mg
Potasiu 170 mg
Fier 0,3 mg
Vitamina C 7 mg
Vitamina B1 0,06 mg
Vitamina B3 0,3 mg
Vitamina B6 0,14 mg
Vitamina B9 0,02 mg
Vitamina E 0,14 mg

Uz intern:
 Stimulent general (al sistemului nervos, hepatic,renal).

 Diuretic puternic, dizolvant și eliminator al ureii și al clorurilor.
 Antireumatismal
 Antiscorbutic
 Antiseptic și antiinfecțios (antistafilococic: ceapa se comportă în privința acestui microb ca
un antibiotic: L. Binat).
 Secretor, expectorant
 Digestiv (ajută în digestia făinoaselor).
 Echilibrant glandular
 Antisclerotic și antitrombozic
40
 Afrodisiac(lucrări vechi, Hull Walton)
 Hipoglicemiant
 Antiscrofulos
 Vermifug
 Hipnotic ușor
 Curativ al pielii și al sistemului pilos.
Uz extern:
 Emolient și rezolutiv (resorbant).

 Antiseptic.
 Antalgic(sedativ, calmant).
 Îndepărtează țânțarii.
Indicații[modificare | modificare sursă]

Uz intern:
 Astenii, surmenaj fizic și intelectual, creștere.

 Oligurii, retchții lichidiene (edeme, ascite, pleurezii, pericardite).
 Hidropizie.
 Azotemie, cloruremie
 Reumatism, artritism
 Litiază biliară
 Fermentații intestinale (diaree)
 Infecții genitourinare
 Afecțiuni respiratorii (guturai, bronșite, astm, laringită)
 Gripă .
 Atonie digestivă
 Dezechilibrări glandulare
 Obezitate
 Ateroscleroză, prevenirea trombozelor.
 Prevenirea senescenței
 Prostatism
 Diabet
 Adenite, limfatism, rahitism.
 Paraziți intestinali.
Uz extern:
 Abcese, panariții, furuncule, înțepături de viespi.

 Degerături, crăpături
41
 Migrene
 Congestie cerebrală.
 Surditate, țiuituri.
 Nevralgii dentare.
 Negi.
 Plăgi, ulcere, arsuri
 Pistrui
 Țânțari (pentru a-i îndepărta).
Cerealele sunt o grupă de plante din familia Gramineae care

cuprinde: grâul, secara, triticale, orzul, ovăzul, porumbul, sorgul, meiul și orezul. Tot în această
grupă este cuprinsă și hrișca datorită compoziției chimice și a utilizărilor asemănătoare cu a
celorlalte specii, deși hrișca este din altă familie botanică - Polygonaceae. În trecut culturile de
cereale erau compromise frecvent, prin existența în lan a neghinei.
Cerențelul (Geum urbanum) este o plantă erbacee din familia Rosaceae.

Denumirea științifică este Geum urbanum. Planta face parte din familia Rosaceae,
subfamilia Rosoideae, genul Geum.
Cerențelul este o plantă înaltă până la 30 – 40 centimetri, erectă, cu peri aspri pe tulpină. Frunzele
bazale sunt în formă de rozetă sau cele tulpinale sunt pețiolate cu 3 – 5 lobi. Se utilizează rizomii
nedecorticați ce prezintă numeroase striuri transversale tinere. Suprafața nu este vizibilă din cauză
că sunt acoperiți de numeroase radicele subțiri de dimensiuni inegale sau de vasele persistente ale
acestora. Prin uscare radicelele se înfășoară sau se răsucesc în jurul rizomului. Culoarea la exterior
este brună închis, iar la interior roz – brună. Gustul este astringent, iar mirosul este slab aromat.
Rizoamele în stare proaspătă au miros de cuișoare și mai exact compusul eugenol. De aici provin
denumirile populare de ridichioară, cuișoriță.
Acțiune și întrebuințări[modificare | modificare sursă]
 acțiune astringentă: se utilizează în gargarisme și stomatite în combinație cu tinctura de

propolis sub formă de badijonaje (gei rhizoma – astringentă, iar propolisul – antimicrobian);
 antiseptică datorită eugenolului;
 antidiareică (1 linguriță de cerențel cu 200 mililitri de apă se fierbe până când apa ajunge la
jumătate). Această soluție se utilizează pentru copii mai mici de 1 an, pentru tratarea diareielor,
administrată în 2 prize: dimineața și seara.
Intră în compoziția ceaiului antidiareic și ceaiului pentru gargară. Nu prezintă toxicitate, în formele
farmaceutice cu mare cantitate de zahăr efectul antidiareic este redus. Se mai utilizează pentru
spălături vaginale, pentru tratarea leucoreei datorită principiilor antiseptice, uleiului volatil și
taninurilor.
42
Chimenul (Carum carvi) este o plantă bienală din familia Apiaceae,[1] care crește în Europa și în
vestul Asiei în soluri argiloase, uscate. Are, ca și chimionul, nevoie de foarte mult soare pentru a se
dezvolta în condiții ideale și pentru a produce fructe aromate.

Planta are un aspect similar cu cel al mărarului, cu frunze fin ramificate, care cresc pe tulpini de 20–
30 cm. Pețiolul florii are 40–60 cm, iar florile sunt mici, de culoare albă sau roz. Frunctele (numite
eronat semințe) sunt achene în formă de semilună, de aproximativ 2 mm lungime.
Planta preferă locațiile calde, însorite și solul bine drenat.
Chimenul (în engleză caraway) (în Moldova este numit secărică) nu este același lucru
cu chimionul[necesită citare] (Cuminum cyminum, în engleză cumin). Identificarea lor este incorectă și
foarte mulți fac această confuzie în diverse publicații, în special pe internet. De la chimen se
folosesc în general fructele sau rădăcina, iar de la chimion se folosesc atât semințele cât și fructele.
Semințele de chimion sunt mai iuți, mai deschise la culoare și mai mari decât fructele chimenului.
Chimionul este utilizat pe post de condiment cu preponderență în Africa de Nord, Orientul Mijlociu,
vestul Chinei, India, Cuba și nordul Mexicului. Chimenul, pe de altă parte, este folosit la
condimentarea brânzeturilor, a cărnii, sau la prepararea supelor și cremelor de legume în special în
Europa Centrală și Scandinavia.
Cultivarea și utilizările[modificare | modificare sursă]

Fructele au un miros și gust puternice, asemănătoare cu ale anasonului, care provin de la uleiurile
aromatice conținute. Fructele de chimen, întregi sau măcinate, sunt folosite ca mirodenie în diverse
feluri de pâine, în special pâinea de secară.
Chimenul este de asemenea folosit în lichioruri, mâncăruri gătite la cuptor, precum și în diverse alte
feluri de mâncare, aparținând în special bucătăriilor din Europa Centrală și Scandinavia, un exemplu
fiind varza acră. Este folosit și pentru a aroma brânzeturile cum ar fi havarti. Akvavit și câteva
alte lichioruri conțin de asemenea chimen. Infuzia preparată din semințe de chimen este folosită
pentru calmarea colicilor intestinale. Uleiul din semințe de chimen este folosit ca ingredient în
săpunuri, loțiuni și parfumuri.
În una dintre nuvelele cuprinse în Oameni din Dublin de James Joyce, un personaj mănâncă fructe
de chimen pentru a-și ascunde mirosul de alcool al respirației.
Astăzi, chimenul este și o plantă de cultură, este cultivat în toata Europa, pentru calitățile sale de
aromatizat și condiment, cunoscut și folosit din timpuri străvechi în bucătărie, chimenul este
considerat și o plantă medicinală, fructele sale fiind apreciate ca și adevărate medicamente.
Chimenul sălbatic crește foarte risipit, în fânețe, pe câmpuri, la marginea pădurilor, semințele sunt
mici, mult mai mici decât semințele chimenului cultivat care sunt mai bogate în ulei volatil și mult mai
puternice din punct de vedere medicinal, se găsesc în toate magazinele naturiste.
Tratamente naturale pe bază de chimen[modificare | modificare sursă]

Chimenul este foarte apreciat în terapeutica naturistă datorită proprietăților lui de reglare a funcțiilor
stomacului, fiind și un antiinflamator intestinal. Cu mult timp înainte, chimenul era utilizat la
vindecarea răcelilor și durerilor de stomac, astăzi el are întrebuințări multiple: tratează anorexia,
hemoroizii (pulbere de semințe de chimen), dismenoreea, bronșita, colicile intestinale, reglează
menstruația și elimină viermii intestinali.
Ceaiul de semințe de chimen se recomandă pentru tratarea afecțiunilor menționate anterior.
Cataplasmele cu semințe de chimen fierte ajută la tratarea sânilor inflamați și umflați.
În cosmetică chimenul este utilizat în industria parfumurilor, de asemenea cremele pe bază de
chimen, hidratează și dau strălucire pieli, ameliorează semnele de oboseală.
Precauții[modificare | modificare sursă]

Chimenul nu este indicat persoanelor care suferă de epilepsie, alergie la chimen.
43
Cicoarea comună (Cichorium intybus) este o plantă erbacee, perenă, comestibilă, care aparține
genului Cichorium din familia Asteraceae. Este cunoscută din antichitate: în Egiptul antic era
cultivată ca plantă medicinală, fiind folosită pentru tratarea bolilor hepato-biliare și renale. În zilele
noastre, rădăcina de cicoare comună este un foarte popular înlocuitor de cafea, iar părțile aeriene
sunt folosite în scop medicinal sau culinar (frunzele bazale, cu un gust ușor amărui, se folosesc
în salate asortate, precum și în pregătirea unor mâncăruri specifice bucătăriei franceze și italiene [1]).
Distribuție geografică[modificare | modificare sursă]

Cicoarea comună este o plantă originară din nordul Africii, Europa și Asia, al cărei areal natural s-a
extins și în America de Nord. Este cultivată în regiunile temperate.
Prezentare[modificare | modificare sursă]

Plantă erbacee perenă, spontană și adesea cultivată pentru rădăcinile sale din care se extrage un
surogat de cafea. Cicoarea are o arie mare de răspândire în pășuni și fânețe, în locuri necultivate,
pe marginea drumurilor, căilor ferate și șanțurilor, pe marginea apelor curgătoare, din zona de
câmpie până în cea de deal și munte. În scopuri medicinale de la această plantă se întrebuințează
părțile aeriene (Herba Cichorii) ce se recoltează în prima perioadă de înflorire a plantei, in lunile
iulie-august, când tulpinile nu au apucat încă să se întărească, rădăcinile (Radix Cichorii) se
recoltează în lunile septembrie-octombrie.
Componenți[modificare | modificare sursă]
Cicoare
În tulpină :
 cicorină
 insulină
 arginină
 colină
 acid cicoric
 levuloză
 fier
 fosfor
 calciu
În rădăcină :
 lactucină
 substanțe triperpenice amare
 lactupireină
 fructoză
 alfa și beta lactucerol
 tanin
 ulei volatil
44
 diuretic și laxativ hipoglicemiant

 eupeptic-amar și colagog
 antitirodian și depurativ

În furunculoză și acnee, dischinezii biliare, constipații cronice, angicolite, hepatite cronice iar cafeaua
preparată din această plantă are proprietăți gastrice.

Decoct : se fierb în 200 ml. de apă două lingurițe de rădăcină mărunțită, 5 minute, se bea călduț în
trei reprize înaintea meselor principale.
Cimbrul (Satureja hortensis L.) numit și cimbru de grădină sau cimbru bun, este o plantă perenă din
genul Satureja, familia labiatelor (Lamiaceae). Este o plantă scundă, care nu atinge mai mult de 20-
30 centimetri în înălțime. Cimbrul preferă verile lungi, calde, secetoase, iar iarna supraviețuiește la
temperaturi scăzute. Florile cimbrului sunt mici și au o culoare albă sau roz-palid. Frunzele au forma
lanceolat-ovală, sunt netede și au un miros specific. Cimbrul se aseamănă întrucâtva la înfățișare
cu rozmarinul.
Originea[modificare | modificare sursă]

Cimbrul își are originile pe țărmurile europene ale Mării Mediterane.
În trecut, cimbrul se denumea și lămâiță, respectiv lămâioară și era deosebit de apreciat în Evul
Mediu, mai ales în bucătăriile de pe lângă așezămintele monahale.
Gastronomie[modificare | modificare sursă]

Este întrebuințat în diferite preparate culinare, mai ales în mâncarea de fasole, cea de linte, dar și la
prepararea cărnii de porc și de vânat. Frunze și tulpini întregi de cimbru se introduc uneori în
borcanele în care se murează varza și castraveții. Se folosește, de asemenea, la prepararea
sarmalelor.

Cimbrul, atâta timp cât este cultivat într-un loc bine însorit, se mulțumește cu puțin. Crește pe
aproape orice tip de sol, rezistă la secetă, dar și la ploi abundente. Este în schimb o plantă sensibilă
la buruieni, de aceea plivitul trebuie făcut cât mai des. Cele mai aromate frunze se recoltează atunci
când plantele au început să înflorească.
Cimbru sau cimbrișor?[modificare | modificare sursă]

Cimbrul nu trebuie confundat cu cimbrișorul (Thymus serpyllum) care, deși înrudit cu cimbrul care
crește spontan în România, aparține genului Thymus.
Cimbrișorul (Thymus serpyllum) denumit și iarba cucului sau tamâița, e tipic pajiștilor însorite alpine
din Carpați și e folosit în medicina naturistă, la prepararea ceaiurilor contra răgușelilor și laringitelor.
Mai este folosit, ca și maghiranul, și în gastronomie pentru a da aromă unor mâncăruri din carne de
vită, legume sau pește.
În medicina naturistă, infuzia de cimbru uscat este deosebit de eficace în tratarea tusei rebele.
A nu se confunda cu Thymus vulgaris L. (Cimbru de câmp).
45
Cireșul (Prunus avium L.) este un pom fructifer care face parte din genul taxonomic Prunus familia
Rosaceae. Termenul avium provine din cuvântul latin avis (pasăre), denumire care se datorează
faptului că cireșele sunt o hrană preferată de ele.

Cireșul este un arbore ce atinge înălțimea de 6-8 metri, mai rar ajungând să aibă 10 metri înălțime.
Pomul are o coroană circulară, sferică, crengile sunt în general scurte și groase. Coaja cireșului este
friabilă de culoare cenușiu-roșcată, tulpinile tinere au la început scoarța netedă, urmând ca apoi
scoarța să devină zgrunțuroasă. Frunzele sunt de formă ovală, alungită, zimțate pe margini și
ascuțite la capăt. Lungimea frunzelor este între 6 – 15 cm, iar lățimea de 3,5 – 7 cm. Florile, de
culoare albă, sunt grupate frecvent câte două sau câte patru, o floare având un diametru între 2,5 -
3,5 cm. Fructele pot fi de culori diferite, cu nuanțe de la roșu spre galben până la negru, ele fiind de
formă sferică sau elipsoidală, cu un diametru de 6 – 25 mm; în mijlocul fructului cărnos se află un
sâmbure rotund, cu mărimea de 7 – 9 mm.
Areal de răspândire[modificare | modificare sursă]

Cireșul în forma sălbatică ca areal natural este răspândit în regiunile submeridionale și temperate
din Europa, Turcia, Caucaz, Transcaucazia până în nordul Iranului. Limita de nord în Europa fiind
paralela de nord de 54°, spre est linia care unește localităție Minsk, Kursk, Voronej și Rostov, spre
sud Asia Centrală de sud. Prin cultivare de către om apare acum în Africa de Nord, regiunea de est
din America de Nord și Asia de Sud.
Sistematică[modificare | modificare sursă]
 Prunus avium subsp. avium (cireșul sălbatic)

 Prunus avium subdpp. duracina
 Prunus avium subsp. juliana
Ciuboțica-cucului (Primula veris; sin. Primula officinalis Hill) este o plantă cu flori erbacee perenă
din familia Primulaceae. Specia este autohtonă în cea mai mare din Europa temperată și Asia de
vest[2] și, deși absent din zonele cele mai nordice inclusiv o mare parte din nord-vestul Scoției, ea
apare în mai nordicele regiuni Sutherland și Orkney și în Scandinavia. [3] Această specie hibridizează
frecvent cu alte Primulas cum ar fi Primula vulgaris pentru a forma Primula × polyantha care este
confundată adesea cu ciuboțica cucului de munte (Primula elatior), o plantă mult mai rară.
Primula veris
Primula veris - MHNT
Primula veris este o plantă perenă sempervirescentă sau semi-veșnic verde ce crește până la
înălțimea de 25 cm, cu o rozetă de frunze de 5-15 cm lungime și 2-6 cm lățime. Florile de un galben
intens apar primăvara, în grupuri de 10-30 de flori împreună pe o singură tulpină. [4] Fiecare floare are
lățimea de 9-15 mm. Plante cu flori roșii și portocalii apar rar, dar pot fi răspândite local în zonele în
care înfloresc hibrizi ai genului primula, permițând polenizarea încrucișată.
46
Habitat și conservare[modificare | modificare sursă]
Primula veris pe o pajiște.
Ciuboțica-cucului este frecvent întâlnită pe multe terenuri deschise, inclusiv câmpuri deschise,
pajiști, dune de coastă și creste stâncoase. Planta a suferit un declin din cauza schimbării practicilor
agricole de-a lungul anilor 1970 și 1980 în Marea Britanie. Ea poate fi, prin urmare, rară la nivel
local, deși unde a fost găsită ea este abundentă. În plus, semințele sunt acum incluse adesea în
amestecuri de semințe de flori sălbatice utilizate pentru marginile vegetale ale spațiului destinat
autostrăzilor.[5][6][7]
Cultivarea acestei plante a câștigat Award of Garden Merit al Royal Horticultural Society.
Coacăzul negru (Ribes nigrum) este un arbust care face parte din genul Ribes,
familia Grossulariaceae.

Coacăzul negru crește sub formă de tufe de 1 – 2 m înălțime. Fructele acestei plante, de tip bacă,
sunt grupate în ciorchini și sunt boabe zemoase sferice cu gust acrișor, de culoare închisă, care au
un diametru de 6 – 11 mm, fiecare fruct conținând mai multe semințe.
Areal[modificare | modificare sursă]

Coacăzul negru crește în regiunile temperate boreale din Euroasia, din vest din Anglia, Franța, până
spre est în Manciuria. Limita de nord fiind Laponia, iar cea de sud, Armenia și Himalaya.

Coacăzul negru conține taninuri, rutozid, vitamina C, urme de ulei volatil de culoare verde (până la
0,2%) format din carburi terpenice. Fructele conțin cca 150 mg% vitamina C, vitamine din complexul
B, acizi organici (citric, malic), pectine, zaharuri, antociani, ulei gras, terpene, flavonoide (miricetol,
cvercetol, carnferol), pectine, calciu, fier, potasiu, fosfor, vitamina PP[1].

Coacăzul negru este cunoscut ca plantă de cultură în Europa din secolul al XVI-lea. Fructele lui,
bogate în glucide, acizi grași, proteine și substanțe minerale, sunt folosite la prepararea de sucuri,
siropuri, jeleuri sau marmeladă. Fructele au acțiune tonică generală, vitaminizantă, remineralizantă,
fiind recomandate și în cazurile de surmenaj, în stările anemice, în cazurile de deficit de fier. Un
extract din flori este utilizat în parfumerie. Frunzele sunt utilizate în medicina naturistă ca diuretic, în
afecțiuni cardiace, reumatism, gută.
Coacăzul roșu (Ribes rubrum) este un arbust care face parte din familia Grossulariaceae,
genul Ribes. Coacăzul alb este o variantă a coacăzului roșu.

Arbustul are frunze verzi numai în anotimpul cald; toamna se îngălbenesc și cad. Coacăzul roșu
apare sub formă de tufe cu înălțimea de 1 – 2 m. Tulpinile tinere au scoarța acoperită cu peri, iar
tulpinile mai bătrâne au o scoarță de culoare brun roșiatică cu nuanțe mai închise până la negru
cenușiu. Frunzele dințate pe margini, sunt relativ rotunde, în formă de inimă, cu o lungime de 4 –
10 cm și o lățime de 3 – 7 cm. Florile de culoare galben verzuie cu o lungime de 2 - 2,5 mm, sunt
grupate în ciorchini formate din 4 - 8 flori. Fructele acestei plante, de tip bacă, sunt boabe zemoase
47
sferice cu gust acrișor, de culoare roșie sau roz, care au un diametru de 6 – 11 mm, fiecare fruct
conținând mai multe semințe.
Fructul acestei plante se numește coacăză (rar coacăță) și nu trebuie confundat cu planta
omonimă Bruckenthalia spiculifolia, plantă lemnoasă din familia Ericaceae.
Areal de răspândire[modificare | modificare sursă]

Coacăzul roșu este răspândit aproape în toată Europa, în stare sălbatică pe marginea apelor cu
soluri argiloase și umede, poate fi întâlnit numai în Belgia, Olanda, Franța, Italia și Germania în
restul Europei apare numai sub formă de culturi, mai rar sub formă sălbăticită.
Variante[modificare | modificare sursă]
 Ribes rubrum L. var. rubrum - forma sălbatică

 Ribes rubrum var. domesticum - forma întâlnită în grădini
Coada-calului (Equisetum arvense L.) este o specie de plante erbacee, erectă, perene
(prin rizomul orizontal articulat, adesea tuberculat).

De pe rizom se dezvoltă două tipuri de tulpini (în ordinea apariției) aeriene:
 tulpinile fertile apar primăvara, au 5–15 cm înălțime, sunt neramificate, brune,

neasimilatoare, purtând la noduri frunze verticilate, unite într-o teacă ce are marginea dințată. În
vârf este situat spicul sporifer.
 tulpinile sterile apar mai târziu (cam la mijlocul primăverii), sunt înalte de 30–70 cm,
costate, verzi, asimilatoare. La noduri există frunze uninerve, verticilate, unite într-o teacă,
precum și ramuri verticilate ce au aceeași morfologie ca și tulpinile, dând aspect de coadă
de cal. Tulpinile sterile produc substanțe de rezervă care se vor depozita în rizomi și vor hrăni
viitoarea tulpină fertilă.
Fosilă vie[modificare | modificare sursă]

Planta, considerată drept o autentică "fosilă vie", datează din devonian.
Utilizări în medicina naturistă[modificare | modificare sursă]

Coada-calului este cunoscută si folosită încă din antichitate în medicina tradițională ca și sursă de
acid salicilic (substanță activă conținută în Aspirina modernă). Dioscoride, medic, farmacolog și
botanist al Greciei antice, laudă proprietățile hemostatice ale acestei plante. Plinius cel
Bătrân pretinde chiar că proprietățile hemostatice ale plantei ar fi atât de mari, încât ar fi suficient ca
aceasta să fie ținută în mână pentru a beneficia de proprietățile sale vindecătoare.
Substanțe active: oxid salicic (5-7%), gluteolină, nicotină, palustrină și palustridină, fitosterină, beta-
sitosterol, acid malic, acid oxalic, gliceride ale acizilor stearic, linoleic, linolic, oleic, dimetil sulfone,
vitamina C, urme de ulei volatil, săruri de potasiu. Sporii contin acizii cu lant lung alfa, omega-
dicarboxilici, prezenți în fracțiunea lipidică. Principiile active din coada-calului au acțiune
antimicrobiană, antiseptică, antiinflamatoare, măresc rezistența țesutului conjunctiv, activează
circulația locală. Planta este indicată pentru uzul intern, sub formă de ceai cu acțiune diuretică, sau
extern, sub formă de comprese și băi.
Întrebuințări[modificare | modificare sursă]

Coada-calului este folosita pentru vindecarea contuziilor (umflături, vânătăi), cicatrizarea rănilor,
ulcerului varicos, bubelor, edemelor la picioare atât de frecvente in climacterium, degerăturilor,
48
eczemelor, neurodermitelor, combaterea transpirației excesive a picioarelor. Deasemenea, datorită
acțiunii diuretice a ceaiului, acesta este indicat în prevenirea calculozei renale (spală rinichii și căile
urinare). Medicul german Sebastian Kneipp, care a readus această plantă în medicina naturistă în
Germania secolului XIX, recomandă această plantă și în tratamentul artrozei sub formă de
ceai/elixir. În zilele noastre, această plantă se regăsește în diverse preparate (nu doar marca dr.
Kneipp) de tip ceai pentru tratamentul reumatismului, tusei, rinichilor și purificare a sângelui.
Prepararea ceaiului/decoctului: 1 lingură de plantă uscată la 250ml apă se fierbe timp de 10-
15min. Se va consuma zilnic o ceașcă. Prepararea băii: Un pumn de plante se pune la macerat în
10L apă timp de 6h. După aceea, se strecoară lichidul în vană iar peste plantele rămase se toarnă
iarăși 10L de apă și se fierbe cca. 10min. Decoctul obținut se strecoară și el în vană, se adaugă apă
caldă cât să acopere corpul și se stă cca. 20-25 min în baia obținută. După această baie nu se face
duș.
Recoltare și depozitare[modificare | modificare sursă]

Tulpinile sterile se vor recolta în lunile iunie-septembrie, pe vreme frumoasa, dupa ce s-a ridicat
roua. Se va folosi partea superioară a plantei, cca. 2/3 din tulpină. Se usucă la umbră, în strat
subțire, în locuri bine aerisite și lipsite de umezeală. Se intorc zilnic. Uscarea artificială la 40 °C. Se
păstrează în saci de hârtie sau din material textil. A se culege doar de persoane inițiate,
deoarece există plante asemănătoare din aceeași familie, care sunt otrăvitoare! Se pot face
confuzii cu alte specii de Equisetum, dintre care cea mai toxică este Equisetum palustre (Barba
ursului de bahne), care are, în general, un singur fel de tulpini, cu spice sporifere terminale, iar
ramificațiile în secțiune au 5 muchii și sunt goale la interior (la Equisetum arvense sunt pline). Alte
specii:Equisetum silvaticum (Rușinea ursului) cu ramificații foarte subțiri, plecate de jos; Equisetum
maximum (Coada calului mare) mult mai viguroasă, înaltă de până a 1,20 și groasă de 1 - 1,5 cm,
foarte ramificată (ramificații cu 8 - 10 muchii), goală la interior [1].
Coada șoricelului (Achillea millefolium) este o plantă erbacee, perenă, din familia Asteraceae, cu
frunze penate, păroase și flori albe sau trandafirii, originară din Europa și din vestul Asiei. Este
întâlnită din câmpie până în regiunile subalpine.
Numele generic de Achillea provine de la Ahile, eroul legendar al războiului troian, care a descoperit
planta și a folosit-o pentru tratarea rănilor soldaților [1] săi. Numele speciei, millefolium, descrie
frunzele penate, păroase.
Tratamente naturale pe baza de coada

șoricelului[modificare | modificare sursă]
Este recomandată la enterocolite, gastrite, colici gastrice. Este antiseptic (ca și mușețelul), tonic
aperitiv, coleretic-colagog, stimulează funcția hepatică, este antispastic, antiinflamator, astringent [2].
Coada șoricelului reprezintă un remediu natural în tratarea multor afecțiuni: boli ale stomacului,
hemoroizi, dureri menstruale, boli de vezică, anorexie, osteoporoză, reumatism, nervozitate, boli
intestinale, tuse, chisturi ovariene, mâncărimi vaginale, oxiuri, gastrită. [necesită citare]
Acțiunea terapeutică se bazează pe proprietățile acestei plante: regenerator de țesuturi,
dezinfectant, expectorant, antiinflamator, calmant gastric, decongestiv hemoroidal. [necesită citare]
Preparatele naturale cel mai des utilizate din acesta plantă sunt: infuzia (ceaiul) de frunze și de flori
(ajută la tratarea constipației, leucoreei, contra viermilor intestinali, reduce starea de nervozitate,
ameliorează tenurile înroșite), dar și alifia preparată din coada șoricelului (ajută la tratarea varicelor).
[n
Coriandrul (Coriandrum sativum) este o specie de plantă erbacee anuală din familia umbeliferelor,
exclusiv de cultură, înaltă de 30–100 cm[1] , cu flori albe sau roz și fructe în formă de globulețe,
bogate în uleiuri eterice, fapt pentru care semințele uscate se întrebuințează în industria
49
farmaceutică, a parfumurilor sau drept condiment. Poartă și denumirile de puciognă, buruiană-
pucioasă sau piper-alb.
 Rădăcina este pivotantă, subțire, slab ramificată [1].
 Tulpina este cilindrică, glabră, fin brăzdată, ramificată numai la partea superioară [1].
 Frunzele sunt verzi-deschis, glabre, foarte diferențiate după nivelul la care se află : cele
bazale în rozetă sunt lung pețiolate, întregi, cu margine crenată sau trilobate până la trifoliate (se
observă numai în stadiul de plantulă, deoarece se usucă repede), cele mijlocii, alterne, o dată
sau de două ori penat sectate, cu lacinii late, inegal penat lobate ; frunzele superioare sunt
sesile, de trei ori penat sectate cu lacinii rare, înguste, filiforme [1].
 Florile sunt grupate în umbele compuse, lung pedunculate, cu 3—7 radii și lipsite
de involucru ; ele sunt pe tipul 5, cu petale albe sau ușor roz-violacei, inegale la florile de la
marginea inflorescenței la care petala externă este mult mai mare (până la 4 mm) [1].
 Fructele sunt diachene sferice, cu diametru de 2–6 mm, galben-brune sau brune, cu cele
două jumătăți unite, pe fiecare mericarp cu 5 coaste ondulate și 4 mai pronunțate, păstrînd la
vârf resturile caliciului și cele două stigmate, miros plăcut la maturitate [1].

Principalii constituienți ai coriandrului sunt 0,20—1% ulei volatil format din 60—70% d-linalol sau
coriandrol, geraniol, cimol, pinen, terpinen, felandren, dipentene, acid petroselinic etc. ; 15—20%
lipide, 10% amidon, 4—5% substanțe minerale, pectine etc.
 Utilizări terapeutice : Acțiune carminativă și stomahică, utilizat și corectiv pentru unele

medicamente (uleiul volatil).
Are proprietăți bactericide și fungicide.

Având acțiune vermifugă, se folosește la combaterea viermilor intestinali [2] .
Intră în compoziția ceaiului contra colicilor pentru copii, în ceaiul gastric nr. 2 și în ceaiul tonic
aperitiv. Intră și în compoziția apei aromatice cu care se prepară apoi tinctura de malat de fier.
Coriandrul este cunoscut și ca un bun tonic al sistemului nervos [2].
 Utilizat în industria alimentară ca aromatizant și condiment.

Înmulțirea se face prin semințe, care se seamănă în lunile aprilie-mai, în ghiveci se poate semăna
în orice moment al anului. Coriandrul are nevoie de multă lumină, iubește soarele și căldura, iarna,
vasul în care crește planta trebuie așezat într-o încăpere unde temperatura să nu coboare sub 18
grade C, vara se udă de două ori pe săptămână, umiditatea în exces duce la putrezirea rădăcinilor.
Crușinul (Rhamnus frangula) este o plantă medicinală, cunoscută îndeosebi pentru proprietățile ei
laxative dar și curative.
50
Frunzele dar mai ales scoarța de crușin exercită acțiuni purgative și laxative (provoacă eliminarea
conținutului tubului digestiv), efect coleretic și colagog asupra bilei (excită bila, mărindu-i secreția),
proprietăti vermifuge și au o acțiune relaxantă asupra musculaturii intestinale. Fructele au acțiune
protectoare, regenerantă și antioxidantă, fiind bogate în vitamine, minerale și acizi grași. [1]
Cuișoarele sunt un condiment obținut din mugurii floriferi ai unui arbore exotic (Caryophyllus
aromaticus, Eugenia caryophyllata sau Syzygium aromaticum) din familia mirtaceelor, care mai
include printre altele mirtul și eucaliptul. Arborele este originar din Insulele Moluce ale Indoneziei, dar
în prezent este cultivat și în alte regiuni tropicale sau ecuatoriale, în special în Asia și Africa. Pentru
păstrare mugurii sunt uscați și au forma unor mici cuie, de unde și denumirea; uneori cuișoarele sunt
măcinate și comercializate sub formă de pulbere. Principalul producător este Indonezia, cu 70–80%
din producția mondială, urmată de Madagascar, Tanzania, Sri Lankași altele.

Întrebuințarea cuișoarelor se pierde în negura timpului. Au început să fie transportate și
comercializate în restul Asiei și în Europa încă înainte de Hristos, când singurii arbori Syzygium
aromaticum se găseau exclusiv în „Insulele Mirodeniilor”, adică Insulele Moluce (Maluku) din
Indonezia. Astfel, arheologii au descoperit, la situl arheologic Terqa (vechea Mesopotamie, azi
în Siria), un vas ceramic conținînd un cuișor și alte obiecte incinerate, datate cu o bună precize în
jurul anului 1721 î.Hr, ceea ce sugerează existența unui comerț timpuriu între Orientul Apropiat și
Asia de Sud-Est, posibil prin intermediul indienilor.
Epopeea indiană Ramayana, scrisă cândva în jurul anului 200 î.Hr., face referiri la cuișoare. Acestea
sunt menționate și în timpul dinastiei Han din China (206 î.Hr. – 220 d.Hr.), când erau mestecate
pentru a da respirației un miros plăcut.
În Imperiul Roman și în Grecia Antică cuișoarele, piperul, nucșoara și alte mirodenii erau la mare
preț. Comerțul cu mirodenii din Oceanul Indian, foarte profitabil, s-a aflat începând cu Evul Mediu în
mâinile arabilor, portughezilor și apoi ale olandezilor. Abia târziu, în 1770, francezii au reușit să
introducă în Maurițius cultura arborelui de cuișoare; au urmat
insulele Caraibe, Guiana, Brazilia și Zanzibarul.

Cuișoarele sunt utilizate în principal în alimentație, de exemplu la prepararea vinului fiert, a unor
ceaiuri sau la numeroase sosuri din bucătăria indiană.
Alte utilizări sunt în medicina tradițională chineză, în aromaterapie și adesea sub formă de ulei în
tratarea unor afecțiuni. Proprietățile antiseptice și anestezice sînt cunoscute de multă vreme și au
dus la întrebuințarea cuișoarelor în combaterea durerilor dentare.
În Indonezia se confecționează țigaretele parfumate kretek din tutun, cuișoare și alte substanțe
aromatizante, inventate de Haji Jamahri la începutul anilor 1880 pentru a ameliora
simptomele astmei de care suferea; efectul benefic se datorează inhalării eugenolului din compoziția
cuișoarelor. În prezent mai mult de jumătate din producția de cuișoare a Indoneziei se folosește
pentru fabricarea acestor țigarete, care în această țară sunt preferate de circa 90% din fumători.
Dafinul (lat. Laurus nobilis), cunoscut și sub numele de laur, este o specie de plante aromatice din
familia Lauraceae, arbore sau arbust, care ajunge până la 10–18 m înălțime, originar din
zona Mediteranei.
51
Frunzele au o lungime de 6–12 cm și o lățime de 2–4 cm , cu margini dantelate specific și usor
încurbate . Este o plantă cu flori sexuate (plantă dioică) florile mascule și femele fiind dispuse pe
organisme distincte ; florile sunt de un galben-verzui pal, de aproape 1 cm diametru, crescute câte
4-5 în umbelă alături de frunză. Fructul este în formă de boabă (bacă) neagră de aproape 1 cm
lungime, conținând o singura sămânță.
Utilizări și simbolism[modificare | modificare sursă]

Frunzele de dafin sunt folosite pentru aroma lor la prepararea mâncărurilor. De asemenea, au fost
folosite în Grecia antică pentru cununile de lauri, de unde și expresia "a se culca pe lauri". O
asemenea cunună de laur era oferită ca premiu la Jocurile pitice. În plus, tot de la laur derivă și
cuvântul bacalaureat (bacă de laur) și cel de laureat ( încununat cu lauri), există un premiu
cinematografic Premiul Laurul de aur.
Anumite date din literatura medicală sprijină ideea că frunzele de dafin ar avea următoarele utilizări :
 Antioxidativ: Fitoterapia. 2003 Sep;74(6):613-6.

 Analgezic și antiinflamator: Phytother Res. 2003 Aug;17(7):733-6.
 Anticonvulsivant (antiepileptic): Phytomedicine. 2002 Apr;9(3):212-6.
Dafinul este amplu cultivat ca plantă ornamentală în regiuni cu climat mediteranean sau oceanic ,
dar și ca plantă de interior în zonele mai reci.
Tratamente naturale pe bază de dafin[modificare | modificare sursă]

Dafinul, pe lângă utilizarea variată în prepararea mâncărurilor, este cunoscut și apreciat ca remediu
natural în tratarea câtorva afecțiuni. Printre cele mai cunoscute afecțiuni care pot fi vindecate cu
ajutorul dafinului se număra infecțiile (orale,
intestinale), reumatismul, alcoolismul, laringita, anorexia.
Untul de dafin, extras din fructele arbustului, intră în componența multor unguente, în special cele
utilizate pentru calmarea diferitelor manifestări ale durerii. Proprietățile terapeutice ale ceaiului de
dafin sunt cunoscute mai ales în tratarea reumatismului cronic, afecțiunilor nervoase și afecțiunilor
orale.
În cultură[modificare | modificare sursă]

Frunzele de dafin sunt utilizate pentru designul monedei de 10 yen în Japonia.
În conformitate cu mitologia greacă, arborele a apărut inițial când nimfa Daphne s-a transformat în
acest arbore pentru a scăpa de urmărirea zeului din Olimp Apollo.
Pădurea de lauri (dafini) "Laurisilva" de pe insula Madeira (Portugalia) a fost înscrisă în anul 1999 pe
lista patrimoniului cultural și natural mondial al UNESCO.
Dovleacul sau bostanul sau cucurbăta (Cucurbita maxima) este o plantă erbacee anuală cultivată
pentru fructul, florile și semințele sale.
Cucurbita maxima este o plantă anuală cu tulpină flexibilă și agățătoare. Are frunze cordiforme (în
formă de inimă), pentalobulate, de mărime mare și cu nervuri bine marcate; prezintă o abundentă
pilozitate pe frunze și tulpină. Florile sunt galbene și cărnoase. Fructul prezintă o mare variație
(polimorfism): poate fi ovoidal sau sferic, de culoare verde sau portocaliu intens. Pulpa fructului este
galbenă-portocalie, densă și cu gust dulce.
Dovleacul conține în interior numeroase semințe ovale, convexe și netede, de 2–3 cm lungime, care
la rândul lor conține un miez alb și comestibil. Mărimea dovleacului variază între 25–40 cm diametru,
deși există și cazuri excepționale. Există varietăți de vară având fructul de culoare deschisă și
52
semințe mai moi (varietate care se conservă puțin timp) și varietăți de iarnă care sunt mai seci și mai
dulci, folosite în produsele de cofetărie (durata de conservare este mai lungă).
Origine[modificare | modificare sursă]

Este originară din America de sud, unde crește de formă sălbatică în Conul Sud. A fost introdusă
într-o epocă timpurie în Europa (sfârșitul sec. XVI), ușurința hibridizării sale l-a făcut să fie confundat
cu dovlecii peregrinilor(Lagenaria siceraria). Azi se cultivă pe mari suprafețe în regiuni temperate din
toată lumea.

C. maxima încolțește din semințe cu ușurință. Trebuie ca semințele să fie selecționate, pentru ca
hibridează ușor cu alte specii de Curcubita, și cu alte specii înrudite. Preferă soluri ușoare, cu
umiditate, nu rezistă la secetă nici la îngheț.
Întrebuințare și calități[modificare | modificare sursă]
Dovleac copt cu scorțișoară și zahăr pudră
În unele țări floarea se consuma ca legumă; fructul se conservă, în condiții adecvate de lumină,
temperatură și umiditate, până la 6 luni în condiții bune. Este bogat în β-carotină și glucoză.
Semințele sunt cunoscute sub numele de semințe de dovleac și li se atribuie proprietăți medicinale
în medicina naturistă.[1] Semințele sunt bogate în minerale, în special zinc, motiv pentru
care Organizația Mondială a Sănătății recomandă consumul lor zilnic.[2] Acestea reprezintă o sursă
bună de vitamina K.
Dovleacul se folosește în ritualele din Ziua morților din mai multe țări americane (Statele Unite ale
Americii, Mexic, Guatemala etc.)
Dudul (Morus) sau agud, este un gen de 10–16 specii de foioase care cresc în regiunile temperate
sau subtropicale din Asia, Africa, Europa și America de Nord, majoritatea speciilor fiind originare
din Asia.
Dudul poate ajunge la o înălțime de 15 m, cu tulpina dreaptă, gri, ramificată de la înălțime mică, cu
coroana rară. Frunzele de dud sunt subțiri, foarte diferite ca formă (ovate sau eliptice, acute sau
scurt acuminate), cu baza rotundă și cu marginea neregulat serată; sunt divizate în 3-5 lobi inegali
sau nedivizate, glabre, netede, puțin lucioase pe față și scurt pubescente la nivelul nervurilor, pe
dos.
Dudul este o plantă dioică, de aceea pentru 5-6 exemplare de femele se plantează un mascul.
Există și posibilitatea de a se altoi o creangă masculină pe o coroană feminină. Florile unisexuate,
cele mascule sunt cilindrice, iar cele femele - oblonge. Înflorește în luna mai. Planta rodește numai
de la vârsta de 7-9 ani. Fructul (duda) este compus din numeroase drupe false, mici, dispuse pe
axul inflorescenței, care devine cărnos.
Din multele specii de dud, cele mai răspândite sunt dudul alb, originar din Japonia și China și dudul
negru, originar din Persia.
În Europa, dudul a fost introdus în secolul al XII-lea. În România, el crește în stare sălbatică în
zonele de câmpie și pe dealuri joase.
53
Eucaliptul (Eucalyptus) este un gen de plante din familia Myrtaceae, care se prezintă sub formă de
arbori sau arbuști cu frunza verde tot timpul anului. Denumirea eucaliptului se datorează formei de
potir a fructului care poartă semințele ascunse (greacă ευκάλυπτος: ευ - frumos; κάλυπτος - ascuns).
Eucaliptul a fost descoperit în anul 1788 de botanistul francez L'Heritier, el a fost primul care a
descoprit specia „Eucalyptus obliqua”.

Eucaliptul crește în Australia și Tasmania ca și regiunea de est din Indonezia. Cele mai multe specii
de eucalipt sunt arbori sau arbuști care cresc repede și au un lemn de esență tare, cu frunze verzi
lobate tot anul. Astfel Eucalyptus vernicosa crește ca arbust sau arbori în estul Tasmaniei, pe când
„Eucalyptus regnans” atinge 100 de m înălțime, iar trunchiul poate atinge un diametru de 20 de m
(măsurat în Tasmania).
Specii[modificare | modificare sursă]

Există peste 700 de specii de eucalipt:
 Eucalyptus amygdalina
 Eucalyptus australiana
 Eucaliptul curcubeu (Eucalyptus deglupta)
 Eucalyptus diversicolor
 Eucalyptus ficifolia
 Eucaliptul albastru (Eucalyptus globulus)
 Eucalyptus maculata
 Eucaliptul de zăpadă (Eucalyptus pauciflora)
 Eucaliptul uriaș (Eucalyptus regnans)
 Eucalyptus rostrata
 mANCIUS ALEKSANDARUS

Eucaliptul datorită calității lemnului și creșterii rapide este frecvent cultivat în plantaje. Această
cultivare a lui produce o reducere intensă a umidității pământului până în stratele profunde. În
comparație cu alte plante eucaliptul este mai agresiv, eliminând din arealul său ceilalți arbori, chiar
incendiile de pădure le poate supraviețui prin rădăcinile adânci și semințele care rezistă la foc. El
este primul care începe să se extindă după un incendiu. Eucaliptul, ca să facă economie de apă,
lasă din timp în timp să cadă neașteptat unele ramuri, ceea ce a dus la producerea unor accidente
mortale. Pe lângă folosirea lemnului de eucalipt mai sunt folosite și uleiurile eterice, din care cauză
frunzele de eucalipt sunt toxice nefiind consumate de animale cu excepția lui koala, care consumă
numai frunzele unui anumit eucalipt.
Fagul, Fagus sylvatica este un arbore din zona temperată.

Acesta este un arbore de mărimea I, capabil de a ajunge la înălțimi de 40 m[1] și 2 m diametrul
trunchiului, deși de obicei el are 25–35 m înălțime și diametrul trunchiului până la 1,5 m. Este înalt,
54
impunător, cu scoarța netedă, cenușie-albicioasă. Un puiet de 10 ani va avea circa 4 m înălțime. El
are o durată de viață de la 150 la 200 de ani, deși uneori trăiește până la 300 de ani. Are muguri
fusiformi, ascuțiți, iar frunzele în general ovale. Florile sunt unisexuate monoice. Fructul, numit jir,
este o achena trimucheata, acoperită de o scoarță țepoasă. Înflorirea are loc în luna mai. Crește în
special la deal și munte, dar poate fi întâlnit - sporadic - și la câmpie, mai ales în regiunile nordice
ale României. În trecut forma o pădure întinsă din Carpați până departe în Rusia de astăzi, legată de
ceea ce se numește acum Taigaua siberiană. Pădurea a fost înlocuită în zonele din nord
de Nistru (Podolia) cu silvostepă, stepe și păduri relicte. În anumite regiuni
din Bielorusia, Ucraina și Rusia se păstrează părți din acest codru străvechi. Fagul permite multor
specii de plante mărunte să supraviețuiască în zonele în care predomină, formând, în cadrul așa-
numitelor făgete, biotopuri bogate și pline de frumusețe.

Deține un areal imens cuprinzând întreaga Europă, cu excepția Europei de Nord.
În Republica Moldova este înregistrat în partea nord-vestică a codrilor.
Habitatul[modificare | modificare sursă]

Vegetează în pădurile revene. Clima și temperaturile variază, deși umiditatea trebuie să fie
constantă. Deși nu este exigent la tipul de sol, fagul european are mai multe cerințe importante: o
atmosferă umedă (precipitații bine distribuite pe tot parcursul anului și ceață frecventă) și sol bine
drenat (acesta nu poate manipula apa stagnată excesiv).
Jirul, fructul fagului, a fost utilizat încă din vechime pentru un anumit untdelemn, dar și pentru
hrana porcilor (este foarte apreciat și de mistreți).
Coaja fagului este folosită ca febrifug și tonic amar, fiind unul dintre echivalenții europeni ai chininei,
alături de scoarța de salcie.
Gudronul de fag se folosește în unele boli de piele, precum și la vindecarea afecțiunilor respiratorii
sau la ameliorarea simptomelor acestora.
Lemnul de fag a fost și este mult apreciat. Ca lemn de foc el are o calitate deosebită, arzând cu fum
puțin și la o temperatură destul de ridicată, fiind folosit în trecut în cuptoarele industriale, de pildă la
producerea sticlei sau fierului. El a rămas mult apreciat atât în industria construcțiilor cât și în cea a
mobilei, datorită rezistenței sale, fineții fibrelor și culorii plăcute.
Feniculul sau molura (Foeniculum vulgare) este o specie de plantă perenă comestibilă
din genul Foeniculum, familia Apiaceae (Umbelliferae), al cărei areal natural cuprinde regiunea
mediteraneeană și sud-vestul Asiei (de la est la vest din Maroc și Portugalia până în Pakistan).

Foeniculum vulgare - MHNT
Este o plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cilindrică, fin striată longitudinal,înaltă până la doi metri și
ramificată începând de la bază. Frunzele, prevăzute la bază cu o teacă dezvoltată, sunt alungit-
triunghiulare și multipenat-partite. Florile sunt mici, galben-aurii, dispuse în umbele mari, terminale.
Fructele mature sunt de culoare cenușie sau brun-verzuie, au miros plăcut și gust dulceag. Se
aseamănă cu mărarul, cu care poate poleniza încrucișat, rezultând semințe lipsite de aromă. Uleiul
volatil determină acțiunea farmacologică : antispastică, sedativă, carminativă, expectorantă.
55
Compoziția chimică[modificare | modificare sursă]
Fructele de fenicul, numite și fructe de anason dulce, conțin 2-7% ulei volatil format din anetol,
transanetol și cisanetol, limonen, alfa-pinen, fenconă, metilcarvicol, extragol; lipide, aleuronă,
derivați cumarinici, flavonoide (cvercitin, camferoglicozid, flavonol-3-glucuronid), zaharuri, substanțe
minerale, ceruri, mucilagii, stigmasterină.
Tratamente naturale pe bază de fenicul[modificare | modificare

sursă]
Feniculul (Foeniculum vulgare) este folosit în tratarea a numeroase afecțiuni datorită proprietăților
acestuia: antispastic, tonic nervos, dezinfectant. În medicina populară, feniculul era utilizat pentru
vindecarea constipației, balonărilor, calmarea colicilor.
Există câteva preparate pe bază de fenicul apreciate ca excelente remedii naturale: ceaiul de
fenicul, necesar în vindecarea bronșitei, laringitei, amigdalitei, faringitei, oboselii fizice și psihice.
Pulberea preparată din semințe de fenicul ajută la tratarea celulitei, depresiilor, amenoreei, digestiei
lente, durerilor de cap.
Vinul preparat din fructele de fenicul reprezintă un remediu natural excelent. Fructele de fenicul au
proprietatea de a calma și alina durerile de orice natură și se pot utiliza sub forma de diverse
preparate.
Floarea-soarelui (Helianthus annuus) este o plantă anuală din familia Asteraceae, nativă din
America. Este una din compozitele cele mai cultivate pentru semințele bogate în ulei, din acestea
fiind extras uleiul de floarea-soarelui.
Frunzele sunt mari, întregi, pețiolate și cordate. Tulpina se termină cu un singur calatidiu sau, uneori,
este ramificată și are mai multe inflorescențe. Calatidiile sunt mari, cu receptaculul plan, având
culoare galbenă. Semințele sunt bogate în ulei, conținând, fără coaja fructului, circa
55% ulei comestibil și cu întrebuințare industrială, de exemplu, la fabricarea săpunului. Turtele
rămase ca reziduuri de la extragerea uleiului alcătuiesc un nutreț concentrat, bogat în proteine brute
și digestibile.
Perioada de semănare este din aprilie până în mai. Este o plantă anuală.
În graiul moldovenesc, planta se numește răsărită.[1]
Fragul (denumire științifică Fragaria vesca), numit popular agrange, buruiană de fragi, căpșuni de
pădure, fragi de pădure, frăguță sălbatică, frunză, vărăguțe și fragi-de-câmp, este o plantă perenă
din genul Fragaria, familia Rosaceae, care are fructe comestibile.[1][2]
Răspândirea[modificare | modificare sursă]

Specie cu un areal mare de răspândire, cuprinzând Europa, Nordul Africii, America de Nord și de
Sud.
Ecologia[modificare | modificare sursă]
Floarea văzută îndeaproape
Frunza văzută îndeaproape
56
Fructul văzut îndeaproape
Plantă mezotermofită, helio-sciadofită eutrofă care crește îndeosebi în zona pădurilor de stejar -
etajul molidului, la marginea pădurii, în ochiuri de pădure, poieni și fânețe recente. Ele se pot găsi
atât în pădure cât și în parcuri.
Utilizarea[modificare | modificare sursă]

Fructele sunt consumate proaspete sau sub formă de magiunuri, dulcețuri. Fragul este renumit
pentru gustul deosebit de parfumat al fructelor mici, asemănătoare cu căpșunul. Fructele conțin
mucilagii, pectine, glucide, vitaminele A, B1, B2, PP și C, acid salicilic, antocianidina, protide, lipide,
taninuri, acizi organici, săruri minerale de potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier, fosfor. Frunzele
conțin taninuri elagice, fragarol, cvercetol, cvercitrină, citrol, săruri minerale, ulei volatil, zaharuri,
vitamina C, acizi organici (citric, malic).
Frasinul (Fraxinus) este un gen de plante din familia Oleaceae, originar din regiunile temperate ale
emisferei nordice. Cuprinde circa 65-75 specii de arbori și câteva de arbuști. Specia comună în
Europa, răspândită și în România, este Fraxinus excelsior.

Atinge înălțimea de 40 metri. Tulpina sa prezintă în partea tânără scoarță de culoare cenușie-
verzuie, iar în partea bazală de culoare cenușiu-negricioasă. Are frunze imparipenate, compuse din
7-13 foliole sesile. Înflorește în luna aprilie, înainte de apariția frunzelor. Florile nu au nici caliciu, nici
corolă, iar androceul este redus la două stamine; pe același individ se găsesc flori mascule, femele
și hermafrodite. Fructul este aripat (samară).

Frasinul crește relativ repede și produce un lemn foarte valoros pentru industria mobilei și pentru
industria materialelor sportive. Scoarța și frunzele sale își găsesc întrebuințări în medicina naturistă.
 Frasin american (Fraxinus americana L.)

 Frasin de câmp (Fraxinus angustifolia Vahl.)
 Frasin comun (Fraxinus excelsior L.)
 Mojdrean (Fraxinus ornus L.)
 Frasin de Pensilvania (Fraxinus pennsylvanica Marsh.) numit și Frasin verde
Gălbenele (Calendula officinalis) este o specie de plante de cultură anuală, rar bianuală, înaltă de
40–80 cm, bogat ramificată, pubescentă, cu miros balsamic puternic. Gălbenelele pot fi cultivate
pretutindeni în România, fără să apară probleme de climă sau de sol. Gălbenelele fac parte din
familia compozitelor (Asteraceae).
Alte denumiri[modificare | modificare sursă]
57
Flori de gălbenele
Gălbenele se mai numesc și rujuliță, călinică, filimică, ochi galben [1].
 Rădăcina este pivotantă, lungă de cea 20 cm și groasă până la un centimetru[2] . .

 Tulpina este erectă, foliată, cu 5-25 ramificații[2].
 Frunzele sunt alterne, sesile, întregi, verde-viu, glabre; cele inferioare invers lanceolate,
rotunjite la vârf, lungi până la 16 cm, iar spre partea superioară sunt din ce în ce mai îngustate și
mai mici până la lanceolate[2].
 Florile sunt grupate în antodii terminale (20-50 pe o tufă); acestea au pe margine flori
ligulate 15-40 la populațiile locale, 60-500 la soiuri cu inflorescențe invoalte („bătute") - „Ball's
Master-price" și „Gigant Pacific" - care au și avantajul de a avea aceste flori ligulate de culoare
galbenă-portocalie (cele de culoare galbenă-deschis nu sunt admise);în centru se găsesc flori
tubuloase[2].
 Fructele sunt achene curbate în formă de seceră, cu mici țepi pe suprafață, fără papus [2].

Compoziție chimică: saponozide triterpenice având la bază derivați ai acidului glucuronil oleanolic:
carotinoide dintre care licopina, a și (3-caroten, neolicopina A, rubixantina, luteina, xantofila,
violaxantina, flavoxantina, crizantemaxantina etc, precum și unele poliine; flavonoizi și glicozizi
flavonici: izoramnetin-3-ramnoglicozizi, rutinozizi și derivați ai cvercetolului; ulei volatil (cea 0,02%),
substanțe amare cu structura nedefinită, gumirezine, mucilagii, esteri colesterinici ai acizilor lauric,
miristic, palmitic și margaric; vitamina C, acid malic substanțe proteice [2].

În terapii medicinale, gălbenelele se utilizează sub formă de infuzie, pentru uz intern în primul rând -
ținta fiind ulcerul și gastritele. Preparatele fitoterapeutice din gălbenele sunt utile în tulburările de
ciclu menstrual, în afecțiunile hepatice și afecțiunile biliare. Principiile active din gălbenele se
pretează pentru tratarea locală a plăgilor de diverse origini, a înțepăturilor de insecte, a degerăturilor
și arsurilor, a infecțiilor localizate ale pielii, a plăgilor care se vindecă greu - plăgile atone -, în terapia
acneei precum și pentru ameliorarea tenurilor uscate. Extractul din gălbenele este folosit în
tratamentul pe cale naturală al giardiozei, iar după unii autori este util ca adjuvant în tratamentul
ulcerului gastric și ulcerului duodenal.
Ghimpe (Xanthium spinosum) este o plantă erbacee din familia Asteraceae, cunoscută și sub
denumirile de : holeră, scaiete muscălesc, scaiete mocănesc, spin alb, asprică, volbură-mică.

Plantă erbacee, înaltă de 15–80 cm, ce are la bază frunze prevăzute cu spini, trifurcate iar cele
tulpinate sunt întregi, alb tomentoase pe partea interioară, nedivizate sau trilobate, cu lobul mijlociu
lanceolat, cu flori de culoare gălbuie. Crește în locuri necultivate, pe lângă drumuri și garduri.
Înflorește începând cu sfârșitul lunii iunie și până în septembrie. [2]
În scopuri medicinale se întrebuințează părțile aeriene ale plantei, recoltate în perioada înfloririi.
58
Componenți principali[modificare | modificare sursă]
Saponine, fitosterili, flavonoide, ulei volatil, acid cafeic, acid clorogenic. [3]
Proprietății[modificare | modificare sursă]

Are proprietăți diuretice.[4] Administrată sub formă de decoct, are o acțiune decongestivă în
adenomul de prostată.[1]

Intern în tratamentul adenomului de prostată, prostatitei, cistopielitei și litiazei renale gravelare în
fază incipientă, (până la mărimea unui bob de orez) - sub formă de decoct. [
Grepfrut (în engleză: grapefruit ; franceză: pamplemousse) este un fruct citric mare, rotund, de
culoare galbenă sau rozalie (Citrus paradisi), cu miezul zemos și amar, apreciat pentru conținutul
bogat în enzime care stimulează digestia; se obține de la hibrizi dintre pomelo și diferite soiuri de
portocal, putând avea pulpa galbenă, roz sau roșie. [1]

Grepfrutul a primit un nume științific: Citrus paradisi abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Până
atunci s-a crezut că este doar o altă varietate de pomelo - fructul din a cărui încrucișare accidentală
cu portocala a și rezultat. Încrucișarea dintre pomelo și portocală a fost realizată în Barbados. [2] El a
început să fie cultivat pe scară largă la începutul secolului al XX-lea. Boom-ul l-a cunoscut însă în
anii ’70, probabil și datorită popularității curei de slăbire cu grepfrut. În anul 1983, într-un raport
al Departamentului Agriculturii Statelor Unite, se arăta ca, în New York, consumul de grepfrut este
depășit doar de cartof, salată, măr și portocală. Astăzi se cultivă în țări
ca: SUA, Mexic, Argentina, Brazilia, Cipru, Maroc, Israel.
Grâu este un termen generic care desemnează mai multe specii aparținând genului Triticum.
Acestea sunt plante anuale din familia gramineelor (Poaceae), cultivate în aproape întreaga lume.
Grâul este cea mai cultivată plantă în lume și a patra cultură mondială ca producție după trestia de
zahăr, porumb și orez. Pe locul 2 ca suprafață se află porumbul. În Europa Occidentală și în Orientul
Mijlociu, grâul și derivatele sale fac parte din alimentația curentă.

Grâul este originar din Asia de sud-vest. Cele mai vechi dovezi arheologice referitoare la cultivarea
grâului au fost descoperite în așa numitul Corn al Abundenței (regiune fertilă în vestul Asiei, care
cuprinde teritoriul Siriei, Iordaniei, Turciei, Armeniei și Irakului (de astăzi). Acum aproximativ 9000 de
ani, o specie de grâu sălbatică (einkorn, Triticum boeoticum) a fost recoltată și apoi cultivată de către
locuitorii acelor meleaguri, fapt confirmat de dovezile arheologice ale agriculturii sedentare din zonă.
Aproximativ 1000 de ani mai târziu, o mutație a survenit în cadrul altei specii de grâu, numită emmer
(Triticum dicoccoides), rezultând o plantă cu boabele mai mari, care nu se mai puteau împrăștia în
bătaia vântului. Deși această plantă nu s-ar fi putut reproduce în sălbăticie, oferea mai multă hrană
pentru oameni și astfel a întrecut celelalte specii, devenind primul strămoș al varietăților moderne de
grâu.
La început, boabele de grâu se pare că erau consumate crude, mai apoi fiind prăjite sau fierte în
apă, sau sub formă de turte, făcute din făina grosieră rezultată prin măcinarea lor între două pietre.
Grâul se impune ca aliment de bază în cultura occidentală, fiind prezent în mesele zilnice sub formă
de pâine, griș, paste făinoase, produse de patiserie, biscuiți, etc.
59
Cultura grâului nu este la fel de dificilă precum cea a orezului, câmpurile cultivate nu necesită o
amenajare specială sau lucrări laborioase de întreținere. Spre deosebire de orez, grâul nu trebuie
supus unor operații speciale (decorticare) după recoltare.
Genetica grâului[modificare | modificare sursă]

Genetica grâului este mai complicată decât genetica animalelor domestice, deoarece grâul este
capabil de poliploidie, adică noile specii pot avea mai multe seturi de cromozomi decât specia
originară (două seturi, organism diploid). Diversele varietăți de grâu actuale diferă atât prin genom
cât și prin numărul de cromozomi. Grâul Einkorn este diploid (are două seturi de cromozomi) și
poate fi considerat strămoșul tuturor speciilor actuale. Grâul Einkorn hibridizat cu o altă plantă
ierboasă sălbatică diploidă (Triticum speltoides, Triticum tripsacoides sau Triticum searsii) a generat
varietățile tetraploide (cu patru seturi de cromozomi) Emmer și Durum. La rândul lor, aceste specii
au fost hibridizate cu altă specie sălbatică, Triticum tauschiii, rezultatul fiind varietățile hexaploide:
Spelt și grâul comun.
Specii cultivate[modificare | modificare sursă]

Există multe sisteme de clasificare taxonomică a speciilor de grâu. Acestea se împart după sezonul
de creștere (grâu de iarnă sau de vară) și după conținutul de gluten. Grâul de iarnă este însămânțat
toamna, fiind îndeosebi cultivat în regiunile mediteraneene și cele temperate. Grâul de vară suportă
cu greu temperaturile scăzute, ca urmare se însămânțează primăvara în țările cu ierni aspre. Aceste
specii de grâu au permis Siberiei și Canadei să devină mari producători mondiali de grâu. Grâul dur
(T. turgidum var. durum, vezi mai jos) are un conținut mare de gluten și este folosit la fabricarea
pastelor alimentare. Este cultivat mai ales în zonele calde și uscate (sudul Europei - Italia, sudul
Franței). Grâul comun (Triticum aestivum), de departe cel mai important, este cultivat la latitudini mai
ridicate (Canada, Ucraina) și este principala sursă de făină de panificație, folosită la coacerea pâinii.
Frecvent în trecut făina de grâu era degradată, prin amestecul semințelor de grâu cu cele
de neghină.
Lan de grâu
Specii de grâu:
 Grâul comun - (Triticum aestivum) Specia hexaploidă cea mai cultivată în lume.
 Einkorn - (T. monococcum) Specie diploidă, există atât în varietăți cultivate cât și în varietăți
sălbatice. Una din primele specii de grâu, rar cultivată astăzi.
 Emmer - (T. turgidum var. dicoccum) Specie tetraploidă, cultivată sau sălbatică. În
antichitate era foarte cultivată, în zilele noastre mai rar.
 Durum sau Grâu arnăut - (T. turgidum var. durum) Forma tetraploidă de grâu cultivată azi.
 Alac Spelt - (T. spelta) Altă specie hexaploidă cultivată pe scară restrânsă.
Gutuiul (Cydonia oblonga), unicul membru din genul Cydonia, este un arbore de mărime medie,
originar din regiunea Caucazului, în sud-vestul cald al Asiei. Este un arbore fructifer înrudit
cu mărul și părul. Este cunoscut din antichitate, fructele sale fiind folosite în gastronomie sau în
medicina populară, alături de semințe și frunze.

În stare naturală, gutuiul atinge înălțimi medii de 3-4,5 m (cu extreme între 1,5–6 m) și are un aspect
robust și rustic de tufă cu mai multe tulpini, ce pornesc de la baza coletului. Coaja tulpinilor este
sensibilă și poate fi afectată chiar și de lovituri superficiale. Rădăcinile nu se dezvoltă mult în
adâncime, fiind dispuse în stratul superficial al solului.
60
Coroana este deasă și are formă neregulată. Frunzele sunt simple, cu marginea netedă, lat-ovalate,
cu o lungime de 6–11 cm și suprafață tomentoasă (acoperită de peri moi, catifelați, de culoare albă).
Mugurii sunt de asemenea tomentoși.
Înflorirea se produce târziu, după apariția frunzelor, în perioada aprilie-mai, florile nefiind astfel
expuse înghețurilor timpurii de primăvară. Sunt flori mari, solitare, albe sau roz, cu cinci petale.
Fructul său, numit gutuie, este o bacă falsă, acoperită de un puf cafeniu. Gutuile coapte au culoare
galbenă. Ating dimensiuni de 7–12 cm lungime și 6–9 cm lățime. Sunt tari și aromatice, cu pulpa
astringentă. Își mențin consistența fermă, aroma și aciditatea, chiar și după fierbere. Au un conținut
ridicat de pectine, care le conferă un grad mare de gelificare. Se păstrează bine timp îndelungat.
Utilizare culinară și medicinală[modificare | modificare sursă]

Gutuia poate fi mâncată ca atare atunci când este coaptă, sau poate fi mâncată cu zahăr. Este
folosită la marmelade și compot sau poate fi coaptă în cuptor. Puternica ei aromă o face să fie un
bun complement pentru unele prăjituri. Conținutul ei nutritiv este mic, având totuși vitamine și
minerale: potasiu și vitamina C. Conține importante cantități de fibră, are proprietăți dezinfectante și
favorizează eliminarea acidului uric. Ceaiul din frunze uscate este adjuvant în caz de insuficiență
cardiacă și în bolile de ficat.[1]
Conținutul la 100 g:
 Calorii 25,2
 Hidrați de carbon 6,3 g
 Fibre 6,4 g
 Calciu 14 mg
 Magneziu 6 mg
 Potasiu 200 mg
 Vitamina C 18 mg
frunze și fructele gutuiului
Cultivarea gutuiului poate fi anterioară mărului, și este posibil ca mărul citat în Cântarea
Cântarilor să fi fost în realitate un gutui.[necesită citare] Vechii greci ofereau gutui la nunți, ritual care a
venit din Orient împreună zeița Afrodita. Plutarh relatează ca miresele în Grecia mușcau dintr-o
gutuie pentru a parfuma sărutul înainte de a intra în camera nupțială " ca primul sărut să nu fie
dezagradabil" ("Întrebări romane" 3.65). Era o gutuie premiul pe care Paris l-a dat Afroditei. Cel mai
bun tip de gutui venea din regiunea Cydonia, pe coasta nord-estică a insulei Creta, fruct cunoscut de
greci ca "Mela kudonia" sau " măr de Cydonia" de unde provine de asemenea și numele ei științific.
Romanii de asemenea foloseau gutui; cartea de bucătărie romană a lui Apicio ne dă rețete pentru a
găti gutuia cu miere și o combină spre surpriza noastră chiar și cu Praz (Allium ampeloprasum var.
porrum). Pliniusmenționează un tip numit gutuie de Mulvian, care se putea mânca
crudă. Columella menționează trei tipuri, una dintre ele "mărul de aur" - care era probabil fructul
paradisului citat în Grădina Hesperidelor- a dat nume tomatelor italiene (pomodoro).
Gutuia
Gutuiul este cultivat în zonele centrale și de sud, unde verile sunt suficient de calde pentru ca
coacerea să fie bună. Nu sunt culturi de mare cantitate; în general unu sau doi arbori într-o grădină
sau livadă. Carol cel Mare a dat ordin să se planteze gutui în livezi mari.
61
Gutuiul este menționat pentru prima dată într-un text englezesc la sfârșitul secolului XIII, totuși
Anglia nu este o zonă foarte propice, datorită temperaturilor mici ale verii care împiedică gutuia să
se coacă în totalitate. De asemenea au fost duse în Lumea Nouă, dar sunt rare în America de Nord,
datorită unei boli cauzată de bacteria Erwinia amylovora. Se cultivă mult
în Argentina, Uruguay, Balcani, Spania și în bazinul Mediteranei. Aproape toate gutuile din
magazinele Americii de Nord provin din Argentina.
Specii înrudite[modificare | modificare sursă]

Există patru specii înrudite cu Cydonia, clasificate în alte genuri. Aceste specii sunt gutuiul
chinezesc (Pseudocydonia sinensis), originar din China, și trei gutui ornamentali, originari din Asia,
care au fost incluși în genul Chaenomeles.
Hameiul (Humulus lupulus), este o specie perenă a genului de plante erbacee Humulus care
aparține familiei Cannabaceae,[1] care include și genus Cannabis (cânepă: plantă textilă și
medicinală).[2]
Genul Humulus ca atare are trei specii, din care una are cinci varietăți.
Specia H. lupulus are frunze cu 3–5 lobi.
Înmulțire[modificare | modificare sursă]
Istoria[modificare | modificare sursă]

Prima cultivare de hamei atestată documentar a avut loc în 736 d.Hr. în regiunea Hallertau din
regiunile pe care se află Germania astăzi, iar prima menționare a utilizării hameiului în producția de
bere este datată în anul 1079 d. Hr.

Crește în flora spontană din lunci, tufișuri, zăvoaie, crânguri, pe garduri, în zona de câmpie și deal,
până la 800–1000 m.

Conține ulei volatil (cca. 1%) cu sescviterpene, esteri valerianici, geraniol, mircen, principii amre
(humulona, lupulona), flavonoide, tanin.

Inflorescența de hamei este de tip ament, popular denumită con. Conurile de hamei sunt o materie
primă importantă la fabricarea berii, fiind un agent de stabilitate în bere. Acizii de hamei au un
efect antibiotic slab contra bacteriei gram-pozitive care favorizează activitatea exclusivă a drojdiei de
bere în fermentarea berii.
Hameiul mai este folosit și în bucătărie, din acesta preparându-se o mâncare asemănătoare celei de
spanac.
Acțiune farmacologică[modificare | modificare sursă]

Sedativ nervos major, tonic-aperitiv și stomachic, anafrodisiac, diuretic cu eliminare de acid uric,
calmant al durerilor provocate de menstruație, activează circulația sanguină, coleretic-colagog,
astringent, antitrichomonazaic.
62
Hreanul (Armoracia rusticana), cunoscut și sub numele de usturoi, rădăcină-sălbatică, tormac,
este o plantă legumicolă perenă, din familia Brassicaceae, cu tulpina subterană cilindrică, groasă,
albă (folosită în alimentație drept condiment), cu frunzele mari și cu flori albe. Se presupune că
hreanul este originar din sud-estul Europei și din vestul Asiei, însă în prezent este popular în toată
lumea. Poate atinge până la 1,5 metri înălțime și este cultivat în special pentru rădăcina mare și
albă, însă chiar și frunzele sale sunt comestibile.
Tratamente naturiste cu hrean[modificare | modificare sursă]

Hreanul pe lângă întrebuințarea în alimentație este și un bun medicament, fiind utilizat în tratamentul
afecțiunilor renale, reumatismului, bronșitei, afecțiunilor dinților (parodontoză), bolilor de inimă,
inflamațiilor articulare, sinuzitei, paraziților intestinali.
Hreanul are multe calități terapeutice, fiind utilizat și la stimularea poftei de mâncare, tratarea
gastritei și echilibrarea tranzitului intestinal. Această plantă medicinală se recomandă a se consuma
proaspăt, sau ca principal ingredient în prepararea anumitor produse naturale (exemplu: tinctura de
hrean).
Ienupărul (Juniperus communis L.) este un conifer care aparține genului Juniperus din
familia Cupressaceae. Fructele uscate de ienupăr (boabe mari, negre, zbârcite) se utilizează în
bucătărie drept condiment, în special în marinade, pentru vânat sau varză, și ca ingredient la
fabricarea ginului.

Specia crește în întreg lanțul carpatic la 700–1400 m, adesea în tufărișuri și pâlcuri, în poieni,
pășuni, rariști, putând crește pe solurile cele mai sărace. Este recoltabil în mari cantități în
Transilvania (mai puțin Sălaj și Satu-Mare), Muntenia (Argeș, Buzău, Prahova), Moldova (jud.
Bacău, Neamț, Vrancea, Suceava), Oltenia (jud. Gorj, Vâlcea).
Partea utilizată. Recoltare[modificare | modificare sursă]

Se utilizează pseudobacele (Fructus Juniperi) în lunile octombrie - decembrie, putându-se prelungi
până în primăvară. Se recoltează prin lovirea sau scuturarea ușoară a ramurilor, pentru a nu se
desprinde și pseudobacele verzi.
Tratamente pe baza de ienupăr[modificare | modificare sursă]

Ienupărul (Juniperus communis - L.) reprezinta o plantă medicinală ale cărei proprietăți terapeutice
sunt utilizate în tratarea multor afecțiuni și boli: tratează reumatismul, răceala, bronșita, bolile de
piele, elimină piatra existentă la nivelul vezicii urinare. Fructele de ienupăr constituie și ele un
remediu natural pentru anemie, lipsa poftei de mâncare, artroza, asigurând o funcționare optimă a
organismului. Pulberea rezultată din mărunțirea fructelor de ienupăr este foarte eficientă în tratarea
obezității, viermilor intestinali, oboselii, arteriosclerozei. Ceaiul preparat din fructe de ienupăr
calmează tulburările digestive și balonările. Important de menționat este că fructele de ienupăr nu
trebuie consumate de femeile însărcinate și de persoanele cu leziuni ale căilor urinare. Un alt
remediu natural oferit de ienupăr îl reprezintă tinctura de ienupăr eficientă în vindecarea afecțiunilor
urinale, gripei, bronșitei, colitei de fermentație.
Confuzii[modificare | modificare sursă]

Se pot produce cu pseudobacele de Juniperus sabina L. (cetină de negi) care sunt toxice. Deosebiri:
63
1. pseudobacele au o cicatrice în formă de stea cu 3 colțuri (la Juniperus sbina cu 4 colțuri), de
regulă cu 3 semințe (la Juniperus sbina numai 1-2 semințe);
2. frunzele sunt aciculare, pungente, dispuse în verticile de câte 3 (la Juniperus sbina sub
formă de solzi imbricați).
Isopul (Hyssopus) este un gen de plante perene din familia Lamiaceae, care cuprinde o
singură specie – Hyssopus officinalis L. În condiții de cultură, isopul crește și produce 10–15
ani. Tulpina este ramificată, lignificată la bază și erbacee în partea superioară, patru-unghiulară și
acoperită cu perișori cu înălțimea de până la 80 cm.

Isopul (Hyssopus) este un gen de plante erbacee, mai rar semilemnoase, plante în
familia lamiaceae, nativ din estul zonei mediteraneene până în centrul Asiei, în Mongolia.[1][2][2] Isopul
mai se găsește din regiunile calcaroase și aride ale Europei meridionale, până în Europa Centrală și
în nordul Africii.

[1]
1. Hyssopus ambiguus (Trautv.) Iljin ex Prochorov. & Lebel - Republica Altai (Rusia), Kazahstan
2. Hyssopus cuspidatus Boriss. - Republica Altai (Rusia), Kazahstan, Xinjiang, Mongolia
3. Hyssopus latilabiatus C.Y.Wu & H.W.Li - Xinjiang
4. Hyssopus macranthus Boriss. - Republica Altai (Rusia), Kazahstan, Siberia de Vest
5. Hyssopus officinalis L. - Europa centrală și de sud, Algeria, Maroc, până în Iran
6. Hyssopus seravschanicus (Dub.) Pazij - Afghanistan, Pakistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan
Acțiune terapeutică[modificare | modificare sursă]

În scopuri medicinale, se folosește planta întreagă - Herba Hyssopi. Ea are un miros plăcut și un
gust aromatic, datorită uleiului volatil pe care îl conține. Sub formă de infuzie se întrebuințează în
afecțiunie cronice ale căilor respiratorii, manifestate prin răgușeală, tuse, astmă, ușurând
expectorația și transpirația. Ceaiul de isop favorizează eliminarea apei din țesuturi. Isopul are de
asemenea ațiune antiseptică și cicatrizantă asupra rănilor, folosindu-se sub formă de băi sau
comprese. Datorită unei substante amare, isopul stimulează pofta de mâncare și reglează funcțiile
digestive. Dintre glicozidele flavonice, isopul conține hesperidinu, care are proprietatea de a scădea
presiunea sanguină, datorită dilatației arteriale.
Această plantă intră în compoziția ceaiurilor antiastmatice, pectorale și sudorifice.
Lămâiul (Citrus limon) este un arbust din familia Rutaceae, nativ din Asia, de la 5 la 10 m înălțime,
considerat veșnic verde.
Flori de lămâi
Răsad de lămâi
64
Fructul copt are forma sferică alungită și coaja în culori care variază de la verde deschis la galben
strălucitor. Fructul ajunge la maturitate toamna târziu în emisfera de nord. Pulpa este suculentă,
bogată în acizi și în vitamina C, ceea ce a făcut frunctul - datorită conservării ușoare - să fie distribuit
în întreaga lume de marinarii care-l utilizau pentru a preveni scorbutul.
Fructul este utilizat în scopuri culinare și non-culinare în întreaga lume - în primul rând pentru suc,
deși pulpa si coaja (coaja) sunt deasemeni folosite la gătit. Sucul de lămâie conține aproximativ 5%-
6% (aproximativ 0,3 M) de acid citric, care îi dă un gust acru și un pH de 2-3. Gustul acru distinctiv al
sucului de lămâie îl face un ingredient cheie în multe feluri de mâncare din întreaga lume.
Varietăți[modificare | modificare sursă]
 Bonnie Brae
De formă alungită, neted, cu pielea subțire și fără sâmburi [1]; crescut în special în zona San
Diego, SUA.[2]
 Bush lemon tree (Lămâiul arbust)
Acest lămâi naturalizat crește în sălbăticie în Australia subtropicală. Are un fruct foarte
rezistent cu o coajă groasă, o aromă de lămâie puternică, fiind bun pentru gătit. Crește până
la aproximativ 4 metri, având nevoie de o zonă însorită.

Eureka[3]
Varietate californiană (secolul al XIX-lea) ce rezistă tot timpul anului și crește din abundență;
este găsit cel mai des în supermarket-uri

Femminello St. Teresa, sau Sorrento [4]
Nativ din Italia, coaja fructului acestuia are un conținut bogat în uleiuri și este folosit la
producerea limonadei
 Fino
Pobabil de origine spaniolă, această varietate produce fructe de dimensiuni mai mici; este
deasemeni cunoscut sub denumirile Mesero, Blanco et Primofiori (ou Primofiore).

Jhambiri C. jhambiri [5]
Fruct cu aspect rugos, are o culoare galbenă și pulpa foarte acră. Este folosit ca portaltoi în
Asia de sud

Lisbon[6]
Produce fructe amare de bună calitate cu niveluri ridicate de acid și de suc; fructele Lisbon
sunt foarte asemănătoare cu cele Eureka. Copacii viguroși și productivi sunt foarte spinoși,
în special atunci când sunt tineri.

Meyer[7]
Aceasta este o încrucișare între un lămâi și un portocal sau mandarin, și a fost numit după
Frank N. Meyer, primul care l-a descoperit în 1908. Cu o coajă subțire și ușor mai puțin acid
decât Lisbon și Eureka, fructele Meyer au nevoie de mai multă grijă la transport și nu sunt
cultivate comercial pe scară largă. Lămâiele Meyer au o coajă mult mai subțire, și de multe
65
ori se maturizează la o culoare galben-portocalie. Lămâiele Meyer sunt ceva mai rezistente
la îngheț decât alte lămâi.

Ponderosa[8]
Copacul este mai sensibil la frig decat lămâiul obișnuit, dar are fructele cu coajă groasă și
foarte mari.

Variegated Pink[9]
Un soi de Eureka sau Lisabona, cu modele multicolore pe frunze și cojile fructelor verzi
imature. La maturare la galben, modelul pestriț dispare din coaja fructelor. Pulpa și sucul
sunt de culoare roz sau roz-portocaliu, în loc de galben.

Verna [10]
Varietate spaniolă cea mai cultivată în Europa. Fructele de dimensiuni medii sunt aproape
fără sâmburi.

Villafranca[11]

Yen Ben[12]
Varietate australiană creată in anul 1930.

Yuzu[13]
Originar din China, și ulterior introdus în Japonia și Coreea, yuzu are o aromă asemănătoare
unui amestec de lămâie meyer și grapefruit alb. Yuzu este probabil un hibrid între ichang
papeda și un mandarin. Yuzu este probabil cel mai rezistent la frig dintre citrice.
Lămâie verde (necoaptă)
Un studiu genetic a lămâiei consideră că este

un hibrid între un portocal acru și un lămâi
sălbatic („citron”) [14].
Se presupune că primul lămâi a crescut în
sudul Indiei, nordul Burmei, și China [15][16]. În
Asia de Sud și de Sud-Est, acesta a fost
cunoscut pentru proprietățile sale antiseptice
și a fost folosit ca un antidot pentru diferite
otrăvuri. În India, fructul, lămâia, este utilizată
în viața de zi de zi pentru diverse scopuri. Este
utilizată în toată medicină tradițională indiană,
în principal, în medicina Siddha și Ayurveda.
Acesta este unul dintre ingredientele principale
în multe din bucătăria indiană. Lămâia
marinată sau mango marinat fac parte din
masa zilnică de prânz în sudul Indiei în special
în Pooja hindusă.
Lămâiul a intrat în Europa (aproape de
sudul Italiei), nu mai târziu de primul secol
d.Hr., în timpul Romei Antice. Cu toate
66
acestea, nu a fost cultivat pe scară largă [17]. A
fost introdus mai târziu în Persia și apoi
în Irak și Egipt în jurul anului 700 d.Hr..
Lămâiul a fost înregistrat în literatura de
specialitate într-un tratat în limba arabă despre
agricultură din secolul XX și a fost, de
asemenea, folosit ca plantă ornamentală
în grădinile islamice [17]. A fost distribuit pe
scară largă în întreaga lume arabă și regiunea
mediteraneană între 1000 și 1150.
Prima cultivare substantială de lămâi în
Europa a început în Genova, în mijlocul
secolului XV [17]. Mai târziu a fost introdus
în America în 1493, atunci când Cristofor
Columb a adus semințe de lămâie
în Hispaniola de-a lungul călătoriilor sale.
Cucerirea spaniolă a ajutat la răspândirea în
întreaga Lume Nouă a semințelor de lămâie.
Acesta a fost folosit în principal ca ornament și
medicină [17]. În secolele XVIII și XIX, odată cu
utilizarea lămâilor pe scară largă în gătit și ca
potențiator de aromă, acestea au fost din ce în
ce mai mult plantate în Florida și California [18].
În 1747, James Lind experimentează pe
marinarii care suferă
de scorbut adăugând vitamina C din suc de
lămâie în dieta lor [19].
Etimologic, cuvântul lămâie, sugerează o
origine din Orientul Mijlociu. Una dintre cele
mai vechi menționări apare într-un document
vamal în limba engleză din 1420-1421, cu
originea din limba franceză veche Limon.
Mergând pe această cale, se ajunge la
latină limone, provenit din
arabică laymūn sau līmūn ‫ليمون‬, și
din persană līmūn ‫( ليمو‬un termen generic
pentru citrice) care este cognitiv cu sanskrita
ननमब (nimbū, lime) [20].

Componență
chimică[modificare | modificare
sursă]
Ca medie, lămâia conține aproximativ 3 linguri
(50 ml) de suc. Permiterea lămâii să ajungă la
temperatura camerei înainte de stoarcere (sau
încălzirea scurta într-un microunde) face mai
ușoară extragerea sucului. Lămâile lăsate
nerefrigerate pentru perioade lungi de timp
sunt susceptibile la mucegai.
Culinar[modificare | modificare
sursă]
Lămâi murate, o delicatesă marocană

67
Fructul are utilizări multiple în bucătărie:
 Sucul proaspat este utilizat în

condimentarea peștelui sau folosit atât
în marinarea acestuia, acizii din suc
neutralizând aminele din pește
transformându-le în săruri de amoniu
nevolatile, cât și a cărnii roșii unde acizii
hidrolizează fibrele dure de colagen, dar
pH-ul scăzut distruge proteinele făcând
carnea să se usuce la gătire.
 Acesta înlocuiește, în funcție de gust,
oțetul în salate.
 Adăugând apă și zahăr, se
obține limonada, o băutură răcoritoare;
este folosit astfel în mai multe băuturi slab
alcolizate și cocktailuri
 Sucul de lămâie este folosit uneori ca
un conservant de scurtă durată la anumite
alimente (fructe sau legume) care au
tendința de a se oxida (prind o culoare
maro) după tăiere acidul său distrugând
enzimele care produc această oxidare.
 Acesta este adesea utilizat în coacere, în
special în rețeta pentru plăcintă de lămâie
Medicinal[modificare | modificare
sursă]
Sucul, care are proprietăți antiseptice datorită
pH-ului scăzut, este utilizat de la produse de
prim ajutor până la tratamente împotriva
durerii de gât.
Având o cantitate mare de vitamina C, sucul
este deseori folosit pentru beneficiile acesteia
în medicina naturală. Deasemeni, cu un
conținut puternic de antioxidanți naturali
(flavonoide), se presupune că putea juca un
rol împotriva bolilor degenerative ale creierului,
ca Alzheimer [21].
Este tot mai folosit în cosmetică pentru a da
elasticitate pielii.
Într-o cercetare din cadrul „The Ohio State
University”, SUA, s-a observat că aroma
uleiului de lămâie folosită în aromo-terapie, nu
influențează sistemul autoimun uman, dar
poate modifica starea de spirit [22].
Produse
chimicale[modificare | modificare
sursă]
Uleiul obținut din coajă este folosit în curățirea
suprafețelor din lemn, prin capacitatea
68
solventului d-limonen de a dizolva ceara
veche, amprentele și mizeria.
Este folosit în produsele de întinerire a vaselor
de gătit din cupru.
În produsele de curățire pentru bucătărie și
toaletă, sucul de lămâie este utilizat atât ca
deodorizant cât și pentru a înlătura grăsimea,
petele și a dezinfecta. Amestecat cu
bicarbonat de sodiu, poate scoate petele de
pe cutiile din plastic folosite la stocarea
mâncării [23].
În scoli fructul, asemenea altor citrice, este
folosit ori pentru a arăta producerea curentului
electric, prin atașarea unor electrozi la mai
multe lămâi, obținându-se un curent de joasă
intensitate, dar suficient pentru a alimenta un
ceas electric [23].
Producție
fruct[modificare | modificare sursă]
Tarabă din Pompei
O livadă din Galilea în Israel
India este prima în lista producătorilor cu

aproximativ 23,7% din totalul furnizării, urmată
de Mexic (~13,2%), Argentina (~7,8%), China
(~7,4%) și Brazilia (~7,1%).
Lemn câinesc (lat. Ligustrum vulgare) este un arbust indigen, răspândit în Europa și regiuni din
Asia vestică, cultivat îndeosebi în scop ornamental. Înrudit cu frasinul (Fraxinus excelsior L.) și
liliacul (Syringa vulgaris L.), lemnul câinesc este o specie ce dovedește o mare capacitate de
adaptare față de condițiile de mediu, fiind întâlnit la noi frecvent în pădurile din zona de câmpie și de
deal.
Fructele
Poate atinge înălțimi de 3-4 metri. Lemnul câinesc are lujeri verzui, brun-verzui, care degajă un
miros neplăcut prin rupere sau zdrelire (de aici și numele popular al speciei). Frunzele sunt alungite,
de 2–7 cm lungime și până la cca. 1 cm lățime, acestea putând rămâne uneori verzi și peste iarnă.
Fructele sunt mici, negricioase, moi, sferice, de 5–9 mm în diametru.
69
Importanță[modificare | modificare sursă]
Lemnul câinesc contribuie, în cadrul ecosistemelor forestiere, la ameliorarea proprietăților fizice și
chimice ale solului. De asemenea acoperă solul micșorând riscul declanșării proceselor erozionale.
Este utilizat și sub formă de garduri vii, dar în acest scop este folosită mai ales specia din același
gen Ligustrum ovalifolium.
Lemnul dulce sau răculeț (Glycyrrhiza glabra) este o plantă erbacee, perenă, comună în sudul
Europei și în Orient, ale cărei rădăcini cu gust dulce-amar constituie una din cele mai vechi
mirodenii, utilizată pentru aromatizarea dulciurilor și a băuturilor.

Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă sau arbust cu frunze imparipemat-compuse, flori mici,
liliachii și fructe spinos-păroase. Are aspect de subarbust ce crește spontan dar și în cultură, îi priesc
solurile nisipoase și este puțin răspândit în foste albii de râuri, în luminișuri și în zone necultivate.
Înflorește în iunie și iulie. În scopuri medicinale se recoltează părțile subterane, rizoamele și
rădăcinile (Radix Echinatae), din luna martie până la începutul lui mai, înainte de înflorire și toamna
după căderea frunzelor dar numai de la specii care au depășit 3-4 ani.
Componente principale[modificare | modificare sursă]
 glicirizina
 acid glabric
 rezine
 lipide
 amidon
 asparagină
 zaharuri
 albumină
 vitamina B
 săruri minerale

Fluidizează secrețiile traheobronhice și faringiene, are acțiune diuretică, antispasmodică,
antiinflamatoare și antiulceroasă în ulcerul gastric, laxativ și purgativ funcție de doza administrată.

În artrite, dismenoree, ulcer gastric, traheită, faringită, bronșită, constipație, calculoză renală și
biliară.
Contraindicații[modificare | modificare sursă]

Nu se utilizează de către bolnavii hipertensivi.
70
Macerat 2 % din care se iau 200ml. pe zi ; infuzie, o linguriță în 200 ml. apă clocotită, se beau 3
ceaiuri pe zi.
Leurda, sau Allium ursinum, este o plantă erbacee, perenă. Este adesea folosită în alimentație, și
are proprietăți curative.
Cuprins
 1Descriere
 2Habitat
 3Comestibilitate
o 3.1Similaritatea leurdei cu plantele otrăvitoare
 4Note

Leurda poate atinge înălțimea de 30 – 50 cm. Are 2 frunze eliptic-lanceolate și lung pețiolate. Tipul
de fruct este achenă. Are un puternic miros de usturoi. Este răspâdită în păduri, la umbra marilor
copaci. Înflorește în perioada aprilie - iunie. Leurda este răspândită în toată Euroasia, în special
estul Europei și Caucaz.
Habitat[modificare | modificare sursă]

Leurda este răspândită în cea mai mare parte a Europei. Aceasta crește în pădurile cu soluri umede,
preferând condiții ușor acide. În insulele britanice, coloniile sunt frecvent asociate
cu albăstrelele (Hyacinthoides non-scripta), în special în pădurile antice. Aceasta este considerată o
specie de indicator vechi ai pădurii. [1]
Comestibilitate[modificare | modificare sursă]

Frunzele de leurdă sunt comestibile, fiind folosite în preparearea salatelor, ca plante medicinale,
fierte ca legume, în supă sau ca ingredient pentru un sos care poate fi un substitut pentru pesto în
locul busuiocului. Tulpinile sunt conservate prin sărare și mâncate ca o salată în Rusia. O varietate
de brânză din Cornish Yarg are o crustă acoperită cu frunze de usturoi sălbatice.[2] Bulbul și florile
sunt, de asemenea, comestibile. Se folosește pentru prepararea brânzei de herbi, o specialitate
pentru Van în Turcia.
Prima dovadă a utilizării a leurdei de către om provine din așezarea mezolitară Barkær
(Danemarca), unde a fost găsită o impresie de frunză. În localitatea neolitică elvețiană din
Thayngen-Weier (cultura Cortaillod), o concentrație ridicată de polen din leurdă a fost găsită în
stratul de așezare, interpretată de unii ca dovadă a utilizării leurdei ca furaj.
Similaritatea leurdei cu plantele otrăvitoare[modificare | modificare sursă]

Plantele care pot fi confundate cu leurda includ crinul din vale, Colchicum autumnale, Arum
maculatum și Veratrum viride, toate fiind otrăvitoare. În Europa, în cazul în care ramsons este
71
recoltat în mod popular din sălbăticie, oamenii sunt otrăviți în general după ce confundă leurda cu
crini din vale sau Colchicum autumnale. [3]
Frecarea frunzelor între degete și verificarea mirosului de usturoi poate fi de ajutor. Când frunzele de
leurdă și Arum maculatum apar mai întâi, ele arată asemănător, dar frunzele de Arum maculatum au
muchii neregulați și multe vene adânci, în timp ce frunzele de leurdă sunt convexe cu o singură venă
principală.[3] Frunzele de crin
din vale sunt pereche, verde plictisitoare și provin dintr-o singură tulpină de culoare roșu-violet, în
timp ce frunzele de leurdă apar în mod individual și sunt verzi.[4]
Leușteanul (Levisticum officinale) este o plantă perenă comestibilă, folosită drept condiment în
supe și în alte feluri de mâncare. Planta poate crește până la înălțimi de 2 metri și are flori galbene.
Este o plantă mediteraneană, descoperită și folosită pentru prima dată ca aliment pe actualul
teritoriu al Italiei. Principiile active pe care le conține au o puternică acțiune terapeutică asupra
aparatului respirator, aparatului reno-urinar, sistemului endocrin și celui imunitar. Este un excelent
remediu pentru prevenirea bolilor, atunci când este consumat sistematic ca aliment, putând deveni,
la nevoie și atunci când este dozat corespunzător, și un remediu eficient într-o multitudine de boli
cum ar fi indigestia, dispepsia, litiaza renală, anorexia, colicile intestinale. Uleiul obținut din leuștean
scade tensiunea și stimulează diureza.
Ceaiul preparat din semințe de leuștean liniștește rapid durerile de stomac. Putem spune, pe bună
dreptate, că leușteanul este mai degrabă o plantă medicinală decât o simplă legătură de zarzavat.
Rădăcina leușteanului este pivotantă și de foarte mari dimensiuni, putând atinge lungimi de peste 1
metru. Tulpina este groasă, tubulară, înaltă de 2-3 metri. Frunzele sunt compuse, dublu sectate, cu
marginea foliolelor dințată. În plină vară, leușteanul înflorește, dând naștere unor flori compuse în
forma unor umbrele, de culoare galbenă, din care se vor forma semințele.
Deși provine din regiunile mai calde, leușteanul s-a adaptat de minune în România. Nu este deloc o
plantă pretențioasă, rezistă atât la căldură excesivă, cât și la îngheț. Este o plantă perenă, iar atunci
când este cultivată în grădină, trăiește în medie 7-10 ani. Leușteanul crește pe soluri grele și reci,
spre deosebire de rudele sale care le preferă pe cele nisipoase și calde. Frunzele de leuștean se pot
recolta după nevoie, pe timpul verii, iar toamna se formează mănunchiuri care se usucă și se pot
păstra astfel tot timpul iernii, în saci de pânză sau în borcane. O metodă alternativă de păstrare o
reprezintă presarea puternică a frunzelor verzi în borcane, peste care se adaugă multă sare de
bucătărie.
Levănțica sau lavanda (Lavandula angustifolia Mill.,[2] sinonime: Lavandula

officinalis Chaix, Lavandula spica L., Lavandula vera DC.) este o specie de plante din
genul Lavandula, familia Lamiaceae. Este o plantă aromatică și medicinală, cu tulpini ramificate în
tufă, înaltă de 30–50 cm, frunze mici, înguste și flori albastre parfumate. Originară fiind din regiunile
calcaroase și muntoase mediteraneene, în România crește cultivată și înflorește toată vara.
În scopuri medicinale se recoltează numai florile detașate de pe axul inflorescenței, sau toată
inflorescența, când corola nu este complet deschisă (Flores Lavandulaes). După recoltare se usucă
la umbră, în strat subțire fără a fi presate.
Cuprins
 1Componenți principali
 2Proprietăți
72
o 2.1Intern
o 2.2Extern
 3Indicații
o 3.1Intern
o 3.2Extern
 4Note
 5Bibliografie
 ulei volatil compus din: acetat de linanil, butirat de linanil, geraniol, linalol în stare liberă,
valerianat de linalil, borneol, cumarină, cineol, nerol, furfurol, alfa pinen, cariofilen, substanțe
amare.

Intern[modificare | modificare sursă]
 puternic aromatizant cu acțiune antiseptică locală și ușor antispastică datorită

componentelor din uleiul volatil
 calmant al sistemului nervos central
 diuretic și colagog
 florile au acțiune carminativă
Extern[modificare | modificare sursă]
 calmant și analgetic

 în migrene, cefalee, afecțiuni cardiace cu substrat nervos, boli de rinichi și de ficat, tulburări
digestive, balonări abdominale, reumatism, stări de anxietate.
 ca aromant și corectiv
 masaj cu oțetul obținul din florile de levănțică în caz de răceală, gripă și stări febrile.
Lumânărica (Verbascum densiflorum) este o plantă medicinală din familia Scrophulariaceae,

genul Verbascum.
73
Cuprins
 1Descriere
 2Răspândire
 3Recoltare
 4Sinonimie
 5Compozitia chimica
 6Acțiune farmaceutică
 7Administrare
 8Atenționare
 9Bibliografie
Morfologia
Este o plantă erbacee cu înălțimea de 50 – 100 cm (200 cm). Toată planta este acoperită de o pâslă
moale de peri. Frunzele de la baza tulpinii sunt decurente, cele de pe tulpină sunt alungit-ovale, iar
cele de pe partea superioară a tulpinii sunt ovat-lanceolate. Frunzele sunt eliptice mari și păroase.
Florile sunt dispuse în racem spiciform. Au corola galbenă, cu 5 stamine. Florile sunt puțin
asimetrice cu inflorescențe terminale lungi.
Fructul este sub formă de capsulă.

Planta vegetează în locurile necultivate, la marginea drumurilor, având nevoie de lumină multă și
uscăciune excesivă.
Lumânărica crește pe coline însorite și prin pășuni, pe soluri ușoare, aluvionare, nisipoase și
pietroase de la șes și deal.

Lumânărica se recoltează dimineața, după ce se ridică roua, prin ciupirea corolei cu stamine, fără
caliciu, pe măsură deschiderii florilor. Trebuiesc luate măsuri de precauție deoarece perii plantei
provoacă inflamații ale pielii și ochilor. După ce sunt uscate, florile se pun în borcane acoperite sau
în cutii de tablă, cu substanțe care să absoarbă vaporii de apă, produsul fiind higroscopic.
74
Sinonimie[modificare | modificare sursă]
 Verbascum phlomides - L
 Verbascum thapsus
 Verbascum thapsiforme - Schrad.
Compozitia chimica[modificare | modificare sursă]
 3% policolozide alcatuite din acizi uronici, D-galactoza si L-arabinoza;

 iridoide;
 flavonozide (flavone, flavonoli si flavonone);
 saponozide steroidice si tripertenice;
 lipide;
 10% oze (glucoza, fructoza)
Acțiune farmaceutică[modificare | modificare sursă]
 demulcenta (datorita policolozidelor);

 expectorante ( datorita saponozidelor);
 antiinflamatoare;
 anticatarale;
 analgezice ( datorita iridoidelor);
 sudorifice;
 diuretice (datorita flavonului).
Administrare[modificare | modificare sursă]

Se administrează sub formă de infuzie (1 linguriță la cană, bine strecurată, 2 căni pe zi) sau spălături
locale și cataplasme cu infuzie. Se recomandă la tuse de diferite etiologii (inclusiv tusea astmatică),
la bronșite, laringite, traheite, cataruri (intestinale, urinare), hemoroizi, arsuri, degerături, furuncule,
abcese, înțepături.
Atenționare[modificare | modificare sursă]

Se evită recoltarea florilor de la speciile de lumânărică cu antene de culoare violet.
Macul de câmp (Papaver rhoeas) este o plantă cu flori din familia Papaveraceae. Este identic cu
macul opiaceu. Semințele sunt utilizate în industria alimentară. În literatura persană macul roșu este
considerat floarea iubirii. Perioada infloririi: Mai-Aprilie.
Macul de grădină (Papaver somniferum) se întâlnește în România ca specie cultivată sau

subspontană. Este identic cu macul opiaceu. Semințele sunt utilizate în industria alimentară.
75
Cuprins
 1Descrierea speciei
 2Opium
 3Vezi și
 4Referințe
Mac din flora spontană (Papaver rhoeas)
Rădăcina pivotantă lungă de 25–30 cm (80 cm), groasă de circa 1–2 cm cu ramificații secundare pe
o rază de circa 30–50 cm, tulpina erectă netedă cilindrică , cerificată, înaltă de circa 150 cm, simplă
sau puțin ramificată. Frunzele sunt întregi alterne alungit-ovoide, acoperite cu ceară, cu margini
neregulate, glabre (lipsite de peri), fața superioară cu nervură proeminentă. Flori sunt mari, solitare
1-10 pe plantă, actinomorfe, violete, albe, roz sau roșii. Fructul este o capsulă ovoidă sau ușor
turtită, cu stigmat persistent (aspect de rozetă), caliciul este caduc (cade după înflorire). Toate
organele plantei conțin vase laticifere cu latex care are în compoziție peste 40 de alcaloizi. Cele mai
cunoscute varități de Papaver somniferum sunt:
 var. album cu flori albe, capsule ovoide și semințe alb gălbui

 var. nigrum cu flori violacee, capsule globuloase și semințe albastre cenușii
 var. glabrum cu flori roșii purpurii, semințe aproape negre
 var. setigerum cu florim violete, semințe păroase
 ssp.somniferum specie numai de cultură, flori gri albastre,
Formula florală: K2C2+2A∞G(∞)
Opium[modificare | modificare sursă]

Macul de grădină este principala sursă naturală pentru receptorul μ-opioid, și a
tuturor opioidelor. Opiul natural este un latex pe care planta îl secretă când sunt incizate capsulele
verzi. Din opiu sunt extrași numeroși alcaloizi precum morfină, tebaină, codeină și oripavină. Morfina
este alcaloidul predominant în varietățile de mac cultivate în majoritatea țărilor producătoare. [1]
Măceșul (Rosa canina) este o specie de plantă nativă în Europa, nord-vestul Africii și în vestul Asiei.
Este un arbust cu frunze căzătoare, cu o înălțime care variază între 1 și 5 metri. Tulpina este
acoperită de țepi mici, ascuțiți, sub formă de cârlig. Frunzele sunt penate, cu 5-7
frunzulițe. Florile sunt de obicei roz pal, dar există și plante cu flori albe sau roz închis. Au un
diametru de 4–6 cm și sunt formate din cinci petale. Fructul, numit măceașă, are o formă elipsoidă
și este roșu sau portocaliu închis.
Cuprins
 1Cultivare și utilizare
 2Tratamente naturale pe bază de măceș
76
 3Galerie de imagini
 4Bibliografie
 5Vezi și
Cultivare și utilizare[modificare | modificare sursă]

Înmulțirea măceșului se poate face prin semințe, prin ramuri înrădăcinate obținute prin despărțirea
tufelor existente în flora spontană sau în cultură și prin marcotaj. Pentru obținerea unei semințe apte
de reproducere, se vor recolta fructele de măceș numai în stadiul de galben-portocaliu, deci la
început de maturizare. Fructul este foarte bogat în vitamina C, conținând peste 2000 mg din această
substanță la 100 de grame de fruct. De aceea, este utilizat la producerea de siropuri, ceaiuri,
dulcețuri, gemuri.
Varietatea Rosa canina 'Assisiensis' este singura care nu are spini pe tulpină.
Tratamente naturale pe bază de măceș[modificare | modificare sursă]

Măceșul (Rosa canina) este foarte apreciat în medicina naturistă, în special datorită complexului de
vitamine pe care îl conține: vitamina A, B1, B2, C, K, P, E.
Măceșul este un rezervor de vitamine pentru organismul uman. Ceaiul de măceșe tratează
intoxicațiile, diarea, afecțiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest caz, și pulberea de
măceșe este foarte eficientă), palpitațiile. Afecțiunile rinichilor și ale vezicii urinare pot fi tratate cu
ajutorul ceaiului de semințe de măceș.
Elixirul de măceș este recomandat în tratarea bronșitei cronice și a tusei de bătrânețe
Măcrișul (Rumex acetosa) este o specie de plante perene din familia Polygonaceae, cultivate
pentru frunzele sale. Are un gust acru și este folosită în salate sau în ciorbe.
Maghiranul (Origanum majorana, Lamiaceae) este o plantă ierboasă perenă sensibilă la frig cu
arome dulci de pin și citrice. Mai este numit măghiran sau măgheran.
Tratamente naturale pe bază de măghiran[modificare | modificare

sursă]
Maghiranul (Majorana hortensis) reprezintă o plantă medicinală considerată remediu natural în
tratamentul balonărilor, durerilor reumatice, gastritei hipoacide, tulburărilor care intervin la
menopauză, insomniilor, durerilor de cap, afecțiunilor renale, stărilor de nervozitate și menstruației
însoțită de dureri[necesită citare].
Ceaiul de maghiran băut zilnic va îmbunătăți starea pacientului, alungând oboseala fizică și psihică,
stările anxioase, afecțiunile tractului urinar, palpitațiile și bronșita [
Mărul este o specie de plante din familia Rosaceae. Această specie cuprinde între 44 și 55 de
soiuri, care se prezintă ca pomi sau arbuști. Varietățile de măr cresc în zona temperată nordică
din Europa, Asia și America de Nord, printre acestea existând un număr mare de hibrizi.
Cea mai răspândită formă a mărului este mărul de cultură.
77
Cuprins
 1Utilizări medicinale
 2Producători principali
 3Soiuri de mere
 4Galerie
 5Note
 7Vezi și
Utilizări medicinale[modificare | modificare sursă]

Chiar dacă este un aliment, calitățile sale terapeutice sunt cunoscute încă din timpuri
străvechi. Plinius cel Bătrân îl recomandă în bolile de stomac, iar ceva mai târziu,
călugărița Hildegard von Bingen recomandă mărul contra migrenelor, a durerilor de ficat și de splină.
[necesită citare]
Mărul are acțiune tonică, diuretică, uricolitică, depurativă, antiseptică, intestinală, laxativă. Este
indicat în astenie, surmenaj, convalescență, graviditate, anemie, reumatism, gută, litiază urică,
hepatită, colibaciloză, stări febrile, ulcer gastric, gastrite, insomnie, diabet și altele. [necesită citare]
Partea comestibilă a mărului este receptaculul (o prelungire a codiței), iar fructul în sine este ceea ce
se numește în termeni populari „cotor”, parte care în cele mai multe cazuri nu este comestibilă.
Cercetările sugerează că merele pot reduce riscul de cancer la colon, cancerul de prostată și
cancerul pulmonar.[2] Cojile de mere conțin acid ursolic, care, pe baza experimentelor pe șobolani,
crește masa mușchilor scheletici și a țesutul adipos brun, de asemenea scade grăsimea de culoare
albă, reduce obezitate, intoleranța la glucoză și steatoza hepatică.[3]
Mărarul (Anethum graveolens) este o plantă anuală, cu viață scurtă, nativă sud-vestului și
centrului Asiei. Este singura specie a genului Anethum, deși clasificată de unii botaniști în relație cu
genul Peucedanum ca Peucedanum graveolens (L.) C.B.Clarke.
Cuprins
 1Origine
 2Date generale
 3Utilizare
 4Referințe

Mărarul este originar din zona mediteraneană și pontică.[1][2] În epoca bronzului, în Grecia miceniană,
planta era deja denumită „maratu-o”.[3]
78
Date generale[modificare | modificare sursă]
Mărarul este o plantă care rezistă la temperaturi scăzute. Ea se seamănă toamna sau primăvara
foarte devreme, direct în sol, la o adâncime de 2–3 cm. Necesită umiditate mai ales în timpul
germinării semințelor.
Recoltarea frunzelor verzi poate începe când plantele au 10–12 cm înălțime.

Frunzele și semințele mărarului au mult ulei volatil, bogat în anetol, carvonă, cu aromă puternică,
specifică, cu efect pozitiv asupra respirației. Frunzele conțin cantități mici de estrogen, hormonul
feminin care ajută la creșterea naturală a sânilor și mențin mâinile frumoase. Semințele de mărar
conțin ulei volatil antibacterian și sunt recomandate la afecțiuni ca aerofagie, astm (bronșic), tulburări
nervoase, impotență,[4] amenoree, anorexie, boli ale căilor urinare, boli de inimă, dureri menstruale,
insomnie, balonări. În timpul alăptării, lactația este stimulată de consumul de mărar sau chimen.
[5]
Dacă este consumat constant, mărarul reduce colesterolul rău.
Uleiul volatil de mărar conține calciu, potasiu, sulf, fier, magneziu și sodiu, vitaminele A, B și C (toate
în cantități considerabile).[6]
Aristolochia clematitis L., (Mărul lupului), este o specie de plantă erbacee, perenă, glabră și cu
miros neplăcut, care crește în locuri cultivate și în tufișuri.
Cuprins
 1Denumire populară
 2Caracteristici
 3Farmacologie
 4Înmulțire
 5Răspândire
 6Utilizare
 7Intoxicațiile
 8Vezi și
 9Bibliografie
 10Note
Denumire populară[modificare | modificare sursă]

Este cunoscută în limbaj comun, în afară de mărul lupului, și ca ,
 cucurbețea
 cucurbețică
 dalac
 fasolea-cioarei
 lepădătoare
 lingura-frumoaselor
 lingura-popii
 omag
79
 păsulică
 fasolică
 remf
 limba lupului
Măslinul este un arbore originar din Siria și zonele de litoral din Turcia, foarte răspândit și
în Grecia continentală și în arhipelagul elen. Este considerat "arborele veșnic roditor", fiind un arbore
cu o longevitate extraordinară, având o uimitoare putere de regenerare, dând mereu rădăcini și
lăstari noi.
Genul olea conține în jur de 20 de specii larg răspândite în jurul globului. Sunt pomi mici întâlniți în
zonele limitrofe Mării Mediterane, în sudul Africii, în sud-estul Asiei, în estul Australiei. Frunzele
măslinilor se mențin verzi pe întreaga durată a anului.
Măslinul preferă climate cu ierni blânde și veri toride, se dezvoltă foarte bine pe soluri calcaroase
atinse de briza mării.
Olea europaea, măslinul european, este cea mai cunoscută specie din genul Olea, fiind apreciat
încă din antichitate. Măslinele erau folosite fie pentru obținerea uleiului de măsline, fie erau
consumate ca fructe. Pentru că au un gust amar, măslinele treceau printr-un proces natural de
fermentare sau erau consumate în saramură.
Măslinul sălbatic este un pom mic cu aspect de tufiș, cu creștere lentă și crengi presărate cu ghimpi.
Varietățile cultivate prezintă multe deosebiri, dar în general sunt lipsiți de spini, mai compacți și mai
productivi. Măslinii au o creștere lentă, dar sunt și foarte longevivi. Lăsați să se dezvolte natural,
măslinii pot avea trunchiuri de dimensiuni considerabile, fiind înregistrate recorduri de peste 10 metri
în diametru și peste șapte secole de viață. În Italia se crede că unii din cei mai bătrâni măslini
datează din primii ani ai Imperiului Roman, părere infirmată de mulți specialiști.
Există în jur de 20 de specii de măslini, printre acestea se numără: Olea brachiata, Olea capensis,
Olea caudatilimba, Olea europaea, Olea exasperata, Olea guangxiensis, Olea hainanensis, Olea
laxiflora, Olea neriifolia, Olea paniculata, Olea parvilimba, Olea rosea, Olea salicifolia, Olea
tetragonoclada, Olea tsoongii, Olea undulata.
Există, însă, un foarte mare număr de varietăți de măslini cunoscuți crescătorilor din ziua de azi.
Doar în Italia au fost identificate peste 300 de varietăți, însă dintre acestea doar câteva sunt cultivate
pe suprafețe întinse. Principalele varietăți întâlnite în Italia sunt: Frantoio, Leccino și Carolea.
Compărând aceste varietăți cu varietățile descrise de savanții Romei antice nu s-a reușit o
identificare sigură. Se crede, totuși, că unele varietăți existente în zilele noastre sunt înrudite cu
varietatea Licinian, descrisă de Plinius alături de alte 15 varietăți cultivate în vremea sa. Datorită
uleiului obținut, Licinian era cea mai apreciată varietate în Roma Antică.
Spre deosebire de cele din Italia, varietățile întâlnite în Spania au frunze mai late și fructe mai mari,
însă cu un gust mai amar, iar uleiul extras este inferior din punct de vedere calitativ. Din acest motiv
măslinele produse în Spania sunt mai rar destinate obținerii de ulei, în schimb sunt tratate și
consumate. Adesea sunt extrași sâmburii, iar fructele sunt umplute cu diverse garnituri și îmbuteliate
în saramură sau oțet. Din cele aproximativ 260 de varietăți existente în Spania doar 25 sunt frecvent
folosite pentru obținerea uleiului. Principalele varietăți cultivate în Spania sunt: Arbequina,
Cornicabra, Blanqueta, Empeltre, Gordal, Farga, Lechin, Hojiblanca, Manzanilla și Picual.
Datorită iernilor blânde, verilor toride, solului calcaros și întinselor suprafețe de litoral, Grecia oferă
condiții excelente dezvoltării măslinului. Varietățile des întâlnite în Grecia sunt: Kalamon, Halkidikis
și Savory.
 Varietatea Kalamon oferă excelente măsline de masă și este intens plantată în Messinia,
Lakonia și Agrinio. Fructele ajunse la maturitate sunt culese în lunile noiembrie și decembrie.
 Varietatea Halkidikis este cultivată cu preponderență în zona Halkidiki și este cunoscută și
ca măslina mamut, datorită dimensiunilor considerabile atinse de fructe.
80
 Varietatea Savory, întȃlnitȃ în Attica, Creta și Thassos, elimină parțial gustul amar al fructului
în timpul coacerii.
Măslinele de masă pot fi clasificate în funcție de dimensiuni și de numărul de măsline dintr-un

kilogram.
Cuprins
 1Cultivarea măslinelor
 2Uleiul de măsline
 3Note
 4Lectură suplimentară
Cultivarea măslinelor[modificare | modificare sursă]

În anul 2012, Spania, Italia și Grecia erau cei mai mari cultivatori de măsline din lume, cu o cotă de
70% din producția globală.[1]
În ultimii 20 de ani, producția de măsline a crescut cu aproape 60% la nivel mondial, avansul fiind
generat de țări precum China, Statele Unite, Australia și Canada. [2]
Uleiul de măsline[modificare | modificare sursă]

Spania este cel mai mare producător de ulei de măsline la nivel mondial, înaintea Italiei,
iar Andaluzia asigură 45% din producția țării. [2]
Mătrăguna (Atropa belladonna) este o specie de plante erbacee , perene prin rizom , care face
parte din genul Atropa, familia Solanaceae, alături de Mandragora officinarum. Mai este denumită și
beladonă, doamna-codrului sau doamnă-mare, cireașa-lupului, iarba codrului sau țilidonie.
 Tulpina, cu înălțimea de 50–150 cm, formează de regulă de la jumătate trei ramificații.

 Frunzele sunt ovale, cu marginea întreagă, dispuse altern la baza ramurilor și perechi în
partea superioară (una dintre ele fiind mult mai mare ca cealaltă).
 Florile sunt brun-violete sau brun-purpurii.Planta înflorește în perioada iunie-august.
 Fructele, bace sferice cu multe semințe, sunt mai întâi verzi, apoi negre, lucioase și
suculente.
Substanțele active sunt reprezentate de alcaloizi, în special hiosciamină, atropină, scopolamină,

beladonină. Produsele farmaceutice bazate pe extracte de beladonă sunt indicate pentru
combaterea colicilor gastrointestinale și a spasmelor biliare. În prezent nu se mai utilizează în
medicina populară din cauza toxicității neobișnuit de mari.
Menta (Mentha, din greacă: míntha) este un gen de aproximativ 25-30 specii de plante (aromatice și
unele medicinale)[1] din familia Lamiaceae, răspândite la nivel mondial, șapte în Australia, una
în America de Nord și celelalte în Europa și Asia; există și hibrizi. Face parte dintr-o familie extinsă,
alături de alte plante aromatice precum cimbrul, cimbrișorul, măghiranul, salvia și levănțica.
81
Cuprins
 1Denumiri populare
 2Proprietăți terapeutice
 3Specii
 4Referințe și note
Denumiri populare[modificare | modificare sursă]

Borsnită, broastil, brosnită, camfor, diană, ferent, ghiazmă, giugiumă, ghintă, iarbă creață, iarbă
neagră, iasmă, izmă bătrânească, izmă bună, izmă de gradină, izmă de leac, izmă de leș, mintă,
mintă creață, mintă moldovenească, mintă neagră, mintă de gradină, nina de camfor, nintă, nintă
rece, piperiță, izmă,[2] voieștniță, menta broaștei, mentă creață, izmă creață [3]
Proprietăți terapeutice[modificare | modificare sursă]

Speciile de mentă care se folosesc în vindecare nu cresc spontan, majoritatea speciilor sălbatice nu
au calitățile medicinale ale așa-numitei "mente bune". Prin "mentă bună" se înțelege, de fapt, o serie
de trei specii de mentă (care la rândul lor au sute de varietăți). Acestea sunt menta de apa (Mentha
aquatica), menta dulce (Mentha viridis sau Mentha spicata) și hibridul primelor două: menta pipărată
(Mentha piperita) care este cea mai folosită specie în prezent. În aceeași categorie amintim și menta
creață (Mentha crispa), menta franțuzească (Mentha pulegium). Toate speciile de mentă sunt foarte
aromate. În general, Mentha piperita poate substitui orice tip de mentă, dar nu și invers. Ea are un
gust puternic și mentolat, mai puternic la planta proaspătă decât la cea uscată. Ceaiul de mentă are
efect calmant și stimulează digestia.[4]
In cosmetica se spune ca menta reduce porii, vindeca acneea prin actiunea ei antiinflamatoare si
diminueaza excesul de sebum.
Mesteacănul e numele copacilor din genul Betula, în familia Betulacee, înrudit cu

familia fagului/stejarului, Fagaceae. Aceștia sunt în general copaci sau arbuști de talie mică spre
medie, cu o coajă albă caracteristică, care cresc mai ales în clima temperată nordică.
Frunzele sunt simple, și pot fi dințate sau lobate. Fructul este o samară, cu toate că aripile acesteia
pot lipsi, la anume specii. Diferența între mesteacăn și anin (genul Alnus) este că amenții (mâțișorii)
femeli nu sunt lemnoși și la maturitate cad și lasă loc semințelor, spre deosebire de mâțișorii de anin,
lemnoși și în formă de con.
Denumirea mesteacănului vine din latinul mastichinus. Denumirea științifică a genului, Betula, este
tot din limba Latină. Mesteacănul reprezintă sursa de hrană pentru un număr mare de larve ale
genului Lepidoptera.
Mesteacănul este considerat copac național în Rusia, unde este celebrat în reprezentarea unei
zeițe, și serbat în timpul Săptămânii Verzi de la începutul lui Iunie.
Coaja tuturor soiurilor de mesteacăn prezintă aceeași caracteristică: este marcată de dungi fine,
orizontale, iar coaja este subțire, de consistența unei hârtii fine, și se rupe în fâșii în mod natural.
Coaja conține multe rășini și are un pigment care dă numele diverselor soiuri de mesteacăn: roșu,
alb, negru și galben. Mugurii apar primăvara devreme și cresc până la începutul verii. Toți mugurii
frunzelor cresc lateral; nu există mugure terminal. Lemnul tuturor speciilor de mesteacăn este fin, cu
granulație mică, cu textură mătăsoasă și care poate fi șlefuit fin. Ca lemn de ars, valoarea sa este
dintre cele mai bune.
Frunzele variază de la un soi la altul, dar puțin. Acestea sunt alternante, dințate, cu vinișoare ca o
pană, cu codiță. Apar în perechi, dar nodul de inserție al pețiolului frunzelor formează mici tulpinițe
laterale, care se vor transforma în crengi.
82
Flori și fructe[modificare | modificare sursă]
Florile sunt monoice (flori femele și flori mascule, separat), deschizându-se în același timp sau cu
puțin timp înainte de apariția frunzelor, și sunt formate din grupe de câte trei flori femele, amenți
(mâțișori), prinse la baza mâțișorilor masculi. Amenții purtători de stamine pot atârna sau nu. Aceștia
sunt localizați la baza ultimelor frunze de anul trecut sau la baza tulpinițelor formate anul trecut. Se
formează în toamnă și stau peste iarnă, acoperiți de o coajă fină dar rezistentă. Solzii amenților, la
maturitate, sunt ovali, rotunjiți la capăt; către mijloc sunt galbeni sau oranj, iar la capăt maro închis
Fiecare solz prezintă două bractee și trei flori sterile, fiecare floare fiind alcătuită dintr-un caliciu
sesil, membranos, cu doi lobi. Fiecare caliciu are patru filamente scurte cu câte o celulă a samarei
sau două filamente, care se vor transforma în cele două aripioare ale fructului. Pistilul poate atârna
sau fi erect, solitar, prins de tulpinițele apărute în anul precedent. Solzii pistilului sunt alungiți, cu trei
lobi, de culoare verde stins sau puțin roșietici, fiecare floare devenind maro la maturitate. Acești solzi
poartă două sau trei flori fertile, fiecare floare fiind alcătuită dintr-un ovar. Ovarul este plat, bicameral
și are două terminații; ovulul este solitar.
Amenții pistilului, fertilizați, se numesc strobil și sunt alcătuiți din două mici semințe cu aripi,
îmbrăcate într-o coajă de protecție de culoare maro și cu consistență aproape lemnoasă. Semințele
cresc în interior. Cotiledoanele sunt plate și cărnoase. Toate speciile cresc ușor din semințe.

Speciile de mesteceni din America de Nord sunt:
 Betula alleghaniensis – mesteacănul galben (B. lutea)

 Betula cordifolia – mesteacănul de hârtie
 Betula glandulosa – mesteacănul pitic american
 Betula lenta – mesteacăn dulce, mesteacăn de cireșe sau mesteacăn negru
o Betula lenta subsp. uber – mesteacănul de Virginia cu frunză rotundă – endemic în
zona Cressy Creek, Smyth Country, Virginia)
 Betula michauxii – mesteacănul pitic de Newfoundland
 Betula nana – mesteacănul pitic (se regăsește și în Europa și Asia)
 Betula neoalaskana – mesteacănul de Alaska sau de Yukon
 Betula nigra – mesteacăn de râu sau mesteacănul negru (foarte folosit în fixarea solurilor
nisipoase)
 Betula occidentalis – mesteacănul de apă sau mesteacănul roșu
 Betula papyrifera – mesteacănul de hârtie, mesteacănul de canoe sau mesteacănul alb
american
 Betula populifolia – mesteacănul gri
 Betula pumila – mesteacănul de mlaștină
Speciile de mesteceni din Europa și Asia sunt:
 Betula albosinensis – mesteacănul alb chinezesc

o Betula albosinensis var. septentrionalis - mesteacănul alb din nordul Chinei
 Betula alnoides – mesteacănul cu frunză de anin

 Betula austrosinensis – mesteacănul din Sudul Chinei
 Betula chinensis – mesteacănul pitic chinezesc
83
 Betula ermanii – mesteacănul Ermann
 Betula grossa - mesteacănul japonez
 Betula jacquemontii (Betula utilis subsp. jacquemontii) – mesteacănul de Himalaya cu coaja
albă
 Betula mandschurica – mesteacănul din Manchuria
o Betula mandschurica var. japonica – mesteacănul japonez
 Betula maximowiczii – mesteacănul Monarch

 Betula medwediewii – mesteacănul din Caucaz
 Betula nana – mesteacănul pitic
 Betula pendula – mesteacănul argintiu
o Betula platyphylla (Betula pendula var. platyphylla) – mesteacănul argintiu din
Siberia
 Betula pubescens – mesteacănul Downy, mesteacănul alb European (crește și în nordul
Asiei)
o Betula pubescens subsp. tortuosa – mesteacănul Arctic alb (Eurasia, Groenlanda)
 Betula szechuanica (Betula pendula var. szechuanica) – mesteacănul din Sichuan

 Betula utilis – mesteacănul de Himalaya
Notă: în multe texte de specialitate se întâlnește confuzia între B. pendula și B. pubescens,

cu toate că sunt soiuri distincte, cu număr diferiți de cromozomi.
Întrebuințare[modificare | modificare sursă]
Mestecenii sunt copaci multilaterali. Sucul, coaja, frunzele, lemnul, crenguțele și rădăcina sunt
folosite pentru materiale de construcție, tobe, tratamente medicale naturiste, uleiuri și alte
aplicații practice.
Deoarece lemnul de mesteacăn are fibre scurte, această esență este folosită în industria hârtiei.
În India, cojile subțiri și albe care pot fi colectate iarna, sunt folosite ca suport de scris care se
păstrează foarte bine în timp. Denumirea hârtiei este Bhoorj Patra. Bhoorj este denumirea în
sanscrită a mesteacănului, iar Patra înseamnă hârtie.
În nordul Europei mesteacănul este considerat unul din cei mai importanți alergeni din zonă,
datorită polenului său, estimarea fiind că 15- 20% din persoanele care suferă de alergie la fân
poate să răspundă și la granulele de polen ale mesteacănului.
Extractul de mesteacăn este folosit pentru aromă sau ca ulei în industria marochinăriei, iar în
industria cosmeticelor la producerea săpunului și a șamponului. În trecut, uleiurile de rășinoase
(pin) din comerț aveau ca bază uleiul de mesteacăn dulce. La scară comercială, gudronul de
mesteacăn sau uleiul rusesc, extrase care conțin coajă de mesteacăn, au fost folosite ca
lubrifiant și în industria farmaceutică. Mesteacănul argintiu (Betula pendulata) este copacul
național al Finlandei. Crenguțele de mesteacăn argintiu, proaspete și aromate, sunt folosite în
saune, pentru a face masaj pe piele. Crenguțele se numesc vihta sau vasta, și au un efect foarte
relaxant pentru mușchi.
Ceaiul de frunze de mesteacăn are efect diuretic, și este foarte folosit în industria cosmeticelor,
la pigmenți și șampoane. Crengile uscate de mesteacăn, prinse într-o legătură groasă, au fost
folosite ca formă de admonestare corporală. (vezi Birching [1]).
84
Amerindienii prețuiau foarte mult mesteacănul pentru coaja sa, ușoară, flexibilă și care putea fi
ușor recoltată. Lemnul era foarte folosit în construcția canoelor, a vaselor de bucătărie și a
corturilor tepee cu formă specifică.
Ca lemn de foc, este foarte prețuit datorită indicelui calorific mare per unitate de greutate și
volum. Coaja fibroasă este folosită pentru a porni focul. Coaja arde foarte bine, chiar și udă, din
pricina uleiurilor conținute. Sub formă de fâșii foarte fine, coaja se poate aprinde și de la câteva
scântei. Mestecenii au importanță spirituală în multe religii.
Lemnul de mesteacăn este folosit și la tobe. Sunetul produs de tobele cu mesteacăn este foarte
puternic pe frecvențele înalte și joase, și este ideal pentru înregistrările în studio.
Alimentație[modificare | modificare sursă]

În Belarus, Rusia, Statele Baltice, Finlanda, nordul Chinei, seva mesteacănului este considerată
băutură răcoritoare, având calități tonice. Seva este apoasă, verzuie și are un gust dulceag.
Este comercializată la scară industrială. Seva de mesteacăn este folosită în aromatizarea
cvasului [2], băutură alcoolizată din cereale. Sucul de mesteacăn natural se regăsește și în
băuturi ca sirop de mesteacăn / arțar, oțet de mesteacăn, bere, diverse băuturi răcoritoare, etc.
Spre deosebire de siropul de arțar, siropul de mesteacăn este foarte dificil de produs, fiind foarte
costisitor. Siropul de mesteacăn este produs îndeosebi în Alaska și în Rusia.
Seva de Mesteacăn[1] 100% naturală, este un adevarat elixir de sănătate, pe care popoarele
din emisfera nordică a globului au numit-o în fel si chip (“băutura zeilor”, “ elixirul magic al
șamanilor”, “esența vieții”, “laptele arborelui” sau “sângele mesteacănului” ),toate
denumirile sugerând puterile vindecătoare ale sevei de mesteacăn. Dincolo de poezia
denumirilor și a diverselor credințe populare, există o certitudine clară: seva de mesteacăn este
eficientă în tratarea diferitelor boli, având și capacitatea de a purifica și a modifica starea
energetica a organismului nostru.
Cum apare seva de mesteacăn ? De-a lungul perioadei calde a anului, în special vara,
mesteacănul formează din apă și dioxid de carbon, cu ajutorul luminii solare și a proceselor
complexe de fotosinteză, diferite zaharuri și alte substanțe cu rol hrănitor pentru arbore. Odată
cu venirea toamnei, arborele începe să stocheze aceste rezerve nutritive, pregătindu-se astfel
pentru renașterea din primăvară ce urmează. Când vine primăvara și natura se retrezeste
treptat la viață, arborele începe să absoarbă cu putere din sol apa și substanțe minerale cu rol
nutritiv, simultan cu punerea în mișcare a zaharurilor depozitate anterior. Când aceste
componente aflate în stare fluidă ajung să se acumuleze și să formeze seva, aceasta începe să
urce cu forță dinspre rădăcini spre coroană, retrezind la viață întregul arbore. În sevă se
acumulează astfel, prin procese complexe, o serie de substanțe nutritive cu rol esențial pentru
viața arborelui, dar care prezintă în același timp efecte terapeutice remarcabile.
Compozitia sevei de mesteacăn Principalii compuși ai sevei sunt glucoza și fructoza, derivați
terpenici, vitamina C și o serie întreagă de minerale valoroase: calciu, fosfor, cupru,
magneziu, potasiu, mangan, zinc, sodiu și fier. De asemenea, seva mai conține: acizi
organici, uleiuri esențiale, volatile, taninuri, saponine, vitamine și substanțe biologic
active.
Dincolo de aceste minerale și substanțe nutritive descoperite în sevă prin diferite analize de
laborator, se poate remarca un factor suplimentar: energia vieții. În cazul mesteacănului este
vorba de existența unei forme deosebite de bioenergie, ce face ca seva să fie o “apă vie”,
înzestrată cu capacitatea de a modifica starea energetică a organismului nostru. Ca și în cazul
altor arbori, mestecenii sunt adevărate “centrale” de energie biologică, seva lor fiind puternic
impregnată de această forță ascendentă a arborelui. Tocmai de aceea, în urma curei cu sevă, în
ființa noastră se poate simți o veritabilă retrezire a puterii de regenerare și ascensiune, atât din
punct de vedere fizic, cât și lăuntric, prin reactivarea puterilor sufletești și mentale.
Xylitolul – îndulcitor artificial din zaharide hidrogenate - poate fi extras din sucul de mesteacăn.
Xyilitolul este folosit în industria alimentară, întrucât previne și în unele cazuri tratează caria
dentară.
85
Folosire medicinală[modificare | modificare sursă]
Ciuperca Chaga [3] crește pe trunchiurile copacilor din familia Betulacee, în special pe
mesteacănul alb. Ciuperca, provenind mai ales din Siberia, este foarte folosită în Asia ca leac
împotriva cancerului, datorită constituenților extrași din coaja de mesteacăn.
Coaja este bogată în betulină și acid betulinic, folosit pe scară largă în industria farmaceutică.
Coaja de mesteacăn, ruptă în fâșii și înmuiată în apă fierbinte, poate fi folosită pentru
imobilizarea articulațiilor sau a brațelor fracturate. Răcită, devine foarte tare.
Din lemn de mesteacăn se produc scobitori de calitate.
Morcovul (Daucus carota) este o rădăcină vegetală, de culoare oranj. Partea comestibilă a plantei
este rădăcina. Este o plantă bienală, în primul an frunzele produc alimentul plantei, iar tuberculul
înmagazinează zaharuri pentru ca planta să înflorească în al doilea an. Lastarul florii ajunge
aproape de 1 m lungime, cu ramurele cu flori albe.
Cuprins
 1Compoziție
 2Întrebuințare și calități
 3Boli
Compoziție[modificare | modificare sursă]

Mâncând doar o jumătate de cană de morcovi în fiecare zi, organismul nostru asimilează:
 Fibre dietetice 2g
 β-Carotină 4960 mcg
 Potasiu 127 mg
 Vitamina C 6g
Conține între altele și multe alte substanțe nutritive esențiale pentru organismul uman: acidul
folic, vitamina K și calciu. Toate acestea împreună cu doar 50 calorii.Morcovii împiedică formarea
depozitelor pe pereții arteriali prevenind atacurile cardio-vasculare la bolnavii de ateroscleroză. Un
morcov mare mâncat zilnic aduce un aport de 11.000 UI (Unități Internaționale) de vitamina A din
beta-caroten (sursa: Biblia Vitaminelor de Earl Mindell).
Întrebuințare și calități[modificare | modificare sursă]

Morcovii se pot mânca sub formă crudă, în salate sau gătite în supe și mâncare. Se poate face de
asemenea piure pentru noi născuți. Tulpina verde de asemenea se poate mânca, deși nu este o
practică obișnuită. Împreună cu ceapa și țelina, morcovii sunt ingredientele primare cele mai folosite
la mâncaruri. Morcovul deși este sărac în calorii, în grăsimi și colesterol, completează aportul zilnic
de nutrienți cu vitamine și fibre alimentare, care hrănesc organismul, induc senzația de sațietate și
mențin sănătatea tractului intestinal. Vitamina A este substanța folosită de ficat pentru evacuarea
toxinelor din corp. Fibrele din morcovi contribuie la curățarea optimă a colonului și stimulează
eliminarea eficientă a materiilor fecale.
86
Boli[modificare | modificare sursă]
Putregaiul negru Guignardia bidwellii sau stemphylium radicinum frunzele se înnegresc și mor, iar
rădăcina se distruge.
Murul (Rubus fruticosus L.), sau rug-de-munte, este un arbust peren din familia Rosaceae.
Cuprins
 1Descriere
 2Utilizare
 3Principii active
 4Recoltare
 5Vezi și
 6Bibliografie

Lăstarii sunt înalți de 1–3 m, cu tulpina arcuită, rareori târâtoare, acoperită de ghimpi drepți sau
recurbați. Frunzele sunt palmat-compuse, cu marginile neregulate, cu nervuri păroase și
proeminente pe fața interioară. Florile sunt albe sau roze, dispuse corimbifer, și se deschid în lunile
iunie-august. Fructele sunt cărnoase, compuse, roșii și acrișoare la început, negre și dulci când sunt
coapte. Se întâlnește la marginea pădurilor, în poieni, în tufișuri, în lunci și de-alungul apelor
curgătoare, în zone deluroase din Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord și America de Nord.
Este una dintre cele mai vechi plante medicinale cu originea în Orient, mărturiile asupra folosirii ei în
medicină datând din vremea lui Hippocrate, secolul al IV-lea î. Hr. În prezent cuprinde peste 100 de
specii și peste 1000 de varietăți hibride.

În alimentație
Fructele, mure, sunt foarte gustoase și se consumă ca atare când sunt coapte (negre și puțin moi).
Din ele se mai pot prepara diverse gemuri, jeleuri, compoturi, siropuri și băuturi alcoolice. Fructele
consumate proaspete au un efect ușor laxativ.
Din frunzele de mur, asociate cu cele de frag (Fragaria vesca) și cu cele de afin negru (Vaccinium
myrtillus) se poate prepara un ceai.

Frunzele uscate conțin o cantitate apreciabilă de materii tanate, derivați flavonici, vitamina C, acizi
organici (acid malic, acid oxalic, acid tartric, acid lactic), inozitol.
Fructele sunt bogate în vitaminele A și C. Acestea mai conțin acid citric, salicilic, pectină, mucilagii,
flavonide și inozitol.

Se recoltează frunzele bine dezvoltate în tot cursul verii. Acestea se usucă în șoproane, în poduri
sau artificial la 40-50 °C. Randamentul la uscare este 4-5:1.
87
Fructele se coc în perioada sfârșit de iulie - octombrie.
Mușețelul (Matricaria recutita, denumit

și romaniță, mătrice, mătricea, morună, roman, romonel sau prin Transilvania românică) este
o plantă erbacee anuală, medicinală, din familia Asteraceae, cu frunze divizate și cu flori grupate în
capitule terminale. Următoarele denumiri sunt sinonime pentru mușețel: Chamomilla
chamomilla, Chamomilla recutita (nume acceptate în conformitate cu Flora Europei), Matricaria
chamomilla, și Matricaria suaveolens.
Etimologie: diminutiv al cuvântului mușat din dialectele macedoromân și meglenoromân, adică
frumos, în latină formōsus (Pușcariu 665; Candrea-Dens., 655; REW 3450; DAR), cf. *frumușat).
Cuprins
 1Prezentare
 2Componenții principali
 3Proprietăți
 4Indicații
o 4.1Intern
o 4.2Extern
 5Contraindicații
 6Bibliografie
 7Galerie foto

Musețelul este o plantă erbacee, anuală, spontană, atingând o inălțime între 20 și 60 cm. și mult
ramificată, cu flori grupate în capitule terminale. Marginea fiecărui capitul este ocupată de flori albe,
iar în regiunea lui centrală se găsesc numeroase flori tubuloase, galben-aurii. Receptaculul
capitulului, plan la începutul înfloririi devine conic și gol la interior, ceea ce permite deosebirea florilor
de mușețel adevărat de florile recoltate de la specii înrudite dar care nu au proprietăți terapeutice.
Mușețelul este o plantă originară din sudul și sud-estul Europei, astăzi întâlnită în aproape întreaga
lume. În România, are o mare arie de răspândire întâlnindu-se aproape peste tot, de la câmpie unde
apare masiv pe solurile sărăturoase, pâna în toate locurile însorite și mai umede de pe lângă
drumuri, căi ferate, pajiști, fânețe, cu predilecție pe solurile nisipoase ușoare.Înflorește începând cu
lunile aprilie-mai până la sfârșitul lunii august, uneori înflorește și a doua oară în septembrie.
Momentul cel mai prielnic pentru recoltare este atunci când majoritatea inflorescențelor au petalele
marginale dispuse orizontal (Flores Chamomillae), în această fază de înflorire, florile au cel mai
mare conținut în ulei esențial. Recoltarea se face numai după ce s-a ridicat roua și numai pe timp
însorit, de obicei o singură dată pe an, în lunile mai-iulie.
Componenții principali[modificare | modificare sursă]

Această plantă conține : ulei volatil bogat în chamazulenă, substanțe amare de natură
sescviterpenică, flavonoide, substanțe de natură cumarinică, colină, mucilagii, acid salicilic,
fitosterine, substanțe glicozidice,acid clorogenic, camilină, vitamine, săruri minerale.
88
 antiinflamatoare
 antiseptice
 analgezice
 antihistaminice
 cicatrizante și gastrice
 acțiune antiseptică și decongestivă anorectal
 tonic capilar

Bun sedativ antispasmatic și stimulent în cistite, în tratamentul enterocolitelor, gastritelor,
dismenoreelor, diareei, colicilor intestinale, infecțiilor renale, în boli ale ficatului, în unele stări
alergice, în astmul bronșic al copiilor. Calmează iritațiile oculare.
Are multiple întrebuințări sub formă de cataplasme, gargară, clisme, băi în diferite afecțiuni : arsuri,
hemoroizi, răni, dureri de gât, diferite ulcerații ale pielii, abcese dentare, conjunctivite, calmează
tenurile înroșite și iritate.
Muștarul alb (Sinapis alba) este o plantă anuală din familia Cruciferae. Mai este numită și Brassica
alba sau B hirta sau muștar galben. Este cultivată pentru semințele sale, muștar, fie ca hrană
pentru animale sau pentru rotația culturilor. Acum este cunoscută în toată lumea, deși este originară
din regiunea mediteraneană.

Se folosesc semințele (Semen Sinapis albae).
Muștarul negru (Brassica nigra - L.) (sanscrită : ररजकवक , rajakshavak ; Marathi :करळळ ममहरळ , Kali
Mohari) este o plantă anuală de cultură, bogat ramificată, cu înălțimea de 1 - 1,5 m.

Planta are tulpina cilindrică, foarte păroasă la partea inferioară. Frunzele inferioare sunt penat-
lobate. Florile sunt galbene, în raceme bogate, fără rostru.

Se folosesc semințele măcinate sub formă de făină (Farina Sinapis nigrae).
Nalba mare (Althaea officinalis) este o plantă erbacee, bianuală sau perenă, din
familia Malvaceae, cunoscută sub denumirile populare de : nalbă albă, nalbă bună, nalbă de câmp,
nalbă de luncă, rujă.[1]
89
Plantă erbacee, bianuală sau perenă, cu tulpină dreaptă, înaltă de până la 1 m, ramificată și
acoperită cu peri, cu flori mari de culoare roz-violacee cu vinișoare violete, frunze lung-pețiolate,
verzi-albicioase și catifelate datorită perilor foarte deși. În flora spontană vegetează numai în zonele
de câmpie, prin locuri ruderale, pe lângă drumuri, garduri și pe lângă zidurile caselor părăsite.
Înflorește din iulie și până în septembrie.[2]
În scopuri medicinale se recoltează florile în timpul înfloririi, frunzele se recoltează înainte de
înflorire și rădăcinile, când planta este uscata, înainte de a îngheța pământul, până sfârșitul lui
noiembrie, rădăcina nu se spală de pământ, se curata de coaja, apoi se taie în bucăți, se usucă la
umbra în locuri uscate și aerisite, așezate în straturi subțiri, se păstrează în săculeți de pânză, în
locații uscate și aerisite.

Mucilagii, zaharuri, amidon, substanțe grase, asparagină, pectine, betaină, substanțe rezinoase,
tanin.[1]

- acțiune internă secretolitică pulmonară [1]
- antiinflamatoare a aparatelor respirator, renal și gastrointestinal [1]
- acțiune expectorantă și emolientă[1]

Intern, sub formă de ceai în inflamațiile căilor respiratorii; în tulburări gastrointestinale și
în infecții renale.
Extern, cataplasme în: laringite, traheite, furunculoze și sub formă de gargară în:
abcese dentare, amigdalite.[1]
Nucul, Juglans regia L., este un arbore din familia Juglandaceae, răspândit în zona temperată și
mediteraneană, atât ca floră spontană, cât și în culturi. Își are originea în zona geografică întinsă din
Balcani spre est, până în Himalaya și sud-vestul Chinei. Cele mai mari păduri se află în Kârgâzstan,
unde copacii se dezvoltă extensiv, în păduri aproape exclusiv de nuc, la altitudini de 1.000–2.000 m
(Hemery 1998) — mai ales la Arslanbob, în provincia Jalal-Abad.
Nucul a fost introdus în vestul și nordul Europei din vremea romanilor sau mai devreme, iar în cele
două Americi în secolul 17. Zonele importante ale culturii nucului
cuprind Franța, Serbia, Grecia, Bulgaria și România (în Europa), China (în Asia), California (în
America de Nord) și Chile în America de Sud. Mai recent, cultura nucului s-a răspândit pe scară
largă și în alte regiuni: Noua Zeelandă și sud-estul Australiei[1].
Cuprins
 1Descriere
 2Utilizarea nucului
 3Compoziție chimică
 4Utilizări
 5Utilizare farmaceutică
 6Precauții
90
 7Soiuri
 8Note
 10Vezi și
Lăstar înfrunzit
Flori de nuc
Nucul este un arbore viguros, care poate ajunge la 30 de metri înălțime. Are trunchiul gros și scoarța
netedă, argintiu-cenușie. Are crengi puternice, coroana foarte largă și bogată. Frunzele sunt mari,
compuse din 5-9 foliole eliptice, cu margini întregi, glabre.
Florile bărbătești sunt grupate în gamenți masculi solitari sau câte doi, cilindrici, multiflori. Florile
femelă sunt grupate câte 2 până la patru, uneori solitare, sesile, purpurii. Înflorește în luna mai.
Fructul este drupă sferică, având o singură sămânță, cu două cotiledoane mari, zbârcite, bogate în
untdelemn și numită nucă.
Se înmulțește aproape numai prin sămânță, dar cu destulă greutate. Spontan crește sporadic în
păduri de amestec, mai ales la deal, în România, în special în Banat și Oltenia. Cultivat, crește în
toate regiunile țării.
Specii mai întâlnite sunt J. Regia si J. Nigra.
Utilizarea nucului[modificare | modificare sursă]

Nuca, fructul nucului, este unul din fructele mult folosite de români. Ea apare în alimentație, în
nenumărate forme ale produselor românești: cozonaci, colaci, plăcinte și alte produse de același tip,
în alimente rituale cum sunt coliva sau măcinicii, în anumite alimente de post (sarmale de post și
altele asemenea) etc. De asemenea, miezul de nucă e folosit în unele tratamente populare, mai ales
din pricina untdelemnului pe care îl conține. Acest untdelemn era folosit în vechime de români,
alături de untdelemnul de fag sau jir, atunci când nu se putea folosi untdelemnul de măsline.
Cojile de nucă, lemnoase, tari, sunt folosite pentru confecționarea de mici jucării pentru copii - în
special bărcuțe, dar nu numai - pentru realizarea unor piese de mobilier și ornamente rustice. În
trecut erau folosite și pentru anumite pedepse (statul pe coji de nucă).
91
Învelișul gros, verde, se folosește atât pentru unele tratamente, cât și pentru obținerea de pigment
negru (colorant negru), foarte rezistent, folosit pentru păr, textile naturale și altele asemenea. Din
acesta se mai poate obține dulceață.
Florile sunt folosite în popor, sub formă de infuzie, ca tratament pentru întărirea și însănătoșirea
părului și a pielii capului.
Lemnul de nuc este un lemn greu, fin, închis la culoare, foarte rezistent, prețios. Se folosește pentru
mobilă de lux, pentru piese de lux în ornamentații și decorări, pentru elemente speciale sau
ornamente în realizarea iahturilor de lux, în confecționarea de casete scumpe pentru bijuterii
ș.a.m.d.
Acidul elagic se formează prin hidroliza taninurilor elagice (elagotaninuri)
Forma redusă juglonei se găseşte în procent de 2% în pericarp şi 0,6%în frunze
Constituentul principal a pericarpului

Semințele conțin foarte puțină apă, protide 15%, grăsimi 63%, hidrați de carbon 14%, săruri de Na
4 mg% K 545 mg% Ca 70 mg% P 430 mg% vitamina A 4m% vitamina B1 0,35 mg% riboflavină
0,10 mg%, niacin 1 mg%, vitamina C 15 mg%. Frunzele conțin taninurielagice 4-
5%, inozitol, juglonă, cantități mici de ulei volatil. Pericarpul conține juglonă (5 hidroxil 1-4
naftochinonă), taninuri, ulei eteric, clorofile, amidon, pectine, acizi organici. Juglona formează o
combinație cu proteinele din piele și dă o colorație brună.

Coaja de nucă este folosită în industria metalelor prețioase, fiind un bun produs pentru șlefuit,
lemnul de nuc este cunoscut ca unul dintre cele mai scumpe materiale prime în industria de mobilă
și ambarcațiuni de lux, frunzele și coaja fiind și ele folosite în industria vopselurilor. [2]
92
Utilizare farmaceutică[modificare | modificare sursă]
Produsul poartă denumirea de juglandis folium et pericarpium, și reprezintă foliolele sau

pericarpul fructelor mature recoltate de la Juglans regia L.
Frunzele si pericarpul fructelor au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară. Principiile
active pe care le conțin sunt răspunzătoare de acțiunile bactericidă, bacteriostatică, astringentă, ușor
hipotensivă, hipoglicemiantă, calmantă, cicatrizantă, emolientă, antitoxică, antimitotică, antisudorală,
antieczematoasă și antireumatismală. Farmacodinamic principiile active împiedică înmulțirea
bacteriilor, produc o sîngerare a țesuturilor, capilarelor sanguine, imprimă o acțiune homeostatică
locală, au o acțiune ușor hipotensivă, scad concentrația de glucoză din sânge, relaxează țesuturile și
determină scăderea stărilor inflamatorii, înlătură toxinele din organism, stimulează digestia prin
excitarea sucurilor gastrointestinale, acționează împotriva transpirației, suprimă diareea și înlătură
inflamațiile acute ale intestinului. Acțiunea cea mai importantă este cea astringentă și amarotonică
cu aplicații în tratamentul dispepsiilor și inflamațiilor catarale gastrointestinale.
Datorită acestor efecte se întrebuințează în tratamentul simptomatic al manifestărilor subiective de
insuficiență venoasă (dureri de gambă, hemoroizi), diarei ușoare, descuamările pruriginoase ale
capului (mătrață), afecțiuni dermatologice contra arsurilor superficiale și puțin întinse (antipruriginos
și antibacterian), afecțiuni ale cavității bucale și faringiene (antialgic), cosmetică la colorarea părului
(reacționează cu grupele tiol –SH ale cheratinei având efect tinctorial).
Se utilizează sub formă de infuzie, decoct, tinctură sau chelați cu care se prepară șampoane și
loțiuni capilare cu care se fac aplicații locale.
Pentru vindecarea răcelii ascunse, vara se recomandă plimbări prin livezi de nuci sau șezutul la
umbra unui nuc înfrunzit, deoarece frunzele acestuia emană iod. [3]
Precauții[modificare | modificare sursă]

Frunzele de nuc conțin și degajă o mare cantitate de iod și juglonă(en).
Soiuri[modificare | modificare sursă]


Fernor își are originile în Franța și este obținut prin încrucișarea varietăților de nuc
Franquette și Lara produsa. Crește aproximativ până la 4-6 metri, miezul este mare și de
culoare galben deschis, forma ușor alungită, coaja netedă și fină și se curăță destul de bine. [
93

Plante Aromatice Și Medicinale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Plante Aromatice Și Medicinale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Plante aromatice și

Valoarea terapeutică[modificare | modificare sursă]

Română Latină Rusă

Aloe Aloe vera Алооэ веора

Alun Corylus avellana Лесноой ореох

Anason Pimpinella anisum Аниос

Angelica Angelica arhangelica Дяогиль[3], или Дяогиль

Anghinare Cynara scolymus Артишок

Ardei iute Capsicum annuum Пеорец стручкоовый

Armurariu Silybum marianum Gaerth.

Arnica Arnica montana Аорника гоорная,

Bănuței Bellis perennis Маргариотка многолеотняя

Boz Sambucus ebulus Бузинао травяниостая[2][3],

Brad Abies alba Пиохта

Broccoli Broccoli oleracea Броокколи, или Спаоржевая

Brusture Arctium Lappa Лопух большоой,

Busuioc Ocimum Basilicum L. Базилиок

Camfor Cinnamomum camphora Кориочник камфорный,

Cardamon Elettaria cardamonum Кардамоон

Cartof Solanum tuberosum Картоофель

Castravete Cucucmis sativus Огурец

Cătină roșie Tamarix ramosissima Гребенщик

Ceapă Allium cepa Лук реопчатый

Cereale Familia Gramineae Злаоки, или Злаковые

Cerențel Geum urbanum Гравилаот городскоой

Chimen negru Nigelia sativa Чернуошка посевнаоя,

Chimion Chimionum cyminum

Cicoare Cichorium Intybus Цикоорий обыкновеонный

Cimbru Satureja hortensis Чабер садовый, или Чабер

Cimbru 2 Thymus vulgaris Тимьяон обыкновеонный

Cireș Prunus avium Череошня

Ciuboțica cucului Primula elatior Первоцвеот высоокий,

Coacăze negre Ribes Nigrum Смороодина чёрная

Coacăze roșii Ribes rubrum Смороодина краосная

Coada calului Equisetum Arvense Хвощ

Coada șoricelului Achillea Millefolium Тысячелиостник

Coriandru Coriandrum sativum Кориаондр

Crușin Rhamnus frangula Крушиона

Cuișoare Syzygium aromaticum Гвоздиочное деорево,

Dafin Laurus nobilis Лавр благороодный

Dovleac Cucurbita pepo Тыква

Dud Morus alba, Morus nigra Шелковиоца или туотовое

Echinaceea Echinacea purpurea Эхинаоцея пурпуорная

Eucalipt Eucalyptus globulus Эвкалиопт

Fag Fagus sylvatica L. Бук

Fenicul Foeniculum vulgare Феонхель обыкновеонный

Floarea soarelui Helianthus annuus Подсолнечник

Frasin Fraxinus excelsior Яо сень обыкновеонный

Gălbenele Calendula officinalis Ноготкио лекаорственные,

Ghimpe Xanthium spinosum Дурнишник колючий

Grâu Triticum aestivum Пшеница

Gutui Cydonia oblonga Айва

Hamei Humulus lupulus Хмель обыкновеонный

Hrean Armpracia rusticana Хрен обыкновеонный

Ienupăr Juniperus Communis Можжевеольник

Isop Hyssopus Officinalis Иссооп лекаорственный

Lămâi Citrus limon Лимоон

Lemn cânesc Ligustrum Vulgare Бирючиона обыкновеонная

Lemn dulce Glycyrrhiza glabra Лакриоца, или солоодка гоолая

Leurda Allium ursinum Черемшао

Leuștean Levisticum officinale Любисток

Levănțică Lavandula augustifolia Лаванда

Lumânărica Verbascum phlomoides Коровяок лекаорственный