Plante medicinale și aromatice – sinteză

1. CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE şi AROMATICE

A – plante fără flori;

a. DUPĂ CRITERII BOTANICE B I - arbori, arbuşti;
B – plante cu flori
B II - plante erbacee.

Grupa plantelor erbacee a fost împărţită în 6 subgrupe după culoarea florilor astfel:
 plante fără învelişuri florare colorate (verzi);
 plante cu flori albe (Achillea, Capsella, Datura, Gypsophyla, Saponaria, Adonis, Arnica, Calendula);
 plante cu flori galbene (Chelidonium, Geum, Hypericum, Althea, Arctium);
 plante cu flori roşii sau roz (Digitalis, Leunurus);
 plante cu flori violacee (Delphnium);
 plante cu flori albastre (Borogo, Cycorium, Lavandulla, Hipssopus);

b. CLASIFICAREA DUPĂ MEDIUL DE VIAŢĂ

- Jenuperus communis (ienupăr);

- Vaccinium myrtillus (Afin);
I.- Stâncării, pajişti alpine: - Alchemilla vulgaris (creţişoară);
- Arnica montana (arnică);
- Primulla off. (ciuboţica cucului).

- Corylus avellana (alun);

- Betula verrucosa (mesteacăn);
II.- Pajişti şi fâneţe umede de munte şi deal: - Achillea millefolium (coada şoricelului);
- Cichorium intybus (cicoare);
- Taraxacum officinalis (păpădie);

- Hedera helix (iederă;)

- Prunus spinosa (porumbar);
- Rhamnus frangula (cruşin);
III.Păduri - Sambucus nigra (soc);
- Convalaria majalis (lăcrămioare);
- Fragaria vesca (fragi);
- Origanum vulgare (sovarf);
- Viola tricolor (trei frati pătaţi);

- Rubus fructicosus (mur);

- Rubus idaeus (zmeur);
IV. Tăieturi de pădure
- Salix capreea (salcie căprească);
- Agnimonia eupotoria (turiţa);
- Atropa belladona (mătrăgună);
- Tanacetum vulgare (vetricea);
- Urtica dioica (urzică);
1|Page
 - Hippophae rhamnoides (cătină albă);
IV. Coaste rupturi de pantă - Rubus fructicosus, idaeus (mur);
- Melilotus officinalis (sulfină);
- Tusilago farfara (potbal).

- Achilleia millefolium (coada şoricelului);

VI.Pajişti uscate însorite - Eringium planum (scai vânăt);
- Gypsophyla paniculata (ipcărige);
- Marubium vulgare (unguraş);
- Tymus sp. (cimbrişor).

- Rosa canina (măceş);

VII. Margini de drumuri, căi ferate, teren viran
- Sombucus nigra (soc);
- Prunus spinosa (porumbar);
- Agropiron repens (pir medicinal);
- Artemisia absintium (pelin);
- Artemisia vulgaris (pelinăriţă);
- Lamium album (urzică moartă albă);
- Linaria vulgaris (linariţă);

- Agropyron repens (pir medicinal);

VIII. Buruieni de cultură şi răzoare - Capsella bursa pastoris (traista ciobanului);
(numai pentru speciile erbacee) - Fumaria officinalis (fumariţă);
- Hibiscus triorum (zămoşică);
- Xantim spinosum (holeră).

- Malva neglecta (caşul popii);

IX. Locuri bătătorite - Plantago sp. (patlagină);
- Poligonatum aviculare (troscot);
- Potentila anserina (coada racului);

- Datura stramonium (ciumafaie);

X. Locuri îngrăşate (gunoi, stâne) - Hyoscianus niger (măselariţă);
- Rumex alpinum (stevia stânelor);
- Urtica dioica (urzică).

- Althea officinalis (nalbă mare);

XI. Sărături - Ononis hircina.(osul iepurelui);
- Iris halophila. (stanjenei galbeni);

- Hippophae rhamnoides (cătină);

- Ribes nigrum (coacăz negru);
- Salix sp. (salcie);
- Viburnum opulus (călin);
XII. Lunci, zăvoaie, lungul apelor - Angelica archangelica (angelică);
- Dryopteris felix -mas-(ferigă);
- Equisetum arvense (coada calului);
- Symphytum officinalis (tătăneasă);
2|Page - Tusilago farfara (potbal).

XIII. Locuri cu exces de umiditate
- Rhamnus frangula (cruşin;)
- Populus nigra. (plop);
- Acorus calamus (obligeană);
- Filipendula ulmaria (creţuşcă);
- Lythrum salicania (răchitan);
- Graţiola officinalis (vinariţă).

c. CLASIFICAREA DUPĂ UTILIZĂRILE TERAPEUTICE

I. Plante recomandate în afecţinile aparatului cardio-vascular:

- aecţiuni cardiace cu substrat nervos. (Leunurus, Lavandula, Crategus sp.);
- afecţiuni vasculare (Melilotus, Salvia, Viscum);
- angină pectorală (Crategus);
- arterioscleroză (Viscum, Capsella, Taraxacum);
- hipertensiune (Hyssopus, Leunurus, Cynara).

II.Plante recomandate în afecţiunile aparatului digestiv.

- pentru segmentul buco-faringian (stomatite, abcese, amigdalite, gingivite) se utilizează
dezinfectante şi antiinflamatorii (Matricaria, Salvia, Geum, Ocium, Rosa, etc.);
- pentru segmentul gastro-intestinal (anorexie, antivomitive, calmante, hiper sau hipoaciditate,
enterocolite, meteorism etc.), se recomandă Genţiana (ghinţura), Mentha, Artemisia, Calendula,
Foeniculum etc.;
- pentru segmentul final al intestinelor (colici, constipaţie, diaree, antihelmintice) se recomandă:
Anisum, Rhamnus (cruşin) Inula, Achillea;
- pentru disfuncţiile hepato-biliare (calculoza hepato-biliară, colici hepato-biliare, dischinezia biliară)
se folosesc specii ca: Arctium, Chelidonium, Hipericum, Achilea, Cichorium, etc.;

III. Plante Medicinale şi Aromatice recomandate în afecţiuni ale aparatului genital.

- disminoree (Capsella, Urtica, Pulsatila);
- leucoree (Lamium, Lytrum (Răchitan);
- prostatită (Lamium, Pulsatila etc.

IV. Plante recomandate în afecţiuni ale aparatului respirator.

- pentru tuse - faza incipientă se utilizează specii emoliente (Verbascum, Althea, Malva, Tusilago,
Tilia, Plantago) expectorante (Primula officinalis, Hyssopus, Eryngium, Inula etc.;
- astm bronşic se utilizează specii antispasmodice ca: Timus vulgulgaris, Hyssopus, Leunurus,
Valeriana,Tusilago etc.;
- gripă, guturai: Soncus, Tilia, Primula, Fraxinus, Salix, Rosa;
- laringite, traheite: Althea, Verbascum, Papaver, Pulmonaria, Cetraria islandica (Lichen de piatră).

VI.-Plante recomandate în afecţiuni ale aparatului urinar

- cistite: Achilleia, Vaccinium, Phaseolus, Linum, Populus, Pinus, Zea;
- colica renală: Agropyron, Ienuperus, Populus etc.
- diuretice: Cerasus, Equisetum, Betulla, Ononis, Zea, Centaurea, Polygonum, Prunus spinosa,
Taraxacum, Viola tricolor, Arctium, Gipsophila;
- litiază renală: Vaccinum vitis-ideea (Merişor) Betula, Urtica, Pulsatila, Rosa, Agrimonia.

3|Page
VI. Plante recomandate în afecţiuni dermatologice.
- acnee:Viola, Arctium, Cycorium, Humulus, (toate utilizate intern);
- eczeme: pentru comprese Matricaria, Achilleia, Calendula, Saponaria, Juglans;
- furunculoză: -Viola, Cycorium, Arctium. -comprese: Linnum, Convolvulus.
- arsuri: - Matricaria, Achilleia, Calendula, Soncus, Hipericum, Cnycus.
- contuzii: Arnica, Equisetum, Leunurus, Melilotus, Synphitium.
- antiseptice: Arnica, Matricharia, Lavandula, Hyssopus, Tymus.
- cicatrizante: Arnica, Calendula, Mellisa, Pulmonaria, Chelidonium, Hyssopus, Syphitium, Hipericum.

VII. Plante recomandate în boli de nutriţe şi metabolism.

- diabetul zaharat: Cynara, Morus, Juglans, Salvia, Urtica, Arctium;
- obezitate; Rhamnus (Cruşin) Taraxacum, Soncus, Convolvus etc.;
- gută: Betula, Fraxinus, Urtica, Pulsatila, Agropiron, Hiphophae ;
- hidroptizie: Betula, Jenuperus, Soncus, Hyssopus, Phaseolus, Zea ;
- tonice generale: Tymus, Rosa, Hipophae, Juglans, Poligonum ;
- remineralizante: Equisetum, Poligonum, Pulmonaria, Agropiron;
-sudorifice şi depurative: Inula, Arctium, Soncus, Taraxacum, Viola, Cicorium.

VIII. Plante recomandate în influenţa funcţiilor glandulare.

- antisudorifice; Juglans, Salvia, Hyssopus;
- galactogoge: Pimpinela, Feniculum, Carum, Coreandrum, Soncus, Majorana;
- antigalactogoge: Juglans, Salvia, Humulus, Salix, Querqus.

IX. Plante recunoscute în afecţiuni ale sistemului nervos

- sedative nervoase: Humulus, TIllia, Lavandula, Melilotus, Valeriana, Inula, Leunurus, Melisa, etc.;
- anafrodisiace: Humulus, Leunurus, Valeriana, etc.;
- stimulente nervoase: Mentha, Genţiana, Angelica, etc.
- migrene: Lavandula, Matricaria, Synphitium, Mentha, Hypericum etc.

X .Plante utilizate în cosmetică

- tenuri uscate: Calendula, Matricharia, Hypericum, Malva;
- tenuri grase:Juglans, Tusilago, Mentha, Salvia, Thymus, Arctium;
- tenuri iritate: Taraxacum, Pinus;
- tenuri palide: Arnica;
- tenuri ridate: Matricaria, Tusilago, Althea officinalis;
- cosmetica mâinilor: Sinapis, Linum, Iris.
- tonice capilare; Artium, Betula, Urtica.

4|Page
 2. ROTAŢIA CULTURILOR
Această verigă tehnologică este absolut indispensabilă plantelor medicinale, iar
pentru realizarea unei rotaţii optime se v-a ţine cont de următoarele aspecte:
- sensibilitatea ridicată a plantelor medicinale şi aromatice la îmburuienare. Pentru reducerea
cheltuielilor de combatere a buruienilor în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru evitarea
utilizării erbicidelor, cu implicaţiile nefaste (toxice) ale acestora, rotaţia trebuie să constituie o
acţiune primordială.
- evitarea plantelor medicinale toxice ca plante premergătoare pentru plantele medicinale netoxice.
Plantele medicinale toxice crescute din samulastră ar putea impurifica cultura de bază creând
anumite probleme (intoxicaţii);
- evitarea cultivării plantelor medicinale după premergătoare din aceeaşi familie botanică sau care au
boli şi dăunători comuni. Se evită astfel unele cheltuieli suplimentare pentru combatere, iar
produsul este mai apropiat de un produs ecologic (fără tratamente chimice.
- după premergătoarele care nu sărăcesc solul în apă şi substanţe nutritive sau după cele care au fost
fertilizate organic, se vor cultiva plante medicinale şi aromatice de la care se recoltează herba sau
frunzele, asigurându-se astfel o producţie mai ridicată cu cheltuieli minime.

Bune premergătoare se consideră a fi cerealele de toamnă leguminoasele şi

prăşitoarele bine întreţinute care eliberează terenul devreme. Pentru speciile cu
înrădăcinare profundă se recomandă cerealele, iar pentru culturile de la care se recoltează
herba şi frunzele se recomandă leguminoasele deoarece oferă un aport de azot suplimentar.
Neindicate ca plante premergătoare sunt speciile care consumă multă apă şi substanţe
nutritive cum ar fi iarba de Sudan meiul, sorgul, sfecla de zahăr etc. De asemenea, nu se
indică monocultura cu excepţia muşeţelului. Se recomandă ca o cultură să nu revină pe
aceeaşi solă decât după cel puţin 4 ani.
Pentru pma perene de lungă durată se constituie sole separate, şi vor urma după
premergătoare care lasă solul curat de buruieni şi într-o stare de fertilitate corespunzătoare.

3. FERTILIZAREA
Trebuie să urmărească atât creşterea producţiei la hectar cât şi creşterea
conţinutului în substanţe active. Acest deziderat se poate realiza printr-un raport echilibrat
între NPK la care se adaugă şi microelemente în funcţie de scopul urmărit astfel:

- la plantele de la care se recoltează herba sau frunze ce conţin substanţe active de natură
proteică, raportul NPK trebuie să fie în favoarea azotului;

- la plantele unde principiile active sunt de natură glucidică este indispensabilă prezenţa
potasiului alături de N şi P în raport de 1:1:1;

- la plantele de la care se recoltează rădăcina şi unele părţi subterane, este necesar de

asemenea, un aport suplimentar de K, care favorizează migrarea substanţelor din frunze
spre aceste organe.

5|Page
 4. LUCRĂRILE SOLULUI

Îndepărtarea sau mărunţirea resturilor vegetale este o lucrare care asigură

efectuarea în condiţii corespunzătoare a lucrărilor solului şi a unor lucrări de întreţinere.
Resturile vegetale de la suprafaţa solului împiedică efectuarea unui semănat de bună calitate
şi uniform.
Arătura se efectuează diferenţiat funcţie de speciile ce vor fi cultivate:
- pentru culturile perene sau care se cultivă pentru organele subterane arăturile trebuie să fie mai
adânci (25-30 cm);
- pentru culturile anuale de la care se recoltează părţile aeriene arăturile vor fi normale (20 –25 cm);
- pentru înfiinţarea culturilor de folosinţă îndelungată (Rosa, Lavandula) se practică o arătură de
desfundare (40-45 cm).
Nivelarea este o lucrare esenţială deoarece seminţele plantelor medicinale şi
aromatice fiind foarte mici, adâncimea de semănat este foarte mică în general. În aceste
condiţii pe un sol denivelat unele seminţe pot rămâne la suprafaţa solului iar altele pot fi
încorporate prea adânc. În ambele situaţii răsărirea este neuniformă, sau seminţele nu vor
răsări.
Pregătirea patului germinativ este o lucrare de mare importanţă deoarece
majoritatea plantelor medicinale şi aromatice au seminţe mici care necesită pentru o
germinaţie optimă un sol bine mărunţit, aşezat şi tasat. Solul prea afânat se usucă repede în
zona seminţelor determinând o răsărire slabă cu o densitate slabă şi neuniformă. Cea mai
bună calitate a patului germinativ se realizează cu combinatorul.

5. ÎNMULŢIREA
Plantele medicinale şi aromatice se pot înmulţi pe cale generativă sau vegetativă.
ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ se realizează prin seminţe de acest mod beneficiind cele
mai multe dintre plantele medicinale şi aromatice.
La multe specii de plante medicinale şi aromatice seminţele necesită de la semănat
până la răsărire uneori peste 20 zile, timp în care germenii pot pieri sau atacaţi de boli, sau
atacaţi de dăunători. Pentru a preveni aceste neajunsuri seminţele se tratează obligatoriu
înainte de semănat cu diverse insectofungicide.
Seminţele unor specii cum ar fi Rosa, Genţiana , Atropa, Lavandula etc. au un repaus
seminal îndelungat răsărind eşalonat şi după o lungă perioadă de la semănat. Pentru a
preîntâmpina acest fenomen se recurge la stratificarea seminţelor în nisip umed şi
menţinerea acestora la temperatura de 0˚C timp de 45-60 zile. Înainte de stratificare
seminţele se umectează în trei etape cu o cantitate de apă egală cu o jumătate din cantitatea
necesară procesului de germinaţie. Sămânţa umectată se amestecă cu nisip spălat şi
sterilizat în proporţie de 1:3 – 1:5. În vederea semănatului seminţele se scot cu 2-3 zile
înainte, se usucă timp de 20-30 ore întinse într-un strat subţire, apoi se separă de nisip.
Dacă cantitatea de seminţe este mică, acestea nu se mai amestecă cu nisip ci se
aşează în prealabil umectate în lăzi şi se ţin în jurul temperaturii de 0˚C timp de 45-60 zile.
Scoaterea seminţelor din repaus se mai poate realiza şi prin utilizarea unor substanţe
chimice de stimulare.
La specii cum ar fi Angelica archangelica, Carum carvi, Datura inoxia Digitalis lanata
etc seminţele îşi pierd repede facultatea germinativă motiv pentru care se indică utilizarea
seminţei cele mai proaspete.
Semănatul se face direct în câmp, însă multe specii de plante medicinale şi
aromatice se seamănă mai întâi în răsadniţe după care răsadul se plantează în câmp.

6|Page
 Sămânţa destinată semănatului trebuie să fie pură biologic şi cu o valoare culturală
ridicată (puritate, germinaţie, masa a 1000 de boabe). La unele seminţe se fac tratamente cu
insecto-fungicide (contra bolilor şi dăunătorilor) sau tratamente speciale pentru a stimula
germinaţia şi răsărirea. Limitele pentru puritatea şi germinaţia la plantele medicinale şi
aromatice sunt prevăzute în standard.
Perioada de semănat, densitatea, distanţa dintre rânduri şi adâncimea de
încorporare a seminţelor, sunt factori care influenţează esenţial capacitatea de producţie a
plantei şi calitatea materiei prime. Cantitatea de sămânţă folosită la semănat se va stabili în
funcţie de densitate, masa a 1000 de boabe şi valoarea culturală (puritate, germinaţie). La
unele plante cu seminţe mici se impune amestecarea ei cu material inert pentru o mai bună
repartizare la semănat. La cele care răsar greu, se va adăuga şi sămânţă de plantă
indicatoare pentru a putea interveni cu lucrări de îngrijire (praşile), înainte de răsărirea
speciei medicinale sau aromatice (după răsărirea, plantelor indicatoare). Cerinţele specifice
privind semănatul se vor arăta la fiecare plantă în parte.

Înfiinţarea prin plantarea răsadului

În cazul anumitor specii de plante medicinale, din anumite cauze, semănatul direct
nu este recomandat fiind necesară plantarea răsadurilor obţinute în răsadniţe. Tehnologia
obţinerii acestor răsaduri este identică cu cea cunoscută în cazul legumelor timpurii (roşii,
varză, ardei etc).
Răsadurile plantelor pretenţioase la căldură sau cele ale culturilor foarte timpurii se
obţin în răsadniţe calde. La baza unei astfel de răsadniţe se pune un strat de gunoi de grajd
gros de 70-80 cm deasupra căruia se aşează stratul nutritiv compus dintr-o parte pământ de
ţelină, două părţi mraniţă cernută, nisip şi îngrăşăminte chimice în următoarele doze:
superfosfat 65 g/m2, azotat de amoniu 30 g/m2 şi sare potasică 30 g/m2. Ca mraniţă se
foloseşte gunoi de grajd bine putrezit (bălegar, paie, resturi de coceni). Ţelina este pământul
conţinut în brazde înierbate scoase din terenuri cultivate cu lucernă sau trifoi. În acest gen
de răsadniţe o parte din căldura necesară germinării, răsăririi şi creşterii este degajată de
stratul de bălegar de la bază şi altă parte din razele solare. Răsadniţele reci primesc căldură
numai de la soare nefiind concepute cu strat de bălegar la bază.

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ se realizează prin diverse organe vegetative funcţie de

particularităţile speciei.
Stolonii şi rizomii sunt părţi ale tulpinii subterane care se recoltează toamna, se
fasonează lăsându-se la fiecare câţiva ochi şi se plantează imediat (toamna) sau primăvara
însă cu riscul unor cheltuieli de depozitare şi a reducerii vigorii biologice a materialului.
Butaşii reprezintă porţiuni de tulpini sau rădăcini sau tulpini care se plantează mai
întâi în răsadniţe cu nisip iar apoi în câmp la locul definitiv. Epoca optimă de plantat al
butaşilor este toamna.
Tufele se obţin prin despărţirea tufelor bătrâne dintr-o plantaţie bătrână ce s-a rărit
şi nu mai este rentabilă. Se va urmări ca tufele obţinute să fie sănătoase să aibă rădăcini bine
dezvoltate şi să prezinte muguri viguroşi din care vor porni tulpinile. Plantarea tufelor se va
face de preferinţă toamna, sau când condiţiile din toamnă nu permit, primăvara.
Pentru plantat, organele vegetative trebuie să se încadreze în indicii de calitate, să
fie sănătoşi, iar plantarea să se facă diferenţiat în funcţie de specie, respectând distanţele şi
adâncimea de plantare.

Înfiinţarea prin plantarea de stoloni

Anumite specii de plante dezvoltă un număr de tulpini sau de ramuri ale căror
ţesuturi de susţinere nu permit menţinerea lor în poziţie verticală. Acestea se dezvoltă ca
7|Page
tulpini târâtoare pe suprafaţa solului. La internoduri apar rădăcini şi tulpini devenind astfel
organe de înmulţire. Recoltaţi, conservaţi şi plantaţi conform tehnologiilor descrise pentru
fiecare caz în parte, stolonii constituie materialul săditor pentru multe culturi de plante.

Înfiinţarea culturii prin plantarea de rizomi

Rizomul este o tulpină subterană, lipsită de clorofilă şi care, la internoduri, are
câţiva solizi (frunze rudimentare) din care pot creşte tulpini subterane şi rădăcini adventive.
Pentru anumite specii de plante, obţinerea culturilor prin plantare de rizomi este cea mai
indicată. O atenţie deosebită trebuie acordată tehnologiei de recoltare a rizomilor, păstrarii
acestora, prgătirii în vederea plantării şi plantării propriu-zise.

5. LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE
În cursul vegetaţiei plantele medicinale şi aromatice condimentare şi tinctoriale
pretind numeroase lucrări de îngrijire. Se fac lucrări de combaterea buruienilor prin praşile,
pliviri şi prin aplicarea unor erbicide selective. O atenţie specială trebuie acordată şi
combaterii bolilor şi dăunătorilor, care la unele specii pot decima cultura. Trebuie să se facă
o combatere integrată. Folosindu-se atât normele agrotehnice, cele de igienă culturală, cât şi
măsuri de combatere chimică (unde este cazul).
Folosirea pesticidelor se va face cu mult discernământ, având în vedere că o parte
se acumulează în organele plantelor, care constituie materia primă vegetală. S-a constatat că
din produsele obţinute de la plantele medicinale, cele mai poluate au fost Flos, Folium şi
Herba, mai puţin fiind Semien şi Radix. Prezenţa şi persistenţa unor pesticide la materia
primă, duce la risc în poluarea produselor farmaceutice, cu implicaţii nefavorabile asupra
organismului uman.
Unele plante pretind şi lucrări de tăiere, cârnire, ciupire pentru a favoriza creS-a
constatat că prin aplicarea diferiţilor stimulatori fizici şi chimici s-a obţinut sporuri de
producţie şi îmbunătăţirea calităţii materiei prime de diferite plante medicinale. şterea
producţiei de materia primă vegetală.

6. RECOLTAREA, ŞI PREGATIREA PMA DIN FLORA

SPONTANAÎN VEDEREA VALORIFICĂRII

Momentul recoltării
Cunoaşterea perioadei optime pentru recoltarea PMA din flora spontană este de
mare însemnătate deoarece în acel moment acestea trebuie să conţină maximul de
substanţe bioactive. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea epocii optime, a fenofazei, şi
a momentului din zi pentru fiecare organ al plantelor în parte, când conţinutul în principii
active este maxim.

8|Page
 În ce priveşte epoca de recoltare pentru fiecare organ se pot preciza următoarele:
 rădăcinile (radix) şi rizomii (rhizoma) bulbii (bulbus), tuberculii, (tubera) se recoltează de
preferinţă toamna, dar se pot recolta şi primăvara înainte de pornirea în vegetaţie a speciei
respective;
 scoarţa (cortex) se recoltează funcţie de specie de pe tulpini, ramuri sau chiar rădăcini. Acţiunea se
efectuează primăvara când seva începe să circule, şi desprinderea de pe organul respectiv este mai
uşoară;
 mugurii (turio) se recoltează primăvara când au dimensiuni apreciabile dar cu puţin timp înainte de
a se deschide;
 partea aeriană (herba), frunzele (folium), şi florile (flores) se recoltează de obicei în fenofaza
înflorire la majoritatea speciilor. Există totuşi şi situaţii când unele specii se recoltează la
îmbobocire, altele la începutul înfloririi, iar altele la înflorire deplină. Nu se recoltează frunzele
foarte tinere sau foarte bătrâne şi nici florile care s-au trecut şi scuturat;
 fructele se recoltează atunci când sunt ajunse la maturitatea deplină în cazul fructelor cărnoase şi
înainte de deschiderea lor în cazul fructelor uscate pentru evitarea pierderii seminţelor;
 seminţele se recoltează când au ajuns la maturitate însă în cazul fructelor dehiscente, înainte de a
se deschide, evitându-se astfel pierderile;

*Metode de recoltare
La recoltarea plantelor medicinale şi aromatice se abordează mai multe metode de
recoltare în funcţie de partea supusă acestui proces. Aceste tehnici sunt concepute astfel ca
viteza de lucru, cheltuielile, calitatea produselor şi eficienţa să fie maxime. Dacă se
abordează o tehnică adecvată produsele se usucă şi se condiţionează mai bine iar calitatea
lor este corespunzătoare.
Părţile subterane se recoltează manual prin smulgere sau cu cazmaua, iar mecanic
cu plugul, grapa sau maşini speciale (MRC, etc.). Atunci când rădăcinile sunt ramificate şi
adânci se sapă şanţuri care urmăresc traseul acestora după care ternul se nivelează. La
speciile cultivate pe rânduri părţile subterane se dizlocă cu plugul după care se adună cu
mâna, grebla, furca sau grapa. Aceeaşi metodă se utilizează şi la speciile din flora spontană
unde plantele cresc dese , însă în acest caz se lasă în pământ suficiente plante pentru a
asigura înmulţirea şi în următorii ani, după care se nivelează.
Scoarţa se detaşează de pe tulpini ramuri sau părţi subterane cu ajutorul unor
cuţite speciale. La tulpini sau ramuri se efectuează două crestături inelare între care se
detaşează scoarţa de-a lungul până la partea tare (lemn) fără însă a se detaşa de pe arbori.
Scoarţa de pe rădăcini se extrage în mod asemănător, însă planta este sacrificată. Se preferă
ca scoarţa de pe părţile amintite să se desprindă în aceeaşi zi deoarece a doua zi
desprinderea este anevoioasă.
Mugurii se recoltează numai cu mâna, culegându-se numai cei nedeschişi şi de
mărime optimă. Pentru arborii înalţi se utilizează scări duble bine asigurate.
Herba (partea aeriană întreagă) se recoltează manual prin rupere cu mâna, cu
secera, cu coasa şi mecanic cu cositori diverse. Recoltatul manual se practică in flora
spontană pe terenuri accidentate, păduri sau unde plantele sunt mai rare, iar recoltatul
mecanic se practică la speciile cultivate şi la cele spontane unde densitatea este
corespunzătoare şi terenul este accesibil. La plantele cu partea bazală lemnoasă se
recoltează numai părţile ierboase.
Frunzele sunt recoltate manual prin culegere sau prin strujire, iar la cele foarte mari
şi rezistente, în special de la baza tulpinii, se poate utiliza secera sau cuţitul. Frunzele de pe
ramuri sau tulpini se recoltează una câte una pe măsură ce ajung la maturitate. Strujirea se
efectuează când frunzele se recoltează toate odată, prin prinderea cu mâna stângă a vârfului

9|Page
plantei şi tragerea cu mâna dreaptă de sus în jos a frunzelor care se adună în podul palmei.
Frunzele se recoltează cu sau fără peţiol în funcţie de specie.
Inflorescenţele şi florile se recoltează manual cu mâna, foarfeca sau dispozitive
speciale. În general florile mari, anumite părţi din floare (petale, stamine etc.), se recoltează
cu mâna, iar inflorescenţele se taie cu foarfeca. La unele specii florifere se desprind imediat
din inflorescenţe, iar la alte specii numai după uscare prin scuturare sau strujire.
Inflorescenţele de Matricaria chamomilla se recoltează, manual sau mecanizat cu ajutorul
unui peptine special.
Fructele şi seminţele se recoltează manual, cu mâna sau cu dispozitive speciale sau
prin baterea şi scuturarea plantelor şi mecanizat cu combine. De exemplu fructele de cătină
(Hippophae rhamnoides) măceşe (Rosa cannina) porumbar (Prunus spinosa) se recoltează cu
mâna, fructele de afin (Vaccinium myrtillus) se recoltează cu nişte pinteni speciali, fructele
de ienupăr (Jenuperus communis) se recoltează prin scuturarea şi baterea uşoară arbuştilor
iar speciile de umbeliferae din culturi se recoltează mecanizat prin treierare cu combina.

*Recoltarea plantelor toxice

Acest grup de plante necesită măsuri suplimentare deoarece pot pune în pericol
viaţa şi sănătatea celor care le recoltează şi le mânuiesc. Aceste specii se vor recolta numai
de către adulţi care trebuie instruiţi suficient pentru prevenirea intoxicaţiilor. Se interzice cu
desăvârşire utilizarea copiilor la recoltarea plantelor toxice deoarece pericolul intoxicărilor
este foarte ridicat.
Pentru recoltarea plantelor toxice se vor utiliza mănuşi de protecţie şi măşti contra
prafului în cazul recoltării mecanizate. În timpul lucrului nu se fumează, nu se mănâncă şi nu
se duc mâinile la ochi, gură şi nas. Imediat după încetarea lucrului mâinile se vor spăla cu
multă apă şi săpun. De asemenea nu se recomandă lucrul cu plantele toxice a persoanelor cu
diferite afecţiuni, alergice, cu răni la mâni şi a femeilor însărcinate.
În cazul când acţiunea de recoltare este de anvergură trebuie luate toate măsurile
astfel ca pe locurile unde se organizează aceste acţiuni să se prevină contaminarea cu resturi
toxice de plante a terenurilor agricole, forestiere a bazinelor naturale de apă, a fântânilor,
apelor curgătoare, heleşteelor, unde mănâncă sau se adapă animalele, sau trăiesc peşti.
Tarlalele cultivate cu plante toxice se marchează cu mijloace vizuale de avertizare.
Cele mai importante plante toxice sunt: Aconitum nepallus (omag) Adonis vernalis
Atropa beladonna, Colchicum autumnale, Convallaria majalis Datura stramonium, Datura
inoxia, Digitalis lanata, Digitalis purpurea, Dryopteris filix mas, Heleborus purpurascens,
Hyosciamus niger, Iris pseudacorus, Papaver somniferum, Ranunculus sp., Sarotamnus
scoparius (măturice), Secale cornutum, Veratrum album, Vinca minor etc.

*7. CONDIŢIONAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE

Prin condiţionare se înţelege ansamblul de procese aplicate materialului vegetal
recoltat ce urmează a fi supus procesului de uscare prin care acesta dobândeşte cea mai
bună calitate posibilă în scopul utilizării. Pentru aceasta principalele lucrări care se aplică
materialului vegetal sunt: curăţirea, selectarea, şi fasonarea.
Prin curăţire din materialul vegetal se îndepărtează pământul, pietrişul, nisipul,
părţile neutilizabile ale plantei respective, alte plante sau organe ale acestora. În general,
corpurile minerale se găsesc din abundenţă mai ales pe organele subterane, de pe care se
îndepărtează prin scuturare, frecare cu peria sau prin spălare cu apă. Operaţiunile trebuie să
decurgă imediat după recoltare deoarece ulterior operaţiunea este mai anevoioasă.
Spălarea în apă se efectuează cat mai repede, întrucat unele substanţe pot fi
dizolvate, produsul pierzându-şi valoarea terapeutică. După spălare apa se va scurge iar
organele subterane se întind la soare pană la zvântare.

10 | P a g e
 Selectarea constă în alegerea materialului vegetal reprezentativ cu aspect, culoare
şi miros plăcut şi eliminarea din masa materialului vegetal a impurităţilor organice cum ar fi:
codiţele unor frunze,flori şi fructe, frunzele dintre flori sau fructe, părţile lemnoase ale unor
tulpini, rădăcinile din părţile aeriene resturile de părţi aeriene de pe organele subterane,
părţile uscate, brunificate îngălbenite, atacate de dăunători mucegăite, putrezite, organele
altor plante etc. În cazul fructelor uscate şi seminţelor, impurităţile se pot îndepărta şi prin
vânturare, cernere sau selectare.
Fasonarea se efectuează în scopul de a realiza un produs vegetal de forma,
mărimea, aspectul şi uniformitatea corespunzătoare. De exemplu, scoarţele dacă sunt prea
mari se taie în fragmente potrivite (10-120 cm), tulpinile prea lungi se scurtează şi se elimină
zonele desfrunzite, rizomii şi rădăcinile se taie în fragmente potrivite (10-15 cm lungime), iar
dacă sunt prea groase se despică de-a lungul sau se taie în felii, cuburi etc. De asemenea de
pe organele subterane se îndepărtează rădăcinile prea subţiri, sau părţile degradate.
Toate aceste operaţiuni se pot efectua la locul recoltării sau în spaţii special amenajate când
sunt cantităţi mari de material vegetal.

8. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE

Acest proces are mare importanţă deoarece păstrarea principiilor bioactive după
recoltare este influenţat în mare măsură de modul de uscare.
Uscarea se realizează în mod diferit în funcţie de partea recoltată, de momentul
recoltării, de compoziţia şi umiditatea acesteia. Umiditatea este foarte diferită în fiecare
organ şi are valori de 5-10 % la seminţe, 60-90 % la frunze, 75-85 % în organele subterane şi
până la 90 % în flori. Cu cât umiditatea este mai ridicată cu atât materialul vegetal este mai
sensibil deoarece apa favorizează declanşarea unor procese enzimatice, sau instalarea unor
mucegaiuri, ce degradează principiile active şi chiar favorizează acumularea unor substanţe
toxice.
Cele mai sensibile sunt florile şi fructele moi care dacă nu sunt supuse uscării în cca
2-3 ore de la recoltare se depreciază.
Pierderile în greutate variază în funcţie de organ între 40 şi 85 %. Cea mai mare
pierdere de apă o au florile, urmate de frunze, fructe, rădăcini, rizomi, iar cea mai mică
pierdere o au seminţele şi scoarţa.
Raportul între cantitatea de material vegetal proaspăt şi cantitatea de material
vegetal uscat rezultat poartă denumirea de randament la uscare.
Uscarea plantelor medicinale şi aromatice se face prin două metode: metoda
naturală şi metoda artificială.
Uscarea naturală se efectuează la soare sau la umbră.
Pentru uscarea la soare se pretează în general toate organele subterane, unele
fructe şi seminţe şi unele flori. Este o metodă ce se pretează pentru zonele însorite şi
secetoase.
Uscarea la umbră este practicată cu predilecţie în zonele montane şi de deal unde
plantele se aşează în încăperi, magazii, poduri, şoproane, toate bine aerisite.
În ambele metode plantele trebuie uscate imediat ce au fost recoltate pentru a
împiedica declanşarea proceselor de degradare. Plantele se aşează în strat subţire pe rame
de lemn, prevăzute cu ochiuri de sârmă sau tifon. Pentru ca uscarea să se realizeze uşor pe
un metru pătrat se vor întinde cca. 0,5 kg flori, 1 kg frunze sau herba şi 2 kg scoarţă, rădăcini
sau rizomi.
Plantele sau organele se întorc zilnic pentru a preveni încingerea sau mucegăirea lor
şi degradarea principiilor active. Uscarea durează până când umiditatea materialului
respectiv permite păstrarea sa fără pericol de alterare. În mod practic s-a constatat că dacă
frunzele şi florile plesnesc la atingere, iar organele subterane se rup cu zgomot la îndoire
11 | P a g e
acestea sunt uscate suficient. Durata uscării în timpul verii este de 3-8 zile la flori, frunze şi
plante subţiri,10-14 zile pentru frunzele groase şi herba, 14-21 zile pentru scoarţe şi rădăcini
subţiri şi 30-35 zile pentru rizomi şi rădăcini groase. Dacă uscarea se realizează primăvara sau
toamna durata se poate dubla.
Nu se recomandă uscarea în aceeaşi încăpere a plantelor puternic mirositoare sau
toxice alături de celelalte deoarece acestea din urmă pot împrumuta mirosuri sau se pot
amesteca cu cele toxice.
Un produs vegetal este de bună calitate atunci când după uscare rămâne întreg, îşi
păstrează culoarea şi mirosul specific şi nu are alte corpuri străine
Uscarea artificială se face în spaţii special amenajate prevăzute cu sisteme de
încălzire şi aerisire.

*9. MODUL DE UTILIZARE AL PLANTELOR MEDICINALE SI

AROMATICE
Plantele medicinale îşi datorează activitatea terapeutică unor substanţe chimice
denumite principii active, în majoritatea lor, de natură organică. De asemenea principiile
active au o structură chimică foarte variată ceea ce explică şi acţiunile lor medicamentoase
multiple. Tot datorită acestor structuri, principiile active prezintă o serie de proprietăţi fizice
şi chimice de care trebuie să ţinem seama atunci când preparăm un medicament dintr-o
plantă medicinală, în sensul că pe de o parte să se asigure extragerea totală a lor din plantă,
iar pe de altă parte să nu aibă loc o distrugere parţială sau totală a lor în timpul extragerii, fie
din cauza lichidului folosit, fie din cauza temperaturii la care se lucrează. Această degradare
produce scăderea şi chiar dispariţia activităţii terapeutice.
În general, organele de plante medicinale, se folosesc fie singure, fie în amestec de
plante, sau părţi de plante asociate în diferite proporţii pentru a obţine un efect terapeutic.
Amestecurile de plante medicinale sau organe de plante medicinale alcătuiesc ceaiurile
medicinale.
Medicamentele obţinute din produse vegetale, la fel ca şi cele pe bază de substanţe
chimice pure, de sinteză şi naturale, sunt destinate fie "uzului intern", adică administrate pe
cale bucală, fie "uzului extern", adică pe părţile externe ale corpului uman.
Cele mai întrebuinţate forme, preparate în casă, din plante medicinale destinate
uzului intern sunt: infuzia, decoctul, maceratul, vinurile medicinale şi pulberea, iar pentru
uzul extern: oţeturile medicinale, cataplasmele, băile medicinale şi inhalaţiile.
Cu excepţia pulberilor, toate celelalte forme precizate până acum constituie forme
de extracţie, mai mult sau mai puţin selectivă, a principiilor active din materia vegetală, cu
ajutorul, după caz, al apei, alcoolului, vinului, oţetului şi uneori al uleiului de floarea soarelui
sau al altui ulei vegetal.
*INFLUZIA este forma cea mai frecventă de folosire în condiţii casnice a unor
organe de plante medicinale. În general se foloseşte această formă ori de câte ori trebuie
obţinute principiile active din produse vegetale mai gingaşe cum sunt florile, frunzele şi
părţile aeriene care conţin principii active termostabile şi greu solubile la rece.
În acest scop produsul vegetal, adus într-un grad de mărunţire corespunzătoare, se
umectează într-un vas smălţuit sau de porţelan şi se lasă în repaus 5 minute. După acest
interval se adaugă cantitatea de apă indicată, încălzită la fierbere, apoi se acoperă vasul cu
un capac şi se lasă să se stea astfel între 3 şi 15 minute, agitând din când în când.
După scurgerea acestui timp când infuzia are temperatura de 40˚ se filtrează prin
pânză sau tifon, cel mai recomandabil fiind vata care are cea mai mare putere de reţinere a
diverselor resturi vegetale.

12 | P a g e
 Reziduul se stoarce şi se spală cu o cantitate suficientă de apă cu care se
completează soluţia extractivă la volumul indicat iniţial. În general îndulcirea se face cu
miere de albine, iar în lipsa acesteia cu zahar. În cazul când infuzia este destinată unui bolnav
de diabet sau cu deranjamente stomacale însoţite de diaree, îndulcirea se va face cu
zaharină.
DECOCTUL este operaţia de extracţie care se recomandă la plantele a căror
componente se descompun greu sau daca urmărim extracţia unui anumit mineral.
Se realizează prin fierberea produsului vegetal mărunţit, timp de 15-30 de minute,
cu solventul necesar, obișnuit apă. Fierberea timp de 15 minute se aplică în cazul părţilor
aeriene (herba) şi a organelor de plantă care conţin mucilagii, iar 30 de minute în cazul
rădăcinilor, scoarţei şi rizomilor. Fierberea trebuie să se realizeze la foc mic.
Soluţia extractivă se filtrează fierbinte, reziduul se stoarce şi se completează cu apă
de spălare la volumul indicat în reţetă. După fierbere produsul se lasă sa mai infuzeze încă 10
minute. În mod obișnuit atât infuzia, cât şi decoctul preparate în casă mai sunt cunoscute şi
sub denumirea de ceaiuri.
*MACERATUL este soluţia extractivă obţinută prin operaţia denumită maceraţie sau
plămădeală, folosind ca lichid de extracţie, apă, alcool, vin şi oţet.
Macerarea constă în tratarea produsului vegetal mărunţit cu cantitatea necesară de
solvent rece sau cald, menţinerea în contact timpul necesar şi apoi separarea soluţiei
extractive de reziduu prin filtrare.
Maceratul la rece este operaţia cea mai frecvent utilizată în condiţiile casnice; ea
constă din tratarea produsului vegetal cu cantitatea de apă prescrisă, fiind recomandabil să
se folosească apa proaspătă fiartă şi răcită şi menţinerea amestecului un timp determinat la
temperatura camerei (15 – 25˚). Deşi de multe ori se recomandă ca timpul de extracţie să fie
de 30-60 minute, totuşi considerându-se că numai folosirea unui timp de extracţie de 3-6 ore
asigură o extracţie practic totală a principiului activ.
Indiferent de timpul de macerare, vasul se agită din când în când pentru
uniformizarea extractului. Soluţia extractivă se filtrează reziduul se spală tot cu apă proaspăt
fiartă şi răcită şi se completează la volumul indicat.
Maceratul la rece este recomandat în cazul plantelor medicinale ale căror principii
active se dizolvă în apă la temperatura camerei (15 – 25˚) şi se alterează la temperaturi mai
ridicate. Se recomandă în special la organele de specii vegetale care conţin mucilagii cum
sunt frunzele şi rădăcinile de nalbă, seminţe de in etc.
Soluţiile extractive obţinute prin macerare la rece, dar folosind ca solvent alcoolul
de diferite concentraţii sunt denumite tincturi. De regulă aceste forme se prepară în
farmacie şi de către industria chimico-farmaceutică.
Maceratul la cald, denumită digerare sau digestie, se realizează cu solventul încălzit
la 40-600, în general la o temperatură inferioară aceleia la care solventul fierbe. Solvenţii
folosiţi în acest caz sunt apa, alcoolul, amestecul lor şi uleiul. Maceraţia la cald este o metodă
utilizata din cele mai vechi timpuri, prin aceasta operaţie obţinându-se uleiul de muşeţel şi
uleiul de sunătoare, care sunt folosite încă în terapeutica naturistă.
Tehnica de obţinere este următoarea: aproximativ 20-30 g de produs vegetal
mărunţit se amestecă cu aceiaşi cantitate de alcool concentrat, după 12 ore se adaugă 200 g
ulei de floarea soarelui, iar amestecul rezultat se menţine 3-4 ore pe baia de apă în fierbere,
agitând din când în când. Amestecul se lasă în repaus 2-3 zile, apoi se strecoară printr-o
pânză, storcându-se reziduul. Lichidul strecurat se lasă în repaus 24 de ore şi în final se
filtrează prin tifon, produsul rezultat conservându-se la rece în sticle colorate şi de capacitate
mică.
Se recomandă că atât infuzia, decoctul, cât şi maceratul la rece să se prepare numai
în cantitatea necesară pentru 24 de ore şi să fie conservate la rece, deoarece o păstrare mai

13 | P a g e
îndelungată favorizează dezvoltare microorganismelor, care prin sistemele lor enzimatice
degradează şi deci inactivează principiile active, iar pe de altă parte aceste soluţii extractive
alterate pot provoca deranjamente stomacale serioase, când sunt destinate uzului intern.
De asemenea se mai recomandă ca părţile de plante sau produs vegetal să fie în
prealabil bine spălat cu apă - operaţie care trebuie efectuată repede – pentru a îndepărta
pământul, nisipul şi alte impurităţi, unele hidrosolubile.
TINCTURA: necesita pentru preparare plante proaspete (de preferat) sau uscate (cu
excepţia valerianei sau cerenţelului),
După ce organele plantei au fost tăiate (părţile subterane) mărunţite (herba şi
frunzele) sau strivite uşor (fructele), se pun într-un vas ce se închide etanş. Peste materialul
vegetal se pune alcool de până la 40 grade sau vin atât cât să-l acopere. Vasul se lasă la o
temperatură moderată şi se agită zilnic timp de 2 – 6 săptămâni. După această perioadă
materialul vegetal se presează, se strecoară, iar tinctura rezultată se poate păstra la rece
până la un an, utilizându-se la nevoie. Se utilizează sub formă de picături luate cu ceai sau
apă.
VINURILE MEDICINALE sunt forme medicamentoase folosite mult în trecut de
poporul nostru şi utilizate încă şi astăzi. În condiţii casnice ele se prepară prin macerare la
rece, timp de 7-8 zile, a materiei prime vegetale, mărunţită convenabil, cu vin de calitate
superioară utilizând aproximativ 1 litru de vin pentru 30-50 g de produs şi agitându-se zilnic.
Materialul vegetal se filtrează, se stoarce reziduul, iar lichidul rezultat se lasă să sedimenteze
timp de 24 de ore, apoi se refiltrează şi se completează cu vin până la 1 litru; uneori se
îndulceşte cu aproximativ 50 g zahăr.
OŢETURILE MEDICINALE. Se prepară la fel ca şi vinurile medicinale folosind ca
solvent de extracţie oţetul de vin. Pentru obţinerea acestor forme, în general, se iau în lucru
5-10 g de produs vegetal mărunţit şi 100 ml de oţet de vin, iar tehnica de lucru este aceeaşi,
ca şi în cazul vinurilor medicinale.
ULEIURILE MEDICINALE. În general pentru aceste preparate se utilizează în special
florile.
Pe lângă utilizarea acestora în terapeutică uleiurile se folosesc cu succes şi în
cosmetică, pentru îngrijirea pielii. Cele mai întrebuinţate plante în obţinerea uleiurilor sunt
Hypericum perforatum, Lavandula off, Matricaria chamomilla, Origanum vulgare, Thymus,
Rosmarinus. Acestea pot fi utilizate singure sau împreună în diferite combinaţii.
Uleiurile cele mai indicate sunt cele de floarea soarelui şî măsline obţinute prin
presare la cald.
Materialul vegetal trebuie sa stea împreună cu uleiul între 4-6 săptămâni, ferit de
soare, agitându-se zilnic. După acest interval materialul vegetal se presează, se strecoară
prin tifon sau pânză. Uleiul obţinut se lasă la sedimentat cca 2-4 săptămâni, până devine
limpede după care se absoarbe cu ajutorul unui furtun. Operaţia se repetă încă după un timp
pentru a obţine un ulei foarte limpede. Atât în timpul macerării cât şi al păstrării se
recomandă vase de sticlă ferite de razele solare si cu temperatură moderată.
PULBERILE. Numeroase produse vegetale şi în special frunzele, părţile aeriene,
scoarţele şi uneori părţile subterane se administrează sub formă de pulbere.
De obicei acest mod de administrare se recomandă atunci când unele substanţe
existente în plante sunt greu de extras prin alte metode.
Frunzele şi alte părţi aeriene sunt relativ uşor de mărunţit în condiţii casnice, însă
operaţia devine greoaie în cazul părţilor subterane.
În special la plantele aromatice nu se recomandă păstrarea pulberilor timp
îndelungat deoarece, mărunţirea foarte fină favorizează evaporarea uleiurilor volatile.
Pulberile se administrează de obicei dizolvate în apă, ceai supă lapte etc.

14 | P a g e
 CATAPLASMELE, denumite popular proşniţe sau oblojeli, sunt preparate de
consistenţă moale care se obţin din plante şi organe de plante medicinale pulverizate şi
amestecate cu apă până ce rezultă o pastă. Această pastă se pune între două bucăţi de
pânză pentru a putea fi aplicată şi ridicată uşor de pe partea bolnavă. Cataplasma nu trebuie
să fie nici prea consistentă, nici prea fluidă, şi nici să depăşească prin suprafaţa ei locul
bolnav.
Când se reînnoieşte aplicarea unei cataplasme se recomandă să se prepare mai întâi
noua cataplasmă, apoi să se ridice cea veche ca să nu se răcească locul unde ea a fost
aplicată. Dintre cataplasmele cele mai des folosite amintim cataplasma de făină de in,
cunoscută şi sub denumirea de cataplasmă emolientă şi cataplasma de făină de muştar.
BĂILE MEDICINALE constituie o altă formă de folosire, pentru uz extern, a plantelor
şi se obţin prin introducerea lor în apă fierbinte, în prealabil mărunţite (aproximativ 500 g
pentru o baie) şi puse într-un sac de pânză fină. De asemenea se poate folosi direct infuzia
sau decoctul care se toarnă în apa de baie adusă la temperatura ce o poate suporta corpul
omenesc.
Dintre băile medicinale mai frecvent utilizate amintim baia de făină de muştar, în
care se introduc picioarele şi care necesită 100 – 125 g de făină de muştar pentru o baie.
INHALAŢIILE sunt o formă medicamentoasă destul de frecvent folosită atât în
terapia tradiţională, cât şi în cea ştiinţifică, utilizând în acest scop unele specii de plante care
conţin uleiuri volatile. Inhalaţiile se pregătesc astfel: produsul vegetal mărunţit grosier se
pune într-un vas emailat peste care apoi se toarnă apă fierbinte; vaporii de apă venind în
contact cu planta aromatică, antrenează sub formă de picături fine uleiul volatil care sunt
inhalate de bolnav, pătrunzând astfel în căile lui respiratorii unde uleiul volatil îşi exercită
activitatea lui medicamentoasă.

*Subiecte picate la zi

15 | P a g e