Sunteți pe pagina 1din 3

Referat nr.

1. Efectele incalzirii climei asupra atmosferei, ecosistemelor acvatice, solului


2. Topirea ghetarilor si reducerea suprafetelor acoperite cu zapada
3. Cresterea nivelului marilor

Poluanţii din atmosferă variază în funcţie de natura lor, concentraţie cît şi de durata acţiunii
lor asupra organismului uman, provocînd astfel consecinţe grave. Specialiştii în medicină şi
ecologie au stabilit o legătură directă între degradarea mediului şi creşterea numărului de
persoane care suferă de alergii, astm, cancer şi alte boli. Poluanţii principali care acţionează
negativ asupra oragnismului uman sunt: oxizii de azot, dioxidul de sulf, ozonul troposferic,
monoxidul de carbon, aldehida formică, fenolii, pulberile în suspensie.
Dioxidul de carbon ar putea fi cel mai puternic factor favorizant al încălzirii globale și al
schimbărilor climatice, însă nu este singurul. Mulţi alţi compuși gazoși sau solizi, cunoscuţi
drept „factori determinanţi ai schimbărilor climatice”, au o influenţă asupra cantităţii de
energie solară (inclusiv căldură) reţinută de Pământ și asupra cantităţii reflectate înapoi în
spaţiu. Printre acești factori determinanţi se numără principalii poluanţi ai aerului, precum
ozonul, metanul, particulele și oxidul de diazot.
Particulele sunt un poluant complex. În funcţie de compoziţia lor, acestea pot avea un efect
de răcire sau de încălzire asupra climei locale sau globale. De exemplu, carbonul negru, unul
dintre componenţii particulelor fine și rezultatul arderii incomplete a combustibililor,
absoarbe radiaţiile solare și infraroșii din atmosferă și are astfel un efect de încălzire.
Alte tipuri de particule, care conţin compuși ai sulfului sau azotului, au un efect opus. Aceștia
tind să acţioneze ca oglinzi minuscule, care reflectă energia solară conducând astfel la răcire.
În termeni simpli, depinde de culoarea particulei. Particulele „albe” tind să reflecte razele
soarelui, în timp ce particulele „negre” sau „maronii” tind să le absoarbă.
Un fenomen similar apare la nivelul solului. Unele dintre particule se depun odată cu ploaia
sau zăpada, sau pur și simplu aterizează pe suprafaţa Pământului. Carbonul negru, însă, poate
fi transportat la distanţe foarte mari de locul de origine și se poate depune pe stratul de
zăpadă și de gheaţă. În ultimii ani, depunerile de carbon negru în regiunea Arctică au înnegrit
din ce în ce mai mult suprafaţa albă și au redus reflectivitatea a acesteia, ceea ce înseamnă că
planeta noastră reţine mai multă căldură. Odată cu această căldură suplimentară, dimensiunea
suprafeţei albe se diminuează cu și mai mare rapiditate în regiunea Arctică.
Este interesant de menţionat că numeroase procese legate de climă sunt controlate nu de
componenţii principali ai atmosferei noastre, ci de unele gaze care se găsesc doar în cantităţi
foarte mici. Cel mai frecvent dintre aceste așa-numite gaze reziduale, dioxidul de carbon,
reprezintă doar 0,0391 % of din aer. Orice variaţie a acestor cantităţi foarte mici are
capacitatea de ne afecta și modifica climatul.
Încălzirea globală implică, în prezent, două probleme majore pentru omenire: pe de o parte,
necesitatea reducerii drastice a emisiilor de gaze cu efect de seră în vederea stabilizării
nivelului concentrației acestor gaze în atmosferă - împiedicând astfel influența antropică
asupra sistemului climatic și dând ecosistemelor naturale posibilitatea de a se adapta în mod
natural - iar, pe de altă parte, necesitatea adaptării la efectele schimbărilor climatice, având în
vedere că aceste efecte sunt deja vizibile și inevitabile din cauza inerției sistemului climatic,
indiferent de rezultatul acțiunilor de reducere a emisiilor.
Cu alte cuvinte, măsurile pe care le promovează atât PAC la nivel european, cât și PNDR
2014- 2020 au în vedere sprijinirea întreprinderilor și a comunităților și grija pentru
ecosisteme,îmbunătățirea gestionării durabile a apei și a protecției solului, ca modalități de
adaptare la schimbările climatice.
Programele actuale de monitoring sunt orientate cu precădere către determinarea
concentraţiei poluanţilor; pentru surprinderea efectelor ecologice ale poluării asupra
ecosistemelor acvatice au fost elaborate metode noi, care sa permită evaluarea efectelor sub-
letale: biomarkerii moleculari. Un proiect pilot întreprins de colectivul de Ecologie acvatică
al Institutului de Biologie Bucureşti sub coordonarea Universităţii Tübingen (Germania) a
evidenţiat contaminarea ridicată a unui sector din râul Mureş, deşi parametrii monitorizaţi
determinau încadrarea apei în categoria II de calitate (Köhler et al. 2007, Sandu et al. 2008),
dovedind necesitatea introducerii unor analize mai sensibile în actualul program de
monitoring.
Deşi în concentraţii reduse nutrienţii (N, P) au un rol benefic în stimularea producţiei
primare, în cantităţi ridicate pot determina eutrofizarea ecosistemelor acvatice, cu efecte
negative asupra biodiversităţii. Spre exemplu, cantităţile ridicate de nutrienţi transportate de
fluviul Dunărea în perioada anilor `70 au determinat eutrofizarea accelerată a Deltei Dunării
după 1980, antrenând o scădere drastică a biodiversităţii de-a lungul întregului lanţ trofic
(Brezeanu et al 1991, Vădineanu et al, 2001).

Construcţiile hidrotehnice, care au avut ca efect fragmentarea habitatelor, pierderea zonelor


umede adiacente, deteriorarea deltelor şi estuarelor, reprezintă una din principalele cauze ale
declinului ihtiofaunei: conform World Conservation Union, 20 % dintre speciile de peşti de
apă dulce sunt în pericol de dispariţie sau au dispărut deja (Richter & Postel, 2004). Un
exemplu dramatic în Bazinul Dunării este declinul sturionilor: din cele 6 specii native, una
este considerată dispărută (Acipenser sturio), celelalte fiind clasificate ca vulnerabile sau
periclitate (IUCN 2004, în Bloesch et al, 2006). Includerea Coridorului Verde al Dunării
în Coridorul VII de transport pan-european şi transformarea acestuia în cale de navigaţie
maritimă, va avea ca efect accentuarea impactului negativ asupra biodiversităţii.
Pe lângă aceste efecte directe asupra ecosistemelor acvatice, în ultimele decenii au început să
fie resimţite efectele indirecte ale încălzirii globale: Topirea gheţarilor şi a calotelor glaciare,
creşterea temperaturii şi a nivelului mărilor şi oceanelor, schimbarea regimului precipitaţiilor
şi creşterea riscului producerii unor fenomene meteo extreme (secete, inundaţii), reducerea
rezervelor de apă dulce, etc (IPCC 2008). Modificarea regimului precipitaţiilor a avut efecte
negative asupra debitului Dunării, acesta fiind în scădere după 1960 (Michaylova, 2004), fapt
ce a afectat şi ecosistemele lacustre din Delta Dunării (Wehrli et al, 2008).
Degradarea mediului şi scăderea biodiversităţii nu înseamnă însă numai dispariţia unor specii
ci şi pierderea unor bunuri şi servicii vitale existenţei umane. Apa este un element
indispensabil vieţii, iar ecosistemele acvatice au un rol esenţial în purificarea apei, circuitul
nutrienţilor, reglarea climatului şi compoziţiei atmosferice, temperarea viiturilor şi secetelor,
turism şi recreere (Turner et al, 2007). De aceea este important sa fie găsite soluţii viabile
pentru conservarea acestor ecosisteme şi pentru atenuarea impactului negativ al dezvoltării
umane.
In cadrul sistemului biologic superior, biosfera, solul constituie alături de ocean, unul din
rezervoarele şi uzinele vieţii de pe planeta noastră. La nivelul lui se desfăsoară cu intensitate
maximă procesele prin care ceea ce este mineral devine organic, iar deşeurile organice ale
vieţii sunt mineralizate şi redevin apte să intre în circulaţie biologică.
Calota glaciara antarctica inglobeaza 95% din resursele de apa dulce ale planetei.
Temperaturile scazute previn topirea la suprafata, dar unele studii pun in evidenta o topire
semnificativa dedesubt, la contactul cu uscatul, probabil din cauza cresterii temperaturii apei
oceanului. Multe bucati de gheata s-au desprins din calota si plutesc pe apa. In ultima
jumatate de secol, cei mai multi ghetari din Alpi si-au redus considerabil masa. Daca ratele
actuale de topire continua, in cateva decenii cei mai multi dintre ghetarii din Alpi vor
disparea. In ultimii 30 de ani, ghetarii himalayeni(Asia) s-au retras si si-au redus grosimea,
iar in Bhutan acest proces a atins o rata de 30-40 m pe an. Si mai rau, in Asia Centrala ratele
de retragere ale ghetarilor sunt printre cele mai ridicate din lume. O scadere alarmanta a
suprafetei acoperite de gheata se inregistreaza si la ghetarii tropicali din Africa, care, de la
inceputul secolului al XX-lea si-au redus suprafata cu 60-70%. Gheata de pe Muntele
Kilimanjaro a scazut cu 80% pe parcursul secolului trecut. Pe Muntele Kenya, 7 din cei 18
ghetari prezenti in 1900 disparusera in 1993. Care sunt consecintele? Topirea continua a
ghetarilor pe parcursul acestui secol va conduce la inundatii, la lipsa apei potabile pentru
milioane de persoane si la ridicarea nivelului marilor de pe Glob, amenintand si distrugand
habitate si ecosisteme costiere. Cresterea cantitatii de apa care intra in oceane are un impact
semnificativ asupra nivelului Oceanului Planetar.
Cauza principală a accelerării ratei este topirea calotei glaciare din Groenlanda, care în 1993
contribuia cu mai puţin de 5% din creşterea nivelului global al mării, iar în 2014 contribuia
cu mai mult de 25%. Ce însemna o creştere a nivelului mării de 2,2 milimetri pe an în 1993 a
devenit o creştere de 3,3 milimetri pe an în 2014. Creşterea ratei ridicării nivelului mării
„subliniază importanţa şi stringenţa de a diminua încălzirea climatică şi de a elabora planuri
de a diminua impactul creşterii nivelului mării în regiunile de coastă”.