CURS 1 - Biotehnologie generala

Fisa disciplinei: BIOTEHNOLOGIE GENERALA

Curs Nr.ore
Capitolul I. Definitia biotehnologiei si corelatia acesteia 2
cu bioingineria. Stadiul actual si perspectiva proceselor
biotehnologice. Domeniile prioritare ce utilizeaza
produsele biotehnologice 2
Capitolul II. Aspecte fundamentale ale proceselor
biotehnologice. Microorganisme si metabolismul
microbian. Cinetica proceselor de biosinteza. Etapele
elaborarii proceselor biotehnologice. Clasificarea
proceselor biotehnologice.
Capitolul III. Bioingineria proceselor de transformare.
4
Tipuri si configuratia bioreactoarelor. Implementarea
standardelor europene de sustenabilitate bioenergetica in
Romania
Capitolul IV. Biotehnologii pentru producerea
4
combustibililor alternativi. Tipuri de combustibili
alternativi. Fermentatia biomaselor. Parametrii
proceselor de fermentatie alcoolica si anaeroba
Capitolul V. Procese si tehnologii de obtinere prin
2
presare la rece a uleiurilor vegetale de uz industrial
Capitolul VI. Procedee de obtinere a bioproteinelor din 2
hidrocarburi, alcooli si deseuri celulozice
Capitolul VII. Biotehnologii de degradare microbiana a 2
hidrocarburilor petroliere. Mecanisme de biodegradare a
poluanţilor organici ai solului. Specii de
microorganisme izolate din soluri contaminate cu
reziduuri petroliere.
Capitolul VIII. Biotehnologii de depoluare a fluxurilor 2
gazoase. Principiul şi tehnicile de biofiltrare. Factori
care influenţează procesele de biofiltrare
Capitolul IX. Biotehnologii de fabricare a polimerilor.
Degradarea microbiologica a maselor plastice.
Capitolul X. Biotehnologii pentru degradarea xenobioticelor
aromatice. Bioprocese ale degradarii xenobioticelor.

Bibliografie
1. G.C. Suciu, I. Ghejan, S.F. Ionescu si I.Opris, Ingineria
prelucrării hidrocarburilor, vol. 5., Ed. Tehnica, 1999
2. S. Jurcoane & colab., Tratat de biotehnologie, vol. 1, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 2004
3. S. Jurcoane & colab., Tratat de biotehnologie, vol. 2, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 2006
4. C. Ratledge si B. Kristiansen, Basic Biotechnology (editia
3), Cambridge University Press, 2006
5. J.E. Smith, Biotechnology, Cambridge University Press,
2004
6. S.R. Barnum, Biotehnology - an introduction, Wadsworth
Publishing Company, 1998
7. A. Vasile, Bazele proceselor biotehnologice, partea I, Ed.
Universitatii „Al.I. Cuza”, Iasi, 1998
I. 1. INTRODUCERE IN BIOTEHNOLOGIE
1.1. Definitie
Conform Comisiei pentru Biotehnologie a Uniunii Europene
(1996) biotehnologia consta in “aplicarea principiilor inginereşti
şi ştiinţifice pentru procesarea materialelor cu ajutorul agenţilor
biologici, pentru obţinerea de bunuri şi servicii”.
Federaţia Europeană de Biotehnologie defineşte biotehnologia
ca ”utilizarea integrată a ştiinţelor naturale şi ingineriei prin
folosirea biosistemelor - celule microbiene, vegetale sau
animale, părţi ale acestora sau analogi moleculari - în
bioindustrii”.
Biotehnologia este o ştiinţă complexă, ce se caracterizează prin
utilizarea integrată a biochimiei, microbiologiei, biologiei
celulare şi a ingineriei genetice. (fig.).

Biotehnologia o ştiinţă interdisciplinară

Denumirea de biotehnologie provine de la cuvintele greceşti: -
„Bios care înseamnă viaţă,
-„Tehnikos” care înseamnă tehnici şi
-„Logos” care însemnă „studiu al”.
Biotehnologia este aplicată in diverse domenii, cum ar fi:
agricultură, industria alimentară, producţie industrială, mediu şi
medicină.
1.2. Principalele directii ale biotehnologiei
In functie de domeniul economic caruia se adreseaza
biotehnologiile pot fi clasificate astfel:
1. Biotehnologii aplicate în industria alimentara
Rolul biotehnologiei este covârşitor în industria alimentară. În
fapt industria alimentară este o biotehnologie deoarece materiile
prime agroalimentare sunt produse biologice şi prin urmare
conservarea lor până la consum, în stare proaspătă (cazul
fructelor şi legumelor) sau până la industrializare (cazul tuturor
produselor agroalimentare) implică controlul activităţii
enzimatice proprii ţesuturilor vegetale şi animale sau a celor
elaborate de microflora de contaminare.
Enzimele proprii ţesuturilor vegetale şi animale sunt
esenţiale în transformările pe care le oferă produsele
agroalimentare: maturarea fructelor şi legumelor, cerealelor şi
făinurilor sau diferitelor produse alimentare pe bază de cereale
germinate, maturarea brânzeturilor, maturarea cărnii.
Enzimele pot avea însă şi rol deteriorativ cu implicaţii în
modificarea caracteristicilor senzoriale şi a valorii nutritive a
materiilor prime agroalimentare până la prelucrarea termică a
acestora.
De asemenea, rolul microorganismelor este hotărâtor, unele
dintre ele având acţiune dăunătoare, altele având rol esenţial în
obţinerea unor produse alimentare datorită acţiunii lor
fermentative: produse lactate acide, brânzeturi, bere, vin, spirt,
pâine, salamuri crude, alimente fermentate din cereale şi
leguminoase. Microorganismele intervin şi în fermentarea unor
produse vegetale: varza, murături, măsline, castraveţi, cacao,
etc.
Biotehnologiile în industria alimentară s-au dezvoltat
impresionant prin folosirea enzimelor exogene (industria
laptelui, berii, spirtului, amidonului, cărnii, sucurilor de fructe,
zahărului, panificaţiei, etc.) şi a culturilor STARTER (industria
berii, laptelui, cărnii, panificaţiei, etc.).
La toate acestea trebuie să avem în vedere obţinerea de
metaboliţi secundari (alcool etilic, acetonă, acizi organici,
aminoacizi, etc.) prin folosirea de microorganisme precum şi de
biomasă alimentară şi furajeră, etc.
Cu ajutorul enzimelor microorganismelor se pot accelera
procesele biochimice, se pot perfecţiona procesele de producţie,
se poate îmbunătăţi calitatea produselor alimentare şi se poate
mări gradul de diversificare a producţiei alimentare.
2. Biotehnologii agricole care se ocupă cu:
- microreproducerea plantelor şi animalelor prin tehnici de
inginerie genetică, hibridare somatică, selecţionare, culturi “in
vitro”, culturi celulare vegetale şi animale; pot obţine replicarea
intensivă a seminţelor, plantulelor sau liniilor animale
selecţionate.
- ameliorarea plantelor şi animalelor, pentru obţinerea de linii
înalt productive, rezistente la boli dăunători şi condiţii
climaterice extreme. In această direcţie se înscrie obţinerea de
plante cu rate crescute de fotosinteză, plante rezistente la
temperaturi scăzute sau ridicate, la secetă sau salinitate crescută
a solurilor. Se pot obţine de asemenea animale cu producţii
crescute de carne, lapte, ouă, lână, etc. Eforturi susţinute se
depun în direcţia obţinerii de plante fixatoare de azot, altele
decât leguminoasele. Se caută de asemenea specii forestiere apte
unor producţii rapide de masă lemnoasă de calitate, înalt
regenerabile sau capabile de împădurire a zonelor alpine
extreme sau deteriorate puternic.
3. Biotehnologii în medicină şi sănătate publică.
Reprezintă domeniul care a inregistrat cele mai mari progrese
datorita marilor descoperiri în biologia moleculară care au
generat producerea şi sinteza de medicamente, hormoni, de
antigene, de enzime, de reactivi necesari diagnosticării si
vaccinuri contra a numeroase boli infecţioase, virale şi
parazitare. Cea mai mare parte a medicamentelor produse şi
comercializate pe plan mondial sunt produse într-o formă sau
alta prin biotehnologie.
4. Biotehnologii orientate spre producerea de energie.
Există biotehnologii utilizate actual pe scară largă pentru
producerea de surse auxiliare de energie, precum alcooli, metan,
hidrogen, pe baza deşeurilor organice rezultate în agricultură,
zootehnie, silvicultură, industria alimentară.
Randamentul acestora depinde însă drastic de resursele
tehnologice utilizate, de disponibilitatea tulpinilor microbiene
transformate, de capitalul financiar disponibil pentru a fi investit
într-un asemenea “shift” energetic şi nu în ultimul rând de
dimensiunea exploatărilor. Ca de altfel toate biotehnologiile, şi
acestea în discuţie se pot dovedi eficiente doar în măsura în care
fac parte dintr-un plan integrat de utilizare privit din prisma
ecologiei sistemice, care să urmărească maximizarea fluxurilor
materiale şi energetice, in paralel cu acoperirea gradată dar
progresivă a datoriei faţă de mediu, acumulată în decade de
dezvoltare economică guvernată doar de cerinţele pieţei libere.
5. Biotehnologii aplicate în controlul poluării.
Aceasta ramura a biotehnologiei este orientata in sensul limitarii
poluarii mediului inconjurator. Acestea ar trebui privite mai
degrabă ca biotehnologii de limitare a impactului negativ al
sistemului socio-economic asupra componentelor capitalului
natural, ştiut fiind că poluarea nu este singura verigă a acestui
impact, la aceasta adăugându-se supraexploatarea resurselor
regenerabile, epuizarea acelora neregenerabile, deteriorarea
mediului prin extinderea spaţială a sistemului socio-economic.
1.3. Etapele de dezvoltare a biotehnologiilor
Biotehnologia s-a dezvoltat pe urmatoarele etape sau
ere:
a)Era prePasteur pana in 1845, se cunosteau anumite procese
fermentative, se aplicau in mod empiric fara sa fie justificate in
mod stiintific:
-fermentarea laptelui pentru obtinerea
branzeturilor (fermentatia lactica: lactoza – acid
lactic)
-fermentatia alcoolica pentru obtinerea berii si a vinului
-fermentatia acetica de obtinere a otetului
Indienii foloseau fungii pentru tratarea ranilor (fungiile
sintetizeaza antibiotice)
De ex.: chinezii foloseau laptele acru pentru tratarea ranilor.
Bacteriile lactice sintetizeaza-bacteriocidele cu actiune
antiseptica (nizina este antiseptic)
b)Era Pasteur 1845-1890 se caracterizeaza prin punerea
bazelor stiintifice ale fermentatiei lactice, alcoolice, acetice, prin
precizarea ca aceste procese fermentative sunt determinate de
microorganisme specifice vii.
Se dezvolta la nivel industrial „biotehnic” de obtinere a
alcoolilor (etilic, butanol, glicerol)
„Biotehnica” de obtinere:
-solventi (acetona)
-acizi organici (acid citric)
-penicilina ca antibiotic sintetizata de tulpinile de fungii
Penicillium
c)Era antibioticelor 1940-1960
Se obtine pe cale de sinteza antibiotice si enzime, astfel se
dezvolta industria biochimica.
In Anglia se construieste prima fabrica de obtinere a penicilinei
in cultura submersa a fungului penicillium.
Se pun bazele sterilizarii mediului de cultura, sterilizarii aerului,
pasteurizarii,liofilizarii
Sterilizarea - tratament termic folosit in distrugerea
microrganismelor viabile (la temperaturi mai mari de 100°C)
Pasteurizarea-tratament termic la <100° C cu distrugerea formei
vegetative a microrganismelor
Liofilizare: procesul de evaporare în vid si la temperaturi foarte
scăzute a unei soluţii sau a unei suspensii apoase ce poate
contine fie un vaccin, fie plasma sangvina, etc. si pentru a le
pastra timp indelungat
Liofilizarea se poate realiza prin congelarea produsului la-20° C
d) Era post-antibiotice
-se dezvolta biotehnica de obtinere a acizilor esentiali, a
enzimelor de interes industrial si cele de interes in medicina.
Enzime reprezentative: amilaze care hidrolizeaza amidon,
catalaze care descompun H2O, celulaze hidrolizeaza celuloza,
dehidrogenaze, etc.
Glucozooxidaza-oxideaza glucoza la acid glucomic
Hemicelulaze hidrolizeaza hemicelulozele
Invertaza transforma zaharoza - zahar invertit
Lipazele hidrolizeaza lipidele
Se dezvolta biotehnologia de obtinere a proteinelor unicelulare
(Single Cell protein - SCP). Apar procedeele industriale de
biosinteza ce contribuie la acoperirea deficitului mondial de
proteine. Drept substraturi se utilizeaza hidrocarburile
parafinice, alcooli, hidrati de carbon).
Se pun bazele tehnologiei de imobilizare a enzimelor si a
celulelor microbiene.
Biotehnologia de obtinere a biopolimerilor de tipul
polizaharidelor (xantan, dextran, acid alginic, scleroglucan, etc.)
II. ETAPELE UNUI PROCES BIOTEHNOLOGIC
Elaborarea şi industrializarea unei tehnologii de biosinteză
presupune parcurgerea mai multor faze constând în cercetări la
nivel de: laborator, pilot şi industrial. Aceste cercetări permit
transpunerea procedeului de biosinteză de la o fază la alta.
1. FAZA DE LABORATOR
Cercetările de obţinere a unui produs prin biosinteză încep
cu lucrări de laborator care sunt prezentate în cele ce urmează.
IZOLAREA ŞI SELECŢIA. Se izolează şi se selectează
un mare număr de microorganisme cunoscute din literatura de
specialitate ca producători ai compusului ce urmează a fi
biosintetizat. Tehnicile utilizate în acest scop sunt specifice
pentru fiecare microorganism şi sunt realizate de microbiologi
cu pregătire corespunzătoare. Manualele de specialitate indică
mai frecvent, pentru izolarea şi selecţia microorganismelor,
metode ca: tehnica diluţiilor şi tehnica granulelor de sol.
Microorganismele sunt preluate din diferite habitate
cultivate pe medii solide sau lichide, astfel încât să fie posibilă
punerea în evidenţă a unor caracteristici fiziologice. In prima
etapă se urmăreşte realizarea unei culturi pure prin tehnici
microbiologice specifice (epuizarea ansei, diluţii succesive etc.).
/V

În continuare, se stabileşte o metodă de triere (screening)

adecvată scopului urmărit.
De obicei, microorganismele sunt cultivate pe plăci Petri,
pe medii solidificate cu agar-agar. Testele de identificare a
compusului care interesează pot fi calitative sau cantitative. În
cazul enzimelor, de exemplu, se aplică, de obicei, metode de
identificare calitativă prin includerea în mediul solid, pe care se
cultivă microorganismele, a substratului specific asupra căruia
acţionează enzima ce se doreşte a se sintetiza (amidon în cazul
amilazelor, caseină în cazul proteazelor, celuloză în cazul
celulazelor). După dezvoltarea coloniilor izolate, enzimele
difuzează în gelul de agar-agar, atacând substratul inclus în
mediu şi astfel, zona respectivă poate fi vizualizată, în cazul în
care devine transparentă sau folosind un reactiv specific.
/V

În cazul altor enzime la care nu se poate aplica un test

calitativ, coloniile izolate se cultivă pe medii specifice, iar
extractul sau lichidul de biosinteză este preluat şi prelucrat în
scopul dozării cantitative a acesteia prin metode
spectrofometrice, de fluorescenţă, titrimetrice, polarimetrice. În
urma acestor teste se reţin numai câteva tulpini care au dat cele
mai bune rezultate în ceea ce priveşte biosinteza enzimei.
 A

întreţinerea tulpinilor producătoare. După faza de izolare şi

selecţie, tulpinile producătoare se supun unor lucrări de
caracterizare după criterii morfologice, biochimice, fiziologice,
imunologice, toxicologice. Tulpina astfel caracterizată se
înregistrează într-o colecţie de microorganisme sub un număr de
identificare. De obicei, aceste tulpini sunt supuse unor lucrări de
selecţie naturală şi artificială (mutageneză) în scopul obţinerii
de tulpini mutante înalt producătoare.
Atât tulpinile parentale cât şi tulpinile mutante sunt
conservate prin metode speciale şi păstrate la temperaturi
scăzute. Dintre metodele de conservare des utilizate apar:
liofilizarea şi conservarea în azot lichid.
Tulpinile din colecţie utilizate în lucrările de biosinteză
curente se păstrează sub diferite forme, după metode de
întreţinere a culturilor, specifice fiecărui microorganism şi
formează aşa-numita „cultură stoc" de la care se porneşte
procesul de biosinteză.
De obicei, cultura stoc este păstrată la frigider, pe geloză
nutritivă, în tub înclinat. Pentru prepararea unei culturi inocul de
laborator, se porneşte de la o astfel de cultură vegetativă.
 Cultura de inocul. Inoculul reprezintă o cultură microbiana
în curs de multiplicare pe un substrat nutritiv corespunzător şi în
anumite condiţii specifice de dezvoltare (pH, temperatură,
agitare, aerare).
Inoculul constituie materialul de însămânţare al mediului de
biosinteză propriu-zis, din etapa următoare.
Transvazarea culturii inocul în mediul de biosinteză se
realizează în condiţii aseptice, după o perioadă de dezvoltare
bine stabilită de către microbiolog (vârstă, cantitate, aspect
microscopic).
2. FAZA DE STAŢIE PILOT
T-1 1 1 • • A w • # v 1• wA A

Faza de biosinteză propriu-zisă se realizează in aparate

speciale, numite bioreactoare, care pot fi de diferite capacităţi
(10 L, 100 L, 1 m3, 10 m3, 100 m3), fiind precedată de operaţii
de sterilizare a aparaturii utilizate şi a mediului de cultură
/V

stabilit, la nivel de laborator, ca fiind optim. Începutul fazei de

biosinteză este considerat momentul transvazării culturii inocul
în mediul de cultură sterilizat şi răcit la temperatura de cultivare
a microorganismului producător. Când raportul între capacitatea
de inocul şi cantitatea de mediu de fermentaţie (numit raport de
inoculare) nu permite pregătirea culturii inocul în laborator,
este necesară introducerea unei trepte intermediare de cultivare,
numite „cultură intermediară".
/V

În faza de staţie pilot, tehnologia elaborată la nivel de

laborator este verificată şi optimizată pe instalaţii de biosinteză
de capacitate medie (pilot).
Pe baza datelor de cercetare obţinute la nivel pilot, se
elaborează aşa-numitul „proces tehnologic pilot" care urmează o
fază de experimentare industrială şi apoi producţia
biotehnologică propriu-zisă.
Datele furnizate de tehnologia pilot elaborată constituie
elemente de proiectare pentru instalaţiile industriale.
3. MEDII DE CULTURĂ
În procesele biotehnologice, mediile de cultură sunt
constituite din suporturi nutritive sterilizate care permit
dezvoltarea şi studiul unui microorganism specific. Compoziţia
mediilor de cultură are o mare importanţă asupra
reproductibilităţii şi eficienţei tehnologiei respective.
În funcţie de consistenţă, compoziţie, scopul utilizării,
mediile de cultură se clasifică astfel:
• după consistenţă:
- medii lichide, solide, semisolide
• după compoziţie:
- medii naturale, care conţin elemente nutritive, de
origine vegetală sau animală
- medii sintetice, care conţin numai compuşi cu
structură chimică cunoscută, care pot fi dozaţi
• după tipul respirator al microorganismelor cultivate: medii
pentru microorganisme aerobe sau anaerobe
• după scopul şi frecvenţa întrebuinţării:
- medii de uz curent
- medii speciale utilizate, în general, în studiile de izolare a
microorganismelor la nivel de laborator. Acestea pot fi, la
rândul lor: elective, selective, de îmbogăţire, de conservare, de
identificare
• după faza de biosinteză la care este utilizat mediul de cultură
poate fi mediu laborator, pilot sau mediu de cultură industrial
• după destinaţia finală a culturii dezvoltate mediile pot fi:
- pentru cultura inocul
- pentru cultura de regim, numite şi medii de fermentaţie sau
medii de biosinteză
În biotehnologie se utilizează în mod curent mediile naturale
având la bază subproduse agroalimentare: şrot de floarea-
soarelui, de soia, faină de porumb, tărâţe de grâu, extract de
porumb. Aceste medii conţin, în general, elemente nutritive
necesare dezvoltării microorganismelor, completându-se de
obicei cu cantităţi mici de săruri minerale.
Mediile naturale sunt, în general, mai ieftine, dar prezintă
dezavantajul variabilităţii compoziţiei, ceea ce nu permite o
standardizare corespunzătoare şi, în consecinţă, nu permite
reproducerea procesului de biosinteză cu un randament
constant.
Spre deosebire de mediile naturale, mediile sintetice sunt
perfect reproductibile la scară industrială.
Un mediu de cultură utilizat pentru dezvoltarea
microorganismelor trebuie să conţină întotdeauna:
- o sursă de carbon (în general glucide: glucoza, amidon,
lactoză, zaharoză etc);
- o sursă de azot, care poate fi organic (aminoacizi,
proteine, uree) sau anorganic (NH3, (NH4)2SO4, etc);
- o sursă de fosfor (H3PO4, (NH4)3 PO4, KH2PO4 etc)
- oligoelemente: K (din KCl sau K2HPO4), Mg (din
MgSO4), Fe (din FeCl3)
- microelemente: Mn, Ni, Co, W
- factori de creştere: aminoacizi, proteine, vitamine,
coenzime.
 Compoziţia mediului nutritiv specific pentru un
microorganism se stabileşte în laborator, prin cultivarea
acestuia, alegându-se astfel, în funcţie de scopul urmărit, mediul
optim de cultivare.
Mediile de cultură utilizate în bioprocesele microbiene
trebuie să conţină elementele esenţiale: carbon, azot, sulf,
oxigen, fosfor, magneziu, calciu şi numeroase alte elemente în
cantităţi foarte mici (urme): fier, cupru, cobalt, zinc, mangan,
molibden, care sunt necesare funcţiilor celulare de bază. De cele
mai multe ori este însă nevoie să se utilizeze un mediu de
cultură cât mai ieftin şi posibil de reprodus o perioadă cât mai
lungă de timp. Aceasta conduce la utilizarea unor substraturi cât
mai ieftine şi mai accesibile în conjunctura economică
respectivă; înlocuirea unui component din compoziţia mediului
nutritiv conduce la variaţii în randamentul de producere, astfel
încât studiul aprofundat al influenţei diferitelor componente ale
mediului de cultură asupra biosintezei constituie un element
important al cercetărilor în domeniul biotehnologiei.
A. Pregătirea mediului de cultură
Materii prime utilizate pentru fabricarea mediilor de cultură.
Materiile prime trebuie să asigure principalii nutrienţi
microorganismelor în vederea dezvoltării lor în timpul
fermentaţiei.
Surse de carbon. Principala sursă de carbon (sursă de energie)
pentru microorganisme o constituie glucidele, sub formă de
glucoză, fructoză, galactoză care sunt uşor asimilabile, în timp
ce maltoză, zaharoza şi lactoza sunt asimilate doar dacă
microorganismele posedă enzime capabile să le transforme în
monoglucide. Poliglucidele pot fi utilizate doar de către
microorganismele apte să sintetizeze enzimele care să le
hidrolizeze extracelular în monoglucide capabile să difuzeze
prin membrana celulară.
Ca surse de carbon în reţetele mediilor industriale se folosesc
urmatoarele:
- Melasele care provin de la rafinarea zahărului
- Extractul de porumb, este reprezentat de extractul obţinut din
industria amidonului după ce suferă o concentrare până la 50%
S.U.
- Leşiile sulfitice provin din industria hârtiei ca urmate a
transformării masei lemnoase în pulpă celulozică sub acţiunea
bisulfitului de calciu.
Surse de azot. Azotul din mediul de cultură are rol anabolic,
participând la biosinteza proteinelor structurale, a enzimelor şi
acizilor nucleici.
Principalele surse de azot sunt:
- azot anorganic: amoniac, săruri de amoniu, sulfatul de
amoniu, fosfatul acid de amoniu,
- azot organic: hidrolizatele proteice de cazeină, soia, carne
etc. Surse de ioni anorganici. Pentru dezvoltarea
microorganimelor în timpul procesului de fermentaţie este
necesară prezenţa ionilor anorganici, aceştia reprezintă circa 8%
din substanţa uscată a a celulelor microbiene. Principalii ioni
anorganici care trebuie să fie prezenţi în mediul de cultură sunt:
macronutrienţii (azot, fosfor, sulf, potasiu, şi magneziu) şi
micronutrienţii (sodiu, calciu, clor, fier, cobalt, zinc, molibden,
cupru, mangan, nichel şi seleniu).
Surse de factori de creştere. Factorii de creştere sunt compuşi
organici a căror prezenţă în mediul de cultură este necesară în
cantităţi mici, având un rol catalitic sau structural pentru
microorganisme. Factorii de creştere includ vitaminele, purine,
pirimidine, nucleotide şi nucleozide, aminoacizi, acizi graşi,
steroli şi poliamide.
Principalele vitamine necesare ca factori de creştere sunt:
biotina, acid pantotenic, acidul nicotinic, tiamina.
Tratamentul termic al mediilor de cultură. Pentru buna
desfăşurare a procesului de fermentaţie este necesară cultivarea
microorganismelor pe un mediu de cultură steril pentru a
preveni contaminarea. Sterilizarea mediului de cultură se poate
realiza direct în bioreatorul în care se realizează fermentaţia sau
într-un vas sub presiune separat, ulterior fiind transferat în
bioreactor.
B. Etapa biologică.
Obţinerea culturilor starter de producţie
Pentru producerea enzimelor, fermentaţiile industriale se
desfăşoară în volume de 150 - 250 m3 de mediu de cultură,
motiv pentru care trebuie pregătită o cantitate suficientă de
inocul. Cultura folosită drept inocul trebuie să fie în faza
exponenţială de creştere. La microorganismele care au viteză de
creştere redusă, se recomandă să se folosească o cantitate mai
mare de inocul, pentru a se reduce durata iniţierii fermentaţiei.
Cultura starter de producţie trebuie să conţină celule active,
adaptate la mediul industrial pentru ca fermentaţia să se
 declanşeze rapid. În cazul fermentaţiilor desfăşurate pe mediul
solid, pentru care se utilizează inocule sporifere se recomandă
să se asigure prin inoculare concentraţii de 105-106 spori/g
mediu, iar în cazul celor submerse cultura starter de producţie să
fie de circa 10% din mediul de cultură.

Schema bloc pe operaţii de obţinere a preparatelor enzimatice microbiene brute