Mecanica este o ramură a fizicii care studiază modul în care se schimbă poziția corpurilor, schimbare

numită mișcare mecanică. Fondată de către fizicianul Isaac Newton în celebra sa lucrare Philosophiae
Naturalis Principia Mathematica, mecanica clasică studiază legile mișcării mecanice a corpurilor
macroscopice care se deplasează cu viteze mici în comparație cu viteza luminii. Ulterior, fizicianul Albert
Einstein a generalizat mecanica clasică prin crearea mecanicii relativiste capabile să descrie și mișcările
corpurilor la viteze mari. În fine, pentru studiul mișcării corpurilor microscopice, a fost creată mecanica
cuantică.

Subramurile mecanicii sunt statica, cinematica și dinamica. Statica studiază condițiile în care se
realizează echilibrul corpurilor sub acțiunea forțelor și a cuplurilor, cinematica descrie mișcarea
mecanică neglijând cauzele acestei mișcări, iar dinamica stabilește legile mișcării mecanice ținând seama
de toate cauzele care pot modifica poziția corpurilor.

PARTEA I CAPITOLUL 1– ELEMENTE INTRODUCTIVE

1.1. ELEMENTE GENERALE – SCURT ISTORIC

Apărută din cele mai îndepărtate timpuri, mecanica este o ramură a ştiinţelor naturii, care studiază una
din cele mai simple forme de mişcare a materiei, cunoscută sub denumirea de mişcare mecanică ,
definită ca modificarea a poziţiei relative a unui corp, sau parte a acestuia, faţă de un alt corp,
considerat ca reper (sistem de referinţă).

Baza fenomenelor studiate de mecanică o constituie două noţiuni fundamentale: materiaşi mişcarea.
Conceptul de materie a avut în timp o evoluţie complexă. În antichitate, prin materie era considerate
numai una din formele sale multiple de existenţă, substanţa.

Această viziune simplistă a fost continuu completată, odată cu noile descoperiri, iar cele mai recente
descoperiri în domeniul fizicii nucleare, radioactivităţii arată clar că nu au fost epuizate toate formele de
manifestare ale materiei. Caracteristica dominant a specie umane, de depăşire şi autodepăşire a făcut ca
problemele cerute de dezvoltarea civilizaţiei umane să fie din ce în ce mai complexe, generând
inevitabil, adăugarea de noi capitole disciplinei. Utilizând noi metode de cercetare şi investigaţie,
dispunând de aparatul matemati ccontinuu dezvoltat şi perfecţionat, mecanica a devenit cunoştiinţă
independentă, capabilă să răspundă celor mai complexe probleme ridicate de tehnica modernă.

Aprofundarea studiului acestor noi descoperiri, ce sau constituit în domenii ale disciplinei, a făcut ca
ulterior din disciplina mecanică să se desprindă ramuri noi cum ar fi:Mecanica relativistă, Mecanica
cuantică, Mecanica ondulatorie, Mecanica fluidelor, ca şi discipline cu pronunţat caracter tehnic -
aplicativ cum ar fi: Mecanica mediului continuu elastic, mai bine cunoscut sub denumirea de Rezistenţa
materialelor, Macanismeşi Organe de maşini, Electrotehnica, Mecanica şi construcţia navei şi lista poate
continua.

Asemănător a evoluat şi noţiunea de mişcare. În antichitate, bazele cunoştinţelor de mecanică au fost

puse de Arhitas din Tareut (430–365 î.e.n.), Aristotel (384–322 î.e.n.), dar întemeietorul staticii, prin
teoriile sale asupra pârghiilor, asupra unor probleme de echilibru, a compunerii şi descompunerii
forţelor paralele, prin definirea centrului de greutate, poate fi considerat Arhimede din Siracuza (287–
212 î.e.n.). El stabileşteşi legile de bază ale hidrostaticii. Legat de mişcare, timp de secole, a dominat
înştiinţă concepţia aristoteliană.
Conform lucrării sale “Mecanica”, Aristotel afirmă că, “un corp care se află în mişcare se opreşte atunci
când forţa ce acţionează asupra lui şi încetează acţiunea”. Limitele acestei teorii, bazate în principal pe
observare au fost depăşite de Galileo Galilei, considerat fondatorul dinamicii, fiind învăţatul care a
descoperit legea inerţiei, legile căderii corpurilor,legea oscilaţiilor pendului, legile mişcării corpurilor pe
plan înclinat, etc. Înfruntând misticismul, ideile învechite scolastice şi religioase, acesta introduce în
mecanică metodele de cercetare ştiinţifică şi experimentale, înlocuind vechiul concept bazat numai pe
observare.

Noua metodă constă în abstractizări ale fenomenului (modelare) şi apoi verificărie xperimentale.
Lucrările lui Galileo Galilei, Leonardo da Vinci au fost continuate şi extinse de o întreagă serie de mari
oameni de ştiinţă cum ar fi Newton, Charles Coulomb, M. Faraday, James Clerk Maxwell, Heinrich Hertz
etc.

1.2. PRINCIPIILE MECANICII

CAPITOLUL 1.

1.2. PRINCIPIILE MECANICII

Deoarece mecanica clasică este o ştiinţă a naturii, în elaborarea teoriilor ei, iniţiatorii,pornind de la
realităţi evidente, ce nu puteau fi demonstrate matematic au introdus mai multe principii sau axiome.
Acestea reprezintă realităţi ce pot fi evidenţiate experimental dar nu se pot demonstra şi matematic.
Isaac Newton a enunţat pentru prima data în formă finală (utilizată şi în prezent ) aceste principiile, pe
care le-a denumit axiomele sau legile mişcării.

Legea I – Principiul inerţiei: Un corp î şi păstrează starea de repaus (nemişcare) sau de mişcare rectilinie
şi uniformă atâta timp cât nu intervin alte forte care să-i modifice această stare. Cele două stări
mecanice,starea de repaus şi de mişcare rectilinie şi uniform se numesc stări inerţiale.

Legea a-II-a – Principiul acţiunii: Variaţia mişcării este proporţională cu forţa ce produce modificarea,
păstrând sensul şi direcţia ei. Cum variaţia vitezei în raport cu timpul este acceleraţia, pe baza acestui
principiu Isaac Newton a stabilit legea fundamentala.

Legea a-III-a – Principiul acţiunii şi reacţiunii. Aceasta stabileste că, totdeauna la orice acţiune
corespunde o reacţiune egală şi de sens contrar sau acţiunile reciproce a două puncte materiale sunt
totdeauna egale şi îndreptate în sens contrar.

1.3. MODELE UTILIZATE IN MECANICA

În lucrarea sa fundamentală ,,PHILOSOPHIAE NATURALIS PRINCIPIA MATHEMATICA’’, Newton defineşte

primul model al mecanicii, punctul material.

În studiul mişcării mecanice, punctul material substituie, fie punctele materiale de dimensiuni foarte
mici, având formă sferică de raza r foarte mică, neglijabilă, fie corpurile de mari dimensiuni, în cazul
particular în care toate forţele ce acţionează asupra lui au dreptele suport, concurente într-un punct.
Acest punct,(exemplu centrul de greutate) substituie corpul studiat.
O mulţime de puncte materiale dispuse la distanţe relativ mari, dar care interacţionează între ele
formează un sistem de puncte materiale. Dacă într-un anumit spaţiu delimitat de un domeniu finit,
punctele materiale infinit de mici sunt dispuse foarte apropiate între ele,dispuse uniform şi formând
diferite structuri cu dispunere uniform în spaţiu, astfel că detaşând orice volum elementar din orice
poziţie din spaţiul dat, numărul de puncte materiale este acelaşi s-au foarte apropiat, acesta constituie
continuul material.Dacă punctele materiale ale unui corp î şi păstrează poziţia lor relativă şi distanţa
dintre ele constantă, indiferent de sistemul de forţe ce acţionează asupra sa atunci corpul devine un nou
model, respectiv corp rigid , sau corp nedeformabil , sau mai simplu rigid.

Corpul real suferă de formaţii sub acţiunea forţelor ce acţionează asupra sa.

Deformaţiile sunt elastice, dacă, după încetarea acţiunii corpul îşi recapătă forma şi dimensiunile iniţiale
şi respectiv plastice în cazul în care corpul nu-şi mai recapătă forma şi dimensiunile iniţiale.Astfel,dacă
două din cele trei dimensiuni sunt neglijabile în raport cu a treia, atunci corpul poartă numele de
bară(dacăeste rigid), respectiv fir, dacă este flexibil (nu opune rezistenţă la modificarea formei). Dacă
două dintre dimensiuni au valori comparabile între ele dar mult mai mari decât cea de a treia, atunci
vorbim de suptafeţe materiale sau plăci. Dacă grosimea este atât de mica încât placa se poate deforma
uşor, acest model poartă numele de membrană.

STATICA, este partea mecanicii care studiază condiţia necesară a fi îndeplinită de un punct sau sisteme
de puncte, un corp sau sisteme de corpuri, libere sau supuse unor legături,astfel încât, sub acţiunea unei
forţe sau sistem de forţe, acestea să păstreze starea de echilibru pe care o aveau înainte de acţiunea
forţelor sau sistemelor de forţe.

STATICA PUNCTULUI MATERIAL SUPUS LA LEGĂTURI

Orice legătură mecanică reprezintăo restricţie geometrică, punctul fiind obligat să rămână tot timpul în
contact cu curba sau suprafaţa de care este legat. Componentele din legătură reprezintă reacţiunea
(răspunsul) legăturii la acţiunea forţelor ce acţionează asupra corpului studiat pentru menţinerea
echilibrului. De aceia legăturile mai poartă denumirea de reacţiuni. Ca atare, punctul material are un
număr redus de grade de libertate faţă de punctul liber.

Pentru a putea analiza statica punctului material supus la legături este necesar să se introduca axioma
legăturilor. Pentru cazul general aceasta postulează că: orice legătură mecanică se poate substitui cu un
echivalent mecanic constând din forţe sau momente corespunzătoare.

STATICA RIGIDULUI

Numim rigid un corp pentru care distanţa dintre două puncte oarecare ale sale nu semodifică sub
acţiunea unor forţe exterioare finite, indiferent de valoarea lor. Rigidul este un model care simplifică
foarte mult rezolvarea problemelor de mecanică. În cazul staticii corpurilor este necesar să definim şi să
studiem anumite noţiuni specific şi proprietăţilor lor.

REZISTENTA MATERIALELOR

Rezistenţa materialelor, care are drept obiect de studiu efectele interne ale forţelor aplicate asupra
corpurilor deformabile, furnizează cunoştinţele necesare proiectării şi exploatării în deplină siguranţă şi
cu eficienţă economică, a construcţiilor de orice fel, de la cele mai simple la aparate şi maşini extrem de
complexe.
În funcţie de dimensiunile lor geometrice, în formă schematizată, corpurile se împart în trei mari grupe:
bare, plăci şi corpuri masive (blocuri).

Barele sunt corpuri care au o dimensiune (şi anume lungimea) cu mult mai mare decât celelalte două
(lăţimea şi grosimea). Ele sunt caracterizate prin axa longitudinală şi secţiunea plană şi dreaptă
(secţiunea transversală)

Corpurile care au una din dimensiuni, şi anume grosimea, mult mai mică decât celelalte două (lungime şi
lăţimea), se numesc plăci. Ele sunt caracterizate prin suprafaţa mediană şi prin grosimea h. După forma
conturului suprafeţei mediane plăcile plane pot fi: dreptunghiulare, circulare, triunghiulare.

Corpurile cu toate cele trei dimensiuni (lungime, lăţime, grosime) comparabile sunt denumite corpuri
masive sau blocuri. Aceste corpuri nu pot fi schematizate, iar calculele de rezistenţă, în acest caz, sunt
deosebit de complexe.

Solicitările exterioare care produc deformarea corpurilor sunt numite încărcări.Din punct de vedere al
calculului de rezistenţă, încărcările se clasifică în funcţie de: suprafaţa pe care sunt distribuite, poziţia
punctelor de aplicaţie, variaţia în timp a intensităţii.

În funcţie de suprafaţa pe care se distribuie, forţele se împart în forţe concentrate, care se aplică,
teoretic, într-un singur punct si forţe distribuite pe o suprafaţă sau pe o linie.

Sub acţiunea forţelor exterioare efectiv aplicate şi a mişcării fiecare particular din corp va suferi o
deplasare (o translaţie şi/sau o rotaţie) şi o deformare cauzată de mişcare relativă între punctele
corpului.

Ipotezele utilizate de Rezistenţa materialelor se împart în două categorii. Prima categorie cuprinde
ipotezele folosite în Mecanica teoretică şi preluate de Rezistenţa materialelor, iar a doua categorie
cuprinde ipotezele specific Rezistenţei materialelor.

In prima categorie este inclusă ipoteza independenţei dintre spaţiu, timp şi masă. De asemenea, se
identifică materia cu substanţa, se acceptă ipoteza continuităţii precum şi modelul de continuum pentru
diferite corpuri din natură. In rezistenţa materialelor corpurile solide se consideră perfect omogene şi
izotrope

Rezistenţa materialelor are drept scop evaluarea structurilor sub solicitări astfel încât exploatarea
acestora să se facă în deplină siguranţă.

S-a văzut că, în baza ipotezei continuităţii, sub acţiunea forţelor exterioare şi a mişcării, în fiecare punct
dintr-un corp se dezvoltă o stare de tensiuni, caracterizată de tensorul tensiunilor şi o stare de
deformaţii, caracterizată de tensorul deformaţiilor specifice care variază de la un punct la altul. Pe acest
model, rezistenţa materialelor caută evaluări cantitative privind fenomenele care însoţesc un proces
considerat periculos sau inadmisibil în exploatarea structurilor, cum este ruperea sau producerea şi
dezvoltarea unor deformaţii permanente mari.

Dacă într-un punct din interiorul unui corp se produce fenomenul periculos, atunci se consideră că în
acel punct tensiunile au atins o valoare limită, adică s-a atins starea limită de tensiuni, care pentru o
exploatare sigură a structurii nu trebuie depăşită.
Pentru rezolvarea problemelor Rezistenţei materialelor, trebuie evaluate stările de tensiuni şi deformaţii
ce se dezvoltă în punctele unei structuri. Pentru aceasta se folosesc cele trei aspecte ale problemelor de
rezistenţa materialelor: aspectul static, aspectul geometric şi aspectul fizic.

O bară sau numai o porţiune din ea este solicitată la întindere sau compresiune simplă atunci când
numai efortul axial N este diferit de zero.

Prin compresiune simplă se înţelege solicitarea la compresiune a barelor la care pericolul pierderii
stabilităţii echilibrului în starea deformată este mic sau inexistent. Este cazul barelor foarte groase.

Pentru determinarea tensiunilor în funcţie de eforturile secţionale este necesară cunoaşterea modului
de variaţie a acestora pe secţiunea barei fapt ce implică folosirea aspectelor geometric şi fizic. Pentru a
stabili dependenţa dintre deplasările diferitelor particule ale barei şi deformaţiile acestora – care
defineşte aspectul geometric – se trasează, pe suprafaţa exterioară a barei nedeformate, două curbe
directoare, la o distanţă foarte mică una faţă de cealaltă.