NOTE DE CURS MECANICA TEHNICE Cap 2

NOTĂ DE CURS: MECANICA TEHNICĂ
CAPITOLUL I
NOŢIUNI ŞI PRINCIPII FUNDAMENTALE
1.1. NOŢIUNI DE BAZĂ ALE MECANICII
Mecanica = ”mehanika”(greacă = maşină, mecanism)
MECANICA:
- Mecanică clasică
- mecanică teoretică
- mecanică aplicată
- Mecanică relativistă
- Mecanică cuantică
MECANICA (în funcţie de modul de dezvoltare):

- Statică;
- Cinematică;
- Dinamică.
MECANICA CLASICĂ = cuprinde legile mişcării macroobiectelor a

căror viteză este mică, in comparaţie cu viteza u.e.m în vid.
-fondatori -Galileo Galilei (1564-1642)
-Isaac Newton (1642-1727
Mecanica teoretică = (mecanică generală sau raţională) studiază mişcarea

sistemelor materiale formate din obiecte ale căror deformaţii sunt practic neglijabile.
Mecanica teoretică se numeşte mecanică tehnică dacă studiază mişcarea

sistemelor tehnice.
Mecanica aplicată = utilizând legile mecanicii teoretice studiază mişcarea

sistemelor materiale având in vedere atât micile deformaţii cât şi deformaţiile mari
ale corpurilor.
MECANICA RELATIVISTĂ = cuprinde legile mişcării sistemelor

materiale posedând viteze comparabile cu viteza undelor electromagnetice în vid
(fondator : Albert Einstein (1879-1955)).
1
MECANICA CUANTICĂ = cuprinde legile mişcării microobiectelor din

moleculă şi atom.
STATICA = studiază interacţiunile sistemelor materiale (tehnice) şi

condiţiile de repaus relativ ale sistemelor în interacţiune.
CINEMATICA = studiază mişcarea sistemelor materiale (tehnice) având în

vedere numai direcţia şi sensul interacţiunilor (făcând abstracţie de intensitatea
interacţiunilor), adică studiază mişcarea sistemelor numai din punct de vedere
geometric.
DINAMICA = studiază mişcarea sistemelor (tehnice) având în vedere

intensitatea, direcţia şi sensul interacţiunilor, adică având în vedere influenţa
reciprocă.
Mecanica newtoniană (clasică) operează cu trei noţiuni fundamentale: spaţiul,
timpul şi masa, considerând că ele sunt absolut independente una de alta.
SPAŢIUL = în mecanica newtoniană, este considerat infinit, tridimensional,

continuu şi izotrop.
TIMPUL= în mecanica newtoniană, este considerat infinit, continuu şi

omogen.
MASA = este considerată o mărime scalară pozitivă, care reflectă proprietăţile

inerţiale şi de gravitaţie ale corpurilor materiale.
Spre deosebire de mecanica newtoniană, teoria relativistă a demonstrat

unitatea şi interdependenţa dintre spaţiu-timp şi masă. In mecanica relativistă, spaţiul
nu mai este omogen şi izotrop, timpul nu mai este omogen, iar masa nu mai este
invariabilă, ci depinde de viteza de deplasare a corpului.
Mecanică tehnică = mecanica newtoniană (majoritatea mişcărilor au viteze
mici in comparaţie cu viteza luminii).
1.2. OBIECTUL MECANICII CLASICE

Mecanica teoretică clasică sau mecanica newtoniană studiază una dintre
cele mai simple forme de mişcare, cunoscută sub numele de mişcare mecanică,
definită ca fiind modificarea relativă a poziţiei unui corp sau a unei părţi a acestuia
în raport cu un alt corp considerat ca reper sau în raport cu un sistem de referinţă.
Savanţii ce au avut o contribuţie esenţială la naşterea şi dezvoltarea acestei

ştiinţe:
2
Antichitate: Aristotel (384-322 î.e.n) - Contribuţii în filozofie, logică,

anatomie, astronomie, economie, geografie, geologie, meteorologie, fizică şi
zoologie. A studiat mişcarea corpurilor (pe care le-a clasificat în continue şi discrete),
a enunţat principiul inerţiei. Arhimede (287-212 î.e.n) - Contribuţii în matematică,
fizică, inginerie şi astronomie. Este considerat părintele staticii (legea pârghiilor).
Renaştere: Leonardo da Vinci (1452 – 1519) - înaintaş de seamă în
astronomia modernă, în geometrie şi mai ales în mecanică . Mai mult ca orice ştiinţă,
avea să-l atragă pe Leonardo mecanica. Pe această bază a proiectat diferite
dispozitive complicate pentru construcţii tehnice, şi-a imaginat posibilitatea unor
maşini de zburat în urma studiilor sale asupra zborului păsărilor.
Aristotel Arhimede
Nicolaus Copernic (1473-1543) - astronom şi cosmolog, matematician şi economist,

preot şi prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar. Pe lângă
faptul că a postulat în mod corect ordinea planetelor, inclusiv Pământul, în raport cu
Soarele, şi că le-a estimat perioadele orbitale cu relativă acurateţe, Copernic a
susţinut că Pământul se învârte zilnic în jurul axei sale şi că deplasările treptate ale
axei sunt responsabile pentru succesiunea anotimpurilor.
Johannes Kepler (1571-1630) - matematician, astronom şi naturalist german,
a formulat şi confirmat legile mişcării planetelor (Legile lui Kepler). În matematică
este considerat precursor al calculului integral
C.R. Huygens (1629-1695) - Matematician olandez, astronom, fizician,
scriitor de SF. A scris prima carte despre teoria probabilităţilor. A formulat (pe un caz
particular) ceea ce astăzi este cunoscut ca legea lui Newton. A dedus formula pentru
forţa centrifugă. A afirmat că lumina este formată din unde. A descoperit inelele lui
Saturn .
Galileo Galilei (1564-1642) – astronom, filosof şi fizician italian. Considerat
"părinte" al ştiinţei moderne, Galileo Galilei a fost gânditorul care a deschis o eră
nouă în cercetarea ştiinţifică, bazată nu numai pe observaţia directă a naturii, dar şi pe
informaţiile provenite de la mijloacele tehnice de investigaţie. Stabileşte noţiunile de
3
bază ale cinematicii, viteza şi acceleraţia, studiază căderea corpurilor, mişcarea pe

plan înclinat, formulează principiul inerţiei la forma actuală şi susţine cu mult curaj
concepţia heliocentrică a lui Copernic.
Galileo Galilei Isaac Newton Albert Einstein
Isaac Newton (1642-1727) - renumit om de ştiinţă englez, matematician,

fizician şi astronom, preşedinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la
originea teoriilor ştiinţifice care vor revoluţiona ştiinţa, în domeniul opticii,
matematicii şi în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae
Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracţiei universale şi, prin
studierea legilor mişcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit,
împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la inventarea şi dezvoltarea calculului
diferenţial şi a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii
guvernează atât mişcarea globului terestru, cât şi a altor corpuri cereşti, intuind că
orbitele pot fi nu numai eliptice, dar şi hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că
lumina albă este o lumină compusă din radiaţii monocromatice de diferite culori .
Epoca modernă (sec. XVII-XIX):

Leonard Euler (1707-1783), Jean LeRond D’ Alembert (1717-1783),
William Hamilton (1805-1865), Joseph Louis Lagrange (1756-1813), Carl
Friedrich Gauss (1777-1855), Henri Poincare (1854-1912)
Epoca contemporană (sec XX): Max Plank (1858-1947)

Erwin Schrodinger (1887-1961)
Albert Einstein (1879-1955).
În ţara noastră se disting prin cercetări în domeniul mecanicii Spiru Haret

(1851-1912), Andrei Ioachimescu (1868-1943), Traian Lalescu (1882-1929),
Victor Vâlcovici (1885-1970), Caius Iacob (1910-1991), Radu Voinea
1.3. MODELELE MECANICII NEWTONIENE
4
Modelul general al mecanicii newtoniene (clasice) este mediul continuu sau

continuul material, care consideră că intreg domeniul ocupat de un corp
(nedeformabil sau deformabil) este umplut cu substanţă, deşi se ştie că structura
materiei este discontinuă.
Modelul fundamental al mecanicii teoretice (tehnice) este mediul continuu
solid şi nedeformabil, numit “solidul lui Euclid” sau solid rigid sau pe scurt rigid.
Mecanica teoretică (şi tehnică) utilizează frecvent încă un model pe baza
căruia pot fi interpretate principiile fundamentale ale mecanicii newtoniene.
Acest model numit punct material este propriu unui corp ale cărui dimensiuni
nu influenţează mişcarea mecanică, deci pot fi neglijate. Ca urmare, punctul material
este un punct geometric căruia i se atribuie o masă finită.
CORP MATERIAL
-L= lungime
-l = lăţime
-g(h) = grosime(înălţime)
-g(h), L << l => corpul = suprafaţa materială având ca elemente o suprafaţă
geometrică finită şi o masă finită distribuită pe toată întinderea ei.
-g(h), l << L => corpul = linie materială; având ca elemente o linie geometrică
cu lungime finită şi o masă distribuită in lungul ei.
Un ansamblu de corpuri nedeformabile legate între ele prin forme de

interacţiune sau interdependenţă este reprezentat printr-un model mecanic numit
sistem de puncte materiale dacă dimensiunile corpurilor pot fi neglijate în studiul
mişcării întregului ansamblu, respectiv sistem de rigide dacă dimensiunile corpurilor
nu pot fi neglijate. Dacă dimensiunile corpurilor pot fi neglijate numai pentru o parte
din corpuri, ansamblul de corpuri este reprezentat printr-un model numit “sistem de
puncte materiale şi de rigide”.
1.4. PRINCIPIILE MECANICII CLASICE
Menţionate în parte de către Galileo Galilei, principiile mecanicii clasice au

fost formulate pentru prima oară de Isaac Newton, care le-a numit „Axiomele sau
legile mişcării” din lucrarea sa „Principiile filozofiei naturale (1686). Aceste
principii fundamentale sunt admise ca postulate ale mecanicii clasice, ele nu au putut
fi dovedite riguros pe cale teoretică sau experimentală, dar se verifică practic în toate
împrejurările în care intervine aplicarea lor.
1.4.1. PRINCIPIUL INERŢIEI (principiul I al dinamicii)
5
ENUNŢ:
„Un corp işi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă atât timp
cât nu intervine vreo forţă să-i modifice această stare.”
Reperul în care orice punct material se găseşte în mişcare rectilinie şi uniformă
sau în repaus este un reper inerţial.
DEFINIŢIE:
INERŢIE = proprietatea unui corp de a-şi menţine starea de repaus sau de
mişcare rectilinie uniformă (v=ct. a=0) în absenţa acţiunilor exterioare, respectiv de
a se opune (reacţiona) la orice acţiune exterioară care caută să-i schimbe starea de
repaus sau de mişcare rectilinie în care se află.
OBSERVAŢIE:
1)O măsură a inerţiei este masa (masă mare inerţie mare)
2)Pentru a descrie poziţia şi mişcarea unui corp (mobil) se alege un sistem de
coordonate de obicei legat de Pământ numit sistem de referinţă inerţial.
1.4.2. PRINCIPIUL ACŢIUNII FORŢEI (principiul fundamental al dinamicii)

ENUNŢ:
„Vectorul forţă este proporţional cu produsul dintre masă şi vectorul
acceleraţie.”
m
a
F
(1)
DEFINIŢIE:
Newtonul este egal cu mărimea acelei forţe care aplicată unui corp cu masa 1
Kg îi imprimă o acceleraţie de .
Forţa medie pe un interval de timp este:
(2)
6
OBSERVAŢIE:
Variaţia vitezei are direcţia şi sensul forţei (medii) aplicate.
Din relaţia de mai sus:
(3)
OBSERVAŢIE:
Produsul , dintre masă şi viteză reprezintă o mărime fizică numită
impuls.
DEFINIŢIE:
Impulsul punctului material este produsul dintre masa şi viteza sa:
Impulsul este o mărime vectorială care are aceeaşi directie şi sens cu vectorul
viteză (fig.1).
Fig.1
Din relaţia (3)
Deci
OBSERVAŢIE:
Forţa este egală cu variaţia impulsului raportată la unitatea de timp (fig.2).
7
Fig.2
1.4.3. PRINCIPIUL ACŢIUNILOR RECIPROCE
EXEMPLUL 1.
Fig.3
OBSERVAŢIE:
1)Corpul aşezat pe un resort îl comprimă cu o forţă egală cu greutatea sa . Se
naşte automat o reacţiune elastică din partea resortului, egală în modul şi de sens
opus, aplicată corpului.
2)Fiecărei acţiuni i se opune totdeauna o reacţiune egală în modul şi de sens
opus (fig.3).
ENUNŢ:
“Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă, numită acţiune, cel de-al
doilea corp acţionează asupra primului cu o forţă egală în modul şi opusă ca sens,
numită reacţiune.”
EXEMPLUL 2.
8
Fig.4
OBSERVAŢIE:
Corpul suspendat de un resort (fir) întinde resortul cu o forţă egală cu greutatea
sa . În resort va apare o forţă elastică , aplicată corpului egală în modul şi de
sens opus tracţiunii (greutăţii) (fig.4).
1.4.4. PRINCIPIUL SUPRAPUNERII FORŢELOR
Fie un punct material asupra căruia acţionează trei forţe care işi fac echilibrul:
Aceasta înseamnă că suma a două forţe, de exemplu, este egală în

modul şi de sens opus cu cea de-a treia forţă.
Unde
Fig.5
OBSERVAŢIE:
9
Dacă , corpul sub acţiunea simultană a forţelor şi , va descrie

diagonala paralelogramului având ca laturi aceste forţe (rezultanta ), în acelaşi timp
în care ar descrie separat fiecare latură sub acţiunea forţei corespunzătoare ( şi
).
=
Unde
ENUNŢ:
„Dacă mai multe forţe acţionează în acelaşi timp asupra unui punct material,
fiecare forţă produce propria sa acceleraţie în mod independent de prezenţa celorlalte
forţe, acceleraţia rezultantă fiind suma vectorială a acceleraţiilor individuale.
Fig.6
Dacă descompunem forţele si pe axe
Ecuaţiile pe axe sunt:
OBSERVAŢIE:
Suma componentelor pe o axă ox (oy ,oz ) a tuturor forţelor aplicate unui corp
(punct material sau corp în mişcare de translaţie ) este egală cu masa corpului
înmulţită cu componenta acceleraţiei pe aceeaşi axă.
10
1.4.5. PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII ÎN MECANICA NEWTONIANĂ
ENUNŢ:
„Legile mecanicii sunt aceleaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale.”
1.5. EXTINDEREA PRINCIPIILOR MECANICII CLASICE LA

SOLIDUL RIGID
1.5.1. NOŢIUNI PRELIMINARE
Înlocuid punctul material cu o masă elementară, principiile mecanicii clasice

pot fi extinse la solidul rigid. În acest scop se introduce noţiunea de forţă elementară
ca măsură a interacţiunii dintre masa elementară a unui rigid cu o altă masă
elementară sau cu un câmp (gravitaţional, magnetic, electric, etc.)
DEFINIŢIE:
Momentul polar al forţei elementare este egal cu produsul vectorial
dintre vectorul de poziţie şi forţa elementară , orientat conform regulii
burghiului drept.
11
Fig.7
DEFINIŢIE:
Ansamblul format din vectori elementari şi localizaţi în polul O este
numit torsor în polul O al funcţiei elementare şi este notat cu simbolul:
şi componentele torsorului (fig.7).
În cazul unei distribuţii continue de forţe elementare pe un volum , la

care fiecare punct al volumului este punct de aplicaţie al unei forţe
elementare , se va obţine în polul O, pentru fiecare forţă elementară , un
torsor
Însumând toate forţele şi momentele elementare, localizate în O, se obţin
vectorii:
, .
forţa rezultantă a distribuţiei de forţe elementare,
moment rezultant în punctul O al distribuţiei de forţe elementare.
DEFINIŢIE:
12
Ansamblul localizat in polul O este numit torsor in polul O al

distribuţiei de funcţii elementare şi este notat:
DEFINIŢIE: Componentele torsorului se numesc solicitări.
După cum interacţiunile dintre corpuri au loc direct, sau de la distanţă, le

corespund distribuţii de funcţii elementare de interacţiune prin contact numite forţe
superficiale, respectiv distribuţii de funcţii elementare de interacţiune la distanţă
numite forţe masice, primele fiind repartizate pe porţiuni finite din aria totală ce
mărgineşte rigidul în care se realizează contactul, iar ultimele, de regulă, pe toată
masa rigidului.
1.5.2. PRINCIPIUL INDEPENDENŢEI ACŢIUNII FORŢELOR
ENUNŢ:
„Acţiunile simultane ale funcţiilor elementare şi exercitate asupra
masei elementare a unui rigid de către două corpuri cu care masa se găseşte
în interacţiune, sunt independente între ele şi pot fi înlocuite cu acţiunea unică a
rezultantei a celor două forţe determinată după regula paralelogramului.”
(fig.8)
Fig.8
Principiul se extinde cu uşurinţă la un sistem de forţe elementare ,
; care solicită masa elementară considerată, rezultanta se obţine cu regula
poligonului şi se exprimă prin:
13
1.5.3. PRINCIPIUL COLINIARITĂŢII FORŢEI ŞI ACCELERAŢIEI
ENUNŢ:
„O forţă elementară care acţionează asupra unei mase elementare , îi
imprimă acesteia o acceleraţie având aceeaşi orientare ca şi forţa, factorul de
coliniaritate dintre funcţia elementară şi acceleraţie fiind masa elementară.”
Dacă asupra masei elementare acţionează un sistem de funcţii elementare

, ; , ; atunci fiecare forţă elementară îi imprimă
masei elementare acceleraţia .
Însumate ecuaţia fundamentală a
mecanicii clasice.
1.5.4. PRINCIPIUL ACŢIUNII ŞI REACŢIUNII
Aplicat maselor elementare ale unui rigid se enunţă:
ENUNŢ:
„Acţiunile reciproce a două mase elementare sunt întotdeauna egale şi dirijate
în sensuri contrare.”
Considerăm un rigid şi trei mase elementare ale acestuia: care

acţionează între ele respectiv cu forţele (i,j=1,2,3) (fig.9). În conformitate cu
principiul acţiunii şi reacţiunii rezultă:
14
Fig.9
Forţele elementare de interacţiune pot fi interioare şi exterioare rigidului.

Pentru sistemul I toate forţele elementare de interacţiune sunt interioare.
Pentru sistemul II
=interioare
=exterioare
Pentru sistemul III
=exterioare.
1.6. CENTRUL DE GREUTATE. CENTRUL DE MASĂ
1.6.1. CENTRUL DE MASĂ AL UNUI SISTEM DE DOUĂ PARTICULE
Centrul de masă (CM) al unui sistem reprezintă un punct asociat sistemului

care caracterizează oarecum „global” distribuţia de masă a sistemului şi se bucură de
proprietăţi remarcabile .
Cazuri posibile pentru un sistem de 2 particule :

- CM se află la mijlocul distanţei dintre ele, pe dreaptă sau uneşte
cele 2 particule ;
- CM se află pe dreapta care uneşte particulele, dar mai aproape de
particula cu masa mai mare, şi anume distanţele CM pînă la cele 2 particule sunt in
raport invers cu masele lor:
sau unde .
15
Fig.10
Calculul vectorului de poziţie al centrului de masă :
relaţie scrisă vectorial
sau
Coordonatele centrului de mase :
16
Fig.11
Alegând axa ox pe direcţia celor 2 particule cu originea în şi sensul spre

avem:
1.6.2. CENTRUL DE MASĂ AL UNUI SISTEM OARECARE DE PARTICULE
-Centrul de masă a două particule:
si înlocuindu-le cu o particulă situată în
va rezulta :
-Centrul de masă a trei particule:
-Pentru cazul general :
17
PROPRIETĂŢILE CENTRULUI DE MASĂ
1) Dacă un corp omogen posedă un plan de simetrie, o axă de simetrie sau un

centru de simetrie, centrul său de masă se va găsi în planul de simetrie, pe axa de
simtrie sau în centrul de simetrie.
2) Dacă un corp omogen, de masă M poate fi descompus într-un număr finit de
subsisteme de mase ( ) cu centrele de masă determinate prin vectori
de poziţie în raport cu polul O invariabil legat de corp, atunci vectorul de poziţie
al centrului de mase CM al întregului corp este dat de relaţia:
1.6.3. CENTRUL DE GREUTATE AL UNUI SISTEM RIGID DE PUNCTE

MATERIALE
Considerăm un sistem alcătuit din n puncte materiale de mase

, care au poziţiile fixe unele faţă de altele deoarece sistemul este
nedeformabil.
Sistemul de puncte materiale este plasat in câmp gravitaţonal uniform, deci
fiecare punct al sistemului este supus acţiunii unei forţe de greutate , unde
este un vector constant oricare ar fi poziţia punctului material.
Forţele de greutate care acţionează asupra punctelor materiale ale sistemului
constituie un sistem de forţe paralele, care au direcţia şi centrul verticalei descendente
(fig.12).
18
Fig.12
DEFINIŢIE:
Centrul forţelor de greutate paralele se numeşte centrul de greutate al
sistemului, iar forţa unică , echivalentă cu forţele sistemului se numeşte greutatea
sistemului de puncte materiale.
Unde M masa sistemului de puncte materiale.
OBSERVAŢIE:
Centrul de greutate se comportă ca un punct material de masă M, egală cu suma
maselor ale tuturor punctelor materiale ale sistemului.
DETERMINAREA POZIŢIEI CENTRULUI DE GREUTATE AL UNUI SISTEM

DE 2 PUNCTE MATERIALE ÎN RAPORT CU UN SISTEM DE COORDONATE
Fig.13
19
au rezultanta forţelor cu punctul de aplicaţie în C, numit centru de

greutate.
Rezultă: (1)
(2)
Din (1) si (2) coordonatele centrului de greutate:
Pentru trei axe de coordonate :
Pentru un sistem de n puncte materiale:
PROPRIETĂŢILE CENTRULUI DE GREUTATE
1. Poziţia centrului de greutate al unui sistem de puncte materiale faţă de punctele

sistemului este independentă de poziţia sistemului faţă de sistemul de referinţă;
20
2. Dacă sistemul de puncte materiale are un centru de simetrie, acest punct coincide
întotdeauna cu centrul de greutate al sistemului;
3. Dacă sistemul de puncte materiale are o axă de simetrie, centrul de greutate al
sistemului este situat pe acea axă;
4. Dacă sistemul de puncte materiale are un plan de simetrie, centrul de greutate
este situat în acest plan.
1.6.4. CENTRUL DE GREUTATE AL UNUI SOLID RIGID
Orice corp solid poate fi descompus mintal într-un număr foarte mare de
elemente de volum, foarte mici, care pot fi aproximate prin puncte materiale.
Fiecare punct material de masă este supus unei forţe de greutate .
Totalitatea forţelor de greutate care se exercită asupra elementelor de volum ale
masei , constituie un sistem de forţe paralele.
Rezultanta a sistemului de forţe paralele este greutatea corpului şi are
punctul de aplicaţie în centrul forţelor paralele, care este centrul de greutate al
corpului (fig.14).
Fig.14
1.6.5. MOMENT STATIC
DEFINIŢIE:
Mărimea vectorială se numeşte moment static
al rigidului în raport cu polul O.
21
Pentru momentul static al rigidului în raport cu

centrul de masă este nul.
CAPITOLUL II
STATICA
2.1.GRADE DE MOBILITATE
DEFINIŢIE:
Parametrii geometrici independenţi cu ajutorul cărora se defineşte poziţia unui
corp reprezintă gradele de mobilitate ale corpului considerat (punct material,solid
sau rigid).
DEFINIŢIE:
Un punct material sau un rigid, putem spune că este liber, dacă sub acţiunea
unui sistem spaţial de forţe poate ocupa orice poziţie în spaţiu, iar sub acţiunea unui
sistem de forţe coplanare poate ocupa orice poziţie în planul forţelor.
OBSERVAŢIE:
Poziţia punctului material liber în plan se defineşte cu ajutorul a doi parametri
independenti, ca urmare, punctul material liber în plan are două grade de mobilitate
(libertate).
22
Cei doi parametrii geometrici independenţi pot fi:

-coordonatele carteziene (x,y) ale punctului A
-coordonatele polare (,) ale punctului A
Fig.2
- se numeşte coordonată radială
- se numeşte azimut
Între coordonatele carteziene şi cele polare există relaţiile:
şi
Coordonatele polare bidimensionale pot fi folosite acolo unde locaţiile
punctelor se află în plan bidimensional. Anumite sisteme fizice sunt mai simplu de
modelat în coordonate polare.
Coordonatele polare sunt folosite în navigaţie deoarece destinaţia sau direcţia
deplasării pot fi date ca unghiul şi distanţa de la obiectul luat în considerare.
OBSERVAŢIE:
Poziţia punctului material liber în spaţiu se defineşte cu ajutorul a trei
parametrii geometrici independenţi, prin urmare punctul material liber în spaţiu are
trei grade de mobilitate(libertate).
Fig4.1
Cei trei parametrii geometrici independenţi pot fi :
-coordonatele carteziene (x,y,z) ale punctului A
-coordonatele sferice (,r,) ale punctului A
-coordonate cilindrice (,,z) ale punctului A.
23
Fig.1
- se numeşte azimut - x se numeşte abscisă
- se numeşte coordonată radială - y se numeşte ordonată
- se numeşte zenit - z se numeşte cotă
Între coordonatele carteziene şi cele sferice au loc relaţiile:
Între coordonatele carteziene şi cele cilindrice au loc relaţiile:
OBSERVAŢIE:
Cei 6 parametri geometrici independenţi pot fi :
-coordonatele carteziene ( ) ale unui punct oarecare O al rigidului in raport
cu reperul fix
-unghiurile lui Euler :
- -unghiul de precesie
- -unghiul de rotaţie proprie
- -unghiul de nutaţie
24
Fig.3
OBSERVAŢIE:
-reperul este mereu paralel cu reperul fix
-reperul este invariabil legat cu solidul rigid pe care îl reprezintă
-dreapta ON de intersecţie a planului cu planul se numeşte linia
nodurilor
-unghiul se măsoară în planul indicând poziţia liniei nodurilor faţă de
axa
-unghiul se măsoară în planul indicând poziţia axei faţă de linia
nodurilor
-unghiul se măsoară în planul normal pe linia nodurilor indicând poziţia axei
faţă de
CONCLUZIE:
Cunoscând poziţia reperului se cunoaşte poziţia rigidului invariabil
legat cu acest reper.
OBSERVAŢIE:
25
Cele 6 grade de mobilitate ale rigidului liber pot proveni din 3 translaţii şi 3
rotaţii după axele reperului cartezian.
OBSERVAŢIE:
Poziţia rigidului liber în plan se defineşte prin 3 parametrii independenţi, deci
rigidul liber în plan are trei grade de mobilitate (libertate).
Cei trei parametri geometrici independenţi pot fi :

-coordonatele ( ) ale punctului O
-unghiul dacă rigidul este liber în planul
Adică pentru a suprapune planul rigidului cu planul este necesar

să rotim în sensul orar reperul , în jurul liniei nodurilor, cu unghiul Oz
va coincide cu şi unghiul dintre si Ox va fi
OBSERVAŢIE:
Cele trei grade de mobilitate ale rigidului în plan pot proveni din două translaţii
după si şi o rotaţie după axa .
DEFINIŢIE:
Parametrii geometrici independenţi care definesc complet poziţia unui sistem
material (tehnic) se numesc parametrii de poziţie, coordonate generalizate sau
coordonate Lagrange.
CONCLUZIE:
Numărul coordonatelor generalizate este egal cu numărul gradelor de
mobilitate ale sistemului.
OBSERVAŢIE:
Punctul material are 3 grade de mobilitate în spaţiul euclidian si 2 in spaţiul
.
Rigidul are 6 grade de mobilitate în spaţiul si 3 in spaţiul .
2.2.LEGĂTURI MECANICE
2.2.1.GENERALITĂŢI
DEFINIŢIE:
26
Noţiunea de legătură în mecanică reprezintă un element de legare între două

corpuri (puncte materiale) prin care acestea, datorită contactului se interacţionează ca
forţe.
La fiecare legătură trebuie ca forţele distribuite pe suprafeţele de contact, care

acţionează în realitate să le aducem într-un singur punct (numit punctul teoretic de
contact) la o forţă şi un moment unic.O secţiune prin legătură face ca forţa unică şi
momentul unic să fie tratate ca forţe exterioare care acţionează asupra corpului
considerat. Componentele lor se numesc reacţiuni in legături.
2.2.2.CLASIFICARE
a) Din punct de vedere al comportării cinetice :

-Legături geometrice – introduc restricţii numai pentru parametrii de poziţie
-Legături cinematice – introduc restricţii atât pentru parametrii de poziţie cât
şi pentru variaţia acestora in raport cu timpul
OBSERVAŢIE:
-Dacă ecuaţia care descrie legătura este integrabilă, legătura se numeşte
olonomă;
-Dacă ecuaţia care descrie legătura este neintegrabilă, legătura se numeşte
neolonomă;
-Dacă ecuaţia care descrie legătura nu conţine în mod explicit timpul legătura
se numeşte stationară sau scleronomă;
-Dacă ecuaţia care descrie legătura conţine în mod implicit timpul, legătura se
numeşte nestaţionară sau renomă.
b) Din punct de vedere al modului de realizare tehnică:
-Legături pasive, realizate cu elemente rigide
-Legături active, realizate prin intermediul unor elemente elastice.
c) Din punct de vedere al fortelor rezistente:

-Legături ideale în care nu apar rezistenţe la deplasarea sau tendinţa de
deplasare a corpurilor componente
-Legături reale în care apar rezistenţe la deplasarea sau tendinţa de deplasare
a unui corp faţă de altul din componenţa legăturii.
2.2.3.LEGATURI MECANICE IDEALE
REAZEMUL SIMPLU
DEFINIŢIE:
Reazemul simplu este legătura care constrânge rigidul ( ) să rămână cu un
punct al său A pe o suprafaţă ( ) a unui alt rigid (S)(fig.4).
27
Fig.4
OBSERVAŢIE:
Reazemul simplu blochează un singur grad de mobilitate.
Reazemul simplu este o legatură geometrică, staţionară (scleronomă) şi
olonomă (neintegrabilă).
28
ARTICULAŢIA
DEFINIŢIE:
Articulaţia sferică-este legătura care constrânge solidul rigid să rămână cu un

punct al său în permanent contact cu un punct fix în spaţiu;
Articulaţia cilindrică-este legătura care constrânge solidul rigid să rămână cu
o axă a sa în permanent contact cu o axă fixă din spaţiu .
Fig.5
OBSERVAŢIE:
Articulaţia sferică blocheaza 3 grade de mobilitate.
29
Articulaţia cilindrică blochează 5 grade de mobilitate .
LEGĂTURA PRIN FIR SAU BARĂ RIGIDĂ
DEFINIŢIE:
30
Legătura prin fir sau bară fixă este legătura în care un rigid ( ) sub acţiunea
unor solicitări active interacţionează cu un alt rigid ( ) prin intermediul unui fir
mereu întins sau prin intermediul unei bare cu extremităţile fixate de cele 2 rigide
prin câte o articulaţie sferică.
Dacă lungimea firului este constantă, atunci legătura prin fir sau prin bară rigidă
constrânge rigidul să se menţină cu un punct al său în permanent contact cu o suprafaţă
sferică. Din acest motiv legătura cu fir sau cu bară, este considerată un caz particular al
reazemului simplu.
Legătura prin fir Legătura prin bară rigidă

Fig.6
ÎNCASTRAREA
DEFINIŢIE:
31
Încastrarea este legătura care constrânge rigidul să rămână cu o extremitate a

sa fixată într-un alt corp rigid.
OBSERVAŢIE:
Încastrarea blochează toate gradele de mobilitate ale rigidului.
LEGĂTURILE PUNCTULUI MATERIAL
OBSERVAŢIE:
Modelul de punct material neglijează dimensiunile corpului, reducându-l la un
punct geometric, rezultă că numai două din cele 4 tipuri de legături pasive
fundamentale pot să aibă sens în studiul mişcării (repausului) punctului material:
-reazemul pe o suprafaţă sau o curbă
-legătura prin fir sau bară rigidă
2.2.4. LEGĂTURI ELASTICE
DEFINIŢIE:
Se numeşte legătură elastică (activă) a unui rigid sau a unui punct material cu
un alt corp din mediul înconjurător, forma de interacţiune realizată prin intermediul
unor elemente elastice care impun anumite restricţii parametrilor de poziţie sau
variaţiei acestora, in raport cu timpul.
Elementele elastice din componenţa legăturii elastice (active) sunt:

-arcul elicoidal
32
-arcul spiral
-arcul lamelar
-arcul bară de torsiune
33
-arcul de cauciuc
-arcul pneumatic de tip burduf etc.
2.2.5.LEGĂTURI MECANICE REALE
FORŢA DE FRECARE
DEFINIŢIE:
34
Forţele de rezistenţă care se opun deplasării sau tendinţei de deplasare a unui

corp in raport cu altul din componenţa aceleaşi legături mecanice,sunt forţe de
interacţiune a suprafeţelor corpurilor numite forţe de frecare.
În mecanica rigidului se menţin valabile legile lui Coulomb:

1.Forţa maximă de frecare nu depinde de mărimea suprafeţei de contact;
2.Forţa de frecare este direct proporţională cu modulul reacţiunii normale N:
=coeficient de proportionalitate=coeficient de frecare (depinde de natura

corpurilor de contact);
3.Pentru viteze mici de alunecare,forţa maximă de frecare este independentă de viteza
de alunecare.
FORŢA DE FRECARE IN REPAUS
DEFINIŢIE:
Forţele de frecare in repaus se mai numesc şi forţe de frecare statice sau forţe
de frecare de aderenţă.
Suprafeţele de contact între corpuri în repaus , reprezintă locurile de legătură

unde apar nu numai reacţiunea normala la suprafaţă , ci şi o forţă de legătură
tangenţială numită forţa de frecare în repaus.
Ambele componente se află în echilibru cu forţele direct aplicate.În cazul static
determinat ele se calculează din condiţiile de echilibru:
,
ceea ce înseamnă că reacţiunea rezultată din şi se află în interiorul conului de
frecare cu semiunghiul la vîrf şi cu normala la axa de simetrie.
35
Fig.7
-se numeşte unghiul de frecare in repaus

-se numeşte coeficient de frecare in repaus, numit şi coeficient de frecare
static sau de aderenţă.
FORŢELE DE FRECARE DE ALUNECARE
DEFINIŢIE:
Dacă suprafeţele de contact a două corpuri alunecă reciproc accelerat sau
neaccelerat,atunci corpurile exercită reciproc forţe de frecare de alunecare
tangenţiale pe suprafeţele de contact.
Forţele de frecare de alunecare sunt forţe direct aplicate. Pe fiecare corp există
o forţă orientată în sens opus vitezei relative a acestuia de modul :
,unde
-este forţa cu care corpul apasă normal pe suprafaţa de contact;
-este coeficient de frecare,numit si coeficient de frecare de alunecare dinamic;
-este unghiul de frecare de alunecare.
TIPURI DE FRECARE DE ALUNECARE
Frecarea în jgheab (ghidaj)

Un canal cu pereţi înclinaţi se numeşte jgheab şi serveşte fie la transmiterea, fie la
frânarea unei mişcări.
36
În cazul curerelor trapezoidale jgheabul serveşte la transmiterea mişcării şi a puterii,

pe baza frecării ce apare între curea şi pereţii laterali ai jgheabului.
În cazul dispozitivelor cu fricţiune jgheabul serveşte la frânarea mişcării pe baza

frecării ce apare între pana 1 şi jgheabul 2.
Frecarea la şurub
Dacă asupra unui şurub acţionează o forţă rezistenţă şi un moment , în fiecare punct
al spiralei medii de contact dintre filetul şurubului şi piuliţei va apare o reacţiune
normală elementară şi o forţă de frecare elementară, formând un sistem de sarcini
elementare distribuite de-a lungul spiralei medii.
Frecarea de pivotare. Frecare în lagărul axial

Se spune că un lagăr este axial dacă forţa care acţionează asupra lagărului are direcţia
axială
Fig.8
37
2.3.SISTEME DE SCRIPEŢI
2.3.1.SCRIPETE SIMPLU.RIGIDITATE FUNICULARĂ
DEFINIŢIE:
Scripetele este o roată la periferia căreia s-a executat un canal pentru aşezarea
unui cablu sau lanţ.
DEFINIŢIE:
Scripetele se numeşte fix sau mobil după cum axul său este fixat sau deplasabil.
DEFINIŢIE:
Scripetele fix, peste care se infăşoară un fir la extremităţile căruia există o forţă
motoare F şi o sarcină Q se numeşte scripete simplu.
DEFINIŢIE:
Rigiditatea firului este proprietatea firului de a-şi păstra forma pe care o are,
deci de a nu se deforma.
Rigiditatea firului se manifestă la tendinţa de deplasare a sa prin apropierea de

axul scripetelui cu distanta , în zona de desfăşurare de pe scripete şi respectiv prin
îndepărtarea de axul scripetelui cu distanţa în zona de înfăşurare pe scripete .
Fig.9
38
Astfel la tendinţa de ridicare a sarcinii Q ţinând seama şi de frecarea din

lagărul axial, ecuaţiile de echilibru ale scripetelui vor fi:
Notăm cu care depinde de rigiditatea firului,numită şi rigiditate
funiculară.
Notăm cu
Atunci .
La tendinţa de coborâre a sarcini Q, firul se va depărta de axul scripetelui în

zona de înfăşurare, unde acţionează forţa F şi se va apropia de ax în zona de
desfăşurare unde acţionează Q; (momentul de frecare în lagăr se schimbă):
SCRIPETELE DUBLU
Pentru deplasarea sarcinilor mari cu forţe motoare relativ mici, se
folosesc sistemele formate din doi sau mai mulţi scripeţi.
DEFINIŢIE:
Sistemul format dintr-un scripete fix şi unul mobil (cu ax deplasabil) se
numeşte scripete dublu.
-la echilibru
39
Fig.10
Se consideră că şi este verticală.

Pentru scripetele fix avem:
2.3.3. SCRIPETE DIFERENŢIAL CU LANŢ
Acest scripete este format dintr-un scripete dublu cu axa fixă şi un scripete
simplu mobil.
Deplasarea lanţului are loc pe baza diferenţei dintre lungimea care se înfăşoară
pe roata R şi care se desfăşoară de pe roata r.
Un astfel de sistem nu funcţionează cu cablu sau cu frânghie.
40
-la echilibru
2.3.4. SISTEME DE SCRIPEŢI
Un exemplu de sistem de scripeţi este mufla, format dintr-un scripete fix şi trei
scripeţi mobili.
41
Un alt exemplu de sistem de scripeţi este palanul, format din n perechi de scripeţi
montaţi pe două furci ca în fig., formând două mufle. Mufla A este fixă iar de mufla B
este suspendată greutatea Q.Un fir continuu este legat de mufla superioară A şi trecut
succesiv peste scripeţii celor două mufle.
42
43
CAPITOLUL III
CINEMATICA
3.1.CINEMATICA PUNCTULUI MATERIAL
3.1.1.POZIŢIE.COORDONATE DE POZIŢIE
Poziţia unui punct M în spaţiu este cunoscută prin vectorul său de poziţie
sau prin trei coordonate scalare.
Coordonatele cele mai des întâlnite sunt:
-coordonate carteziene ( x,y,z );
-coordonate sferice ( );
-coordonate cililindrice ( );
DEFINIŢIE:
Locul geometric al poziţiilor succesive pe care le ocupă un punct în timpul
mişcării sale se numeşte traiectorie.
Traiectoria poate fi rectilinie sau curbilinie.

Traiectoria curbilinie poate fi situată:
- într-un plan mişcare plană (de exemplu, mişcarea circulară)
- în spaţiu ( de exemplu , mişcarea unui punct periferic al unui şurub)
OBSERVAŢIE:
Mişcarea rectilinie şi mişcarea circulară sunt cele mai simple şi cele mai des
intâlnite mişcări.
a) Cazul mişcării rectilinii
44
Fig.1
OBSERVAŢIE:
Poziţia punctului material M este dată de o coordonată x (abscisa ).
Pentru a descrie mişcarea punctului material M pe traiectoria sa rectilinie

trebuie să cunoaştem poziţia acestuia în fiecare moment pe această traiectorie, adică
coordonata sa x în funcţie de timp.
- legea de mişcare (ecuaţia cinematică a mişcării)

unde t se numeşte parametrul traiectoriei.
- vectorial
b) Cazul mişcării în plan
Fig.2
-poziţia punctului material M este dată de două coordonate:
45
x = abscisa
y =ordonata
Pentru a descrie mişcarea punctului material în plan ( în funcţie de sistemul de

coordonate oxy ales) trebuie să cunoaştem coordonatele sale ( x,y ) în funcţie de
timpul t, adică funcţiile:
ecuaţiile cinematice ale mişcării
-vectorial
OBSERVAŢIE :
Fiecare ecuaţie descrie mişcarea proiecţiei punctului material pe axa respectivă
sau mişcarea punctului material în direcţia axei respective;
Mişcarea plană a punctului material se descompune în două mişcări rectilinii
după cele două axe alese.
c) Cazul mişcării în spaţiu
Fig.3
În acest caz poziţia punctului material M este dată de trei coordonate:

x(abscisa); y(ordonata); z(cota), care se obţin ducând din M paralele la axe.
Mişcarea punctului material M în spaţiu este descrisă de trei ecuaţii:
46
, unde x,y,z sunt ecuaţiile cinematice ale mişcării.
- vectorial
OBSERVAŢIE:
Mişcarea în spaţiu poate fi descompusă în trei mişcări rectilinii după axele
alese.
Transformarea între coordonatele carteziene (prezentate) şi coordonatele

cilindrice (respectiv polare în cazul ) este:
;
Transformarea între coordonatele carteziene şi sferice este:
; ;
; ;
Transformarea între coordonatele cilindrice şi sferice este:
; ;
3.1.2.VITEZA LINIARA A PUNCTULUI
Fig.4
Fie un punct A care se deplasează pe curba ( ), având vectorul de poziţie

faţă de un reper fix O.Într-un timp , punctul parcurge arcul ,
corespunzător diferenţei:
47
Viteza medie a punctului A pe porţiunea este o mărime scalară , egală

cu raportul dintre drumul parcurs şi intervalul corespunzător :
Deoarece arcul , poate fi aproximat prin coarda corespunzătoare

, când este suficient de mic, viteza medie poate fi interpretată ca mărime
vectorială definită prin relaţia:
care arată că viteza medie are direcţia şi sensul vectorului .
La limită ( ) = viteza instantanee
Rezultă că vectorul este coliniar cu , prin urmare viteza punctului A este

tangenta în A la traiectorie şi are sensul corespunzător cu cel al mişcării punctului.
CONCLUZIE:
Viteza unui punct este mărimea vectorială ce caracterizează direcţia , sensul
mişcării şi drumul parcurs, raportat la un timp elementar ; ea se exprimă prin derivata
în raport cu timpul a vectorului de poziţie al punctului.
3.1.3.ACCELERATIA LINIARA A PUNCTULUI
48
Fig.5
Dacă un punct A parcurge pe traiectoria sa ( ) într-un timp arcul

trecând de la viteza în A la viteza în rezultă că în timpul
viteza variază cu .
Acceleraţia medie , pe porţiunea , a punctului A este vectorul dat de

raportul :
având aceeaşi orientare ca şi vectorul .
Limita raportului , pentru , va reprezenta acceleraţia, la un
moment dat , a punctului A :
= acceleraţia instantanee
CONCLUZIE:
Acceleraţia liniară a punctului este mărimea vectorială ce caracterizează
variaţia vitezei în unitatea de timp şi care se exprimă prin derivata vitezei în raport cu
timpul.
3.1.4.VITEZA SI ACCELERATIA UNGHIULARA
49
Fig.6
Poziţia unui mobil M pe o traiectorie sub formă de cerc poate fi

determinată cu ajutorul coordonatei curbilinii care masoară lungimea
arcului de cerc de la punct la originea O , considerată pozitivă în sensul
trigonometric:
50
unde - R = raza cercului ;

- = unghiurile la centru pe care le formează raza vector a
mobilului cu axa de referinţă la momentele şi t ;
- = unghiul la centru măsurat în radiani.
Dacă
DEFINIŢIE:
Vectorul de poziţie dus din centrul cercului pâna la mobil
se mai numeşte raza vectoare a mobilului.
DEFINIŢIE:
Radianul este un unghi la centru care subîntinde un arc de cerc egal
cu raza cercului.
subîntinde toată lungimea cercului care este rezultă că
unghiul are radiani.
DEFINIŢIE:
Viteza unghiulară reprezintă unghiul la centru descris de raza
vectoare în unitatea de timp.
Viteza unghiulară medie:
Pentru la limită
= viteza unghiulară instantanee
Viteza liniară este un vector tangent la circumferinţă :
DEFINIŢIE:
51
Acceleraţia unghiulară reprezintă variaţia vitezei unghiulare în

unitatea de timp :
DEFINIŢIE:
este o acceleraţie radială ( orientată spre centrul cercului ) şi de
aceea se numeşte centripetă.
DEFINIŢIE:
Acceleraţia liniară reprezintă variaţia vitezei liniare (tangenţiale) în
unitatea de timp,fiind un vector tangent la traiectorie.
, unde este vectorul razei
vectoare.
3.2. CINEMATICA SOLIDULUI RIGID
3.2.1. VITEZA ŞI ACCELERAŢIA UNGHIULARĂ
Un solid rigid se poate află în:

-mişcare de translaţie;
-mişcare de rotaţie în jurul unei axe;
-mişcare elicoidală (rotaţie şi translaţie simultan).
DEFINIŢIE:
Mişcarea de translaţie a unui solid rigid este mişcarea în care orice
dreaptă legată de solidul rigid îşi păstrează orientarea,adică se mişcă
paralel cu ea însăşi.
OBSERVAŢIE:
În această mişcare toate punctele solidului rigid au traiectorii, viteze
şi acceleraţii identice şi de aceea această mişcare este determinată prin
mişcarea unui singur punct material ce aparţine corpului.
52
DEFINIŢIE:
Mişcarea de rotaţie a unui solid rigid este mişcarea în care toate
punctele sale descriu cercuri ale căror centre sunt situate pe o dreaptă
perpendiculară pe planul cercurilor descrise,dreaptă numită axă de rotaţie.
Fig.7
Razele vectoare ale punctelor diferite din corpul rigid vor descrie
acelaşi unghi în intervalul de timp .
Deci viteza unghiulară va fi aceeaşi pentru toate punctele corpului
rigid în rotaţie:
Vectorul viteză unghiulară are direcţia axei de rotaţie,deci este

perpendicular pe planul traiectoriei.Sensul acestui vector este determinat
de regula burghiului drept.
Vitezele liniare ale diferitelor puncte ale rigidului sunt diferite
deoarece şi razele cercurilor descrise sunt diferite:
53
Datorită relaţiei , a felului în care s-a ales direcţia şi sensul

vectorului , se poate reprezenta viteza liniară a mişcării unuia din
punctele ce alcătuiesc rigidul ca produs vectorial ai vectorilor şi :
Fig.8
Deci rezultă
OBSERVAŢIE:
Dacă vectorul viteză unghiulară este constant în timp , mişcarea
de rotaţie este uniformă.
Dacă creşte sau descreşte în timp,mişcarea de rotaţie este
neuniformă
= acceleraţia unghiulară.
Acceleraţia unghiulară se reprezintă printr-un vector şi în cazul

unei axe de rotaţie fixe direcţia acestui vector este aceeaşi cu direcţia
vectorului .
3.2.2.LEGILE CINEMATICII SOLIDULUI RIGID
54
EXEMPLU:
Mişcarea de rotaţie a unui solid rigid sub acţiunea unei forţe sau a
unui sistem de forţe,când axa de rotaţie este fixă.
Fig.9
Asupra fiecărui punct material de masă actionează forţa .

(1)
- unde este acceleraţia mişcării punctului material sub acţiunea
forţei
- este distanţa de la punctul material până la axa de rotaţie.
Pentru a descrie mişcarea de rotaţie a punctului material se poate
considera numai relaţia între componenta tangenţiala a forţei şi
acceleraţia tangenţială :
(2)
adică ecuaţia (1) proiectată pe tangenta la traiectoria circulară a punctului
material considerat.
55
Dar:
(3)
unde acceleraţia unghiulară.

Înmulţind relaţia (2) cu şi ţinând seama de (3) avem:
(4)
Dar : = momentul forţei faţă de axa de rotaţie.
Pentru întreg solidul rigid se poate scrie valoarea momentului

rezultant faţă de axa de rotaţie:
adică:
unde este momentul de inerţie al rigidului faţă de axa de

rotaţie.
3.3.MIŞCAREA OSCILATORIE PERIODICĂ
3.3.1.MIŞCAREA OSCILATORIE ARMONICĂ
DEFINIŢIE:
Prin mişcare oscilatorie se înţelege mişcarea limitată spaţial, în care parametrii
geometrici care determină poziţia punctului îşi schimbă alternativ sensul de variaţie.
DEFINIŢIE:
Dacă parametrii geometrici se repetă după aceleaşi intervale de timp, mişcarea
punctului este periodică.
DEFINIŢIE:
56
Intervalul minim de timp după care parametrii geometrici (mărimile de stare) ce

definesc o mişcare trec prin aceleaşi valori se numeşte perioadă şi se noteaza cu T.
Cea mai simplă mişcare periodică este mişcarea periodică oscilatorie

armonică.
Fig.10
Parametrul de poziţie x se exprimă în funcţie de timpul t , prin relaţia:

sau ; polinoame de gradul I în
putând fi scrise sub forma:
, sau
unde şi sunt constante.

Deci mişcarea oscilatorie armonică este mişcarea periodică cu un singur grad
de libertate.
DEFINIŢIE:
Punctul în jurul căruia se execută mişcarea ocilatorie se numeşte centrul de
oscilaţie.
DEFINIŢIE:
Valoarea instantanee a parametrului x , ce defineşte poziţia punctului faţă de
centrul de oscilaţie se numeşte elongaţie iar elongaţia maximă se numeşte
amplitudine.
57
DEFINIŢIE: Simbolul este cunoscut sub denumirea de pulsaţie sau

frecvenţă circulară şi se măsoară în radiani pe secundă.
Funcţiile sin şi cos sunt periodice cu perioada pentru

elongaţia mişcării se repetă prima repetare va avea loc după t = T corespunzător
valorii k=1.
Deci dacă = pulsaţia = numărul
de oscilaţii ce se execută în unitati de timp
perioada
= frecvenţa = numărul de oscilaţii (cicluri) care se execută într-o
unitate de timp.
= fază sau unghi de fază.
Fie două mişcări oscilatorii armonice având elongaţiile:
Fig.322
Pentru două mişcări oscilatorii armonice cu aceeaşi pulsaţie, diferenţa

constantă între unghiurile de fază se numeşte defazaj sau diferenţă de fază:
= diferenţa de fază
Viteza punctului în mişcarea oscilatorie se obţine prin derivarea elongaţiei date
:
58
iar acceleraţia :
Eliminând timpul in relaţiile:
elipsa
şi
în relaţiile:
dreapta
Fig.3.2.3
3.3.2.REPREZENTAREA MIŞCĂRII ARMONICE ÎN PLANUL COMPLEX
Considerăm un vector rotitor de modul care se roteşte cu viteza

unghiulară .
În planul complex Oxy vectorul rotitor este z=a+ib
Numărul complex z reprezintă fie mişcarea armonică prin partea sa reală , fie
mişcarea armonică prin partea sa imaginară.
59
Fig.3.2.4.
Derivatele de ordin I şi II în raport cu timpul, ale variabilelor complexe z
reprezintă vitezele şi acceleraţiile celor două mişcări armonice:
viteza şi acceleraţia sunt
reprezentate în planul complex ca vectori de module şi rotiţi faţă de
vectorul iniţial cu respectiv .
3.3.3.COMPUNEREA A DOUĂ OSCILAŢII ARMONICE DE ACEEAŞI

DIRECŢIE ŞI ACEEAŞI FRECVENŢĂ. INTERFERENŢA OSCILAŢIILOR.
DEFINIŢIE:
Compunerea a două oscilaţii armonice care au loc pe aceeaşi direcţie , având
acelaşi centru de oscilaţie şi aceeaşi frecvenţă , poartă numele de interferenţă.
Fie un punct A supus simultan pe o direcţie Ox la două mişcări oscilatorii

armonice de aceeaşi frecvenţă ,diferite numai prin unghiul de fază .
60
Aceste mişcări sunt reprezentate prin vectorii şi a căror rezultantă va

servi la obţinerea legilor mişcării rezultante a punctului , căci , în virtutea teoremei
proiecţiilor, proiecţia x a rezultantei este egală cu suma proiecţiilor ale
vectorilor a căror rezultantă este .
Rotind întreg paralelogramul în sens trigonometric cu viteza unghiulară ,

proiecţiile pe orizontală ale vectorilor şi vor reprezenta deplasările punctului
în funcţie de timp.
Legea orară corespunzătoare interferenţei este:
unde ;
61
3.2.4.COMPUNEREA A DOUĂ OSCILAŢII ARMONICE DE ACEEAŞI

DIRECŢIE ŞI DE FRECVENŢE APROPIATE. FENOMENULUI DE BĂTĂI.
Dacă un punct A este supus simultan la două mişcări armonice de aceeaşi

direcţie va apare un fenomen interesant când cele două pulsaţii şi
sunt aproape egale una cu alta.
unde este mic în comparaţie cu .

Se consideră că cele două mişcări au aceeaşi frecvenţă iar diferenţa de fază
este:
funcţie liniară de timp.
Fig.3.2.7.
Prima oscilaţie poate fi reprezentată prin vectorul , iar a doua oscilaţie prin
vectorul defazat cu faţă de , cei doi vectori rotindu-se cu viteza
unghiulară .
Cum este mic, variaţia unghiului dintre vectori corespunzătoare unei
singure rotaţii este neînsemnată , prin urmare vectorii pot fi însumaţi geometric şi în
decursul fiecărei rotaţii a celor doi vectori, mişcarea rezultantă poate fi reprezentată
prin vectorul care se roteşte cu viteza unghiulara .
Rezultă că mişcarea rezultantă a punctului poate fi identificată aproximativ cu
oscilaţia armonică de pulsaţie şi perioadă
Însă în decursul unui număr mai mare de rotaţii(cicluri) poziţia relativă a

vectorilor si variază , deoarece defazajul este funcţie de timp ; ca urmare
vectorul rezultant variază lent şi ca modul şi ca direcţie.
Astfel amplitudinea oscilaţiei rezultante variază lent şi periodic între valorile
a+b şi a-b , pentru a b sau între 2a şi 0, pentru a=b.
Fig.3.2.8.
DEFINIŢIE:
Fenomenul de creştere şi descreştere periodică a amplitudinii unei mişcări
oscilatorii este cunoscut sub denumirea de bătăi.
Perioada unei bătăi corespunde cu timpul în care vectorul execută, faţă

de vectorul o rotaţie completă:
62
În acest interval de timp amplitudinea oscilaţiei rezultante trece de la o valoare

minimă, prin valoarea maximă la următoarea valoare minimă.
Pulsaţia bătăilor este:
iar frecvenţa bătăilor:
Legea orară a mişcării rezultante se exprimă , în funcţie de vectorul rezultant

, prin relaţia:
unde :
pentru a=b
CONCLUZIE:
Mişcarea rezultantă este o oscilaţie armonică de pulsaţie şi amplitudine
variabilă.
3.2.5.COMPUNEREA A DOUĂ OSCILAŢII ARMONICE DE DIRECŢII

RECTANGULARE ŞI DE ACEEAŞI FRECVENŢĂ
Fie un punct A supus simultan la două mişcări oscilatorii armonice de aceeaşi

frecvenţă şi de direcţii rectangulare. Cele două mişcări pot fi exprimate prin relaţiile:
(1) care geometric , exprimă ecuaţiile parametrice ale

traiectoriei punctului A.
Pentru a elimina timpul efectuăm calculele:
(2)
63
(3) ecuaţia traiectoriei punctului A
Prin urmare , mişcarea rezultantă a două oscilaţii armonice de direcţii

rectangulare şi de aceeaşi frecvenţă nu mai este în general , o mişcare oscilatorie
armonică ci o mişcare periodică continuă pe elipsa înscrisă într-un dreptunghi cu
laturile 2a şi 2b.
Fig.3.2.9.
Dacă sau ecuaţia se reduce la:
(4)
Mişcarea rezultantă a punctului are loc pe o elipsă ale cărei axe de simetrie
sunt chiar axele de coordonate şi ale cărei semiaxe sunt egale cu amplitudinile a şi b.
Fig.3.2.10.
Mişcarea pe elipsă se efectuează spre stânga sau spre dreapta în funcţie de

valorile diferenţei de fază dintre cele două oscilaţii armonice.
Dacă a=b şi sau ecuaţia se reduce la :
(5) ,
punctul A execută o mişcare continuă pe un cerc.
Pentru sau elipsa (3) degenerează în dreptele:
; ,
pe care punctul A execută mişcări oscilatorii de amplitudine egale cu .

Fig. 3.2.11.
Traiectoriile punctului A pentru diferite valori ale diferenţei de fază

între cele două mişcări.
3.2.6.COMPUNEREA A DOUĂ OSCILAŢII ARMONICE DE DIRECŢII

RECTANGULARE ŞI DE FRECVENŢE DIFERITE.
64
Dacă un punct A este supus simultan la două mişcări armonice de direcţii

rectangulare şi de frecvenţe apropiate:
(1) unde este mic
în comparaţie cu , se poate considera că cele două mişcări au aceeaşi frecvenţă, ca

şi în cazul studiat la paragraful precedent , însă diferenţa de fază este
variabilă în timp.
Punctul supus simultan la cele două mişcări armonice se va deplasa în mişcarea
rezultantă , pe elipsele înscrise în dreptunghiul de laturi 2a şi 2b , deci nu mai execută
o mişcare oscilatorie.
Fig.3.2.12.
În general, traiectoria punctului nu este o curbă închisă. Pentru închidere este

necesar ca punctul mobil să treacă prin aceeaşi poziţie la intervale egale de timp ( )
adică:
(2)
Aceste condiţii vor fi îndeplinite dacă timpul este un multiplu de şi de
adică:
(3) sau
(4)
Cum sunt numere întregi rezultă că traiectoria punctului se închide dacă
raportul este un număr raţional.
Cazul când diferenţa de fază între pulsaţiile celor două mişcări armonice
rectangulare este mare în raport cu valoarea pulsaţiilor:
65
EXEMPLU:
(5)
sau
(7) ecuaţia unei parabole.
Punctul supus simultan la două mişcări armonice va descrie porţiunea de

parabolă reprezentată în figură , mişcarea fiind oscilatorie.
Fig.3.2.13.
Dacă raportul pulsaţiilor ia diferite valori , punctul supus simultan la cele
două oscilaţii rectangulare (A) va descrie anumite curbe ce se vor înscrie în

dreptunghiul de laturi 2a şi 2b , forma lor depinzând de mărimea diferenţei de fază
.
Definiţie:
Aceste curbe se numesc figuri Lissajous. Pe curbele deschise mişcarea este
oscilatorie, iar pe cele închise este continuă.
Fig.3.2.14
CAPITOLUL IV
DINAMICA
4.1.LUCRUL MECANIC
4.1.1.LUCRUL MECANIC AL UNEI FORŢE CONSTANTE F, AL CĂREI PUNCT

DE APLICAŢIE SE DEPLASEAZĂ PE SUPORTUL SĂU
66
DEFINIŢIE :
Lucrul mecanic al unei forţe constante F, al cărui punct de aplicaţie
se deplasează pe distanţa d , în direcţia şi sensul forţei , este egal cu
produsul dintre mărimea forţei şi mărimea deplasării :
(Joule)
unde
Fig 4.1.1
OBSERVAŢIE:
Lucrul mecanic efectuat de forţa constantă F pe distanţa
este egal cu aria suprafeţei haşurate.
DEFINIŢIE:
Forţa care produce mişcarea se numeşte forţă motoare; iar forţa care
se opune mişcarii se numeşte forţă rezistentă.
DEFINIŢIE:
Lucrul mecanic al forţei motoare se numeşte lucru mecanic motor,
iar cel al forţei rezistente se numeşte lucru mecanic rezistent.
DEFINIŢIE:
Un Joule este lucrul mecanic efectuat de o forţă de un newton al
cărei punct de aplicaţie se deplasează cu un metru pe suportul forţei şi în
sensul forţei.
4.1.2.LUCRUL MECANIC AL UNEI FORŢE CONSTANTE A CĂREI

DIRECŢIE FACE UN UNGHI CU DIRECŢIA DEPLASĂRII
Fig 4.1.2
descompusă după Ox şi Oy :
unde
67
cos  > 0 => L > 0 = lucru mecanic motor

cos  < 0 => L < 0 = lucru mecanic rezistent
4.1.3.LUCRU MECANIC AL REZULTANTEI R A UNUI SISTEM DE

FORŢE CONCURENTE.
Lucrul mecanic al rezultantei a unui sistem de forţe concurente

, este egal cu suma lucrurilor mecanice ale forţelor concurente.
4.1.4. LUCRUL MECANIC AL FORŢEI DE GREUTATE.

Fig 4.1.3.
CONCLUZIE :
Lucrul mecanic al greutăţii este independent de drumul parcurs de
punctul material şi de legea mişcării acestuia şi este egal cu produsul
68
greutaţii prin diferenţa de nivel h , dintre poziţia iniţială şi cea finală a

punctului material.
DEFINIŢIE :
O forţă care acţionând asupra unui punct material, efectuează un
lucru mecanic independent de drumul parcurs şi de legea după care se
mişcă punctul material şi depinde numai de poziţiile punctelor extreme ale
traiectoriei se numeste forţă conservativă.
EXEMPLE : greutatea, forţa elastică.
DEFINIŢIE :
O regiune din spaţiu, limitată sau nelimitată, unde în fiecare punct se
face simţită acţiunea unei forţe determinată în modul, direcţie şi sens
spunem că formează un câmp de forţe.
DEFINIŢIE :
Câmpul ale cărui forţe sunt conservative se numeşte câmp de forţe
conservativ.
EXEMPLU : câmpul gravitaţional.
4.1.5. LUCRUL MECANIC AL FORŢELOR ELASTICE.
DEFINIŢIE:
Forţa , proporţională cu valoarea deformaţiei şi orientată în sens
opus creşterii deformaţiei se numeşte forţa elastică.
În timpul deformării unui corp, în el apar forţe egale ca valoare cu

forţele deformatoare F şi orientate în sens opus acestora:
Fig 4.1.4
69
lucrul mecanic al forţei elastice

Lucrul mecanic al forţei elastice depinde numai de poziţia punctului
iniţial şi al celui final al drumului parcurs de punctul de aplicaţie al forţei.
OBSERVAŢIE:
Forţa elastică este o forţă conservativă.
În timpul deformării unui resort se deplasează pe distanţa x, atât

punctul de aplicaţie al forţei deformatoare cât şi cel al forţei elastice
. Ambele forţe efectuează lucru mecanic .
La întindere sau comprimare, lucrul mecanic al forţei deformatoare

, este lucrul mecanic motor, pe când cel al forţei elastice este un lucru
mecanic rezistent. Aceste 2 lucruri mecanice sunt egale şi de sens contrar.
Fig 4.1.5
Calculăm lucrul mecanic al forţei elastice folosind graficul

de variaţie al acesteia în funcţie de x , într-un sistem de coordonare
Graficul funcţiei este o dreaptă care trece prin originea
axelor de coordonate.
Rezultă că lucrul mecanic al forţei elastice este egal cu aria suprafeţei
limitată de dreapta şi segmentele de dreaptă şi , deci este
egal cu aria triunghiului :
4.1.6.LUCRUL MECANIC AL FORŢELOR CE ACŢIONEAZĂ

ASUPRA RIGIDULUI.
Considerăm un rigid în mişcare generală şi un punct A de pe acesta ,

sediu al masei elementare , care descrie o traiectorie având viteza
70
tangentă la traiectorie, unde este vectorul de poziţie faţă de un pol

fix .
Notăm cu vectorul de poziţie al punctului A în raport cu un pol ,
arbitrar ales pe rigid, pol care descrie o traiectorie , având viteza
tangentă la această traiectorie, fiind vectorul de poziţie al polului
fată de .
Fig 4.1.6
Considerăm un sistem de forţe elementare aplicate maselor

elementare ale rigidului ce formează distribuţii de forţe
elementare interioare şi exterioare ale rigidului.
Sistemul de forţe are torsorul:
unde : ;
Lucrul mecanic al forţei elementare într-o deplasare elementară
, care are loc în timpul este :
lucrul mecanic al tuturor distribuţiilor de forţe elementare :
unde înlocuind
Ţinând seama că rigidul are o mişcare generală
OBSERVAŢIE:
şi exprimă viteza de translaţie instantanee, respectiv viteza
unghiulară a mişcării de rotaţie instantanee; vor fi aceleaşi pentru întreg
domeniul ocupat de rigid ;
71
exprimă timpul elementar în care au loc deplasările elementare

ale tuturor forţelor sistemului şi va fi acelaşi pentru întreg domeniul
(S).
(1)
iar lucrul mecanic total al sistemului format atât din distribuţii
de forţe elementare interioare, cât şi din distribuţii de forţe elementare
exterioare, efectuat într-un interval finit de timp , se va exprima prin
relaţia :
Ţinând cont de relaţiile :

(2)
unde reprezintă vectorul rotaţie elementară, având modulul şi

vectorul , adică direcţia şi sensul vectorului .
Dacă : =
=
Din (1) si (2) (3)
OBSERVAŢIE:
Dacă rigidul are o mişcare de translaţie din (3)
Dacă rigidul are o mişcare de rotaţie în jurul unei axe fixe ce trece
prin O, respectiv o rotaţie instantanee în jurul unei axe mobile ce trece
permanent prin punctul fix O (rigidul cu un punct fix), se poate alege
si (3) devine :
72
Dacă rigidul are o mişcare plan – paralelă se utilizează notaţiile:
Dacă rigidul are o mişcare elicoidală cu axa fixă, orientând axa

a sistemului de referinţă fix după axa mişcării elicoidale
4.2.PUTERE
DEFINIŢIE:
Mărimea scalară ce caracterizează lucrul mecanic transferat unui
sistem fizic în unitatea de timp, se numeşte putere şi se exprima prin
relaţia :
dacă )
OBSERVAŢIE:
În cazul când puterea este constantă
Dacă L=1 joule, t=1 secunda unitatea de putere numită Watt (W).
Pentru un solid rigid, ţinând seama de relaţia :
sau (4) , corespunzătoare mişcării generale a

rigidului.
OBSERVAŢIE:
73
Dacă rigidul are o mişcare de translaţie se pot impune condiţiile

şi (4) devine :
(5)
Valabilă şi pentru punctul material a cărui viteză reprezintă de fapt
viteza centrului de masă .
Dezvoltând (5)
Iar dacă si au acelaşi vector
Dacă rigidul are o mişcare de rotaţie în jurul unei axe fixe trecând
prin punctul O, respectiv de rotaţie instantanee în jurul unei axe mobile
trecând permanent prin punctul fix, viteza şi puterea dezvoltată este:
când are aceeaşi orientare ca şi ,
de unde rezultă momentul motor (cuplul motor) în funcţie de puterea

si turaţia .
4.3. RANDAMENT MECANIC
DEFINIŢIE:
Randamentul mecanic al unei maşini sau instalaţii are expresia :
unde : sunt lucrul mecanic util şi respectiv lucrul mecanic motor,

iar puterea utilă, respectiv puterea motoare.
În funcţie de lucrul mecanic pierdut , respectiv de puterea pierdută
unde se numeşte coeficient de pierderi.
OBSERVAŢIE:
74
Randamentul total al unui lanţ de maşini legate în serie este egal

cu produsul randamentelor maşinilor lanţului:
Randamentul total al unui lanţ de maşini legate în paralel este egal

cu suma produselor dintre randamentele fiecărei maşini şi cota parte din
puterea absorbită de maşină din totalul puterii motoare ce alimentează
întregul lanţ.
cu condiţia :
4.4.MOMENT DE INERŢIE MECANIC.
DEFINIŢIE:
Momentele de inerţie mecanice ale unui rigid (S) sunt definite prin
integrale de forma:
unde pătratul distanţei punctului în care se consideră localizată

masa elementară dm, la un plan , la o dreaptă sau la un pol O.
Momentele de inerţie mai pot fi exprimate şi prin relaţii de forma:
i=raza de inerţie, sau raza de giraţie=distanţa de la un punct în care

ar trebui să fie concentrată întreaga masă a corpului, la un plan, o axă sau
un pol.
În cazul unui sistem de puncte materiale
4.5. ENERGIA MECANICĂ
DEFINIŢIE:
75
Energia este o mărime fizică scalară ce caracterizează

capacitatea unui corp sau a unui sistem de corpuri de a produce lucrul
mecanic.
Dacă un corp are capacitatea să efectueze lucru mecanic datorită unor
factori mecanici cum ar fi schimbarea poziţiei lui într-un câmp de forţe,
deformaţiei sale sau accelerării sale spunem că posedă energie mecanică.
OBSERVAŢIE:
Un corp efectuează lucru mecanic numai dacă acesta trece
dintr-o stare în alta.
Energia mecanică E are 2 părţi:
- Energia cinetică : sau energia de mişcare
- Energia potenţială: numită şi energie de poziţie sau
de configuraţie.
=joule (J)
4.5.1.ENERGIA CINETICĂ A PUNCTULUI MATERIAL
DEFINIŢIE:
Energia pe care o posedă un corp datorită mişcării sale (în
raport cu un sistem de referinţă dat) se numeşte energie cinetică.
Energia cinetică a unui corp este definită prin lucrul mecanic pe
care trebuie să-l efectueze acest corp din momentul frânării sale şi pâna la
oprirea sa, sau prin lucrul mecanic efectuat pentru a-i imprima o anumită
viteză.
Fig 1
Considerăm un punct material în mişcare rectilinie uniform variată sub
acţiunea unei forţe
Scriem formula lui Galilei:
Din relaţia fundamentală a dinamicii (2)

Din (1) si (2) :
(3)
76
Termenul reprezintă lucrul mecanic al forţei pe distanţa
(4)
Din relaţia (4) rezultă că lucrul mecanic efectuat de forţa care

acţionează asupra punctului material a contribuit la variaţia mărimii
(5)
numită prin definiţie energia cinetică a punctului material.
DEFINIŢIE:
Energia cinetică a unui ( punct material ) corp de masă m, care
se află în mişcare de translaţie cu viteza v, în raport cu un sistem de
referinţă inerţial, este egală cu semiprodusul dintre masa corpului şi
pătratul vitezei acestuia.
Relaţia (4) exprimă teorema variaţiei energiei cinetice care se enunţă

astfel :
“Variaţia energiei cinetice a unui punct material, care se deplasează
în raport cu un sistem de referinţă inerţial este egală cu lucrul mecanic
efectuat de forţa rezultantă care activează asupra punctului material în
timpul acestei variaţii.”
CONCLUZIE:
Energia cinetică a punctului material este o mărime care
caracterizează mişcarea sa mecanică.
4.5.2.ENERGIA POTENŢIALĂ A PUNCTULUI MATERIAL IN

CÂMPUL GRAVITAŢIONAL
DEFINIŢIE:
Energia potenţială este energia legată de poziţia sau
configuraţia corpului faţă de Pământ şi datorată unor forţe ce acţionează la
distanţă (forţe gravitaţionale).
Fig. 2
77
OBSERVAŢIE:
Energia potenţială a sistemului nu se poate determina în mod
absolut, se pot măsura variaţiile acestei energii prin lucrul mecanic efectuat
de către forţele de greutate.
OBSERVAŢIE:
Prin convenţie variaţia energiei potenţiale între două stări
(configuraţii date ) este egală şi de semn contrar cu lucrul mecanic al
forţelor de greutate exercitate asupra punctului material, între aceste stări:
sau
Dacă
;
4.5.3.GENERALIZAREA NOŢIUNII DE ENERGIE POTENŢIALĂ
OBSERVAŢIE:
Se poate defini energia potenţială a oricărui sistem numai în
cazul sistemelor în care acţionează forţe conservative: forţe gravitaţionale ;
forţe elastice, datorate deformării temporare a unui solid; forţe
electrostatice; forţe magnetice care se exercită între magneţi permanenţi.
În cazul sistemelor în care acţionează forţe neconservative nu
se poate defini o energie potenţială ( ex:forţele de presiune dintr-un gaz,
forţe electromagnetice ,forţe de frecare ).
DEFINIŢIE:
Lucrul mecanic efectuat de către forţele conservative care
acţionează în sistem este egal şi de semn opus cu variaţia energiei
potenţiale a acestuia.
unde: este energia potenţială a sistemului in starea iniţială

este energia potenţială a sistemului în stare finală.
78
4.5.4.ENERGIA POTENŢIALĂ DIN CÂMPUL FORŢELOR ELASTICE
Variaţia energiei potenţiale elastice a resortului este egală şi de semn

contrar cu lucrul mecanic al forţelor elastice.
Deci, conform relaţiei
se obţine:
4.5.5. PRINCIPIUL CONSERVĂRII ENERGIEI
Energia mecanică a unui sistem izolat în care

acţionează forţe conservative este constantă, deci energia mecanică a
acestui sistem se conservă.
În câmpul forţelor conservative, principiul conservării energiei
se aplică în forma:
= variaţia energiei cinetice

= variaţia enegiei potenţiale gravitaţionale
= variaţia elastice
= variaţia altor forme de energie potenţială
În câmpul forţelor neconservative, principiul conservării energiei se

poate aplica în forma:
unde = lucrul mecanic al forţelor neconservative şi care este

posibil să se transforme în alte forme de energie ( căldura în cazul frecării )
4.6. IMPULSUL MECANIC
4.6.1.TEOREMA IMPULSULUI PENTRU UN PUNCT

MATERIAL.CONSERVAREA IMPULSULUI
79
Notăm .
DEFINIŢIE:
Impulsul punctului material este produsul dintre masa şi viteza
sa.
Fig.3
OBSERVAŢIE:
Impulsul este o mărime vectorială care are aceeaşi direcţie şi acelaşi
sens cu vectorul viteză
Variaţia impulsului are direcţia şi sensul forţei aplicate.
Forţa este egală cu variaţia impulsului raportată la intervalul de timp,

adică variaţia impulsului care revine unităţi de timp.
Relaţia : sau
exprimă teorema impulsului pentru punctul material :
“Variaţia impulsului punctului material este egală cu impulsul forţei

aplicate punctului material.”
unde se numeşte impulsul forţei.
80
Dacă impulsul forţei aplicate este zero, de exemplu dacă forţa

aplicată este nulă, adică punctul material este izolat , variaţia
de impuls va fi nulă , deci impulsul rămâne neschimbat
(constant).
OBSERVAŢIE:
Impulsul unui punct material izolat se conservă , adică
punctul material izolat se mişcă rectiliniu uniform sau este în repaus
(în sisteme de referinţă inerţiale).
OBSERVAŢIE:
Impulsul se poate schimba numai sub acţiunea unei forţe exterioare:
În procesul interacţiuni realizat prin intermediul forţei se face un
transfer de mişcare de la un cap la altul, măsurat prin transferul de impuls
şi de energie cinetică adică prin :
-impulsul forţei, egal cu variaţia de impuls a corpului
-lucrul mecanic al forţei, egal cu variaţia de energie cinetică a
corpului
-impulsul este o măsură a mişcării
-impulsul punctului material , este o măsură a mişcări
mecanice pe care el o posedă (de aici provine şi denumirea de cantitate de
mişcare)
-teorema impulsului exprimă o lege de conservare a mişcării
materiei.
4.6.2.TEOREMA IMPULSULUI ŞI ENERGIA CONSERVĂRII

IMPULSULUI PENTRU UN SISTEM DE DOUĂ PARTICULE
Fie un sistem format din două particule care interacţionează

între ele.
Fig.4
forţe de interacţiune (forţe interne)
81
(1) rezultanta forţei interne este

nulă.
şi forţe interne
Scriem legea impulsului pentru fiecare particulă.
Dacă forţele nu sunt constante, atunci pentru un interval oarecare
trebuie considerate forţele medii pe acel interval, de aceea în continuare
toate forţele sunt constante sau medii pe intervalul .
(2)
(3)
Adunând membru cu membru cele două ecuaţii :
(4)
Suma vectorială a forţelor externe dă rezultanta forţelor externe :
(5)
Impulsul total al sistemului este suma vectorială a impulsurilor
particulelor componente :
(6)
Ecuaţia (4) devine :
(7)
TEOREMĂ:
“Impulsul forţelor externe asupra sistemului este egal cu
variaţia impulsului total al sistemului.”
Ecuaţia (7) se poate scrie :

(8)
unde este rezultanta forţelor externe

este impulsul total al sistemului
OBSERVAŢIE:
Forţele interne ale sistemului nu contribuie la variaţia
impulsului total al sistemului, adică nu pot schimba impulsul total
(rezultanta lor fiind nulă).
82
Dacă rezultanta forţelor externe este permanentă sau dacă

sistemul este izolat, adică nu interacţionează cu mediul exterior, impulsul
total se conservă (rămâne constant).
4.7.MOMENTUL CINETIC
DEFINIŢIE:
Momentul cinetic al punctului material A ,de masă m şi viteză v
este momentul impulsului punctului material faţă de un pol fix şi se
noteaza cu .
=vectorul de poziţie al punctului A în raport cu polul
DEFINIŢIE:
momentul cinetic al rigidului în
raport cu polul
4.8.ECUAŢII DE MIŞCARE
4.8.1.MIŞCAREA PUNCTULUI MATERIAL IN VID
Fig.1.
Pentru condiţiile iniţiale:
83
( parabola OAB)
Dacă
Înlocuită în:
Dacă se obţine pentru , când mişcarea are loc pe

verticală
(din condiţia y=0)
Dacă
4.8.2.PENDULUL MATEMATIC
Fig.2.
Ecuaţia utilizată în studiul pendulului matematic:
( < )
Ţinind seama că:
unde
Ecuaţia diferenţială are soluţia generală:
84
exprimă legea orară a mişcarii

pendulului matematic şi arată că aceasta în condiţiile micilor oscilaţii,
execută o mişcare oscilatorie armonică cu amplitudinea , pulsaţia ,
faza iniţială şi elongaţia .
Pentru
85
86

NOTE DE CURS MECANICA TEHNICE Cap 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOTE DE CURS MECANICA TEHNICE Cap 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOTĂ DE CURS: MECANICA TEHNICĂ

NOŢIUNI ŞI PRINCIPII FUNDAMENTALE

1.1. NOŢIUNI DE BAZĂ ALE MECANICII

Mecanica = ”mehanika”(greacă = maşină, mecanism)

MECANICA (în funcţie de modul de dezvoltare):

MECANICA CLASICĂ = cuprinde legile mişcării macroobiectelor a

Mecanica teoretică = (mecanică generală sau raţională) studiază mişcarea

Mecanica teoretică se numeşte mecanică tehnică dacă studiază mişcarea

Mecanica aplicată = utilizând legile mecanicii teoretice studiază mişcarea

MECANICA RELATIVISTĂ = cuprinde legile mişcării sistemelor

MECANICA CUANTICĂ = cuprinde legile mişcării microobiectelor din

STATICA = studiază interacţiunile sistemelor materiale (tehnice) şi

CINEMATICA = studiază mişcarea sistemelor materiale (tehnice) având în

DINAMICA = studiază mişcarea sistemelor (tehnice) având în vedere

SPAŢIUL = în mecanica newtoniană, este considerat infinit, tridimensional,

TIMPUL= în mecanica newtoniană, este considerat infinit, continuu şi

MASA = este considerată o mărime scalară pozitivă, care reflectă proprietăţile

Spre deosebire de mecanica newtoniană, teoria relativistă a demonstrat

1.2. OBIECTUL MECANICII CLASICE

Savanţii ce au avut o contribuţie esenţială la naşterea şi dezvoltarea acestei

Antichitate: Aristotel (384-322 î.e.n) - Contribuţii în filozofie, logică,

Nicolaus Copernic (1473-1543) - astronom şi cosmolog, matematician şi economist,

bază ale cinematicii, viteza şi acceleraţia, studiază căderea corpurilor, mişcarea pe

Galileo Galilei Isaac Newton Albert Einstein

Isaac Newton (1642-1727) - renumit om de ştiinţă englez, matematician,

Epoca modernă (sec. XVII-XIX):

Epoca contemporană (sec XX): Max Plank (1858-1947)

În ţara noastră se disting prin cercetări în domeniul mecanicii Spiru Haret

1.3. MODELELE MECANICII NEWTONIENE

Modelul general al mecanicii newtoniene (clasice) este mediul continuu sau

Un ansamblu de corpuri nedeformabile legate între ele prin forme de

1.4. PRINCIPIILE MECANICII CLASICE

Menţionate în parte de către Galileo Galilei, principiile mecanicii clasice au

1.4.1. PRINCIPIUL INERŢIEI (principiul I al dinamicii)

1.4.2. PRINCIPIUL ACŢIUNII FORŢEI (principiul fundamental al dinamicii)

Din relaţia de mai sus:

Din relaţia (3)

1.4.3. PRINCIPIUL ACŢIUNILOR RECIPROCE

1.4.4. PRINCIPIUL SUPRAPUNERII FORŢELOR

Aceasta înseamnă că suma a două forţe, de exemplu, este egală în

Dacă , corpul sub acţiunea simultană a forţelor şi , va descrie

Dacă descompunem forţele si pe axe

Ecuaţiile pe axe sunt:

1.4.5. PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

1.5. EXTINDEREA PRINCIPIILOR MECANICII CLASICE LA

1.5.1. NOŢIUNI PRELIMINARE

Înlocuid punctul material cu o masă elementară, principiile mecanicii clasice

şi componentele torsorului (fig.7).

În cazul unei distribuţii continue de forţe elementare pe un volum , la

Ansamblul localizat in polul O este numit torsor in polul O al

DEFINIŢIE: Componentele torsorului se numesc solicitări.

După cum interacţiunile dintre corpuri au loc direct, sau de la distanţă, le

1.5.2. PRINCIPIUL INDEPENDENŢEI ACŢIUNII FORŢELOR

1.5.3. PRINCIPIUL COLINIARITĂŢII FORŢEI ŞI ACCELERAŢIEI

Dacă asupra masei elementare acţionează un sistem de funcţii elementare

Însumate ecuaţia fundamentală a

1.5.4. PRINCIPIUL ACŢIUNII ŞI REACŢIUNII

Aplicat maselor elementare ale unui rigid se enunţă:

Considerăm un rigid şi trei mase elementare ale acestuia: care

Forţele elementare de interacţiune pot fi interioare şi exterioare rigidului.

1.6. CENTRUL DE GREUTATE. CENTRUL DE MASĂ

1.6.1. CENTRUL DE MASĂ AL UNUI SISTEM DE DOUĂ PARTICULE

Centrul de masă (CM) al unui sistem reprezintă un punct asociat sistemului