Istoria formularii principiilor

mecanicii
 Legile mecanicii clasice ale lui Newton
Isaac Newton  a fost un renumit om de ştiinţă englez, matematician, fizician şi astronom, preşedinte al Royal
Society. Este savantul aflat la originea teoriilor ştiinţifice care vor revoluţiona ştiinţa, în domeniul opticii,
matematicii şi în special al mecanicii.
În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae
Naturalis Principia Mathematica, în care a
descris legea atracţiei universale şi, prin
studierea legilor mişcării corpurilor, a creat
bazele mecanicii clasice. 

Newton a fost primul care a demonstrat că

legile naturii guvernează atât mişcarea globului
terestru, cât şi a altor corpuri cereşti, intuind că
orbitele pot fi nu numai eliptice, dar şi
hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că
lumina albă este o lumină compusă din radiaţii
monocromatice de diferite culori. 

Newton este autorul celor 3 legi care stau la

baza mecanicii clasice.
• Principiul I al mecanicii (Inerţia)
Orice corp tinde să îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă atât timp cât asupra sa nu acţionează alte forţe sau suma
forţelor care acţionează asupra sa este nulă.

• Principiul al II-lea al mecanicii (fundamental sau

al forţei)
Forța care acționează asupra unui corp este egală cu produsul dintre masa corpului şi accelerația imprimată, iar vectorul forţa are
aceeaşi orientare cu vectorul accelerație.
Aici are loc și introducerea noţiunii de impuls.
p=mxv
F=mxa

• Principiul al III-lea al mecanicii (acţiunii-reacţiunii)

Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă (numită forţă de acţiune), cel de-al doilea corp acţionează şi el asupra primului cu o forță
(numită forţă de reacţiune) de aceeaşi mărime şi de aceeaşi direcţie, dar de sens contrar.
• Legea atracţiei universale

Două corpuri punctiforme de

masă m1 şi m2 se atrag reciproc printr-o
forţă direct proporţională cu produsul
maselor corpurilor şi invers proporţională
cu pătratul distanţei dintre ele, orientată
pe direcţia dreptei ce uneşte centrele de
greutate ale celor două corpuri. (Corpurile
sunt considerate punctiforme faţă de
distanţa dintre ele).
 Legile lui Aristotel
Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a
fost unul dintre cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei
universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice.

Portretul lui Aristotel, sculptură

de Lysippos, Muzeul Luvru
 Legea de mişcare a lui Aristotel
Dinamica studiază mişcarea corpurilor materiale sub influenţa unor factori aflaţi în mediul înconjurător. O
problemă fundamentală a dinamicii o reprezintă existenţa, în absenţa acestor factori, a unei stări
naturale privilegiate, în cursul mişcării unui corp. Aristotel (384 – 322 î.e.n.) a presupus că există un
reper, astfel încât starea naturală a oricărui corp ar fi starea de repaus faţă de acest reper. Mişcarea
începea din repaus sub acţiunea „cauzelor eficiente” şi era determinată de „cauzele finale”. O dată
mişcarea iniţiată, corpul avea tendinţa de a ajunge în starea naturală. Aristotel credea că prezenţa
mişcării este legată de acţiunea unei forţe, cu excepţia corpurilor care se mişcă „prin ele însele”. În
termeni moderni, legea de mişcare a lui Aristotel avea forma:
masa x viteza = forţa
El nu a putut explica faptul că mişcarea continuă, chiar dacă sursa mişcării nu mai este în
contact cu corpul. Noţiunea de stare naturală a apărut în Grecia Antică, ea fiind situată în centrul
Pământului. Corpurile erau atrase spre centrul Pământului şi se apropiau de el, dacă nu întâlneau în
calea mişcării obstacole. Pământul era privit drept centrul Universului, planetele mişcându-se pe
orbite circulare în jurul său. Existenţa stării naturale a fost pusă la îndoială în Evul Mediu,
când Nicolaus Copernic (1473 – 1543) a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui şi nu în
jurul Pământului. Pe de altă parte, este evident că existenţa unei stări naturale privilegiate este în
contradicţie cu caracterul omogen şi izotrop al spaţiului euclidian. În concluzie, teoria aristotelică a
reperului natural şi legea de mişcare asociată s-au dovedit a fi eronate, ne-existând un reper unic,
privilegiat, în care mişcarea să fie determinată de viteză.
 Galileo Galilei
Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642) a fost un fizician, 
matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în 
Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor
 și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru 
copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale
moderne”, „părintele fizicii moderne”,  „părintele științei”,[8] și „părintele științei
moderne”.  Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă
persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”

Portret al lui Galileo Galilei de 

Giusto Sustermans
 Legile lui Galileo Galilei, parintele stiintei
moderne
Galileo Galilei (Galileo di Vincenzo Bonaiuti de’ Galilein) este unul dintre întemeietorii mecanicii. A descoperit legea
inerției, legea căderii corpurilor, legea compunerii mișcărilor, a dat o formulare exactă noțiunilor de viteză și de accelerație și a
pus în evidență relativitatea mișcării
Inerția este proprietatea corpurilor de a-și păstra starea de repaus sau de mișcare uniformă, atât timp cât asupra lor nu
acționează vreo forță, adică nu se află, raportat la alte corpuri, în acțiune reciprocă. Principiul inerției ca principiu al mecanicii a
fost formulat de Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564, Pisa — d. 8 ianuarie 1642, Florența), fizician, matematician, astronom și
filosof italian.
Mișcarea obiectelor uniform accelerate, care se regăsește în cele mai multe manuale de fizică (capitolul mecanică), a fost
studiată de Galileo Galilei ca subiect al cinematicii. Lucrările teoretice și experimentale ale lui Galilei în ceea ce privește mișcarea
corpurilor au stat la baza mecanicii clasice studiate mai târziu de Isaac Newton.
• Principiul de inerție al lui Galilei: ‘‘Un corp care se mișcă pe o suprafață netedă va continua în aceeași direcție cu viteză constantă
dacă nu este perturbat”. Acest principiu a fost mai târziu regăsit în legile lui Isaac Newton. De altfel, Newton a recunoscut că „dacă
el a ajuns atât de sus este pentru ca s-a înălțat pe umerii unor giganți”.
• Formula lui Galilei din manualul de fizică stabilește că pătratul vitezei cu care cade bila este egal cu de două ori greutatea bilei
înmulțită cu înălțimea de la care cade, adică v2 = 2gh; h = v2/2g, unde v este viteza, g este greutatea iar h este înălțimea. Pentru a
ajunge la aceste idei, Galilei a realizat multe experimente în care a studiat căderea corpurilor pe un plan înclinat. El reducea forța
de frecare cât mai mult și vedea că bilele care se aflau în cădere aveau tendința de a merge foarte mult până să se oprească. Altfel
spus, bilele se mișcau singure, fără vreun ajutor extern, dimpotrivă, intervenția externă era cea care încerca să oprească mișcarea.
• Tot Galileo Galilei a avansat, potrivit site-ului, principiul de bază al relativității, acela că legile fizicii sunt aceleași în orice sistem în mișcare
rectilinie uniformă, indiferent de viteză sau de direcția sa. Deci, nu există mișcare absolută și nici repaus absolut. Acest principiu a furnizat baza
legilor mișcării ale lui Newton și au jucat un rol important în teoria relativității restrânse a lui Einstein.
• Pe lângă contribuția esențială în ramura mecanică a fizicii, Galilei a avut un rol important ca astronom, el descoperind cu ajutorul lunetei pe care a
construit-o munții din Lună, natura stelară a Căii Lactee, patru sateliți ai lui Jupiter, petele din soare, rotația acestuia în jurul axei sale, fazele lui
Venus, confirmând concepția heliocentrică a lui Copernic. Lui i se atribuie replica devenită aforism ”Și totuși se învârtește” (Eppur si muove).
 Albert Einstein
Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm, Regatul Württemberg – d. 
18 aprilie 1955, Princeton, New Jersey, SUA) a fost un fizician teoretician de etnie 
evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933
în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A
fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai
omenirii.
 Teoria relativitatii
• Faimoasa Teorie a Relativităţii enunţată de Albert Einstein este compusă de fapt din două teorii. Teoria
sa specială despre relativitate, publicată în anul 1905 în periodicul The Electrodynamics of Moving
Bodies şi teoria sa generală despre relativitate, publicată în anul 1916 sub titlul de Fundamentele
Generale ale Teoriei Relativităţii. Einstein a căutat să înţeleagă şi să explice situaţiile în care fizica pe
principii newtoniene era inutilă în încercarea de a înţelege fenomenul relativităţii. Teoria lui Einstein a
dus la schimbări revoluţionare în conceptele omeneşti despre timp, spaţiu şi gravitaţie.
• Conceptul de bază prezent în aceste două teorii este acela că timpul şi distanţele unui eveniment
oarecare măsurate de doi obsevatori distincţi au, în general, valori diferite, dar se supun întotdeauna
aceloraşi legi fizice. Teoria relativităţii se mai bazează pe două mari postulate, primul susţine că viteza
luminii este constantă pentru toţi observatorii, iar al doilea susţine că observatorii care se mişcă la viteze
constante se supun aceloraşi legi fizice. Urmând această logică, Einstein a teoretizat că timpul se
schimbă conform vitezei unui anume obiect faţă de punctul său de observaţie. Cercetătorii au testat
ulterior teoria prin experimente, demonstrând spre exemplu că un ceas atomic ticăie mai încet atunci
când circulă cu viteze mari decât în lipsa oricărei mişcări. 
• Esenţa teoriei lui Albert Einstein este că atât spaţiul, cât şi timpul sunt concepte mai degrabă relative
decât absolute. Materia şi energia sunt echivalente una alteia, şi o singură particulă de materie poate fi
transformată într-o cantitate imensă de energie. Cum teoria relativităţii funcţionează doar în lipsa unui
câmp gravitaţional, Einstein s-a străduit timp de 11 ani să introducă factorul gravitaţional în ecuaţia sa
pentru a descoperi în cele din urmă cum teoria relativităţii poate funcţiona şi în aceste condiţii