Istoria formulării

principiilor mecanicii

Elev: Gavrilă Lucas

 Istoria mecanicii clasice, este strâns legată de dezvoltarea culturii și
civilizației a omenirii și constă din trei perioade principale: mecanica
antică, mecanica medievală și mecanica (newtoniană) modernă, care
include și mecanica analitică.
 Mecanica Antică
Monumentele și construcțiile din antichitate constituie o dovadă a
cunoștințelor și nivelului tehnologic din acea perioadă. Astfel,
piramidele din Egiptul antic, Grădinile suspendate din Babilon,
ansamblul Stonehenge, templele și porturile din Grecia antică
înfățișează experiența și cunoștințele de mecanică din acea epocă.
 Aristotel (384 – 322 î.e.n.) a presupus că există un reper, astfel încât
starea naturală a oricărui corp ar fi starea de repaus faţă de acest reper.
Mişcarea începea din repaus sub acţiunea „cauzelor eficiente” şi era
determinată de „cauzele finale”.
O dată mişcarea iniţiată, corpul avea tendinţa de a ajunge în starea
naturală. Aristotel credea că prezenţa mişcării este legată de acţiunea
unei forţe, cu excepţia corpurilor care se mişcă „prin ele însele”. În
termeni moderni, legea de mişcare a lui Aristotel avea forma:

MASA X VITEZA = FORŢA.

 Aristotel nu a putut explica faptul că mişcarea este continuă, chiar
dacă sursa mişcării nu mai este în contact cu corpul. Noţiunea de stare
naturală a apărut în Grecia Antică, ea fiind situată în centrul
Pământului.
Corpurile erau atrase spre centrul Pământului şi se apropiau de el,
dacă nu întâlneau în calea mişcării obstacole. Pământul era privit drept
centrul Universului, planetele mişcându-se pe orbite circulare în jurul
său.
 MECANICA MEDIEVALĂ
Primul pas spre edificarea unei baze ştiinţifice corecte a dinamicii a fost
făcut de către Galileo Galilei (1564 – 1642), care a introdus conceptul de
acceleraţie. Studiind căderea corpurilor, Galilei a ajuns la concluzia că
ipoteza prin care orice mişcare este legată de acţiunea unei forţe, este falsă.
Într-adevăr, o forţă determină variaţia vitezei, iar pentru a păstra
mişcarea rectilinie şi uniformă a unui corp nu este necesară acţiunea
vreunei forţe. Aceasta a fost ideea care l-a condus pe Galilei la formularea
legii inerției.
 În concluzie, G. Galilei a arătat că există repere inerţiale, în care
corpurile rămân în repaus sau faţă de care se mişcă rectiliniu şi uniform,
în lipsa acţiunii forţelor exterioare. Reperele inerţiale însele se află în
repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă, unele faţă de altele.
Proprietăţile spaţiului şi ale timpului, ca şi legile mecanicii, rămân
invariante la o schimbare a reperelor inerţiale. Aceasta este esenţa
principiului relativităţii al lui Galilei. Relaţiile dintre mişcările unui corp,
raportate la două repere inerţiale, sunt cunoscute sub numele de
transformări galileene.
 Mecanica (newtoniană) modernă
Spre sfârşitul secolului XVII, Isaac Newton (1642 – 1727) a extins
legile lui Galilei, formulând noi legi ale mişcării, ce vor deveni principiile
mecanicii newtoniene. Prima dintre ele se referă la principiul
relativităţii al lui Galilei, Newton extinzând valabilitatea acestui
principiu de la cazul forţei gravitaţionale, propusă a fi constantă în
vecinătatea suprafeţei Pământului, la forţe variabile în spaţiu şi
aplicând-o la mişcarea corpurilor cereşti.
 În concepţia lui Newton timpul este absolut şi curge independent de
spaţiu, el fiind acelaşi în două repere inerţiale. Forţele se propagă
instantaneu şi depind numai de poziţiile relative ale corpurilor. Deoarece
timpul este acelaşi în toate reperele inerţiale, conceptul de simultaneitate
este uşor de definit: dacă două evenimente au loc la acelaşi moment
într-un reper inerţial, atunci ele sunt simultane în orice alt reper
inerţial.
 În secolul al XX-lea au fost create și dezvoltate noi ramuri ale
mecanicii: mecanica cuantică de către Max Born și Max Planck și
mecanica relativistă de către Albert Einstein.
Teoria relativității a fost formulată pornind de la rezultatul
experimentului Michelson-Morley, care a demonstrat că viteza luminii
nu se modifică dacă observatorul se deplasează față de sursa
luminoasă, lucru confirmat și de ecuațiile lui Maxwell, rezultat care
avea să infirme modul clasic de compunere a vitezelor (al lui Galilei și
Newton).
Vă mulțumesc!