O intalnire interculturala

Viata mea nu este nici acum plictisitoare dar cand mi s-a propus sa merg in
Africa de Sud pentru a ajuta copiii saraci dintr-un orfelinat, ea a luat o alta intorsatura.
Citisem despre aceasta lume si aflasem ca nu era locul cel mai primitor din lume. Poate
ma intrebati de ce Africa de Sud? Nici eu nu stiu prea bine, doar ca raspund unei
chemari interioare de a ajuta, de a ma convinge ca ceea ce am citit in atatea
povestioare cu orfanii in nevoie, nu e chiar adevarat. Desi stiu ca nu e asa, dar mai stiu
ca este mai bine sa dai decat sa primesti.

Si astfel, am ajuns in Mozambic, care este un loc cu o cultura latina si africana,

dintr-o fosta colonie portugheza. La intrarea in primul sat am luat niste samosas, o
mancare gustoasa si ieftina. Peisajul rural e minunat dar satele sunt saracacioase,
numai colibe din chirpici si oameni pe jos sau pe bicicletata.

Oamenii lupta din rasputeri pentru o viata normala si stabila in fiecare zi, incearcand sa
depaseasca cosmarurile din trecut. SIDA, malaria si multa coruptie sunt la ele acasa in
Mozambic, iar saracia s-a instalat in urma conducerilor defectuoase ale tarii. Lupta
pentru supravietuire este puternica, impingand oamenii la gesturi necugetate si
necontrolate, de cele mai multe ori. Este dureros sa vezi copii orfani, abandonati de
mamele lor la varste foarte fragede, chiar noi nascuti. Multi oameni mor din cauza
bolilor pentru care nu au bani sa le trateze, lasand in urma familii neajutorate si de cele
mai multe ori, foarte sarace.
Fara parinti, copiii ajung sa fure, sa fie batuti si haituiti de oameni si chiar si de autoritati,
huiduiti si neiubiti de nimeni, isi gasesc alinarea in droguri, iar uneori, sfarsitul lor este
tragic.
Cand am ajuns la orfelinat, am fost de-a dreptul asaltat. Un copil dupa altul a venit sa
ma imbratiseze. Nu vorbeam in limba lor, dar asta nu conta. Felele lor vorbeau fara
cuvinte. In pofida imprejurarilor, ele radiau. Nu ar fi trebuit sa-mi fac griji ce sa le spun
acestor copii pentru a-I incuraja, pentru ca nu eu, ci ei au fost o inspiratie pentru mine.
Erau copii care de curand isi pierdusera parintii, casele si cu toate acestea expresia de
pe fetele lor emana bucurie.
Zilele treceau si am mâncat aceeași mâncare timp de cinci săptămâni cât am stat acolo,
era un fel de sos de fasole cu niște clătite maro, iar din când în când mai primeam niște
macaroane.
Acolo, în sat, erau copii care mureau de foame, pur și simplu nu aveau de mâncare.
Oamenii care stăteau la orfelinat și copiii erau atât de mulțumitori pentru mâncarea
asta, încât eu am căzut înaintea lui Dumnezeu, am plâns și mi-am cerut iertare pentru
că eu acasă aveam de toate și mi se părea atât de normal să le am. Mi se părea atât de
normal, încât credeam că toată lumea trebuie să le aibă. Acolo am învățat să fiu
mulțumitor și recunoscător lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările pe care mi le dă.
În acel orfelinat am ajutat la spălat, aduceam apă cu măgarul, cu bidoanele. Spălam
copiii o dată pe săptămână. Era și anotimpul ploios, erau desculți, dezbrăcați. Am făcut
de toate, am ajutat să facă mâncarea, să spele vasele într-o apă care seamănă cu
lăturile pe care le dau eu la porci.
Acei copii nu aveau pe nimeni, și cum avem toți nevoie să fim iubiți, să fim
alintați, drăgăliți, asta pot să spun că am făcut cel mai mult pentru ei și au simțit asta
pentru că au plâns după mine când am plecat.
Oamenii sunt foarte săraci, copiii flămânzi, nu au paturi și mulți dintre ei dorm pe jos sau
pe niște haine, dezbrăcați. Când vezi că poți să ajuți pe cineva acolo, bucuria pe care o
are pe față că tu îi dai o saltea sau îi cumperi un pat sau îi oferi o haină sau o farfurie cu
mâncare, îți umple inima. Carne nu își permit deloc, doar de sărbători se unesc câteva
familii să cumpere o capră.
Localnicii au foarte puțin pământ, iar când se termină recolta din bucățica aia pe care un
om o are, nu mai are din ce trăi.
Nu poți să vezi durerea, foametea și sărăcia și să stai nepăsător. Eu cel puțin nu pot.
De când m-am dus în Africa mi s-au schimbat toate principiile de viață, adică nu mai
pun preț pe absolut nimic material. Am cu ce să mă îmbrac, am ce mânca. E suficient.
Atât mă simt de împlinit acolo, în mijlocul lor, când sunt murdari pe lângă mine și
flămânzi, și pot să-i îmbrățișez, să-i iubesc și să-i ajut, simt că nu îmi lipsește absolut
nimic. Sunt cel mai fericit acolo!