UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

NICOLAE GHEORGHIEV
VICTOR STARODUB

STUDIUL SEMINŢELOR
AL CULTURILOR DE
CÂMP

CHIŞINĂU 2010
 CZU 631.53.01:633
G 41
În lucrare se descrie caracteristica însuşirilor morfologice de bază
şi calităţile materialului semincier. Este evidenţiată importanţa condiţiilor
ecologice şi tehnologice în cultivarea seminţelor de înaltă productivitate.
Se oglindesc condiţiile de germinare a seminţelor şi repaosul semina,
capacitatea germinativă în cîmp şi metodele de majorare a acestora.
Lucrarea „Studiul seminţelor culturilor de cîmp”, în această
structură, se adresează specialiştilor, studenţilor şi masteranzilor facultăţii
de agronomie în cunoaşterea şi aplicarea celor mai importante metode
de majorare a calităţii materialului semincier.

Recenzenţi:
P. Pârvan, şef al Direcţiei Generale Tehnologii Agroin-
dustriale al Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare,
doctor în agricultură.

V. Pojoga, Director General al Institutului Ştiinţifico-Practic

de Fitotehnie, doctor în agricultură.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Gheorghiev, Nicolae
Studiul seminţelor al culturilor de câmp/ Nicolae
Gheorghiev, Victor Starodub; Univ. Agrară de Stat din
Moldova. - Ch.: “Print-Caro” SRL, 2010. - 168 p.
Bibliogr.: p. 167-168 (18 tit.). - 100 ex.
ISBN 978-9975-4103-1-1
631.53.01:633
G 41

ISBN 978-9975-4103-1-1
 CUPRINS

CAPITOLUL I. SĂMÂNŢA – FACTOR

BIOLOGIC AL PRODUCŢIEI .......................................... 6
1.1. Definiţia studiului seminţelor.
Obiectul şi metodele de cercetare ....................................... 6
1.2. Caracteristica seminţelor .................................................... 7
1.3. Calităţile materialului semincer,
soiului şi producţiei .............................................................. 9
CAPITOLUL II. FORMAREA, UMPLEREA ŞI
MATURIZAREA SEMINŢELOR ...................................... 11
2.1. Particularităţile proceselor de
înflorire şi fecundare ......................................................... 11
2.2. Perioadele şi fazele de dezvoltare ale seminţelor ............... 16
2.3. Variaţia dimensiunilor seminţelor
la diferite faze de dezvoltare ............................................. 21
2.4. Procesele fiziologice şi biochimice
de umplere şi maturizare a seminţelor ............................... 21
2.5. Interdependenţa dintre organele de alimentaţie
şi organele acumulatoare ale plantelor ............................... 35
CAPITOLUL III. CONDIŢIILE ECOLOGICE ŞI
TEHNOLOGICE DE PRODUCERE A
SEMINŢELOR DE ÎNALTĂ CALITATE ..................... 38
3.1. Influenţa condiţiilor ecologice asupra
calităţii seminţelor ............................................................. 38
3.2. Influenţa tehnologiei de cultivare
asupra calităţii seminţelor .................................................. 40
CAPITOLUL IV. BAZELE AGRONOMICE DE
RECOLTARE A SECTOARELOR SEMINCERE ........ 54
4.1. Termenele şi metodele de recoltare ................................... 54
4.2. Traumarea seminţelor în timpul recoltării şi metodele de
diminuare a acesteia ......................................................... 60
4.3. Clasificarea traumărilor seminţelor
şi metodele de determinare a acestora .............................. 66

3
CAPITOLUL V. CARACTERELE MORFOLOGICE ŞI
ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE SEMINŢELOR.
UTILIZAREA LOR ÎN PROCESUL DE
CURĂŢARE ŞI SORTARE ............................................... 69
5.1. Caracterele morfofiziologice ale seminţelor
şi caracteristica lor ........................................................... 69
5.2. Însuşirile fizice a seminţelor .............................................. 77
CAPITOLUL VI. METODELE DE SPORIRE A
CALITĂŢII SEMINŢELOR ÎN PERIOADA
DUPĂ RECOLTARE .......................................................... 85
6.1. Bazele ştiinţifice de purificare şi sortare a seminţelor ........ 85
6.2. Practici de sortare a seminţelor în
funcţie de puritate şi umiditate .......................................... 90
6.3. Influenţa umidităţii asupra calităţii seminţelor
în perioada de păstrare a acestora .................................... 99
6.4. Metode de păstrare a seminţelor ..................................... 104
6.5. Metode de pregătire a seminţelor pentru semănat ........... 107
CAPITOLUL VII. REPAOSUL SEMINAL ŞI
GERMINAREA SEMINŢELOR ......................................110
7.1. Fazele şi condiţiile de germinare a seminţelor .................. 110
7.2. Repausul seminal ............................................................ 114
7.3. Longevitatea semiminţelor,
importanţa economică ..................................................... 115
CAPITOLUL VIII. CAPACITATEA
GERMINATIVĂ A SEMINŢELOR ÎN CÂMP.
METODE DE MAJORARE A ACESTEIA .................117
8.1. Influenţa calităţii seminţelor asupra capacităţii
germinative în câmp ........................................................ 117
8.2. Influenţa condiţiilor pedoclimatice asupra
capacităţii germinative în câmp ....................................... 119
8.3. Influenţa elementelor tehnologice asupra
capacităţii germinative în câmp ....................................... 121

4
CAPITOLUL IX. METODELE DE DETERMINARE
A CALITĂŢII SEMINŢELOR ....................................... 123
9.1. Termeni uzuali în controlul calităţii seminţelor .................. 123
9.2. Determinarea purităţii seminţelor .................................... 131
9.3. Determinarea masei a 1.000 seminţe (MMS) .................. 133
9.4. Determinarea capacităţii germinative .............................. 134
9.5. Determinarea gradului de
umiditate al seminţelor .................................................... 142
9.6. Determinarea puterii de străbatere a seminţelor .............. 143
9.7. Determinarea gradului de sticlozitate
la boabele de grâu .......................................................... 144
9.8. Determinarea masei volumetrice a seminţelor ................. 145
9.9. Determinarea procentului de
pleve la boabele de orz ................................................... 147
9.10. Determinarea procentului de pleve la ovăz .................... 148
9.11. Determinarea procentului de
învelişuri la hrişcă şi mei ................................................. 148
9.12. Determinarea procentului de
coji la fructele de floarea-soarelui ................................... 149
9.13. Separarea seminţelor culturilor cerealiere pe fracţii şi
determinarea uniformităţii lor .......................................... 149
9.14. Determinarea gradului de infectare
a seminţelor de către vătămători ..................................... 150
9.15. Determinarea de infectare a seminţelor cu boli .............. 152
9.16. Stabilirea clasei de calitate a seminţelor şi
calcularea valorii utile ..................................................... 153
9.17. Actele eliberate de către
Organul de Stat cu funcţie de xontrol semincier .............. 157
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ......................................... 167

5
CAPITOLUL I. SĂMÂNŢA – FACTOR
BIOLOGIC AL PRODUCŢIEI

1. 1. Definiţia studiului seminţelor.

Obiectul şi metodele de cercetare
Sămânţa este exponentul de bază al însuşirilor, capacităţilor şi
calităţilor plantelor de cultură mare.
Începând cu sec. XX, datorită calităţii şi valorii ei, sămânţa este
considerată cel mai dinamic component al sporirii producţiei. Din punct
de vedere biologic, sămânţa este o formă specială de existenţă a
plantelor, care asigură înmulţirea şi păstrarea speciei în funcţie de
condiţiile reale ale mediului.
Creşterea interesului producătorilor faţă de sămânţă a motivat şi
condiţionat apariţia şi dezvoltarea intensă a unuia din compartimentele
fitotehniei – Studiul seminţelor sau Semenologia.
Studiul seminţelor ca ştiinţă examinează formarea şi dezvoltarea
seminţelor pe planta-mamă, cerinţele acestora faţă de mediul ambiant,
starea lor, procesele ce au loc în seminţe de la recoltare până la semănat
şi în perioada dintre semănat şi apariţia plantelor. Semenologia studiază
şi definitivează sistemul de elemente tehnologice care facilitează
obţinerea materialului semincer calitativ şi aplicarea reuşită a metodelor
ce asigură aceste tehnologii.
Aşadar, obiectul de studiu al semenologiei este materialul
semincer, iar obiectivul ei de bază – sporirea calităţii seminţelor prin
elaborarea unui sistem eficient de metode. Sistemul întruneşte metode
specifice domeniului:
· metode de cercetare, care analizează experienţele de câmp şi
de laborator, creşterea dirijată a plantelor în case de vegetaţie şi în
camere fizico-chimice ori biologice;
· metode chimice, care se bazează pe reacţiile de colorare a
seminţelor cu fenoli;
· metode fizico-chimice, care includ electroforeza, bazată pe
separarea componentelor proteinelor de rezervă, în funcţie de structura

6
moleculară a diferitor specii (cereale) şi pe determinarea unor enzime
specifice ale porumbului, florii-soarelui, soiei, mazărei etc. (Această
metodă este considerată extrem precisă);
· metode biologice, care se aplică în condiţii de laborator, în
casele de vegetaţie sau în câmp;
· metode de evaluare a calităţii materialului semincer, care au o
importanţă majoră pentru studiul seminţelor.

1. 2. Caracteristica seminţelor
Sămânţă sau material semincer este considerat orice organ al
plantei care contribuie la reproducerea acesteia în condiţii de
producere. Sub aspect fitotehnic, sămânţa reprezintă atât organul
botanic cu aceeaşi denumire, format în procesul de polenizare şi
fecundare, cât şi fructele folosite la semănat.
La cereale, materialul semincer are forma de cariopsă (des. 1).
În fitotehnie, în calitate de material semincer se utilizează seminţe,
fructe, glomerule, toate purtând numele generic de seminţe. Or, între
seminţe şi fructe există diferenţe clare, care în urma autogamiei (la
grâu, orz, mazăre etc.), alogamiei, fecundării duble, formează seminţe
şi fructe. Seminţele se formează din ovul. Din ovulul fecundat se
dezvoltă embrionul, iar din învelişul ovulului – tegumentul seminţei.
Substanţele de nutriţie ale seminţei se depozitează nemijlocit în embrion,
la plantele familiilor Fabaceae (des.2), Asteraceae, Curcubitaceae,
în endosperm, la plantele familiilor Poaceae, Linaceae, Apiaceae,
Solonaceae, sau în perisperm, la plantele din familia Chenopodiaceae.
Ovulul se fixează pe peretele ovarului. După fecundare, din peretele
ovarului se formează pericarpul, care, împreună cu seminţele, reprezintă
fructul. Pericarpul poate fi uscat şi concrescut cu coaja seminţei, ca în
cazul plantelor din familia Poaceae (fructul-cariopsă); neconcrescut
cu coaja seminţei şi clar evidenţiat, ca în cazul florii-soarelui, şofrănelului
(fructul-achenă) sau se poate lemnifica, precum în cazul hriştei, sfeclei
(fructul-nuculă).
Există fructe simple şi compuse. Fructul simplu se formează dintr-
un singur pistil (Poaceae, Fabaceae, Brassicaceae, Asteraceae,
7
 Des. 1. : Structura Des. 2. : Sămânţă de fasole –
cariopsei de grâu: aspect exterior:
1, 2 – învelişul; / — micropil; 2 - hil; 3 - şalază (dreapta);
3,4 – tegumentul seminal; structura anatomică: a - cotiledon;
5 – stratul de aleuronă; b — tegument; c – primordiile primelor două
6 – scutellumul; frunze; d-gemulă; e -punct de prindere al celui
7 – muguraşul; 8 – embrio- de-al doilea cotiledon; f- radiculă; g - cotiledon
nul; 9 – radicela; (stânga)
10 – endospermul;
11 – peri la extremitatea
cariopsei.

Solonaceae), iar cel compus – din câteva pistiluri ale unei flori, care
se transformă în fruct (la zmeură). Dacă fructul se formează din
inflorescenţă sau din floricele solitare, atunci fructele concresc, formând
glomerula (la sfeclă).
Sămânţa este un organism viu, ale cărui funcţii de bază (respiraţie,
variaţia umidităţii şi compoziţiei chimice, maturizarea suplimentară etc.)
nu se întrerup complet nici chiar în starea de repaus seminal.
Seminţele majorităţii culturilor de câmp, recoltate la faza de
maturitate deplină (la încolţire) au, de regulă, în primele zile după
recoltare, în condiţii favorabile de laborator, o energie de germinare
scăzută şi o capacitate germinativă redusă.

8
 Aceste seminţe, deşi maturizate morfologic, sunt nematurizate
fiziologic şi acumulează capacitatea germinativă standard doar după o
păstrare îndelungată. Timpul cuprins între recoltare şi maturitatea
deplină, când seminţele devin germinabile se numeşte, conform STAS-
ului în vigoare, perioadă de maturizare suplimentară fiziologică sau
maturizarea după recoltare. Imposibilitatea seminţelor de a germina
imediat după recoltare este percepută ca adaptare ecologică, ce
urmăreşte păstrarea diversităţii speciilor.

1. 3. Calităţile materialului semincer,

soiului şi producţiei
Sămânţa este factorul biologic al producţiei care contribuie la
obţinerea unei producţii calitative şi suficiente. Deoarece calitatea
producţiei depinde de calitatea seminţelor, acesteia trebuie să i se acorde
o atenţie deosebită. Unul dintre cele mai importante aspecte ale calităţii
seminţelor sunt calităţile semincere, adică totalitatea însuşirilor care
reflectă gradul de utilitate al seminţelor pentru semănat. Calităţile
semincere depind în mod direct de puritatea materialului semincer,
lipsa impurităţilor şi a seminţelor defecte depind de specia de bază.
Un alt indice important, care contribuie la determinarea calităţii
seminţelor, este capacitatea germinativă – capacitatea seminţelor
de a forma germeni dezvoltaţi în mod obişnuit.
În funcţie de puritatea şi capacitatea lui germinativă, materialul
semincer este categorizat, conform STAS-ului în vigoare, în 3 clase.
Cele mai avantajoase pentru semănat sub aspect economic sunt
seminţele de clasa I; ca excepţie, se admit uneori şi seminţele de clasa
II sau III. În cazul cerealelor, de exemplu, la fiecare 100 kg de seminţe
de clasa III introduse în sol trebuie adăugate, suplimentar la norma de
semănat, încă 10-15 kg seminţe. Seminţele de clasa I asigură un spor
de producţie mult mai mare decât cele din clasele II şi III.
Umiditatea seminţelor nu este un indice direct al calităţii lor, deşi
ajută la menţinerea unor calităţi semincere înalte.
Masa a 1.000 seminţe se utilizează la calcularea normei
gravimetrice de însămânţare.
9
 Uniformitatea seminţelor, omogenitatea masei şi mărimii lor sunt
destul de importante pentru semănatul distanţat şi permit extinderea
răsăririi şi repartizarea uniformă şi precisă a seminţelor.
În condiţii de laborator, în contextul determinării capacităţii
germinative a materialului semincer, se utilizează şi termeni precum energia
de germinare a seminţelor, puterea de străbatere a seminţei etc.
Seminţele cu o înaltă energie de germinare manifestă o creştere
şi dezvoltare mai rapidă, sunt mai puţin expuse la pericolul bolilor şi
dăunătorilor, asigură o mai mare supravieţuire a plantelor. Determinarea
puterii de străbatere ajută la evidenţierea seminţelor cu defecte care,
în condiţii de câmp, sunt inapte să formeze plantule valoroase.
Pentru semănat, sunt importante nu doar calităţile semincere ale
materialului de semănat, ci şi calitatea soiului, inclusiv excluderea
seminţelor de alte soiuri. Cu cât puritatea soiului este mai mare, cu
atât mai evident se manifestă calităţile de producţie ale soiurilor şi
hibrizilor. Aşadar, însuşirile de producţie ale seminţelor sunt
interdependente cu calităţile semincere, cu însuşirile soiului şi cu
tehnologia de cultivare.
Astfel, la dezvoltarea şi intensificarea producerii producţiei
fitotehnice poate contribui atât utilizarea seminţelor ce aparţin unor
soiuri cu înalte calităţi semincere, cât şi proprietăţile lor de producţie.

10
CAPITOLUL II. FORMAREA, UMPLEREA ŞI
MATURIZAREA SEMINŢELOR

2. 1. Particularităţile proceselor de
înflorire şi fecundare
Particularităţile proceselor de înflorire şi fecundare şi condiţiile în
care se realizează acestea influenţează semnificativ calităţile semincere
şi însuşirile de producţie. De exemplu, dacă ne referim la inflorescenţe,
o parte din floricelele separate înfloresc eşalonat. În spicul grâului,
secarei, orzului etc., procesul de înflorire se desfăşoară de la mijlocul
inflorescenţei spre bază şi vârf; în familia Asteraceae (floarea-soarelui,
şofrănel etc.) – de la marginea calatidiului spre centru; în paniculă
(ovăz, mei, orez etc.) – de la vârf spre bază, iar la leguminoasele
pentru boabe (mazăre, soia, lupin etc.) primele înfloresc floricelele de
la baza inflorescenţei. Nici fructele plantei nu se formează concomitent,
din acest motiv diferind şi gradul lor de maturitate, fapt care conduce
la apariţia heterogeniei sau diversităţii calităţii. Diversitatea calităţii
seminţelor desemnează diferenţierea lor, în cadrul aceleiaşi partide, prin
formă, dimensiuni şi grad de uniformitate. Diversitatea calităţii seminţelor
se răsfrânge asupra calităţii semincere şi însuşirilor de producţie.
Diversitatea calităţii seminţelor determinată de aşezarea seminţelor în
inflorescenţă se numeşte diversitate matricală, iar cea care survine
sub influenţa condiţiilor mediului ambiant – diversitate ecologică.
Diversitatea calităţii determinată genetic se numeşte diversitate
genetică. În acest caz, în procesul de fecundare se combină cromozomi
extrem de diferiţi ai formelor parentale. Este imposibil să evităm total
diversitatea calităţii semincere prin metode tehnologice sau de
ameliorare, dar este posibil să se diminueze efectul ei negativ, majorând
concomitent calitatea seminţelor prin optimizarea asigurării plantelor
cu elemente nutritive, apă etc.
Dezvoltarea embrionului. Embrionul seminţei, numit şi germenul
plantei, se formează după fecundarea ovulului, reprezentând o celulă
în care sunt concentrate, în stare embrionară, toate proprietăţile şi

11
caracterele organismului matur. Embrionul utilizează, parţial sau
complet, substanţele endospermului, pentru alimentaţie şi formarea
viitoarei plante.
În fitotehnie se utilizează diferite tipuri de sămânţă. Plantele
monocotiledonate formează un cotiledon, al cărui punct de creştere
se situează în lateral. O mare parte din cariopsă este constituită din
endosperm. La plantele dicotiledonate, endospermul este absorbit şi
se dezvoltă din două cotiledoane, în care se depozitează substanţe
alimentare de rezervă, iar embrionul ocupă întreaga sămânţă. Punctul
lor de creştere este situat între cotiledoane.
Exisă specii (sfecla pentru zahăr) al căror embrion asimilează
substanţele din endosperm, însă rămâne perispermul, care se formează
pe cale vegetativă, în afara sacului embrionar din celulele nutellusului.
În cazul plantelor anuale, durata perioadei de formare a seminţei, inclusiv
a embrionului, este direct proporţională cu lungimea perioadei de
vegetaţie. De exemplu, în cazul orzului, fecundarea are loc la o jumătate
de oră de la începutul germinaţiei polenului; peste 3-5 zile embrionul
devine multicelular; peste 7-9 zile – se diferenţiază unele părţi, iar
peste 12 zile, acestea se formează pe deplin.
La porumb, fecundarea are loc peste 15-30 ore, peste 5-7 zile
formându-se embrionul multicelular (sau policelular); embrionul şi
endospermul se formează integral abia peste 35-45 zile. Dezvoltarea
embrionului se definitivează abia la faza de coacere dură. Anume la
această fază, la grâu, numărul de seminţe se reduce cu 2-3 rădăcini
embrionare ori se majorează cu 5-6 rădăcini. De regulă, seminţele cu
masă mai mare formează şi un embrion mai mare. De exemplu, la
porumbul cu MMB de 200 g, embrionul a cântărit 20 mg, iar la cel cu
MMB de 500 g, masa embrionului a atins 60 mg.
Embrionul cu 2 cotiledoane, care se ridică la suprafaţa solului,
formează germeni care procedează la alimentaţia suplimentară autotrofă
şi se adaptează mai uşor la condiţiile mediului înconjurător, diminuând
dependenţa faţă de planta-mamă.
În embrion se sintetizează mai multe substanţe organice: proteine
cu diverşi aminoacizi, grăsimi, glucide, inclusiv amidon. S-a stabilit şi

12
corelaţia dintre substanţele de rezervă ce intră în componenţa embrionului.
Astfel, în cazul în care embrionul conţine o cantitate mai mare de grăsime,
endospermul, de regulă, conţine mai puţin amidon şi viceversa.
În embrion se sintetizează şi diferiţi fermenţi (catalază, amelază,
lipază, proteinază etc.) substanţe fiziologic active (heteroaxina şi alţii)
şi vitamine (B1, B2, B6, PP, şi E etc.). Embrionul manifestă un înalt
nivel de dezvoltare, activitate fiziologică suficientă şi conţine diferite
cantităţi de substanţe fiziologic active. Totodată, embrionul conţine şi
substanţe ce stopează activitatea fiziologică şi procesele de creştere,
numite inhibitori.
Dezvoltarea endospermului. Endospermul este un ţesut de
alimentaţie, care se dezvoltă în jurul embrionului ca efect al combinării
gameţilor în timpul fecundării. Ca şi embrionul, endospermul este de
natură hibridară. Se formează în urma combinării sau contopirii a 3
nuclee (2 femele şi 1 mascul) şi, din aceste considerente, este triploid.
Prin urmare, endospermul reprezintă nu doar un ţesut alimentar, ci
joacă şi un rol important în formarea seminţelor. Embrionul nu
influenţează prea vădit asupra endospermului. Lipsa endospermului şi
abaterile în dezvoltarea lui conduc, de obicei, la pieirea embrionului;
în lipsa embrionului, endospermul se dezvoltă normal. Endospermul
majorităţii speciilor se dezvoltă anterior embrionului.
În cazul grâului, la faza iniţială de dezvoltare a cariopsei, sporul
endospermului creşte brusc şi atinge maxima la faza de coacere în lapte.
Spre deosebire de endosperm, sporul embrionului la faza de
formare este neglijabil; ulterior, timpul de acumulare a substanţei uscate
este mult mai bine evidenţiat. Acumularea substanţei uscate în embrion
şi endosperm se încheie la faza de coacere în pârgă (ceară).
În procesul de creştere, embrionul pătrunde în endosperm,
degradează celulele acestuia şi cauzează hidroliza substanţelor alimen-
tare de rezervă, pe care embrionul le foloseşte din primele lui zile de
dezvoltare. Embrionul absoarbe endospermul plantelor dicotiledonate,
iar substanţele alimentare de rezervă se acumulează în cotiledoanele
embrionului (mazăre, latir, linte, bob de grădină, soia, fasole etc.).

13
 La plantele cu endosperm, precum cele din familia Poaceae,
embrionul se diferenţiază slab sau are dimensiuni mici. La plantele fără
endosperm, embrionul este mai mare şi mai bine diferenţiat până la
faza de plante tinere (Fabaceae, Asteraceae, Brassicaceae etc.).
Deoarece conţine vitamine, aminoacizi, fermenţi, endospermul
este fiziologic activ şi contribuie la accelerarea creşterii. Fitohormonii
se concentrează şi se localizează anume în endosperm. În partea
ventrală (burtică) a cariopsei se acumulează heteroauxine, diferite
vitamine, cu excepţia vitaminei D, care se concentrează în stratul
aleuronic. Acest strat are o concentraţie mare de substanţe fiziologic
active şi este foarte important pentru dezvoltarea şi germinarea
embrionului. Stratul aleuronic conţine circa 50% din rezervele de
vitamina B, auxină, alţi fermenţi, proteine nucleoproteice.
Endospermul cariopsei conţine 2 tipuri de amidon: cu boabe
măşcate şi cu boabe mici. Amidonul cu boabe măşcate se formează
mai devreme (la 5 zile după polenizare), iar cel cu boabe mici – mai
târziu. Preponderenţa amidonului cu boabe mici determină
endospermul făinos, iar cantitatea mai mare a amidonului cu boabe
mari contribuie la formarea sticlozităţii cariopsei. Procesele embrionare
sunt determinate în mare măsură de condiţiile ecologice. Temperatura
scăzută şi surplusul de umiditate a solului şi aerului le stopează, iar
temperatura înaltă şi deficitul de umiditate – le accelerează. Din aceste
considerente, în regiunile nordice şi în anii bine asiguraţi cu apă, procesul
de formare a endospermului este foarte intens.
La primele etape, endospermul joacă un rol important în
dezvoltarea seminţei iar necesităţile plantelor faţă de condiţiile mediului
ambiant depind în mare măsură de proprietăţile lui.
Endospermul se modifică, apără embrionul de acţiunile negative
ale mediului ambiant, fiind pentru acesta un fel de scut de protecţie.
Învelişul semincer (tegumentul). Coaja seminceră se formează
din tegumentele externe ale ovulului. La seminţele plantelor din familia
Poaceae, coaja seminceră este strâns concrescută cu pereţii ovarului.
După fecundare, în procesul de dezvoltare a seminţei, pereţii ovarului

14
suportă mai multe schimbări morfologice şi biochimice, în urma cărora
se formează învelişul fructifer (pericarpii). Învelişul seminţelor
protejează părţile lor interne de vătămări, de acţiunile dăunătoare ale
mediului, reglează intrarea şi restituirea apei, gazelor etc.
La seminţele propriu-zise, această funcţie o îndeplineşte coaja
seminceră. Baza coajei semincere o reprezintă celuloza îmbinată cu
lignină, care asigură trecerea la starea lemnoasă. În coaja seminceră
se conţin cantităţi mari de ţesut de plută. La unele seminţe (inul),
suprafaţa învelişului conţine substanţe cleioase, iar la altele – substanţe
tăbăcare şi pigmenţi.
Învelişul semincer conţine cantităţi mari de substanţe de cenuşă
(Ca, Si, P etc.) şi microelemente. La fructele plantelor fructifere, stratul
extern al învelişului este reprezentat prin tegumentul fructifer (pericarpii),
care protejează celelalte părţi a seminţei, inclusiv coaja seminceră. Învelişul
fructifer este cea mai dezvoltată parte a tegumentului semincer; învelişul
semincer este considerabil redus şi unele funcţii ale lui sunt transferate
învelişului fructifer. În funcţie de specie, învelişul fructifer (pericarpul)
diferă semnificativ prin consistenţa sa: la achenă (floarea-soarelui,
şofrănel) acesta este dur, iar la cariopsă – pelicular. Astfel, el poate avea
o suprafaţă strălucitoare, fără luciu, cu spini, foarte mobilă etc.
La plantele peliculare (ovăz, orz), după treierare, cariopsa rămâne
îmbrăcată în peliculă (solza) floriferă, fapt ce reduce semnificativ
traumarea şi păstrează cariopsa în stare perfectă. Pentru a menţine
viabilitatea seminţelor, trebuie păstrată integritatea învelişului lor. Atunci
când apar crăpături sau alte deteriorări ale învelişului, apare şi riscul
ca în părţile interne ale seminţei să pătrundă dăunători şi
microorganisme. Astfel, căpuşa cerealelor se dezvoltă, de regulă, în
partidele de seminţe care conţin boabe cu învelişul deteriorat şi traumat.
Căpuşa nu se alimentează cu seminţe întregi. Traumarea învelişului
majorează intensitatea respiraţiei seminţelor, favorizând eliminarea
căldurii şi apei şi accelerând activitatea microorganismelor.
Aceste date demonstrează că la seminţele cu învelişul deteriorat
se reduc considerabil (-330 kg/ha) calităţile producţiei. Învelişul şi

15
stratul aleuronic blochează pătrunderea apei în sămânţă, micşorează
umectarea acesteia la căderea precipitaţiilor şi uscarea ei în timpul
secetei. Deteriorarea învelişului conduce la umflarea seminţei şi, în unele
cazuri, provoacă germinarea nedorită. Deseori, leguminoasele perene
(lucernă, trifoi etc.) şi leguminoasele anuale pentru boabe (lupin etc.)
formează seminţe tari, care nu mai germinează. Acest fenomen este
cauzat de stratul palisadic.
Caracteristic pentru seminţele leguminoaselor este faptul că
învelişul (tegumentul) seminţei este gros sau tare, foarte bogat în
celuloză. De aceea, boabele leguminoaselor au o durată lungă de
fierbere, iar în alte situaţii, datorită tegumentului cu permeabilitatea
redusă pentru apă, se reduce procentul seminţelor germinabile. În acest
ultim caz, este necesară scarificarea seminţelor. Atunci când i se
modifică starea, învelişul seminţei devine permeabil pentru apă;
traumarea lui permite pătrunderea apei în sămânţă. Or nu întreaga
suprafaţă a seminţelor este accesibilă pentru apă. La cereale, apa
pătrunde mai repede în embrion, iar la leguminoasele pentru boabe –
în zona cicatricei de desprindere şi a micropilului. Învelişul seminţelor
are o particularitate importantă, numită semipermeabilitate faţă de unele
substanţe în soluţii, adică absoarbe doar anumite substanţe din
componenţa lor. Semipermeabilitatea învelişului seminţelor are o
importanţă deosebită, mai ales în contextul aplicării îngrăşămintelor,
prelucrării seminţelor cu insecticide şi fungicide, germinării seminţelor
în condiţii de conţinut ridicat de săruri în sol etc.
Proporţiile diferitor părţi ale seminţelor de cereale variază în
funcţie de soi, condiţiile pedoclimatice, greutatea şi mărimea lor, gradul
de coacere etc.
Cea mai mare parte la grîu şi porumb aparţine endospermului
(82,5 – 87,9%), iar la mazăre – embrionului (91,6%)

2. 2. Perioadele şi fazele de dezvoltare ale seminţelor

De la fecundare şi până la maturizarea deplină, sămânţa trece
printr-o serie de transformări complexe. Acest proces biologic se
divizează în câteva perioade şi faze, analizate mai profund în cazul
16
plantelor cerealiere. Savantul rus N. Kuleşov separa acest proces de
dezvoltare în 3 perioade: formare, umplere şi maturizare. Un alt
cercetător, I. Strona evidenţia, în cadrul acestui proces, 6 faze:
1. Crearea – faza cuprinsă între fecundare şi formarea punctului
de creştere. La această fază, sămânţa este deja formată; la o eventuală
despărţire de plantă, ea poate forma un germen slab, dar viabil. MMS
constituie circa 1 g. Durata perioadei este de 7-9 zile.
2. Formarea – faza cuprinsă între creare şi instaurarea lungimii
definitive. În cadrul ei se definitivează diferenţierea embrionului.
Seminţele devin verzi. Apar boabele de amidon. Sămânţa conţine multă
apă liberă şi puţină substanţă uscată. MMS constituie circa 8-12 g. În
această perioadă se formează toate componentele seminţei. Durata
perioadei – 5-8 zile.
3. Umplerea – faza cuprinsă între începutul depunerii amidonului
în endosperm şi încetarea acesteia. În această perioadă se măreşte
lăţimea şi grosimea seminţei, se formează ţesutul endospermului. Din
motiv că se acumulează substanţă uscată, umiditatea seminţei se reduce
la 38-40%. Durata perioadei constituie, în medie, 20-25 zile.
4. Maturizarea – faza care debutează la încetarea umplerii seminţei;
acumularea substanţelor plastice se stopează sau este lentă. În această
perioadă predomină procesele de polimerizare şi zvântare. Umiditatea se
reduce la 18-12% iar în cazurile de secetă – la 7-8%. Cantitatea de apă
liberă se reduce brusc, inclusiv până la dispariţia completă. Sămânţa se
maturizează şi poate fi utilizată în scopuri tehnice, dar dezvoltarea ei nu
este finisată. În sămânţă au loc procese fiziologice de transferare a
substanţelor chimice şiseminţele capătă o însuşire absolut nouă a seminţelor
– capacitatea germinativă obişnuită. Deoarece dezvoltarea seminţelor
continuă, trebuie evidenţiate încă două perioade ulterioare.
5. Maturizarea postrecoltabilă – în sămânţă au loc transformări
biochimice complexe. Se produce sinteza îmbinărilor înalt moleculare,
transformarea acizilor graşi liberi în grăsimi, se comasează moleculele
hidraţilor de carbon, inhibitorii germinării se transformă în alte substanţe,
încetează activitatea fermenţilor, se majorează permeabilitatea faţă de
aer şi apă a învelişului semincer. Umiditatea seminţelor se echilibrează
17
cu umiditatea relativă a aerului. Respiraţia încetează. La începutul
perioadei, capacitatea germinativă a seminţelor este scăzută, iar la
sfârşitul perioadei devine obişnuită. Durata perioadei depinde de
particularităţile speciei, soiului şi condiţiile mediului ambiant şi variază
între câteva zile şi câteva luni.
6. Maturizarea deplină – faza care începe atunci când planta
obţine capacitatea germinativă obişnuită, adică seminţele sunt gata să
înceapă un nou ciclu în viaţa plantei. Are loc îmbătrânirea lentă a coloizilor,
însoţită de respiraţia slabă. Seminţele rămân în această stare până la
germinare sau până pier din cauza îmbătrânirii sau păstrării îndelungate.
Perioadele se divid, la rândul lor, în etape mai mici de dezvoltare
a seminţelor, numite faze. Astfel, perioada de umplere include patru
faze, iar perioada de maturizare – două.
Faza de stare apoasă – începutul formării celulelor endos-
permului. Boabele sunt umplute cu un lichid apos cu umiditatea de
80-70%, conţinutul apei libere este de 5-6 ori mai mare decât al celei
legate. Substanţa uscată constituie 2-3% din conţinutul maxim. Durata
fazei – 5-6 zile.
Faza prelactică. La această etapă, conţinutul seminţelor este
apos, are aspect de lapte, fiindcă în endosperm se depune amidonul,
învelişul lor este verde, umiditatea constituie 75-70%, conţinutul de
apă liberă este de 3-4 ori mai mare decât al celei legate. Acumularea
substanţei uscate constituie 10%. Durata fazei – 6-7 zile.
Faza lactată. La această fază, boabele conţin un lichid alb lăptos.
Umiditatea ajunge la 50%, proporţia dintre apa liberă şi cea legată
constituie 1,5:1. Substanţa uscată acumulată reprezintă circa 50% din
greutatea boabelor coapte. Durata perioadei constituie 7-10 zile, în
unele cazuri – 15 zile.
Faza de aluat. La această fază, sămânţa are consistenţă de aluat.
Clorofila este descompusă, o cantitate mică a acesteia se păstrează în
şănţuleţ. Umiditatea boabelor se reduce la 45%. Proporţie dintre apă
liberă şi cea legată constituie 1:1. Cantitatea substanţei uscate variază în
limitele a 85-90% faţă de cea maximă. Durata fazei constituie 4-5 zile.

18
 Maturizarea boabelor de cereale durează 6-12 zile şi se divizează
în două faze.
Faza de maturitate în pârgă – endospermul este de ceară, mlădios,
învelişul galben, clorofila practic lipseşte, şi în şănţuleţ, umiditatea se
reduce până la 30%. Spre sfârşit, volumul devine maxim şi încetează
sporirea substanţei uscate. Durata fazei este de 3-6 zile.
Faza de maturitate dură – endospermul este dur şi, atunci când
este fracturat, devine făinos sau sticlos; învelişul e dens, pielos, de culoare
tipică; în dependenţă de condiţiile climaterice, umiditatea constituie 8-
22%. Cantitatea de apă liberă se reduce considerabil şi variază în limitele
a 1-8%. Durata fazei este de 3-5 zile. Ulterior, începe consumul substanţei
uscate. În producere şi în unele cercetări ştiinţifice, această fază este
numită faza de maturitate deplină. Capacitatea seminceră şi însuşirile de
producţie în procesul de formare şi dezvoltare a boabelor variază
considerabil. În starea de lapte a boabelor, seminţele variază considerabil.
deşi puterea de creştere şi capacitatea germinativă cedează în faţa
producţiei seminţelor la fazele de pârgă şi maturitate dură.
Durata perioadelor şi fazelor de formare şi maturitate a seminţelor,
precum şi caracterul lor se determină nu numai de particularităţile
biologice ale speciilor, soiurilor, dar, în mare măsură, şi de condiţiile
pedoclimatice ale anului, regiunii, fapt ce se reflectă asupra calităţii
seminţelor, influenţează însuşirile lor fizice, capacitatea lor seminceră.
Asigurarea cu apă şi temperatură optimă, precum şi cu elementele de
nutriţie contribuie la majorarea duratei perioadei de formare a seminţelor.
Asemenea condiţii favorizează formarea seminţelor măşcate în care se
acumulează cantităţi mari de substanţe organice, creşte MMS, suprafaţa
lor devine netedă, de culoare roşie sau galbenă. De regulă, aceste seminţe
dispun de calităţi semincere şi însuşiri de producţie înalte.
Chiar dacă, în linii mari clima Republicii Moldova este favorabilă
pentru producerea cerealelor, deseori, în perioadele critice de
dezvoltare, au loc secete cu diferit grad de prejudiciu.
Deficitul sau excesul de umiditate în perioada maturizării cerealelor
determină fenomene precum pălirea şi şiştăvirea seminţelor (tab. 1).

19
 Tabelul 1
Fenomenele care cauzează pălirea şi şiştăvirea
boabelor de cereale păioase
(V.Starodub, N.Gheorgiev, 2008)
Nr. Consecinţe
Specificare
crt. pălire şiştăvire
Temperaturi mai mari de 30ºC mai mult de
1. influenţează negativ
2-3 zile
Vânt slab până la potrivit, umiditatea relativă mai
2. - +
mică de 30%, temperatura mai mare de 30ºC
Umiditatea relativă a aerului înaltă (60-70%), tº
3. + -
mai mare de 30ºC
4. Transpiraţia înaltă - +
Transpiraţia scăzută, tº mai mare de 30ºC,
5. + -
Umiditatea relativă a aerului >60-70%
6. Tegument şiştăvit + +
MMS, energia germinativă, puterea de
7. se reduce
străbatere, valoarea utilă

Deseori, în condiţiile Republicii Moldova, se produce şiştăvirea

boabelor. În cazul în care umiditatea relativă a aerului scade sub 30%,
aerul devine extrem de uscat şi sporeşte pierderea de apă prin
transpiraţie. Sistemul radicular al plantelor absoarbe din sol o soluţie
ce conţine elemente de nutriţie, care, ca şi apa, sunt prezente într-o
cantitate limitată. Transpiraţia sporită reduce brusc conţinutul de apă
în seminţe şi ele devin şiştave. Dacă umiditatea relativă a aerului este
mai mare de 60-70%, se reduce termoliza – proces fiziologic prin
care organismul vegetal îşi pierde surplusul de căldură. În asemenea
situaţii, temperaturile sporite ale aerului influenţează negativ
termoreglarea. În asemenea condiţii, planta şi seminţele ard în câteva
zile şi devin şiştave. Dacă temperatura aerului este scăzută, iar
umiditatea mare, termoliza creşte. În acest caz, se pierde prin iradiere
şi convecţie – adică prin mişcarea curenţilor fluizi, cu forţe mici.
Fenomenele de pălire şi şiştăvire a seminţelor aduc un mare prejudiciu,
reducând brusc nu doar cantitatea producţiei, ci şi calitatea ei.

20
2. 3. Variaţia dimensiunilor seminţelor
la diferite faze de dezvoltare
Dimensiunile seminţelor au o importanţă mare pentru procesul
de sortare a lor. Ele variază brusc sub influenţa condiţiilor de cultivare
şi a maturizării seminţelor. Diferenţa dintre ele prezintă interes din punctul
de vedere al organizării sortării şi evaluării calităţii seminţelor.
La prima etapă se fixează lungimea seminţelor, care, într-o măsură
mai mică, depinde de mediul ambiant. La sfârşitul perioadei de formare,
lungimea cariopsei grâului de toamnă atinge 92% din valoarea ei maximă,
în timp ce lăţimea ei atinge 67%, iar grosimea 75% din valorile maxime.
După dezvoltarea maximă iniţială, sporul mediu diurn al cariopsei
se reduce treptat în lungime şi grosime, cea mai intensă fiind reducerea
sporului de lungime.
Creşterea în lăţime a cariopsei a demonstrat caracterul bifazial al
acesteia, cu valori maxime la începutul perioadei de formare şi în fază
de maturitate în lapte.
Grosimea este cea mai mică dimensiune a seminţei şi se
caracterizează printr-un ritm de creştere extins şi uniform, deşi se relevă
şi unele particularităţi ce depind de specie şi soi. În comparaţie cu alte
dimensiuni, grosimea reflectă mai bine valoarea nominală biologică a
seminţelor, deoarece toate condiţiile care se creează în perioada lor
de formare au o influenţă mai mare.
Astfel, dimensiunea sau mărimea seminţelor prezintă nu doar un
caracter fizic, ci şi unul biologic, care determină particularităţile
biologice, influenţează dezvoltarea plantulelor şi producţia plantelor.

2. 4. Procesele fiziologice şi biochimice

de umplere şi maturizare a seminţelor
După fecundare, în ovar încep să pătrundă substanţe alimentare.
De regulă, dezvoltarea seminţelor este însoţită de acumularea substanţei
uscate, transferând îmbinările cu conţinut molecular scăzut,
înmolecularea şi depunerea lor de rezervă.
Acumularea substanţei uscate în boabe – umplerea seminţelor –

21
are loc în mod continuu şi neuniform. În primele zile după înflorire,
procesul de acumulare este lent. Cea mai mare cantitate de substanţă
uscată se acumulează la etapa de stare lactoasă. În perioada de
maturizare în pârgă, viteza se reduce brusc, iar după acumularea
substanţei uscate în boabe, faza umplerii devine una esenţială. Această
fază se caracterizează printr-un spor intens pe parcursul diurnei, al
masei boabelor, spor care atinge nivelul de 2,5 g recalculat la 1.000
seminţe. Diferenţa de mărime a boabelor – pe ani şi soiuri – este
determinată, conform mai multor savanţi, de condiţiile în care are loc
această fază. La maturizarea deplină, deseori, are loc reducerea MMS,
fiindcă o parte dintre substanţele alimentare se utilizează în procesul
de respiraţie. Acest proces se realizează mai intens în condiţii de
umiditate în limitele normei multianuale, atingând nivelul de 25% şi
influenţează negativ asupra calităţii boabelor şi producţiei lor. În
conformitate cu datele obţinute la Institutul Ştiinţific de Porumb
(Dnepropetrovsk), la soiurile de grâu de toamnă, cu diferite tipuri de
umplere, sfârşitul acumulării substanţelor uscate în boabe se realizează
concomitent şi la umiditate diferită. În cazul soiurilor la care
intensificarea substanţelor plastice în boabe se produce la faza de
maturitate în lapte (Bezostaia 1), acumularea substanţelor în boabe se
finalizează la umiditatea de 38,4-42,5%. Totodată, la soiurile cu
acumularea mai puţin intensă a substanţelor în boabe, la faza de
maturitate în lapte, dar cu acumularea lor considerabilă şi la faza de
maturitate în aluat şi la începutul fazei de maturitate în pârgă
(Mironovskaia -264), depunerile substanţelor în boabe se încheie la o
umiditate mai scăzută, de 25,8-31,2%.
În linii generale, putem constata că acumularea substanţei uscate
în boabe se termină la mijlocul maturizării în pârgă, la umiditatea de
35-40%. Pe măsura maturizării seminţelor se majorează nu doar MMS,
dar şi densitatea lor. Conform lui N Maisurean, la faza de maturitate în
lapte densitatea seminţelor de grâu constituia 1,15, în pârgă – 1,24,
iar la maturitatea deplină a atins nivelul de 1,33. Acest fenomen are
loc deoarece, la maturizarea seminţelor, se reduce umiditatea acestora

22
şi creşte conţinutul lor de amidon, care are o densitate mai mare decât
alte substanţe organice. Aşadar, densitatea ne permite să caracterizăm
gradul de maturizare a boabelor şi să separăm pentru semănat seminţe
maturizate fiziologic.
Variaţia compoziţiei chimice a seminţelor. În procesul formării,
umplerii şi maturizării seminţelor compoziţia lor chimică se modifică
radical, fapt care influenţează şi asupra unora dintre însuşirile lor
biologice. În procesul de umplere şi maturizare, substanţele de rezervă
se acumulează în seminţe în salturi, fapt ce explică afluenţa neuniformă
şi variabilitatea transformărilor care se produc în seminţe. Energia
proceselor de sinteză în frunze şi sistemul radicular al substanţelor
determină compoziţia chimică a seminţelor. Compoziţia chimică a
seminţelor este instabilă şi variază în funcţie de soi, condiţii
pedoclimatice, tehnologia de cultivare etc. Totodată, seminţele trebuie
să conţină toate combinaţiile chimice, într-o proporţie care să contribuie
la creşterea intensă şi la formarea producţiei înalte. În timpul maturizării
boabelor, se acumulează proteine şi hidraţi de carbon. În acest timp,
se înregistrează o scurgere intensă de hidraţi de carbon uşor solubili şi
a azotului neproteinic, în primul rând a aminoacizilor, din organele
vegetative în cele reproductive, producându-se sinteza amidonului şi
a proteinelor în boabe. În prima perioadă a umplerii în boabe predomină
sinteza proteinelor, motiv din care se atestă mai multe proteine, zaharuri
solubile, şi mai puţin amidon. La faza de maturitate în lapte şi la începutul
maturităţii în pârgă, creşte influenţa hidraţilor de carbon, sinteza
amidonului. Sinteza proteinelor creşte şi ea, dar într-o proporţie mai
mică decât la faza maturităţii în lapte.
Proteinele sunt principalul component al celulei vii şi au o
importanţă deosebită în viaţa seminţelor şi plantelor. În funcţie de
solubilitatea în apă, soluţiile de sare, spirt şi alcalină ele se împart în 4
categorii: albumine, globuline, prolamine (gliadină) şi gluteine. Toate
aceste categorii de proteine sunt prezente în sămânţă.
În primele faze de formare, boabele conţin mai mult azot
neproteinic (aminoacizi, amide) şi sintetizează proteine mobile, uşor

23
solubile – albumine şi globuline. Pe parcursul maturizării se reduce
brusc conţinutul formelor de azot neproteinic, de albumine şi globuline;
are loc o sinteză intensă de prolamine şi gluteine (tab. 2).
Tabelul 2
Compoziţia fracţiunii de proteine în boabele de orz la diferite
faze de maturizare (în% din totalitatea de azot proteinic şi
neproteinic)
Azot Fracţiile proteinice
Fazele maturităţii
neproteic Albumină Globulină Prolamină Gluteină
În lapte 30,3 32,5 7,7 4,0 17,8
Începutul maturizării în pârgă 19,6 19,6 11,5 23,3 18,8
În pârgă 13,4 12,9 11,8 33,8 21,1
Deplină 6,7 13,9 5,8 33,4 31,3

Odată cu maturizarea boabelor, conţinutul de azot neproteinic în

endosperm se reduce, iar în embrion, din contra, creşte până la faza
de maturitate deplină. Aşadar, odată cu maturizarea boabelor conţinutul
relativ al azotului proteic şi nepoteic se reduce, proporţiile fracţiilor
proteice variază către majorarea cotei de proteine solubile în spirt şi
aniline şi reducerea proteinelor care se transformă în soluţie de sare.
În general, proteinele grâului conţin 40-50% gluteină, 6-8% globulină,
3-5% albumină care formează gluten de calitate.
Glutenul constituie 75% din masa substanţelor azotate şi, la rândul
lui, conţine circa 75% de gliadină şi 25% gluteină. Randamentul pâinii şi cali-
tatea ei depinde în mare măsură de raportul dintre gliadină şi gluteină,
considerat foarte bun în limitele proporţiei de 66:34 şi slab dacă ajunge la
80:20. Calitatea glutenului se determină cu ajutorul utilajului IDK-1 (tab. 3).
Tabelul 3
Evaluarea calităţii glutenului
Indicele utilajului în unităţi
Grupa calităţii Caracteristica glutenului
relative
0-15 III Insuficientă, tare
20-40 II Suficientă, tare
45-75 I Bună
80-100 II Suficientă, slabă
105-120 III Insuficientă, slabă

24
 Gliadina conţine circa 46,6% acid glutaminic şi 17% proteină.
Glutamina conţine circa 43,1% acid glutaminic. Fracţiile de gluten ale
proteinei se deosebesc prin conţinutul de aminoacizi în general, inclusiv,
de aminoacizi critici (tab. 4). Gliadina conţine circa 1,2% lizină, 1,6%
metionină şi nu conţine triptofan, iar gluteina, respectiv, conţine 1,9%
lizină şi 1,7% metionină.
Tabelul 4
Compoziţia aminoacizilor în proteinele glutenului de grâu
(g/ 100g de proteină)
Aminoacizi Conţinutul Aminoacizi Conţinutul
Lizină 2,8 Alanină 3,11
Histidină 2,47 Cistină 2,53
Arginină 4,83 Valină 5,59
Acid asparaginic 3,84 Metionină 1,83
Treonină 3,15 Izoleicină 4,96
Serină 5,28 Leicină 8,52
Acid glutaminic 43,79 Tirozină 4,08
Prolină 15,89 Fenilalanină 6,09
Glicină 4,13 Amoniac 2,70

Substanţa uscată a glutenului conţine, în medie, 80-85% proteine,

10-15% glucide, în general amidon, 2-6% lipide şi 0,5-2,0% substanţe
minerale. Glutenul determină însuşirile de panificaţie: capacitatea
elasticităţii, gonflarea, puterea de fermentare, gelatinizarea amidonului.
Calitatea glutenului se evaluează în funcţie de culoare, extindere şi
elasticitate. Glutenul are o calitate bună şi o culoare albă cu nuanţe
gălbui, nu se lipeşte de mâini, iar cel de calitate proastă are o culoare
închisă cu nuanţe de gri şi se lipeşte de mâini. Glutenul poate fi de
culoare deschisă, cenuşie sau închisă. Extinderea şi elasticitatea
reprezintă capacitatea glutenului de a-şi restabili forma iniţială după
întindere şi se determină prin întinderea unui bulgăraş de gluten de 4 g
timp de 10 sec., măsurând lungimea de rupere a glutenului. Dacă
glutenul se rupe la o întindere de până la 10 cm, el se numeşte gluten
scurt; între 10-20 cm – mediu şi mai mult de 20 cm – lung. La o
elasticitate bună, glutenul se întinde destul de bine şi îşi restabileşte

25
treptat forma şi lungimea, apropiindu-se de parametrii iniţiali. Glutenul
de o calitate inferioară nu-şi restabileşte forma şi, la întindere, straturile
aluatului se rup des, acesta nu este elastic, nici flexibil.
În funcţie de extindere şi elasticitate, se disting 3 grupuri de gluten:
- cu elasticitate bună, extindere lungă sau medie;
- cu elasticitate bună şi extindere scurtă, sau cu elasticitate
suficientă şi extindere lungă, medie sau scurtă;
- glutenul neelastic, care se fărâmiţează sau se întinde mult atunci
când atârnă, iar după întindere se împrăştie şi nu revine la forma iniţială.
Glutenul din primul grup este considerat gluten bun, din al doilea
– gluten suficient şi din al treilea – gluten de calitate inferioară. În practica
de panificaţie se utilizează grâul comun, iar la fabricarea macaroanelor,
spaghetelor, fidelei şi a tăiţeilor – grâul durum. Pâinea coaptă din făina
de grâu durum nu corespunde cerinţelor standardului în vigoare din
cauza calităţii inferioare a glutenului, care este foarte elastic şi are o
capacitate redusă de gonflare.
Volumul de gluten şi caracteristica lui calitativă şi, respectiv,
valoarea de panificaţie a grâului variază considerabil sub influenţa:
- motivelor genetice (particularităţile biologice a soiului, speciei);
- condiţiilor de cultivare a culturilor de câmp, îndeosebi în
perioade de maturitate a boabelor (influenţa condiţiilor pedoclimatice);
- agenţilor fizici şi chimici cu ajutorul cărora se prelucrează
seminţele, boabele, făina sau glutenul.
În ultimii ani, în Republica Moldova au fost omologate multe soiuri
de grâu comun de toamnă, de diferite origini şi cu diverse particularităţi
biologice. Singurul dezavantaj pe care îl prezintă aceste soiuri e faptul
că ele sunt de tip intensiv. Or, soiurile intensive prezintă cerinţe înalte
faţă de factorii de vegetaţie şi cer respectarea strictă a tehnologiei de
cultivare, cu toate componentele ei.
În Republica Moldova, condiţiile pedoclimatice influenţează
considerabil calitatea şi cantitatea producţiei. Calitatea glutenului depinde
de regimul termic din perioada maturizării boabelor; pe măsură ce acestea
se întăresc, glutenul devine mai puţin elastic şi mai mlădios. Condiţiile

26
defavorabile reduc conţinutul şi calitatea glutenului. Totodată, dacă
temperatura depăşeşte 30-35° C pe durata câtorva zile, proteinele glutenului
se denaturează, coagulează şi atunci acesta nu se spală. În condiţiile anilor
2007-2008, s-au atestat cazuri când conţinutul glutenului a fost la un nivel
înalt (>25%), iar din cauza temperaturilor înalte în perioada de maturizare
nu s-a spălat, sau procesul s-a realizat doar parţial.
Seminţele, şi mai ales embrionul, conţin proteine şi compuşi-
proteide. Deosebit de importante în plan biologic sunt şi nucleo-
proteidele, care participă la sinteza proteinelor, la procesul de înmulţire,
reproducere şi sunt strâns legate de activitatea celulelor. Nucleo-
proteidele includ proteine şi acizi nucleici care participă la formarea
ADN, situat în nucleul plantei, şi ARN, situat în citoplasmă şi nucleu.
În aceste molecule complexe este concentrat codul eredităţii organitului,
descifrarea căruia este capitală pentru genetică, ameliorare, precum şi
pentru studiul seminţelor.
Substanţele extractive neazotate formează componentul principal
al boabelor de grâu, fiind situate preponderent în endosperm. Glucidele
includ substanţe extractive neazotate, precum celuloza şi se împart în
3 grupe: monozaharide, oligozaharide şi polizaharide. Dintre
monozaharide fac parte glucoza, fructoza etc. Sub influenţa fermenţilor,
aceste forme trec uşor din una în alta.
Oligozaharidele includ di- şi tri- polizaharide. Cel mai răspândit şi
important dizaharid este zaharoza. În componenţa polizaharidelor intră
amidonul, inulinul, celuloza şi hemiceluloza. Cea mai mare parte de amidon
(63-65%) se acumulează în endospermul bobului de grâu. Amidonul,
glucoza, fructoza şi zaharoza sunt foarte bine asimilate de organismul
uman şi animal. Celuloza şi hemiceluloza practic nu sunt asimilate de
organismul uman şi fac parte din categoria substanţelor de rezervă,
asimilate foarte bine de către animalele rumegătoare. Conţinutul de glucide
nu este stabil în timpul vegetaţiei. La maturizarea boabelor, se descompun
până la glucoză şi fructoză din care se sintetizează amidonul.
S-a stabilit că la maturitatea în pârgă, cantitatea de glucide solubilă
în boabe se reduce brusc, ele transformându-se în amidon.

27
 Substanţele grase reprezintă materialul energetic fundamental
pentru germinarea seminţelor şi reglează permeabilitatea celulelor,
participă la procesele complicate de absorbţie. Substanţele grase sunt
substanţe de rezervă repetată, ele dispun de o caloricitate înaltă (9,5
mii calorii, în timp ce proteinele au 5,5 mii, şi glucidele – 4 mii) şi pot
fi considerate formă concentrată a energiei în seminţe (tab. 5).
Tabelul 5
Conţinutul substanţelor grase în seminţele unor culturi (% )
Cultura Conţinutul substanţelor grase
Grâu, secară, orz 1,5-2,5
Ovăz 5,2-7,0
Hrişcă 1,5-2,0
Mei 3,0-4,0
Orez 2,0-2,4
Porumb 4,0-4,8
Floarea-soarelui 35,0-36,0
Ricin 47,0-48,0
Soia 20,0-26,0
Mazăre, fasole 1,2-1,5

Cerealele şi leguminoasele pentru boabe acumulează substanţe

grase în embrion, iar alte plante (floarea-soarelui, ricinul, rapiţa etc.) –
în sămânţă. Grăsimile sunt repartizate la cereale, în cea mai mare parte,
în embrion şi în stratul aleuronic. Ele sunt formate din acizi oleic şi
linoleic, uşor oxidabili, care, râncezind, au o influenţă negativă asupra
păstrării producţiei. Uleiul din germeni de grâu conţine acizi graşi şi
nesaturaţi cu indicele lactic cuprins între 7,16-7,9.
Substanţele grase sunt compuşi ai glicerinei şi ai acizilor graşi.
Acizii graşi pot fi saturaţi (palmitic, stearic etc.) şi nesaturaţi (oleic,
linolenoic). Grăsimile vegetale dispun de consistenţă şi însuşiri biologice
diferite. Acidul linoleic, unul dintre acizii esenţiali, este deosebit de
important pentru viaţa omului, fiind unul dintre acizii nesaturaţi care
contribuie la evacuarea din organismul uman a colesterolului, reduc şi
previn ateroscleroza, majorează elasticitatea vaselor sangvine. Grăsimile
se depozitează în ţesutul adipos, sub piele, în jurul unor organe.

28
Consumul excesiv al grăsimilor bogate în acizi graşi saturaţi – palmitic,
stearic, butiric, carbonic etc. – creşte nivelul de colesterol în sânge,
contribuie la depunerea lui pe pereţii arterelor, sclerozarea acestora,
apariţia aterosclerozei. Untul, untura de porc, carnea etc. conţin o
cantitate mare de acizi graşi saturaţi. Sursa principală de acizi graşi
nesaturaţi o constituie uleiurile vegetale nerafinate. Necesarul zilnic de
acid linoleic al organismului uman este 2-6 g, ceea ce echivalează cu
10-15 g de ulei vegetal nerafinat.
Fiecare specie are un anumit conţinut şi o anumită proporţie a
componentelor. Pentru caracteristica însuşirilor biologice a substanţelor
grase se folosesc, de regulă, următorii indici: indicele iodic, indicele
acetic şi indicele de saponificare (tab.6).
Tabelul 6
Indicele de calitate al substanţelor grase
în boabele de grâu şi secară
Indicele de
Specie Indicele iodic, g Indicele acetic, mg
saponificare, mg
Grâu 103,8-111,9 5,1-23,4 160,0-175,4
Secară 132,2-138,1 9,4-13,2 170,0-177,6
Indicele iodic indică cantitatea de iod (g) care se combină cu
100 g de grăsimi.
Indicele acetic indică cantitatea de KOH (mg) necesară pentru
neutralizarea acizilor liberi într-un gram de grăsime.
Indicele de saponificare indică cantitatea de KOH (mg) necesară
pentru neutralizarea acizilor liberi şi saturaţi conţinuţi într-un gram de grăsime.
Sub influenţa luminii, a oxigenului din aer şi a umidităţii, în timpul
păstrării, grăsimile vegetale fac ca făina şi crupele să capete un miros
şi un gust neplăcut, în urma hidrolizei acizilor graşi nesaturaţi.
Fermenţii participă în toate procesele vitale, inclusiv la
transformarea energiei. În condiţii obişnuite de temperatură şi tensiune,
ei fac ca reacţiile la nivel intra-celular să se desfăşoare cu o viteză
sporită. Deoarece fermenţii participă la toate procesele biochimice
din boabe, făină, crupe, de la coacerea pâinii etc., ei au un rol deosebit
de important. Cu alte cuvinte, procesele ce au loc în seminţe sunt

29
fermentative. Cel mai activi, fermenţii sunt în embrion şi în stratul
aleuronic. Dacă activitatea fermentului protează în embrionul grâului,
este luată ca etalon şi i se dă valoarea de 100, în scutelum ea constituie
29,6, iar în endosperm – 11,4. Uniunea Internaţională a Biochimiştilor
a acceptat în calitate de unitate de măsură a activităţii fermenţilor indicele
numit catalom. Catalomul care exprimă activitatea fermenţilor ce
realizează reacţii a căror viteză este egală cu un mol pe secundă, are
submultipli precum microcatalul (10-6) – mkkat; nanocatalul (10-9) –
nkat; picocatalul (10-12) – pkat. Aceşti indici corespund reacţiei
fermenţilor în micromoli, nanomoli şi picomoli pe secundă.
În dependenţă de tipurile de reacţii, fermenţii se categorizează în
6 grupe:
1. Oxidoreductaze – fermenţii care accelerează reacţiile de
oxidare-restabilire;
2. Transferaze – fermenţii care accelerează reacţiile de transfer
de la o substanţă la alta;
3. Hidrolaze – fermenţii care accelerează reacţiile de
transformare a diferitelor substanţe.
4. Liaze – fermenţii care se decuplează de la substrat sau aderă
la unele grupe chimice.
5. Itomeraze – fermenţii care accelerează reacţiile de
transformare în cadrul unei molecule;
6. Ligaze – fermenţii care accelerează reacţiile de combinare a
două molecule.
În cadrul grupelor nominalizate, există subgrupe şi subsubgrupe de
fermenţi. Activitatea fermenţilor depinde de conţinutul mediu al diferitor
substanţe. Substanţele care majorează activitatea fermenţilor (ioni)
metalelor: (Na+, K+, Rb+, Mg++, Ca++, Zn++, Cu++, Mn++, Fe++) se numesc
activatori. Manifestarea activităţii maxime a fermenţilor în condiţiile
respective se realizează sub influenţa ionilor în concentraţiile stabilite.
În afară de substanţele activatoare, există şi substanţe inhibitoare,
care stopează activitatea fermenţilor. În asemenea cazuri, se reduce
sau se întrerupe complet derularea unor procese biochimice, au loc

30
încălcări grave ale metabolismului şi, deseori, plantele pier. Printre inhibitori
se numără sărurile metalelor grele – plumb, argint, argint viu, wolfram etc.
– care denaturează proteinele, stopează activitatea fermenţilor. Unii inhibitori
se aplică la încrustarea şi drajarea seminţelor contra bolilor, dăunătorilor,
contra căderii plantelor. În funcţie de acţiunea de inhibare, fermenţii pot fi
de 2 tipuri: convertibili şi inconvertibili. În cazul fermenţilor convertibili,
activitatea fermentului se recuperează complet, iar al celor inconvertibili se
stopează definitiv. Inhibarea acţiunii fermentului poate fi şi ea de 2 tipuri:
de concurenţă şi neconcurenţă. Inhibarea de concurenţă presupune
interacţiunea dintre ferment şi substanţă.
La majorarea concentraţiei de substanţă, acţiunea fermentului
de concurenţă se reduce, iar cea a fermentului de neconcurenţă se
menţine identică.
Acţiunea fermentară depinde, în mare măsură, şi de factori precum
temperatura şi reacţia PH. Temperatura optimă la care activitatea fermenţilor
este cea mai înaltă e cea cuprinsă între 40-50°C; la temperaturi scăzute
viteza reacţiei fermentative, de regulă, se reduce, iar la temperatura de
circa 0°C, reacţia practic încetează. Activitatea fermenţilor se reduce şi la
temperaturile mai mari decât cele optime, din cauza distrugerii proteinei
care intră în componenţa fermentului. Deoarece, în stare uscată, proteinele
se denaturează considerabil, inactivarea fermentului se produce extrem
de lent. Datorită rezistenţei boabelor uscate la temperaturi înalte, ele îşi
păstrează însuşirile biologice şi tehnologice. Seminţele umectate nu manifestă
denaturare termică şi inactivitate a fermenţilor.
Un factor important care influenţează activitatea fermenţilor, este
reacţia activă a mediului – pH. În baza acestui indice, putem stabili
care sunt fermenţii cu valori optime de pH.
Vitaminele. În afară de fermenţi, plantele conţin şi un grup de
substanţe organice, în absenţa cărora nu au loc procese biochimice
obişnuite. Este vorba de vitamine, care au o masă moleculară redusă.
Vitaminele sunt deseori asociate cu fermenţii şi formează 2 active,
care includ 2 componente. Vitaminele participă la procesele de
metabolism şi se manifestă şi în calitate de compuşi independenţi.

31
 În seminţele culturilor de câmp se conţin următoarele vitamine:
B1 (tiamin), B2 (riboflavin), B3 (acid pantoteic), B6 (piridoxin), B15,PP
(niatin), holin, acid folic şi alte vitamine solubile în apă. Vitaminele A,
E, K sunt solubile în grăsimi. În bobul de grâu nu au fost depistate
vitaminele A, B, C. Vitaminele sunt compuşi destul de activi şi se
întâlnesc în următoarele cantităţi, exprimate în mg la 100 g de boabe;
B1 – 0,5 – 0,7 B6 – 3-6
B2 – 0,6 – 10 PP – 5-7
B3 – 3 – 5 E – 4-7
De regulă, vitaminele sunt concentrate în tegument şi în embrion
şi manifestă reacţii specifice.
Vitamina B1 (tiamin) este importantă pentru metabolismul
plantelor, iar insuficienţa ei reduce transformările de glucide.
Vitamina B2 (riboflavin), asociindu-se cu acidul fosforic, intră în
componenţa vitaminelor metabolismului. Ele participă la oxidarea
aminoacizilor, acizilor organici şi sunt indispensabile pentru schimbul
proteic de respiraţie.
Provitamina A (carotina) este una dintre cele mai răspândite
vitamine din natură. Împreună cu clorofila şi xantofila, ea se conţine în
frunze, inflorescenţe şi fructe. Sub influenţa fermentului carotinaza se
transformă în vitamina A. În condiţii obişnuite, plantele verzi sintetizează
vitamine şi în seminţe; aici ele contribuie la germinare şi creştere. Deşi,
la începutul formării seminţelor, plantele conţin cantităţi mari de
vitamine, acestea se reduc brusc la maturizarea plantelor. La
germinarea seminţelor, conţinutul de vitamine, în afară de vitamina B1,
se majorează. În această perioadă se constată transferarea vitaminelor
din endosperm şi din înveliş în embrion. O parte dintre vitamine se
sintetizează nemijlocit în embrion. Condiţiile pedoclimatice şi tehnologia
de cultivare influenţează considerabil conţinutului şi componenţa
vitaminelor în seminţe.
Reglatorii de creştere reglează procesele de creştere din cadrul
seminţelor şi plantelor.
Seminţele mai conţin şi alcaloizi – substanţe cu activitate fiziologică

32
înaltă, care, deseori, sunt toxice pentru animale. Alcaloizii participă la
metabolism, dezintoxică şi păstrează produsele proteice ale
descompunerii şi le restituie în reacţia metabolismului. În general,
seminţele plantelor de cultură mare conţin alcaloizi destul de toxici.
Seminţele conţin acizi de măr, vin, citrice etc.; cel mai bine au fost
studiaţi lupinina, lupanina, sparteina (conţinute în seminţele diferitor
specii de lupin), morfina, cofeina, papaverina (conţinute în fructele
macului), hipoxantina (conţinută în seminţele lupinului, măzărichei,
trifoiului, muştarului, grâului, ovăzului, sfeclei pentru zahăr etc.), alcaloizii
din grupa indolă (conţinuţi în plantele din grupa secării cornute) etc.
Glicozidele reprezintă nişte compuşi organici care se descompun
în câteva zaharuri şi în alte substanţe organice, care posedă o aromă
specifică şi un gust amar. În ultimii ani, aşa-numitele glucozide steroidale
(substanţe de origine secundară) sunt intens studiate şi aplicate în
producere. Ele sunt conţinute în cantităţi semnificative de plantele de
cultură mare. Glicozidele steroidale dispun de o activitate biologică
pozitiv reacţională la procesele de creştere, dezvoltare şi producţie a
plantelor. Cercetătorii au studiat preparate de natură ecologică precum
Ecostim, care se extrage din seminţele tomatelor, şi Moldstim, extras
din seminţele ardeiului. Sub influenţa glicozidelor steroidale se majorează
proporţia germinării orzului de toamnă, mai ales sistemul radicular,
prin încrustarea seminţelor în doze de 5-100 mg /kg. La fazele de
dezvoltare şi maturizare, dozelor optime sunt cuprinse în limitele de
100-800 mg /kg. Prelucrarea seminţelor orzului de toamnă înainte de
semănat cu preparatele Ecostim şi Moldstim favorizează iernarea
plantelor, majorează producţia cu 110-540 kg/ha la soiul Odesski-86
şi 160-570 kg /ha la soiul Buram. Prelucrarea plantelor în perioada
de vegetaţie cu Ecostim şi Moldstim a contribuit la majorarea duratei
de activitate a frunzelor şi suprafeţei foliare. Aceste cercetări au fost
realizate la Universitatea Agrară de Stat din Moldova (V. Andrieiţov,
S. Josan, Antonina Derendovskaia, N. Gheorghiev).
Substanţele tanante se oxidează uşor sub influenţa fermenţilor şi
se transferă în substanţe de culoare roşie şi cafenie. Cantităţi mari de

33
aceste substanţe sunt prezente în fructele pomicole (măr, păr) şi, mai
rar în seminţe, cu excepţia sorgului care le acumulează în cantităţi
semnificative. Substanţele tanante participă şi la procesul de respiraţie.
Seminţele conţin cantităţi mai mici de acizi organici, cantitatea
cărora se majorează considerabil la germinare. În cazul seminţelor de
cereale, cel mai răspândit este acidul acetic, cota lui constituind circa
85% din cantitatea totală a acizilor organici. Acidul oxalic a fost depistat
în seminţele de mazăre, iar acidul de măr – în seminţele leguminoaselor
pentru boabe. Funcţia acizilor organici este de a participa la procesele
intermediare şi a face legături cu diferite grupuri de substanţe.
Substanţele minerale joacă un rol important în funcţionarea corectă
a organismului vegetal. Seminţele trebuie să conţină elemente minerale
nutritive, necesare pentru germinaţie şi pentru dezvoltarea germenilor. În
dependenţă de condiţiile pedoclimatice şi de ani, tehnologia de cultivare,
cantitatea elementelor din sămânţă variază considerabil. Totodată, nu au
fost încă stabilite proporţiile cantitative optime pentru sămânţă.
Fosforul, de pildă, este elementul mineral cu cea mai mare
pondere în seminţe (circa 20-70% din cantitatea totală) şi are un rol
determinant în procesele metabolismului (tab. 7).
Totodată, seminţele conţin o cantitate relativ mare de kaliu şi
magneziu. Pe lângă macroelemente, seminţele conţin şi microelemente
precum zincul, nichelul, manganul, borul, cupruul, aluminiul, bromul, iodul
Tabelul 7
Componenţa cenuşii diferitelor culturi
(E. Kazakov, V. Kretovič, 1980)
Conţinutul de În% de la masa totală
Specia
cenuşă,% P2O5 K2O MgO CaO Na2O SO2 Fe2O3
Grâu 1,71 47,2 30,7 12,8 4,3 1,7 1,6 0,2
Orz 2,65 31,1 16,4 10,0 4,7 4,1 3,0 0,8
Ovăz 2,67 25,5 18,0 7,1 3,7 1,5 1,9 -
Porumb 1,43 39,4 28,3 23,5 4,0 0,8 0,8 0,7
Fasole 4,31 20,1 - - 5,6 - - 1,6
Mazăre 3,0 22,3 - - 6,0 - - 1,49
Soia 5,7 29,1 45,0 8,2 8,9 - - 1,4
Floarea-soarelui 2,88 38,2 26,5 15,1 12,3 7,4 2,3 1,6

34
ş.a., esenţiale pentru dezvoltarea plantelor. Fiecare microelement are
funcţii specifice şi nu poate fi înlocuit de altele. Diferite specii acumulează
substanţe de rezervă diferite. În seminţele cerealelor predomină amidonul,
în seminţele leguminoaselor pentru boabe se acumulează amidon şi
proteină, iar în seminţele oleaginoaselor, pe lângă amidon şi proteină, se
adună şi cantităţi mari de ulei vegetal. Aşadar, seminţele continuă să se
formeze şi în perioada de umplere şi maturizare. Substanţele mai puţin
complicate se transferă în substanţe complicate, fermentul trece în stare
inactivă, eliberând apa excesivă. În pragul maturizării, ţesuturile seminţelor
se deshidratează, iar seminţele intră în repaosul seminal. În ele se produc
procese tipice organismului viu, dar acestea sunt inhibate.
Nu se cunoaşte efectul exact al compoziţiei chimice asupra
calitatăţii seminţelor, inclusiv asupra proprietăţilor semincere şi
productive. Unii savanţi consideră că nivelul producţiei şi conţinutul
proteinei sunt invers proporţionale, alţii combat această ipoteză.

2. 5. Interdependenţa dintre organele de alimentaţie

şi organele acumulatoare ale plantelor
Atât seminţele, cât şi fructele se alimentează din contul
substanţelor asimilate provenite din frunze. Există însă şi specii, ale
căror fructe, la etapele iniţiale de dezvoltare, sunt de culoare verde şi,
prin urmare, participă la procesul de fotosinteză. La fotosinteză
participă, şi paiul de sub spic, în stare verde. Seminţele şi fructele
absorb substanţele asimilate în urma interdependenţei coordonate a
organelor de alimentaţie şi de rezervă. De aceea, trebuie reglată
mişcarea substanţelor spre alte organe ale plantelor (frunze,
inflorescenţe, fructe, paiul de sub spic sau paniculă etc.).
Substanţele asimilate se absorb în organele de reproducere în
baza anumitor legităţi. Frunza de soia, de exemplu, alimentează doar
bobul situat în subţioara ei; dacă aceasta este înlăturată, bobul se usucă.
La floarea-soarelui, substanţele asimilate se localizează în partea
calatidiului, situată nemijlocit deasupra frunzei respective. În cazul
tuturor plantelor, absorbţia substanţelor asimilate din diferite organe
vegetative în organe de reproducere are o localizare specifică.

35
 Este necesar să se ţină cont de succesiunea alimentaţiei seminţelor
şi fructelor. Substanţele asimilate cunosc o ordine exactă de distribuire.
La floarea-soarelui se asigură cu asemenea substanţe în primul rând
achenele din partea inferioară a calatidiului şi apoi cele din partea
centrală. La spicul cerealelor, cariopsele din partea de mijloc sunt
asigurate mai bine decât celelalte cu substanţe de alimentaţie; de aceea,
ele sunt mai mari decât cele din părţile superioare şi din părţile de
bază ale spicului. La leguminoasele pentru boabe de tip remontant,
începutul înfloririi şi maturizării seminţelor sunt procese extinse. Întâi
aceste procese au loc la etajul inferior al plantei, fapt care determină
aprovizionarea diferită a seminţelor cu substanţe asimilate şi diferitele
condiţii de formare a lor. Cu totul altfel decurg fazele de creştere şi
dezvoltare la plantele de tip determinant, mai ales în ceea ce ţine de
formarea păstăilor şi maturizarea acestora. Acest tip de plante este
aprovizionat mai uniform cu substanţe asimilate. În primul caz,
diversitatea calităţii etajate a seminţelor influenţează considerabil
calitatea seminceră şi de producţie a mazărei. Astfel, prin separarea
fracţiunilor mai măşcate şi uniforme a seminţelor se ameliorează eficient
calitatea materialului semincer al leguminoaselor pentru boabe.
Situaţia este extrem de diferită în cazul leguminoaselor pentru boabe
de tip remontant, inclusiv a mazărei, deoarece, în acest caz, păstăile şi se-
minţele sunt relativ uniforme şi mărimea seminţelor diferă mai puţin (tab. 8).
Cercetările (tab. 8) confirmă prioritatea fracţiei superioare de seminţe
la obţinerea producţiei de mazăre şi a indicilor calitativi înalţi. Asemenea
tendinţe sunt caracteristice şi altor plante de cultură mare. De exemplu, la
Tabelul 8
Calităţile semincere şi de producţie ale seminţelor de mazăre, la
diferite etaje ale plantelor
Etajul Producţia,
Energia Capacitatea
dispunerii Masa 1000 Proteină kg/ha
germinării, germinativă,
seminţelor pe seminţe, g bruto, % (medie pe
% %
plantă doi ani)
Inferior 102,7 26,5 79 79 1520
Central 134,4 27,4 74 92 2060
Superior 173,5 28,4 82 95 2220

36
floarea-soarelui, rolul important în aprovizionarea seminţelor cu substanţe
alimentare le revine frunzelor din etajul central. Frunzele mai tinere nu
participă la aprovizionarea fructelor cu elemente alimentare ci, invers,
utilizează o parte a lor, contribuind la reducerea producţiei.
În cazul cerealelor păioase în alimentaţia cariopsei se acordă prioritate
frunzelor din etajul superior, mai ales frunzei de stindard, care, în perioada
de umplere a boabelor, demonstrează cea maimare activitate biologică. Frun-
zele de la etajul inferior transferă în bob o cantitate mai mare de proteine.
Aşadar, la etapele iniţiale de dezvoltare a plantelor, frunzele de la
etajele superioare participă activ la aprovizionarea organelor de creştere
cu substanţe asimilate. La faza de înspicare, cele mai active sunt părţile
de mijloc. Scurgerea substanţelor asimilate se produce preponderent în
organele de reproducere, pe când, în procesul de umplere a boabelor,
dominante sunt frunzele superioare. Aşadar, majorarea producţiei şi a
calităţii seminţelor de cereale este posibilă în rezultatul reducerii sau sporirii
funcţiilor de fotosinteză a frunzelor, şi a influenţei acestora asupra plantei
roditoare, prin redistribuirea substanţelor de alimentaţie între organele
vegetative şi reproductive ale plantelor.
Prin urmare, sporirea proceselor de hidroliză în frunzele îmbătrâ-
nite contribuie la descompunerea produselor complicate (proteinelor,
amidonului) în produse mai simple (aminoacizi, zaharuri) şi la deplasarea
lor din frunze în organele de rezervă. Unele plante de cultură mare
(cartoful, porumbul, sfecla pentru zahăr, soia etc.) se recoltează până
la pieirea deplină a frunzelor. În cazul lor, accelerând pieirea sau
provocând căderea frunzelor cu ajutorul preparatelor chimice (defo-
liate) la îmbătrânirea lor lentă, putem majora producţia şi masa a 1.000
seminţe: are loc transferarea substanţelor asimilate din frunze în fructe.
Defolierea rapidă şi completă a plantelor de cartof, soia, floarea-
soarelui etc. înainte de recoltare conduce la accelerarea maturizării
seminţelor, ameliorarea condiţiilor pentru recoltarea mecanizată şi
sporirea calităţii producţiei.
Aplicarea substanţelor fiziologic active (auxină, giberelină,
riboflamină etc.) sporeşte transferarea substanţelor asimilate din frunze
în fructe, favorizează alte procese biologice.

37
CAPITOLUL III. CONDIŢIILE ECOLOGICE ŞI
TEHNOLOGICE DE PRODUCERE A
SEMINŢELOR DE ÎNALTĂ CALITATE

În mare măsură, calităţile semincere şi de producţie ale soiului

depind de condiţiile pedoclimatice, ecologice şi de elementele
tehnologice. Evident că materialul pentru semănat trebuie să fie calitativ
şi, în primul rând, uniform, cu boabe măşcate. Aceste obiective pot fi
obţinute prin ameliorarea plantelor, optimizarea condiţiilor
pedoclimatice, aplicarea tehnologiilor moderne de cultivare.

3. 1. Influenţa condiţiilor ecologice asupra

calităţii seminţelor
Prin sortimentul lor omologat, plantele de cultură mare dispun de
o largă plasticitate ecologică. Sub influenţa condiţiilor de mediu, aceasta
variază în limite mari, inclusiv în ceea ce ţine de calitatea seminţelor.
Calităţile semincere şi de producţie sunt influenţate de gradul de
asigurare cu umiditate, de regimul termic şi timpul formării seminţelor
pe planta-mamă. Majoritatea plantelor de cultură mare (grâu, orz,
ovăz etc.) reacţionează pozitiv la postacţiunea condiţiilor optime (apă,
temperatură, elemente nutritive etc.), fapt ce asigură nu doar ridicarea
nivelului de producţie, ci şi a calităţii semincere şi a proprietăţilor de
producţie şi de soi. În cadrul unui soi cultivat în diferite condiţii, diferenţa
atinge 83,3% ceea ce întrece cu mult diferenţa dintre soiuri. Aceste
fapte confirmă prioritatea condiţiilor ecologice, influenţa lor asupra
calităţilor semincere.
În cazul sfeclei pentru zahăr, sfeclei furajere etc. este mai potrivit
să se utilizeze seminţele de origine locală. În cazul lucernei, cartofului,
porumbului, cerealelor păioase etc. se recomandă utilizarea seminţelor
de altă origine, crescute sau produse în altă zonă sau regiune.
Până la acest moment s-au realizat numeroase studii ştiinţifice
care analizează calităţile de producţie ale cerealelor şi confirmă
prioritatea perioadei optime de semănat în comparaţie cu cea târzie.

38
Aproape analogic, calităţile seminţelor sfeclei pentru zahăr obţinute
din rizocarpii plantării de vară au fost mai bune decât cele obţinute din
plantarea de primăvară. În condiţiile Republicii Moldova, materialul
săditor de cartof cu calităţi semincere înalte se obţine în urma plantării
tuberculilor pe timp de vară. Astfel, plantele formează material semincer
în condiţiile termice favorabile, care creează condiţii de prevenire a
degerării cartofului.
În cazul în care condiţiile meteorologice sunt favorabile creşterii
şi dezvoltării seminţelor, seminţele manifestă productivitate înaltă, fapt
ce confirmă că fondurile de rezervă şi cele de bază trebuie constituite
în anii cu condiţii meteorologice favorabile.
În cazul unor specii (mei, hrişcă etc.) cu o perioadă de semănat
extinsă, ca material pentru semănat poate fi folosit materialul obţinut în
perioada în care plantele se dezvoltă în condiţii favorabile.
Calitatea seminţelor depinde şi de polignirea plantelor. Cu cât
mai devreme se polignesc plantele, cu atât mai mult scade producţia şi
calitatea ei. În acest caz, se înrăutăţeşte regimul lor de lumină, se reduce
activitatea lor fotosintetică şi acumularea substanţelor plastice în
seminţe. În rezultatul polignirii plantelor, seminţele formate devin mici,
uşoare, şiştave, au un conţinut mai mare de substanţe proteice şi unul
mai mic de amidon. Acest fapt înrăutăţeşte calitatea materialului
semincer şi de panificaţie. Plantele polignite trebuie recoltate separat
de pe terenul semincer, iar producţia obţinută trebuie utilizată pentru
furaj sau alimentaţie. La solurile cu fertilitate înaltă, trebuie redusă
desimea de semănat. În acest sens, trebuie elaborate şi cultivate soiuri
cu talia joasă, rezistente la polignire.
Pentru a combate polignirea plantelor, îndeosebi a cerealelor, se
utilizează preparate chimice numite retardanţi (TUR 3L+Compozan 2
l /ha). Prelucrarea cu aceste substanţe asigură formarea unui sistem
radicular bine dezvoltat, viguros, des ramificat, cu pătrundere adâncă
în sol. Nodul de înfrăţire se formează la o adâncime mai mare, creşte
rezistenţa la ger, plantele suportă seceta şi îngheţurile, rezistă mai bine
la rugină, putregai de rugină şi la acţiunea muştelor cerealelor.

39
Retardanţii frânează, de regulă, creşterea în lungime a celulelor lăstarului
tânăr şi intensifică diviziunea celulară în secţiune transversală, majorează
diametrul lăstarului şi, prin intermediul acestor acţiuni, previn sau reduc
considerabil gradul de polignire.
Aceste efecte se obţin în baza aplicării retardanţilor prin:
· prelucrarea seminţelor.
· stropirea plantelor, în timpul vegetaţiei, cu ajutorul maşinilor
speciale de testat (Mobitox, PS-10-ETC).
La tratarea prealabilă a seminţelor, norma de consum a soluţiei
trebuie să constituie 10 l/t, iar imediat înainte de semănat – 15 l/t.
Seminţele a căror umiditate este cu 1% mai mică decât prevederile
STAS pot fi tratate în prealabil. După tratare, umiditatea seminţelor
creşte cu circa 0,6-1%.
Semănăturile de cereale trebuie stropite la faza începutului de
împăiere cu un amestec de TUR (3 l) şi campazan (2 l), dizolvate în
75-100 l de apă, utilizând cărările tehnologice. Stropirea trebuie
combinată cu aplicarea fungicidelor, microelementelor şi în unele cazuri,
cu erbicide. În cazul în care retardanţii se aplică în acelaşi timp cu alte
preparate chimice, se constată o majorare a producţiei de bază şi a
calităţilor semincere, însuşirilor de producţie şi de soi. În Academia
Agrară din Bielarusi s-a stabilit că la prelucrarea semănăturilor de
secară cu retardantul TUR, producţia de boabe se majorează cu 14%,
energia germinării constituind 95-100%, iar capacitatea germinativă
de laborator – 95-100%.

3. 2. Influenţa tehnologiei de cultivare

asupra calităţii seminţelor
În condiţii favorabile de cultivare, plantele formează o producţie
înaltă şi seminţe calitative. Acest fapt conferă importanţă acţiunii
elementelor tehnologice (planta premergătoare, metoda şi epoca de
semănat, desimea de semănat, fertilizarea, protecţia plantelor contra
bolilor şi dăunătorilor, termenul şi metodele de recoltare) utilizate la
creşterea seminţelor în gospodăriile specializate.

40
 Biodiversitatea culturilor de câmp include diferenţe morfologice
şi biologice, inclusiv reacţia plantelor la factorii tereştri şi cosmici,
inclusiv la cerinţele faţă de lumină (tab. 9).
Tabelul 9
Gruparea culturilor de câmp după reacţia fotoperiodică
(N.Gheorghiev)
Nr. Plantele de zi
Specificare
d.o. lungă scurtă
Cereale de
1. grâu, secară, triticale, orz, ovăz -
grupa I
Cereale de porumb, mei, sorg,
2. -
grupa II orez, hrişcă
Leguminoase mazăre, bob, latir, linte, năut, soia, fasolea, vigna,
3.
pentru boabe lupin arahide
rapiţă, ricin, in, muştar alb,
Plante floarea-soarelui,
4. muştar, vânăt, camelina,
oleaginoase perilla, sezam
lalemanţia, crambe, sapflor
Plante salvie, mărar, coriandru, fenhel,
5. levănţică
aromatice anison, timion
Plante cultura cartofului din
6. cultura cartofului din seminţe
tuberculifere tuberculi
sfecla pentru zahăr, sfecla
7. Plante rizocarpe -
furajeră
8. Tutun, hamei hamei, mahorcă tutun
Plante pepene verde, pepene
9. -
bostănoase galben, dovleac
10. Plante textile in pentru fibre, cânepă de nord cânepă de sud, bumbac
Ierburi
11. sparcetă, trifoi, lucernă -
leguminoase
firuţă, păiuş de livezi, timoftică,
Ierburi
12. pir pectinat, obsigă nearistată, -
graminee
golomăţ, raigras înalt

În funcţie de reacţia fotoperiodică, plantele cultivate manifestă

calităţi contrastive, care trebuie luate în consideraţie la argumentarea
tehnologiilor de cultivare a lor (tab. 10).
Nu întotdeauna în cazul unei producţii înalte de boabe se formează
seminţe cu însuşiri de producţie înalte. Luând în consideraţie acest
fapt, N. Makruşin a evidenţiat 4 tipuri de producţie, în funcţie de

41
 Tabelul 10
Specificul culturilor de zi lungă şi al celor de zi scurtă, cerinţele
lor faţă de factorii de mediu
Specificare Culturile de zi
scurtă lungă
Intensitatea radiaţiei solare înaltă joasă
Suma temperaturilor active mai mult mai puţin
Rezistenţa la ger joasă înaltă
Toleranţa la deficitul de apă mai mare mai mică
Toleranţa la soluri acide mai mică mai mare
Cerinţe faţă de macro şi microelemente mai mare mai mică
Componenţa granulometrică a solului mai greu mai uşor
Ritmul de creştere al tulpinii la începutul vegetaţiei încet rapid
Ritmul de creştere al rădăcinii la începutul vegetaţiei rapid încet
Perioada de vegetaţie spre nord creşte se reduce
Masa vegetativă spre nord se majorează se reduce
Se formează organe vegetative în condiţii de zi scurtă mai încet mai repede
Se formează organe de reproducere în condiţii de zi lungă mai încet mai repede

calitatea seminceră a seminţelor: producţia cu calităţi semincere înalte,

producţia scăzută cu calităţi semincere înalte, producţia scăzută cu
calităţi semincere scăzute, producţia înaltă cu calităţi semincere scăzute.
Fiecare dintre aceste tipuri se formează în condiţii pedoclimatice şi
tehnologice specifice. Faptul este determinat de influenţa inegală a
diferitor elemente tehnologice şi a condiţiilor mediului ambiant asupra
producţiei şi însuşirilor productive ale seminţelor, reflectându-se în
producţia primei generaţii după semănat. Producţia depinde de
proporţiile optime ale numărului plantelor la 1 ha şi producţia fiecărei
plante, iar însuşirile de producţie ale seminţelor se determină printr-un
şir de caractere: mărime, uniformitate, greutatea specifică mare, energia
germinării, capacitatea germinativă, puterea de creştere iniţială,
conţinutul proteinei, rezistenţa la boli etc.
Evident, seminţele de cultură mare trebuie cultivate pe loturi
speciale, în cadrul unui asolament argumentat ştiinţific, prin aplicarea
tehnologiilor moderne, optimizate, ce includ elemente şi procese
tehnologice esenţiale. Prin intermediul acestor tehnologii se pot obţine
seminţe de calitate înaltă, care, în următorii 2-3 ani, asigură un spor
semnificativ de producţie şi recuperează toate cheltuielile. Savanţii din

42
spaţiul post-sovietic (Rusia, Ucraina, Republica Moldova etc.) au
realizat cercetări ştiinţifice importante în acest domeniu.
Aşadar, sectoarele semănate cu materialul semincer obţinut prin
utilizarea tehnologiilor moderne au asigurat un spor mai mare decât
cel obţinut de pe sectoarele unde au fost aplicate tehnologiile
tradiţionale.
Plantele premergătoare influenţează decisiv producţia şi calitatea
seminţelor. Este absolut necesar a implementa asolamente ştiinţific
argumentate pentru producerea materialului semincer. Primele cercetări
în acest domeniu au fost realizate în 1912 de către D. Preanişnikov,
care a stabilit prioritatea asolamentului, rotaţiei plantelor cultivate faţă
de monocultură. Ulterior, în baza unor date obţinute în Rusia, ca şi alte
ţări, V. Egoriev a clasificat plantele premergătoare conform sensibilităţii
lor la rotaţia în asolamente, evidenţiind 3 grupuri:
1) plantele cu cerinţe ridicate faţă de asolament (in, trifoi, sfecla
pentru zahăr);
2) plantele cu cerinţe moderate faţă de asolament (secară, grâu,
orz, ovăz, porumb);
3) plantele cu cerinţe slabe faţă de asolament (cartof, orez, bumbac,
cânepă etc.). În urma aplicării tehnologiei înalte de cultivare, acest grup
de plante manifestă capacitatea de a forma o producţie cu parametri
cantitativi şi calitativi înalţi în cultura repetată timp de 2-3 ani.
Conform cercetărilor polifactoriale ale lui S. Vorobiov, sporul
producţiei aplicate la rotaţia asolamentului, în cazul grâului de toamnă,
constituie 57%, iar în urma aplicării îngrăşămintele minerale – 33%.
La cartof, sporul de la rotaţia în asolament a constituit doar 6%, iar
după aplicarea îngrăşămintelor minerale – 86%.
Respectarea rotaţiei asolamentului se repercutează nu numai
asupra producţiei, ci şi asupra calităţilor ei semincere.
Pe lângă ogor ocupat , eficiente au fost plantele premergătoare
(mazărea şi porumbul), ale căror calităţi semincere au fost mai bune.
Importanţă deosebită în majorarea capacităţilor seminciere, de
soi şi de producţie a seminţelor are sistemul de fertilizare în urma

43
căruia se formează coluţia solului, soluţia nutritivă a solului din punct
de vedere fiziologic echilibtrată, care mai bine se absorbă de către
sistemul radicular al plantelor. Aplicarea îngrăţămintelor trebuie să fie
determinată în funcţie de tipul solului, condiţiile meteorologice a anului,
particularităţile biologice a culturilor de cîmp, a soiurilor şi hibrizilor,
nivelul producţiei programate, etc.
În baza unor experienţe realizate de către Ş. Moraru în cadrul
staţiunii didactico-experimentală „ Chetrosu” a Universităţii Agrare
de Stat din Moldova, s-a stabilit că, pentru a ameliora calitatea
seminţelor, semănatul trebuie efectuat pe un fond de îngrăşăminte
minerale N90 P120 K90, desimea semănatului fiind de 5,0-5,5 ml boabe
germinabile la hectar. Această proporţie asigură un spor de 250-430
kg /ha faţă de seminţele crescute pe un fond obişnuit (N45 P60 K60).
După datele V.Griţenco şi Zinaida Kaloşina (1967) deseori
valoarea relativă a seminţelor se determină din lipsa microelementelor
în sol. Unele microelemente (Mg, Mo, Cu, Zn, etc.) contribuie la
majorarea valorii biologice a seminţelor şi rezistenţei plantelor la
afectarea de unele boli.
În condiţiile Republicii Moldova, sectoarele semincere trebuie
amplasate după ogor ocupat, leguminoase pentru boabe, leguminoase
perene. Conform experienţelor polifactoriale realizate de Ş. Moraru
(dozele de NPK, desimea de semănat, soi) dozele de îngrăşăminte
minerale N90 P120 K90 aplicate după ogor ocupat contribuie la formarea
unor plante cu spice mai productive.
Semănate ulterior, aceste seminţe, în cazul soiului Odesskaia-
51, au realizat un spor semnificativ de 150-220 kg /ha faţă de materialul
semincer obţinut la varianta martor (N45 P60K45), a cărui desime de
semănat era 5 mln seminţe la 1 hectar.
Elaborarea, înmulţirea şi implementarea în producţie a soiurilor
şi hibrizilor noi este un mijloc foarte eficient de majorare a producţiei.
Cu timpul, în condiţii de producţie, soiurile cultivate reduc calităţile de
soi şi capacitatea de producţie. Variază şi condiţiile social-umane de
producere, chiar şi relaţiile social-economice. Aceste schimbări

44
înaintează cerinţe noi nu doar faţă de soiuri, ci şi faţă de calităţile şi
capacităţile lor. Reînnoirea periodică a unui soi cu seminţe ameliorate
de acelaşi soiuri, odată la 4-6 ani, a fost propusă ca strategie şi
implementată în producţie.
Sub aspect economic, se recomandă înlocuirea unui soi raionat
cu un alt soi raionat superior. Însă nu putem supraevalua importanţa
soiului. Implementarea unui soi nou în producere este însoţită şi de
crearea unor condiţii noi, mai favorabile, de ameliorare a tehnologiei
de cultivare. În acest caz, se respectă legitatea biologică: soiurile de
producţie înaltă cer şi condiţii favorabile: ele nu realizează prioritatea
productivă faţă de soiurile precedente. Nerespectarea tehnologiei de
cultivare în sectoarele semincere reduce calităţile de producţie şi
semincere. Cultivarea aceluiaşi soi în diferite condiţii (diverse plante
premergătoare, perioadă diferită de semănat, aplicarea diferitelor doze
de NPK, variaţia desimii de semănat, folosirea metodelor de recoltare
direct şi divizat etc.) asigură parametri diferiţi ai capacităţii de producţie,
diferite calităţi semincere şi de soi.
Actualmente, în Republica Moldova sunt omologate peste 30
soiuri de grâu comun, inclusiv 40% din alte ţări. Această tendinţă se
atestă şi la alte specii de câmp. Evident, trebuie luate în calcul şi
particularităţile biologice şi tehnologiile diferenţiate de cultivare, cu
scopul de a folosi pe deplin potenţialul lor biologic. Deoarece condiţiile
climatice variază şi numărul de soiuri este mare, ar fi raţional să le
clasificăm în baza ecotipului care are o importanţă deosebită pentru
gospodăriile de fermieri. Timp de 20 ani, A. Ustimenko (Ucraina) a
studiat proprietăţile morfologice şi biologice ale soiurilor intensive şi
extensive, elaborând o caracteristică a lor (desenul 3).
Manifestând un înalt potenţial de producţie biologică, soiurile
intensive au prioritate în producţie şi în absorbţia sistemului radicular,
dezvoltarea sistemului radicular de toamnă în diferiţi ani. Soiurile
extensive dau rezultate mai bune în ceea ce ţine de cota sistemului
radicular în producţia biologică, şi dezvoltarea lui primăvara, în diferiţi
ani.

45
 I. Producţia biologică

Soi intensiv Soi extensiv

II. Cota sistemului radicular în producţia biologică

III. Capacitatea de absorbţie a sistemului radicular

IV. Primăvara.
Dezvoltarea sistemului radicular în diferiţi ani

V. Toamna.
Dezvoltarea sistemului radicular în diferiţi ani

Des. 3: Schema producţiei şi creşterii sistemului radicular al

grâului de toamnă
(A. Ustimenko şi al., 1975)

46
 În anii ´70-80 ai sec. XX, au fost elaborate şi implementate în
producţie soiuri de grâu comun de toamnă de tip intensiv (Bezostaia-
l, Aurora, Caucaz, Mironovskaia-808, Dnestrovskaia-25, Piticul etc.).
Aceste soiuri au contribuit la majorarea considerabilă a producţiei
medii. În paralel cu majorarea producţiei medii, s-au remarcat şi unele
neajunsuri: s-au redus sticlozitatea, conţinutul de substanţe proteice şi
calitatea glutenului, volumul pâinii, rezistenţa la ger şi secetă etc.
Pentru soiurile extensive este caracteristică formarea înălţimii
plantei (120-140 cm), acestea fiind predispuse la polignire. În urma
polignirii, în anii bine asiguraţi cu apă, se reduce producţia şi se creează
condiţii dificile de recoltare. Reducerea producţiei este însoţită de
diminuarea calităţilor semincere şi de panificaţie.
Soiurile de tip intensiv au următoarele neajunsuri: au seminţe
măşcate, de forma oval-alungită, care pot fi mai intens traumate mai
tare la recoltare; sticlozitatea seminţelor este scăzută, conţinutul de
substanţe proteice, gluten, volumul de pâine sunt reduse. La soiurile
de tip intensiv înfrăţirea este redusă, iar masa a 1.000 seminţe ridicată.
Acest fapt a contribuit la majorarea masei seminţelor pentru semănat
cu circa 100 kg faţă de tipul extensiv.
Se consideră că tipul de grâu comun de toamnă, optim pentru
condiţiile Republicii Moldova, este, actualmente, tipul semiextensiv,
care ar putea asigura majorarea conţinutului de substanţe proteice şi
de gluten şi rezistenţa plantelor la ger şi secetă (des. 4).
De metoda şi desimea de semănat depind în mare măsură
următoarele componente ale producţiei: densitatea plantelor, numărul
de tulpini productive, înfrăţirea şi mărimea seminţelor, desimea de
semănat, coeficientul de înfrăţire şi producţia unei plante. În acest caz,
din cauza că boabele se formează în spicul tulpinilor de bază, materialul
semincer devine uniform. La semănăturile rare, precum şi la cele
distanţate, se majorează înfrăţirea, apar tulpini de gradul doi, care
cedează tulpinilor centrale, creşte heterogenia seminţelor. Sporirea
densităţii plantelor cu scopul de a obţine material semincer calitativ
devine mai importantă decât formarea producţiei maxime. Din aceste

47
Soi extensiv Soi intensiv
35-40 1. Masa a 1.000 seminţe, g: 51-52

70-80 2. Sticlozitatea seminţelor, %: 20-30

2,9-3,1 3. Cota embrionului de la endosperm, %: 1,7-1,8

5-6 4. Înfrăţirea totală: 2-3

3-4 5. Înfrăţirea productivă: 1-2

înaltă 6. Rezistenţa la ger, gradul: medie

înaltă 7. Rezistenţa la secetă, gradul: medie

14-15 8. Conţinutul de proteine, %: 9-11

25-30 9. Conţinutul de gluten, %: 16-21

1000-1100 10. Volumul pâinii, cm3: 600-700

Des. 4. Caracteristica soiurilor extensive şi intensive

(P. Buiucli şi alţii, 2008)
considerente, cele mai mari valori calitative ale seminţelor şi însuşiri de
producţie şi soi se obţin pe semănăturile la care s-au aplicat metode
de semănat cu rânduri dese (15 cm) şi desime redusă cu 10-15% faţă
de desimea recomandată în zona respectivă în semănăturile de
producţie-marfă.
În condiţiile Republicii Moldova, plantele de cultură mare au un
larg diapazon de semănat (des. 5).
Perioada de semănat influenţează decisiv calitatea seminţelor şi
se stabileşte conform particularităţilor biologice ale culturilor de câmp,
soiurilor şi factorilor ecologici pentru fiecare zonă. De exemplu,
perioada optimă de semănat a cerealelor de toamnă se determină cu
scopul de a le asigura, cu cel puţin 30-35 zile înainte, timp pentru
creştere şi dezvoltare şi a le pregăti pentru iernare încă din toamnă;
pentru cerealele timpurii de primăvară este necesară perioada timpurie

48
 I. _____________
II - completarea cerealelor de toamnă;
III – culturi timpurii de primăvară
(cereale, mazăre);
IV – culturi medii de primăvară (sfeclă,
floarea-soarelui, porumb);
V – culturi târzii de primăvară
(porumb, sorg, mei, fasolea, soia);
VI – culturi de vară (cultura a doua);
VII – culturi de vară (cartof pentru
material săditor);
VIII – rapiţa de toamnă;
IX – culturi de toamnă (cereale);
X – culturi de toamnă (cereale);
XI – culturi semănate în pragul iernii
(plantele aromatice);

Des. 5: Diapazonul perioadei de semănat a culturilor de câmp

(N.Gheorghiev).

de semănat, la faza de maturizare fizică a solului; pentru culturile târzii,

este necesară temperatura de 10-15°C a stratului superior.
De perioada semănatului depinde şi rezistenţa plantelor la boli şi
dăunători. În acest sens, trebuie să se ia în calcul că cele mai afectate
de dăunători sunt cerealele de toamnă din semănăturile timpurii şi cele
de primăvară – din semănăturile târzii.
Prin proprietăţile de absorbţie ale sistemului radicular de bază şi
ale celui secundar, care se formează pe tulpină în funcţie de adâncimea
de încorporare a seminţelor, adâncimea de încorporare a seminţelor
influenţează asupra formării unei producţii cu parametri calitativi şi
cantitativi înalţi. S-a stabilit (V. Griţenko, Z. Kalošina, 1976) că
capacitatea generală de absorbţie a sistemului radicular a mazărei
variază în dependenţă de soi.
Suprafaţa totală de absorbţie a sistemului radicular variază în
funcţie de adâncimea de încorporare a seminţelor. În baza unor

49
cercetări multianuale, A.Ustimenko (Academia Agrară din Kiev) a
stabilit că, în cazul soiurilor cu seminţe de mărime medie (Uladovski-
208, Ramonschi-77), suprafaţa maximă de absorbţie şi producţia
maximă de boabe se obţine la o adâncime de încorporare a seminţelor
de 6-7 cm, iar în cel al soiurilor cu seminţe măşcate (Uladovski-7) –
la adâncimea de 8-9 cm.
Semănăturile diferenţiate se formează conform cu heterogenia
genetică, matriceală şi ecologică. Producţia acestora este înaltă şi face
posibilă obţinerea de semănături cu grad uniform de creştere şi dezvoltare.
Parţial, acest grad de uniformitate se asigură prin sortarea seminţelor, gradul
de dezvoltare depinzând de elementele şi procesele tehnologice ce trebuie
realizate la nivel calitativ: lucrarea de bază a solului înainte de semănat;
cultivaţia înainte de semănat şi formarea unui pat germinativ uniform;
semănatul şi încorporarea seminţelor la o adâncime uniformă; respectarea
intervalului între seminţe. În aceste condiţii, se pot crea semănături cu un
potenţial înalt de producţie şi un material semincer calitativ.
La Academia de Ştiinţe a Republicii Bielarusi semănăturile de
cereale au fost categorizate în 4 grupe:
1. În cazul primei grupe, din cariopsă se formează planta cu tulpină
productivă şi dezvoltată, sistemul radicular rămânând embrionar. Acest
fapt permite obţinerea semănăturilor de cerealele cu desime mare şi
cu seminţele încorporate la adâncimea mai mare de 6 cm. Aceste
semănături nu asigură o producţie stabilă, fiindcă plantele au o rezistenţă
redusă la polignire.
2. În cazul celei de-a doua grupe, din cariopsă se dezvoltă planta
înfrăţită, prevăzută cu o tulpină principală şi una laterală. Sistemul
adventiv radicular este slab dezvoltat, iar cel embrionar nu asigură
toate tulpinile până la dezvoltarea productivă. O parte din tulpini devin
neproductive, cele rămase fiind slabe şi formând boabe şiştave.
3. În cazul celei de-a treia grupe, din cariopsă se formează plante
bine înfrăţite, cu sistemul radicular adventiv şi embrionar bine dezvoltat,
care asigură formarea tulpinilor productive, asigurând astfel şi rezistenţa
la polignire şi obţinerea unei producţii-marfă înalte şi a unui material

50
semincer calitativ. Acest tip de semănături se realizează atunci când
sunt respectate tehnologiile moderne.
4. În cazul celei de-a patra grupe, din cariopsă se formează planta
înfrăţită, cu lăstarii principali şi cu lăstari laterali de înfrăţire primordială,
cu sistemul radicular adventiv bine dezvoltat. Totodată, continuă să se
formeze înfrăţirea repetată în lăstari de gradul doi-trei, dezvoltarea
cărora rămâne în urmă. Acest tip de dezvoltare se produce în condiţii
favorabile, în semănături rare; asigură o producţie înaltă şi rezistentă la
polignire; este însoţită, în perioada de maturitate alungită, şi doar o
parte din producţie poate fi folosită în calitate de material semincer.
Formarea, creşterea şi dezvoltarea semănăturilor de cereale trebuie
reglată conform tipului III, care realizează pe deplin potenţialul ecologic.
Metoda şi termenele de recoltare a sectoarelor semincere
influenţează asupra calităţii semincere, de producţie şi de soi în următoarele
reproducţii. Culturile care se maturizează uniform pot fi recoltate direct,
însă la faza de maturitate deplină şi în termene restrânse (3-4 zile). În
condiţiile Republicii Moldova, în anii secetoşi, în special în lunile de vară,
se recomandă recoltarea divizată a sectoarelor semincere, în funcţie de
condiţiile climatice reale, la faza de maturitate în pârgă. Această metodă
trebuie aplicată preponderent la cultura mare, cu maturizare eşalonată
neuniformă (hrişcă, mei etc.), precum şi la cereale (grâu, orz, triticale
etc.) care, în urma secetei, formează seminţe şiştave.
Este important ca în acest caz să se aplice metode de accelerare
a maturizării seminţelor (defoliaţia, desicaţie, senicaţie etc.). Aceste
elemente tehnologice suplimentare trebuie aplicate în anii bine asiguraţi
cu umiditate sau în perioadele cu exces de umiditate a plantelor, cu
durată îndelungată de maturizare a seminţelor (soia, floarea-soarelui,
lucernă, bumbac etc.). Aceste metode contribuie la redistribuirea
elementelor nutritive din organele vegetative spre organele de
reproducere ale plantelor.
În condiţiile Republicii Moldova, în lunile iulie-august se atestă
ploi abundente, care sporesc riscul ca floarea-soarelui să fie afectată
de putregaiul alb şi cenuşiu. De aceea, în această perioadă, floarea-

51
soarelui trebuie cultivată în fâşii alternative cu fâşiile de fasole, care se
maturizează mai înainte şi se recoltează în acelaşi mod. Metoda permite
aplicarea desicaţiei cu maşini agricole. Pentru a localiza focarul de
infecţie al putregaiului calatidiului, care, în perioada de maturizare
fiziologică, atacă circa 15-20% din calatidii desicaţia florii-soarelui se
realizează cu 4-5 zile mai devreme. Umiditatea seminţelor nu trebuie
să depăşească 42-45%. Desicaţia se realizează cu Bromotril-40-EC
– 2 l /ha; Reglone Super-150-SL – 2,0 l /ha, sau Reglone Super-150
+ Uree (1,0+30 kg /ha). Dacă sunt afectate mai puţine plante, atunci
la fiecare 3% de reducere a atacului se admite reţinerea cu o zi a
epocii de desicaţie. Dacă putregaiul alb şi cenuşiu atacă 5% din numărul
de plante, desicaţia se realizează ca element tehnologic obişnuit, la o
umiditate de 32-35% a seminţelor, folosindu-se fâşiile de pe care au
fost deja recoltate fasolele. Recoltarea florii-soarelui se efectuează la
8-10 zile după desicaţie.
Dispersia soluţiei trebuie să fie fină, de consistenţa ceţei. La 8-
10 zile după desicare, umiditatea seminţelor se reduce până la 12-
14%, ceea ce coincide cu maturitatea economică.
În ţara noastră, soia se cultivă în zona de nord pe o suprafaţă de
40-50 mii hectare, cu posibilităţi de extindere. Majoritatea soiurilor
de soia se maturizează relativ târziu, fapt ce condiţionează reducerea
cantitativă şi îndeosebi calitativă a producţiei. Pentru a accelera
maturizarea soiei, se aplică metoda sinecaţiei, imediat ce încetează
procesele de creştere a plantelor şi de umplere a boabelor.
Semănăturile se stropesc cu o soluţie de 1% de sulfat de amoniu
(NH4)2SO4 cu adaos de 0,01% de 2,4 DA (sare de amoniu), care
accelerează maturizarea boabelor cu 4-5 zile; sporul de producţie
creşte cu 200-300 kg/ha; masa a 1.000 de seminţe –cu 10-15%;
energia germinativă – cu 2-6%; conţinutul proteinei – cu 2,5-4,8%.
Aplicarea sinecaţiei contribuie la majorarea producţiei cantitative de
soia şi calităţii ei semincere, însuşirilor producţiei şi soiului.
Pe plan economic mondial, organele de reproducere ale tutunului
– bobocii, florile şi capsulele de seminţe – reprezintă o producţie

52
neutilizată. La formarea acestora se consumă substanţele nutritive
formate în frunze. Din acest motiv, ele îşi pierd densitatea şi se dezvoltă
incomplet, reducând producţia la hectar şi înrăutăţind calitatea materiei
prime (de exemplu, la tutun).
Cârnitul şi copilitul tutunului se efectuează prin metode chimice,
aplicându-se sarea trietanolamin a hidrazidei acidului maleic – HAM-
T. Sub influenţa HAM-T, se stopează creşterea inflorescenţelor,
plantele de tutun îşi copleşesc creşterea celor 2-3 internoduri superioare
şi a frunzelor de pe ele. În paralel, se intensifică, într-o anumită măsură,
creşterea frunzelor din etajul mediu. În urma stropirii, florile, capsulele
verzi şi bobocii cad, lăstarii floriferi se zbârcesc şi se usucă, iar copilii
de pe plante îşi întrerup creşterea şi nu se formează copilii noi.
Frunzele de tutun, culese după tratarea cu HAM-T, conţin mai
mulţi hidraţi de carbon şi cantităţi mai mici de substanţe proteice, care
determină majorarea calităţii şi a coeficientului Şmuk.
Cel mai potrivit timp pentru tratarea plantelor cu preparatul HAM-
T este începutul fazei de înflorire, care, de fapt, coincide cu a doua
recoltare a frunzelor. Plantele trebuie stropite atunci când circa 10%
dintre ele se află la faza de înflorire, iar 60-70% – la cea de butonizare.
Tratamentul se realizează cu ajutorul stropitorilor de tip OVT-1, OVT-
1A etc., prin stropire cu soluţie de 1,5% de sare trietanolamin HAM-T
400-500 l/ha sau 9 kg/ha sau 30 kg de preparat la ha.
Acţiunea HAM-T-ului se manifestă peste 8-10 zile, iar efectul
fiziologic deplin – peste 28-30 zile, când frunzele din toate etajele,
inclusiv din cele superioare, ating maturitatea tehnică şi pot fi recoltate
într-o singură repriză. Tratarea cu HAM-T sporeşte rentabilitatea şi
calitatea tutunului.

53
CAPITOLUL IV. BAZELE AGRONOMICE DE
RECOLTARE A SECTOARELOR SEMINCERE

Condiţiile de recoltare a producţiei se răsfrâng asupra cantităţii

şi calităţii seminţelor. Recoltarea prematură conduce la obţinerea de
seminţe şiştave şi cu valoare scăzută, iar cea tardivă – la pierderi mari
şi, în consecinţă, la ruperea părţilor fructifere ale plantelor şi la
scuturarea seminţelor.
Dacă din fiecare spic se scutură o singură seminţă de grâu,
pierderile ating 150 kg/ha şi mai mult. În cazul plantelor de calitate
superioară, seminţele se scutură, de regulă, la maturitate şi la umplerea
seminţelor. În cazul în care recoltarea semănăturilor maturizate întârzie,
calitatea seminţelor scade; fiindcă apar boli, seminţele germinează pe
planta-mamă, în urma respiraţiei se consumă substanţa uscată, sub
influenţa ploilor se spală substanţele solubile etc. Din aceste
considerente, recoltarea semănăturilor trebuie începută la timp şi
desfăşurată în termene restrânse, pentru a minimiza pierderile.

4. 1. Termenele şi metodele de recoltare

Termenele şi metodele de recoltare se determină în funcţie de
starea semănăturilor şi de gradul de maturitate a seminţelor.
Maturizarea semănăturilor este însoţită de diverse modificări ale
seminţelor. Cel mai tipic caracter al maturizării este uscarea succesivă
a seminţelor pe parcursul dezvoltării pe planta-mamă. Această însuşire
este comună pentru toate seminţele care se formează înăuntrul fructelor
suculente (dovleac, dovlecel, pepene verde, pepene galben etc.).
În funcţie de condiţiile climatice, particularităţile de dezvoltare a
plantelor şi seminţelor, umiditatea lor, care, la începutul maturizării
constituie 35-40%, se reduce, la sfârşit, până la 15-20%. În consecinţă,
se reduce şi masa seminţelor, dar conţinutul substanţelor uscate rămâne
constant până ele ating valori maxime, la faza de maturitate în pârgă.
Acest fenomen este documentat ştiinţific (tab.11).

54
 Tabelul 11
Variaţia umidităţii şi masei seminţelor de grâu la soiul
Odeskaia-3 pe parcursul maturizării
(V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984)
Masa, g
Numărul de Conţinutul
1.000 apa în 1.000 substanţa uscată în
zile de la de apă în
seminţe seminţe 1.000 seminţe
înflorire seminţe, %
nematurizate nematurizate nematurizate
32 42 64,2 27,1 37,1
35 35 60,0 21,3 38,7
37 24 51,1 12,2 38,9
40 14 44,9 6,1 38,8

Maturitatea seminţelor implică modificarea caracterelor morfolo-

gice şi însuşirile fizice. La începutul maturizării, volumul seminţelor este
în creştere, ele au culoare verde-gălbuie, iar conţinutul lor – o substanţă
moale, care se taie uşor; prin contrast, la sfârşitul maturizării, seminţele
devin tari, capătă caractere şi însuşiri tipice pentru specie, soi.
În cazul plantelor de cultură mare, capacitatea de a germina a
seminţelor se manifestă deja în timpul umplerii, în special la uscarea
lor pe plantele secerate. Evident, seminţele formează în acest caz
germeni slab dezvoltaţi. În faza de maturitate în pârgă, seminţele sunt
în general germinabile, deşi, la unele specii, seminţele recoltate pot
avea o capacitate germinativă scăzută, pentru că nu au trecut încă prin
maturizarea post-recoltare.
Cercetătorii au stabilit că seminţele de porumb dispun de o înaltă
capacitate germinativă nu doar la faza de maturitate în pârgă, ci şi la
maturitatea în lapte-ceară. După condiţionare şi în ştiulete, aceste
seminţe formează o producţie obişnuită. Totodată, la faza de maturitate
în lapte-pârgă seminţele dispun de capacitate germinativă obişnuită
doar dacă plantele se dezvoltă în condiţii favorabile pentru germinare.
Legităţi analogice au fost stabilite şi în cazul altor plante de cultură
mare. Astfel, procesul de acumulare şi intrare a substanţelor nutritive
în seminţe se încheie, practic, la începutul maturizării. La această fază,

55
masa seminţelor şi gradul de umplere, capacitatea germinativă şi însuşirile
de producţie sunt cele obişnuite, dar umiditatea rămâne încă înaltă.
Aşadar, ar fi raţional ca aceste semănături să fie recoltate divizat la faza
de maturitate în pârgă, sau, în cazul anumitor specii, la maturitatea în
lapte-pârgă. Această metodă prevede cosirea în poloage a semănăturilor
cu ajutorul secerătoarelor cu transportor, iar după uscare ele trebuie
treierate cu combine de diferite modele. S-a stabilit că plantele cosite în
poloage se usucă mai repede decât cele necosite. Se remarcă mari
diferenţe de umiditate între plantele uscate în poloage şi cele necosite.
În practica fitotehnică, se dă prioritate recoltării divizate a
sectoarelor semincere. Această procedură ajută la prevenirea şiştăvirii
sau pălirii seminţelor. O altă prioritate a recoltării divizate este că, la
maturizarea boabelor, acestea, inclusiv cele nematurizate, se nivelează
uniform în funcţie de umiditatea seminţelor, care, în baza variaţiei în
capacitatea matriceală calitativă, se află la diferite faze de maturitate.
Recoltarea divizată depinde de condiţiile climatice; suprafaţa
sectoarelor semincere trebuie calculată în baza necesităţilor gospodăriei
proprii, contractelor de vânzare, fondurilor de asigurare etc. În cazul
unor condiţii climatice favorabile pentru recoltarea divizată, din punctul
de vedere al creşterii producţiei calitative pentru panificaţie, ea poate
fi aplicată şi la semănăturile de marfă. În comparaţie cu cea directă,
recoltarea divizată are următoarele avantaje:
1) permite diminuarea efectului negativ a şiştăvirii şi pălirii seminţelor;
2) permite începerea recoltării cu 5-6 zile mai devreme;
3) reduce pierderile provenite din scuturare;
4) oferă posibilitatea de a obţine boabe uscate uniform.
Recoltarea directă a sectoarelor semincere se realizează la faza
de maturitate deplină. Se recoltează semănăturile cu talie joasă şi
densitatea mai mică de 300 tulpini pe 1m2, cu rata de buruieni şi matu-
ritatea relativ uniformă, cu o umiditate de 14-17%. Faza de maturitate
se determină în funcţie de umiditatea seminţelor, colorarea spicului cu
eozină şi caracterele lui exterioare.
Umiditatea este unul dintre cele mai eficiente criterii de stabilire a

56
termenelor de recoltare. Cea mai bună pentru recoltarea divizată este
perioada în care umiditatea boabelor constituie 32-35%, iar pentru
recoltarea directă – 15-23%.
La maturitatea de pârgă, seminţele de grâu îşi pierd culoarea
verde şi devin galbene, au textura cerii, se taie cu unghia, conţinutul nu
se stoarce. Masa vegetativă este galbenă, doar nodurile superioare şi
o parte din glumele spiculeţelor rămân verzi.
La colorarea cu eozină a spicului se utilizează o soluţie cu
concentraţia de 1%. În acest scop, 15-20 spice cu lungimea paiului
de 15-20 cm se taie deasupra nodului superior, apoi se introduc la
adâncimea de 10 cm într-un pahar cu eozină timp de 3 ore. În
dependenţă de intensitatea culorii spicului se determină faza de
maturitate a seminţelor şi gradul de pregătire pentru recoltare. Iniţial,
se colorează aristele. La începutul fazei de maturitate în pârgă se
colorează cu eozină doar o parte din spice, iar la sfârşitul fazei de
maturitate în pârgă glumele spiculeţelor nu se colorează.
La recoltarea directă a sectoarelor semincere de grâu trebuie să
se ţină cont de faptul că după ce pantele intră în faza de maturitate
deplină zilnic se înregistrează pierderi biologice de 30-50 kg/ha.
Faptul că seminţele se maturizează neuniform este invocat de
unii savanţi ca bază ştiinţifică pentru termenele de recoltare a
sectoarelor semincere prin metoda divizată. Dar nu există încă o opinie
definitivă referitor la acest lucru, deoarece nu este clar când anume se
termină absorbţia substanţelor în cazul cerealelor, fie şi orientativ.
Deşi unii savanţi afirmă că absorbţia substanţelor nutritive în
seminţe se termină la începutul fazei de maturitate în pârgă, alte date
sugerează că seminţele continuă să-şi majoreze masa chiar şi în timpul
sau după faza de maturitate în pârgă. Această opinie a primit confirmări
puternice în cazul secarei.
Încă se discută dacă absorbţia suplimentară a substanţelor nutritive
în seminţele din spic şi paie are loc atunci când plantele sunt puse în poloage.
G. Corenev, în baza unor date detaliate referitor la acest subiect,
a formulat concluzia că absorbţia substanţelor nutritive în seminţe se

57
încheie, în general, la începutul fazei de maturitate în pârgă, deoarece la
recoltarea în această fază absorbţia suplimentară a substanţelor nutritive
în seminţele din spicul şi paiele poloagelor nu are loc din cauza uscării
rapide a plantelor. Totodată, s-a stabilit că schimbul de substanţe între
seminţe şi spic continuă şi în faza de maturitate în pârgă. Acest fenomen
stimulează sporirea calităţii seminţelor în condiţiile uscării lor în poloage.
Fiindcă cerealele se caracterizează prin neuniformitatea maturizării
seminţelor, totalizarea datelor ştiinţifice multianuale confirmă că
recoltarea cerealelor la mijlocul fazei de maturitate în pârgă permite
obţinerea unor producţii înalte.
Cercetările ştiinţifice realizate în Rusia (tab.12) demonstrează că,
la mijlocul fazei de maturitate în pârgă, seminţele manifestă calităţi
semincere mai înalte decât la recoltarea directă.
Tabelul 12
Calitatea seminceră a seminţelor în dependenţă
de metoda de recoltare
Capacitatea
Umiditatea, % Puritatea, %
Specia germinativă, %
divizată directă divizată directă divizată directă
Orz 13,1 21,8 99,6 94,5 99,0 98,0
Grâu 20,5 24,9 98,1 97,6 94,0 87,0
Ovăz 20,5 27,8 98,5 98,6 98,0 96,0
S-a stabilit că, în cazul recoltării divizate, puritatea este mai înaltă,
datorită uscării seminţelor de buruieni şi a altor impurităţi, care se separă
mai bine la curăţare în timpul recoltării şi, mai ales, a treieratului. Sporeşte
şi capacitatea germinativă şi energia germinării, deoarece seminţele
parţial uscate în poloage se postmaturizează mai rapid. Datorită nivelării
umidităţii seminţelor care se află la diferite faze de maturitate, ele sunt
treierate mai bine.
Termenele de recoltare se stabilesc în funcţie de condiţiile
climaterice, cantitatea şi starea resurselor tehnice. În cazul în care se
atestă un deficit de resurse tehnice, recoltarea începe, de regulă, mai
devreme, deoarece în acest caz pierderile de producţie sunt mult mai
mici decât la o recoltare tardivă. Din aceste considerente, uneori se

58
recomandă recoltarea, de exemplu a grâului de toamnă, nu la mijlocul
fazei de maturitate în pârgă, când se formează producţia maximă, ci la
începutul acestei faze. Totodată, această excepţie nu trebuie extrapolată
asupra sectoarelor semincere, care trebuie recoltate în termene optime,
la mijlocul fazei de maturitate în pârgă.
Recoltarea divizată se aplică, în primul rând, în cazul culturilor cu
neuniformitate ridicată în ceea ce ţine de maturizarea şi scuturarea
seminţelor. Un exemplu al cerealelor de acest tip este meiul.
Meiul se recoltează divizat atunci când, la faza de maturitate în
pârgă, cantitatea totală de seminţe constituie 60-70%. Aceeaşi situaţie
se atestă şi în cazul hriştei, caracterizată prin neuniformitate şi durata
extinsă a maturizării seminţelor. Din aceste considerente, hrişca trebuie
neapărat recoltată divizat. Recoltarea directă poate fi admisă doar în
cazurile semănăturilor de producţie a soiurilor precoce, cu condiţia ca
75-80% din seminţe să fie la faza de maturitate deplină. Însă
semănăturile semincere trebuie recoltate la faza de maturitate în pârgă.
Plantele leguminoase pentru boabe, pe lângă uniformitate şi durata
îndelungată de maturizare, se deosebesc şi prin dehiscenţa păstăilor,
iar mazărea remontantă, latirul, lintea – prin riscul de polignire. Din
această cauză, la recoltarea lor se utilizează metode, maşini şi
dispozitive diferite. Cea mai adecvată metodă de recoltare a mazărei
remontante, lintei, latirului etc., îndeosebi pe sectoarele semincere,
este metoda divizată. Totodată, mazărea determinantă se recoltează
direct, la faza de maturitate deplină. Evident, metodele de recoltare
manifestă avantaje şi dezavantaje: trebuie luate în consideraţie condiţiile
climatice, starea semănăturilor etc.
Sectoarele semincere ale ierburilor, inclusiv ale celor perene, se
caracterizează printr-o mare neuniformitate a maturizării seminţelor,
precum şi printr-o scuturare puternică. În condiţiile Republicii Moldova,
cele mai predispuse la scuturare sunt sparceta, lucerna, raigrasul francez,
raigrasul de păşuni, raigrasul cu multe flori, pirul pectinoform etc. În
timpul recoltării, umiditatea tulpinilor la ierburile perene este destul de
mare mari. Masa plantelor trecute prin aparatul treierător al batozei

59
conţine doar 10-20% de sămânţă, în timp ce la cereale acest indice
constituie circa 80%. Seminţele cu capacitate seminceră şi însuşiri de
soi sporite se pot obţine la recoltarea divizată. E posibil ca pe sectoarele
semincere ale ierburilor să se aplice şi recoltarea directă, mai ales în anii
în care în timpul secerişului se atestă precipitaţii abundente.
Aşadar, pe sectoarele semincere trebuie aplicate şi, dacă este
necesar, utilizate diferite metode de recoltare. Selectarea lor depinde
de cultura, soiul, hibridul, condiţiile climaterice, starea semănăturilor,
prezenţa maşinilor agricole etc. Principalul obiectiv este cel de a recolta
sectoarele semincere şi cele pentru producţie-marfă în timp util, pe
termene cât mai restrânse şi cu pierderi minime.

4. 2. Traumarea seminţelor în timpul recoltării şi

metodele de diminuare a acesteia
În linii generale, treieratul şi prelucrarea ulterioară a seminţelor
culturilor de câmp se fac în mod mecanizat. Organele de lucru ale
combinelor, maşinilor de curăţare şi sortare, mijloacelor de încărcare,
semănătoarele etc., acţionând asupra seminţelor le traumează în diferită
măsură. Seminţele sunt intens traumate în timpul recoltării. Printre cele
mai răspândite traume se numără: turtirea, zdrobirea, decorticarea,
traumarea embrionului însoţită de diminuarea capacităţii germinative,
traumarea embrionului, traumări interne şi traumări cu diferite grade
ale integrităţii tegumentului.
Traumele vizibile se numesc macrotraumări, iar cele care nu pot
fi observate cu ochiul liber – microtraumări. Seminţele zdrobite şi cele
cu alte macrotraumări diferă prin însuşirile lor fizico-mecanice de
seminţele întregi. Ele pot fi eliminate din masa de seminţe prin procesele
de curăţare şi sortare care trebuie aplicate ulterior recoltării. Seminţele
cu microtraumări nu pot fi eliminate cu ajutorul maşinilor pentru curăţare
şi sortare. Microtraumele, mai ales traumările embrionului, au o
puternică influenţă negativă asupra calităţii seminţelor. Conform unor
cercetări, la semănatul porumbului cu seminţe afectate de microtraumări
ale embrionului, producţia de boabe se reduce cu 22%.

60
 Traumarea seminţelor, chiar şi numai a tegumentului, facilitează
accesul la elementele de nutriţie al unor microorganisme care nu dispun
de capacitatea de distrugere a celulei, însă contribuie la dezvoltarea
microflorei dăunătoare. Seminţele traumate au o energie de respiraţie
mai mare. Pe suprafaţa cu tegumentul traumat şi, îndeosebi, cu
embrionul traumat se dezvoltă cel mai intensiv căpuşele cerealelor. În
timpul păstrării, seminţele mucegăiesc, se încălzesc; se pot manifesta
şi alte forme de defectare.
În timpul treieratului, seminţele se traumează din mai multe cauze,
principala fiind neconcordanţa procesului tehnologic de treierat cu
proprietăţile fizico-mecanice ale seminţelor. Pe parcursul maturizării
lor, seminţele îşi reduc treptat legătura cu planta mamă. Deoarece
acest proces se petrece eşalonat, diferă valorile forţei şi lucrului,
necesare pentru separarea diferitelor tipuri de seminţe. Tehnologia
contemporană a treieratului şi instalaţiile maşinilor moderne de treierat
sunt destinate îmblătirii seminţelor bine fixate de plantă. Din păcate, o
parte din seminţe, de regulă cele mai măşcate, se traumează în timpul
acestui proces. Traumarea seminţelor depinde în mare măsură de turaţia
tobei. S-a stabilit că la reducerea de la 1.200 până la 900 pe minut a
turaţiei tobei combinei pentru cereale, cantitatea seminţelor de grâu
traumate s-a micşorat de două ori. Este important să se reducă şi
microtraumările, îndeosebi traumările embrionului. Din aceste
considerente, la recoltarea sectoarelor semincere de cereale se
recomandă reducerea până la 900 pe min. a numărului de rotaţii a
tobei; când se recoltează soiurile varietăţii erytrosperm – chiar până
la 800. Soiurile de grâu comun care aparţin varietăţii lutescens se
treieră mult mai greu şi combina trebuie reglată minuţios: numărul de
rotaţii ale tobei trebuie majorat până la 900-1.000 pe min., şi placa
de rezonanţă trebuie reglată şi ea. Aşadar, viteza circulaţiei tobei
influenţează direct asupra traumării seminţelor (des.6).
Dependenţa traumării seminţelor de numărul de rotaţii a tobei se
manifestă intens la treieratul leguminoaselor pentru boabe. De exemplu,
în cercetările realizate la staţiunea de selecţie Zernograd (reg. Rostov),

61
 Zona de traumare
minimă a seminţelor

Seminţe traumate,%

Umiditatea seminţelor,%

Des.6 : Numărul de seminţe de porumb traumate la treierare, în

funcţie de umiditate. (V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984)

la treieratul mazărei (la umiditatea 12,4%) la 350 rotaţii a tobei maşinii

de treierat s-au traumat 1% din seminţe, iar la 840 rotaţii – 20,9% din
numărul total de seminţe.
Pe lângă capacitatea de a modifica numărul de rotaţii a tobei, la
maşinile de treierat (combinele pentru cereale) poate fi reglată valoarea
ecartamentului la intrare şi ieşire între bătătorile tobei şi dinţii subtobei.
Pentru a exclude traumarea seminţelor, ecartamentele trebuie să fie
maxime, dar, în acelaşi timp, nu trebuie admise pierderi cauzate de
netreieratul seminţelor. În cazul în care această reglare a ecartamentului
nu asigură efectul scontat, se schimbă concomitent şi numărul de rotaţii
ale tobei. S-a stabilit că majorarea prezentării masei de cereale conduce
la reducerea microtraumărilor, care sunt mult mai puţine decât cazurile
de fărâmiţare a boabelor.
Pentru combinele moderne se recomandă valori concrete ale
masei de cereale – 4,5-5,5 kg/sec. Majorarea ulterioară a fluxului
masei de cereale creşte proporţia traumării seminţelor, fapt ce se explică
prin intensificarea acţiunilor mecanice asupra seminţelor în urma
supraîncărcării ecartamentelor combinei cu masa de cereale.

62
 Capacitatea de muncă a combinelor moderne (kg/sec) pentru
treieratul cerealelor este următoarea: Niva, Clas Dominator – 6-8;
Don-1500 – 6-8; Vector-8; MF-7200 – 9-12. Traumarea seminţelor
creşte considerabil în cazul în care organele de lucru ale maşinii de
treierat au borduri şi ieşiri, utilizate pentru instalarea detaliilor noi. Din
aceste motive, combinele noi, neaprobate, nu trebuie utilizate la
recoltarea sectoarelor semincere. Contează şi din ce material sunt
fabricate organele de lucru ale combinei. Materialul mai moale şi
cauciucul reduce traumarea seminţelor.
Traumarea seminţelor poate fi înlăturată complet sau parţial şi cu
ajutorul particularităţilor constructive ale combinelor. În acest sens, se
recomandă utilizarea seminţelor cu două tobe. Diferenţa între numărul
de rotaţii al primei tobe şi al celei de-a doua să fie de nu mai puţin de
200-300 pe min., iar ecartamentul de treierat al primei tobe trebuie să
fie cu 3 – 4 mm mai mare decât al celei de-a doua. În acest caz, fluxul
masei de cereale nu trebuie să depăşească 5 – 6 kg/sec.
Particularităţile morfo-anatomice a seminţelor culturilor de câmp
şi soiurilor determină rezistenţa diferită a seminţelor la acţiunile mecanice.
Secara este afectată într-o măsură mai mare decât grâul, deoa-
rece, în primul rând, la secară, tegumentul seminţelor este mai poros
(puhav) şi embrionul, fiind mai mare, iese din cariopsă. Grâul durum,
având o sticlozitate mai mare şi cariopsa mai mare şi alungită, se
traumează mai mult decât grâul comun. Din aceste considerente,
cariopsa grâului durum se despică, de regulă, pe când cea a grâului
comun formează prin apăsare adâncituri şi alte deformaţii.
Deoarece sticlozitatea depinde de condiţiile pedoclimatice şi de
tehnologiile de cultivare, influenţa ei asupra traumării seminţelor este
evidentă chiar şi în cazul unui singur soi de grâu comun. De exemplu,
grâul de primăvară cu sticlozitatea de 27% a avut de 1,3 ori mai puţine
seminţe cu microtraumări decât cel cu sticlozitatea de 65%.
Se ştie că microtraumările seminţelor depind şi de grosimea şi
structura învelişului. Anume din această cauză, soiurile de grâu cu
seminţe de culoare albă, învelişul cărora are o grosime mică, se

63
traumează mai mult decât seminţele de culoare roşie. Conform datelor
institutului de cercetări ştiinţifice din Ural, soiurile de grâu comun cu
seminţe de culoare albă (soiul Moscovca) înregistrează 40% de traumări,
iar soiurile cu seminţele de culoare roşie (soiul Lutescens-758) – doar
10%. Aşadar, în condiţii identice de cultivare, seminţele soiului
Mironovskaia-808 au de 1,5-2,0 ori mai multe traume decât cele de
soiul Bezostaia-1. Aşadar, soiurile de grâu comun cu seminţe de culoare
roşie diferă mult în ceea ce ţine de rezistenţa la acţiunile mecanice.
Această tendinţă sau, în unele cazuri, legitate, se manifestă şi
între alte specii din diferite familii botanice. Porumbul dentiform,
caracterizat prin aşezarea afânată (puhavă) a boabelor de amidon ale
endospermului, se traumează mai intens decât porumbul cornos.
Procesul de traumare are un efect şi în ceea ce ţine de diferenţierea
formei seminţelor: aproape rotunde la porumbul cornos şi alungit-
prismatice, cu adâncituri, la porumbul dentiform. Cel mai frecvent se
traumează vârful seminţelor de porumb dentiform, care are un strat cu
aspect de corn. Ştiuletele porumbului cornos se treieră mai uşor şi
seminţele practic nu se fărâmiţează.
Cariopsa orezului se deosebeşte printr-o mare higroscopicitate. La
variaţia bruscă a temperaturii şi a umidităţii aerului, umiditatea cariopsei se
schimbă rapid, provocând crăpături în endosperm. Crăpăturile de pe
seminţe, ce apar la răscoacerea orezului, sunt cuprinse între 15-20%.
Seminţele de orez se fărâmiţează cel mai intens în timpul treieratului. Pentru
a reduce traumarea seminţelor de orez, aparatul de treierare trebuie reglat
minuţios. Orezul se treieră cu ajutorul unor combine speciale, cu două
tobe, care asigură o recoltare şi treierare calitativă, cu pierderi reduse.
În cazul seminţelor speciilor cu peliculă (orz, ovăz), traumele tipice
se prezintă ca şi corticare a cariopsei, care deseori provoacă şi
traumarea embrionului.
În cazul leguminoaselor pentru boabe, cel mai des se traumează
fasolea, iar fărâmiţarea seminţelor se întâlneşte mai mult decât
microtraumele, deoarece fasolea dispune de un spaţiu între cotiledoane,
care micşorează rezistenţa seminţelor la traumare.

64
 Mazărea suportă traumări precum ruperea, apariţia crăpăturilor
pe tegument în timpul recoltării. Deseori, crăpăturile se formează între
radicelă şi muguraş. La staţiunea experimentală din Zernograd (regiunea
Rostov) s-a stabilit că crăpăturile între radicelă şi muguraş au cea mai
mare influenţă negativă asupra capacităţilor germinative ale seminţelor
de latir, fasole şi mazăre (tab.13).
Tabelul 13
Influenţa tipului de traumare a seminţelor asupra
capacităţii germinative
(V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984)
Energia Capacitatea germinativă,
Tipul traumării germinativă, %
% de laborator de câmp
Crăpături între radicelă şi muguraş 38 53 45
Crăpături de cotiledoane 59 77 69
Ruperea învelişului 78 89 79
Zgârieturi 90 95 87
Seminţe întregi (martor) 97 99 95
Spre deosebire de cerealele păioase, microtraumările leguminoa-
selor pentru boabe afectează mai puţin capacitatea germinativă a
seminţelor de laborator, deoarece, la acţiunea mecanică, embrionul
se separă mai uşor decât cotiledoanele.
Umiditatea seminţelor în timpul treieratului determină deseori gradul
rezistenţei lor la traumare. La treieratul seminţelor uscate, îndeosebi cu
o umiditate de 10% şi mai puţin, numărul seminţelor fărâmiţate creşte.
Alţi cercetători afirmă că traumările mecanice se majorează şi la treieratul
seminţelor umectate, care se pot despica. Aşadar, conform lui P. Şibaiev
(1959), în urma treieratului la recoltarea directă a grâului de primăvară
cu umiditatea seminţelor 23% au fost traumate 19,1% seminţe, inclusiv
2,3% cu embrionul traumat, iar la recoltarea seminţelor cu umiditatea
30,1-42,8%, respectiv 17,5%. Conform acestor cercetători, cel mai
redus grad de traumare se remarcă în cazul în care, la recoltare, seminţele
au o umiditate de 15-23%.

65
 Aceste date confirmă prioritatea metodei de recoltare divizată a
sectoarelor semincere, care reduce considerabil traumarea seminţelor.
Respectarea strictă a tehnologiei moderne de cultivare, îndeosebi
recoltarea calitativă în termene restrânse a sectoarelor semincere
contribuie la obţinerea unui material semincer calitativ şi, în primul rând,
uniform. Obţinerea unor seminţe uniforme şi de aceeaşi vârstă oferă o
posibilitate reală de a reduce traumarea seminţelor. Evident, este
importantă şi reglarea minuţioasă a combinei şi agregatelor ei.

4. 3. Clasificarea traumărilor seminţelor

şi metodele de determinare a acestora
Este imposibil să se determine numărul total de traume ale
seminţelor, deoarece fiecare traumă diferă nu numai ca manifestare, ci
şi prin influenţa ei asupra calităţii seminţelor. Din această cauză, a apărut
necesitatea de a clasifica traumarea seminţelor, mai ales că până şi
aceeaşi sămânţă poate să suporte, în acelaşi timp, traume diferite.
Printre microtraumele grâului, conform clasificării lui N. Ulirih, se
numără zgârieturile, adânciturile, rupturile tegumentului, crăpăturile interne,
petele negre; toate celelalte traume vizibile sunt considerate
macrotraumări. Clasificări analoge au fost elaborate şi pentru culturile
de câmp, considerându-se că traumările cu un diametru mai mic de 1
mm sunt microtraumări. Uneori, pe aceeaşi sămânţă pot fi depistate mai
multe microtraumări. Aşadar, schema propusă poate fi doar cu greu
utilizată în producere. Deocamdată, la determinarea purităţii seminţelor
nu se iau în consideraţie alte traume în afară de seminţe zdrobite,
decorticate, stricate, sparte. Evident, la analiza capacităţii germinative a
seminţelor se ţine cont de influenţa embrionului deteriorat sau spart.
Conform datelor laboratorului de control a seminţelor de la
Academia Timireazev din Moscova (V. Griţenko, Z. Kalošina, 1976),
la seminţele grâului şi secarei s-au atestat, în majoritatea cazurilor de
microtraumări, traume ale tegumentului. Au fost evidenţiate traumări
ale endospermului, mai exact ale învelişului de fruct (pericarp), în timp
ce pe embrion s-au înregistrat crăpături interne şi ruperi ale tegumentului.

66
 Metodele de depistare a microtraumărilor. Metoda de bază
de depistare a microtraumărilor este mărirea seminţelor. De exemplu,
pentru seminţele de grâu şi secară este suficientă mărirea de 7-10 ori.
Analiza microtraumărilor se face, deseori, în baza probei de 100
seminţe, cu două repetiţii, admiţându-se abateri în repetiţii până la 5%
din numărul total de seminţe cu microtraumări, independent de numărul
de traumări. Probele se iau de la seminţele pure.
Pentru a evidenţia mai uşor microtraumările, se utilizează deseori
metoda de colorare a seminţelor cu soluţie de coloranţi şi spălarea
(clătirea) lor în apă (tab.14).
Tabelul 14
Coloranţi utilizaţi la descoperirea microtraumărilor
de pe seminţe
(V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984)
Denumirea sau Concentraţia, Expoziţia de Culoarea locurilor
culoarea colorantului % colorare, min traumate
De anilină
Oranj 0,5 1-2 De culoarea zmeurii
Albastru 1,0 1-2 Albastru
Negru 1,0 1 Negru
De albăstriţă 1,0 1 Albastru
Verde 1,0 1 Verde-închis
Histologic
Indigocarmin 0,5 3-5 Albastru
Eozină 0,1 3-5 Roz
Kango-rot 0,2 3-5 Roşu
Coloranţii se concentrează în locurile traumate, le colorează şi le
fac vizibile. P. Şibaev recomandă utilizarea soluţiei de 0,5% de iod
care, interacţionând cu amidonul, face ca seminţele să capete o culoare
închisă. În acest mod pot fi descoperite traumările adânci de pe
endosperm, dar cele de pe embrion, îndeosebi la grâu şi secară, nu
pot fi evidenţiate. Din aceste considerente, autorul recomandă aplicarea
colorării duble: întâi cu soluţie de iod, pentru a evidenţia traumările
endospermului, apoi cu soluţie de 0,5% de kongo-rot, pentru a
descoperi celelalte traume.

67
 În cazul grâului şi secarei, culoarea ajută doar la descoperirea
locurilor traumate, iar tipul traumărilor se determină prin revizie cu o
majorare de 5-7 ori a mărimilor.
Cu ajutorul metodei de colorare se poate descoperi numărul total
de microtraumări ale seminţelor şi traumările embrionului. Astfel,
metoda de colorare poate fi utilizată, în mod justificat, la controlul
calităţii treieratului de seminţe în producere.
Traumările interne ale seminţelor sunt greu de depistat prin metodele
indicate mai sus. Crăpăturile endospermului de grâu se pot stabili cu
ajutorul luminii care străbate prin seminţe, la aparatul numit diafanoscop.
În afară de determinarea numărului de microtraumări prin revizie,
există şi metode indirecte de depistare a lor, în baza influenţei traumărilor
asupra capacităţii germinative a seminţelor.
În condiţii obişnuite, traumarea tegumentului seminţelor nu influen-
ţează capacitatea lor germinativă, însă dacă seminţele sunt prelucrate
cu unele substanţe toxice, ele pier, seminţele întregi păstrându-şi capa-
citatea germinativă, dat fiind faptul că tegumentul lor este impermeabil
pentru unele substanţe dizolvate. Comparând cu martorul rezultatele
capacităţii germinative a seminţelor după ce acestea au fost prelucrate
cu substanţe toxice (capacitatea germinativă fără prelucrare) obţinem
date privind numărul de seminţe traumate.
Pentru a sublinia influenţa negativă a microtraumărilor asupra
germinării seminţelor, se utilizează metoda de încolţire în sol a acestora
(determinarea puterii de străbatere, cold-test pentru plantele termofile).
Microflora solului pătrunde uşor în seminţele traumate, provocând
mucegăirea sau germinarea neobişnuită.
Aplicând metode neobişnuite de germinare a seminţelor traumate,
trebuie să ţinem cont de reducerea capacităţii germinative, provocată
nu doar de traumare, ci şi de afectarea seminţelor de boli şi dăunători,
maturizarea neuniformă şi incompletă. Din această cauză, datele privind
germinarea trebuie completate cu informaţii despre numărul de seminţe
traumate, obţinute cu ajutorul reviziei vizuale.

68
CAPITOLUL V. CARACTERELE
MORFOLOGICE ŞI ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE
SEMINŢELOR. UTILIZAREA LOR ÎN
PROCESUL DE CURĂŢARE ŞI SORTARE

5.1. Caracterele morfofiziologice ale seminţelor şi

caracteristica lor
Reglarea corectă a procesului de curăţare a materialului semincer
de impurităţi şi sortarea lui ulterioară presupune cunoaşterea
proprietăţilor morfologice şi a însuşirilor fizice ale seminţelor speciei
sortate şi a impurităţilor. Iată de ce este absolut necesar să se analizeze
proprietăţile şi însuşirile de bază ale seminţelor.
Configuraţia seminţelor. Configuraţia seminţelor este un
caracter stabil al speciei şi se caracterizează prin două dimensiuni –
lungimea şi lăţimea. Ea reprezintă conturul părţii mai late a seminţelor
pe suprafaţă plană. Ştiinţa fitotehnică evidenţiază mai multe configuraţii
ale seminţelor (vezi des. 7).
Suprafaţa seminţelor. Suprafaţa seminţelor reflectă particula-
rităţile structurii lor şi influenţează procesele de curăţare şi sortare. Ea
poate fi: cu muchii, zbârcită, necizelată, netedă, înghimpată, deluroasă,
cu văgăuni, brăzdată. Seminţele de buruieni prezintă o diversitate mare
a suprafeţei, fiind bine adaptate prin extindere (ghimpi, perişori, aripi
etc.). Aceste elemente de structură a buruienilor pot fi folosite şi la
separarea seminţelor de buruieni de cele ale speciilor de cultură mare,
aplicându-se sortarea lor pe plan înclinat. Seminţele cu suprafaţă
diferită au şi un coeficient diferit de fricţiune, egal cu tangenţa unghiului
de înclinaţie a suprafeţei pe care seminţele îşi încep mişcarea prin
scurgere liberă de sus în jos. Acest coeficient variază în limite cuprinse
între 0,25 şi 0,60 şi depinde nu doar de caracterul suprafeţei, ci şi de
umiditatea seminţelor. Aşadar, cu cât este mai mare umiditatea
seminţelor, cu atât este mai mare coeficientul de fricţiune.
Pubescenţa seminţelor. Pubescenţa seminţelor reduce coefi-

69
 Des.7: Tipurile configuraţiei seminţelor sau fructelor (V.
Griţenko, Z. Kalošina, 1984): 1 – rotundă; 2 – în formă de ou; 3 – obovată;
4 – periformă; 5 – ovală; 6 – eliptică; 7 – reniformă (în formă de rinichi);
8 – cordiformă (cordat); 9 – triunghiulară; 10 – trapezoidală;
11 – dreptunghiulară; 12 – multiunghiulară; 13 – liniar; 14 – lanceolată;
15 – fuziformă; 16 – măciucată; 17 – în formă de melc; 18 – spiralată; 19 – în
formă de cupă.

70
cientul de fricţiune şi majorează viteza de zbor, diminuând absorbţia
apei din seminţe.
Culoarea seminţelor. Culoarea seminţelor este un caracter al
speciei sau soiului. Culoarea seminţelor variază în limite mari, de la alb
până la negru. Ea se caracterizează prin doi indici – culoarea şi nuanţa
ei. Acest indice se foloseşte la determinarea speciei sau soiului, dar nu
întotdeauna este stabil. Culoarea depinde de maturizarea seminţelor,
de condiţiile de recoltare, păstrare şi de alţi factori. În unele cazuri,
acest indice se foloseşte cu scopul de a realiza o evaluare prealabilă a
calităţii organoleptice a seminţelor.
Proporţia seminţelor de culori diferite poate servi, într-o anumită
măsură, drept criteriu al calităţii lor. Conform datelor obţinute la
laboratorul Academiei Agricole Timireazev din Moscova (V. Griţenko,
Z. Kalošina, 1984), s-a stabilit că între capacitatea germinativă a
seminţelor de trifoi şi culoarea lor violetă, pestriţă şi galbenă nu există
nici o diferenţă. Există, însă, şi seminţe de culoare brună, a căror
capacitate germinativă, ca şi cea a seminţelor şiştave, se reduce brusc.
Seminţele capătă o culoare brună în cazul în care au fost recoltate
necalitativ, păstrate inadecvat, supuse unor condiţii nefavorabile,
inclusiv maturizării. Culoarea se schimbă atunci când se distrug
substanţele de pigmenţi în învelişul seminţelor. Culoarea seminţelor
poate servi şi ca indice distinctiv pentru sortarea lor, utilizându-se, în
maşinile respective, principiul fotoelementelor.
Constituţia plăpândă a seminţelor. Sunt considerate plăpânde
seminţele zbârcite, procesul de umplere a cărora se realizează cu unele
încălcări sau abateri. Deseori, în condiţiile Republicii Moldova, seminţele
plăpânde sau şiştave apar ca o consecinţă a fenomenelor de pălire
sau şiştăvire. Pălirea cerealelor se produce atunci când, din cauza
umidităţii ridicate a aerului în perioada de maturizare, scade viteza
transpiraţiei plantelor, reducându-se brusc conţinutul apei din ele, iar
coloizii coagulându-se. Deseori, condiţiile din Republică, îndeosebi în
zonele de sud şi centru, perioada maturizării seminţelor se caracterizează
printr-o mare deficienţă de umiditate. Din cauza acestor condiţii

71
nefavorabile, seminţele devin plăpânde sau şiştave. Pălirea şi şiştăvirea
influenţează negativ asupra calităţii seminţelor. Or, această influenţă
negativă poate fi redusă considerabil prin cultivarea soiurilor de cereale
cu coacere timpurie, prin recoltarea divizată sau în două faze a
sectoarelor semincere.
Prezintă interes şi elaborarea şi implementarea soiurilor de cereale
(în primul rând de grâu comun de toamnă) de tip semiextensiv şi
extensiv, cu rezistenţă sporită la secetă, ger şi iernare.
Soiurile de grâu de toamnă de tip intensiv care, actualmente,
predomină în agricultura Republicii Moldova, îşi realizează potenţialul
biologic cantitativ şi calitativ doar în condiţii favorabile. Anume din aceste
considerente, în ultimii ani s-au atestat variaţii atât de bruşte ale
randamentului de grâu; în anii cu condiţii meteorologice nefavorabile se
reduce cantitatea producţiei. Seminţele plăpânde sau şiştave se
deosebesc prin suprafaţa lor zgrunţuroasă, ele îşi pot schimba configuraţia
şi au o masă redusă. Sub influenţa pălirii şi şiştăvirii, seminţele îşi reduc şi
capacitatea seminceră, şi însuşirile de producţie şi de soi.
Gradul de plinătate a seminţelor. La maturizarea deplină,
seminţele ating o configuraţie maximă a dimensiunilor real posibile
(lungimea optimă, grosimea), iar masa a 1.000 de seminţe în condiţiile
reale este cea tipică pentru soi sau hibrid. În condiţii reale, în urma
unor abateri de la norma proceselor de umplere şi maturizare, se
formează seminţe cu dimensiuni diferite şi se reduce masa acestora.
De exemplu, la grâu masa seminţelor de probă medie constituie 40 g,
iar a seminţelor sortate – 56 g. În acest caz, gradul de plinătate a
seminţelor se calculează în modul următor:
100 x 40
= 71,4%
56
Seminţele cu gradul de plinătate cuprins între limitele 60-100%
pot fi utilizate în calitate de material semincer. Gradul de plinătate a
seminţelor depinde direct de mai mulţi factori, îndeosebi de condiţiile
meteorologice, respectarea tehnologiei de cultivare, de particularităţile
biologice a culturilor de câmp etc. La unele culturi de câmp (hrişca,

72
formele remontate de mazăre), ca urmare a perioadei de înflorire şi
fructificare eşalonată, se formează seminţe cu grad diferit de umplere
şi maturizare fiziologică. Nu se recomandă utilizarea acestui tip de
seminţe, preferându-se seminţele uniforme şi bine dezvoltate.
Aceste date au fost obţinute în laboratorul de control a calităţii
seminţelor al Academiei Agrare Timireazev din Moscova, în urma
analizei a peste 40 de probe de hrişcă. Evident, în calitate de material
semincer trebuie utilizată prima grupă de hrişcă, cu seminţe bine
împlinite, care constituie 40,2% din volumul total.
Forma seminţelor. Forma seminţelor se determină în baza
lungimii, lăţimii şi grosimii lor. Forma seminţelor este însoţită de
configuraţie. Din această cauză, seminţele plane cu o configuraţie rotundă
sau ovoidală pot avea forma rotund-plană sau ovoidal-plană etc.
În funcţie de forma seminţelor, culturile de câmp pot fi grupate în
cinci tipuri de bază (tab. 15).
Tabelul 15
Diversitatea formelor de bază ale seminţelor (după N. Ulirih)
Proporţiile dimensiunilor
Forma seminţelor Culturile de câmp
seminţelor
mazăre, mei, plante din
Sferică a=b=l
familia Brasicaceae
În formă de linte a<b=l sorg, linte
Eliptică a=b<l leguminoase pentru boabe
Alungită a<b<l cereale păioase
Triunghiulară a<b<l hrişcă
Anexă: a – grosime; b – lăţime; l – lungime.

Multe din seminţele plantelor de cultură mare au o formă

neregulată şi nu pot fi incluse în tipurile stabilite, dar această clasificare
cuprinde majoritatea seminţelor şi este deosebit de importantă pentru
proiectarea şi construcţia maşinilor de curăţare şi sortare a seminţelor.
Sitele cu deschizături triunghiulare pot evidenţia seminţele unei buruieni
răspândite în Republica Moldova – hrişca tătărească – precum şi
seminţele traumate. Seminţele cu formă sferică pot fi separate de cele

73
cu formă alungită, utilizând un plan înclinat, pe care seminţele sferice
se rostogolesc, iar cele alungite – lunecă.
Mărimea seminţelor. Dimensiunile seminţelor (lungime, lăţime
şi grosime) sunt indicii esenţiali în baza cărora se curăţă şi se sortează
seminţele. Cea mai mică dimensiune se numeşte grosime (a), cea medie
– lăţime (b) şi cea mai mare – lungime (l).
Mărimea cariopsei de cereale se calculează în baza următorilor
parametri: lungimea – distanţa în mm dintre baza seminţei şi vârf; lăţimea
– distanţa în mm dintre între părţile laterale a seminţei; grosimea –
distanţa în mm între părţile spinală şi ventrală.
Cea mai stabilă proprietate a seminţelor este lungimea. Ea este
prima dintre mărimile liniare formate şi, din această cauză, este mai
puţin influenţată de condiţiile meteorologice nefavorabile.
Definirea seminţelor în baza mărimii (măşcate, mărunte etc.) se
referă doar la dimensiunile lor şi nu poate fi extinsă asupra greutăţii
acestora (grele, uşoare), chiar dacă aceşti indici sunt interdependenţi.
Dimensiunile seminţelor (lungime, lăţime, grosime) diferă deseori
considerabil în timpul recoltării, mai ales în funcţie de umiditatea lor.
Astfel, seminţele recoltate dimineaţa şi după masă diferă în umiditate
cu 3,5% şi mai mult. Asemenea cercetări au fost realizate în laboratorul
de control al calităţii seminţelor al Academiei Agrare Timireazev din
Moscova (V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984) şi vizează variaţia
dimensiunilor seminţelor (lungimea, lăţimea, grosimea) în funcţie de
umiditatea lor (tab. 16).
Majorarea umidităţii seminţelor contribuie în primul rând la variaţia
lăţimii (6,5- 10,8%), cea mai stabilă în acest caz fiind lungimea semin-

Tabelul 16
Variaţia dimensiunilor seminţelor sub influenţa umidităţii (%)
Umiditatea
Lungimea Lăţimea Grosimea
seminţelor
13,0 100,0 100,0 100,0
15,5-16,0 102,0 106,5 103,5
17,5-18,0 105,0 110,8 106,2

74
ţelor (2,0-5,0%). Or, deseori, în procesul de curăţare şi sortare a
seminţelor nu se ţine cont de umiditate. Fluctuaţia umidităţii seminţelor
influenţează nu numai asupra variaţiei dimensiunilor şi configuraţiei,
formei lor, ci şi asupra coeficientul de frecare, flotabilităţii aeriene,
masei a 1.000 seminţe, uşurinţei de curgere şi altor caractere. Din
această cauză, pentru aceeaşi partidă de seminţe, cu umiditate diferită,
trebuie modificat procesul tehnologic de curăţare şi sortare: înclinaţia
ciurului batozei, desimea curentului de seminţe şi viteza mişcării
organelor de lucru ale maşinilor.
Studiul dimensiunilor seminţelor confirmă că între lungimea,
lăţimea şi grosimea lor nu există mari relaţii. Totuşi, între grosime şi
lăţime s-a atestat o legătură strânsă. Grosimea seminţelor reflectă cel
mai deplin particularităţile biologice şi însuşirile lor. Dimensiunile
seminţelor şi proporţia lor sunt medii biologice pentru un soi dat în
condiţii concrete de cultivare, constituind un criteriu pentru
caracterizarea soiului din punctul de vedere al selecţiei (ameliorării),
sau pentru caracterizarea partidei semincere din punctul de vedere al
particularităţilor de curăţare sau sortare. Fiecare cultură sau soi dispune
de o curbă biologică a dimensiunilor seminţelor. Pentru a soluţiona
problemele ce ţin de mecanizarea curăţării şi sortării seminţelor pe
diferite site şi suprafeţe alveolate de trier, precum şi pentru a elabora
metode de evidenţiere a impurităţilor greu selectabile ale seminţelor
diferitor specii de buruieni şi ale plantelor de cultură mare este necesară
realizarea unui studiu minuţios al curbelor biologice de variaţie a
dimensiunilor speciei de bază şi a impurităţilor.
Masa seminţelor. În afară de dimensiunile liniare şi de volum,
mărimea seminţelor poate fi exprimată prin masă. Masa seminţelor
este strâns legată de dimensiunile liniare. În acest sens, se utilizează
indici precum:
· masa individuală – masa în mg a unei seminţe, care se determină
la cântarul Torsin şi are importanţă pentru cercetările ştiinţifice;
· masa a 1.000 seminţe, exprimată în g, care se determină, de
regulă, la umiditatea standard şi este utilă pentru caracterizarea producţiei;

75
 · masa absolută a 1.000 seminţe – masa a 1.000 seminţe absolut
uscate, exprimată în g, care se calculează conform următoarei formule:
a(100 - c ) ;
A=
100
unde:
A – masa a 1.000 seminţe absolut uscate, g;
a – masa a 1.000 seminţe, la umiditatea reală;
c – umiditatea seminţelor, %.
Masa absolută a 1.000 seminţe se utilizează în cercetările ştiinţifice,
cu scopul de a compara în mod corect două probe.
Capacitatea seminţelor este masa unităţii de volum, exprimată în
grame; depinde de capacitatea, compoziţia chimică şi maturitatea
seminţelor. Seminţele ce diferă prin compacitate pot fi evidenţiate în
apă sau soluţie de sare.
Masa volumetrică – masa seminţelor în volumul de 1 litru,
exprimată în grame. Depinde de compacitate, configuraţia şi mărimea
seminţelor. Masa volumetrică este un indice important al calităţii şi
reflectă gradul şiştăvirii seminţelor. Cu ajutorul masei volumetrice se
poate determina greutatea seminţelor dintr-un depozit.
Proprietăţile aerodinamice. Proprietăţile aerodinamice ale
seminţelor se caracterizează prin rezistenţa la mediul aerian şi la mişcarea
lui şi depind de dimensiunile, compacitatea, configuraţia, caracterul
suprafeţei seminţelor şi de ordinea lor în curentul aerian. La diferite
seminţe, acest indice este diferit, motiv din care diferă şi viteza mişcării
lor în curentul aerian. Diferenţa de viteză este utilizată cu succes la curăţarea
şi sortarea seminţelor. Proprietăţile aerodinamice ale seminţelor se
caracterizează prin indicele lor de viteză critică, Q. Viteza critică este
viteza curentului aerian în care seminţele se află în suspensie, adică Q=R.
Dacă Q>R, seminţele se mişcă în sus, dar dacă Q<R – cad.
Viteza critică a seminţelor se determină cu ajutorul unui utilaj
special, numit clasificator de porţiune. S-a stabilit viteza critică a
seminţelor diferitor specii, exprimată în m/s: la grâu – 8,9-11,5; la orz
– 8,4-10,8; la hrişcă şi la mei – 2,5-9,5.

76
 Elasticitatea şi durabilitatea seminţelor. Seminţele dispun
de elasticitate diferită şi, la cădere, se reflectă în mod diferit de la
suprafaţa de cădere. Cu cât este mai mare elasticitatea seminţelor, cu
atât mai mare este deviaţia lor de la scândura reflectantă la căderea
verticală (înălţimea de cădere – 1,5 m, unghiul de înclinaţie a scândurii
reflectante – 22,5°). Această proprietate se utilizează în procesul de
curăţare şi sortare. În baza acestui indice, se pot evidenţia seminţele în
învelişul de la decorticare (orez, mei, ovăz, sorg etc.), cele umectate
de la uscare, germinabile, şiştave, odosul, cornul secarei etc.
În funcţie de durabilitatea mecanică a seminţelor, ele sunt curăţate
de impurităţile terestre. Materialul iniţial trece prin valţuri de retină,
unde glomerulele de pământ se zdrobesc şi se aruncă, iar seminţele
trec fără a fi traumate.

5.2. Însuşirile fizice a seminţelor

Proprietăţile electrice ale seminţelor. În prezent, se realizează
cercetări ce vizează folosirea curentului electric continuu la sortarea
seminţelor. Unul dintre electrozi se fixează dedesubtul ciurului cu orificii
rotunde, iar al doilea – deasupra lui. Datorită energiei câmpului electric,
seminţele se polarizează şi se orientează cu axa mare de-a lungul lui,
adică se situează perpendicular faţă de suprafaţa ciurului şi, de regulă,
se sortează în funcţie de lăţime.
Orientarea seminţelor de-a lungul câmpului electric depinde de
conductibilitatea dielectrică, forma, dimensiunile şi plinătatea seminţelor.
Dacă permeabilitatea dielectrică este diferită, unele seminţe se
orientează foarte evident de-a lungul câmpului electric, iar altele mai
puţin. Primele trec prin ciur, iar celelalte se acumulează şi se adună
într-o fracţie mai măşcată, în vale. În acest mod se produce separarea
ovăzului de odos, proces greu de realizat prin alte metode.
Intensitatea câmpului care direcţionează seminţele de-a lungul
liniei de forţă a câmpului electric se numeşte intensitate de orientare
(E). Acest indice poate fi utilizat şi ca indice de calitate a seminţelor, şi
pentru separarea seminţelor pe fracţii, în funcţie de plinătatea lor. Cu

77
cât plinătatea seminţelor este mai mare, cu atât este mai ridicată
intensitatea de orientare (E) şi calitatea seminţelor. Această metodă
de separare a seminţelor pe criterii de compacitate este mai corectă şi
mai simplă decât separarea în apă sau în soluţie salină.
Utilizarea proprietăţilor fizico-mecanice pentru curăţarea şi sortarea
seminţelor în condiţii de producere poate cauza unele dificultăţi. În acest
sens, trebuie să se ţină cont de faptul că seminţele sunt organisme vii şi
proprietăţile lor mecanice şi fizice nu sunt constante stabile, ci variază în
dependenţă de condiţiile ecologice şi tehnologice de cultivare, nivelul şi
aspectul pestriţ de fertilitate a solului, particularităţile biologice ale culturilor
de câmp, soiurilor, hibrizilor, precum şi de alţi factori.
Se ştie că seminţele măşcate contribuie la sporirea producţiei mai
mult decât cele mărunte. Dar, pentru că dimensiunile seminţelor variază
considerabil în dependenţă de condiţiile anului, e greu să definim clar
noţiunea de seminţe mărunte. Una dintre variantele de clasificare în
funcţie de mărime ar fi trecerea seminţelor dintr-o partidă printr-un
complet de site standard. Seminţele mai mari decât media sunt
considerate seminţe măşcate, iar seminţele mai mici decât media – seminţe
mărunte. Dar acest criteriu de evaluare a mărimii seminţelor nu este
stabil şi reflectă condiţiile lor de formare (G. Strona, 1966, tab. 17).
Tabelul 17
Componenţa seminţelor de grâu de toamnă (%) în funcţie de
mărime, în diferiţi ani de cultivare
Condiţiile de umplere a Dimensiunile orificiilor sitelor, mm
seminţelor 2,0-2,2 2,2-2,5 2,5-2,8 2,8-3,0 > 3,0
Suficiente 1,7 16,8 75,2 4,9 1,4
Foarte favorabile 0,4 8,0 20,3 64,2 7,1
Favorabile 3,5 14,5 64,3 14,6 3,2
* Este subliniat conţinutul seminţelor medii.

Media seminţelor nu dispune de o grosime permanentă. În anii

cu condiţii insuficiente şi medii favorabile de umplere a seminţelor,
grosimea seminţelor a constituit 2,5-2,8 mm, iar în anii foarte favorabili
– 2,8-3,0 mm. Deşi seminţele au variat între 2 şi 3 mm, în toţi anii

78
cantitatea seminţelor din fiecare fracţie a fost aproape aceeaşi; media
variază şi ea brusc, în funcţie de an. Astfel, dacă în condiţii suficiente şi
favorabile de umplere a seminţelor fracţia medie a constituit 64,2-
64,3%, atunci în anii foarte favorabili a fost egală cu 75,2%.
Putem constata că seminţele medii nu au dimensiuni stabilite din
timp, iar cantitatea lor în partida seminceră este instabilă.
O importanţă practică deosebită o are MMS (masa a o mie de
seminţe), considerată indice de valoare deplină a lor. Seminţele grele,
bine împlinite, sunt, de regulă, mai calitative în plan semincer decât
seminţele uşoare. Din această cauză, paralel cu energia de germinare
şi capacitatea germinativă a seminţelor, acestui indice i se acordă o
atenţie deosebită. În baza lui se determină valoarea partidei de seminţe
şi fracţiile lor aparte, se calculează desimea optimă de semănat a
diferitor culturi de câmp, soiuri şi hibrizi. Între mărimea şi masa
seminţelor există o corelaţie directă, dar nu strânsă. Conform datelor
lui G. Strona, cele mai măşcate seminţe au masa relativă mai mică
decât cea teoretică, stabilită pentru seminţele cu masa medie.
Cercetările confirmă că mărimea seminţelor şi masa lor sunt indici
destul de stabili şi doar în condiţii extrem de nefavorabile pot contribui
la reducerea bruscă a masei a 1.000 de seminţe. Evident, procesul de
evoluţie a creat proprietăţi specifice ale plantelor: în condiţii diferite, ele
pot asigura dezvoltarea seminţelor, pentru a garanta dezvoltarea normală
a generaţiilor următoare. Doar în anii foarte secetoşi, când în perioada
de formare a seminţelor şi începutul fazei de maturitate în lapte seminţele
au fost afectate de şiştăvire, MMS a grâului s-a redus în aproximativ o
oră şi jumătate. În ceilalţi ani coeficientul de variaţie a constituit 4-5%.
Fluctuaţia scăzută a MMS pe ani confirmă plasticitatea soiului. Gradul
de fluctuaţie a MMS caracterizează plasticitatea ecologică a soiurilor şi
gradul adecvat de utilizare pentru condiţiile respective.
Se ştie că, din punct de vedere ecologic, grâul durum
(Hordeiforme-10) este mai puţin adaptat la diferite condiţii de cultivare
decât grâul comun (Lutescens-62). Din această cauză, grâul durum
se cultivă pe un areal mai mic şi nu se cultivă mai la nord de hotarul

79
stepei şi al solurilor cernoziomice. Conform comunicărilor lui V.
Griţenko şi Z. Kaloşin, extinderea grâului durum de primăvară în
regiunile nordice a fost însoţită de o majorare considerabilă a MMS şi
o reducere a energiei de germinare şi a capacităţii germinative a
seminţelor. Fenomenul se explică prin cerinţele ridicate faţă de căldură
ale grâului durum, în perioada de umplere a boabelor. În aceleaşi
condiţii, la grâul comun, MMS variază neînsemnat, iar seminţele îşi
păstrează calităţile. Variaţia cea mai mare a MMS este provoacată nu
de variabilitatea masei seminţelor, ci de proporţia unor fracţii survenite
din cauza neuniformităţii tulpinilor. Pe lângă faptul că din tulpinile de
înfrăţire se obţin multe seminţe, în spiculeţele grâului se dezvoltă uneori
şi a treia sămânţă. Conform cercetărilor AcademieiAgricole Timireazev
din Moscova, MMS de secară variază în funcţie de etajele plantelor
(V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984).

Etajul Înălţimea tulpinilor, cm MMS , g

I >130 24,4
II 101-129 21,8
III 71-100 18,6

Prin urmare, în sectoarele semincere, tehnologia de cultivare a

culturilor de câmp trebuie orientată către formarea tulpinilor uniforme,
cu o densitate optimă a plantelor. Anume în asemenea condiţii se pot
obţine seminţe măşcate şi uniforme. MMS variază şi sub influenţa altor
factori: polignire, prezenţa bolilor şi dăunătorilor etc. Cu cât mai
devreme sunt afectate plantele, cu atât mai intes se reduce MMS.
Totuşi, MMS nu caracterizează pe deplin calităţile partidei
semincere, fiindcă două sau mai multe partide cu o MMS identică pot
avea proporţii diferite într-o fracţie de seminţe (des. 8).
Aşadar, MMS se determină doar pentru o anumită partidă şi nu
exprimă pe deplin calitatea seminţelor partidei semincere, deoarece,
uneori, partidele care dispun de MMS identice pot avea diferite
proporţii între fracţii.

80
 Numărul seminţelor

Des. 8 : Proporţia dintre fracţiile diferitor partide de seminţe la

aceeaşi masă de 1.000 seminţe (V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984)

În acest caz, MMS determinată pentru o partidă reflectă doar o

prezentare comună. O evaluare atentă a calităţii seminţelor se poate
obţine doar în urma analizei fracţiilor de seminţe separate.
Ca şi component al structurii producţiei, MMS şi numărul de
seminţe din spic sau paniculă determină nivelul de producţie al plantelor
şi influenţează producţia. Din aceste considerente, între producţie şi
MMS există o corelaţie directă. La toate culturile de câmp, creşterea
producţiei este însoţită de o majorare a MMS, chiar dacă în diferite
proporţii. Dependenţa dintre producţia medie şi MMS este elucidată
în datele lui P. Denisov, care a totalizat cercetările multianuale ale
experienţelor de stat.
Prin urmare, pentru a obţine seminţe măşcate şi grele, în sectoarele
semincere trebuie aplicate tehnologii moderne de cultivare, care
contribuie la formarea unei producţii înalte.
Organizarea ştiinţifică a sortării seminţelor, precum şi evaluarea
deplină a calităţii semincere şi a proprietăţilor de producţie presupun
evaluarea importanţei densităţii seminţelor. În cea mai mare măsură,

81
densitatea seminţelor depinde de compoziţia chimică şi proporţia
substanţelor organice. Grupele de bază ale substanţelor organice care
formează compoziţia seminţelor variază, în ceea ce ţine de densitate,
în limite mari. Amidonul are densitatea de 1,5, proteinele – 1,34,
celuloza – 1,30, iar grăsimile – 0,92.
O influenţă mare asupra densităţii seminţelor o exercită şi aerul
care intră în componenţa lor. Aerul se conţine în următoarele proporţii:
la grâu – 1,8-10,9% din masa seminţelor, la orz – 7,5-14,5%; la
porumbul indurat – 4,8-6,2%. Cantităţi deosebit de mari de aer (până
la 20-25%) se conţin în seminţele de floarea-soarelui, hrişcă etc.
Ţesuturile seminţelor au pori şi capilare care se acumulează în cantităţi
mari în învelişul şi ţesuturile de amidon. Aceste componente reduc
considerabil densitatea.
În funcţie de componentele lor, greutatea seminţelor variază în
limite mari, în dependenţă de soi, hibrid, condiţii de cultivare, fapt ce
se repercutează asupra densităţii seminţelor. În medie, cotele
componentei cariopsei grâului în procente faţă de greutatea totală
reprezintă: pericarpul – 5,5; tegumentul seminal – 2,5; stratul de
aleuronă, embrionul – 23,5, endospermul – 82,5. Densitatea
componentelor cariopsei enumerate diferă considerabil de densitatea
cariopsei în întregime.
La grâu, cea mai mică densitate o are tegumentul seminal (1,07),
iar cea mai mare (1,47) endospermul. Densitatea embrionului constituie
1,29 iar a cariopsei întregi – 1,37.
Densitatea seminţelor variază în dependenţă de mărimea lor. I.
Strona şi E. Chizilov au stabilit că seminţele de porumb cu masa mai
mare au şi o densitate mai ridicată (tab.18).
Cu cât seminţele sunt mai mici, cu atât mai multe învelişuri revin
la o unitate de greutate şi cu atât este mai mică densitatea lor. La
seminţele medii şi mici, endospermul seminţelor are o densitate mai
redusă decât la cele măşcate, iar în cazul seminţelor mici acest fapt
este valabil şi în cazul embrionului.
Densitatea celor mai măşcate seminţe se reduce, fiindcă ele au o

82
 Tabelul 18
Densitatea seminţelor de porumb şi a componentelor acestora
în funcţie de mărime, g/ml
Mărimea seminţelor Sămânţa întreagă Endospermul Embrionul
Măşcate 1,27 1,47 1,15
Medii 1,24 1,33 1,21
Mici 1,19 1,34 0,96

structură mai rigidă şi un conţinut mai ridicat de aer în învelişuri. Anume

prin aceasta se explică faptul că nu întotdeauna cele mai măşcate seminţe
sunt şi cele mai productive.
S-a stabilit că densitatea depinde, în mare măsură, de maturitatea
seminţelor. Seminţele mai bine maturizate au o densitate mai mare
(tab. 19).
Tabelul 19
Densitatea medie a seminţelor (g/ml) în dependenţă de maturitate
(N. Majsurean, 1970)
Maturitatea în Maturitatea în Maturitatea
Cultura de câmp
lapte pârgă deplină
Grâu 1,15 1,24 1,33
Secară 1,11 1,17 1,26
Orz 1,15 1,14 1,23
Ovăz 0,96 1,03 1,13
Mazăre 1,15 1,25 1,37
Fasole 1,13 1,21 1,32
Lupin 1,04 1,13 1,24

Pe parcursul maturizării seminţelor, densitatea lor variază în funcţie

de variabilitatea compoziţiei lor chimice şi a reducerii umidităţii lor. La
cereale şi la majoritatea culturilor de câmp, seminţele cărora au
densitatea mai mare de 1, pe parcursul maturizării seminţelor şi reducerii
umidităţii lor, densitatea are o tendinţă ascendentă. Totodată, seminţele
oleaginoaselor cu densitatea mai mică de 1 se micşorează pe parcursul
maturizării.
Densitatea seminţelor absolut uscate se calculează în baza formulei
propuse de N. Ulirih:

83
 D (100 - a )
Dc =
100
unde:
DC – densitatea seminţelor absolut uscate;
D – densitatea seminţelor la umiditatea concretă;
a – umiditatea seminţelor, %.
Profesorul N. Maisurean a elaborat bazele biologice de sortare
a seminţelor în funcţie de densitate. El a demonstrat că la înlăturarea
seminţelor cu capacitate biologică redusă pot fi majorate calităţile
semincere şi de producţie ale materialului semincer.
În concluzie, calităţile fizice ale seminţelor, care reflectă condiţiile
de umplere, compoziţia chimică, timpul formării pe planta-mamă,
precocitatea şi alte calităţi ţin şi de calităţile semincere şi proprietăţile
lor de producţie. Anume în aceasta şi constă baza biologică de sortarea
a seminţelor în funcţie de proprietăţile lor fizice. În acest mod, prin
selectarea seminţelor conform proprietăţilor fizice poate fi ameliorată
valoarea lor seminceră.

84
CAPITOLUL VI. METODELE DE SPORIRE A
CALITĂŢII SEMINŢELOR ÎN PERIOADA
DUPĂ RECOLTARE

6.1. Bazele ştiinţifice de purificare şi

sortare a seminţelor
Condiţionarea seminţelor reprezintă totalitatea lucrărilor de
curăţare, uscare, sortare prin care seminţele recoltate sunt aduse în
limitele standard.
Curăţarea seminţelor pentru însămânţat cuprinde următoarele
etape: curăţarea prealabilă sau precurăţarea, curăţarea de bază şi
curăţarea suplimentară.
Curăţarea prealabilă sau precurăţarea se realizează imediat
după recoltare, prin operaţii simple, cu ajutorul curenţilor de aer şi al
unor maşini.
Curăţarea de bază se realizează cu ajutorul şi pe baza curenţilor
de aer, cu site şi trioare de diferite modele.
Curăţarea suplimentară este necesară doar în anumite situaţii.
De exemplu, în cazul fasolei se recomandă a utiliza maşinile cu celulă
fotoelectrică, pentru eliminarea seminţelor de alte culori, iar în cazul
seminţelor de in, lucernă, trifoi etc. se recomandă utilizarea maşinilor
electromagnetice pentru eliminarea seminţelor de cuscută.
Sortarea reprezintă un proces important, realizat concomitent
cu curăţarea de bază sau nemijlocit după aceasta. Sortarea se
realizează cu ajutorul sitelor sau a gravitatorului şi prezintă o importanţă
deosebită pentru materialul semincer. Seminţele cu o masă mare a
1.000 de seminţe şi cu dimensiuni (lungime, lăţime, grosime) mari şi
uniforme asigură un semănat uniform de precizie şi obţinerea unor
plante de aceeaşi vârstă. Din ele rezultă o producţie înaltă.
Sortarea este foarte importantă şi în unele industrii, precum cea
a berii, care solicită boabe mari, uniforme, cu un conţinut ridicat de
amidon şi un conţinut scăzut de proteină.

85
 În baza proceselor de curăţare şi sortare a materialului semincer
se pot evidenţia 60-70% se seminţe de calitate înaltă. În paralel, se
evidenţiază şi impurităţile care includ seminţele altor culturi de câmp,
ale plantelor ruderale, corpurile străine inerte şi vii, pământul, insectele
moarte etc. În afară de acestea, mai există şi seminţe defectate
(sfărâmate, turtite, germinate etc.) ale culturii de bază.
Curăţarea de impurităţi a seminţelor se realizează în baza
particularităţilor lor fizice, cele mai importante fiind proprietăţile
aerodinamice, dimensiunile şi forma seminţelor. Proprietăţile
aerodinamice se utilizează la curăţarea seminţelor, cu torent de aer, la
maşinile de curăţare cu ajutorul aerului. În baza acestui principiu se
evidenţiază impurităţile uşoare, pleava, părţile de tulpină, seminţele
buruienilor uşoare, precum şi impurităţile foarte mici şi foarte mari.
Seminţele sfărâmate, turtite şi decorticate, buruienele şi majoritatea
celorlalte impurităţi se pot evidenţia, de regulă, prin dimensiunile şi
forma lor, cu ajutorul maşinilor de curăţare complicate, prin folosirea
sitelor şi trioarelor. La evidenţierea impurităţilor cu grosime diferită se
utilizează site cu orificii alungite; în cazul celor cu lăţime diferită – site
cu orificii rotunde. Impurităţile care diferă după lungime se înlătură cu
ajutorul alveolelor cu trioare cilindrice.
În procesul curăţirii, în afară de impurităţi, se descoperă şi
seminţele şiştave şi uşoare. Evidenţierea ulterioară a seminţelor cu
defecte se realizează prin sortare. În cazul culturilor de câmp se aplică
cea mai simplă metodă de sortare a seminţelor: după dimensiuni
(lungime, lăţime, grosime) şi greutate. Deseori, această metodă se aplică
într-un proces unic tehnologic, care implică curăţarea seminţelor cu
ajutorul maşinilor complexe, dotate cu site şi torent de aer.
În baza cercetărilor ştiinţifice s-a stabilit că între grosimea şi
calitatea seminţelor de grâu, ale altor cereale păioase, leguminoaselor
pentru boabe, ierburilor perene există o corelaţie strânsă. Din această
cauză, ele se sortează în bază de grosime, cu ajutorul sitelor cu orificii
alungite. La majoritatea seminţelor de grâu durum grosimea este mai
mare decât lăţimea şi sortarea se execută la site cu orificii alungite.

86
 La grâul comun de toamnă se atestă o corelaţie directă între
greutatea seminţelor şi lăţimea lor. În acest caz, sortarea grâului după
lăţime, la site cu orificii rotunde, permite evidenţierea seminţelor cu
greutate mai mare.
La sfeclă, grosimea şi lăţimea au o relaţie directă cu greutatea
seminţelor, capacitatea germinativă şi numărul de plantule. Din această
cauză, sfecla se sortează la site cu orificii rotunde şi alungite. La cerealele
cu seminţe îmbrăcate (ovăz, hrişca), precum şi la ierburile din familia
Poaceae se atestă o legătură strânsă între calităţile semincere şi
proprietăţile lor aerodinamice. Drept urmare, la sortarea seminţelor
trebuie să se acorde o importanţă deosebită torentului de aer.
La curăţarea şi sortarea în funcţie de un caracter concret sunt
importante proprietăţile fizice ale seminţelor, unele dintre care sunt de
bază (esenţiale), iar altele –auxiliare (accidentale).
Pornind de la analiza proprietăţilor fizice ale seminţelor şi ale
impurităţilor, au fost elaborate unele recomandări generale pentru
alegerea sitelor şi trioarelor. De regulă, textul acestor recomandări se
anexează la maşinile agricole, ca manual de utilizare. În acelaşi timp,
fiecare partidă de seminţe este individuală, diferind nu doar prin
componenţa şi proprietăţile fizice ale impurităţilor, ci şi prin modul de
sortare a culturilor agricole. Din aceste considerente, înainte de a curăţa
sau de a sorta materialul semincer de probă seminţele se cern manual
cu ajutorul ciururilor, iar precizia alegerii sitelor se determină la trecerea
seminţelor prin maşina de curăţare.
La analiza de laborator a partidelor de seminţe se utilizează
clasificatori care separă seminţele pe fracţii: după proprietăţile
aerodinamice, cu ajutorul unui torent de aer sau al clasificatorilor
pneumatici; după dimensiuni – cu ajutorul ciururilor.
La grâu, secară, triticale, orz, ovăz se analizează, în 2-4 repetiţii,
probe de seminţe a câte 100 g. De obicei, în acest scop se utilizează
nu mai puţin de 6 site cu orificii alungite şi dimensiuni de la 2 mm, cu
intervale de 0,2 mm. În funcţie de cantitatea seminţelor din fracţii se
determină curba de variaţie a variabilităţii dimensiunilor seminţelor şi

87
impurităţilor şi se aleg sitele pentru separarea impurităţilor. Cea mai
mare cantitate a seminţelor de plante ruderale (masa lor totală în probă
constituie 2,45%) şi a deşeurilor culturii de bază (în total 1,85%) sunt
mai mari decât seminţele de grâu. Dacă se utilizează site de 2,2 mm se
poate separa marea masă a impurităţilor. În acest mod se sortează şi
seminţele mai puţin umplute de grâu, care, în acest caz, constituie 17%
din producţia totală (des. 9).
Deşeuri

Grâu

Dimensiunile orificiilor sitelor, mm

Des.9 : Repartizarea după mărime a seminţelor de grâu şi a
deşeurilor (V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984):
1 – grâu; 2 – seminţe de buruienilor; 3 – deşeurile culturilor de bază.

Prin această metodă simplă, impurităţile se înlătură aproape în

întregime doar cu ajutorul sitelor cu orificii alungite de diferite
dimensiuni. Deseori este necesară şi aplicarea torentului de aer, sitelor
care diferă nu doar prin dimensiunile orificiilor, ci şi prin forma lor,
trioarelor. Însă principiile de separare a seminţelor şi a impurităţilor
rămân aceleaşi. Seminţele nu pot fi curăţate repetat la aceeaşi maşină
de curăţat, fără a înlocui sitele sau fără a modifica asigurarea cu aer. În
asemenea cazuri, rezultatele nu se schimbă, însă creşte gradul de trau-
mare a seminţelor. Datele cercetărilor referitor la acest fenomen sunt
următoarele: după o singură curăţare a seminţelor de grâu şi secară la
maşinile 05-4,5 şi OSM-34 traumarea lor se majorează cu 2-3%, iar
după prelucrarea triplă – până la 7,5%, mai ales la trecerea prin trior.

88
 Există şi impurităţi asemănătoare cu seminţele speciei de cultură
mare, care se evidenţiază cu greu în baza dimensiunilor şi proprietăţilor
aerodinamice, care sunt similare. De regulă, ele se evidenţiază prin
densitatea şi caracterul suprafeţei. De exemplu, seminţele de ridiche
sălbatică pot fi eliminate din masa seminţele orzului şi a altor cereale, în
funcţie de densitatea impurităţilor, şi doar prin sortare pneumatică. Acest
proces tehnologic de curăţare implică ridicarea la suprafaţă a impurităţilor
şi fracţiilor cerealelor mai uşoare, cu ajutorul torentului de aer pompat
din jos în sus de un ventilator, şi separarea lor prin tubul vertical de
desecare. În unele cazuri, de exemplu pentru a curăţa secara de seminţele
de cornul-secarei, se utilizează soluţii de evidenţiere a densităţii.
De diferenţa dintre suprafaţa seminţelor şi cea a impurităţilor se
ţine cont la separarea lor, cu ajutorul separatorului de cereale cu plan
înclinat şi a cilindrilor, de obicei constituiţi din material poros. În acest
mod, de exemplu, din ovăz se separă odosul cu seminţe pubescente şi
aristate care se reţin pe materialul separatorului de cereale cu plan
înclinat. Pentru a-şi păstra aceste caractere, seminţele lui trebuie
evidenţiate la separatorul de cereale cu plan înclinat, înainte de curăţare
la maşinile cu ciururi. Separatorul de cereale cu plan înclinat se foloseşte
la evidenţia seminţelor plantulelor ruderale greu separabile de in sau
de ierburile leguminoase cu seminţe mari. Seminţele leguminoaselor,
preponderent cu formă rotundă şi suprafaţă netedă, au o viteză mai
mare decât seminţele cu forma muchiată şi suprafaţa aspră a plantelor
ruderale şi alunecă mai rapid pe separatorul de cereale cu plan înclinat.
Separatorul de cereale cu plan spiralat (sortator spiralat) este bun
pentru separarea seminţelor de mazăre, măzăriche, ovăz sau alte cereale
din semănăturile mixte, de seminţele putrezite, germinate, sfărâmate,
precum şi la evidenţierea seminţelor turtite de mazăre şi măzăriche.
Pentru a curăţa seminţele ierburilor leguminoase de impurităţile
cu suprafaţă aspră şi mai ales de cuscuta nocivă se utilizează o maşină
electromagnetică specială.
Metodele contemporane de curăţare a seminţelor de impurităţile
greu separabile au o mare capacitate de muncă, şi din aceste considerente,

89
este extrem de important să nu admitem îmburuienarea semănăturilor
semincere cu impurităţi greu separabile. În acelaşi timp, se impune
perfecţionarea metodelor de curăţare a seminţelor. În Rusia a fost
elaborată o metodă de curăţare şi sortare a seminţelor în baza
proprietăţilor electrice a seminţelor în câmpul electric cu tensiune înaltă
şi în câmpul de descărcare de coronă. Aceste metode permit separarea
impurităţilor greu separabile, de exemplu separarea odosului de ovăz.
În cazul dat, se remarcă influenţa pozitivă a câmpului electric de tensiune
înaltă asupra calităţilor semincere şi de producţie ale seminţelor cerealelor.
O altă metodă nouă este separarea fotoelectronică după culoare
a seminţelor şi a impurităţilor, de exemplu evidenţierea din masa
generală a seminţelor de grâu a celor de odos cu pete negre. Aceste
maşini pot evidenţia şi seminţele putrezite de mazăre, fasole, care au o
culoare mai întunecată, precum şi impurităţile altor culturi de câmp,
care se deosebesc prin culoare. Sortarea se realizează într-un torent
continuu, pe baza acţiunii optice a particulelor de amestec cu culoare
diferită la fotoelementul sensibil. Fiecare particulă care întunecă ecranul
emite un anumit semnal, ce se transformă în sarcină electrică, datorită
căreia, trecând prin câmpul electrostatic, particulele cu sarcină
(întunecate) se deosebesc de cele fără sarcină (deschise).

6. 2. Practici de sortare a seminţelor în

funcţie de puritate şi umiditate
Puritatea seminţelor reprezintă conţinutul de material semincer
al seminţelor de bază şi este exprimată, în funcţie de masă, în procente.
Obiectivul de bază al curăţării seminţelor este înlăturarea deplină
a impurităţilor, însă mijloacele tehnice actuale nu se pot achita de această
sarcină. De aceea, standardele de stat privind calităţile semincere şi
de soi ale seminţelor admit şi o cantitate mică de impurităţi şi seminţe
defecte. Masa totală a impurităţilor în cazul majorităţii culturilor
cerealiere trebuie să se limiteze la 1-2 %; doar pentru clasa a III-a se
admit 3-4 % (tab. 20).
În conformitate cu standardele în vigoare, impurităţile vii se

90
 Tabelul 20
Puritatea seminţelor pe clase, conform STAS
Conţinutul seminţelor altor
Conţinutul
culturi, unităţi la 1 kg nu mai
seminţelor
Standardul Cultura Clasa mult
culturii de
inclusiv al
bază, % în total
plantelor ruderale
grâu comun 1 99 10 5
10467-76 şi grâu 2 98 40 20
durum 3 97 200 70
1 99 10 5
secară,
2 98 80 40
triticale
3 97 200 70
1 99 10 5
ovăz, orz 2 98 80 20
3 97 300 70
1 99 16 10
mei, hrişcă 2 98,5 80 50
3 97 200 150
1 99 - -
porumb 2 98 - -
3 97 - -
1 99 5 nu se admite
mazăre 2 98 10 2
3 96 50 5
1 99,5 0 0
fasole 2 98,5 0 0
3 98,0 30 0

exprimă în unităţi. Astfel, în cazul seminţelor de grâu, secară şi orz de

clasa I, la 1 kg se admit nu mai mult de 5 seminţe de plante ruderale.
Seminţele de buruieni influenţează negativ asupra cantităţii şi calităţii
producţiei ulterioare deoarece au un coeficientul de înmulţire mai înalt
decât seminţele plantelor de cultură mare. Astfel, o plantă de mohor
roşcat sau de susai de câmp poate forma 7.000 seminţe, una de
ridichioară – până la 20.000, de lobodă albă – până la 100.000, iar
de ştir târâtor – până la 1 mln de seminţe. Din motiv că tehnologiile de
cultivare a culturilor de câmp nu reuşesc să combată eficient buruienile

91
în câmp, chiar şi cantităţile minime de seminţe de buruieni admise de
standardul în vigoare pot crea mari pericole.
În principiu, ierburile furajere formează seminţe mici, iar materialul
lor semincer conţine şi seminţe mici de buruieni; la o analiză eficientă,
trebuie să se ia în calcul nu doar numărul, ci şi masa acestora. La
stabilirea normelor, se ţine cont de numărul seminţelor de buruieni cu
nocivitate înaltă: pălămidă de câmp, urda-vacii etc. Aceste buruieni
perene au rezistenţă sporită, grad înalt de adaptare la de mediul ambiant
şi, din aceste considerente, reduc calitatea producţiei furajere. Trebuie
prevenită şi extinderea buruienilor cu un grad înalt de nocivitate care
nu sunt încă răspândite în republică, pentru a preveni răspândirea lor.
Standardul de Stat nu admite semănarea partidelor de seminţe care
conţin buruieni de carantină (des. 10).
Din categoria acestor plante ruderale fac parte următoarele specii:
ambrozia tripartită, ambrozia pelinifolie, cuscuta de câmp, cuscuta
epitimain.
Nu trebuie admis pentru semănat nici materialul semincer care
conţine seminţe de neghină obişnuită. Un conţinut de 0,5% de neghină
în făină este periculos pentru sănătatea omului.
La semănat nu se admit nici partidele de seminţe afectate de
dăunători vii şi larvele acestora, cu excepţia căpuşelor, a căror cantitate
în seminţele de clasa III nu trebuie să depăşească 20 bucăţi la 1 kg de
sămânţă. Materialul semincer nu ar trebui, totuşi, să conţină nici măcar
această cantitate de căpuşe, deoarece chiar şi exemplarele solitare
ale gândacilor şi căpuşelor, care se înmulţesc rapid în condiţii de
umiditate şi temperatură ridicate, pot face ca, după un termen scurt de
păstrare, seminţele să fie inutilizabile pentru semănat.
Elementele care pot fi înlăturate cu ajutorul maşinilor de curăţare
şi sortare trebuie considerate deşeuri ale seminţelor culturii de bază.
Din categoria acestora fac parte seminţele sfărâmate şi afectate de
dăunători, cele cărora le lipseşte mai mult de jumătate, seminţele turtite,
germinate, putrezite, şiştave şi mărunte. În cazul cerealelor cu paleele
concrescute cu bobul, seminţele decorticate, care se separă greu la

92
 Des.10 : Seminţele unor buruieni de carantină şi nocive
(V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984):

I. Cuscuta: 1. cuscuta de trifoi; 2. cuscuta europeană; 3. cuscuta lui Leman; 4.

cuscuta de in; 5. cuscuta de hamei; 6. cuscuta de câmp; 7. cuscuta Campestris;
II. Ambrozia; III. Zârna ghimpoasă; IV. Amăruţa de câmp.

maşinile de curăţare şi sortare, sunt calificate, conform standardului

privind metodele de analiză a purităţii seminţelor, nu drept deşeuri, ci
drept seminţe ale culturii de bază. Totodată, pentru că seminţele
decorticate se păstrează mai rău şi germinează în condiţii de câmp,
conţinutul lor printre seminţele culturii de bază se marchează cu un indice

93
aparte. Includerea grupelor de seminţe defectate în cultura de bază se
admite doar dacă, în urma analizei capacităţii germinative, se determină
definitiv posibilitatea ca seminţele să fie utilizate pentru semănat.
Ar fi convenabil ca în procesul de curăţare şi sortare să se înlăture
toate seminţele traumate şi afectate. Acest fapt ar asigura păstrarea
mai bună a materialului semincer şi utilizarea eficientă a seminţelor de
calitate scăzută în scopuri furajere.
Dacă nu vom ţine cont de limitele minime privind cele mai mici
seminţe şi seminţele şiştave prevăzute pentru determinarea purităţii, se
va putea constata că uniformitatea seminţelor după mărime şi masă nu
se va mai evidenţia ca indice. Acest lucru se întâmplă pentru că
proprietăţile au o variabilitate puternică în dependenţă de
particularităţile biologice ale soiurilor şi condiţiile de cultivare. Sortarea
seminţelor în funcţie de mărime şi masă se face cu scopul de a le
majora calitatea. Literatura ştiinţifică conţine date contradictorii privind
sortarea în baza acestor proprietăţi.
Cercetătorii susţin că seminţele mari, având o rezervă mare de
substanţe alimentare şi un embrion mai mare, asigură apariţia plantulelor
viguroase, capabile să utilizeze umiditatea solului şi elementele nutritive,
fapt ce influenţează dezvoltarea ulterioară a plantelor, supravieţuirea,
formarea producţiei înalte.
Studiile realizate la catedra de Fitotehnie a Academiei Agricole
Timireazev din Moscova au demonstrat că sortarea seminţelor de
cerealele păioase conform mărimii asigură evidenţierea seminţelor
spicului de bază, primele care se formează pe plantă, şi, prin urmare,
se maturizează fiziologic mai bine. În cazul sortării conform mărimii se
evidenţiază preponderent seminţele lăstarilor întârziaţi de cereale sau
cele ale spicelor nedezvoltate. Seminţele mai mărunte din spicele normal
dezvoltate rămân în masa sortată a producţiei. De aceea, în afară de
seminţele sortate, mari şi bine împlinite, se recomandă şi sortarea
seminţelor în baza dimensiunilor, în cadrul claselor apropiate, proces
numit nivelarea sau uniformitatea seminţelor.
Uniformitatea seminţelor, exprimată în procente, determină

94
cantitatea de seminţe pure, care întruneşte cea mai mare fracţie ca
masă şi sortare, în funcţie de lăţimea lor. În baza acestui program a
fost elaborată tehnica de sortare a seminţelor cu ajutorul maşinilor de
curăţare, inclusiv a celor de cereale păioase, în funcţie de grosime, şi
a fost stabilită metoda de evaluare a uniformităţii seminţelor. Conform
acestei metode, seminţele de grâu şi de alte cereale trebuie sortate cu
ajutorul unui complet de site cu orificii alungite, cu dimensiunile cuprinse
într-un interval de 0,2 mm. Se consideră că o partidă de seminţe are o
uniformitate deplină, dacă masa ei de bază are nu mai puţin de 75-
80% şi rămâne pe două site învecinate. În tabelul 39 se indică totalurile
analizei uniformităţii seminţelor a două probe de grâu. La prima probă
de seminţe, cantitatea maximă de pe două site învecinate a constituit
56%, la a doua – 82%. Uniformitatea seminţelor din prima probă este
considerată insuficientă, iar a celor din a doua – bună.
Cercetările realizate la catedra de fitotehnie a Academiei Agricole
Timireazev din Moscova justifică prioritatea seminţelor mari şi uniforme
de orz, grâu, mei, care, la sădire, au realizat un spor de 200-400 kg/ha
(tab. 21).
Însă literatura de specialitate conţine şi alte date care demonstrea-
ză că pentru creşterea calităţii producţiei trebuie înlăturate seminţele
mici, şiştave şi uşoare, şi că fracţiile de seminţe mijlocii şi mari au valoare

Tabelul 21
Determinarea uniformităţii seminţelor de grâu
(V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984)
Nr. Dimensiunile Cota seminţelor după fracţii, %
ciururilor orificiilor, mm Proba 1 Proba 2
1 3,25 1,9 0,1
2 3,25-3,00 17,6 0,8
3 3,00-2,75 17,9 1,6
4 2,75-2,50 38,0 30,8
5 2,50-2,25 17,7 50,9
6 2,25-2,00 4,8 12,9
7 2,00-1,75 1,1 1,7
8 1,75-1,50 1,0 1,2

95
egală. Analizând rezultatele cercetărilor ştiinţifice referitor la mărimea
şi uniformitatea seminţelor, I. Strona a stabilit că majoritatea lor prezintă
abordări metodologice diferite privind definiţia seminţelor mari şi
mărunte, specifice diferitor perioade de dezvoltare a agriculturii. Aşadar,
unii savanţi consideră mari seminţele a căror cotă procentuală de
producţie nu depăşeşte 25-30%, iar alţii – toate seminţele, în afară de
cele mărunte, a căror cotă procentuală constituie 25% din producţie.
Deseori, drept seminţe mărunte sunt considerate seminţele şiştave,
care nu sunt valoroase pentru semănat. I. Strona a propus o altă
definiţie a seminţelor mijlocii, calificându-le drept fracţia ce constituie
masa de bază a seminţelor într-o anume partidă. În baza acestei definiţii,
seminţele mari şi cele mărunte pot fi diferenţiate clar. În plus, N. Ulrih
şi I. Strona au demonstrat că în cercetările anterioare nu se făcea
distincţie între definiţia productivităţii şi cea a producţiei medii. De
regulă, seminţele mari şi grele manifestă o productivitate mai înaltă
decât cele mici şi uşoare. Însă producţia este determinată nu doar de
productivitatea plantelor, ci şi de numărul lor. Prin modificarea şi, în
primul rând, prin optimizarea numărului de plante poate fi obţinută o
producţie înaltă nu doar de la seminţele mari.
Conform mai multor cercetări ştiinţifice, pentru agricultura
contemporană ar fi suficient ca la sortare să se elimine seminţele mici
şi uşoare, fără a separa seminţele medii şi cele mari din fracţii. Totuşi,
în unele condiţii concrete, mai ales atunci când este necesară
încorporarea adâncă a seminţelor, fracţiile de seminţe mari sunt mai
valoroase. În condiţiile de umiditate suficientă, calităţile preţioase ale
acestora se realizează pe deplin.
Gradul de sortare a seminţelor în condiţiile de producţie se
determină, în prezent, cu ajutorul cerinţelor standardului faţă de puritatea
şi capacitatea germinativă. Seminţele se sortează până la nivelurile
care pot asigura calităţi semincere înalte. La nivelul contemporan al
tehnologiei de cultivare, pentru a obţine, de exemplu, seminţe de
cereale de clasa I şi II, este necesară înlăturarea a circa 25% din
producţie. Evident, această cotă procentuală este convenţională şi, în

96
măsura posibilităţilor, în condiţii reale, trebuie să se ţină cont de
particularităţile situaţiei: nivelul de respectare a tehnologiei de cultivare
a culturilor de câmp, desimea recoltabilă şi uniformitatea semănăturilor,
durata recoltării şi calitatea ei etc. În condiţii de cultivare instabilă se
recomandă determinarea calităţilor semincere a seminţelor în funcţie
de fracţiile de mărime, greutate etc. În prima partidă, pentru a obţine
seminţe condiţionate, este suficient să se înlăture seminţele uşoare sau
fracţiile 1 şi 2. Seminţele condiţionate se pot obţine prin înlăturarea
seminţelor uşoare (fracţiile 1 şi 2), precum şi a celor grele (fracţia 4).
Seminţele grele din fracţia 4 devin necondiţionate pentru că includ
seminţe decorticate, cu o capacitate germinativă scăzută. Pentru a
sorta seminţele din partida a doua, din masa acestora trebuie să se
înlăture nu doar seminţele uşoare, ci şi cele decorticate, care pot fi
separate împreună cu o parte din seminţele mari condiţionate. Aceste
date reflectă diversitatea condiţiilor ecologice şi tehnologice de cultivare
a diferitor specii în general şi a hriştei în mod concret. Sortarea cu
ajutorul maşinilor moderne asigură, în majoritatea cazurilor, separarea
seminţelor condiţionate.
Majorarea capacităţii germinative joacă un rol important în procesul
sortării seminţelor şi, mai ales, la producerea seminţelor în condiţiile
meteorologice instabile ale Republicii Moldova. În plus, prin sortare se
separă şi seminţele cu o capacitate ridicată de producţie. În acest caz se
ameliorează atât calitatea seminceră, cât şi capacitatea de producţie a
soiului, fiind necesară evaluarea fracţiilor de seminţe în baza mai multor
indici: traumarea, afectarea de boli şi dăunători. Analiza concomitentă a
indicilor de calitate a seminţelor creează condiţii favorabile pentru sortarea
şi separarea seminţelor condiţionate (tab. 22).
Analiza calităţii seminţelor conform fracţiilor permite recoman-
darea unor regimuri raţionale de sortare a anumitor partide. Această
metodă de apreciere a seminţelor necesită un volum mare de muncă
şi, totodată, trebuie utilizată şi în cazurile în care seminţele se formează
şi se maturizează în condiţii nefavorabile.
În cazul unor plante de cultură mare, precum porumbul, sfecla

97
 Tabelul 22
Calitatea fracţiilor de seminţe de grâu durum de toamnă
(V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984)
Dimensiunile orificiilor la site, mm
Specificare mai mult
2,0-2,2 2,2-2,5 2,5-2,8 2,8-3,0 3,0-3,2
de 3,2
Randamentul fracţiilor, % 4 18 46 22 7 3
Masa a 1.000 seminţe, g 18,5 25,4 36,5 41,7 44,5 49,0
Energia germinativă, % 87 88 94 95 92 86
Capacitatea germinativă, % 95 96 99 97 95 94
Cota seminţelor traumate, % 10 10 12 14 21 36
Puterea de străbatere, %
Numărul de germeni, % 62 75 89 83 80 76
Masa germenilor, g 4,0 4,6 6,9 6,6 6,6 4,3
Gradul de utilizare a frac-
ţiilor pentru formarea par-
- - + + + -
tidei de seminţe de calitate
înaltă

pentru zahăr şi sfecla furajeră, floarea-soarelui etc., în paralel cu sortarea

se utilizează calibrarea seminţelor, fapt ce permite un semănat uniform,
intervalul dintre plante reprezentând desimea recoltabilă. În tehnologiile
actuale intensive, această metodă de amplasare a seminţelor are mai
multe avantaje: excluderea lucrului manual la formarea densităţii,
asigurarea plantelor (din momentul apariţiei plantulelor) cu o suprafaţă
nutritivă optimă, economia materialului semincer etc.
De exemplu, în funcţie de lungime, lăţime şi grosime, seminţele
porumbului au fost divizate în 6 fracţii.
Calibrarea seminţelor de porumb, sfeclă pentru zahăr, sfeclă fura-
jeră, floarea-soarelui etc., alte metode de pregătire post-recoltare
(uscarea, încrustarea, drajarea etc.), se realizează la uzine specializate.
Ulterior, aceste seminţe sunt achiziţionate de către gospodăriile agricole.
Metoda de pregătire a seminţelor în centrele specializate (uzine,
firme etc.) prezintă multe avantaje, prin faptul că reduce timpul,
mijloacele băneşti şi materiale. Pe lângă avantajele economice, ea dă
prioritate şi pregătirii lor calitative.

98
6. 3. Influenţa umidităţii asupra calităţii seminţelor în
perioada de păstrare a acestora
După treierat şi după curăţatul cu ajutorul combinelor, se formează
un amestec din seminţele culturii de bază şi diferite impurităţi.
Impurităţile, inclusiv părţile verzi ale plantelor, care conţin până la 50-
80% apă, precum şi fructele umectate, seminţele plantelor ruderale,
bulgări de pământ, umectează şi poluează seminţele, reducându-le
calitatea. Din aceste considerente, este important ca, imediat după
recoltare, seminţele să fie curăţate de impurităţi.
Deseori, pentru a aduce materialul semincer la o stare ce să
permită punerea lui la păstrare este suficientă o singură curăţare. În
cazul în care seminţele sunt umede, după curăţare ele trebuie neapărat
uscate, fiindcă tocmai seminţele umede sunt cele care se alterează
imediat după recoltare în spaţiul de păstrare. După uscare, seminţele
trebuie sortate, înlăturându-se seminţele şiştave, cele uşoare, fracţiile
mici. Aşadar, obiectivul de bază al condiţionării seminţelor după
recoltare implică şi curăţarea operativă; în caz că sunt umectate, ele
trebuie uscate şi sortate.
Gradul de umiditate a seminţelor este extrem de important pentru
păstrarea lor. În cazul în care conţinutul de umiditate este scăzut, ea
este reţinută de coloizii proteinelor şi glucidelor. Pe de altă parte,
majorarea umidităţii seminţelor conduce la apariţia umidităţii libere şi
la activarea bruscă a tuturor proceselor vitale.
Nivelul de umiditate după care începe să se acumuleze apa liberă
se numeşte umiditate critică.
În dependenţă de compoziţia chimică a seminţelor, diferite culturi
de câmp au diferite valori ale umidităţii critice. Astfel, pentru majoritatea
cerealelor şi ierburilor graminee, umiditatea critică a seminţelor este
cuprinsă în limitele 14,0-15,0%, iar pentru leguminoasele pentru boabe
– 15-16%. Lipidele nu reţin umiditatea şi, din aceste considerente,
plantele oleaginoase au o umiditate critică mai scăzută. De exemplu,
în cazul hibrizilor contemporani, aceasta constituie doar 6-8%.
Umiditatea liberă majorează brusc activitatea fermenţilor hidrolitici

99
şi de respiraţie şi provoacă o creştere instabilă a intensităţii de respiraţie.
S-a stabilit că, la depăşirea cu 2-3% a umidităţii critice a seminţelor
de cereale, intensitatea respiraţiei creşte de 10-20 ori. În acelaşi timp,
în seminţele umede fără ambalaj se acumulează bioxid de carbon şi
are loc procesul de respiraţie anaerobă a seminţelor, precum şi produse
de eliminare, în primul rând alcoolul etilic, care afectează embrionul.
Dat fiind faptul că în timpul respiraţiei seminţele elimină bioxid de
carbon, apă şi căldură, în seminţele fără ambalaj umiditatea creşte şi
mai mult. În condiţii de umiditate şi căldură ridicată, se dezvoltă diferite
microorganisme, inclusiv cele deosebit de periculoase pentru păstrarea
seminţelor – mucegaiul. În urma acestor procese capacitatea
germinativă a seminţelor se reduce considerabil sau se pierde definitiv.
Căldura influenţează şi ea, în mare măsură, intensitatea respiraţiei
seminţelor. La temperaturile 00C-100C, intensitatea respiraţiei (des. 11)
seminţelor de grâu aproape că nu depinde de umiditatea lor, rămânând
joasă şi variind între 11 şi 18 %. La temperaturi de 18-250C, intensitatea
respiraţiei seminţelor, începând cu umiditatea critică, se majorează
considerabil. Astfel, influenţa negativă a umidităţii ridicate (care depăşeşte
pragul critic) se manifestă mai ales toamna, imediat după recoltarea
seminţelor, când se înregistrează temperaturi ridicate.
Eliminarea CO2 în mg la 100 g
s.u. în timp de 24 ore

Umiditatea seminţelor, %

Des.11 : Dependenţa intensităţii respiraţiei seminţelor de grâu

de umiditate şi căldură (V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984).

100
 Durata păstrării calităţii seminţelor de cereale depinde în mare
măsură de umiditatea seminţelor şi temperatura aerului. Astfel, este
necesară reglarea umidităţii seminţelor şi temperaturii aerului din
depozite, deoarece în funcţie de aceşti indici variază şi durata păstrării
seminţelor. În paralel cu reducerea duratei de păstrare, se diminuează
calităţile semincere şi capacitatea de producţie a seminţelor. Trebuie
să se stabilească şi termenul păstrării seminţelor (tab. 23). La o
temperatură a aerului de circa 200C în timpul recoltării, seminţele cu
umiditatea de 20% pot fi păstrate fără pericol maximum 24 ore.
Tabelul 23
Durata perioadei de păstrare a seminţelor (pe diurne) în funcţie
de umiditatea şi temperatura acestora
(V. Griţenko, Z. Kalošina, 1984)
Umiditatea Temperatura, ºC
seminţelor,
5 10 15 20 25 30
%
12 Păstrarea stabilă pe o perioadă îndelungată
14 De lungă durată 93 32 19
16 De lungă durată 126 32 14 7 4
18 130 36 10 5 - -
20 39 13 5 1 - -
22 24 10 2 - - -
26 18 5 - - - -
30 12 - - - - -

În cazul seminţelor nematurizate şi traumate creşte efectul negativ

al umidităţii, care provoacă o intensitate sporită a respiraţiei. Seminţele
şiştave de grâu respiră de două ori mai energic decât cele împlinite.
Acest fenomen se explică prin suprafaţa activă şi mare a seminţelor
şiştave; în cazul seminţelor traumate se facilitează metabolismul gazos
cu mediul ambiant. În acelaşi timp, seminţele şiştave şi cele traumate
pot fi afectate mai uşor şi mai intens de microfloră.
Aşadar, păstrarea stabilă presupune reducerea la minim a
metabolismului gazos al seminţelor şi excluderea posibilităţii de dezvoltare
activă a microorganismelor. Aceste condiţii sunt asigurate doar atunci
când din seminţe se înlătură toata apa liberă. Astfel, nivelul umidităţii

101
critice este pus la baza stabilirii normelor de umiditate a seminţelor
conform Standardelor de Stat. În condiţiile Republicii Moldova,
umiditatea de păstrare a cerealelor păioase (grâu, secară, triticale, orz,
ovăz) şi panicoide (porumb, sorg, mei, hrişcă) constituie 14%.
Nu se recomandă păstrarea materialului semincer cu umiditatea
16-17% la temperaturi ridicate, deoarece, în aceste condiţii, se dezvoltă
microorganismele. Cercetătorii de la Catedra de păstrare şi tehnologie
a produselor agricole a Academiei Agricole Timireazev din Moscova
au stabilit că dacă la temperatura de 18-220C umiditatea materialului
semincer depăşeşte cu 1% umiditatea critică, se formează mucegaiul
şi se reduce capacitatea lui germinativă. Acest proces este stimulatde
substanţele toxice pe care le produc ciupercile. Pericolele de acest
gen trebuie prevenite şi eliminate în cazul fondurilor de asigurare a
seminţelor, care se păstrează pe parcursul întregului an, inclusiv în timpul
verii, la temperaturi înalte: umiditatea seminţelor trebuie să fie cu 1-2%
decât cea critică.
Conform cercetărilor, capacitatea germinativă a cerealelor,
inclusiv a grâului şi a secarei de toamnă depozitate în fondurile de
rezervă şi asigurare, s-a putut menţine pe parcursul întregului an doar
în cazurile în care umiditatea seminţelor nu a depăşit 13-14%. În cazul
păstrării fără ambalaj, umiditatea seminţelor condiţionate şi uscate nu
a variat considerabil în raport cu umiditatea relativă a aerului (tab.24).
Tabelul 24
Umiditatea seminţelor cerealelor de toamnă
la păstrarea fără ambalaj
(P. Şibaev, B. Carpov)
Gruparea seminţelor Umiditatea medie a seminţelor, %
Numărul
în funcţie de Primăvara
de La începutul La semănat
umiditate la (peste 8 luni)
partide păstrării (peste 12 luni)
începutul păstrării, % la semănat
până la 14 54 13,0 13,9 13,5
14,1-15,0 42 14,6 15,0 14,5
15,1-16,0 32 15,6 15,6 15,0
peste 16,0 26 16,8 16,5 16,0

102
 Umiditatea seminţelor variază semnificativ în cazul în care ele sunt
păstrate în ambalaj (saci), din cauza suprafeţei mai mari prin care are loc
metabolismul gazos dintre seminţe şi aer. Astfel, seminţele cu umiditatea
iniţială 10,2% se umectează peste un an până la 14,2%, iar cele cu
umiditatea de 15,1% – până la 15,5%. Pentru o siguranţă mai mare se
recomandă păstrarea fără ambalaj a seminţelor condiţionate, la o înălţime
de 2-3 m. În acest caz seminţele din fondurile de rezervă şi asigurare se
umectează mai puţin şi se încălzesc mai încet la păstrarea de vară.
Dacă seminţele din fondurile de rezervă şi asigurare de toamnă
nu au fost uscate, atunci ele trebuie neapărat condiţionate primăvara.
Totodată, eficienţa uscării de primăvară este mult mai scăzută decât
uscarea de toamnă, imediat după recoltare. Practica fitotehnică
cunoaşte mai multe metode de uscare a seminţelor.
Uscarea naturală prin expunerea la soare şi la vânt este adecvată
pentru partidele mici de seminţe. Metoda poate fi aplicată în condiţii
de timp favorabil şi în spaţii special pregătite.
Uscarea termică, în uscătoriile de diferit tip, este metoda de bază
a uscării producţiei pentru marfă şi a materialului semincer. Pentru a
usca în uscătorii seminţele culturilor de câmp este necesară respectarea
regimurile diferite, adecvate speciei şi umidităţii seminţelor.
La uscarea materialului semincer, temperatura limită de încălzire
în uscătorii trebuie să constituie 450C; dacă umiditatea seminţelor
depăşeşte 25%, temperatura maximă trebuie să constituie 400C.
Această tehnică reprezintă o uscare instabilă, la aplicarea căreia, la
etapa de trecere a seminţelor, se înlătură nu mai mult de 5% din
umiditate. Această metodă este recomandabilă pentru seminţele
leguminoaselor pentru boabe, care, datorită compoziţiei lor chimice
(conţin cantităţi mari de proteine), dimensiunilor mari ale seminţelor,
elimină încet umiditatea sau se coagulează la uscarea rapidă.
O altă metodă e uscarea cu aer încălzit, prin ventilarea activă.
Această metodă facilitează crearea regimului termic necesar şi permite
obţinerea unor seminţele de calitate bună pentru toate plantele de cultură
mare. Prelucrarea termică cu ajutorul aerului a seminţele care nu au

103
trecut încă prin maturizarea postrecoltabilă contribuie la majorarea
energiei şi capacităţii germinative. Regimul uscării seminţelor se
realizează la temperatura de 30-350C, pentru că aerul se încălzeşte
până la temperaturi cu 10-150C mai mari. Uscarea cu ajutorul ventilaţiei
active este deosebit de eficientă în cazul leguminoaselor pentru boabe,
meiului, hriştei – plante al căror înveliş se distruge repede la uscarea în
uscătorii. Există diferite utilaje ce permit uscarea seminţelor cu ajutorul
metodei de ventilaţie activă. Un dezavantaj al acestei metode de uscare
este durata ei lungă.
Condiţionarea termică cu aer trebuie aplicată şi în cazul seminţelor
cerealelor de toamnă, pentru că în unele cazuri, în condiţiile Republicii
Moldova seminţele nu reuşesc să se maturizeze imediat după recoltare.

6. 4. Metode de păstrare a seminţelor

Pentru tehnologiile moderne, seminţele reprezintă un factor
biologic important al producţiei. Optimizarea acestui factor prevede:
· depozitarea seminţelor în construcţii speciale, care să asigure
condiţii corespunzătoare de păstrare;
· păstrarea seminţelor prin respectarea principiului de reducere
la maxim a proceselor vitale din masa de seminţe;
· conformarea calităţilor semincere la Standardul de Stat pentru
clasele I- III.
Or, anume seminţele condiţionate la un nivel optim asigură:
· capacitatea de producţie a seminţelor;
· capacitatea de producţie a soiului;
· calităţile semincere.
În prezent, există mai multe metode de păstrare a materialului
semincer.
Păstrarea seminţelor în stare uscată este cea mai răspândită
metodă. Conţinutul mai ridicat de umiditate al seminţelor recoltate se
reduce la limita la care dispare orice pericol de alterare. Majoritatea
seminţelor cerealelor de toamnă şi de primăvară se recoltează la
mijlocul verii şi umiditatea lor se reduce pe cale naturală. În unele

104
toamne, din cauza întârzierii vegetaţiei şi a precipitaţiilor abundente, în
cazul speciilor recoltate târziu (porumb, soia, floarea-soarelui, sorg
etc.) trebuie utilizat orice mijloc de reducere a umidităţii seminţelor:
lopatarea permanentă, folosirea uscătoarelor mobile sau staţionare.
Păstrarea seminţelor la temperaturi scăzute presupune introducerea în
masa de seminţe a aerului rece, chiar dacă ele conţin cantităţi sporite
de apă. Dacă se aplică această metodă de păstrare, temperatura în
masa de seminţe variază în dependenţă de umiditatea lor (tab. 25).
Tabelul 25
Temperatura în masa de seminţe în dependenţă de umiditate, în
cazul păstrării la temperaturi scăzute (G. Morar şi al., 2004)
Temperatura maximă care asigură
Umiditatea seminţelor, %
păstrarea seminţelor timp de 60 zile (°C)
16 12,8
18 7,2
20 4,4
22 1,7
Pentru condiţiile Republicii Moldova, păstrarea seminţelor la tempe-
raturi scăzute (12,8-1,7°C) prezintă un interes deosebit pentru hibrizii semi-
tardivi şi tardivi de porumb, floarea-soarelui, pentru soiurile de soia care
parvin în depozite cu un conţinut ridicat de apă şi nu pot fi uscate imediat
pe cale artificială. Această metodă poate fi aplicată doar pentru perioade
scurte de timp, până la uscarea artificială pentru păstrarea definitivă.
Păstrarea seminţelor prin aerare activă presupune schimbarea
aerului din spaţiul intergranular al seminţelor, fără a implica mişcarea
lor. Prin aerare activă se asigură reducerea necesarului de forţă de
muncă manuală pentru lopătare, reglarea temperaturii în masa de
seminţe, reducerea activităţii vitale şi umidităţii în masa de seminţe,
prevenirea proceselor de încingere, stoparea înmulţirii dăunătorilor etc.
Aerarea activă se realizează prin introducerea în masa de seminţe
a curenţilor de aer sub presiune. În acest scop sunt necesare instalaţii
speciale de ventilare, care, prin canale speciale, amplasate sub nivelul
pardoselii, introduc aerul în masa de seminţe din depozit. Aerarea activă
trebuie realizată astfel încât la ieşirea din masa de seminţe aerul să nu

105
depăşească umiditatea relativă de 80%. Pentru a asigura păstrarea
seminţelor în cele mai bune condiţii, aerarea activă trebuie efectuată în
anotimpurile reci, iar în perioadele mai călduroase, pe timp de noapte.
Este foarte important ca seminţele să fie păstrate alături de
substanţele chimice, dat fiind faptul că substanţele chimice sterilizate,
introduse în masa de seminţe, împiedică dezvoltarea microorganismelor,
insectelor şi acarienilor şi inhibă procesul de respiraţie. Anume aplicarea
substanţelor chimice creează condiţii pentru păstrarea pe un timp mai
îndelungat a seminţelor cu un conţinut sporit de umiditate, fără ca
acestea să se degradeze. Dintre substanţele chimice utilizate la păstrarea
seminţelor prezintă interes următoarele: cloropierina, dicloretanul,
metabisulfitul, acidul propionic etc.
În cazul în care masa de seminţe este uscată şi este înlăturat orice
pericol de încingere, seminţele pentru semănat se păstrează ambalate
în saci. Sacii în care se păstrează seminţele de elită şi superelită trebuie
să fie noi, confecţionaţi din fibre textile.
Scăzăminte de seminţe în timpul păstrării. În timpul păstrării
şi manipulării seminţelor, au loc şi unele pierderi care, în funcţie de
cauzele ce le produc, se divid în pierderi admisibile şi inadmisibile.
Admisibile sunt pierderile survenite din cauza condiţionării,
reducerii umidităţii, pierderile mecanice prin transport şi manipulare,
pierderi fiziologice.
Pierderile de la condiţionare se determină conform formulei:
G (CS1 - CS 2 )
PG = ,
100 - CS 2
unde:
PG – pierderi de greutate, kg;
G – greutatea masei de seminţe supuse curăţării, kg;
CS1 – procentul iniţial de corpuri străine; %.
CS2 – procentul de corpuri străine din masa de seminţe după curăţare.

Pierderile de umiditate depind de conţinutul în apă al seminţelor

înmagazinate şi se determină conform formulei:

106
 100( a - b)
X = ,
100 - b
unde:
X – procentul scăderilor în greutate;
a – umiditatea seminţelor la înmagazinare;
b – umiditatea seminţelor la un anumit moment, pe parcursul
păstrării sau la livrare, %.

Pierderile fiziologice apar în urma procesului de respiraţie şi, în

mare măsură, depind de temperatura şi umiditatea masei de seminţe.
Dacă seminţele sunt păstrate în limitele umidităţii critice, aceste pierderi
sunt foarte reduse.

Cerealele cu un conţinut de umiditate de 11,5-12,5% pierd, după

o păstrare de 2-3 ani, doar 0,2 % din substanţa lor organică.
Scăderile provocate de transporturile interioare, inclusiv încăr-
carea şi descărcarea, se estimează la 0,002% pentru seminţele de
cereale şi leguminoase pentru boabe şi la 0,03 pentru seminţele oleagi-
noaselor. În cazul tuturor speciilor, se admite o scădere de 0,01%
pentru fiecare manipulare.
Pierderile inadmisibile sunt provocate de depozitarea necalitativă,
de dăunătorii animali, insecte şi acarieni de sustrageri etc. Ele pot fi
prevenite prin metode de protecţie.
6. 5. Metode de pregătire a seminţelor
pentru semănat
Există trei categorii de metode care se aplică, înainte de semănat,
asupra seminţelor: obligatorii, specifice şi facultative.
Tratamentele obligatorii au scopul de a combate bolile ce se
transmit prin sămânţă; a proteja seminţele şi germenii contra unor
ciuperci existente în sol care pot provoca boli sau stimula putrezirea
seminţelor în timpul încolţirii; a combate dăunătorii ce atacă sămânţa
pe parcursul germinării sau plantele tinere. Din aceste considerente,
înainte de semănat, seminţele se prelucrează cu fungicide şi insecticide,

107
microelemente, reglatori de creştere. Tratarea se efectuează cu o soluţie
formatoare de peliculă, prin încrustare, evitându-se pierderea
preparatelor chimice la ambalarea şi descărcarea pentru semănat,
poluarea mediului ambiant şi intoxicarea lucrătorilor din câmp. În calitate
de formatori de peliculă se utilizează următoarele preparate:
· sarea de sodiu carboxil – metil-celuloză SSCMC de 2% (200
g de SSCMC+ 10 l de apă);
· APV de 5% (500 g de APV +10 l de apă);
· Tigam 50% (5 kg de Tigam +10 l de apă).
Încrustarea seminţelor este cel mai eficient proces obligatoriu
din cadrul sistemului integrat de protecţie a plantelor şi se aplică la
toate culturile ce câmp.
Seminţele tuturor culturilor de câmp trebuie să corespundă prin
calitate cerinţelor Standardului de Stat de clasa I-III şi să fie însoţite
de un buletin de certificare, elaborat de laboratoarele specializate.
Drajarea seminţelor reprezintă acoperirea lor cu un înveliş nutritiv
de protecţie şi este recomandabilă pentru unele plante de cultură mare
(sfecla, rapiţa, lucerna, plante legumicole), care provoacă dificultăţi la
semănat. Seminţele drajate se acoperă cu substanţe în componenţa
lor intră amestecuri nutritive, fungicide, insecticide, microelemente etc.
care, la etapele iniţiale, asigură creşterea şi dezvoltarea plantelor. În
acest caz, seminţele drajate contribuie la realizarea semănatului la o
densitate recoltabilă, amplasarea seminţelor pe un pat germinativ
uniform, cu interval stabil, ceea ce permite excluderea lucrului manual
la întreţinerea semănăturilor.
Tratamentele specifice – scarificarea, stratificarea, inocularea –
sunt cele care se aplică doar anumitor grupe de seminţe.
Scarificarea implică afectarea artificială a învelişului prin
efectuarea de zgârieturi, şlefuirea suprafeţei. Ea majorează capacitatea
germinativă a seminţelor dure ale ierburilor leguminoase perene (lucernă,
trifoi, sparceta etc.), pepenelui verde şi de masă. Deoarece învelişul
seminţelor acestor specii este impermeabil pentru apă şi aer, ele nu
germinează nici în condiţii favorabile.

108
 Stratificarea reprezintă menţinerea seminţelor unor specii care
germinează slab în nisip umectat sau în turbă, la temperaturi de 1-5oC
sau sub zăpadă, timp de 1-3 luni. Temperaturile joase stimulează încolţirea
seminţelor prin maturizarea suplimentară, deoarece, în aceste condiţii,
afluxul de oxigen este mai mare, dat fiind faptul că la temperaturi scăzute
creşte solubilitatea lui. Seminţele de mei, sorg, floarea-soarelui, salvie,
bumbac au o perioadă lungă de maturizare. Durata perioadei de
maturizare de după recoltare este influenţată şi de mediul ambiant, precum
şi de particularităţile biologice ale culturilor de câmp.
Seminţele care s-au copt în condiţii de căldură au o durată de
maturizare mai mică, iar cele coapte pe vreme rece şi ploioasă,
respectiv, au o durată mai lungă de maturizare.
Inocularea seminţelor leguminoaselor pentru boabe (mazăre, soia,
fasole etc.) se realizează în ziua semănatului. Seminţele se prelucrează
cu nitragină activă şi se încrustează contra agenţilor patogeni, fixaţi pe
tegumentul seminţei care provoacă fuzarioză, antracnoza, putregaiul
de rădăcină. În acest scop se utilizează fungicide, în baza formatorilor
de peliculă. Seminţele se inoculează şi cu preparate bacteriene: câte
200 g de Rizotrofin şi Rizolignin sau 0,5 l Nitragin specific pentru
cantitatea de seminţe la hectar, la care se adaugă încă 30-35 g de
substanţă activă şi microelemente. Inocularea se realizează neapărat
în locuri protejate de razele directe ale soarelui. Introducerea
biopreparatelor prin încrustare reţine de 20 ori mai multe bacterii pe
cantitatea de seminţe decât numărul de bacterii reţinut la tratarea prin
metoda obişnuită. Inocularea contribuie la formarea unui număr mai
mare de nodozităţi, la creşterea masei sistemului radicular, ceea ce
contribuie la fixarea, în cantităţi ridicate, a azotului din atmosferă.
Tratamente facultative se realizează cu scopul de a îmbunătăţi
capacităţile germinative prin aplicarea tratamentului termic sau
aerotermic, tratarea cu microelemente, biostimulatori de creştere, unde
electromagnetice a seminţelor, vernalizarea materialului semincer.
Tratamentele pentru seminţe sunt specifice fiecărei culturi de
câmp şi sunt prezentate, în detaliu, în cadrul tehnologiilor de cultivare,
în funcţie de particularităţile biologice.

109
CAPITOLUL VII. REPAOSUL SEMINAL ŞI
GERMINAREA SEMINŢELOR

7. 1. Fazele şi condiţiile de germinare

a seminţelor
Seminţele sunt compuse din 3 elemente principale: embrion,
depozit de substanţe nutritive de rezervă şi înveliş seminal. Rezervele
de substanţe nutritive sunt necesare pentru nutriţia embrionului la
încolţire, iar învelişul seminal are funcţia de protecţie. Embrionul este
mugurele ereditar al viitoarei plante.
Încolţirea este un proces foarte complex. Din rudimentul ereditar
apare germenul iar ulterior din germen se obţin plantule răsărite, în
stare de nutriţie autotrofă.
În procesul de încolţire, se disting trei momente: absorbţia apei
(proces fizic), transformarea substanţelor de rezervă insolubile în
substanţe solubile (proces biochimic) şi încolţirea – creşterea
embrionului (morfologia încolţirii).
S-au evidenţiat următoarele faze de germinare a seminţelor:
Faza de umflare. La această fază, sămânţa constituie un corp
coloidal poros; seminţele uscate la aer absorb apa – un proces de
natură fizico-chimică, numit umflare, de la care şi provine numele fazei.
Seminţele uscate la aer absorb apa cu o putere de circa 500-700
atm. Seminţele neviabile absorb apa ca şi cele viabile, însă umflarea
lor rezultă în putrezire, în timp ce seminţele viabile încolţesc.
Faza de activizare în seminţe. La faza de activizare în seminţe,
enzimele, vitaminele, regulatorii de creştere la hidroliză din seminţe
asigură trecerea substanţelor de rezervă în formă solubilă şi mişcarea
către punctul de creştere.
Faza de creştere. Creşterea embrionului începe odată cu creşterea
celulelor. În acest caz, prin întindere, din contul sporirii cantităţii de suc
celular (formarea vacuolelor), se măreşte cantitatea de citoplasmă în
celule. Creşterea celulelor prin întindere asigură creşterea rapidă în
lungime a radicelei şi ieşirea ei din sămânţă. În general, devierea celulelor

110
coincide cu apariţia radicelei. Procesul de întindere şi deviere a celulelor
poate fi considerat fază separată sau fază de creştere.
Aceste procese de creştere reprezintă începutul creşterii şi
dezvoltării ulterioare a componentelor embrionului, care conduc la
formarea germenului şi a plantulei răsărite.
Cantitatea de apă necesară pentru umflarea seminţelor se stabi-
leşte în funcţie de compoziţia chimică a seminţelor, deoarece substanţele
absorb în componenţa lor cantităţi diferite de apă: substanţele proteice
– 180%; amidonul – 70%; celuloza – 30%. Cantitatea minimă de apă
necesară pentru încolţirea cerealelor constituie circa 50%, a legu-
minoaselor – mai mare de 100%.
Deoarece lipidele nu absorb apa, în cazul plantelor oleaginoase
absorbţia apei depinde de conţinutul de proteină din ele. La unele
culturi, cantitatea de apă necesară pentru umflare depinde de pericarp.
Tabelul 26
Cantitatea de apă necesară pentru încolţirea seminţelor
Cultura Cantitatea de apă faţă de masa lor uscată, %
grâu 46,6-47,7
secară 57,7-64,7
ovăz 59,8-76,3
orz 48,2-57,4
mei 25,0-38,2
porumb 37,3-44,8
mazăre, bob, fasole 106-114
linte 93,3
floarea-soarelui 56,6
sfeclă pentru zahăr 120-168
trifoi 117-143

De exemplu, pentru a umfla pericarpul sfeclei pentru zahăr se

cere foarte multă apă, iar dacă nu se ia în calcul pericarpul se consumă
40-70% de apă.
Structura, grosimea şi permeabilitatea învelişului, capacitatea de um-
flare a componentelor seminţei influenţează viteza cu care se umflă aceasta.
Permeabilitatea învelişului seminţei este diferită în diferite regiuni ale
acesteia şi, prin urmare, apa pătrunde diferit în diferite părţi ale seminţei.

111
 În cazul cerealelor, apa pătrunde în embrion, şi trece ulterior în
endosperm; doar o mică cantitate pătrunde în endosperm prin învelişul
seminţei. La leguminoase, apa pătrunde prin micropile, hil şi şolază. În
seminţele de floarea-soarelui apa pătrunde, în general, prin rândurile
parenchimatice în ţesuturile sclerenchimatice. În sol, seminţele nu
interacţionează cu apa pură, dar cu soluţia solului care, în funcţie de
condiţii, se reţine, cu intensităţi diferite, în sol. Seminţele umflate dispun
de o anumită forţă de absorbţie, care, la majoritatea culturilor, în perioada
încolţirii, se apropie de presiunea apei din sol şi a umidităţii de ofilire.
Abundenţa apei influenţează negativ umflarea, iar încolţirea se
reţine din cauza insuficienţei de oxigen.
Insuficienţa sau abundenţa apei la încolţire produce schimbări în
procesul metabolic şi reduce producţia.
În cazul grâului de toamnă, relaţia dintre perioada semănat-apariţia
plantelor şi umiditatea solului se exprimă în baza următoarei formule:
74,2
n= ,
R × 0.74
unde:
n – numărul de zile de la semănat până la apariţia plantelor;
R – rezerva de apă în stratul de sol 20 cm, mm.
Seminţele încolţite se usucă la o umiditate a solului mai mică decât
maxima higroscopică. Dacă umiditatea solului se află în limitele dintre
maxima higroscopică şi umiditatea de ofilire, seminţele pot fi afectate
de microorganisme şi dăunători.
O altă condiţie obligatorie pentru încolţire este afluxul optim al
oxigenului. Procesele care au loc în seminţe în timpul încolţirii, la
hidroliză, transformarea substanţelor organice insolubile în substanţe
solubile, mişcarea elementelor de nutriţie către conul de creştere solicită
energia care se obţine prin respiraţie, în rezultatul oxidării substanţelor
de rezervă, în general a glucidelor şi lipidelor. Intensitatea respiraţiei
creşte brusc pe parcursul germinării, îndeosebi la începutul creşterii.
Insuficienţa oxigenului poate cauza respiraţie anaerobă, în urma căreia
în ţesuturile seminţelor se acumulează metaboliţi neoxidaţi care frânează

112
creşterea. Oxigenul pătrunde în seminţe odată cu apa, la umflare.
Temperatura influenţează încolţirea seminţelor şi, în dependenţă de
efectul ei, poate fi minimă, optimă şi maximă. La temperaturi optime,
seminţele încolţesc mai repede. La temperaturi maxime, încolţirea se
reţine sau nu are loc. La temperaturi minime, seminţele încolţesc lent.
Un interes practic deosebit îl prezintă temperatura minimă, în
rezultatul căreia se reţine răsărirea. Analizând cerinţele culturilor faţă
de temperatură la faza de încolţire a seminţelor, V. N. Stepanov (1946)
a categorizat culturile de câmp în 7 grupe.
Tabelul 27
Temperatura minimă de încolţore şi apariţia
plantulelor la culturile de câmp
Grupa Cultura Temperatura minimă, °C
la încolţire apariţia plantelor
1. camelină, cânepă, muştar 0–1 2–3
2. secară, grâu, orz, ovăz, măzăriche, 1–2 4–5
linte, mazăre, latir
3. in, hrişcă, lupin, bob, năut, sfeclă, 3–4 5–6
şofrănel
4. floarea-soarelui, perilă, cartof 5–6 7–8
5. porumb, mei, părâng, iarbă de 8 – 10 10 – 11
Sudan, soia, coriandru
6. fasole, ricin, sorg 10 – 12 12 – 13
7. bumbac, orez, arahide, susan 12 - 14 14 - 15
La faza de creştere, culturile au necesităţi mai mari faţă de căldură
decât la faza de activizare. Pentru creşterea coltelui şi apariţia plantelor
se cere şi multă apă.
Aşadar, pentru a încolţi, seminţele au nevoie de apă, oxigen şi
anumite temperaturi. Aceste cerinţe diferă în funcţie de specie şi de soi.
În condiţii favorabile, fazele de încolţire – umflare, activizare, întindere,
deviere a celulelor, formează, succedându-se, un proces continuu.
În aceste cazuri, încolţirea se produce rapid şi în termen. Însă, la
mai multe culturi, procesul de încolţire decurge în acest mod numai în
cazul în care seminţele au parcurs perioada de coacere de după
recoltare.

113
7. 2. Repausul seminal
Repausul seminal este acea stare a seminţelor viabile, în care ele
nu încolţesc în condiţii obişnuite, ci doar în condiţii specifice. Repausul
seminal este cauzat de prezenţa, în unele seminţe, a inhibitorilor care
predomină asupra activatorilor de creştere.
Repausul seminal. Depăşirea repausului seminal sau atingerea
maturităţii fiziologice a seminţelor are un rol important pentru
parcurgerea şi definitivarea procesului de germinaţie. La multe specii
de plante – cereale, tutun, sfeclă pentru zahăr, tuberculi de cartof,
unele ierburi perene – capacitatea seminţelor de a germina normal se
reduce imediat după recoltare şi sporeşte pe măsură ce seminţele lor
se învechesc. O sămânţă cu germene viabil, care nu a parcurs repausul
seminal, poate germina normal dacă, în condiţii de laborator, în procesul
germinării, secţionării seminţelor puse la germinat etc. se aplică măsuri
de alternare a temperaturilor. Unii specialişti susţin că repausul seminal
este cauzat de substanţele care împiedică germinaţia, acumulate în
seminţe. Pe parcursul repausului seminal, aceste substanţe suportă
mai multe transformări şi îşi pierd caracterul nociv în raport cu startul
procesului de germinaţie. Alţi savanţi susţin că în această perioadă se
stabileşte impermeabilitatea învelişului pentru aer şi apă, iar odată cu
trecerea timpului permeabilitatea învelişului creşte.
Structura tegumentului seminal influenţează şi ea asupra procesului
germinaţiei. Unele plante leguminoase (măzărichea, trifoiul, lucerna,
sulfina, sparceta etc.) au seminţe cu coajă tare. Ţesutul palisadic al
tegumentului acestor seminţe este foarte comprimat, apa şi aerul nu
pătrund în seminţe. Din acest motiv, ele trebuie scarificate.
In cadrul repausului adevărat, real, seminţele nu încolţesc nici
chiar în condiţii externe favorabile. Pentru a încolţi, ele au nevoie de
maturizare suplimentară, la temperaturi scăzute şi în stare umectată –
proces numit stratificare.
Temperaturile scăzute influenţează pozitiv asupra încolţirii
seminţelor de cereale proaspăt recoltate. La temperaturi scăzute, afluxul
oxigenului este mai mare, deoarece la asemenea temperaturi

114
solubilitatea lui în apă creşte. O perioadă lungă de maturizare au
seminţele de orz, mei, floarea-soarelui, in, bumbac.
Durata perioadei de maturizare post-recoltare este influenţată
de mediul ambiant. Seminţele care s-au copt în condiţii de căldură au
o perioadă mai scurtă de maturizare; pentru cele coapte pe timp rece
şi ploios, perioada de maturizare este mai lungă.
Durata coacerii de după recoltare este un caracter ereditar.
Seminţele de orz, mei, floarea-soarelui, in, bumbac trec printr-
un repaus seminal mai lung. Condiţiile mediului influenţează direct
durata coacerii. Seminţele care s-au maturizat în condiţii de climă caldă
au o perioadă de repaus mai scurtă, iar pentru cele maturizate la o
climă răcoroasă şi umedă această perioadă se măreşte.
În urma acestor constatări se observă următoarea legitate: în
zonele de sud seminţele au o perioadă de maturizare post-recoltare
mai scurtă şi invers.

7. 3. Longevitatea semiminţelor,
importanţa economică
Ca şi orice organism viu, seminţele au o vitalitate redusă. Perioada
în care seminţele îşi păstrează capacitatea de a încolţi diferă în funcţie
de specie. Există două tipuri de longevitate a seminţelor: longevitate
biologică şi longevitate economică.
Longevitatea biologică este perioada după care, în partida
supusă analizei, se mai pot atesta seminţe germinabile, care prezintă
interes ştiinţific pentru păstrarea colecţiei, în selecţie. În timpul păstrării,
seminţele îşi pot pierde capacitatea de germinaţie din cauza alterării
enzimelor, coagulării proteinelor din embrion, produselor toxice ale
respiraţiei. Seminţele de secară au o longevitate mai mică, deoarece
tegumentul lor seminal este poros. Cea mai mare intensitate de
respiraţie se atestă la plantele oleaginoase, care au o longevitate scurtă;
printre cereale, respiră mai intens seminţele de porumb, apoi cele de
ovăz, secară, grâu, hrişcă.
O importanţă practică are şi longevitatea economică, adică

115
intervalul de timp în cadrul căruia procentul de seminţe germinabile,
deşi aflat în scădere, nu ajunge totuşi sub valoarea minimă admisă de
standardele în vigoare. O longevitate mare au seminţele leguminoaselor.
Seminţele ierburilor leguminoase îşi păstrează longevitatea economică
până la 100 de ani. Seminţele de secară au longevitatea de 2-5 ani,
cele de grâu, ovăz, orz, porumb, orez – de 5-10 ani.
Seminţele plantelor oleaginoase au o perioadă de longevitate mai
scurtă.

116
CAPITOLUL VIII. CAPACITATEA
GERMINATIVĂ A SEMINŢELOR ÎN CÂMP.
METODE DE MAJORARE A ACESTEIA

8. 1. Influenţa calităţii seminţelor asupra capacităţii

germinative în câmp
Capacitatea germinativă a seminţelor reprezintă însuşirea
seminţelor de a încolţi în condiţii de câmp. În toate cazurile, ea este
mai mică decât încolţirea realizată în condiţii de laborator şi depinde
de calitatea seminţelor, condiţiile agrotehnice şi ecologice şi de măsura
în care seminţele şi germenii sunt afectaţi de boli şi dăunători.
Capacitatea germinativă în câmp se exprimă în procente faţă de
seminţele semănate viabile. Cercetările ştiinţifice au demonstrat că, în
câmp, capacitatea germinativă constituie 60-80% din numărul
seminţelor semănate viabile.
Calculele au demonstrat că reducerea cu 1% a capacităţii germi-
native în câmp reduce producţia cerealelor de primăvară cu 1,5-2,0%,
iar a celor de toamnă – cu 1-1,5%.
Pentru a obţine plantule răsărite uniform, seminţele semănate
trebuie să aibă o capacitate şi energie germinative înaltă.
Capacitatea germinativă de laborator influenţează în mare măsură
capacitatea germinativă de câmp.
Fiecare specie îşi are propriile particularităţi de structură şi consti-
tuţie a seminţelor, care determină încolţirea şi apariţia plantelor. Semin-
ţele cu embrionul mai mare asigură germeni şi plantule răsărite mai
viguroase. La cereale, embrionul este format din muguraş, radicele
embrionare şi scutelum. La grâu, el constituie 2-3% din masa cariopsei,
la porumb – 8-14%, la sorg – 33-40%. În limita unei specii sau soi,
mărimea embrionului depinde de condiţiile de formare a seminţei.
În embrion sunt concentrate masa principală a substanţei proteice
şi a fermenţilor care joacă un rol important în încolţirea seminţei. Se
întâlnesc şi seminţe fără embrion, rezultate din fecundarea inadecvată,
precum şi seminţe care conţin câte două embrioane (la porumb –

117
 Tabelul 28
Capacitatea germinativă în câmp a seminţelor de sfeclă pentru zahăr şi
influenţa ei asupra normei de semănat
Dacă se preconizează germinaţia seminţelor în
Distanţa dintre Norma de
câmp, %
seminţe în rând, semănat,
50 55 60 65 70 75 80
cm un./ha
Densitatea, mii plantule la 1 ha
9 2,46 123 135 148 160 172 184 197
10 2,22 111 122 133 144 155 166 177
11 2,02 100 110 120 130 140 150 160
12 1,85 93 101 111 120 129 139 148
13 1,77 85 97 106 115 124 133 141
14 1,60 79 87 95 103 110 118 126
15 1,48 74 81 89 96 103 111 118
16 1,39 70 76 89 90 97 104 111
17 1,30 65 74 78 84 91 97 104
18 1,23 61 67 74 80 86 92 98
Consumul de seminţe (U /ha) pentru tehnologia cu răriri manuale
Consumul de seminţe (U /ha) pentru tehnologia cu corecţie manuală
Consumul de seminţe (U /ha) pentru tehnologia fără lucru manual

0,02-0,05%, la grâu – 0,05% din seminţe). În condiţii de câmp, aceste

seminţe nu asigură plantule răsărite, din cauza germenilor slabi – istoviţi.
Încolţirea normală a seminţelor de cereale se evaluează în funcţie
de apariţia radicelelor primare.
La cerealele din grupa I, imediat după apariţia radicelei primare,
se formează şi radicele embrionare laterale. La cerealele din grupa a
II-a, seminţele încolţesc cu o singură radicelă embrionară şi doar peste
un timp apar radicele adventive embrionare. Important pentru sporirea
capacităţii germinative în câmp este şi gradul de traumare a seminţelor.
În seminţele traumate pătrund microorganisme, care se înmulţesc
repede, cheltuind substanţele de rezervă şi alte substanţe ale seminţelor,
comportându-se ca agenţi patogeni. În aceste cazuri, embrionii nu
reuşesc să încolţească şi pier. Seminţele traumate se păstrează mai
prost şi au o capacitate germinativă redusă. Aşadar, pentru a spori

118
capacitatea germinativă trebuie utilizate seminţe cu pericarpul sănătos.
Seminţele măşcate şi umplute au şi ele o influenţă pozitivă asupra
capacităţii germinative în câmp.
Până îşi formează radicele şi frunze, germenul se hrăneşte cu
substanţele de rezervă. Cu cât rezerva de elemente nutritive este mai mare,
cu atât embrionul va fi mai bine asigurat şi va rezulta o plantulă mai
viguroasă. Cu cât seminţele sunt mai măşcate, cu atât puterea de străbatere
este mai mare şi, ulterior, este mai mare şi capacitatea germinativă.
Diferenţa dintre capacitatea germinativă în laborator şi cea din
câmp este provocată şi de neomogenitatea seminţelor în producţie.
Neomogenitatea seminţelor în ceea ce ţine de proprietăţile lor fizice şi
fiziologice se explică prin amplasarea boabelor în spic şi prin etajul la
s-a format spicul – pe tulpina principală sau pe lăstarii întârziaţi. De
aceea seminţele destinate sporirii capacităţii germinative în câmp se
sortează şi se calibrează, în baza celor mai bune fracţii.
Datele ştiinţifice şi practice confirmă eficacitatea preparatelor
chimice la tratarea seminţelor înainte de semănat cu scopul de a spori
capacitatea lor germinativă în câmp. Microelementele prezente în sol
au un efect pozitiv asupra capacităţii germinative a plantelor şi depind
de particularităţile biologice ale acestora.
Benefică este şi aplicarea substanţelor biologic active.

8. 2. Influenţa condiţiilor pedoclimatice asupra

capacităţii germinative în câmp
Cu cât nivelul fertilităţii solului este mai înalt, iar condiţiile
pedoclimatice mai favorabile, cu atât capacitatea germinativă a seminţelor
în câmp este mai înaltă. Compoziţia mecanică a solului, componenţa
chimică şi proprietăţile fizice influenţează esenţial capacitatea germinativă
a seminţelor în câmp. Conform datelor ştiinţifice, capacitatea germinativă
în câmp variază în funcţie de tipul solului: de la 17% pe solurile lutoase
grele la 70% pe cele argiloase uşoare.
Asupra capacităţii germinative în câmp influenţează şi condiţiile
pedoclimatice şi meteorologice din perioada semănat-apariţia plantelor.
De aceea, pentru a crea condiţii favorabile de încolţire a seminţelor şi
119
a majora capacitatea germinativă în câmp, este important să se
cunoască temperaturile optime, umiditatea şi aeraţia stratului de sol
pentru semănat şi, în funcţie de acestea, să se corecteze epoca de
semănat, adâncimea şi alte procedee agrotehnice.
Umiditatea solului la adâncimea de încorporare a seminţelor
trebuie să fie nu mai mică de 70% din capacitatea de câmp pentru apă
(cc). La o umiditate mai mare 90% de cc capacitatea germinativă în
câmp se reduce din cauza insuficienţei oxigenului.
La o umiditate optimă a solului – 70% din cc – perioada semănat
– apariţia plantulelor este în strânsă corelaţie cu temperatura. Temperatura
joasă sau ridicată poate conduce la pieirea germenilor culturilor de câmp.
Cea mai favorabilă pentru obţinerea unor plantule răsărite uniform
în cazul culturilor cu termene timpurii de semănat este temperatura de
9-11ºC la adâncimea încorporării seminţelor, iar pentru cerealele de
toamnă – temperatura de 15-17ºC. La majorarea temperaturii, apare
tendinţa de scădere a capacităţii germinative în câmp.
Cercetările ştiinţifice demonstrează că la o temperatură de 21-23ºC
capacitatea germinativă în câmp se micşorează: la grâu – cu 8%, secară
– cu 18%. La culturile cu epocă tardivă de semănat, în cazul în care
temperatura se ridică la 24-26ºC, capacitatea germinativă în câmp se
măreşte şi ea, îndeosebi la mei şi la sorg. Abateri de la aceste legităţi se
observă la floarea-soarelui şi hrişca. În cazul acestor culturi, temperatura
optimă pentru încolţirea normală este de 15-21ºC, fapt ce le face să fie
considerate culturi ce se seamănă în termene medii.
Abaterea se menţionează şi la diferite subspecii de porumb:
dentiform – 21-23ºC, cornos – 15-17ºC. Un interes deosebit îl prezintă
datele despre grâul durum. Această cultură se consideră cea mai
iubitoare de căldură. Însă, la temperaturi mai ridicate, capacitatea lui
germinativă în câmp este mai redusă decât cea a grâului comun.
Semănatul în sol rece are o influenţă negativă asupra capacităţii
germinative în câmp, deoarece în aceste condiţii seminţele se umflă,
sunt atacate de boli şi dăunători şi se răresc.
Una din cauzele pentru care straturile superficiale ale soiurilor

120
sunt considerate mai fertile este faptul că în acestea se creează regimuri
favorabile de nutriţie şi aeraţie, toxinele din ele se spală mai uşor.
Toxinele solului se formează în rezultatul activităţii unor
microorganisme: precum Penicillium, Aspergillus ş.a. În sol se
acumulează şi toxine care îşi au originea în cenoze: eliminări ale
rădăcinilor, produse de descompunerea buruienilor ş.a. Aceste toxine
acţionează ca inhibitori de creştere şi reduc capacitatea germinativă în
câmp. Pagubele pe care le aduc buruienile constau nu doar în
concurenţa pentru elementele de nutriţie, ci şi în eliminările în sol, prin
rădăcini, ale inhibitorilor, fapt ce reduce capacitatea germinativă în
câmp şi producţia. De o mare toxicitate dispune ridichea sălbatică,
mai puţin nocive sunt ştirul şi loboda. Astfel, pentru a spori capacitatea
germinativă în câmp, solul trebuie curăţat bine de buruieni. Seminţele
şi germenii pot fi fie atacaţi de larvele diferitor dăunători, care le reduc
capacitatea germinativă în câmp. Cele mai periculoase în acest sens
sunt larvele gândacilor pocnitori – viermii-sârmă.

8. 3. Influenţa elementelor tehnologice asupra

capacităţii germinative în câmp
Premergătorii. Pentru fiecare cultură trebuie aleşi premergători
apţi să asigure condiţii optime de creştere şi dezvoltare a plantelor,
chiar din perioada iniţială de dezvoltare.
Conform datelor multianuale, capacitatea germinativă în câmp a
orzului semănat după bostănoase a constituit 91,5%, după porumb –
84,5%, iar după cerealele de tomnă – 82,1%.
Influenţa negativă a premergătorilor asupra capacităţii germinative în
câmp se manifestă prin umiditatea insuficientă a stratului superficial al solului.
Îngrăşămintele. Seminţele semănate pe diferite agrofonduri au
diferite capacităţi germinative în câmp. S-a demonstrat că seminţele
au o capacitate germinativă mai înaltă atunci când sunt suficient asigurate
cu îngrăşăminte ce conţin fosfor, şi una mai redusă în cazul când sunt
tratate cu îngrăşăminte ce conţin potasiu şi azot.
Tăvălugirea solului după semănat influenţează şi ea capacitatea

121
germinativă. Pe solurile grele, densitatea aparentă trebuie să constituie
1,0-1,17 g/cm2, iar pe cele uşoare – 1,25-1,45 g/cm2. Deoarece
umflarea seminţelor depinde de contactul lor cu particulele de sol, s-a
constatat că, cu cât mai strâns sunt prinse ele de sol, cu atât mai repede
apa din sol pătrunde şi în seminţe, le accelerează umflarea, le sporeşte
capacitatea germinativă în câmp.
Trebuie respectată şi adâncimea de încorporare a seminţelor.
Cu cât seminţele sunt încorporate mai adânc, cu atât germenii trebuie
să depună mai multă rezistenţă pentru a ieşi la suprafaţă, consumând
ineficient elementele nutritive de rezervă. Tăvălugirea înainte şi după
semănat sporeşte în mare măsură capacitatea germinativă în câmp.
Semănatul în termene optime este un element tehnologic cu o
valoare deosebită pentru sporirea capacităţii germinative în câmp.
Întârzierea semănatului reduce capacitatea germinativă, mai ales cea a
culturilor cu seminţe mici. Semănatul mai devreme de epoca optimă reduce
şi el capacitatea germinativă în câmp: în aceste condiţii, solul este mai
rece, seminţele se umflă, buruienile le înăbuşă, dăunătorii şi bolile le atacă.
Desimea de semănat influenţează şi ea capacitatea germinativă
în câmp. Una din cauzele reducerii capacităţii germinative în câmp, în
cazul semănăturilor rare, este istovirea plantelor la ieşirea lor din sol,
din motiv că acestea au fost anterior afectate de boli, dăunători, de
putregaiul de rădăcină.
Crusta formată înainte de apariţia plantelor influenţează şi ea în
mod negativ capacitatea germinativă în câmp. Dacă crusta este densă,
ea reduce pătrunderea oxigenului în sol, iar plantulele nu o pot străbate
şi pier. Există două tipuri de crustă: uscată şi umedă. Cea mai
periculoasă este crusta uscată, pentru că este mai groasă şi mai tare.
Crusta umedă reduce şi ea capacitatea germinativă în câmp, mai ales
că şi ea poate trece în crustă uscată.
Pentru terenurile semincere, se recomandă recoltarea divizată,
la fază de coacere în pârgă, fapt ce conferă seminţelor cele mai bune
calităţi semincere. Datele ştiinţifice confirmă că recoltarea divizată a
grâului de toamnă reduce cu 10-15% traumarea seminţelor şi sporeşte
până la 75-82% capacitatea germinativă în câmp.
122
CAPITOLUL IX. METODELE DE
DETERMINARE A CALITĂŢII SEMINŢELOR

Seminţele sunt purtătoarele proprietăţilor biologice şi economice

ale plantelor; prin urmare, de calitatea lor seminceră depind cantitatea
şi calitatea producţiei.
În fitotehnie, noţiunea de sămânţă are un sens mai larg decât în
botanică, desemnând părţile plantelor prin care acestea se reproduc. Există
seminţe care, din punct de vedere botanic, sunt fructe. Astfel, fructele
uscate indehiscente ale cerealelor şi florii-soareluireprezintă părţile plantelor
utilizate ca material de însămânţare, numite, în semenologie, seminţe.
Noţiunea de sămânţă în cazul leguminoaselor, brasicaceelor, unor
plante textile coincide cu cea utilizată în botanică. În cazul cartofului, care
se înmulţeşte prin tuberculi, adică pe cale vegetativă, se utilizează termenul
„cartofi pentru sămânţă”, „cartofi de sămânţă” sau „material de plantare”.

9. 1. Termeni uzuali în controlul calităţii seminţelor

Cantitatea de sămânţă, obţinută de pe o suprafaţă de teren
însămânţată cu sămânţă de aceeaşi valoare biologică – soi, categorie,
provenienţă, supusă aceloraşi lucrări agrotehnice, de la însămânţare
până la recoltare, se numeşte partidă.
Cantitatea de sămânţă, limitată gravimetric în funcţie de specie,
care a fost identic condiţionată şi omogenizată dintr-o anumită partidă
şi din care se ridică o singură probă de laborator, cu scopul de a
determina indicatorii de calitate, se numeşte lot.
Cantitatea de seminţe ce se extrage o singură dată, cu mâna sau
cu sonda, dintr-un anume loc al lotului se numeşte probă elementară,
probă primară sau probă mică.
Proba obţinută prin amestecarea tuturor probelor elementare după
examinarea lor sumară prealabilă se numeşte probă omogenizată.
Cantitatea de seminţe obţinută din proba omogenizată se numeşte
probă de laborator. De regulă, această probă se expediază la
laboratorul de control al calităţii seminţelor.

123
 Cantitatea de seminţe utilizată în laborator pentru a determina
indicii de calitate a seminţelor se numeşte probă de analiză.
La analiza calităţii seminţelor se utilizează proba medie de analiză.
Această probă medie, relativ mică, trebuie să reprezinte toate
particularităţile întregului material semincer. Din această cauză, au fost
stabilite anumite reguli pentru extragerea probei. În primul rând, lotul de
seminţe din care se ia proba medie trebuie să fie cât mai omogen, adică să
aparţină unei singure culturi şi unui singur soi şi să reprezinte recolta unui
singur an. Dacă există seminţe ce diferă sub aceste aspecte, ele nu pot fi
reunite într-o masă comună din care să se poată extrage o probă medie.
În cazul acesta, proba medie pentru analiză se extrage de la fiecare categorie
în mod separat. Nu ne putem limita la o singură probă nici în cazul când
lotul de seminţe e prea mare, chiar dacă acesta este omogen din punct de
vedere calitativ. Cantitatea corespunzătoare de seminţe din care putem
extrage proba medie poartă numele de unitate de control, sau lot de control.
Valoarea acestei unităţi diferă în funcţie de tipul plantei cultivate.

Fig. 1. Schema de excavare a probelor elementare.

1. Partida nu este mai mare decât lotul de seminţe.
2. Partida este mai mare decât lotul de seminţe.
3. Lotul include până la 10 saci.
4. Lotul include 25-100 de saci.

124
 Dacă greutatea seminţelor dintr-un lot depăşeşte limita unităţii
de control indicate pentru fiecare cultură, atunci lotul respectiv se
împarte în două sau mai multe unităţi de control, de pe fiecare extră-
gându-se câte o probă medie.
Pentru formarea probei medii a unui lot de seminţe propus pentru
analiză, seminţele trebuie extrase din locuri diferite.
Sondajele se realizează cu sonde speciale sau manual:
1. Dacă materialul semincer este amplasat în mai puţin de 10
saci, atunci sondajele se fac la fiecare sac, în trei locuri – sus, la mijloc
şi jos – introducându-se în sac o sondă specială. Sonda se introduce
în sac cu jgheabul în jos şi apoi se întoarce în sus.
2. Dacă materialul semincer este amplasat în 10 sau mai mulţi
saci, atunci se realizează câte un sondaj pentru fiecare sac, schimbând,
la fiecare sac, locul unde se face sondajul. La plantele cu seminţe
mari, precum mazărea, fasolea, ricinul, sondajele nu se fac cu sonda
pentru saci, ci prin introducerea în sacul dezlegat a unei sonde conice.
3. Sondajele din camioane, vagoane pentru seminţe se fac cu
ajutorul unei sonde conice, în 5 locuri diferite şi la 3 adâncimi diferite.
În felul acesta se obţin 15 sondaje.
4. Pentru seminţele depozitate în silozuri (hambare) sondajele se
realizează cu ajutorul unei sonde conice în 5 locuri şi la 3 adâncimi, în
total 15 sondaje. Dacă însă acelaşi material semincer, care nu
depăşeşte limita unităţii de control, este păstrat în mai multe magazii,
atunci trebuie realizate câte 15 sondaje în fiecare magazie.
Seminţele obţinute prin sondaje la fiecare unitate de control se
combină, obţinându-se aşa-numita probă omogenizată – iniţială; înainte
să se amestece, seminţele fiecărui sondaj se varsă pe o foaie de hârtie
sau pe o bucată de pânză şi se examinează. Dacă între sondaje se
constată mari deosebiri în ceea ce ţine de gradul de puritate al
seminţelor, mirosul, culoarea, umiditatea sau alte însuşiri, atunci
seminţele extrase prin sondaje nu trebuie amestecate. Aceste deosebiri
indică neomogenitatea materialului semincer.
Acest material trebuie împărţit, în conformitate cu datele sondajelor,

125
 în 2 sau mai multe unităţi de control,
din fiecare urmând să se constituie o
probă iniţială sau să se realizeze o
prelucrare suplimentară a seminţelor,
adică să se efectueze în mod supli-
mentar curăţarea, uscarea şi dezin-
fectarea seminţelor, după care se
realizează din nou sondaje.
Din proba iniţială omogenizată,
rezultată din amestecarea tuturor
sondajelor, se formează proba de
laborator pentru analize. De obicei se
creează 2 probe de laborator: una
pentru determinarea gradului de
Fig. 2. Sonde pentru luarea puritate, a gradului de germinaţie, a
probelor elementare masei a 1.000 de seminţe şi altor
1. cilindrică; 2. conică; 3. pentru însuşiri ale seminţelor, şi altă probă
saci; 4. pentru lucernă; 5. pentru
cereale
pentru determinarea gradului de
umiditate şi a gradului de infectare cu
boli şi dăunători.
Greutatea unei probe de laborator, luată pentru analiză, variază
în funcţie de mărimea seminţelor.
Tabelul 29
Masa maximă a unui lot şi masa minimă a unei probe de laborator
Masa minimă
Masa maximă
Cultura a probei de
a unui lot (tone)
laborator (grame)
Seminţe de cereale 60 1 000
Seminţe de plante oleaginoase
a) seminţe de floarea-soarelui şi soia 25 1 000
b) seminţe de rapiţă 10 100
Seminţe de sfeclă 20 500
Seminţe de lucernă 10 250
Seminţe de sparcetă 20 500
Seminţe de iarbă-de-Sudan 10 250

126
 Tabelul 30
Mărimea probei pentru analiză calităţii seminţelor
Cantitatea de
Cultura
seminţe, g
1. Porumb, mazăre, fasole, năut, arahide, ricin, bob furajer 200
2. Latir, floarea-soarelui, soia, harbuz, bostan 100
3. Grâu, secară, orez, orz, ovăz, hrişcă, linte, şofrănel,
măzăriche, dovlecel 50
4. Mei, sorg, teişor, zămoşiţă, cânepă, sfeclă, iarbă-de-Sudan,
sparcetă, zămos 20
5. In, susan, lalemanţia, coriandru, fenic, salvie 10
6. Muştar, iută, perilă, rapiţă, camelină, părâng, obsigă-
nearistată, raigras, ciumiză, paiză, facelie 5
7. Anison, chimion, morcov, trifoi, lucernă, sulfină, pir,
ghizdei, păiuş-de-livadă, busuioc 4
8. Cartof, golomăţ, timoftică 2
9. Mac, firuţă 1
10. Tutun, ramie 0,5

Fig. 3. Metoda împărţirii după diagonale

Pentru a forma probe medii de laborator, după ce se amestecă
perfect, seminţele probei iniţiale se toarnă pe o masă (sau pe o bucată
de pânză ori placaj de carton). Seminţele vărsate se aranjează cu
ajutorul unei rigle sau al unei şipci de lemn, sub formă unui pătrat cu
grosimea de cel mult 5 cm pentru seminţele mari (ricin, bob etc.) şi cel
mult 1,5 cm pentru seminţele altor culturi.
Pătratul aranjat pe masă se separă cu rigla sau cu şipca de lemn

127
după diagonale în 4 triunghiuri. Ulterior, 2 dintre triunghiurile opuse de
seminţe se îndepărtează, iar cele 2 rămase se amestecă din nou, se
aranjează pe masă sub forma unui nou pătrat şi se separă iarăşi în 4
triunghiuri. În continuare, proba iniţială se împarte în triunghiuri ce se
înlătură, până când rămâne cantitatea de seminţe necesară pentru
constituirea a 2 probe de laborator.
Astfel, împărţind ultimul pătrat în 4 triunghiuri, seminţele celor 2
triunghiuri opuse se combină pentru prima probă de laborator, iar
seminţele celorlalte 2 triunghiuri formează proba a doua.
Prima probă de laborator, utilizată la analiza gradului de puritate şi
de germinaţie, se pune într-un săculeţ curat de pânză, de care se prinde
o etichetă pe care se notează denumirea gospodăriei, cultura, soiul, anul
de recoltare, numărul curent al materialului semincer, greutatea probei.
A doua probă de laborator, utilizată la analiza gradului de
umiditate, se introduce într-un vas curat de sticlă care se închide ermetic,
cu ceară roşie, ceară obişnuită sau parafină. La vas se ataşează o
etichetă asemănătoare.

Standardul de Stat nr. 12036-85

ETICHETA PENTRU PROBA MEDIE DE SEMINŢE PRELEVATĂ PRIN

PROCESUL VERBAL nr.______din__________________200___

1.Denumirea gospodăriei (organizaţiei)_______________________

2. Cultura_____________________________________

3. Soiul, hibridul ________________________________

4. Anul recoltării__________________________________
5. Lotul nr. ______________________________________
6. Masa, tone____________________________________
7. Unitatea de control nr.____________________________
8. Tipul analizei__________________________________

Responsabil de prelevarea probelor ___________________

Membrii comisiei: ________________________________

128
9. 2. Determinarea purităţii seminţelor
Puritatea seminţelor desemnează conţinutul de seminţe curate din
cultura analizată, raportat la seminţele întregului amestec şi se exprimă în
procente din greutatea seminţelor. Puritatea seminţelor este una dintre
cele mai importante însuşiri ale lor. Dacă aşa-numitele corpuri străine
moarte (paie, măduvă, nisip, granule de pământ, pietricele etc.) reprezintă,
în primul rând, un balast al materialului semincer, atunci corpurile străine
vii – seminţele viabile ale diferitor buruieni – provoacă infestarea câmpului
şi, prin urmare, scăderea cantitativă şi calitativă a producţiei.
Astfel, în procesul evaluării seminţelor ca material de semănat, o
atenţie sporită se acordă gradului de puritate, precum şi componenţei
amestecului de corpuri străine. Gradul de puritate se determină în paralel,
pentru 2 cantităţi de seminţe luate simultan. Cantitatea de seminţe necesară
pentru stabilirea gradului de puritate variază în funcţie de cultură.
Înainte de a cântări seminţele, proba medie, destinată acestui
scop, este vărsată pe masă şi examinată atent. Dacă în această probă
se descoperă corpuri străine mari (pietricele, bulgări de pământ, părţi
de tulpini etc.) care nu pot fi distribuite în mod uniform în toată proba,
ele se aleg şi se cântăresc separat, iar apoi se calculează cantitatea lor
în procente, care se adaugă la procentul de corpuri străine stabilit
după analiza seminţelor în vederea gradului de puritate.
La prezenţa în proba cântărită a unor impurităţi mari, acestea se
cântăresc separat, se calculează conţinutul lor în procente, care se adaugă
la procentul de impurităţi în proba cantitativă. De exemplu, într-o probă
de laborator de grâu care cântăreşte 1.000 g, impurităţile mari alcătuiesc
1,5 sau 0,15%. Dacă masa medie a impurităţilor după analiză constituie
1,65%, atunci conţinutul de impurităţi =1,65 + 0,15 = 1,8%.
Cantităţile de seminţe necesare pentru determinarea gradului de
puritate se pot extrage din proba medie conform procedeului indicat
mai sus, prin împărţirea probei pe diagonale. Se poate utiliza şi sondarea
sau trecerea prin divizor.
În cazul în care cantităţile pentru analiză se extrag cu ajutorul
divizorului, întreaga probă trebuie trecută prin divizor pentru a fi

129
130
amestecată cât mai bine; ulterior, este repetat, cu ajutorul divizorului,
în 2 jumătăţi, până când jumătatea rămasă va avea o greutate egală cu
cea necesară pentru analiză.
Cantităţile de seminţe obţinute se cântăresc la balanţa analitică,
până se ajunge la greutatea stabilită. În cazul în care cantitatea de seminţe
este mai mare decât cea necesară, câteva dintre seminţele de prisos se
îndepărtează cu o lingură. Dacă este mai mică, atunci din probă se mai
adaugă cantitatea necesară de seminţe, extrăgându-se din nou din diferite
puncte ale ei. Cantitatea de seminţe extrasă se analizează manual, cu
ajutorul unei spatule de lemn, seminţele fiind vărsate în prealabil pe o
bucată netedă de linoleum sau pe o scândură specială cu o placă de
sticlă groasă, sub care se pune hârtie de altă culoare decât cea a
seminţelor. Pentru a facilita analiza, mai ales în ceea ce priveşte corpurile
străine mărunte, se utilizează lupa. Cea mai comodă este lupa cu stativ.
Pentru examinarea detaliilor mici este mai comodă lupa cu trepied.
Dacă proba conţine multe seminţe mici şi nedezvoltate, ce
complică analiza, seminţele trebuie cernute prin site speciale.
Mărimea sitelor şi forma ochiurilor trebuie alese în funcţie de
felul seminţelor. Boabele de grâu, orz şi ovăz se trec prin site cu orificii
dreptunghiulare de 1,5 x 15 mm; boabele de secară, grâu şi ovăz se
trec de asemenea prin site cu orificii dreptunghiulare, însă de lăţime
mai mică (1,2 x 15 mm). După trecerea probei de seminţe, ambele
fracţiuni obţinute se analizează pe scândură, fiecare în parte, iar
rezultatele analizei se însumează.
Pe scândură, cu ajutorul spatulei de lemn, seminţele se împart, în
primul rând, în seminţele culturii principale şi în grupe de diferite
amestecuri, care se separă.
Seminţe pure sunt considerate toate seminţele normal dezvoltate,
orice culoare ar avea ele, precum şi seminţele mai puţin dezvoltate,
insuficient de pline, uşor încolţite, la care radicela a străpuns tegumentul
dar nu a ieşit din sămânţă, seminţele golaşe de la plantele ce au seminţele
îmbrăcate, seminţele cu embrionul uşor vătămat sau cu un endosperm/
cotiledon din care lipseşte o treime.

131
 Corpurile străine sunt reprezentate de restul impurităţilor, grupate,
de obicei, în 3 categorii:
· seminţele inutilizabile ale unei culturi;
· impurităţile vii;
· impurităţile moarte.
Dintre seminţele neutilizabile ale culturii analizate fac parte
seminţele fără embrion, seminţele mici, zbârcite, germinate, cu radicela
ieşită din tegument, seminţele mucegăite, putrezite, care, de obicei, se
desfac la apăsare, seminţele strivite şi turtite, seminţele sfărâmate şi
cele ce au pierdut mai mult de 1/3 din masa lor.
Impurităţile vii cuprind seminţele de buruieni, seminţele altor plante
cultivate, boabele mălurate sau părţi din acestea, precum şi pelicule
cu spori de tăciune, scleroţi de pintenul-secarei şi dăunătorii vii, care
se pot găsi în seminţe.
Impurităţile moarte reprezintă diferite corpuri străine, de exemplu
firicele de pământ, pietricele, bucăţi de tulpină şi de flori, pleve, seminţe
lipsite de embrion ale celorlalte plante cultivate sau bucăţi de seminţe,
dăunători morţi.
După terminarea analizei, seminţele culturii analizate, impurităţile
vii, precum şi cele moarte, se cântăresc, în mod separat, cu o precizie
de 0,002. Pentru cântărire se întrebuinţează fiola mică de cântărire.
Uneori, mai ales în cazul unei cantităţi mari de amestec sau în scopul
stabilirii cantitative precise a unui amestec, se cântăresc separat
peliculele cu tăciune, pintenul-secarei, seminţele strivite, buruienile etc.
Toate rezultatele cântăririi se transcriu într-o fişă de analiză.
Drept masă a seminţelor pure se consideră diferenţa dintre
greutatea cantităţii de seminţe extrase şi greutatea totală a fracţiilor
separate ca impurităţi.
Gradul de puritate (precum şi conţinutul fiecărei categorii de
impuritate) se calculează cu o exactitate de 0,01 în procente faţă de
cantitatea de seminţe luate.
În cazul executării a 2 analize paralele asupra gradului de puritate
a seminţelor, pentru una şi aceeaşi probă, diferenţa dintre rezultatele

132
obţinute trebuie să fie pe cât mai mică posibil. Abaterile admise în
cazul a 2 analize paralele depind de gradul de puritate al seminţelor şi
se exprimă prin valorile din tabelul de mai jos.

Abaterile seminţelor (în baza analizei a două probe) admisibile

între rezultatele a două cantităţi (în % )
De la 100 până la 99,5 inclusiv ± 0,2
Mai puţin de 99,5 până la 99,0 inclusiv ± 0,4
-//- 99,0 -//- 98,0 -//- ±0,6
-//- 98,0 -//- 97,0 -//- ±0,8
-//- 97,0 -//- 96,0 -//- ± 1,0
-//- 93,0 -//- 95,0 -//- ± 1,2
-//- 95,0 -//- 94,0 -//- ± 1,4
-//- 94,0 -//- 93,0 -//- ± 1,6
-//- 93,0 -//- 92,0 -//- ± 1,8
-//- 92,0 -//- 91,0 -//- ±2,0
-//- 91,0 -//- 90,0 -//- ±2,2
-//- 90,0 -//- 85,0 -//- ±3,0
-//- 85,0 -//- 75,0 -//- ±3,8

Dacă diferenţa dintre cele 2 cantităţi de seminţe este mai mare,

atunci se analizează o a treia cantitate. În acest caz, gradul de puritate
a seminţelor se calculează în baza rezultatelor a 2 probe, care arată
eroarea admisibilă a rezultatelor.

9.3. Determinarea masei a 1.000 seminţe (MMS)

Se ştie că seminţele mari şi pline utilizate la semănat au germeni
bine dezvoltaţi şi rezerve mai mari de hrană, iar din ele rezultă plante
mai viguroase, care asigură şi o recoltă mai mare.
Pentru evaluare, se numără succesiv câte 500 seminţe pure, în 2
repetiţii, din proba de analiză, şi se cântăresc separat la o balanţă
tehnică cu precizia de 0,01. Dacă diferenţa dintre cele 2 repetiţii
depăşeşte 3% din masa medie, se repetă cu alte 2 repetiţii, şi dacă şi
de această dată este depăşită limita admisibilă, se face media masei

133
celor 4 repetiţii. De exemplu, masa probei I = 35,52 g, a probei a
II-a = 34,10 g, masa probei medii = 34,81 g;
34,81x3
= 1,04 g
100
În realitate, diferenţa constituie 35,52–34,10=1,42 g, adică
depăşeşte limita admisibilă.

9.4. Determinarea capacităţii germinative

Capacitatea germinativă este procentul de seminţe pure germinate
normal într-un anumit timp, stabilit pentru fiecare specie în parte.
Seminţele sunt puse la germinat în condiţii optime, în conformitate cu
cerinţele Standardului de Stat, fapt ce permite determinarea facultăţii
germinative pentru principalele plante de cultură în decursul a 7 zile,
iar pentru ierburi, orez, sfeclă pentru zahăr – în 10 zile.
Seminţele culturii de bază se amestecă minuţios, şi din ele, la
întâmplare, fără a alege cu ajutorul calculatorului pneumatic sau manual,
se iau 4 probe a câte 100 boabe.
Încolţirea se face în germinatoare, plăci Petri, aşezate în termostat,
unde se menţine temperatura stabilită pentru fiecare cultură.
Termostatele se spală cu apă fierbinte, cu detergenţi speciali, soluţie
dezinfectantă de permanganat de kaliu de 1%, sau alcool, la fiecare
10 zile. O dată pe lună, termostatele se tratează cu alcool. În camera
de lucru se instalează un vas cu apă.
În calitate de pat germinativ se utilizează nisip de cuarţ, hârtia sugativă
sau hârtie de filtru. Înaintea fiecărei utilizări, nisipul se spală, se sterilizează
pentru a se evita infectarea şi se cerne printr-o sită. Hârtia se umectează
până la capacitatea totală (se scufundă în apă, apoi apa suplimentară se
scurge), nisipul – până la 60 sau 80% din capacitatea totală pentru apă.
Pentru comoditate, nisipul nu se cântăreşte, ci se măsoară cu un vas de un
anumit volum, în care încape o greutate cunoscută de nisip.
Există câteva metode de germinaţie a boabelor:
Pe hârtie. Boabele se aşează pe 2-3 straturi de hârtie umectată
în plăci Petri.

134
 Între foi de hârtie. Seminţele se aşează în germinatoare, între
foile de hârtie umectată (2-3 straturi pe fundul germinatorului, iar cu
un strat se acoperă boabele). Capătul hârtiei poate fi lăsat într-un vas
cu apă pentru umectare continuă.
În rulouri. Pe două straturi de hârtie umectată cu dimensiunile de
10 x 100 cm (±2 cm) se aşează o probă de seminţe cu germenii în jos,
pe o linie trasată la o distanţă de 2-3 cm de la capătul de sus al foii.
Deasupra seminţelor se mai pune o fâşie de hârtie umectată, de aceeaşi
mărime, apoi cele două fâşii se răsucesc în rulou şi se aşează în poziţie
verticală în germinator. În cazul seminţelor de floarea-soarelui şi soia,
foaia de hârtie cu dimensiune de 40 x 50 cm (±2 cm) se strânge în
două pe latul ei şi se umectează. Apoi se dezdoaie o jumătate din
foaia umectată, iar pe cealaltă jumătate se aşează proba de seminţe la
distanţa de 2-2,5 cm de la marginea de sus a foii şi jos la distanţa de
6,5-7 cm de la partea îndoită, amplasându-le în 4 rânduri în zigzag.
Seminţele se acoperă cu jumătatea foii îndoite, foaia se strânge în
rulou şi se pune vertical în vasul care se acoperă, lăsându-se doar un
orificiu pentru ventilare. Fiecare probă de floarea-soarelui şi soia se
aşează în două rulouri a câte 50 boabe.
Pe nisip. Nisipul pregătit se aşează în germinator la 2/3 din
înălţime, seminţele se aşează în rânduri la distanţa de 0,5-1,5 cm una
de altul, presându-le în nisip la o adâncime egală cu grosimea lor.
În nisip. Germinatorul se umple pe Ľ din înălţime cu nisip umectat,
care se nivelează. Seminţele aşezate se presează în nisip şi se acoperă
cu un strat de nisip umectat cu grosimea de 0,5 cm. La încolţire, atât
temperatura nisipului, cât şi cea de la suprafaţa lui constituie circa 20°C.
Cantitatea iniţială de apă ajunge pentru întreaga perioadă de încolţire.
Probele puse la germinat se individualizează în urma repetiţiilor,
notându-se numărul repetiţiei şi data punerii la germinat. Germina-
toarele, plăcile Petri, vasele cu rulouri se amplasează, pentru germinare,
în termostate, la fundul cărora se poate instala un vas cu apă. În timpul
germinaţiei se verifică zilnic temperatura, evitându-se excesul de apă
şi uscarea. Apa din vasul aflat la fundul termostatului se va schimba la
fiecare 3-5 zile.

135
 Pentru seminţele în stare de repaus este indicată metoda suplimentară
– prerăcire sau preîncălzire, umezirea cu soluţie de nitrat de kaliu sau
giberelin. De regulă, pentru încolţire, seminţele se ţin la întuneric.
În termostate se menţine temperatura recomandată, verificându-
se de 3 ori pe zi – dimineaţa, la amiază şi seara (temperatura nu trebuie
să devieze de la cea stabilită cu mai mult de ±2°C).
Numărarea seminţelor germinate cu scopul de a determina energia
şi capacitatea germinativă se face în termenele indicate în standardul de
stat – în acest caz, ziua aşezării seminţelor la germinaţie şi ziua determinării
energiei şi capacităţii germinative sunt considerate o zi.
Numărarea seminţelor germinate normal se face de 2 ori: prima
numărare – pentru determinarea energiei, iar a doua – la sfârşitul
perioadei de germinaţie, pentru determinarea capacităţii germinative.
Aceşti indici se calculează în procente.
Se consideră normali germenii ale căror structuri de bază
(rădăcina primară, epicotilul, hipocotilul) sunt bine dezvoltate. Rădăcina
primară a germenilor normali trebuie să fie cel puţin egală cu lungimea
sau diametrul seminţei, iar germenul – cel puţin egal cu lungimea seminţei.
Speciile care produc rădăcini seminale (grâul, secara) trebuie să aibă
cel puţin 2 rădăcini.
La leguminoase pentru boabe, floarea-soarelui şi alte culturi
germenii normali au intacţi epicotilul şi hipocotilul, care trebuie să se
termine cu un mugure dezvoltat. La unele culturi, îndeosebi la mazăre,
fasole, lupin, bumbac, porumb, se consideră normali şi germenii care
au rădăcina primară vătămată, însă mai multe rădăcini secundare
suficient de lungi şi dezvoltate.
Dezvoltaţi anormal se consideră germenii vătămaţi, cei fără rădăcină
primară şi cu hipocotilul afectat în urma traumării seminţelor. Deseori, se
observă o întârziere în dezvoltare şi îngroşarea rădăcinilor şi germenului,
fapt ce indică asupra tratării incorecte a seminţelor. Seminţele îngheţate
formează rădăcini filamentate, plumule crăpate şi frunzuliţe vătămate.
Germenii obţinuţi din seminţele infectate cu boli, de exemplu cele
cu ciuperci de mucegai, sunt deformaţi, au coleoptilele crăpate,

136
frunzuliţele răsucite. Uneori, după defectele germenilor poate fi
determinată cauza vătămării seminţelor.
Facultatea germinativă se determină prin însumarea numărului
de seminţe normal încolţite în două termene (la controlul energiei de
germinare şi la cel al facultăţii germinative), exprimat în procente. În
cazul ierburilor leguminoase, printre germenii normali se numără şi cei
„tari”, însă cantitatea acestora se indică neapărat în documente.
Procentul de germinaţie utilizat pentru exprimarea facultăţii
germinative se stabileşte calculându-se media aritmetică a celor 4
repetiţii, dacă diferenţele rezultatelor separate ale repetiţiilor faţă de
media lor nu depăşesc limitele mediei aritmetice.
Dacă unul din rezultatele celor 4 repetiţii se abate de la toleranţa
admisă, capacitatea germinativă se calculează stabilindu-se media
aritmetică a celorlalte 2 repetiţii.
Tabelul 31
Abaterile parţiale la determinarea facultăţii germinative
Valoarea medie a Valoarea medie
Abaterile parţiale ale Abaterile parţiale,
capacităţii a capacităţii
repetiţiilor (±), % %
germinative, % germinative, %
100-98 2 94,9-90 4
97,9-95 3 89,9-85 5
84,9-80 5,5 69,9-60 6,5
79,9-70 6 59,9-50 7
În cazul în care doar 2 repetiţii se încadrează în limitele admise,
germinaţia se repetă. Rezultatele determinării energiei şi capacităţii
germinative se exprimă în procente întregi.
La determinarea capacităţii germinative a amestecului de seminţe,
numărul de probe depinde de conţinutul procentual al componentelor
amestecului. În cazul în care conţinutul componentului constituie
10-20%, pentru a determina capacitatea germinativă se numără 2
probe a câte 100 seminţe, dacă acesta depăşeşte 20% – 4 probe, iar
dacă e mai mic de 10% capacitatea germinativă nu se determină. În
documentaţie, capacitatea germinativă a seminţelor fiecărui component
al amestecului se indică separat.

137
 Tabelul 32
Condiţiile de germinare a seminţelor
Condiţiile de Recomandări
Determinarea, zile
germinare (inclusiv pentru
Cultura
Temperatura, °C Energia Facultatea seminţe aflate în
constantă variabilă germinativă germinativă repaus seminal)
Prerăcire,
Secară 20 - 3 7
preîncălzire
Orz 20 - 3 7 -//-
Ovăz 20 - 3 7 -//-
Hrişcă 25 20-30 4 7 Preîncălzire
Mei - 20-30 3 7 -
Prelungirea
Porumb termenului de
25 20-30 4 7
germinare cu 3 zile
Mazăre 20 - 4 8 Prerăcire
Sorg 20 - 3 7 -//-
Preîncălzire la
Floarea-
30°C timp de 10
soarelui 25 20-30 3 5
zile
Muştar 20 20-30 3 6 Prerăcire, KNO3
Rapiţă 20 20-30 3 7 Lumină, prerăcire
In 20 - 3 7 Prerăcire
Cânepă 20-25 - 3 7 Preîncălzire
Trifoi 20 - 3 7 Prerăcire
Germinare la
Lucernă 20 - 4 7
15°C, prerăcire

Pentru a respecta cerinţele faţă de temperatura constantă, semin-

ţele sunt ţinute timp de 6 ore pe zi la temperaturi înalte, iar 18 ore – la
temperaturi scăzute.
Energia germinativă este însuşirea seminţelor de a germina în timp
scurt. Se determină odată cu facultatea germinativă, în baza aceleiaşi
analize, însă numărarea seminţelor germinate normal se face mai înainte.
Astfel, la majoritatea culturilor cerealiere energia germinativă se stabileşte
după 3 zile de la germinare, iar facultatea germinativă – după 7 zile.
Viabilitatea seminţelor reprezintă conţinutul de seminţe vii în
materialul semincer, exprimat în procente. Viabilitatea se determină în

138
cazul în care trebuie stabilită urgent calitatea seminţelor sau elucidate
cauzele unei facultăţi scăzute de germinare. În acest scop, se utilizează
metodele ce permit depistarea seminţelor vii. Determinarea viabilităţii
embrionului se poate face prin metode biochimice, adică bazate pe reacţia
de colorare a embrionilor în contact cu anumite substanţe chimice.
Coloranţii organici (fuxina acidă, indigo-carminul) pătrund repede
în ţesuturile moarte ale seminţelor şi le colorează, în timp ce embrionii
vii rămân necoloraţi.
Pentru determinarea viabilităţii la t de 18-20°C, se iau 2 probe a
câte 100 boabe fiecare şi se introduc în apă pentru a înlătura tegu-
mentele şi a dezveli embrionul. Termenul de înmuiere diferă în funcţie
de specie. Grâul şi porumbul se înmoaie 5-6 ore, orezul şi orzul – 5 ore,
secara – 2 ore, iar leguminoasele pentru boabe – 16 ore. La legumi-
noase se înlătură tegumentul seminal, la ovăz şi orez – paleele florale.
Seminţele cerealelor se secţionează longitudinal în 2 jumătăţi.
Pentru analize se ia câte o jumătate de la fiecare sămânţă, se
spală minuţios şi se introduce într-o soluţie de indigo-carmin sau fuxin
acid de 0,1% pe o durată de 10-15 min. Apoi soluţia se decantează,
jumătăţile seminţelor se spală de câteva ori în apă şi se aşează pe
hârtia de filtru. Dacă se utilizează soluţie indigo-carmin, embrionii morţi
se colorează în albastru, iar cei vii – în roşu.
Se consideră viabili embrionii necoloraţi şi cu un punct slab colorat
în vârful radicelei. La leguminoasele pentru boabe, floarea-soarelui şi
alte culturi dicotiledonate, se consideră viabile şi seminţele cu pete
colorate, dacă în sumă suprafaţa lor nu depăşeşte jumătate din
suprafaţa totală a cotiledoanelor.
Determinarea viabilităţii seminţelor cu ajutorul tetrazoliului este
bazată pe capacitatea celulelor vii de a restabili sărurile incolore ale
tetrazoliului în combinaţie roşu-aprins – formazan.
În acest caz se colorează embrionii seminţelor vii. Jumătăţile
seminţelor de cereale sau embrionii întregi ai altor culturi se acoperă cu
soluţie de tetrazoliu de 0,5% şi se menţin la întuneric (soluţia este sensibilă
la lumină) timp de 1 oră la temperatura camerei, sau timp de 30-40 min.
la 30°C. În cazul în care culoarea rămâne deschisă, analiza se repetă.

139
 La ierburile multianuale cu seminţe mărunte această metodă este
greu de utilizat. De aceea, viabilitatea seminţelor de trifoi şi lucernă se
determină prin metoda umflării, bazată pe umflarea pentru o perioadă
mai îndelungată a seminţelor viabile. Acest efect este condiţionat de
faptul că în seminţele moarte apa pătrunde prin toată suprafaţa
învelişului, iar în cele vii – prin partea hilului. Pentru analiză se iau 2
probe a câte 100 seminţe fiecare, se aşează în plăci Petri, pe hârtie de
filtru umectată până la capacitatea totală cu soluţie alcalină de 0,5%
(KOH sau NaOH), se acoperă cu capace şi se lasă timp de 45 min.
la temperatura camerei. Apoi seminţele se examinează, se înlătură cele
umflate – seminţe viabile (seminţele moarte umflate se strivesc uşor şi
învelişul li se desprinde uşor de embrion).
Pentru determinarea conţinutului seminţelor tari, cele umflate
(viabile) se pun în păhărele, se toarnă peste ele aceeaşi soluţie alcalină
şi se ţin în termostat timp de 1 oră la t de 50-60°C; seminţele tari
rămân neumflate. Această metodă este valabilă pentru seminţele care
se păstrează cel mult 2 ani şi nu au fost supuse umectării după recoltare.
Viabilitatea seminţelor se calculează în procente, reprezentând
media aritmetică de analiză a 2 probe. Ea, de regulă, poate fi mai
mare decât facultatea germinativă. De aceea, doar la culturile de
toamnă, din cauza timpului scurt cuprins între recoltare şi însămânţare,
seminţele proaspăt recoltate se evaluează în baza indicelui viabilităţii,
care, în acest caz, se asimilează cu facultatea germinativă.
Cold-test. Această metodă – testul rece – presupune germinarea
seminţelor în condiţii de temperatură minimă şi este utilizată pe scară
largă în cazul speciilor termofile, oferind informaţii cu privire la
comportarea seminţelor în condiţii de umezeală şi răcoare, care pot
surveni după semănat, provocând pierderi considerabile. Iniţial, trebuie
semănate soiuri care au un cold-test cu valoare mai ridicată.
Nu întotdeauna seminţele cu facultate germinativă înaltă de
laborator, însămânţate într-un termen optim, dau germeni de calitate.
În condiţii de producţie, sunt frecvente cazurile de răsărire prea rară a
germenilor, ceea ce duce la scăderea recoltelor, uneori fiind necesară

140
reînsămânţarea. Seminţele mărunte şi infectate de boli nu răsar în condiţii
de câmp, iar desimea plantulelor se determină nu numai după norma
de însămânţare, dar şi după facultatea germinativă în câmp a seminţelor.
Cold-testul se utilizează, de regulă, pentru loturile de sămânţă de
porumb din anumiţi hibrizi. Metoda constă în testarea capacităţii
germinative a seminţelor, după ce acestea au fost puse în condiţii de frig,
într-o perioadă imediat următoare procesului de inhibiţie a seminţelor.
Determinarea se face prin punerea seminţelor de porumb la germinat în
condiţii sub-optime în primele 10 zile, prin aşezarea lor în frigider la
temperatura de 10 grade, continuând cu revenirea la temperatura optimă
(25 grade) în următoarele 3 zile. Cold-testul asigură date privind ordinea
hibrizilor de porumb la semănat. Astfel, semănatul trebuie început
întotdeauna cu hibrizi, valorile cold-testului cărora depăşesc 60-70%,
urmând ca hibrizii cu valoarea mai mică de 50% să fie semănaţi spre
sfârşitul perioadei optime de semănat, în perioada în care temperatura
solului creşte. Cold-testul este o determinare obligatorie pentru hibrizii
de porumb din loturile de seminţe rămase din anii precedenţi, în cazul
cărora este obligatorie testarea capacităţii de germinaţie a seminţelor.
Capacitatea germinativă în câmp reprezintă numărulplantelor răsărite
din numărul de seminţe germinate, exprimat în procente. Ea este întotdeauna
mai mică decât cea de laborator şi depinde de calităţile de însămânţare ale
boabelor, conţinutul granulometric al solului şi adâncimea de semănat,
precum şi de măsura în care seminţele sunt afectate de către vătămători şi
boli. Cu cât sunt mai înalte calităţile de însămânţare şi mai minuţios executate
lucrările de preînsămânţare, cu atât mai mari vor fi facultatea germinativă
în câmp şi densitatea plantelor răsărite.
Pentru determinarea facultăţii germinative a seminţelor în câmp,
efectuată, pentru culturile de toamnă, de regulă toamna, la fiecare
repetare a experienţei se separă câte 2 rânduri cu lungimea de 83 cm
(suprafaţa 0,25 m., în 6 locuri). Se recomandă ca rândurile însămânţate
să fie cuprinse de toate brăzdarele semănătorii, asigurând distanţe egale
pe toată lungimea parcelei. Apoi se numără plantele pentru fiecare
probă şi se calculează densitatea medie a plantulelor (la 1 m2).
Cunoscând norma de semănat, se determină facultatea germinativă în

141
câmp a seminţelor. Ca rezultat, se pot formula unele concluzii privind
facultatea germinativă în câmp a seminţelor şi influenţa factorilor studiaţi
în experienţa de câmp, pot fi propuse modalităţi de creştere a facultăţii
germinative a seminţelor în condiţii concrete.

9. 5. Determinarea gradului de
umiditate al seminţelor
Determinarea gradului de umiditate al seminţelor este extrem de
necesară în diferite contexte. De exemplu, înainte de a depozita
seminţele trebuie să li se determine umiditatea. De obicei, gradul de
umiditate al seminţelor se determină într-o etuvă, la o temperatură
constantă, cu ajutorul unor dispozitive speciale, numite higrometre.
Probele pentru plantele cu seminţe mari (cereale, leguminoase pentru
boabe) trebuie să fie de circa 50 g, iar pentru plantele cu seminţe mici
(inul, trifoiul, lucerna etc.) – circa 20 g. Seminţele de cereale şi de
leguminoase se macină la o morişcă manuală, iar seminţele ierburilor
şi altor plante cu seminţe mici se usucă fără a fi măcinate. Cu ajutorul
unei linguriţe se iau probe din diferite locuri pentru o cantitate totală de
5 g. Cantităţile se cântăresc în fiole. Fiolele se introduc, fără capace,
în etuvă. Capacele fiolelor se aşează alături. Seminţele se usucă la
următoarele temperaturi şi durate:
- seminţele de cereale şi de leguminoase pentru boabe – la 130°C,
timp de 40 de minute;
- seminţele mici de ierburi – la 130°C, timp de 60 de minute;
- seminţele de plante oleaginoase şi de plante industriale – la
100-105°C, timp de 5 ore.
Înainte de a pune seminţele la uscat, etuva se încălzeşte cu
10-20°C mai mult decât temperatura indicată. Temperatura etuvei se
reglează prin deschiderea şi închiderea orificiilor de ventilare, conform
indicaţiilor termometrului.
După trecerea intervalului de timp indicat pentru uscarea semin-
ţelor, fiolele se scot închise şi se introduc imediat în exicatorul cu acid
sulfuric sau cu clorură de calciu.

142
 După răcirea fiolelor, ele se cântăresc şi, în funcţie de diferenţa
dintre prima cântărire şi cea de a doua, se stabileşte cantitatea de
umiditate pierdută de către seminţe.
Gradul de umiditate se calculează în procente.
Seminţele destinate determinării umidităţii se macină la morile de
laborator
Tabelul 33
Durata măcinatului a seminţelor
Durata măcinatului,
Cultura
sec.
Hrişcă, mei, sorg 20
Grâu, secară, triticale, orez, măzăriche, sparcetă,
40
linte, ricin, arahide
Porumb, orz, ovăz, mazăre, fasole, năut, latir,
60
bob-de-grădină, soia, lupin
Tabelul 34
Regimul uscării a seminţelor
t uscării, Durata,
Cultura
Co min.
Grâu, secară, triticale, orz, ovăz, hrişcă, mazăre,
150 20
măzăriche
Cereale şi leguminoase pentru boabe care nu sunt
indicate la punctul 1, sparceta, floarea-soarelui,
130 40
arahidele, ricinul, soia
Ierburi furajere, rizocarpi, in, cânepă, muştar, zămoşiţă 130 60
Tutun 130 20

9.6. Determinarea puterii de străbatere a seminţelor

Putere de străbatere se numeşte puterea germenului (coltelui) de
a străbate un strat de nisip egal cu adâncimea de semănat. Ea determină
capacitatea germinativă a seminţelor şi gradul de dezvoltare al plantelor.
Analiza acestui indice se recomandă în cazul în care rezultatele privind
facultatea germinativă confirmă că există mai mulţi germeni bolnavi,
vătămaţi, dar şi în cazul în care se compară diferite probe de seminţe
pentru evidenţierea celei mai bune pentru însămânţare.

143
 Pentru determinarea puterii de străbatere, din seminţele culturii
de bază se numără 2 probe a câte 100 seminţe. Fiecare probă se
pune în câte un vas cu înălţimea de 20 cm şi diametrul de 15 cm,
umplut cu nisip umectat până la 60% din capacitatea de câmp pentru
apă. După însămânţare, seminţele se acoperă cu un strat de 3 cm de
nisip. Seminţele se lasă timp de 10 zile la lumină, la o temperatură de
18-20°C. După sfârşitul termenului de încolţire, toţi germenii ieşiţi la
suprafaţă se taie la nivelul nisipului, se numără şi se cântăresc. Apoi
nisipul uscat se înlătură şi se calculează germenii bolnavi şi neîncolţiţi,
precum şi seminţele germinate anormal, umflate şi putrezite.
Puterea de străbatere se caracterizează în baza a 2 indici:
cantitatea germenilor ce au străbătut nisipul, în procente, şi masa a
100 germeni, în grame, determinată prin numărare.
Pentru a apropia condiţiile de germinare a seminţelor în laborator
de cele de câmp, uneori, pentru încolţire, se utilizează sol şi seminţele
se încorporează la adâncimea însămânţării în câmp. În acest caz, puterea
de străbatere va fi mai apropiată de facultatea germinativă în câmp.

9. 7. Determinarea gradului de sticlozitate

la boabele de grâu
Sticlozitatea este o proprietate cu ajutorul căreia poate fi evaluat
orientativ conţinutul substanţelor proteice. Este una dintre caracteristicile
calităţii boabelor de grâu, orz, orez şi porumb. Sticlozitatea se
examinează cu ajutorul diafanoscopului sau farinotomului. Se realizează
2 determinări. Seminţele sunt grupate conform următoarelor categorii:
– 4/4 sticloase, cu suprafaţa complet sidefie;
– 3/4 sticloase;
– 1/2 sticloase;
– 1/4 sticloase.
Sticlozitatea se exprimă în procente şi se calculează în baza formulei:
S = 2 (n + 0,75n1 + 0,5n2 + 0,25n3),
unde:
S – gradul de sticlozitate;

144
 n – numărul boabelor complet sticloase, transparente;
n1– numărul boabelor sticloase în proporţie de 0,75;
n2– numărul boabelor sticloase în proporţie de 0,5;
n3– numărul boabelor sticloase în proporţie de 0,25.
Limita admisă între 2 determinări este de 5%; în caz contrar,
analiza trebuie repetată. Pentru tăierea boabelor poate fi folosit
farinotomul – un cuţit special cu două plăci, care oferă posibilitate de
a tăia concomitent 50 de boabe.
Fără secţionarea boabelor, sticlozitatea poate fi măsurată cu
diafanoscopul – o cutie cu capac din sticlă mată, iluminat din partea de jos
de un bec. La diafanoscop boabele sticloase sunt văzute ca transparente,
cele făinoase – întunecate, cele parţial sticloase – semitransparente.
Procentul de sticlozitate se determină la fel ca şi în cazul secţionării boabelor.
În funcţie de sticlozitatea generală, se disting următoarele grupe de
boabe: cu sticlozitate înaltă – > 70%, medie – 40-70%, joasă < 40%.
Consistenţa şi sticlozitatea boabelor pot varia, de asemenea, în
funcţie de condiţiile de cultivare. În condiţii de umiditate excesivă,
boabele devin mai făinoase, la umiditate insuficientă – mai sticloase.

9. 8. Determinarea masei volumetrice a seminţelor

Masa hectolitrică (MH) sau volumetrică (MV) reprezintă masa în
kg a unui volum de seminţe. Ea este influenţată de mai mulţi factori –
umiditatea, puritatea, mărimea şi forma seminţelor, masa lor specifică
etc. Masa hectolitrică se determină, în principiu, pentru cerealele
destinate consumului alimentar şi industrial. Se consideră că între masa
hectolitrică şi calitatea seminţelor există o legătură directă. De asemenea,
masa hectolitrică se ia în considerare şi la înmagazinarea seminţelor.
Determinarea masei hectolitrice se face cu ajutorul unor balanţe
speciale (balanţe hectolitrice, sau samovare):
· de 20 de litri, folosite pentru măsurări în silozurile şi magaziile
mari (porturi, baze de recepţie);
· de l litru, folosite pentru măsurări în laboratoarele de controlul
seminţelor şi la bazele de recepţie;

145
 · de 1/4 litru, pentru măsurări pe teren (informative, didactice).
Fiecare categorie de samovare întruneşte mai multe tipuri, care
diferă prin construcţia lor şi prin unităţile de măsură folosite.
În scopuri didactice se utilizează samovarul de 1 litru, compus
din următoarele părţi:
a) un cilindru perforat la bază, cu capacitatea de 1 litru, având în
partea superioară o fantă, prin care pătrunde cuţitul separator de la
bază şi care serveşte pentru evacuarea aerului cu ocazia căderii
seminţelor;
b) un cilindru de umplere, fără fund, care se montează deasupra
primului şi în care se toarnă sămânţa;
c) un cilindru, care se umple cu sămânţă;
d) o balanţă cu pârghie;
e) un cuţit separator;
f) un cilindru metalic plin, care serveşte la evacuarea aerului;
g) o cutie cu greutăţi;
h) o cutie de lemn pentru ambalarea pieselor de mai sus.
Ulterior, se aplică următorul algoritm:
· se aşează cutia de lemn pe o suprafaţă plană;
· se montează balanţa în locul prevăzut de la capătul cutiei;
· cilindrul perforat se pune la un capăt al pârghiei, în care se
introduce cilindrul metalic plin, iar la celălalt capăt – contragreutatea
acestuia, cu care trebuie să fie în echilibru;
· se ia jos cilindrul perforat, se scoate din el cilindrul plin, se intro-
duce cuţitul separator în fantă, peste care se aşează cilindrul metalic plin;
· se montează cilindrul de umplere;
· cu ajutorul cilindrului neperforat, se umple cilindrul montat
deasupra cuţitului separator (de la aceeaşi înălţime şi cu aceeaşi viteză);
· începând cu acest moment se interzice lovirea cilindrului;
· se scoate brusc cuţitul separator, apoi se introduce din nou,
separând astfel volumul de 1 litru de sămânţă; se goleşte conţinutul
rămas în cilindrul de umplere, se detaşează cilindrul de umplere şi se
scoate cuţitul separator;

146
 · se montează cilindrul cu sămânţă pe braţul balanţei şi se
cântăreşte, adăugându-se greutăţile necesare până la punerea balanţei
în echilibru;
· se fac 2 determinări: admiţându-se între ele diferenţe până la
0,5 kg/hl, cu excepţia ovăzului şi a florii-soarelui, la care diferenţa
maximă admisă este de 1 kg. Se calculează apoi media aritmetică a
celor două probe, reprezentând masa hectolitrică a seminţei respective.
Rezultatul se exprimă în kg, cu o zecimală: dacă diferenţa între repetiţii
este mai mare decât cea admisă, se mai fac 2 repetiţii şi dacă şi acestea
depăşesc limita diferenţei, se face media celor 4 repetiţii.

9. 9. Determinarea procentului de
pleve la boabele de orz
Cantitatea de pleve a unui lot de seminţe reprezintă raportul dintre
greutatea paleelor înlăturate de pe boabe şi greutatea iniţială a boabelor
(împreună cu plevele). Cantitatea de pleve se exprimă în procente.
Plevele, deşi sunt bogate în lignină şi în substanţe minerale, nu au valoarea
nutritivă pe care o are însuşi bobul şi, prin urmare, evidenţierea lor este
importantă pentru caracterizarea recoltei. De asemenea, în cazul orzului,
determinarea cantităţii de pleve este necesară pentru stabilirea calităţii
acestuia pentru fabricarea berii. Cu cât procentul de pleve este mai mic,
cu atât bobul este mai bun pentru bere. Cantitatea plevei variază, la orz,
în limite destul de mari – de la 8 la 12% şi mai mult.
Bobul de orz este lipit de paleele ce-l îmbracă, iar separarea acestora
prezintă mari dificultăţi. În procesul înlăturării paleelor de pe boabele uscate,
o parte din ele rămân totuşi lipite de bob. Pentru a simplifica şi a uşura
desprinderea paleelor de pe boabele de orz, ele trebuie umectate lor în
apă, într-un acid sau o bază. Însă, datorită încreţiturilor paleei şi şanţului
ventral, între ea şi bob se acumulează bule de aer, care opresc pătrunderea
lichidelor sub palee, împiedicând astfel umflarea şi desprinderea. Din această
cauză, îmbibarea boabelor trebuie să dureze un timp îndelungat, ca
substanţele solubile din palee şi chiar din boabe să treacă în apă, ceea ce
modifică rezultatul real al raportului dintre ele.

147
9. 10. Determinarea procentului de pleve la ovăz
Determinarea procentului de pleve în cazul ovăzului prezintă o mare
importanţă pentru aprecierea calităţilor furajere ale acestora din urmă.
Procentul de pleve la ovăz variază, în funcţie de soi, între 20 la 30%.
Variaţia depinde şi de condiţiile climatice şimeteorologice, care influenţează
dezvoltarea însăşi a bobului. Cariopsele de ovăz nu sunt prinse de pleve
(palee), ci numai le îmbracă strâns, motiv din care procentul de pleve
poate fi uşor determinat în cazul ovăzului. Cu ajutorul unui ac obişnuit,
putem scoate uşor bobul prin vârful superior, liber al plevei.
Boabele pot fi scoase din pleve şi printr-o simplă apăsare (cu
penseta sau chiar cu vârful degetelor) aproape de baza bobului.
În felul acesta, bobul este împins din pleve şi iese uşor afară.
Pentru determinarea cantităţii de pleve se iau 2 probe paralele a
câte 5 g fiecare. Plevele se îndepărtează, se cântăresc şi greutatea lor
se exprimă în procente faţă de greutatea iniţială a boabelor (împreună
cu plevele). În condiţii de câmp, se recomandă să se cântărească nu
plevele înlăturate de pe boabe, ci numai boabele golaşe, iar greutatea
plevelor se calculează prin stabilirea diferenţa de greutate dintre boabele
îmbrăcate în pleve şi cele golaşe. În cazul invers, în timpul cântăririi
plevelor sunt posibile pierderi şi, deci, şi o modificare a rezultatelor.

9. 11. Determinarea procentului de

învelişuri la hrişcă şi mei
Procentul de coji la plantele cu boabe pentru crupe – hrişcă şi mei
– se determină în baza unui procedeu diferit de cel de la orz şi ovăz.
Pentru a determina procentul de coji se iau câte 2 probe de la
fiecare plantă, a câte 2,5 g fiecare. Fiecare probă se introduce într-un
mojar şi cu mare precauţie (pentru a nu fărâmiţa cojile) boabele se apasă,
cojile separându-se cu ajutorul unui pistil, pentur a evita strivirea boabelor.
Pentru a înlătura mai bine plevele, pe fundul mojarului se fixează o reţea
metalică subţire. Cu o reţea de acelaşi fel se înveleşte şi pistilul.
Ulterior, boabele decorticate şi plevele sunt puse pe o sită cu ochiuri
de 1,4 × 20 mm sau 1,2 × 20 mm (în funcţie de mărimea bobului) şi se

148
cern, boabele rămânând pe sită. Dacă pe sită rămân boabe nedecorticate,
ele sunt introduse din nou în mojar şi supuse din nou decorticării.

9. 12. Determinarea procentului de

coji la fructele de floarea-soarelui
Procentul de coji la achene variază în funcţie de soi sau hibrid şi
grupă, în limite destul de mari, de la 15 la 40%. Din acest motiv, la
achene, procentul de coji reprezintă una dintre caracteristicile importante
ale florii-soarelui şi determină apartenenţa lor la una dintre cele 3 grupe.
Pentru determinarea procentului de coji se iau 2 probe de achene
a câte 10 g fiecare. Apoi miezul (seminţele) se curăţă de coajă (pericarp)
şi se cântăreşte fiecare probă în parte. În baza diferenţei dintre greutatea
achenelor întregi şi a miezului se stabileşte greutatea cojilor, calculându-
se conţinutul lor în procente faţă de greutatea achenelor extrase. Din
cele 2 măsurări realizate se calculează procentul lor mediu. Diferenţa
admisibilă între cele 2 probe nu trebuie să depăşească 1%.

9. 13. Separarea seminţelor culturilor cerealiere pe

fracţii şi determinarea uniformităţii lor
Trecerea de la evaluarea probei seminţelor în total la evaluarea
fracţiilor separate este un mijloc important de îmbunătăţire a calităţii
seminţelor. Analiza fracţionară ne dă posibilitatea să recomandăm un
regim mai raţional de sortare a seminţelor, ceea ce contează mult mai
ales în anii cu condiţii climaterice favorabile.
Uniformitatea este omogenitatea seminţelor după masa şi mărimea
lor. Sortarea seminţelor după uniformitate se face pentru a le îmbunătăţi
calitatea. Uniformitatea este deosebit de importantă, în special în cazul
semănatului programat cu semănători de precizie.
Pentru a determina uniformitatea seminţelor de cereale, masa
cântărită se împarte în fracţii, după mărime (mm): 3,2; 3,0; 2,8; 2,5;
2,2; 2,0. Se stabileşte fiecare fracţie în procente, masa a 1.000 boabe
şi uniformitatea seminţelor. Pentru calcularea uniformităţii se iau cei
mai mari indici de pe 2 site alăturate. Partida de seminţe se consideră

149
uniformă, dacă pe cele 2 ciururi alăturate rămâne masa principală de
seminţe – aproximativ 80% şi mai mult. Din seminţele culturii de bază
se separă 2 probe a câte 50 g. Ele se cern cu clasificatorul, se cântăreşte
fiecare fracţie, se toarnă în pungi şi se păstrează pentru următoarea
analiză. Apoi se calculează procentul fiecărei fracţii şi se stabileşte
procentul de uniformitate a seminţelor. La final se determină masa a
1.000 seminţe din fiecare fracţie.

9. 14. Determinarea gradului de infectare

a seminţelor de către vătămători
Cei mai răspândiţi vătămători ai seminţelor sunt gărgăriţele, viermii
şi gândacii de depozit, moliile, chicheriţele, căpuşele etc.
Seminţele în care au fost găsiţi dăunători vii (ouă, larve, crisalide,
adulţi vizibili şi latenţi) se consideră populate de către vătămători. Există
2 forme de populare a seminţelor de către vătămători – forma vizibilă
şi forma ascunsă. În cazul formei vizibile, se observă adulţi vii sau
larvele lor, precum şi seminţe vătămate. În cazul formei latente,
dăunătorii pot fi depistaţi doar la secţionarea seminţelor, cu ajutorul
reactivelor chimice sau al radiografiei. Analizele se fac cel târziu la
două zile după primirea probelor de seminţe în laborator.
După selectarea probelor de analiză a umidităţii, seminţele rămân
în probă, se cântăresc pentru calcularea numărului de dăunători la 1 kg
de seminţe. În perioada rece a anului, probele se ţin, înainte de analiză,
timp de 1,5-2 ore la temperatura camerei, pentru a provoca mişcarea
vătămătorilor. Pentru depistarea căpuşelor proba se încălzeşte timp de
20-30 min. la t de 20-30°C. Pentru determinarea gradului de populare
a seminţelor cu forme evidente de dăunători, proba se cerne timp de 3
min. prin 2 site cu ochiuri de 2,5 şi 1,5 mm, iar pentru culturile cu seminţe
mici – de 1 mm. Resturile de la cernut se varsă pe o sticlă sub care se
aşterne hârtie neagră şi se aleg căpuşele. Din seminţele şi impurităţile
rămase în sita cu ochiuri mărunte se aleg gărgăriţele, carii, viermii de
depozit şi larvele lor, iar pe sitele cu ochiuri măşcate – gărgăriţele, gândacii
de depozit, moliile şi alte insecte mai mari.

150
 În baza analizei, se poate determina prezenţa sau lipsa
dăunătorilor. Indivizii vii se numără, iar rezultatul numărării se raportează
la cantitatea de seminţe.
Standardul de Stat stabileşte următoarele grade de populare a
seminţelor cu căpuşe:

Gradul de populare Numărul dăunătorilor vii la 1 kg

1 Cel mult 20;
2 Peste 20, însă căpuşele nu formează
aglomerări şi se deplasează liber la suprafaţă;
3 Căpuşele formează aglomerări compacte.

La un dispozitiv optic special, gradul de populare a seminţelor

cu căpuşe se stabileşte pe o foaie de hârtie neagră, luminată şi încălzită
cu ajutorul unei lămpi, seminţele urmărindu-se printr-o lupă care măreşte
de 4-5 ori. Dacă se descoperă seminţe populate cu capsule de gradul
II şi III sau câte o insectă adultă de altă specie de dăunători, seminţele
sunt calificate drept necondiţionate şi au nevoie de tratament.
În materialul semincer nu trebuie admişi dăunători vii sau larvele
acestora, iar numărul lor la 1 kg de seminţe trebuie calculat pentru a
se determina metoda potrivită de combatere. Pentru depistarea formei
latente de infectare cu ploşniţe, seminţele se ţin timp de 5 min. în soluţie
de bicarbonat de sodiu de 0,5%, cu temperatura de 80-90°C, apoi
timp de 3 min. în soluţie de hininhidrid de 0,2% cu temperatura de
50-60°C. După un asemenea tratament, galeriile dăunătorilor se
colorează în albastru-închis.
Pentru a determina gradului de vătămare de către ploşniţe în baza
aspectului exterior al seminţelor, se iau 2 probe cântărite a câte 10 g şi
se examinează minuţios fiecare sămânţă. Se urmăresc cele 3 criterii
de vătămare: o urmă de înţepare în formă de punct negru, în jurul
căruia se formează o pată galben-deschisă; o pată asemănătoare, în
jurul căreia se formează zbârcituri, fără urmă de înţepare; o pată
asemănătoare pe embrion. În toate cazurile, consistenţa seminţelor

151
sub pată este poroasă sau făinoasă. În cazuri dubioase, seminţele se
examinează sub diafanoscop. Boabele vătămate de ploşniţe au în locul
înţepării o pată întunecată şi, la lumină, au o transparenţă slabă, iar
seminţele sănătoase o transparenţă mai pronunţată.
Popularea cu gărgăriţe a leguminoaselor pentru boabe se
stabileşte în baza unui tratament cu soluţie de 1% de kaliu iodat, în
urma căruia pe suprafaţa seminţelor se observă uşor găurile prin care
au intrat larvele. În acest scop, proba din 500 seminţe se scufundă pe
1,5 min. în soluţia de 1% de kaliu iodat, pe o plasă metalică. Apoi
plasa se mută pentru 30 sec. în soluţie alcalină de 0,5%, după care
seminţele se spală minuţios cu apă şi se examinează, pentru a depista
găurile de intrare a larvelor. Analiza se face prin 2 repetiţii.
Forma latentă a infestării cu gărgăriţe a trifoiului şi lucernei se
determină după ce lichidul se elimină din seminţele infestate cu vătămători
vii, prin apăsare cu spatula. În total, se examinează 1.000 seminţe.

9. 15. Determinarea de infectare a seminţelor cu boli

În funcţie de componenţa specifică a agenţilor patogeni şi gradul
de infectare, de forma de manifestare a bolilor şi de cultura agricolă,
se aplică metode adecvate de determinare a infectării seminţelor.
La aplicarea metodei microscopice, seminţele se examinează cu
ochiul liber sau cu ajutorul lupei pentru determinarea formaţiunilor de
tăciune (săcuşori de tăciune, bulgăraşe, spicuşoare cu tăciune), de
scleroţi şi alte ciuperci. Prin această metodă se determină şi infectarea
cu boli a cartofilor.
Metoda centrifugării se aplică în cazul depistării pe suprafaţa
seminţelor a sporilor de ciuperci. Pentru analiză se selectează 2 probe
a câte 100 de seminţe. Probele se amplasează în eprubete cu 10 ml
de apă şi se agită timp de 1 min. Apoi apa se toarnă într-o eprubetă
curată şi se centrifughează pentru precipitare timp de 3 min., la viteza
de rotaţie de 50 şi mai mult. Apa de la spălare se varsă, iar din sediment
se pregătesc 5 preparate (5 picături) pentru examinare la microscop
şi determinarea speciei ciupercii.

152
 Metoda biologică se bazează pe stimularea dezvoltării şi creşterii
ciupercilor şi bacteriilor în seminţele infectate. Există câteva variante
ale acesteia, dar cea mai răspândită este metoda camerei umede. Pentru
depistarea fuzariozei şi bacteriozei, seminţele se ţin la încolţit în nisip
de cuarţ umed, încălzit la 22-28°C, timp de 9 zile.
Pentru depistarea unei infecţii interne, înainte de încolţire, seminţele
se dezinfectează cu alcool, permanganat de kaliu, hipoclorură de natriu
sau alte substanţe dezinfectante.
Agenţii patogeni ai mai multor boli pot fi depistaţi în timpul germinării
seminţelor pe un substrat nutritiv de agar-agar, sau de nitrat zaharat. Pe
straturile de agar-agar microorganismele se dezvoltă şi trec din seminţele
infectate pe substrat, formând colonii. Numărul de seminţe pe care s-au
format coloniile se numără, stabilindu-se procentul de seminţe bolnave.
Specia de agenţi patogeni se determină după culoarea coloniilor, sau
suplimentar, pe calea examinării microscopice a seminţelor.
Uneori se aplică şi metodele anatomică, luminescentă şi serologică
de determinare a infectării seminţelor.
Infectarea seminţelor poate fi stabilită şi în baza germenilor, în
timpul analizei facultăţii germinative, iar în cele mai multe cazuri şi la
plantele din câmp.

9. 16. Stabilirea clasei de calitate a seminţelor şi

calcularea valorii utile
Condiţiile de certificare a unei culturi
1. Cultura trebuie să prezinte un nivel satisfăcător de identitate şi
de puritate a soiului.
2. Înainte de fiecare recoltare a seminţelor de grâu, orz, ovăz,
secară, mazăre, fasole, lucernă, floarea-soarelui, trebuie să se efectueze
o inspecţie oficială în câmp.
3. Pentru a stabili identitatea, autenticitatea, puritatea de soi şi
starea sanitară trebuie să se efectueze inspecţia în câmp a culturilor.
4. Prezenţa bolilor care reduc valoarea de utilizare a seminţelor
nu trebuie să depăşească limitele admisibile.

153
 Condiţii speciale pentru sfecla de zahăr:
1. Cultura trebuie să posede un grad înalt de puritate şi de
identitate a tipului sau soiului.
2. Producătorul de seminţe trebuie să permită examinarea, de către
organismul de certificare, a oricărui teren de producere a seminţelor.
3. Trebuie să se realizeze cel puţin 2 inspecţii oficiale în câmp,
una la butaşi, cealaltă la plantele cu seminţe.
4. Starea generală şi de dezvoltare a culturii trebuie să permită
efectuarea investigaţiilor la aprecierea identităţii şi purităţii tipului şi soiului.
Condiţii obligatorii pentru seminţe
1. Seminţele trebuie să prezinte un nivel satisfăcător de identitate
şi puritate a soiului.
2. Nu se permite semănatul seminţelor în care au fost depistate:
· buruieni (seminţe şi glomerule), dăunători şi agenţi patogeni de
carantină pentru Republica Moldova, conform listei aprobate
regulamentar;
· dăunători vii şi larvele lor, care vatămă seminţele culturii, cu
excepţia căpuşei, a cărei prezenţă se permite în seminţele folosite pentru
culturile de marfă, în număr de maximum 20 buc./kg;
· seminţe de plante otrăvitoare – heliotropul cu glomerula pubescentă;
· pentru floarea-soarelui – la formele parentale nu se permite pre-
zenţa corpurilor de putregai alb şi cenuşiu, iar la hibrizii F1 şi la soiurile în
prima şi a doua reproducţie se permite prezenţa în masă până la 0,1%.

Valoare utilă se numeşte procentul de seminţe dintr-un lot care,

puse la condiţii normale de germinaţie, produc plante normal dezvoltate.
Calculul valorii utile se face în baza formulei:
P ×C
Vu =
100
unde:
Vu – valoarea utilă, %;
P – puritatea, %;
C – capacitatea germinativă, %.

154
 Rezultatul se exprimă în numere întregi.
Exemplu: P = 97%
C = 98%
97 × 98
Vu = = 95,06 » 95%
100
În cazul amestecului de seminţe, cum ar fi borceagul, valoarea
utilă se calculează conform formulei:
( Pl × Cl ) + ( Pc × Cc )
Vu = ;
100
unde:
Pl – puritatea leguminoaselor, %;
Pc – puritatea cerealelor, %;
Cl – capacitatea germinativă a leguminoaselor, %;
Cc – capacitatea germinativă a cerealelor, %.

Calculul cantităţii de sămânţă la ha, în funcţie de valoarea utilă

Desimea de semănat influenţează în mare măsură producţia.
Cantitatea de sămânţă la unitatea de suprafaţă trebuie calculată astfel
încât plantele să nu fie prea dese, deoarece în acest caz ele se
stânjenesc în creştere şi dezvoltare. În acelaşi timp, plantele nu trebuie
să fie nici prea rare, pentru ca spaţiul de nutriţie să poată fi utilizat în
mod raţional. Este necesară stabilirea unei desimi optime pentru fiecare
specie şi soi în parte.
Cantitatea de sămânţă la ha se calculează după formula:
D×M
Cskg / ha = ;
Vu
unde:
Cs – cantitatea de sămânţă la ha, kg;
D – desimea plantelor la m2 (numărul de seminţe germinabile la m2);
M – masa a 1.000 seminţe (MMS), g;
Vu – valoarea utilă.

155
 Exemplu:
1. Desimea la m2 a grâului de toamnă, în condiţiile climatice locale,
este de circa 500 plante. Masa a 1.000 seminţe=40 g. În cazul desimii
de 500 plante la m2 şi la o valoare utilă de 95%, cantitatea de sămânţă
la ha este de 168 kg.
2. D = 500, MMS = 40 g, Vu = 95 %, Cs = 222 kg/ha.
În acest fel se calculează cantitatea de sămânţă necesară la ha şi
pentru celelalte cereale păioase.
În cazul culturilor care se seamănă în rânduri dese, norma de
semănat este cea obţinută din calcul, iar pentru prăşitoare norma se
măreşte cu 10-20% în funcţie de calitatea patului germinativ, umiditatea
solului, gradul de infectare cu boli şi dăunători, epoca de semănat,
pierderile naturale, pentru a avea garanţia realizării la recoltare a
numărului de plante stabilit.
3. Exemplu pentru prăşitoare, porumb.
- distanţa între rânduri – 70 cm;
- distanţa pe rând – 30 cm;
- masa a 1000 seminţe – 250 g;
- coeficientul de perisabilitate – 1,2;
-D–?
D se află calculând numărul de plante la m2 în modul următor:
D = 70 x 30= 2110 cm2;
10.000 cm2 : 2.110 cm2 = 4,76 = 5;
5 x 1,2 = 6 seminţe/m2 ;
6 × 250
Cs / ha = = 16,6kg ;
90
În acest mod se calculează sămânţa necesară la ha pentru toate
prăşitoarele.
Notă:
În tabelele anexei 2 sunt utilizate denumirile prescurtate:
SO – seminţe de originator (ameliorator);
SE – seminţe de categorii superioare (superelită şi elită);
SR-1-3 – seminţe de calităţile I–III;

156
 SR-n – seminţe de producţie-marfă.
Seminţele destinate însămânţărilor se grupează în 3 clase de
calitate, pe baza indicilor de valoare culturală: puritate şi facultate
germinativă, în limitele stabilite de standardele în vigoare. Dacă un lot
de seminţe analizat nu se încadrează în limitele celor 3 clase de calitate,
ele nu se admit pentru însămânţare.
Umiditatea maximă este un indice de calitate care trebuie
respectat, îndeosebi pentru buna păstrare a seminţelor. Depăşirea
umidităţii maxime admise conduce la diminuarea şi chiar la pierderea
însuşirilor germinative ale seminţelor.
Rezultatele analizelor se trec în fişa de analiză a probei, în baza
acesteia verificându-se data la care s-au făcut determinările, rezultatele
înregistrate pe repetiţii şi persoanele care au executat determinările.
Aceste fişe se păstrează în laborator.
În baza fişelor, laboratorul eliberează beneficiarilor rezultatele şi
buletinele de analiză.

9.17. Actele eliberate de către

Organul abilitat cu funcţie de control semincier

Antetul Standard de Stat 12046-85

Inspectoratului de Stat pentru Seminţe Anexa nr.1
al Republicii Moldova Obligatorie

CERTIFICAT DE CALITATE A SEMINŢELOR Nr.

valabil până la________________________

ziua, luna, anul
Eliberat________________________________________
(denumirea întreprinderii agricole, organizaţiei, sediul)
pentru lotul nr.____________________________________
de seminţe______________________________________

157
 cultura, soiul
primite din_______________________________________

producerea__________________anul recoltei___________
cu masa__________chintale, fracţiunea nr.___________
prezentate pentru analiză prin procesul-verbal nr.___din _______
depozitate ________________________________________
(denumirea organizaţiei, întreprinzătorului)

Număr locuri (saci), depozit nr.________ hambar nr.________

vagon nr.___________ în vrac ___________
Destinaţia seminţelor____________________________
Seminţele corespund clasei____________________de calitate
în litere

REZULTATELE ANALIZEI
1. Puritatea (fizică)_______________________________%

din care _______________________________________%

2. Deşeuri, total _________________________________%

din care grupuri dominante

____________________________________________________________________%

____________________________________________________________________%

3. Seminţe de alte plante_____________(bucăţi la 1 kg sau %)

4. Seminţe de alte specii de ierburi
________________________________(bucăţi la 1 kg sau %)
furajere _________________________(bucăţi la 1 kg sau %)

158
 5. Seminţe de alte plante de cultură
______________________________(bucăţi la 1 kg sau %)
6. Seminţe de buruieni, total__________(bucăţi la 1 kg sau %)
inclusiv:
a) seminţe de buruieni foarte dăunătoare
(pentru ierburi furajere, bucăţi la 1 kg)____________________
b) seminţe de pir-tîrîtor
(bucăţi la 1 kg)____________________________________
c) seminţe buruieni de carantină
(bucăţi la 1 kg)____________________________________
Dăunători
(bucăţi la 1 kg)_____________________________________
d) seminţe buruieni toxice
(bucăţi la 1 kg)____________________________________
7. Tăciuni_______________________________________%
8. Scleroţi_______________________________________%
9. Gale nematoda grâului
(bucăţi la 1 kg)_____________________________________
10. Energia germinativă _____________________________%
11. Facultatea germinativă_____________________________
din care tari_____________________________________%
Condiţii de încolţire__________________________________
12. Viabilitatea___________________________________%
Metoda de determinare______________________________
13. Umiditatea___________________________________%
14. Masa a 1,000 boabe_____________________________g
15-16. Starea sanitară: boli (se completează în urma analizei
seminţelor prin metoda):
centrifugare____________________________________%
biologică ______________________________________%

17. Examinare organoleptică: culoarea normală___________

întunecată ____

159
 miros normal ____________de mucegai ________________

18. Componenţa botanică a speciilor dominante:

seminţe de alte plante de cultură_______________________
denumirea
seminţe de buruieni ________________________________
denumirea
19. Alţi indici de valoare culturală________________________

Propuneri:
L.Ş.
Şeful Inspectoratului de Stat pentru Seminţe, raionul_________
semnătura

Antetul Standard de Stat 12046-85

Inspectoratului de Stat pentru Seminţe Anexa nr.2
al Republicii Moldova Obligatorie

BULETIN DE ANALIZE ALE SEMINŢELOR Nr.

Eliberat________________________________________
(denumirea întreprinderii agricole, organizaţiei, sediul)

pentru lotul nr.___________de seminţe________________

cultura, soiul
primite din_______________________________________

producerea ____________anul recoltei _________________

160
cu masa___________chintale, fracţiunea nr:_______________

prezentate pentru analiză prin procesul-verbal nr.________din

____ ____________________

depozitate _____________________________________
(denumirea depozitului)
Număr locuri (saci), depozit nr._______________hambar
nr._______________
vagon nr. _____________ în vrac _____________
Destinaţia seminţelor______________________________

REZULTATELE ANALIZEI
1. Puritatea (fizică)_________% 6) seminţe buruieni toxice
din care ____________% (bucăţi la 1 kg)__________
2. Deşeuri, total __________% 7. Tăciuni_____________%
din care grupuri dominante 8. Scleroţi____________%
______________% 9. Gale nematoda grâului
______________% (bucăţi la 1 kg)__________
3. Seminţe de alte plante______ 10. Energia germinativă ___%
(bucăţi la 1 kg sau %) 11. Facultatea germinativă_______
4. Seminţe de alte specii de ierburi _____________________
furajere ______________% din care tari____________%
5. Seminţe de alte plante de cultură Condiţii de încolţire__
_____________% 12. Viabilitatea_____________%
(bucăţi la 1 kg sau %) Metoda de determinare_________
6. Seminţe de buruieni, total____ 13. Umiditatea_________%
(bucăţi la 1 kg sau %) 14. Masa a 1000 boabe_______g
inclusiv:15-16. Starea sanitară: boli (se a) seminţe de buruieni foarte
completează în urma analizei seminţelor dăunătoare (pentru ierburi
la 1 kg) furajere, bucăţi prin metoda):_

161
 b) seminţe de pir-tîrîtor centrifugare _
(bucăţi la 1 kg)______________ biologică __________%
c) seminţe buruieni de carantină
Dăunători_________ (bucăţi la 1 kg)__________

17. Examinare organoleptică: culoarea normală___________

întunecată ____

miros normal _________de mucegai ____________________

18. Componenţa botanică a speciilor dominante:

seminţe de alte plante de cultură_______________________
denumirea
seminţe de buruieni _______________________________
denumirea
19. Alţi indici de valoare culturală________________________

La efectuarea analizei complete sau incomplete:

Seminţe necondiţionate conform Determinarea prin

analiză Prevăzut în
standart

La efectuarea analizei incomplete: _______________________

Seminţele corespund standardului (la indicii examinaţi)________
Seminţele urmează a fi supuse______________________________
modul de tratare şi repetării analizei complete.

L.Ş.

Şeful Inspectoratului de Stat pentru

Seminţe al Republicii Moldova ________________________
semnătura

162
 Tabelul 35
Normele de calitate a seminţelor culturilor de câmp

Culturi cerealiere

Categoria seminţelor, %
Conţinutul Conţinutul,

Atacarea semănăturilor

Germinaţia, %, min
Umiditatea, % max
Puritatea de soi, %
seminţelor %, max.

Alte specii,

Cultură de bază
Nr.

Cornul secarei
Culturile sem/кg, max.

Tăciunele
crt.

îmbrăcat
%, min
inclusiv
total
buruieni

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
SO 99,8 0,0/0, 99,0 4 2 0,0 0,0 92 14
Grâu comun SE 99,7 0,1/0, 99,0 10 5 0,0 0,01 90 14
(Triticum SR-1-3
1 98,0 0,3/0, 98,0 40 20 0,002 0,03 90 14
aestivium) SR-n 97,0 0,5/0, 97,0 200 70 0,002 0,05 87 14
SO 99,8 0,0/0, 99,0 4 2 0,0 0,0 90 14
Grâu durum SE 99,7 0,1/0, 99,0 10 5 0,0 0,01 87 14
(Triticum SR-1-3
2 98,0 0,3/0, 98,0 35 15 0,002 0,03 87 14
durum) SR-n 97,0 0,5/0, 97,0 200 70 0,002 0,05 87 14
SO 99,8 0,0/0, 99,0 4 2 0,0 0,0 92 14
Orz SE 99,7 0,1/0, 99,0 10 5 0,0 0,01 90 14
(Hordeum SR-1-3
3 98,0 0,3/0, 98,0 80 20 0,002 0,03 90 14
sativum) SR-n 97,0 0,5/0, 97,0 300 70 0,002 0,05 87 14
Secară de SO - 0,0 99,0 4 2 0,0 0,0 90 14
toamnă SE - 0,0 99,0 10 5 0,0 0,03 90 14
4 (Secale SR-1-3 - 0,3 98,0 70 30 0,002 0,05 90 14
cereale) SR-n - 0,5 97,0 200 70 0,002 0,07 85 14
SO 99,7 0,0 99,0 10 5 0,0 0,0 90 14
Triticale SE 99,5 0,1 99,0 20 10 0,0 0,01 90 14
(Triticosecale
5 SR-1-3 98,0 0,3 98,0 60 20 0,002 0,03 90 14
wittmack) SR-n 95,0 0,5 97,0 300 70 0,002 0,05 85 14
SO 99,8 0,0 99,0 5 3 0,0 0,0 92 14
Ovăz (Avena SE 99,7 0,0 99,0 10 5 0,0 0,01 90 14
6 Sativa) SR-1-3 98,0 0,3 98,0 80 20 0,002 0,03 90 14
SR-n 97,0 0,5 97,0 300 70 0,002 0,05 87 14

163
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
SO 99,8 99,0 6 4 92 14
Mei (Panicum SE 99,7 99,0 16 10 90 14
7 miliaceum) SR-1-3 99,5 98,0 50 30 90 14
SR-n 98,0 97,0 200 150 87 14
Hrişcă SO - 99,0 6 4 92 14
(Fagopyrum SE - 99,0 20 10 90 14
8 esculenthum SR-1-3 - 99,0 50 30 90 14
Moiench) SR-n - 98,0 120 80 87 14
9 Mazăre SO 99,8 99,0 3 0 92 14
(Pisum SE 99,7 99,0 5 0 90 14
SR-1-3 98,0 98,0 18 3 90 14
sativum) SR-n 97,0 97,0 30 5 87 14
10 Fasole SO 99,8 99,0 0 0 92 14
(Phaseolus SE 99,7 99,0 0 0 90 14
SR-1-3 99,5 99,0 6 1 90 14
vulgaris) SR-n 98,0 98,0 17 2 87 14
11 SO 99,8 99,0 3 0 92 14
Linte (Ervum SE 99,7 99,0 6 0 92 14
lens) SR-1-3 98,0 98,5 12 3 92 14
SR-n 97,0 98,0 24 6 87 14

Culturi oleaginoase
Conţinutul seminţelor
Puritatea de soi

Germinaţia, %,

Umiditatea, %,
sau tipicitatea,
seminţelor
Categoria

bază %, min

Alte specii
%, max

Cultura de

Nr.
max.
min

Culturile sem/kg max.

crt.
inclusiv
total
buruieni
1 Soia SO 99,8 99,0 3 3 90 14
(Glycine SE 99,7 98,0 10 5 85 14
max) SR-1-3 98,0 95,0 15 5 85 14
SR-n 97,0 95,0 20 10 80 14
2 Rapiţa de SO 99,8 99,0 120 80 90 12
toamnă SE 99,6 98,0 120 80 85 12
(Brassica SR-1-3 97,0 96,0 400 280 80 12
napus) SR-n 97,0 96,0 400 280 80 12

164
 Seminţele de ierburi

Germinaţia, %,, min

Conţinutul seminţelor

Umiditatea %, max
seminţelor
Categoria
Buruiene, max.

bază, %, min
Nr.

Cultura de
Culturile
crt.

Total, %
Inclusiv
Alte specii,
dăunătoare,
%, max.
sem/kg
Anuale Coronişte, costrei
furajere
1 Iarbă-de-Sudan SO 99,0 0,3 0,1 15 85,0 14
(Sorghum SE 99,0 0,5 0,2 20 80,0 14
sudanense) SR-1-3 98,0 - 0,2 20 80,0 14
SR-n 96,0 - 0,3 20 70,0 14
Multi- Pălămidă,
anuale coronişte, hreniţa
2 Lucernă SO 99,0 0,3 0,3 50 85,0 13
(Medicago) SE 98,0 0,5 0,4 100 80,0 13
SR-1-3 97,0 - - 150 80,0 13
3 Sparceta comună SO 99,0 0,2 0,2 20 85 14
(Onobrychis SE 97,0 0,3 0,3 30 80 14
viciifolia) SR-1-3 97,0 - 0,5 40 70 14
4 Sparceta-de-nisip SO 98,0 0,2 0,2 20 80 14
(Onobrychis SE 97,0 0,3 0,3 30 75 14
arenaria) SR-1-3 97,0 - 0,5 40 75 14
5 Ciumaria SO 97,0 0,3 0,2 100 80 13
(Galega SE 96,0 0,5 0,2 200 75 13
orientalis) SR-1-3 92,0 - 0,5 200 75 13

Sfecla pentru zahăr

Conţinutul
Uniformitatea, %, min.

Tulpiniţe şi glomerule

de 1 cm, buc/kg, max.

cu tulpiniţe mai lungi

Monocarpia, %, min.
Umiditatea, %, max
Germinaţia, %, min

seminţelor
Cultura de bază,
monocarpe şi

Hibrizilor de
monocarpă
Soiurilor

Categoriile biologice Alte

%, min
drajate
hibrizi

plante,
max.

Seminţele
90 90 95 90 99 - - - 14,5
amelioratorului
Seminţe de prebază
85 90 98 85 98 0,3 0,1 10 14,5
(superelită)
Seminţe de bază (elită) 80 90 97 80 98 0,3 0,1 10 14,5
Seminţe certificate 90 85 - 80 97 0,3 0,1 - 14,5
Seminţe materie primă 75 80 - 85 94 0,6 0,2 100 14,5

165
 Floarea-soarelui

Conţinutul
seminţelor

formelor materne, % min

Stratul carbogen %, min

Ehergia germinativă, %,
Gradul de sterilitate a
Categoria seminţelor

Cultura de bază, %, min

Umiditatea, %, max
Germinaţia, %, min
Tipicitatea, %, min

Inclusiv seminţe fără

coajă, %, max.

sem/kg max.
Alte plante
Nr.

min
crt.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
1 SO 99,9 99,0 - 99 1,0 2 1 87 92 10
Soiurile SE 99,8 98,0 - 99 1,0 5 2 87 92 10
SR-1-3 99,0 97,0 - 98 2,0 15 5 82 87 10
2 Formele SO 99,9 99,0* 98 98 1,0 8 3 80 85 10
parentale ale SE 98,8 98,0* 98 97 2,0 15 5 80 85 10
hibrizilor SR-1-3 98,0 97,0* 95 97 3,0 15 5 - 80 10
3 Prima generaţie
a hibrizilor F1 98,0 97,0 - 98 3,0 15 5 - 85 10

166
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Bîlteanu, Gh., Salontai, Al., Vasilică, C. ş. a. Fitotehnie.

Bucureşti: Ed. Didactică şi pedagogică, 1991. 551 p.
2. Buűukli, P., Žakota, A. ş.a. Dostoinstva i nedostatki ecotipov
pšenicy. Agrikultura Moldovej. Kišineu: Ed. Lunarě, 2008, 5-6,
19-22 p.
3. Gricenko, V. V., Kološina, Z. M. Semenovedenie polevyh
kul’tur. Moskva: Ed. Kolos, 1984. 272 p.
4. Kazakov, E. Kretovič, V. Biohimiâ zerna i productov
pererabotki. Moskva: Ed. Kolos, 1980. 318 p.
5. Kulešov, N. N. Agronomičeskoe semenovedenie. Moskva:
Ed. Sel’hozizdat, 1963. 304 p.
6. Legea republicii Moldova despre seminţe. Monitorul oficial al
Republicii Moldova nr. 1-4 din 06.01.2000.
7. Majsurân, N. A., Stepanov, V. N., Kuznecov, V. S. i dr.
Rastenievodstvo. Moskva: Ed. Kolos; 1971. 487 p.
8. Majsurân, N. A. Rastenievodstvo. Laboratorno - practičeskie
zanâtiâ. Moskva: Ed. Kolos, 1964. 398 p.
9. Morar, G. Certificarea şi controlul calităţii seminţelor. Cluj –
Napoca: Ed. Agronomia, 1993. 242 p.
10. Morar, G., Mogârzan, A., Ştefan, M. Fitotehnie. Iaşi: Ed.
Ion Ionescu de la Brad, 2004. 557 p.
11. Moraru, Şt. Tratat de fitotehnie. Cultura plantelor de câmp:
Cereale. Iaşi: Ed. Dosoftei, 1998. 212 p.
12. Munteanu, L., Borcean, I., Axinte, M. ş. a. Fitotehnie. Iaşi:
Ed. Ion Ionescu de la Brad, 2001. 637 p.
13. Posypanov, G. S. Rastenievodstvo. Moskva, Ed: Kolos,
2006. 611 p.
14. Starodub, V., Georghiev, N. Fitotehnie. Chişinău: Ed.
Museum, 2008, 542 p.
15. Starodub, V. Fitotehnie. Lucrări de laborator. Chişinău. Ed:
CE UASM, 2009. 315 p.

167
 16. Strona, I. G. Obšee semenovedenie polevyh kul’tur. Moskva:
Ed. Kolos, 1966. 464 p.
17. Siminel, V. Producerea şi studiul seminţelor, recunoaşterea
şi aprobarea culturilor de soi. Chişinău: Ed. Tipografia Centrală, 1999.
534 p.
18. Ustimenco, A. S., Danil’čiuk, P. K., Gvozdicovscaâ, A. T.
Cornevye sistemy i productivnosti sel’scohozâjstvennyh rastenij. Kiev:
Ed. Urožai, 1975, 368 s.

168