Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara a Banatului

“Regele Mihai I al Romaniei” din Timisoara

Facultatea de Horticultura si Silvicultura

Sectia Horticultura
Anul I

Principii si tehnici de fertilizare a culturilor.

Tipuri de fertilizare; metode de stabilirea a
dozelor de ingraseminte

Student :
Horia Onae

Timisoara
2019
 PRINCIPII GENERALE ALE FERTILIZĂRII RAŢIONALE – EFICIENTE ÎN
SPORIREA FERTILITĂŢII ŞI PRODUCTIVITĂŢII SOLURILOR ŞI ÎN
ASIGURAREA SIGURANŢEI ALIMENTARE

 Generalităţi: Fertilizarea culturilor agricole şi horticole are efectele propuse (producţii mari
şi de calitate) în măsura în care aceasta se îmbină armonios şi sub control analitic agrochimic cu alţi
factori ai producţiei vegetale care potenţează rezultatele aplicării îngrăşămintelor.
Fertilizarea este un sistem integrat al cărui management şi
eficienţă sunt dependente de prezenţa şi efectul nutrienţilor esenţiali şi
a altor factori de vegetaţie. Este necesară conexiunea fertilizării cu alţi
factori de vegetaţie şi tehnologici.

Fertilizarea nu suplineşte prin eliminare alţi factori de vegetaţie

şi tehnologici ci presupune prezenţa şi efectul acestora.

Specificitatea rolurilor şi efectului nutrienţilor şi

îngrăşămintelor arată că aceştia nu îşi suplinesc acţiunile şi efectul
prezenţei lor, nu se înlocuiesc reciproc, cu atât mai mult nu înlătură
deficienţele altor verigi tehnologice.

Fertilizarea se poate dirija şi controla dacă se aplică un management real al nutrienţilor ce

imbină controlul agrochimic al solului cu analiza plantei şi cunoaşterea cerinţelor culturilor în elemente
nutritive – fertilizante şi ulterior cu un complex decizional şi tehnologic adaptat ecosistemului
respectiv. Un asemenea management este eficient şi raţional, pune în valoare şi potenţează efectul
îngrăşămintelor, asigură productivitate solurilor şi calitate producţiei vegetale.
 Factori ce condiţionează aplicarea şi efectul îngrăşămintelor: Se reţine ca semnificativă
dependenţa aplicării îngrăşămintelor de mai mulţi factori:
a. Sistemul de agricultură: poate impune specificitate cu un management adaptat fertilizării:
- Sistemele convenţionale: de agricultură determină, după nivelul de intensivizare, aplicarea
diferenţiată a îngrăşămintelor din sortimente organice, minerale şi organominerale după însuşirile
solurilor şi cerinţele plantelor, în vederea obţinerii unor randamente maxime şi de calitate la unitatea de
suprafaţă. Acest model de fertilizare, cu caracter convenţional, impune control şi monitorizare
permanentă în vederea asigurării evoluţiei fertilităţii solurilor şi prevenirii deficienţelor ca şi excesului
de nutrienţi.
- Sistemele biologice: de agricultură, în contradicţie cu variantele celor convenţionale exclud
total folosirea îngrăşămintelor industriale de sinteză şi promovează folosirea îngrăşămintelor organice
şi biofertilizanţilor inclusiv în alternativa unor resurse neconvenţionale (inocularea de microorganisme,
bacterii simbiotice, etc.). În unele alternative se scontează pe aport de P, K, Ca, şi Mg din resursele
naturale ale unor roci (calcare, minereuri potaso – magneziene, tufuri zeolitice, etc.).
Fără a exclude total variantele celor două sisteme, trebuie remarcat că în domeniul fertilităţii şi
fertilizării s-au impus puternic sistemele de fertilizare organo-minerală după principiul agronomic ce
prevede ca suprafeţele cu folosinţă agricolă şi horticolă să se fertilizeze (periodic şi alternativ) cu
îngrăşăminte organice iar cele minerale (chimice) să completeze aportul solului şi al resurselor organice
în nutrienţi până la nivelul cerinţelor recoltelor programate. Aceste fertilizări organo-minerale, pe lângă
buna bioaccesibilitate a elementelor nutritive deţinute, prin materia organică aplicată echilibrează
bilanţul humic din sol, sporesc capacitatea de tamponare a solului şi îmbunătăţesc însuşirile fizice ale
acestora . Interacţiunea organo-minerală duce în timp la reducerea inputurilor minerale.
b. Optimizarea agrochimică a sistemului sol-plantă: determină şi condiţionează structura
cantitativă (dozele) şi calitativă (sortimentele) fertilizării. Acest factor al fertilizării este controlabil
analitic (la sol, plantă, îngrăşăminte, amendamente) şi determină nivelul dozelor după cerinţele
plantelor şi aportul efectiv al solului în nutrientul în cauză. Sistemul de fertilizare propus trebuie să
răspundă, pe lângă asigurarea cantitativă şi calitativă a recoltelor şi la optimizarea agrochimică a
solurilor şi creşterii fertilităţii lor. Pe măsura realizării acestui deziderat al fertilizării, dozele propuse se
reduc şi devin mai economice.
c. Asolamentele şi rotaţia culturilor: diferenţiază dozele şi sortimentele fertilizanţilor după
specificitatea plantelor componente din punct de vedere al consumului (specific şi global) ce defineşte
necesarul de nutrienţi dar şi după specificitatea nutriţiei speciei şi genotipului respectiv. Necesarul
plantelor în nutrienţi controlează concomitent cu aportul solului în elemente nutritive, mărimea dozei
programate spre aplicare. Asolamentele şi rotaţiile impun şi alte reguli fertilizării – aplicarea
îngrăşămintelor organice se face la culturi ce beneficiază de efectul direct, iar dozele de fertilizanţi
minerali se reduc inclusiv la culturile postmergătoare, apoi necesitatea reducerii dozei de N la culturi ce
urmează după leguminoase, etc.
d. Condiţiile climatice: mai ales sub aspectul umidităţii şi temperaturii, raportate la valorile
normale ale zonei şi localităţii, impun stări particulare sistemelor de fertilizare.
Umiditatea atmosferică şi cea din sol apropiată capacităţii de câmp pentru apă sporesc
coeficienţii de utilizare a substanţei active din îngrăşăminte şi implicit eficienţa îngrăşămintelor.
Temperaturile specifice zonei agricole prin valori apropiate normalelor multianuale oferă, din
acest punct de vedere, domenii de efect maxim îngrăşămintelor.
Valorile extreme, prea reduse sau ale excesului climatic, diminuiază efectul îngrăşămintelor.
e. Nivelul tehnologiilor agricole: determină o anumită specificitate şi eficienţă diferită
sistemelor de fertilizare. Pentru sporirea efectului îngrăşămintelor se impun concomitent măsuri de
optimizare a lucrărilor legate de economia apei din sol sau aplicată prin irigaţii, lucrări de îmbunătăţiri
funciare, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi alte acţiuni tehnologice ce previn sau înlătură efectele
negative ale unor factori trofici şi tehnologici. Între aplicarea îngrăşămintelor şi nivelul tehnologiilor
agricole şi horticole există o intercondiţionare pozitivă.
 Tipuri de fertilizare după epoca (momentul) şi metoda aplicării îngrăşămintelor:
Managementul fertilizării include într-un sistem unitar şi integrat definirea tipurilor de
fertilizare după momentul (epoca) şi metoda aplicării îngrăşămintelor de care se leagă, în toate cazurile,
eficienţa aplicării acestor resurse.
Fertilizarea de bază este aplicată de regulă înaintea plantatului şi semănatului, toamna sau
primăvara timpuriu. Prin această metodă îngrăşămintele organice (cele lichide şi semilichide se pot
folosi în perioada de vegetaţie), iar dintre îngrăşămintele minerale, prin fertilizarea de bază se aplică
cele cu P şi K, dar şi fosforitele, îngrăşămintele complexe de tip PK, PMg şi NP cu raport favorabil
fosforului dar şi cele de tip NPK. În acest tip de fertilizare se pot cuprinde, la cerealele păioase şi
îngrăşămintele cu N ca 1/3-1/2 din doza de N, înainte de semănat.
Fertilizarea de aprovizionare sau de rezervă se referă la îngrăşămintele organice ce se aplică
la înfiinţarea plantaţiilor pomicole şi viticole (la desfundarea terenului) dar şi la cele cu P şi K aplicate
la acelaşi moment. Se poate face, aceeaşi fertilizare şi la pajiştile cultivate şi naturale, la care
îngrăşămintele cu P şi K sau cele complexe NPK se aplică înaintea însămânţării sau plantării. Tot o
fertilizare de aprovizionare se poate considera cea organică ce se aplică periodic (la plantaţiile
pomicole, viticole şi unele culturi de legume în câmp). Se mai practică o fertilizare de rezervă şi cu
îngrăşăminte cu P şi K, la unele culturi, în doze mari (mai ales cu P şi K), peste nevoile solurilor şi
plantelor.
 Fertilizarea principală cuprinde îngrăşămintele cu N şi cele de tip complex ce se aplică la
înfiinţarea sau plantarea culturilor anuale iar în livezi şi plantaţii viticole, se referă la fertilizarea
minerală realizată imediat după desprimăvărare sau chiar pe parcursul iernii.
Fertilizarea fazială se face primăvara în primul rând cu îngrăşămintele cu N dar şi cu cele
complexe NP (cu raport favorabil azotului): cu cele chimice lichide şi organice semilichide şi lichide.
La cerealele păioase azotul sau îngrăşămintele complexe NP se aplică la desprimăvărare iar la
prăşitoare, acest model de fertilizare se aplică de regulă concomitent sau în cursul lucrărilor mecanice
de întreţinere.
Fertilizarea extraradiculară este numită şi foliară şi se aplică având un rol secundar şi
complementar, de stimularea a celei aplicată solului. Aplicările îngrăşămintelor foliare / extraradiculare
se face pe vegetaţie dar şi în repaus vegetativ (la pomi şi viţă de vie) dar şi cu N din uree (6-8%,
concomitent cu erbicidarea cerealelor păioase).
Fertilizarea la semănat („starter”) priveşte aplicarea unei fracţiuni din doza de N sau din
complexe de tip NP, concomitent cu semănatul, pentru a pune la dispoziţia plantelor tinere, din primele
fenofaze, elementele nutritive. Metoda aplicată astfel sporeşte coeficientul de utilizare a substanţei
active şi perimte diminuarea dozelor aplicate ulterior semănatului.
Fertilizarea de întreţinere vizează folosirea mai ales a îngrăşămintelor cu P şi K pentru
obţinerea şi menţinerea unor nivele normale ale acestor elemente în soluri deosebit de importante
pentru asigurarea efectului azotului ca şi pentru durabilitatea fertilităţii.
Sistemele de fertilizare presupun şi utilizarea unor metode de aplicare diferenţiată a
îngrăşămintelor din punct al plasamentului fertilizanţilor:
- Aplicarea prin împrăştiere pe toată suprafaţa: este metoda cea mai răspândită şi impune
respectarea uniformităţii în aplicare. Se practică mai ales în cazul aplicării îngrăşămintelor
organice dar şi a celor cu N. Aplicarea acestei metode la îngrăşămintele cu P şi K măreşte
coeficientul retrogradării/fixării acestor ioni.
- Aplicarea localizată, în rânduri, benzi, la cuib, la pomi, la butuc: limitează pierderile de P şi K
prin retrogradare-fixare, măreşte eficacitatea îngrăşămintelor aplicate şi determină reducerea
dozelor de aplicat. Fertilizarea localizată respectă o anumită distanţă de seminţe şi plante pentru
a nu perturba germinaţia sau plantulele tinere, mai ales când se aplică îngrăşămintele cu N sau
al celor cu „indice de salinitate” ridicat. Tot o fertilizare localizată se consideră a se realiza prin
metodele de inoculare, drajare şi acoperire a seminţelor cu pelicule fertilizante biodegradabile.
- Fertirigarea: este metoda ce prevede dizolvarea sau diluţia îngrăşămintelor în apa de irigare a
culturilor. Metoda deţine eficienţă pentru toate elementele, asigură asimilabilitate mare
nutrienţilor aplicaţi, o mare mişcare în sol sau substraturi nutritive dar cu impunerea măsurilor
de prevenire a pierderii de nutrienţi prin levigare.
- Fertilizarea foliară: cu îngrăşăminte şi compoziţii foliare fertilizante, în concentraţii ce nu
depăşesc 1-2%, se aplică pentru a completa, corecta şi mai ales mări eficienţa fertilizării la sol
ca şi pentru a preveni sau corecta deficienţe ale nutriţiei sau a spori calitatea producţiei vegetale.
Se practică aplicarea tratamentelor foliare concomitent cu aplicarea unor tratamente fitosanitare
(2-4) dacă produsele aplicate sunt compatibile.
Metodele de fertilizare pot contribui la un management pozitiv al fertilizării şi chiar determină
modele sau sisteme integrate de fertilizare în tehnologiile agricole şi horticole adaptate la soluri
şi culturi diferite. (tabel 5.1.)
Tabelul 5.1.
Metode de aplicare diferenţiată a îngrăşămintelor
(prelucrate după diferiţi autori)
Tipul/Metoda de aplicare a Însuşire Aprecieri, recomandări
îngrăşămintelor +/-
 + Metodă tradiţională, valabilă pentru cele organice şi minerale, solide
Înaintea semănatului şi lichide

- Eficienţă redusă la P şi K, cauzează pierderi prin levigare (N-

1. mineral) şi volatilizare la N-NH3

+ Reduce pierderile de NH3 ca şi retrogradarea/ fixarea P, K

Injectare în sol
Costuri ridicate, echipamente speciale
-
+ Eficienţă economică mai bună;
Concomitent cu plantatul şi
semănatul - Dotare mecanică specială, posibilă perturbarea germinaţiei şi
răsăririi, mai ales prin N-NH3
2.
+ Eficienţă mai mare la P pentru că diminuiază fixarea-retrogradarea

Aplicare localizată (în benzi)

+ Eficienţă mai mare compuşilor fertilizanţi solizi şi lichizi;

Tabelul 5.1. (continuare)

Tipul/Metoda de aplicare a Însuşire Aprecieri, recomandări
îngrăşămintelor +/-
+ Metoda raţională pentru îngrăşămintele cu P şi K;

Aplicarea postemergentă - Atenţionarea cu restricţii la aplicarea îngrăşămintelor cu N;

3. (fazială) la distanţă de seminţe
şi rândul plantelor
+ Eficienţă mai mare la aplicarea îngrăşămintelor complexe solide şi
lichide.
+ Eficienţă mai mare la aplicarea îngrăşămintelor cu N solubile în apă
cu atenţionare pentru pericolul poluării (de aceea necesită dozarea);

4. Fertirigare - Costuri mai mari, suplimentare (bazine de stocare şi dozatoare);

+ Eficienţă mai bună la aplicarea îngrăşămintelor cu P greu solubile.

+ Măreşte eficacitatea fertilizării la sol;

+ Eficienţă mare pentru macroelemente şi culturi perene;

5. Fertilizare foliară
- Nu suplineşte necesarul de N, P, K asigurat prin fertilizările la sol;

- Limitată la concentraţia azotului (1-2%)

 5.1. PRINCIPII DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR LA CULTURI DE CÂMP

Aplicarea amendamentelor şi îngrăşămintelor la solurile cultivate cu plante de câmp se face în

conformitate cu unele principii agronomice cu caracter specific ce realizează o compatibilizare a
cerinţelor culturilor vegetale cu condiţiile concrete de fertilitate a solurilor.
 Corectarea reacţiei solurilor acide şi saline - alcalice: este măsura ce trebuie realizată
prioritar sau concomitent fertilizării în scopul creării unui mediu (al reacţiei ) favorabil creşterii şi
dezvoltării plantelor. Măsura aceasta cu caracter ameliorativ are certitudinea realizării şi eficienţei
condiţionat de alte acţiuni:
- În primul rând se însoţeşte obligatoriu, în acelaşi an agricol, de fertilizare raţională altfel,
aplicate separat, cele două măsuri – amendare şi fertilizare sunt ineficiente; între amendare şi
fertilizare se realizează efecte de protenţare reciprocă;
- Urgenţele şi ordinea amendării solurilor – se apreciază după indicii agrochimici iniţiali (ai
acidităţii şi salinizării), prioritar măsura corectării reacţiei se realizează pe solurile cele mai interesate la
aceste intervenţii;
- Solurile amendate se cultivă prioritar cu plante ce răspund acestor măsuri: pe cele acide
amendate şi reamendate se cultivă în primii ani plante sensibile la aciditate iar pe cele saline – alcalice
amendate, plante sensibile la concentraţiile ridicate de săruri şi alcalinitate;
- Menţinerea reacţiei solurilor în intervalul de pH 5,8- 8,3, limite sub şi peste care sunt
necesare intervenţii cu amendamente, trebuie realizată şi prin folosirea unor sortimente de îngrăşăminte
minerale dar şi organice ce protejează şi lasă nemodificată reacţia solului.
 Fertilizarea organică: în cazul culturilor de câmp se practică eficient în următoarele
condiţii:
- La soluri cu conţinut redus de humus (< 2%) (psamosoluri şi aluviale slab solificate,
erodosoluri, soluri luvice, soluri cu profil deranjat, etc.). Dozele se diferenţiază după conţinutul de
humus şi N (IN) al solului , conţinut de argilă şi bogăţia în Ntotal al fertilizantului organic de aplicat;
- Se face pentru culturi de câmp ce folosesc efectul direct al acestor îngrăşăminte- sfeclă de
zahăr şi furajeră, cartof, porumb boabe şi siloz, unele culturi furajere;
- Pentru asigurarea efectului acestor fertilizanţi este necesară aplicarea şi încorporarea în
toamnă, în perfectă stare de uniformitate care ulterior asigură condiţii de nivelare pentru pregătirea
patului germinativ în primăvară.
 Fertilizarea minerală: este eficientă cu respectarea următoarelor condiţii şi principii:
- Are cea mai mare eficienţă, agrochimică şi economică, numai la doze optime economice
(DOE) şi de optimizare agrochimică (DOA) a sistemului sol - plantă; influenţa cantitativă şi calitativă a
îngrăşămintelor asupra culturilor de câmp este cu atât mai mare cu cât solul este mai slab aprovizionat
în elementul aplicat;
- Fertilizarea cu N: se practică de regulă fracţionat pentru a asigura o eficienţă şi un coeficient
de utilizare maxim al substanţei active iar prevenirea supradozărilor acestui element înlătură excesul
de nitraţi din sol, toxicitatea nitrică pentru produsele vegetale consumabile şi previne contaminarea
surselor de apă. La semănat şi plantat se practică fertilizarea de stimulare (starter) cu îngrăşăminte cu N
(sau complexe NP). La prăşitoare, concomitent cu lucrările mecanice de întreţinere, se pot realiza
fertilizări suplimentare foarte eficiente cu N (fac excepţie de la aplicările fracţionate târzii cu N
genotipurile cu perioade de vegetaţie mai mari la care această tehnologie prelungeşte nejustificat
vegetaţia şi întârzie coacerea);
- Fertilizarea cu P: se aplică de bază, toamna sau primăvara, înaintea sau cel târziu
concomitent cu semănatul şi plantatul. Fosforul se asigură prioritar azotului (mai cu seamă pe solurile
sărace în P - mobil) pentru a pune în interacţiune efectul pozitiv, sinergic, N/P. Trebuie cunoscut că
solurile defosfatate se exclud de la caracterul durabil al sistemelor de agricultură, nu oferă condiţii
pentru efectul altor fertilizanţi şi nici condiţii pentru recolte mari şi stabile.
Completările şi corecţiile fertilizărilor cu P- la cerealele de toamnă dar şi la prăşitoare- se fac,
primăvara de timpuriu, în cursul perioadei de vegetaţie dar numai cu îngrăşăminte complexe de tipul
NP ce conţin fosforul în compuşi mai solubili.
- Fertilizarea cu K: se face numai pe solurile sărace în acest element, pe alte soluri fertilizate
multianual cu N şi P, pentru echilibrarea mediului agrochimic şi prevenirea insuficienţei şi carenţei de
K şi la plante mari consumatoare ale acestui element care, de fapt, sunt cele mai sensibile la deficienţa
sa – sfeclă de zahăr, cartof, cânepă, porumb boabe şi unele leguminoase pentru boabe. Potasiul se
aplică cu fertilizanţi ce se folosesc ca îngrăşăminte de bază.
- Fertilizarea cu macroelemente secundare (S, Ca, Mg) şi microelemente (Fe, Mn, Cu, Zn, B,
Mo): se face după nevoile agrochimice ale solurilor, în condiţiile de prevenire sau corectare a unor
deficienţe naturale sau induse, dar şi pe soluri modificate agrochimic prin amendări şi fertilizări
diferenţiate ce influenţează bioaccesibilitatea acestor elemente.
 Sortimente de îngrăşăminte minerale recomandate pentru culturile de cămp:
- Pentru fertilizările de bază: cu N- îngrăşăminte compatibile cu pH-ul iniţial al solurilor
(uree, azotat de amoniu, nitrocalcar); cu P: superfosfat concentrat sau complexe de tipul NP (cu raport
favorabil fosforului sau NPK); cu K: îngrăşăminte simple cu K sau cele complexe de tipul NPK.
- Pentru fertilizările faziale (suplimentare): cu N- compatibile după pH şi complexe NP (cu
raport favorabil azotului); cu P – complexe de tip NP; cu K: complexe ternare (NPK) şi în condiţii
speciale K2SO4.
- Pentru fertilizările foliare: se folosesc îngrăşămintele foliare omologate ("F" Folifag,
Nutrileaf, Cropmax, etc.), soluţii de erbicide cu uree 6-8% (cu Icedin sau SDMA) la grâu.
- Pentru fertilizările “starter”: la prăşitoare se folosesc mai ales îngrăşăminte complexe de
tipul NP sau NPK dar şi îngrăşăminte simple cu N (dacă solurile sunt bine fosfatate).
 Dereglări de nutriţie întâlnite la culturile de câmp: pot fi cu determinare naturală, din
starea agrochimică iniţială a solurilor dar pot fi şi induse - de tehnologii, factori de stres, etc:
- Dereglarea raportului N/P: este frecventă la supradozare sau aplicare neuniformă a azotului,
la aciditate naturală sau acidifiere ulterioară şi defosfatare. Cauzează de multe ori “toxicitatea nitrică”
la plante, carenţe de P şi uneori contaminarea surselor de apă. Se previne prin dozare şi aplicare corectă
a azotului, amendare calcică, fertilizări echilibrate NP şi NPK.
- Carenţă de P: este cauzată natural de slaba reprezentare a acestui element în soluri dar şi de
factori ce degradează regimul de bioaccesibilitate a acestuia în soluri (stări extreme ale pH-ului, CaCO 3
în exces, dereglări ale regimului apei şi aerului în soluri, alţi ioni însoţitori, etc.). Se previne prin
folosirea sistematică a superfosfaţilor ca îngrăşăminte ce remediază pe termen lung rezervele de fosfor
ale solurilor iar corectiv se pot folosi îngrăşăminte complexe de tipul NP.
- Insuficienţa şi carenţa de N: este menţinută pe soluri sărace în humus sau de unele condiţii
fizice precare (tasare-compactare, băltire de apă pe semănături, îmburuienare puternică, etc.). Se
previne prin măsuri luate anterior şi se caracterizează prin aplicarea suplimentară şi fracţionată a
îngrăşămintelor cu N sau a celor complexe cu NP.
- Carenţa de K: este specifică solurilor sărace în K (cu conţinut scăzut în humus şi argilă) dar
este frecventă şi pe alte soluri fertilizate multianual numai cu NP fără aport de K. Este mai frecventă, în
aceste condiţii, la plantele mari consumatoare de K (culturi tehnice); se previne prin fertilizări cu K pe
fond NP, prin îngrăşăminte complexe NPK dar şi prin aplicare periodică a gunoiului de grajd.
- Carenţa de Mg: este semnalată pe soluri acide şi debazificate, sărace în Mg, amendate şi
reamendate cu materiale calcaroase ce au la bază numai CaCO3, pe soluri fertilizate cu K mai intensiv
şi sistematic ca şi în condiţiile unor sisteme de agricultură mai intensive (sere, solarii, aplicări mari de
NPK, etc). Se previne prin aplicarea dolomitului (CaCO 3 · MgCO3) la amendarea solurilor acide. Pe
alte soluri, se aplică la sol şi foliar, săruri cu Mg, mai ales MgSO4.
 - Carenţa de Zn: frecventă la porumb şi fasole, pe soluri carbonatice şi alcalice superfosfatate,
dar şi pe soluri acide reamendate. Se previne şi corectează prin aplicarea corectă a amendării în
interacţiune cu o fertilizare raţională complexă dar şi prin aplicarea unor chelaţi cu Zn la sol şi
extraradicular. Se cunosc şi alte multe îngrăşăminte foliare ce deţin Zn alături de macroelemente şi
unele microelemente.
- Carenţa de B: este frecventă la sfecla de zahăr dar şi la alte culturi ce cresc pe soluri
deficitare în B şi uneori intensiv fertilizate cu K. Situaţia se previne şi se corectează prin aplicări la sol
şi extraradicular a boraxului (preferabil pe soluri acide) şi a acidului boric (pe soluri neutre şi alcaline).
- Carenţa de Mo: este semnalată frecvent la floarea soarelui, porumb şi unele leguminoase, fie
pe soluri iniţial acide sau acidifiate prin fertilizări intensive cu îngrăşăminte cu N. Situaţiile se previn
prin amendare calcică a solurilor acide sau acidifiate puternic şi curativ, cu săruri la sol şi soluţii
extraradiculare la plante.
Toate dereglările de nutriţie se previn prin măsuri agrochimice sau se realizează măsuri curative
dar numai pe baza unui control agrochimic la sol şi plantă.

5.2. PRINCIPII DE FERTILIZARE A PAJIŞTILOR

Sistemele de fertilizare la pajişti naturale şi ameliorate au specificitatea solurilor de pajişti, cu

efecte de relief, pantă şi expoziţie şi o evidentă biodiversitate dată de vegetaţia naturală în acord cu
condiţiile ecologice, căreia i se pot atribui însuşiri de dinamică în compoziţia floristică şi calitatea
furajului.
 Aplicarea amendamentelor pe pajişti: Se apreciază că în ţara noastră peste 40% din
terenurile ocupate de pajişti necesită corectarea reacţiei acide prin aplicarea de amendamente
calcaroase. La aceste suprafeţe de pajişti amendabile se adaugă terenurile cu soluri acidifiate ca urmare
a fertilizărilor unilaterale şi multianuale cu îngrăşăminte acidifiante (în special cu N).
În condiţiile solurilor acide cu pajişti efectul amendamentelor este semnificativ la valori ale
reacţiei mai mici de pH 5,3 – 5,5 în care Al – mobil devine factor fitotoxic şi acumulările acestuia
inhibă absorbţia P, Ca şi Mg cu repercursiuni majore în calitatea furajului. Dozele de amendamente
necesare optimizării reacţiei solurilor acide pe pajişti trebuie să asigure la nivel de 60 – 80%
neutralizarea acidităţii hidrolitice (Ah) din sol (cu 5 – 8t CaCO3/ha).
Pentru optimizarea solurilor acide cu pajişti s-a dovedit că este necesară, concomitent cu
amendarea, intervenţia corectă cu fertilizări simple sau complexe de tip NP sau NPK. Aceste două
acţiuni – amendarea şi fertilizarea – la pajişti deţin o interacţiune pozitivă, de susţinere reciprocă a
efectelor, atât de ameliorare a solurilor cât şi de îmbunătăţire a cantităţii şi calităţii biomasei furajelor.
 Fertilizarea organică: Îngrăşămintele organice şi în primul rând gunoiul de grajd
semifermentat constituie surse complexe şi echilibrate de nutrienţi pentru vegetaţia pajiştilor şi
fertilitatea acestor soluri.
Sporuri semnificative de producţie la vegetaţia din pajişti se obţin la doze de 20 – 40t gunoi de
grajd/ha, în dependenţă de tipul de pajişte şi condiţiile climatice, cu condiţia unei fertilizări de calitate
şi care la mărimea dozei stabilită să se încorporeze cât mai bine în sol. S-a dovedit că gunoiul de grajd
este mai bine valorificat de pajişti când doze mai mici (de aproximativ 20 – 25t/ha) se asociază cu
fertilizarea minerală de N60P60 sau cu N120P60. Avantajele fertilizării organo – minerale se regăsesc
complex în nutriţia plantelor dar şi pozitiv în fertilitatea solurilor.
În fertilizarea organică a pajiştilor este consacrată şi metoda târlirii cu animalele. Susţinerea
imediată a acestei metode şi prin doze reduse de îngrăşăminte minerale (N 40-60; P20-30; K20-30) şi
supraînsămânţare, determină o ameliorare a solurilor şi vegetaţiei pajiştilor.
  Fertilizarea minerală: Este esenţială pentru pajişti întrucât cantităţile de îngrăşăminte
organice sunt limitate şi se orientează, de regulă, unor culturi şi tehnologii dependente şi chiar
condiţionate de folosirea resurselor organice în fertilizare (în primul rând în horticultură).
Sinteza rezultatelor experimentale cu îngrăşăminte pe mai multe tipuri de pajişti din ţara noastră
arată că sistemele de fertilizare se bazează pe interacţiunea NP şi uneori NPK şi cu raport favorabil
azotului. Aceste recomandări devin reglabile în timp, pe măsură ce îngrăşămintele minerale aplicate
modifică circuitul elementelor în sistemul sol – plantă. În condiţiile menţionate dozele de N diferă cu
tipul de pajişte de la 150 – 200kg s.a./ha, cel de P 2O5 de la 50 – 100kg/ha, iar cel de potasiu se poate
aprecia la nivelul de 50 – 70kg/ha. Starea agrochimică a solului în elementele menţionate determină o
variabilitate a dozelor recomandate.
 Sortimente de îngrăşăminte minerale recomandate pentru pajişti:
- Pentru fertilizările de bază şi principale: cu N: îngrăşăminte simple: azotatul de amoniu,
nitrocalcarul şi ureea, în compatibilitate cu reacţia (pH-ul) solului, îngrăşăminte complexe NP (cu
raport favorabil azotului); cu P: îngrăşăminte simple: superfosfaţi (cu condiţia unei încorporări bune)
dar şi îngrăşăminte complexe cu NP (cu raport favorabil fosforului); cu K: îngrăşăminte complexe cu
NPK sau în lipsă sarea potasică.
- Pentru fertilizări suplimentare: cu N: îngrăşăminte simple: nitrocalcar, uree şi azotat de
amoniu, în compatibilitate cu reacţia solului, îngrăşăminte complexe cu NP (cu raport favorabil
azotului).
 Dereglări de nutriţie la pajişti naturale şi semănate:
- Excesul sau carenţa de N: intervin frecvent pe pajişti întrucât în formarea biomasei
consumul şi absorbţia de N cresc pe măsura acumulării şi sintezei substanţei uscate. În acelaşi sens, pe
măsura sporirii producţiei de biomasă concentraţia de N (%Nt) în masa substanţei uscate tinde să se
diminueze (se diluează). Din aceste interacţiuni, aparent contradictorii, se pot declanşa stările de exces
de N (cu acumulări mari de N-NO3), cu diminuarea cantităţii şi calităţii furajului dar şi cele ale
deficienţelor de N. De aceea este utilă aplicarea azotului în doze optime, chiar fracţionat şi susţinerea
efectului său prin amendare calcică unde este cazul şi nivel optimal de P;
- Carenţa de P: este frecventă pe pajiştile supuse eroziunii dar şi pe cele cu pH extrem (prea
acide sau alcaline). Se poate interveni preventiv şi curativ prin fertilizări complexe cu NP dar şi prin
aplicarea superfosfaţilor;
- Carenţa de Mg: se regăseşte pe solurile acide amendate cu CaCO 3 şi iniţial deficitare în
acest element (cu conţinut mai mic de 1 m.e. Mg la 100g sol) (la noi frecvent în solurile pajiştilor din
Munţii Bucegi). Se previne prin amendamente cu dolomit sau alte amendamente mai ales reziduale;
- Excesul de Mo: este datorat unor cauze litologice fiind deţinut în roci şi materiale parentale
(la noi în unele pajişti din Carpaţii Orientali). Poate determina „molibdenoză” la animalele
consumatoare ale furajului. Se previne şi se tratează prin aplicarea unui microelement cu efect
antagonist molibdenului (Cu prin CuSO4·5H2O).

5.3. PRINCIPII DE FERTILIZARE RAŢIONALĂ A LEGUMELOR

A. Legume cultivate în câmp:

 Cerinţele speciilor de legume faţă de condiţiile de sol: Comparativ cu alte soluri horticole
(mai ales viticole şi pomicole) solurile cultivate cu legume de câmp sunt de regulă mai fertile fiind din
categoria celor aluviale şi cernoziomice situate în luncile sau terasele râurilor sau în grădinile familiale
(acestea din urmă fertilizate organic anterior). În aceste condiţii, se impune ca obiectiv esenţial
menţinerea şi uneori dezvoltarea fertilităţii iniţiale a acestor soluri iar fertilizarea aplicată solului să
poată susţine caracterul intensiv al tehnologiei şi nutriţiei acestor culturi în conformitate cu cerinţele
legumelor faţă de principalii parametri ai solului ce pot avea caracter determinant asupra sistemelor de
fertilizare legumicole (tabel 5.2.).
Tabelul 5.2.
Principalele însuşiri ce influenţează potenţialul de fertilitate a solurilor legumicole (după DAVID
şi VELICICA DAVIDESCU, 1992;
VELICICA şi DAVID DAVIDESCU, 1999)
Specificare Valori optime
Culturi de Culturi din
câmp sere şi solarii
1. Reacţia solului 6,3-7,2 5,5-7,5
2. Grad de saturaţie în baze (V%) >75 >75
3. Capacitatea totală de schimb cationic (me/100g.sol) 15-25 20-40
4. Conţinut de azot total (%) 0,25-0,35 0,30-0,50
5. Conţinut de humus (%) 4-6 6-8
6. Procent de sodiu adsorbit (Na+/T·100) (%) 5-12 <12
7. Salinitate (ppm) 100 300
8. Conţinut de fosfor potenţial asimilabil (ppm) 40-60 60-80
9. Conţinut de potasiu potenţial asimilabil (ppm) 200-400 600
10. Adâncimea profilului de sol (cm) >80-100 >60-80
(%) argilă 10-15 15-20
11. Textura solului (%) praf 13-22 15-20
12. Porozitate totală (%) 40-50 60-70
13. Porozitate de aeraţie (%) 15-30 25-35
14. Densitate aparentă (g/cm3) 1,2-1,3 1,2-1,3
15. Regim hidric percolativ repetat-percolativ

Dintre indicatorii menţionaţi din punct de vedere agrochimic prezintă importanţă optimizarea
regimului nutrienţilor (N, P, K) şi al materiei organice din soluri.
 Specificitatea nutriţiei şi necesarul de elemente fertilizante al legumelor:
Nevoile reale ale legumelor în principalele elemente nutritive (Cs=consum specific – N, P, K
kg/t produs vegetal), rapoartele între nutrienţii determinanţi şi nu în ultimul rând cantitatea totală de
elemente prelevate („exportate”) din sol cu recoltele la unitatea de suprafaţă (Cg = consum global N, P,
K kg/ha) sunt parametrii ce diferenţează dozele de aplicat. (tabelele 5.3., 5.4.)

Tabelul 5.3.
Raportul mediu între principalele elemente nutritive la plantele legumicole (după DAVID şi
VELICICA DAVIDESCU, 1992, citaţi după CIOFU şi colab., 2003)
Grupa de specii N P2O5 K2O CaO MgO
Frunzoase 1 0,22 1,40 0,58 0,30
Leguminoase 1 0,30 0,92 1,20 0,16
Rădăcinoase 1 0,37 1,66 0,81 0,27
Legume pentru fructe 1 0,60 1,20 1,75 0,30
Vărzoase 1 0,30 1,13 0,85 0,20
Media 1 0,42 1,25 0,83 0,25

Tabelul 5.4.
 Cantitatea de elemente nutritive extrase din sol de recoltele unor specii legumicole (Cg = kg
s.a./ha)
Specia Producţia Consum global, kg s.a./ha
t/ha N P2O5 K2O CaO MgO
Ardei 20 105 35 80 16 20
Castraveţi 25 60 40 80 27 -
Conopidă 25 110 100 130 40 30
Ceapă 30 90 37 120 - -
Fasole de grădină 10 60 30 40 20 10
Mazăre de grădină 10 55 27 32 15 8
Morcov 25 80 30 120 100 -
Păstârnac 15 100 65 200 100 -
Ridichi de lună 10 50 18 51 32 22
Ridichi de vară 20 120 62 99 45 20
Salată 25 55 25 110 35 15
Spanac 20 100 35 80 40 -
Sparanghel 8 96 25 81 60 32
Sfeclă roşie 30 110 40 143 65 -
Tomate vară-toamnă 45 84 20 73 23 27
Tomate pentru 45 168 27 110 32 23
industrializare
Varză de toamnă 70 230 88 311 - -

În specificitatea nutriţiei, consumului şi necesarului de nutrienţi a legumelor se reţin

următoarele:
- Fiecare element fertilizant deţin roluri specifice dar în mărimea consumurilor specifice
cantitativ predomină potasiul, apoi azotul şi fosforul dar nu sunt neglijabile nici cele ale calciului şi
magneziului;
- În consecinţă, cantităţile prelevate din sol prin producţia de legume urmăresc mărimea
recoltei obţinute dar şi specificul consumului la unitatea de materie vegetală produsă (Cs = kg/t
produs); elementele prelevate din sol cu producţiile de legume se restituie solului prin cantităţi şi
sisteme de fertilizare diferenţiate după parametrii nutriţiei şi consumului de elemente faţă de aportul
solului în elementele în cauză;
- În legătura cu consumurile specifice şi globale ale speciilor legumicole în elemente nutritive
şi fertilizante, legumele se pot clasifica în:
 specii cu consum ridicat: conopida, ţelina, sparanghelul;
 specii cu consum mediu: ceapa, usturoiul, morcovul, tomatele;
 specii cu consum scăzut: salata, ridichile, spanacul.
- Alături de elementele esenţiale – N, P, K trebuie reconsiderate şi rolurile şi necesarul de
calciu şi magneziu, care la fertilizări superintensive şi intensive pot fi afectate în context de interferenţă
cu elementele aplicate. Cerinţele unor producţii realizate şi calitativ impun monitorizări şi în cazul altor
elemente. (tabel 5.5.)
Tabelul 5.5.
Gruparea speciilor de legume în funcţie de reacţia lor la aplicarea microelementelor (după BERGMAN
şi NEUBERT, 1976)
Eficacitatea Micro- Speciile de legume
aplicării elementul
Mn castraveţi, salată, spanac, sfeclă roşie, ceapă
 Ridicată Cu sfeclă roşie, salată, spanac, morcov, ceapă
B sfeclă roşie, conopidă, varză, ţelină, gulii
Mo conopidă, salată, spanac
Mn conopidă, varză, morcov, ţelină, tomate
Cu varză, conopidă, ţelină, castraveţi, tomate,
Moderată pătrunjel
Zn sfeclă roşie, tomate, ceapă
B morcov, ridichi, salată, spanac, tomate
Mo varză, sfeclă roşie, tomate, gulii

- Caracterul intensiv al acestor tehnologii şi culturi determină punerea în valoare, în cadrul

acestora a interacţiunii nutrienţilor cu alţi factori de vegetaţie şi nutriţie (este valabil „un management
integrat al nutrienţilor”).
 Sistemele de fertilizare a legumelor de câmp: se realizează în practică prin următoarele
măsuri:
- Fertilizarea organică: prevede aplicări de 10-60t/ha gunoi de grajd semi- şi bine fermentat în
funcţie de conţinutul de humus şi azot (după I N) al solurilor, diferenţiat după specia cultivată: 20-60t/ha
la tomate, ardei, vinete; 20-40t/ha la varză şi 10-30t/ha la castraveţi, dovlecei, pepeni. Gunoiul de grajd
nu se aplică direct la morcov, ţelină, ridichi, ceapă, usturoi, spanac, salată. Programul de fertilizare
organo – minerală (aplicat concomitent cu N, P, K, mineral) se corectează în minus prin aportul efectiv
al gunoiului de grajd în elemente fertilizante;
- Fertilizarea minerală:
Azotul: se aplică diferenţiat după IN şi rezerva de N – mineral din soluri şi în funcţie de specia
cultivată: 80-200 kg N/ha la varză, tomate şi ardei; 70-100 kg N/ha la castraveţi, dovlecei, pepeni; 40-
100 kg N/ha la morcov, ţelină, ceapă, usturoi; 40-80 kg N/ha la spanac şi salată; 20-30 kg N/ha la fasole
şi mazăre;
Fosforul: se aplică predominant în „doze de întreţinere”, de 40-80 kg P2O5/ha întrucât solurile
legumicole (din câmp) sunt bine şi foarte bine aprovizionate cu acest element;
Potasiul: se aplică în doze de 40-180 kg K2O/ha, cu corecţii în plus sau minus dacă intervine şi
aport de gunoi de grajd.
Metodele de aplicare a fertilizanţilor pot fi de bază, cu îngrăşăminte organice şi cu P, K; faziale:
cu N sau NP şi aplicări foliare. Se recomandă practica de fertirigare ca foarte eficientă pentru legume.
 Sortimente de îngrăşăminte organice şi minerale: Recomandările pentru speciile
legumicole sunt următoarele:
- îngrăşăminte organice: se recomandă variantele semi- şi bine fermentate ale gunoiului de
grajd şi composturilor;
- pentru fertilizările de bază: cu N: se pretează în primul rând aplicarea gunoiului de grajd ca
primă sursă de N pentru plante dar şi unele îngrăşăminte simple cu N: ureea, azotatul de amoniu, cu P:
se pot aplica superfosfaţii sau îngrăşămintele complexe NP (ce deţin raport favorabil fosforului); cu K:
sarea potasică sau îngrăşămintele complexe NPK.
- pentru fertilizările suplimentare: cu N: se pot aplica unele îngrăşăminte simple cu N (azotat
de amoniu, uree) şi complexe cu NP (cu raport favorabil azotatului); cu P: se pretează îngrăşămintele
complexe NP; aplicări extraradiculare: se folosesc compoziţii foliare complexe cu macro- şi
microelemente.
 Dereglări de nutriţie frecvent întâlnite la legumele din câmp:
- Excesul sau deficienţa de N: sunt păgubitoare pentru cantitatea şi calitatea producţiei de
legume. Se previn şi se corectează prin folosirea DOE de N, în completarea aportului gunoiului de
grajd aplicat;
 - Insuficienţa de P: se întâlneşte frecvent la tomate şi varză în primele fenofaze. Se previne
prin fertilizări cu P dar se şi corectează prin aplicarea îngrăşămintelor complexe de tipul NP şi NPK;
- Deficienţa de K: este depistată la tomate, salată şi spanac. Se previne şi se corectează prin
aplicarea potasiului din îngrăşămintele complexe de tipul NPK;
- Deficienţa de bor: este întâlnită la conopidă, pe soluri sărace în acest microelement şi la
fertilizările masive cu K (din resurse organice şi minerale). Se previne şi se corectează prin
îngrăşăminte cu bor aplicate foliar;
- Deficienţe de Zn, Mn şi Fe: sunt întâlnite mai ales pe soluri carbonatice în care compuşii
acestor microelemente au o slabă solubilitate. Se previn şi se corectează prin îngrăşăminte foliare ce
conţin aceste elemente sau prin chelaţi fertilizanţi (la sol şi foliar).

B. Legume cultivate în spaţii protejate (sere, solarii):

 Realizarea solului de seră: este un amestec de soluri fertile cu alte componente necesare:
pământ de ţelină, de grădină, câmp sau lucerniere (10-40%) + turbă de mlaştini inferioare (40-60%), cu
gunoi de grajd (15-20%) şi nisip (5-10%).
Un bun sol de seră şi solarii, din punct de vedere agrochimic, trebuie să realizeze următoarele
cerinţe:
- Reglarea conţinutului de materie organică (MO evaluată după pierderile prin calcinare la
0
600 C) se face la următoarele conţinuturi optime în funcţie de textură (tabel 5.6.).
Tabelul 5.6.
Conţinuturile optime de materie organică (MO)
a solurilor de seră şi solarii
Textura
Specificare Soluri
nisipoase şi lutoase şi argilo-lutoase argiloase
nisipo-lutoase luto-argiloase
Conţinut MO (%)
Solul de seră 4-6 6-8 8-10 10-12
Solul de 5-6
solarii optim

Fertilizarea de bază a solurilor de seră luate în cultură nu trebuie să depăşescă doza de 150-200
t/ha gunoi de grajd la care se adaugă aportul de 150-200 t/ha turbă roşie, măsuri care, după amestecul
iniţial de formare a „solului de seră” contribuie la optimizarea conţinutului de materie organică.
- Reglarea şi stabilizarea unui conţinut tolerabil de săruri totale: Valorile limită tolerabile de
plantele de seră a conţinutului de săruri solubile se apreciază după relaţiile:
(2  % MO)  15
CTSS (la sol uscat la 1100C) ≤
100

NaCl (mg/100g.sol uscat la 1100C) ≤ (2 · %MO)+15

(2  % MO)  15
CE (miliohmi/cm la 250C) ≤
44

în care: CTSS = conţinutul total de săruri solubile, mg/100g.sol;

MO = conţinutul de materie organică (%);
CE = conductivitate electrică (miliohmi/cm).
 Toleranţa la salinitate a principalilor culturi de seră este diferenţiată şi are anumite limite de
interpretare. (tabelele 5.7., 5.8.).
Tabelul 5.7.
Toleranţa la salinitate a principalelor culturi de seră
(reziduu mineral, g/100g sol)
Limita la care cultura începe Limita la care producţia scade
Cultura să fie afectată cu 50%
Textura
grosieră mijlocie fină grosieră mijlocie fină
1.Castraveţi 0,15 0,20 0,23 0,25 0,30 0,35
2. Aredei 0,15 0,18 0,20 0,23 0,30 0,43
3. Salată 0,15 0,18 0,20 0,23 0,30 0,43
4. Varză 0,25 0,20 0,23 0,26 0,40 0,55
5. Tomate 0,27 0,20 0,25 0,30 0,45 0,60
6. Spanac 0,20 0,25 0,30 0,30 0,45 0,60

Tabelul 5.8
Toleranţa la salinitate şi pH-ul optim dezvoltării lor (specii
legumicole şi floricole) (după diferiţi autori)
Toleranţa la salinitate Specia, pH-ul optim
Foarte ridicată Alyssum (6-7,5), garoafe (6-7,5) crizanteme (6,5-8),
Geranium (6-8), varză (7-8), conopidă (5,5-7,8),
spanac (6-7,5)
Moderată Begonia (5,5-7), Calendula (5,5-7), lespedeza (7-
8,2), crin (6-7), castraveţi (6,5-7,8), ţelină (5,8-7,0),
tomate (6,5-8)
Scăzută Trandafir (5-6,5), mazăre (7-8), fasole (7-8)

Creşterea exagerată a conţinutului de săruri se reglează prin măsuri preventive şi curative ce

asigură scăderea pH-ului prin adaos de turbă oligotrofă, puternic acidă, cu pH 3-4,5 şi Ah = 80-100
m.e./100g turbă, sau cu turbă mezotrofă cu pH-ul 5-5,5 şi Ah = 50-60 m.e./100g turbă. Cantitativ,
necesarul de turbă acidă se calculează cu relaţia:
Vi 10 4
Necesar turbă (t/ha) = SBi (  1)   a  gv
Vd Ah
SBi; Vi; Vd = indicii saturaţiei cu baze a solului de seră (în m.e./100g sol şi %);
Ah = aciditatea hidrolitică a turbei, m.e./100g;
a = adâncimea stratului de sol ce trebuie influenţat, cm;
gv = greutatea volumetrică a solului, g/cm3.
 Optimizarea conţinutului de elemente nutritive hidrosolubile:
Solul de seră trebuie să corespundă agrochimic din punt de vedere al conţinutului de N –
mineral, P, K şi Mg, în forme hidrosolubile, în cantităţi optime pentru plantele de seră şi în rapoarte
normale între acestea. Nivelele optime ale conţinuturilor de macroelemente se stabilesc cu relaţiile:
(2  % MO)  15
N= ;
3
(2  % MO )  15
K2O =
1,5
 (2  % MO)  15
MgO =  1,66
5
Interpretarea calităţii agrochimice a solurilor de seră în privinţa azotului, fosforului şi potasiului
se face după limitele de interpretare stabilite la nivel naţional. (ICPA, 1981).
 Sistemul de fertilizare a solurilor şi culturilor de seră:
- Consumul specific şi global: pentru speciile cultivate în seră depăşesc cu 20-30%
consumurile aceloraşi plante cultivate în condiţii de câmp. (tabelele 5.9., 5.10.).
Tabelul 5.9.
Consumul specific de elemente la principalele legume cultivate în seră (kg/t produs) (după diferiţi
autori)
Specia Cs, kg/t produs
N P2O5 K2O CaOx) MgO
Tomate I 3,09-3,18 0,53-0,64 3,36-5,16 2,29 0,58-0,63
Tomate II 4,00 0,39 5,23 - 0,48
Castraveţi 1,85-1,87 0,44-0,45 2,70-2,72 0,72 0,32-0,44
Ardei 3,57-3,80 0,37-0,46 4,30-6,47 - 0,54-0,64
Vinete 7,10 0,67 6,29 - 0,49
Salată 2,33 0,33 3,33 0,66 0,23
Conopidă 6,17 0,86 8,30 3,70 0,40
x)
sursele bibliografice nu deţin în totalitate aceste date

Tabelul 5.10.
Cantităţile medii de nutrienţi extrase din sol cu recoltele plantelor de seră (kg/ha) (după diferiţi autori)
Specia Producţia N P2O5 K2O CaO MgO
t/ha
Tomate 60 300 28 344 250 38
Castraveţi 150 230 56 400 220 35
Ardei 50 243 36 400 130 22
Vinete 50 355 34 315 155 25
Varză 30 115 20 175 125 8
Conopidă 20 120 18 150 90 9
Gulioare 15 66 8 60 30 4
Salată 15 40 6 60 10 3
Ridichi 25 90 13 100 40 7

- Calculul dozelor de N, P, K şi Mg se realizează la tehnologiile din seră în scopul optimizării

conţinuturilor de elemente hidrosolubile din sol:
N, kg/ha = (CO-CE)·30;
P2O5, kg/ha = (CO-CE)·30·3,3;
K2O, kg/ha = (CO-CE)·30·1,5;
MgO, kg/ha = (CO-CE)·30·1,17
în care:
CO = conţinuturile optime ale elementelor nutritive în forme hidrosolubile în sol; mg/100g sol;
CE = conţinuturile de forme hidrosolubile ale elementelor nutritive, existente în sol la
momentul analizei de sol; mg/100g sol;
30 = echivalentul în kg/ha al unui mg de conţinut al formelor hidrosolubile în strat aerat cu
masa = 3000t/ha;
 3,3; 1,5; 1,17 = rapoartele medii între cantităţile de P2O5; K2O; MgO aplicate cu îngrăşămintele
solubile şi cantităţile ce se pot regăsi în sol.
Fertilizarea organică se realizează diferenţiat astfel:
- anual: 60-80 t/ha, ce compensează mineralizarea materiei organice (ca fertilizare de
întreţinere);
- la realizarea solului de seră: 80-150 t/ha, după conţinutul solului în MO.
Fertilizarea minerală:
- cu N: de bază: înainte de plantare: 100-120 kg N/ha;
în vegetaţie: după conţinutul de N – mineral din sol (prin calculele
anterioare), pentru optimizare.
- cu P: de bază: după conţinutul de P hidrosolubil şi necesarul de optimizare (prin
calculul anterior);
- cu K: de bază: după conţinutul de K hidrosolubil şi necesarul de optimizare (prin
calculul anterior);
- cu Mg: de bază: după conţinutul de Mg hidrosolubil şi necesarul de optimizare (prin
calculul anterior).
 Sortimentele de îngrăşăminte organice şi minerale: (valabile de la cap. A – Legume
cultivate în câmp).
 Dereglări de nutriţie frecvent întâlnite la legumele de seră şi solarii:
- Excesul de N – mineral: este cauzat de aplicarea intensivă a îngrăşămintelor organice şi
minerale ca surse de N. Se previne prin doze optime de fertilizanţi în N şi prin echilibrarea nutritivă cu
P, K şi Mg. Se poate atenua şi prin aplicarea foliară a molibdenului;
- Insuficienţa de P: se previne prin aplicări optime de P sau prin aplicări faziale, în benzi
(localizat) a îngrăşămintelor complexe cu NP.
- Deficienţa de Mg: frecvent întâlnită la fertilizările sistematice şi mari cu K sau prin
dereglarea luminii în seră. Se aplică, în asemenea cazuri, MgSO4, la sol şi foliar.
- Insuficienţa de B: are simptome specifice în atrofierea lăstarilor tineri şi vârfurilor de
creştere. Legarea florilor este slabă, în aceste situaţii. Apare la fertilizări masive cu K. Se remediază
prin aplicări foliare cu H3BO3, în concentraţii de 0,05-0,15%.
- Excesul de Mn: este accidental, la tratamentele frecvente cu pesticide ce conţin acest
microelement (Dithane, Maneb, Mancozeb) şi ca urmare a unui mediu oxidoreducătoar din solul
întreţinut la un exces de umiditate. În acest mediu, aplicarea îngrăşămintelor cu N favorizează acest
fenomen. Se determină în acest mediu o aeraţie a solului (prin lucrări de întreţinere) şi o aplicare de
100-150 kg MgSO4/ha.

5.4. PRINCIPII DE FERTILIZARE RAŢIONALĂ A PLANTAŢIILOR VITICOLE

Fertilizarea plantaţiilor viticole impune o atenţie sporită acestor tehnologii întrucât durata de
exploatare a solurilor este pe perioade de 30 – 40 de ani iar iniţial, solurile deţin o fertilitate nativă
scăzută datorată profilului deranjat prin lucrări de amenajare iar productivitatea acestora necesită
intervenţii inclusiv de resurse fertilizante care să fie în măsură să asigure caracterul de intensivizare a
producţiei viticole.
Conceptul actual al fertilizării la viţa de vie: leagă fertilitatea efectivă şi producţia de struguri de
cerinţele nutritive şi de consum fertilizant al genotipurilor (soiurilor) faţă de aportul real al solului în
elemente fertilizante.
 Estimarea consumului specific şi anual de elemente nutritive:
 Viţa de vie prelevează din sol, pentru creştere, rodire şi producţie ridicată şi de calitate de
struguri, cantităţi însemnate de elemente nutritive dependente de soi, factori climatici, ecopedologici şi
tehnologici (tabelele 5.11., 5.12.)
Tabelul 5.11.
Consumul global şi specific al viţei de vie în principalele elemente nutritive (după Condei, 1980;
Velicica şi David Davidescu, 1999)
Specificare N P2O5 K2O CaO MgO Fe B Mn Cu Zn Mo
Consum
global minim 100 14 80 100 10 1 80 80 60 100 2
kg/ha; maxim 200 55 210 160 20 3 150 240 120 120 5
g/ha
Consum
minim 6 3 3,8
specific - - - - - - - -
maxim 14,8 3,7 15,2
kg/t

Tabelul 5.12.
Consumul mediu specific (kg/t de struguri) la unele soiuri de viţă de vie din diferite potgorii (după
David şi Velicica Davidescu, 1992)
Producţia Consum specific (kg/t struguri)
Soiul
struguri, t/ha N P2O5 K2O
Aligoté 14 7,6 1,5 6,4
Fetească regală 11 6-15 1-2,9 4-6
Pinot gris 8 12 2,4 15
Riesling italian 10-22 6-11 1-1,8 3,8-12
Cabernet Sauvignon 14,6 12,5 2,9 9,7
Cadarcă 14,8 6,1 2,0 7,6
Merlot 14 7,7 3,7 10,5
Cardinal 14,7 8,8 1,9 5,1
Media - 9,3 2,1 8,0
Raportul N:P:K - 4,4 1 3,8

Consumul specific şi global arată o predominanţă a cantităţilor de N şi K şi valori ceva mai

reduse la fosfor, care rămâne element de stabilitate şi echilibru faţă de primele elemente menţionate şi
pentru obţinerea unor producţii ridicate. Absorbţia elementelor nutritive se produce cu maximum de
intensitate în perioada dintre înflorit şi pârgă, când se extrage 73% din cantitatea de N, 51% din
cantitatea de P2O5 şi 62% din cantitatea de K2O, cu ponderea mai mare în favoarea azotului a cărui
absorbţie scade cu înaintarea în vegetaţie spre maturarea şi coacerea strugurilor.
Alimentaţia globală şi echilibrul alimentar, specific ficărui organ, sunt mai ridicate la frunze
(68:12:20, N:P2O5: K2O), urmând apoi lăstarii (41:15:44) şi apoi strugurii (34:16:50). Acest specific al
nutriţiei în privinţa necesarului de elemente nutritive şi de consum al fertilizanţilor se pun de acord cu
indicatorii agrochimici ai solului (conţinut de N, P şi K) care condiţionează potenţialul de producţie al
solului, cantitatea şi calitatea strugurilor (tabel 5.13.)
 Sistemul de fertilizare al viţei de vie ţine cont, în latura practică, de următoarele principii:
- Respectă însuşirile de nutriţie (consum specific şi global, alimentaţie globală şi echilibru
nutritiv) specific viţei de vie, cu aport mai ridicat de N, P, K şi alte elemente esenţiale, asigurat prin
aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale. Raportul nutrienţilor esenţiali şi primari este echilibrat
mai ales în privinţa azotului şi potasiului, acesta din urmă având rol de regulator al funcţiilor de
creştere pe care le determină azotul şi cu efecte majore în calitatea producţiei (prin acumulări normale
şi valoroase de glucide);
 - Însuşirile de slabă fertilitate a solurilor viticole, rezultate din situaţia naturală dar şi din
amenajările funciare (terasări cu decopertarea orizonturilor humifere, heterogenizarea profilului
pedologic, etc.) impun optimizări ale conţinutului de humus (în primul rând) dar şi ale azotului,
fosforului şi potasiului, al macroelementelor secundare şi microelementelor, ce se poate realiza printr-
un sistem de fertilizare organo – mineral, prin aplicarea gunoiului de grajd de la înfiinţarea plantaţiei (la
desfundarea terenului şi plantat), apoi periodic (la 2 – 4 ani) completat cu îngrăşăminte minerale,
inclusiv microelemente prin tratamente foliare.
Tabelul 5.13.
Parametri agrochimici ai solului care condiţionează potenţialul de fertilitate pentru viţa de vie (după
David şi Velicica Davidescu, 1992)
Valori optime
Parametri Soiuri pentru Soiuri
masă pentru vin
1. Reacţia solului 6-7,5 5,5-8
2. Grad de saturaţie în baze (V%) 70 60
3.Capacitatea totală de schimb cationic (me/100g sol) 15-35 10-25
4. Salinitate (ppm) 200 300
5. Procent de sodiu adsorbit (Na+/T · 100) (%) 5-12 5-12
6. Conţinut de humus (%) 2-3 1,5-2,0
7. Rezerva de humus, t/ha 120-180 60-120
8. Conţinut de azot total (%) 0,25 0,25
9. Raport C/N în sol 10-15 10-15
10. Indicele de azot, IN 4-5 4-5
11. Azot asimilabil (ppm) 50-60 40-50
12. Fosfor mobil (AL) (ppm) 70 70
13. Potasiu mobil (AL) (ppm) 300-400 400-500

Tabelul 5.13. (continuare)

Valori optime
Parametri Soiuri pentru Soiuri
masă pentru vin
14. Conţinut CaCO3 total (%) 8 10
15. Conţinut CaCO3 activ (%) 3 5
16. Fier solubil (ppm) 2-3 2-3
17. Mangan solubil (ppm) 20-40 20-40
18. Zinc solubil (ppm) 0,7-1,2 1,2-2
19. Cupru solubil (ppm) 2-3 2-3
20. Bor hidrosolubil (ppm) 0,8-1 0,8-1
21. Indicele puterii clorozante 3-100 3-100

Sistemele de fertilizare organo – minerală la viţa de vie se pot programa astfel:

- La desfundarea terenului: se aplică 50 – 80t/ha gunoi de grajd; 150 – 200kg/ha P 2O5; 200 –
250kg/ha K2O. Această fertilizare iniţială crează o aprovizionare de fond şi de bază, cu efecte
multianuale;
- La viile tinere (anii I-III): până la intrarea pe rod se vor administra 50-100 kg/ha N; 70-130
kg/ha P2O5 şi 60-100 kg/ha K2O. După cei trei ani de vegetaţie, dar fără producţie de struguri se impune
un control analitic la sol pentru stabilirea corectă a fertilizărilor anuale.
- La plantaţiile viticole pe rod: se aplică diferenţiat, după controlul agrochimic prealabil,
următoarele doze: 20-40 t/ha gunoi de grajd (periodic, la 2-4 ani); 70-120 kg/ha N; 50-100 kg/ha P 2O5;
100-200 kg/ha K2O. Această fertilizare asigură necesarul de elemente nutritive pentru producţii de
struguri mari şi de calitate. În anul de aplicare a gunoiului de grajd, dozele de îngrăşăminte minerale se
corectează (în minus) cu: 3-5 kg N; 1,2-1,8kg P2O5 şi 3,5-6 kg K2O la tona de gunoi semifermentat
aplicat.
 Sortimentele de îngrăşăminte organice şi minerale pentru fertilizarea viţei de vie:
- Pentru fertilizările de aprovizionare şi de bază: fertilizare organică: gunoi de grajd
semifermentat, dejecţii avicole, resturi vegetale şi îngrăşăminte verzi; cu P2O5 : se preferă superfosfatul
concentrat sau la nevoie îngrăşământul complex DAP (diamoniufosfat); cu K2O: se preferă sarea
potasică; sulfatul de potasiu şi îngrăşămâtul complex NPK.
- Pentru fertilizarea principală: cu N: se aplică azotat de amoniu, nitrocalcarul sau
îngrăşăminte complexe de tipul NP, cu raport favorabil azotului; cu P2O5: se preferă superfosfaţii
concentraţi sau îngrăşăminte complexe de tipul NP (cu raport favorabil fosforului); cu K2O: se aplică
sarea potasică sau îngrăşăminte complexe NPK.
- Pentru fertilizările suplimentare: cu N: se preferă îngrăşămintele simple (azotat de amoniu
sau uree) şi îngrăşăminte complexe de tipul NP (cu raport favorabil azotului); cu P2O5: se preferă
îngrăşămintele complexe NP (cu raport echilibrat, de regulă 1:1 între cele două elemente); cu K2O: se
aplică îngrăşămintele complexe ternare de tipul NPK (cu rapoarte echilibrate); pentru fertilizarea
complexă cu macro şi microelemente se aplică îngrăşămintele foliare.
 Metode de aplicare a îngrăşămintelor în viticultură:
- Gunoiul de grajd se aplică, de regulă, prin împrăştiere pe toată suprafaţa şi se încorporează
uniform în terenul dintre rândurile de butuci;
- Îngrăşămintele minerale se aplică la sol, cu recomandarea unui plasament localizat, cu
încorporarea prin arătură cu subsolaj şi fertilizatoare adaptate plugului. Introducerea localizată a
nutrienţilor mai aproape dar la o anumită distanţă faţă de rădăcinile active, măreşte valoarea
coeficienţilor de utilizare a substanţei active aplicate şi eficacitatea îngrăşămintelor la viţa de vie;
- Fertilizările suplimentare se pot aplica localizat dar şi prin împrăştiere pe toată suprafaţa
dintre rânduri dar acţiunea nutrienţilor este mai rapidă şi eficace la aplicările localizate;
- Fertilizările foliare se aplică uniform, concomitent cu tratamentele fitosanitare, în
concentraţiile recomandate.
 Dereglări de nutriţie întâlnite la viţa de vie:
- Cloroza ferocalcică: este datorată insuficienţei şi carenţei de Fe, fenomen indus de reacţia
alcalină (pH > 8,4) şi de excesul de CaCO 3 – activ (>6-7%). Se previne prin amplasarea corectă a viţei
de vie pe soluri cu indici ai puterii clorozante(IPC) scăzuţi şi prin soiuri altoite pe portaltoi toleranţi la
excesul de CaCO3 şi conţinut scăzut de Fe.
Curativ tratamentul se face la sol (cu chelaţi cu Fe) şi foliar tot cu chelaţi şi respectiv
îngrăşăminte foliare ce deţin de regulă fierul tot din compuşi chelatici (Folifag, produse foliare F,
Folvifer, Sequestrene, ş.a.).
- Excesul de N: este datorat acumulărilor mari de forme minerale ale acestui element din
gunoiul de grajd şi îngrăşămintele minerale. Fenomenul determină creşteri vegetative, mai ales anuale,
în detrimentul încărcăturii, legării şi fructificării şi în final se obţin producţii slabe, cantitativ şi
calitativ. Procesul se poate regla prin fertilizări corecte cu N, aplicate fazial, echilibrate cu P şi K.
- Carenţa de N: este datorată fertilizărilor necorespunzătoare, organice şi minerale cu N, în
contextul unor soluri cu fertilitate slabă destinate culturii viţei de vie. Fenomenul apare prin creşteri
vegetative slabe, frunzele bazale se îngălbenesc şi cad prematur, producţiile sunt scăzute şi de calitate
slabă. Se previne prin fertilizări organice şi minerale conforme cu sistemele de fertilizare practicate la
viţa de vie.
- Carenţa de K: este datorată unei fertilizări insuficiente cu gunoi de grajd sau/şi cu
îngrăşăminte cu K şi la supradozări ale azotului. Se previne şi se corectează prin aplicarea de
îngrăşăminte complexe NPK.
 5.5. PRINCIPII DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR ÎN PLANTAŢIILE POMICOLE

Solurile pomicole din ţara noastră, în primul rând cele din bazinele pomicole consacrate cunosc
o mare diversitate ca nivel de fertilitate, de la cele acide amendabile la cele carbonatice, de la soluri cu
conţinut redus de humus (psamosoluri, erodosoluri sau cu profil deranjat prin terasare) la soluri cu
conţinut mediu şi ridicat de humus (cernoziomuri, aluviale molice, etc.). Cazuri particulare se
constituie din solurile grădinilor familiale de regulă mai fertile.
Conceptul actual de fertilizare în pomicultură: corelează cerinţele diferenţiate ale speciilor
pomicole faţă de reacţia solului şi conţinutul de humus şi elemente nutritive cu capabilitatea solurilor
de a asigura acest necesar nutritiv al plantelor (tabel 5.14.)

Tabelul 5.14.
Indicii agrochimici relevanţi ce condiţionează fertilitatea solurilor pentru speciile pomicole (după
DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1992)
Valori optime
Indicii agrochimici Simbolul Seminţoase Sâmburoase
măr păr cireş, vişin cais, piersic, prun
Reacţia solului pH 5,5-7 6,8-7,2 5,5-7,2 6,5-7,8
Grad de saturaţie în baze (%) V >60 >75 >65 >80
Capacitatea totală de schimb T
15-20 20-30 15-20 25-35
cationic (me/ 100g sol) CEC
Salinitatea (ppm) S <200 <600 <500 <300
Procent de sodiu adsorbit
PSA <5 5-12 <12 <12
(%)
Conţinut de humus (%) H 2-3 2-3 3-4 3-4
Rezerva de humus (0-50
H/ha 120-180 120-180 160-200 160-200
cm), t/ ha
Conţinut de azot total (%) Nt 0,25 0,25 0,25 0,25
Raport C / N în sol C/N 10-15 10-15 10-15 10-15
Indicele de azot IN 3-4 3-4 4-5 4-5
Azot asimilabil(ppm) N-mineral 50 50 60 60
Fosfor mobil (AL) (ppm) P 60-80 60-80 70-100 70-100
Potasiu mobil (AL) (ppm) K 200-300 200-300 300-400 300-400
Conţinut de carbonat de CaCO3
8 8 9 5
calciu, % total
Conţinut de carbonat de CaCO3
3 3 7 3
calciu activ, % activ
Conţinut de bor hidrosolubil,
B 0,8-1 0,8-1 0,6-0,8 0,6-0,8
ppm
Conţinut de zinc solubil –
Zn 0,7-1,2 0,7-1,2 1,2-2 1,2-2
EDTA, ppm
Conţinut de fier solubil Ac-
Fe 2 2 2 2
NH4, ppm
Conţinut de mangan activ,
Mn 24-45 20-45 46-60 40-60
ppm
Conţinut de cupru solubil-
Cu 2-3 2-3 2-3 2-3
HNO3 , ppm
 Parametrii agrochimici menţionaţi ca domenii ce condiţionează productivitatea solurilor
pomicole se corelează în mod necondiţionat cu cerinţele de consum şi necesar nutritiv al speciilor
pomicole (tabel 5.15.)
Tabelul 5.15
Consumul global şi specific al speciilor pomicole în principalele elemente nutritive(după PASC, 1980;
DAVID şi VELICICA DAVIDESCU,1992)
Specificare N P2O5 K2O
1. Consum global kg / ha: 47-147 12-31 72-121
2. Consum specific, kg / t de fructe
- măr 3,0 0,7 3,3
- păr 3,5 0,8 3,7
- gutui 2,4 0,8 3,0
- cais 3,5 1,0 5,5
- cireş 2,6 0,7-1,5 2,8-5,5
- piersic 10,0 2,0 8,0
- prun 4,0 1,0 6,0
- agriş 4,4 2,2 6,8
- coacăz negru 8,0 3,5 4,6
- coacăz roşu 6,0 2,5 4,0

Consumurile specifice şi globale consemnează diferenţierea speciilor pomicole privind

necesarul de nutrienţi pentru o anumită cantitate şi calitate a fructelor şi bineînţeles, arată caracterul
predominant în cadrul acestor valori, a azotului şi potasiului, ca elemente determinante şi esenţiale, în
producţia plantaţiilor. Ritmul absorbţiei elementelor nutritive este mare mai ales în perioada de creştere
şi rodire, raportul între principalele elemente absorbite (N:P:K) fiind în cursul unui an de 1:0,3:1,2 la
speciile seminţoase, de 1:0,25:1,5 la prun şi de 1:0,2:0,8 la piersic.
În perioada de vegetaţie a pomilor, primele fenofaze- de creştere şi fructificare până la legarea
fructelor şi începutul creşterii intensive a lăstarilor şi fructelor- se desfăşoară pe seama substanţelor
nutritive acumulate în organele pomilor în anul precedent şi în repausul vegetativ. Odată cu creşterea
lăstarilor şi fructelor acţionează aportul elementelor nutritive aplicate în anul respectiv care decurge
din sisteme de fertilizare organo- minerală.
 Sistemul de amendare şi fertilizare: în pomicultură se realizează astfel:
- prioritar se amendează solurile acide interesate la corectarea reacţiei. Dozele de
amendamente se calculează după indicii acidităţii şi saturaţiei în baze. Încorporarea
amendamentelor se face toamna, uniform, acţiune susţinută şi prin fertilizări raţionale;
- la desfundarea terenului: în vederea plantării, se aplică 40-80 t/ha gunoi de grajd; 150-300
kg/ha P2O5; 150-300 kg/ha K2O;
- la groapa de plantare: se aplică 6-8 kg gunoi semifermentat, mraniţă sau compost; 30- 100 g
P2O5 şi 50-100 g K2O;
- la livezile pe rod: după control agrochimic, se aplică 20-40 t/ha gunoi de grajd, periodic, la
2-4 ani; 80-160 kg/ha N; 60-100 kg/ha P2O5; 80-200 g K2O;
Aceste fertilizări se aplică diferenţiat după specie şi gradul de aprovizionare cu N, P şi K al
solurilor.
 Sortimentele de îngrăşăminte organice şi minerale recomandate în pomicultură :
- Pentru fertilizarea de aprovizionare şi de bază: organică: se preferă gunoiul de grajd
semifermentat, dejecţiile avicole, composturile dar şi îngrăşămintele verzi; cu N: azotatul de amoniu,
nitrocalcarul şi ureea, în compatibilitate cu reacţia iniţială a solului; cu P2O5: se preferă superfosfaţii şi
îngrăşămintele complexe cu NP cu raport favorabil fosforului; cu K2O: se aplică sarea potasică, sulfatul
de potasiu sau îngrăşămintele complexe NPK.
- Pentru fertilizarea principală: organică: se aplică periodic, la 2-4 ani, îngrăşăminte organice
– gunoi semifermetat, dejecţii avicole, îngrăşăminte verzi; cu N: se preferă azotatul de amoniu,
nitrocalcarul, ureea, îngrăşămintele complexe cu NP şi NPK ce deţin rapoarte echilibrate; cu P2O5: se
preferă superfosfatul concentrat şi îngrăşămintele complexe NP ce deţin raport favorabil fosforului; cu
K2O: se aplică sarea potasică sau îngrăşămintele complexe cu NPK.
- Pentru fertilizările suplimentare: cu N: se preferă îngrăşămintele simple cu N sau
îngrăşămintele complexe NP cu raport favorabil azotului; cu P2O5: se aplică îngrăşăminte complexe NP
cu rapoarte echilibrate; cu K2O: se recomandă îngrăşămintele complexe NPK; pentru fertilizări
suplimentare complexe: se utilizează o gamă largă de îngrăşăminte foliare.
 Metode de aplicare îngrăşămintelor în plantaţiile pomicole:
- îngrăşămintele organice se aplică prin împrăştiere pe toată suprafaţa (la livezile intensive) şi
sub proiecţia coroanei (la livezile clasice), îngrăşămintele verzi se încorporează la fenofaza
înfloritului plantelor din compoziţia acestora;
- fosforul şi potasiul se aplică toamna, localizat, în benzi uniforme dispuse faţă de rândul
pomilor astfel ca substanţa activă să ajungă în apropierea rădăcinilor active. În livezile
clasice aceste îngrăşăminte se aplică pe suprafaţa delimitată de proiecţia coroanei;
- azotul se poate aplica primăvara devreme dar şi fazial, de regulă localizat sau pe toată
suprafaţa;
- îngrăşămintele foliare au 2-3 aplicări concomitente cu tratamentele fitosanitare.

 Dereglări de nutriţie frecvent întâlnite la pomii fructiferi:

- Excesul de aluminiu şi mangan: se manifestă la pomii fructiferi cultivaţi pe soluri acide
amendabile sau pe soluri acide ce deţin un exces permanent sau temporar de umiditate (gleizate şi
pseudogleizate). Se previne prin amendare calcică şi reglarea regimului aerohidric. Se evită folosirea
îngrăţămintelor cu efect acidifiant;
- Excesul de N: este datorat supradozărilor de îngrăşăminte organice şi minerale cu N.
Întrucât acest exces este păgubitor plantaţiei (dereglează rodirea şi fructificarea) se previne prin corecta
aplicare a îngrăşămintelor cu N;
- Carenţa de K: este frecvent întâlnită în plantaţiile amplasate pe soluri uşoare ce nu au
beneficiat de fertilizare organică şi minerală cu K sau complexă NPK. Se previne prin fertilizări anuale
cu gunoi de grajd, săruri potasice sau complexe cu NPK;
- Carenţa de Mg: este remarcată pe soluri acide (cu conţinut redus de Mg) şi pe alte tipuri de
sol fertilizate intensiv cu K. Fenomenul se previne prin amendarea solurilor acide cu calcar dolomitic şi
aplicări foliare şi la sol cu săruri de Mg;
- Carenţa de B: s-a depistat la plantaţii de măr amplasate pe soluri nisipoase. Este favorizată
de fertilizările intensive cu K. Se previne şi se corectează prin aplicări foliare de îngrăşăminte cu B.
-
5.6. PRINCIPII DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR LA PLANTE FLORICOLE ŞI
ORNAMENTALE

 Cerinţele speciilor floricole şi ornamentale faţă de sol şi nutriţie :

Plantele floricole şi ornamentale sunt specii anuale, bienale sau perene care se cultivă în parcuri
şi grădini, în sere şi solarii, precum şi în ghivece şi vase de apartament şi locuinţe. Fiind plante
floricole, arbuşti şi arbori ornamentali, din mai multe familii botanice, valorificate prin flori, frunze sau
toate organele lor, au o mare diversitate a cerinţelor faţă de sol, nutriţie şi fertilizare.
 - Cerinţele faţă de reacţia (pH-ul) solurilor: în majoritatea lor, aceste plante au cerinţele, pentru
o bună creştere şi dezvoltare, situate în domeniul de reacţie slab acid neutru (pH 6-7) unde se
încadrează Calceolaria, Cyclamen, Dahlia, Hibiscus, Tulipa, Primula, ş.a. Preferă o reacţie slab-
moderat acidă (pH 5,5-6,5) o altă serie de plante ornamentale ca: Begonia, Gladiolus, Syringa, Spiraea.
Au preferinţe pentru o reacţie moderat-puternic acidă (pH 4,5-5,5) speciile de Azaleea, Camelia şi
Hortensia. Speciile de Lilium, Amaryllis, Forsithia şi Rosa au, deasemenea, cerinţe pentru domeniul
acid al reacţiei (pH 5,0-6,2). Sunt multe specii care sunt adaptate şi preferă un domeniu mai larg al
reacţiei, slab acid-neutru-slab alcalin (pH 6-8) unde regăsim culturile de Buxus, Chrysanthemum,
Papaver, Petunia. Sunt aproape excluse plantele floricole şi ornamentale cu cerinţe pentru un domeniu
slab-moderat-puternic alcalin (pH>8).
Dacă se impun măsuri de corectare a reacţiei se pot folosi în faza iniţială îngrăşămintele cu
reacţie alcalină pentru solurile şi substraturile acide şi cele cu reacţie fiziologică acidă pentru solurile
alcaline. Corectarea reacţiei solurilor acide sau saline-alcaline se face pentru aceste culturi prin
aplicarea de CaCO3 după indicii acidităţii şi saturaţiei în baze a solurilor, la cele acide şi după procentul
de sodiu adsorbit (PSA) la solurile alcaline.
- Cerinţele faţă de elementele nutritive şi fertilizante: se pot considera ca foarte diferenţiate
după specificitatea lor dar şi după organele ce vor fi valorificate. De regulă, este esenţială fertilizarea
echilibrată cu N, P, K, uneori şi cu microelemente, unele dintre acestea fiind implicate, prin nivelul
lor de reprezentare, în derularea unor fenofaze ca momente critice ale nutriţiei (creşterea lăstarilor,
diferenţierea mugurilor florali, îmbobocirea, înflorirea, durata înfloritului).
Sunt însă specii sensibile la dozele mari de nutrienţi şi concentraţii mari de săruri (Cyclamen,
Dianthus, Primula) iar altele, suportă aceste medii mai bogate în nutrienţi (Begonia, Chrysanthemun,
Fuchsia, Petunia, Salvia). Nivelul de aprovizionare cu macro- şi microelemente a culturilor floricole şi
ornamentale se poate controla şi interpreta prin diagnoză foliară la fenofazele specifice (tabel 5.16).

Tabelul 5.16.
Nivelul de aprovizionare optim cu macro- şi microelemente la unele specii floricole şi
ornamentale (după diferiţi autori, citaţi de DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1992)
Specia Fenofaza Organul Conţinut optim (din s.u.)
prelevării vegetativ N P K Mg Zn B Cu
probei analizat % % % % ppm ppm ppm
Crizan- începutul a 6-a 3,6 0,3 3,5 0,3 25 21 5
tema formării frunză de 6,0 1,0 5,0 1,0 75 75 8
butonilor la vârful
florali lăstarilor
Garoafa tulpină cu a 5 şi a 6-a 3,2 0,2 2,5 0,25 25 30 10
minim 7 pereche de 5,2 0,3 6,0 0,50 75 100 30
perechi de frunze
frunze
Gerbera - frunze de 1,6 0,15 3,2 0,12 29 12 1,8
la mijloc 3,6 0,40 5,2 0,22 34 5,0
16
Gladiola - prima 2,5 0,25 2,5 0,15 20 25 10
frunză 3,5 1,00 4,0 0,30 100 100 250
matură
(fără teacă)
Trandafiri începutul frunze din 3,2 0,20 1,8 0,25 15 30 5
colorării partea 3,5 0,30 2,3 0,35 50 60 15
bobocilor superioară
florali a lăstarilor
  Sisteme de fertilizare la plante pentru flori tăiate: Aceste specii se cultivă în spaţii
protejate şi în câmp:
- Crizantema: trebuie să beneficieze de un sol sau substrat nutritiv ce deţine 60-80 ppm N, 40-
60 ppm P şi 400-500 ppm K. Soluţiile nutritive pentru fertilizările suplimentare trebuie să deţină 150
ppm N şi 100-120 ppm K. Dacă această cultură se realizează pe substraturi în saci sau pungi de plastic,
soluţia nutritivă ce fertilizează mediul respectiv (la 7-10 zile) trebuie să deţină 160-180 ppm N; 40-60
ppm P2O5, 160-180 ppm K2O şi 20-40 ppm Mg. Crizantema este sensibilă la toxicitatea Mn (datorată
acidităţii şi excesului de apă) şi la carenţele de B, Cu şi Fe.
- Garoafa: se cultivă în sere şi în câmp şi răspunde unei fertilizări organo – minerale compusă
din aplicarea a 40-60 t/ha gunoi de grajd şi a unor fertilizări minerale fracţionate care realizează în
total, 300-400 kg N/ha; 100-300 kg P2O5/ha şi 400-600 kg K2O/ha. Garoafa este foarte sensibilă la
insuficienţa de bor.
- Gladiola: fiind foarte sensibilă la conţinuturi ridicate de săruri, beneficiază de un sistem de
fertilizare mai ponderat: 40-60 t/ha gunoi de grajd bine fermentat sau 20-30 t/ha compost şi o fertilizare
lunară, în prima jumătate a perioadei de vegetaţie, cu 50-60 kg N/ha şi 60-80 K2O/ha.
- Trandafirul: este o specie care preferă un sistem de fertilizare organo – mineral, cu 30-40
t/ha gunoi de grajd bine fermentat, cu fertilizări sistematice şi echilibrate cu P, K, Mg care
condiţionează formarea florilor şi intensitatea specifică a coloraţiei. Se evită excesul de N care perturbă
formarea şi maturarea lemnului, fenomen ce se previne şi se corectează prin aplicarea potasiului.
Trandafirul este sensibil la carenţa de Fe ce se poate declanşa pe soluri carbonatice.
 Sisteme de fertilizare la plante de apartament şi vase: întrucât la aceste plante udarea
determină creşterea concentraţiei în săruri a solului, se practică schimbarea substratului când se observă
dereglări ale creşterii şi dezvoltării. La aceste specii se aplică nutrienţi prin soluţii nutritive cu condiţia
diferenţierii compoziţiei lor după toleranţa plantelor la concentraţiile de săruri:
o pentru plante sensibile la concentraţiile ridicate de săruri (Adianthum, Anthurium,
Asparagus, Camelia, Primula, Rhodendron) soluţia nutritivă trebuie să conţină nu mai mult de 50-80 g
N; 20-30 g P şi 80-100 g K la m3 de apă.
o pentru plantele cu toleranţa mai mare la concentraţia sărurilor (Anemone, Cyclamen,
Gerbera, Fuchsia, Euphorbia, Hortensia, Monstera) soluţia nutritivă poate să conţină 100-200 g N, 60-
80 g P şi 150-200 g K la m 3 de apă. În scopul creşterii normale a plantelor pentru apartamente şi
ghivece se realizează amestecuri speciale (din pământ, mraniţă, turbă, nisip fin şi îngrăşăminte
minerale) ca şi unele composturi acide (cu turbă acidă + nisip + îngrăşăminte minerale) şi neutre
(pământ de ţelină + CaCO3 + dolomit + îngrăşăminte minerale cu macro- şi microelemente + nisip).
- Azalea: trebuie să beneficieze de un substrat acid (pH 4-5) pe bază de turbă acidă. Pentru
fertilizare se utilizează soluţii nutritive adaptate plantelor la concentraţii ridicate de săruri;
- Crizantema: este adaptată tot la un substrat acid şi fertilizare cu soluţii nutritive cu minim
efect salin;
- Ficusul: trebuie să beneficieze de un substrat pe bază de turbă cu adaos de 1000 g N + 600 g
P + 200 g K la m3 de substrat;
- Pelargonium (muşcata): preferă un domeniu optim al reacţiei la pH = 6, iar compostului de
turbă sau gunoi de grajd, se adaugă CaCO 3 sau dolomit. Soluţia nutritivă de udare poate conţine 150-
200 g N şi 150-200 g K2O. Se previne excesul de nitraţi faţă de care muşcata este sensibilă.
- Plantele citrice (lămâiul): preferă un pH slab acid (pH 5,7-7,0) iar soluţiile nutritive trebuie
să conţină 0,2-0,3 g N; 0,15 g P2O5 şi 0,6 g K2O/l de apă.
 Sistemele de amendare şi fertilizare a arborilor şi arbuştilor ornamentali:
În reglarea condiţiilor de reacţie şi aprovizionare cu elemenele nutritive se iau în considerare în
primul rând exigenţele acestor specii faţă de fertilitatea solului. (tabel 5.17).
Tabelul 5.17.
Exigenţa speciilor lemnoase ornamentale faţă de fertilitatea solului (după ANA FELICIA ILIESCU,
1984, citată după BUDOI, 2001)
Specii puţin exigente Specii moderat exigente Specii ce preferă soluri fertile Specii care cer soluri fertile
Arbori
Arin alb Carpen Arborele lui Iuda Anin negru
Alnus glutionosa Carpinus betulus Cercis spp. Alnus glutinosa
Brad, Abies spp. Larice, Larix decidua Castan bun Catalpă
Castanea sativa Catalpa spp.
Corcoduş Mălin, Prunus padus Castan porcesc Gingo
Prunus cerasifera Aesculus hippocastanum Ginkgo biloba
Mesteacăn Migdal Fag, Fagus silvatica Magnolie
Betula pendula Prunus amigdalis Magnolia spp.
Molid, Picea spp. Piersic Tisă, Taxus baccata Nuc negru
Prunus persica Juglans nigra
Pin, Pinus mugo Paltin, Acer spp. - Platan
Platanus hybrida
Plop, Populus spp. Tei, Tilia spp. - Salcâm japonez
Sophora japonica
- Tuia, Thuja spp. - Ulm, Ulmus spp.
- Vişin, Prunus cerasus -
Arbori şi subarbuşti
Buxus Caprifoi, Lonicera spp. Forsiţia, Forsythia spp. Alun
Buxus sempervirens Corylus avelana
Cătină albă Ilex, Ilex aquifolium Hipericum Călin
Hippophae spp. Hypericum calcinum Viburnum spp.
Cătină roşie Keria, Kerria japonica Liliac, Syringa spp. Glicină
Tamarix spp. Wisteria sinensis
Coacăz, Ribes spp. Mâna Maicii Domnului Rododendron Hortensie
Lonicera japonica Rhododendron spp. Hydrangea spp.
Hrişcă Polygonum Păducel Salcâm roz -
spp. Crataegus spp. Robinia hyspida
Iederă, Hedera helix Salbă moale Hibiscus -
Euonymus spp. Hibiscus syriacus
Jenupăr Trandafir, Rosa spp. Viţă ornamentală -
Juniperus spp. Parthenocissus spp.
Lămâiţă - - -
Philadelphus spp.
Porumbar - - -
Prunus spinosa
Salcâm - - -
Robinia pseudacacia
Sălcioară - - -
Eleagnus spp.
Scoruş, Sorbus spp. - - -
Spirea, Spiraea spp. - - -

În raport cu perioada de vegetaţie necesară de elemente pentru aceste specii se asigură prin
fertilizări de bază (sau de fond) din gunoiul de grajd şi îngrăşăminte cu P şi K şi prin fertilizări
principale (anuale) care asigură raportul N:P:K în favoarea azotului şi potasiului. În aceeaşi măsură se
au în vedere relaţiile de compatibilitate ale acestor specii cu reacţia (pH-ul) solului.
 Sisteme de amendare şi fertilizare a gazonului: în acest caz se procedează încă de la
înfiinţarea gazonului la corectarea reacţiei acide şi la o fertilizare organică ce prevede 30-40 t/ha gunoi
de grajd bine fermentat, aplicate înaintea însămânţării. Concomitent cu această fertilizare de
aprovizionare se aplică îngrăşăminte minerale – 6-8 kg N; 4 kg P2O5 şi 5-6 kg K2O la 1000 m2.
 În vegetaţie, începând cu prima lună după răsărire şi apoi după fiecare coasă, se aplică 3 kg N+1
kg P2O5 + 2 kg K2O la 1000 m2 gazon.
În foarte multe cazuri, fertilizarea în sere, câmp şi în parcuri a speciilor floricole şi ornamentale
se realizează prin fertirigare, adică „apă bună de irigat” devine tehnologic o soluţie nutritvă compatibilă
cu solul, cu cerinţele plantelor în nutrienţi şi cu exigenţele protecţiei mediului.