FERTILIZAREA ÎN POMICULTURĂ

Realizarea şi menţinerea unei stări adecvate de aprovizionare a solului cu elemente

nutritive (macro- şi microelemente) uşor asimilabile plantelor se obţine prin fertilizare,
măsură agrotehnică indispensabilă în practica pomicolă.
Asigurarea unui regim trofic optim duce la realizarea unor producţii mari şi de
calitate, la mărirea gradului de fertilitate a solului sau se menţine starea de fertilitate iniţială.
Fertilizarea trebuie făcută diferenţiat în funcţie de specie, soi, altoi, starea de
fertilitate a solului, vârsta plantaţiei, sistemul de cultură, potenţialul de producţie etc. Deci,
nu se poate recomanda o reţetă de fertilizare general valabilă, ci în cadrul fiecărei plantaţii
diferenţiat, după caracteristicile pe care le prezintă.
Pentru ca fertilizarea să fie făcută în mod raţional este necesar de efectuat la fiecare
5-6 ani cartarea agrochimică a solului pentru cunoaşterea rezervei de elemente nutritive şi
starea lor de accesibilitate pentru plante. Cartarea agrochimică trebuie completată cu analize
de plantă de natura diagnozei foliare prin care se poate cunoaşte starea de nutriţie la un
moment dat. În funcţie de rezerva existentă în sol raportată la nivelul optim cerut de fiecare
specie se poate stabili felul şi dozele de îngrăşăminte necesare pentru fiecare plantaţie.
Cartarea trebuie executată cu o mare responsabilitate deoarece o fertilizare
necorespunzătoare este costisitoare şi în acelaşi timp dăunătoare. Este cunoscut faptul că
atât insuficienţa cât şi excesul unuia sau altuia dintre elementele nutritive poate avea efecte
negative asupra creşterii şi fructificării pomilor. Astfel de situaţii se pot manifesta atât în
aprovizionarea cu macroelemente cât şi cu microelemente.
Intensificarea şi intensivizarea producţiei pomicole prin practicarea unei fertilizări
optime are o deosebită importnaţă dacă se are în vedere faptul că majoritatea plantaţiilor
sunt amplasate pe soluri cu o fertilitate naturală mai scăzută sau de nivel mijlociu.
Pentru ca fertilizarea plantaţiilor pomicole să fie o reuşită deplină trebuie cunoscute
însuşirile solului, cerinţele de nutriţie specifice pentru ficare specie în parte şi combinaţia
soi, altoi-portaltoi.
Necesitatea fertilizării în pomicultură este impusă de:
a) amplasarea plantaţiilor pomicole pe terenuri cu un grad de fertilitate mai scăzut;
b) plantaţiile pomicole reprezintă monoculturi care ocupă terenul timp de 10-30-50
sau mai mulţi ani;
c) consumul specific de elemente nutritive nu este uniform pentru toate speciile şi
soiurile;
d) fertilizarea cu îngrăşăminte chimice influenţează creşterea şi fructificarea în anul
în care se aplică, ştiut fiind că 1 kg s.a. de îngrăşăminte complexe N, P, K realizează un spor
mediu de 6-7 kg fructe.
Tendinţa de scumpire a îngrăşămintelor chimice face ca utilizarea lor în plantaţiile
pomicole să fie relativ limitată. În agricultura ecologică rolul principal îl au îngrăşămintele
organice care nu pot fi egalate de nici un îngrăşământ chimic. Îngrăşămintele chimice
aplicate în exces, pot duce la degradarea solului prin creşterea acidităţii, degradarea stării
structurale etc. Utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte chimice, erbicide şi pesticide
poluează mediul înconjurător, cu implicaţii nefavorabile asupra sănătăţii omului.
Folosirea combinată a îngrăşămintelor chimice cu cele organice poate crea un
echilibru în nutriţia pomilor (DAVIDESCU şi VELICIA DAVIDESCU, 1987).
În general, printr-o fertilizare raţională se realizează creşteri a producţiei de fructe de
până la 2-10 ori; se stimulează îmbunătăţirea calităţii fructelor; grăbirea intrării pe rod a
pomilor; o prelungire a duratei de exploatare a plantaţiilor, etc.