TEHNOLOGII ECOLOGICE DE CULTIVARE A CARTOFULUI

TEHNOLOGIA DE CULTURA

Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroase soiuri ce prezintă rezistenţă la bolile specifice

cartofului. Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart în:
timpurii, cu peroada de vegetaţie sub 95 de zile; semitimpurii cu perioada de vegetaţie între
95 şi 110 zile; semitârzii, cu perioada de vegetaţie 110 – 130 zile şi târzii cu perioada de
vegetaţie mai mare de 130 zile. Din punct de vedere al calităţii, soiurile se grupează în 4 clase:
clasa A, cu tuberculi puţin făinoşi, nu se sfarmă la fierbere şi se pretează pentru salate; clasa
B, cu tuberculi puţin făinoşi, nu se sfarmă la fierbere, cu amidon fin şi se utilizează pentru
diferite preparate culinare; clasa C, cu tuberculi făinoşi; clasa D cu tuberculi foarte făinoşi şi
se sfarmă complet la fiert, au un amidon grosier şi se folosesc pentru industria amidonului.
Soiurile cultivate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: rezistenţă ridicată la boli, viroze,
bacterioze, micoze; adaptabilitate la condiţiile de mediu; capacitate ridicată de producţie;
rezistenţă la transport şi manevrare; să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate
genetic).

Amplasarea culturii
Datorită faptului că tehnologia de cultură a cartofului prezintă anumite elemente
restrictive, la amplasarea culturii trebuie avute în vedere următoarele: soluri profunde şi
fertile cu textură uşoară şi medie; soluri fără pietre, cu drenaj bun; conţinutul de argilă sub
30%; apa freatică sub 1,5 – 2 m adâncime; soluri cu drenaj bun, ferite de inundaţii, exces sau
stagnări de apă; amplasarea culturii în parcele uniforme; panta terenului sub 10% (în cazul
recoltării cu combina sub 5 – 7%); nota de bonitare peste 40 puncte; drumuri de acces.
Rotaţia
Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura solului, pe soluri
nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. În cadrul sistemului ecologic de cultivare a cartofului
respectarea rotaţiei culturilor reprezintă o verigă tehnologică foarte importantă. Rotaţia cea
mai corespunzătoare este cea de 4 ani. Cerinţele cartofului faţă de culturile premergătoare
sunt următoarele: să părăsească terenul cât mai devreme; să lase terenul curat de buruieni,
boli şi dăunători; să lase în sol o cantitate cât mai mare de materie organică; să lase solul
afânat, mai ales în profunzime. În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai
bune se obţin după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zonele de câmpie sau
trifoiul roşu în zonele umede), leguminoase anuale, după cereale păioase (grâu, secară,
orzoaică, orz), porumb siloz, bostănoase, in pentru ulei, floarea soarelui. Dacă culturile de in
pentru ulei sau floarea soarelui au fost atacate de putregaiul cenuşiu (Bothrytis cinerea)
acestea se evită ca plante premergătoare pentru cartof. Se va evita amplasarea cartofuului pe o
solă cultivată cu lucernă dacă aceasta a fost puternic infestată de cuscută deoarece această
buruiană parazitează şi cartoful. Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae,
după tutun şi lupin deoarece acestea lasă terenul infestat cu Fusarium sp. , care se transmite la
cartof prin sol. Cartoful este o excelentă plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor.
Fertilizarea
Principalele elemente nutritive
Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1000 kg tuberculi şi părţile
aeriene este de 5,6 kg azot, 1,8 kg fosfor, 7,5 kg potasiu, 3,1 kg calciu şi 1,6 kg magneziu.
Azotul este elementul care acţionează cel mai mult asupra producţiei, prin favorizarea
creşterii masei foliare, deci a suprafeţei de fotosinteză şi a tuberculilor. Azotul influenţează
conţinutul de proteine din tuberculi. Excesul de azot poate produce resorbţia unor stoloni şi
tuberculi, diminuează conţinutul şi dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de
azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se acumulează în tuberculi acid clorogenic, care
le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la fierbere şi le micşorează rezistenţa la
păstrare. Insuficienţa azotului din sol sau foamea de azot a cartofilor se manifestă prin
încetarea creşterii, îngălbenirea frunzelor şi chiar uscarea lor pe margini. La 1 kg azot se obţin
în ţara noastră între 40 şi 110 kg tuberculi.
Fosforul acţionează asupra creşterii sistemului radicular, mărind posibilitatea de hrănire a
plantelor. Totodată grăbeşte coacerea tuberculilor, fapt ce influenţează negativ producţia,
deoarece scurtează perioada de vegetaţie. De aceea trebuie să existe un raport favorabil între
fosfor şi azot. Fosforul contribuie la sporirea conţinutului de amidon cu 12%. Carenţele de
fosfor se manifestă prin încreţirea frunzelor şi arsuri pe frunze. La 1 kg fosfor se obţin în ţara
noastră între 40 şi 50 kg tuberculi. Potasiul este consumat de cartof în cantităţi foarte mari, el
grăbeşte creşterea tulpinilor şi frunzelor şi deci favorizează fotosinteza. Totodată accelerează
migrarea amidonului sintetizat în frunze spre tuberculi şi contribuie la sinteza substanţelor
proteice, iar în anii secetoşi se observă o prelungire a vegetaţiei şi deci o sporire a producţiei
de tuberculi. Lipsa pronunţată a potasiului din sol duce la stagnarea creşterii plantelor, la
uscarea frunzelor şi la alte fenomene clorotice. La 1 kg potasiu se obţin în ţara noastră între 10
şi 15 kg tuberculi. Calciul este consumat în cantităţi destul de mari, dar în soluri neutre sau
chiar uşor acide se găseşte în cantitate suficientă ca să satisfacă o recoltă bună de tuberculi. În
solurile cu aciditate pronunţată (pH sub 5) se simte lipsa calciului care se manifestă prin
cloroză şi încreţirea frunzelor, ca şi prin tuberculi mai puţini. Magneziul este consumat de
cartof în cantitate apropiată de cea a fosforului. Lipsa lui se simte mai ales în solurile acide şi
se manifestă la plante în acelaşi fel ca şi lipsa calciului.

Fertilizarea cu gunoi de grajd

In agricultura ecologică gunoiul de grajd reprezintă principala sursă de elemente
nutritive pentru plante. Prin introducerea îngrăşămintelor organice la fertilizarea cartofului, pe
lângă aportul de elemente nutritive se ameliorează însuşirile fizice şi hidrofizice ale solului,
activitatea microorganismelor. Pe solurile grele cu tendinţă de compactare, îngrăşămintele
organice măresc gradul de aerare a solului. Gunoiul de grajd măreşte capacitatea de absorbţie
a solului, îmbunătăţeşte pH –ul şi capacitatea de tamponare. Efectul favorabil al gunoiului de
grajd creşte mai ales pe terenurile irigate unde pe lângă creşterea gradului de valorificare a
îngrăşămintelor contribuie mult la îmbunătăţirea şi menţinerea însuşirilor hidrofizice ale
solului. Efectul gunoiului asupra producţiei depinde mult de cantitatea, calitatea, gradul de
fermentare, momentul de aplicare şi modul de încorporare în sol, de condiţiile climatice. La
cultura cartofului se preferă gunoiul de grajd descompus celui proaspăt, incomplet descompus
care va deveni activ prea târziu în perioada de vegetaţie şi poate avea o serie de efecte
nedorite asupra tuberculilor de cartofi, ca: reducerea conţinutului de substanţă uscată, eventual
imprimarea unui miros şi gust neplăcut. Întârzierea posibilă a maturizării tuberculilor
cauzează scăderea rezistenţei acestora la vătămare şi o serie de probleme de păstrare. Gunoiul
proaspăt poate cauza uscarea bilonului după plantare. Se pot identifica o serie de avantaje şi
unele probleme legate de utilizarea gunoiului de grajd, ca îngrăşământ, la cultura cartofului.
Avantajele folosirii gunoiului de grajd: constituie un produs natural; în doze raţionale nu
poluează mediul înconjurător şi nici produsele agricole; are un însemnat aport de macro şi
microelemente; conţine o serie de bacterii şi hormoni necesare microfaunei şi microflorei
solului; îmbunătăţeşte structura solului; reduce efectul de tasare şi compactare a solului.
Probleme legate de folosirea gunoiului de grajd: constituie un volum mare, costisitor de
manevrat, transportat şi administrat; necesită multe manipulări şi transporturi până ce ajunge
de la locul de formare la locul de fermentare şi de administrare; depozitarea gunoiului până în
momentul utilizării ocupă suprafeţe destul de mari de teren şi necesită amenajări speciale;
trebuie administrat toamna cu vârfuri mari de muncă (recoltat, arat, semănat etc) când şi
mijloacele de transport sunt solicitate la maxim; până la administrare se pierd cantităţi mari
de azot; nu se poate aplica fazial; dacă nu este bine fermentat constituie o sursă însemnată şi
periculoasă de infestare a terenului cu seminţe de buruieni. Folosirea gunoiului de grajd la
cartof este indicată numai după fermentarea corespunzătoare pe platformă. Gunoiul bine
fermentat este omogen, nu se disting componentele, nu are miros înţepător, nu emană
amoniac cu efect de ardere iar elementele nutritive sunt accesibile plantelor. Conţinutul de
elemente nutritive şi materie organică variază în funcţie de calitatea gunoiului de grajd şi de
specia de animale de la care provine .
Gunoiul de grajd se administrează toamna prin împrăştiere manuală sau mecanizată cu
ajutorul maşinilor de tip MIG – 5 sau MIG – 6 şi se încorporează în sol odată cu arătura de
bază. Adâncimea de încorporare a gunoiului de grajd nu trebuie să fie prea mare, pentru ca,
temperatura şi lipsa de aer să nu frâneze procesele de descompunere şi mineralizare. În zonele
mai umede şi mai reci gunoiul de grajd se va încorpora la adâncimi mai mici (20 – 25 cm), iar
în cele mai calde la adâncimi mai mari (25
15 – 30 cm). Pe solurile nisipoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi chiar lutoase încorporarea
gunoiului de grajd se va face mai adânc decât pe solurile argiloase.
Fertilizarea cu îngrăşăminte organice pe bază de resturi vegetale de la culturile premergătoare
După diferite culturi rămân în sol cantităţi însemnate de resturi vegetale, care după
mineralizare, pot contribui la îmbunătăţirea solului cu elemente nutritive.
.Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi
Îngrăşămintele verzi sunt diferite plante care se cultivă în mod special, singure sau în
amestec, pentru a îmbunătăţi însuşirile solului. Majoritatea plantelor cultivate ca îngrăşământ
verde fac parte din trei familii botanice, şi anume: 1. Familia Leguminosae: mazăre, bob,
măzăriche, lupin, fasoliţă, soia, trifoi, sulfină, coronişte 2. Familia Cruciferae: rapiţă, muştar,
siletta 3. Familia Gramineae: secară, triticale şi ovăzul în amestec cu leguminoasele anuale.
Datorită efectelor lor pozitive asupra solului, îngrăşămintele verzi au fost remarcate încă din
antichitate. Îngrăşămintele verzi prezintă următoarele avantaje: îmbogăţesc terenul cu azot;
îmbogăţesc terenul în substanţe organice, în special hidraţi de carbon; solubilizează şi
transportă elementele nutritive din straturile mai puţin profunde ale solului; împiedică
levigarea elementelor nutritive; intensifică activitatea microorganismelor; împiedică
pierderea apei de la suprafaţa solului; datorită creşterii rapide a părţii aeriene împiedică
dezvoltarea buruienilor; oferă protecţie împotriva eroziunii; rădăcinile plantelor mărunţesc şi
aerează solul, în unele cazuri anumite plante sunt folosite pentru distrugerea hardpanului;
Îngrăşămintele verzi prezintă şi dezavantaje: costuri relativ mari pentru înfiinţare, recoltare,
încorporare; pot provoca blocarea azotului mineral şi pot intensifica mineralizarea materiei
organice din sol; dacă încorporarea nu s-a realizat corespunzător pot să apară probleme
pentru cultura care urmează; În primul rând îngrăşămintele verzi constituie o importantă sursă
de elemente nutritive.
Pentru obţinerea de îngrăşăminte verzi se pot semăna plante sub formă de cultură principală,
în deosebi pe solurile nisipoase foarte sărace, dar mai ales se seamănă ca plante secundare
după mirişte. Semănatul se execută cu semănători de tip SUP reglate corespunzător. Plantele
semănate se lasă în vegetaţie până la înflorit, apoi se tăvălugesc sau se zdrobesc cu freza
rotativă. Stadiul optim al lucrării este înainte de înspicare la graminee şi în primul stadiu de
înflorire la dicotiledonate. Încorporarea în sol a biomasei vegetale se face superficial, la 5-10
cm în solurile grele şi la 10-20 în solurile uşoare. Înainte de încorporare se poate realiza o
compostare de scurtă durată (5-6zile) la suprafaţa solului. Brumele de toamnă au efect pozitiv
asupra calităţii îngrăşământului verde. Îngrăşămintele verzi nu se încorporează în sol imediat
după ploi. Descompunerea îngrăşămintelor verzi trebuie să fie progresivă şi pe cât posibil
completă înainte de semănatul culturii de bază. Pentru a nu avea efecte negative se are în
vedere ca masa vegetativă să sufere o bună fermentare, să nu se descompună anaerob în
straturile mai adânci ale solului.

Fertilizarea fazială
Cultura de cartof în sistem ecologic poate fi fertilizată fazial cu unul din produsele:
Bionat: îngrăşământ foliar concentrat, cu macro şi microelemente şi cu extract natural din
plante. Are ca efect creşterea accelerată a plantelor, stimulează formarea unui număr mare de
tuberculi, înlătură efectele carenţelor de microelemente, măreşte rezistenţa plantelor la boli şi
la secetă. Se aplică 3 tratamente la interval de 10 – 12 zile în perioada de vegetaţie. În total se
administrează o cantitate de 3 – 8 litri/ha, într-o concentraţie de 0,1%.
Ecofert (101 sau 212): sunt îngrăşăminte foliare complexe cu azot, fosfor, potasiu şi
microelemente. Aplicarea lor stimulează dezvoltarea vegetativă şi sinteza hidraţilor de carbon.
Se administrează 1,5 – 3 litri/ha, în soluţie de 0,3 – 0,5 %concentraţie. Se recomandă 2 – 3
tratamente.
Folplant (F-231): îngrăşământ foliar complex cu azot, fosfor, potasiu şi microelemente. Este
indicat pentru primele faze de creştere intensivă a plantelor, stimulează dezvoltarea
vegetativă, întăreşte sistemul radicular. Se recomandă aplicarea a 3 tratamente cu F-231 în
concentraţie de 1%. Acest produs nu este compatibil cu soluţiile cuprice.
Lucrările solului
 Cartoful, datorită particularităţilor sale biologice de a forma producţia subteran
manifestă o deosebită sensibilitate faţă de condiţiile de sol. Prin lucrările solului se urmăreşte:
realizarea unui strat afânat, bine mărunţit şi aerat pe o adâncime cât mai mare; modelarea
suprafeţei solului; realizarea şi menţinerea unui regim optim de temperatură şi de aer;
eliminarea excesului şi înmagazinarea unor cantităţi cât mai mari de apă; favorizarea
pătrunderii cât mai uşor a rădăcinilor în adâncime; punerea la dispoziţia plantelor a
elementelor nutritive din sol; încorporarea îngrăşămintelor organice precum şi a resturilor
vegetale; combaterea buruienilor şi a dăunătorilor din sol; crearea condiţiilor prielnice pentru
activitatea microbiană din sol.
Lucrările solului pot avea efect maxim numai dacă se respectă următoarele principii: să fie
executate numai cu maşinile şi utilajele adecvate; maşinile să fie corect reglate, echipate şi
întreţinute corespunzător; lucrările să fie executate numai în perioada optimă; se vor executa
numai lucrările necesare, cu minim de treceri; toate lucrările se vor face de cea mai bună
calitate pentru a nu fi necesară corectarea lor; unde este posibil să se folosească maşini de
mare productivitate.
Lucrările solului executate toamna
Aceste lucrări au ca scop tocarea şi încorporarea buruienilor, a resturilor vegetale şi a
îngrăşămintelor, afânarea solului. Pregătirea terenului pentru cultura cartofului trebuie
începută imediat după recoltarea plantei premergătoare, încă din luna august şi terminată cel
târziu până la jumătatea lunii noiembrie. Lucrările solului executate toamna sunt:
dezmiriştitul, arătura, prelucrarea arăturii, executarea biloanelor din toamnă.
Dezmiriştitul
Această lucrare se execută imediat după recoltarea culturii premergătoare şi eliberarea
terenului de paie, resturi vegetale sau alte produse rămase în urmă, care ar putea împiedica
lucrările solului. Dezmiriştitul este recomandat mai ales în cazul în care arătura nu poate fi
efectuată în circa 2 –3 săptămâni de eliberarea terenului. Prin dezmiriştit se realizează:
distrugerea, tocarea şi încorporarea în sol a resturilor vegetale inclusiv a buruienilor pentru a
favoriza descompunerea şi mineralizarea lor; reducerea pierderilor de apă prin evaporare şi
înlesnirea acumulării apei din precipitaţii; crearea condiţiilor optime de temperatură, aer şi
umiditate; încorporarea seminţelor de buruieni, a samulastrei şi stimularea răsăririi lor până
în toamnă când pot fi îngropate prin arătură; fragmentarea organelor vegetative subterane
prin care se înmulţesc unele specii perene de buruieni, în vederea epuizării lor; distrugerea
unor dăunători din sol (rozătoare, insecte, larve); nivelarea solului şi crearea unor condiţii
mai bune de lucru pentru utilajele care vor lucra în continuare.
Arătura
Arătura adâncă de toamnă este una dintre cele mai importante lucrări ale solului care constă
în întoarcerea, mărunţirea şi amestecarea unui strat mai gros din partea superioară a profilului
de sol fertil. Prin această lucrare se realizează afânarea şi aerarea puternică a solului, ceea ce
duce la îmbunătăţirea stării fizice, hidro – fizice şi de aeraţie a acestuia, condiţie necesară
activităţii tuturor factorilor care mijlocesc transformarea materiei organice din sol în forme
accesibile plantelor. Prin arătură se încorporează şi se amestecă în sol resturile vegetale şi
îngrăşămintele organice. Datorită răsturnării brazdelor, prin arătură se distrug o mare parte din
buruieni. Foarte multe seminţe de buruieni sunt forţate să germineze mai repede, iar restul
seminţelor se introduc în straturi mai adânci, de unde nu mai pot germina. Din straturile mai
adânci se aduc la suprafaţă o serie de larve dăunători, care sunt distruşi la suprafaţa solului.
Adâncimea arăturii depinde în primul rând de grosimea stratului de sol fertil, de textura
solului şi de gradul de tasare pe profil. Pe solurile profunde se ară la adâncimea de 30 – 35
cm, iar pe solurile cu stratul fertil subţire sau pe solurile uşoare şi afânate la adâncimea de 20
– 25 cm. Adâncimea arăturii se va modifica de la an la an cu câţiva centimetri pentru a nu se
forma hardpan. În cazul în care se formează hardpanul, sau sub nivelul arăturii există un strat
mai tasat care este impermeabil (situaţie întâlnită frecvent pe solurile irigate) se recomandă
subsolajul la 10 – 15 cm sub talpa plugului. Pentru ca lucrarea să fie de bună calitate trebuie
respectate o serie de cerinţe agrotehnice, şi anume: să se efectueze în perioada optimă pentru
fiacare zonă pedoclimatică şi tip de sol; adâncimea de lucru să fie de 20 – 35 cm, cu sau fără
subsolaj, în funcţiie de condiţiile de sol; să se execute la umiditatea optimă a solului, la
temperaturi > 00C; gradul de mărunţire al solului să fie 75%, fără bulgări; suprafaţa arăturii
trebuie să fie uniformă, nivelată, să nu aibă coame sau şanţuri, fără greşuri şi cu capetele
încheiate; brazdele să fie bine răsturnate, drepte şi paralele; să încorporeze şi să acopere prin
răsturnare toate resturile vegetale şi îngrăşămintele aplicate (gradul de acoperire 90%); anual
se va schimba sensul arăturii şi metoda de arat prevenind denivelarea solului; pe terenurile în
pantă să se execute de-a lungul curbelor de nivel sau cu o mică înclinaţie pentru a permite
scurgerea apei dintre rigole în cazul precipitaţiilor abundente.
Prelucrarea terenului
Prelucrarea şi nivelarea arăturii din toamnă se recomandă, în primul rând pe terenurile care nu
se tasează în timpul toamnei şi al iernii şi în zonele în care datorită primăverilor umede patul
germinativ se poate realiza în condiţii mai grele şi cu întârziere. Lucrarea se execută imediat
după terminarea aratului, sau în momentul în care umiditatea solului permite o mărunţire şi o
nivelare corespunzătoare.
Pregătirea biloanelor din toamnă
În unele situaţii executarea biloanelor din toamnă este o lucrare foarte eficientă. Se recomandă
în cazul terenurilor mai grele şi mai umede, pe care primăvara de obicei se poate intra şi
planta ma târziu, dar care nu sa tasează şi nu formează crustă în timpul iernii. Biloanele se pot
executa din toamnă şi dacă se doreşte o plantare mai timpurie. Bilonarea din toamnă are
avantajul că se evită tasarea şi lucrările de pregătire a solului de primăvara. Biloanele formate
permit plantarea mai timpurie şi asigură o mai bună mărunţire a solului în bilon. Primăvara,
cu ocazia plantării organele de despicare şi de refacere a bilonului de la maşina de plantat
realizează o mărunţire perfectă a solului în bilon. Avantajele economice şi tehnologice ale
realizării bilonului din toamnă sunt: prin discuirea arăturii şi realizarea biloanelor din toamnă
se consumă mai puţin combustibil decât cu lucrarea de pregătire a patului germinativ
primăvara; datorită suprafeţei mai mari de expunere la ger mărunţirea solului este mult mai
bună; solul modelat reţine mai bine zăpada şi precipitaţiile din timpul iernii; primăvara solul
se zvântă şi se încălzeşte mai repede iar plantarea se poate face mai repede; primăvara nu mai
sunt necesare alte lucrări de pregătire a patului germinativ; scade consumul de motorină,
reducându-se astfel şi poluarea aerului cu noxe; solul din bilon se afânează şi se mărunţeşte
mult mai bine datorită dublei prelucrări din timpul plantării. În cazul biloanelor executate din
toamnă, primăvara plantatul trebuie să se execute cât mai devreme posibil, înainte ca solul din
biloane să se usuce prea tare iar pe suprafaţa biloanelor să se formeze crustă.
Lucrările solului executate primăvara
Primăvara trebuie să se execute cât mai puţine lucrări mecanice, mai ales cât mai
puţine treceri. Se va intra pe teren când umiditatea solului este corespunzătoare, când acesta
nu se tasează şi când nu se prinde de roţile tractorului.
Nivelarea
Lucrarea este necesară numai în cazul în care toamna arătura nu a fost nivelată, iar primăvara
terenul prezintă denivelări mai mari. Pentru o nivelare mai bună şi osfărâmare mai uşoară a
brazdelor solul nu trebuie să fie prea uscat.
Pregătirea patului germinativ
Scopul este realizarea unui pat germinativ cu o profunzime de 15 – 20 cm, bine mărunţit,
uniform şi nivelat în care plantarea să se facă în condiţii optime, să permită realizarea
biloanelor corespunzător de mari din sol afânat şi mărunţit, care să acopere bine tuberculii
plantaţi pe rând. Prin pregătirea patului germinativ se vor distruge buruienile apărute
primăvara timpuriu. Solul prelucrat pe adâncimea de plantare trebuie să asigure condiţii bune
pentru creşterea rădăcinilor şi a colţilor după plantare. Prin această lucrare se realizează şi o
nivelare a suprafeţei solului, care să permită plantarea tuberculilor la adâncime uniformă.
Plantarea cartofului
Materialul de plantat trebuie să fie sănătos, liber de boli şi dăunători, să aparţină soiului şi
categoriei biologice stabilite pentru zonă. Mărimea tuberculilor trebuie să fi e de 40 – 70 g.
Epoca optimă de plantare este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare
plus încă 3 – 4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări
puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a temperaaturii de 70C, la care începe
pornirea colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare. Tuberculii
nu sunt afectaţi în sol de temperaturi mai scăzute deoarece nu pornesc în vegetaţie până când
în sol nu se realizează temperatura specifică de 6 – 70C. Calendaristic, în zona de Nord – Est
cartoful se plantează până la data de 15 aprilie. Densitatea de plantare Pentru cartoful care
se recoltează la maturitate asigurarea unui număr de 220 – 240 de mii de tulpini la ha este
suficient pentru a realiza producţii la nivelul potenţialului soiului în condiţii corespunzătoare.
Această densitate se asigură cu 45.000 – 55.000 tuberculi plantaţi la hectar. La o greutate
medie de 40 – 60 g a tuberculului, este necesar 3.000 – 3.300 kg material de plantat la hectar.
Distanţa de plantare între rânduri depinde de maşina utilizată la plantare şi variază între 50 –
62,5 – 70 cm. Plantarea cartofului la distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri
este mai avantajoasă pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se
producţii practic egale cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri. Distanţa dintre
tuberculi pe rând este de 19 – 27 cm. Adâncimea de plantare Cartoful se plantează mecanizat,
de regulă prin acoperire cu biloane. Maşinile trebuie astfel reglate încât să rezulte un bilon
uniform încheiat simetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 – 42 cm şi înalt de 12 – 15 cm
deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 – 25 cm la bilon mare, astfel ca
după aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 – 9 cm
şi respectiv 16 – 19 cm. Cartoful se poate planta şi fără bilon, în urma plugului, terenul
rămânând după plantare ca o arătură. Această tehnică de plantare se poate face doar manual şi
pe suprafeţe mici.
Lucrări de îngrijire a culturii
De la plantare la răsărire intervalul este de peste 30 de zile, în acest interval trebuie distruse
buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe terenurile grele şi în anii ploioşi.

Combaterea buruienilor
Rezultatele cele mai bune se obţin atunci când lucrările se fac imediat ce apar buruienile.
Prima lucrare se execută la 10 – 14 zile de la plantare când plantarea s-a făcut cu biloane, se
lucrează terenul cu grapa-plasă în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o
viteză de înaintare de 5 – 7 km/oră. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama biloanelor
dar şi de pe intervalul dintre biloane. După 1 – 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu
cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Se distrug buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane
şi prin refacerea acestora se acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări.
Lucrarea succesivă cu grapa plasă şi cultivatorul cu piese ti rariţă, de refacere a bilonului se
repetă încă o dată sau de 2 ori, după intervale de 8 -–12 zile. Astfel se realizează o bună
îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu este puternic îmburuienat cu specii perene
de buruieni. Dacă după plantare terenul rămâne plan, îngrijirea culturii se face prin 2 – 3
treceri cu grapa cu colţi reglabili care distruge atât crusta cât şi buruienile anuale. După
răsărire îngrijirea culturilor de cartof se face de asemenea diferenţiat după cum s-au realizat
sau nu biloane. La plantatul plan se execută o praşilă mecanică între rândurile de plante
vizibile pe rând la adâncimea de 8 – 10 cm, cu zonă de protecţie de 12 – 15 cm şi viteza de
înaintare de 4 – 5 km/oră. Următoarele lucrări sunt de bilonare de obicei în număr de 2 – 3. La
prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să nu acopere planta), înălţimea lui fiind din ce
în ce mai mare la lucrările următoare. În final trebuie să rezulte un bilon de 13 – 15 cm
înălţime deasupra tuberculului plantat. Bilonul trebuie să fie bine încheiat pe coamă,
asigurând o bună dezvoltare a tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea apei pe
taluzurile biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană a
tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. În cazul infestării cu buruieni perene, se va
executa o praşilă manuală completă pe rând sau 1 – 2 lucrări de plivit. Dacă plantatul s-a făcut
în biloane se execută doar lucrări de îngrijire a bilonului (de refacere) şi în acest caz poate fi
necesară intervenţia manuală de distrugere a unor buruieni perene. La bilonările târzii sunt
folosite ridicătoarele de vrejuri pentru a preveni distrugerea lor. La culturile irigate lucrările
de îngrijire se corelează cu udările, mai întâi se face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau
bilonatul, afânând solul şi refăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări
numărul lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare. Ţinând
seama de principiile agriculturii ecologice, trebuie renunţat la aplicarea erbicidelor în
combaterea buruienilor, principala măsură este folosirea îngrăşămintelor verzi, acoperirea
(mulcirea) şi aerarea solului fără întoarcerea brazdelor, cosirea – tăierea – smulgerea
buruienilor înainte de a forma seminţe şi utilizarea acestora ca mulci şi la compostare, fără a
mai afecta grav viaţa organismelor din sol cu substanţe chimice, dar şi a consumatorilor
umani şi animali. Pentru distrugerea buruienilor apărute în cultură mai pot fi folosite şi
următoarele metode: metode biotehnice: mulcirea, pregătirea terenului pe întuneric;
metode biodinamice: reproducerea noilor buruieni este inhibată de introducerea în sol a
cenuşii obţinută prin arderea propriilor seminţe.
Combaterea bolilor
Controlul insuficient al culturilor de cartof privind agenţii patogeni ai bolilor constituie cauza
unor producţii mici şi neeconomice. Cele mai întâlnite boli la cultura de cartof sunt:
înnegrirea bazei tulpinii – Erwinia carotovora var. atroseptica; putregaiul umed – Erwinia
carotovora var. carotovora; rizoctorioza – Rizoctonia solani; mana – Phytophtora infestans;
putregaiul uscat – Fusarium sp.; alternarioza – Alternaria solani; putregaiul inelar –
Corynebacterium sepedonicum; râia neagră – Synchytium endobioticum; râia comună –
Steptomyces scabies.
Combaterea bolilor se poate face prin măsuri preventive şi prin măsuri curative. Prevenirea
apariţiei bolilor la cultura de cartof se poate realiza prin amplasarea corectă a culturii,
respectarea asolamentului, evitarea solelor puternic infestate cu agenţi patogeni, folosirea la
plantat a materialului liber de boli, distrugerea plantelor gazdă, combaterea insectelor,
carantina fitosanitară, aplicarea unor metode biotehnice (ex: folosire soiei ca îngrăşământ
verde pentru combaterea râiei neagre – Synchytium endobioticum ). Plantele ,,bolnave’’ pot fi
,,tratate’’ prin mai multe metode ecologice, în funcţie de stadiul de dezvoltare al plantei,
natura agentului patogen şi gradul de infestare a culturii. Combaterea bolilor se poate realiza
cu preparate minerale şi/sau cu fungicide vegetale. Preparate minerale: hidroxid de cupru
(CHAMPION 50 WP, FUNGURAN OH 50 WP, KOCIDE 101) se foloseşte în concentraţie
de 0,4 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de mană la cartof (Phytophtora infestans);
oxiclorura de cupru (TURDACUPRAL 50 PU, OXICIG 50 PU) se foloseşte în concentraţie
de 0,4 – 0,6 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de mană la cartof (Phytophtora
infestans). Fungicide vegetale: Unele plante cultivate sau din flora spontană conţin unele
substanţe biologic active cu acţiune antimicrobiană. Pentru combaterea bolilor se folosesc
preparate (infuzie, decoct, macerat,extract, tinctură, purin) obţinute din diferite organe ale
plantelor. a) decoctul de coada – calului (Eqvisetum arvense) Mod de preparare: 1 kg plantă
proaspătă/10 litri de apă. Se pune la macerat timp de 24 de ore, amestecând din când în când,
apoi se fierbe timp de 15-20 de minute, se strecoară şi se lasă la răcit. Utilizare: decoctul de
coada-calului se foloseşte împotriva bolilor criptogamice (mana - Phytophtora) din sol şi din
plantă. Tratamentele la sol se fac tot timpul anului pentru însănătoşirea populaţieie de
microorganisme utile şi combaterea celor patogene. b) purinul de urzică vie (Urtica diotica)
Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă sau 200 g plantă uscată/10 litri de apă. Se lasă la
macerat la soare, timp de 12-14 zile după care se filtrează. Utilizare: purinul de urzică vie se
foloseşte preventiv împotriva manei (Phytophtora). Se foloseşte o soluţie de purin diluat de 20
de ori cu apă (de ploaie sau de fântână). c) purin de ceapă (Allium cepa) Mod de preparare:
500g frunze proaspete sau 200g coji la 10 litri de apă. Se lasă la macerat timp de 8 – 10 zile,
în funcţie de temperatzra mediului. Mai poate fi folosit şi sucul plantei într-o diluţie de 1:5.
Utilizare: se foloseşte diluat de 10 ori pentru întărirea plantelor, şi în caz de atac împotriva
putregaiul uscat (Fusarium sp). d) infuzie şi macerat de usturoi (Allium sativum) Mod de
preparare: infuzie din 75g de bulbili/10 litri de apă; macerat în apă timp de 1 oră din 100g
bulbili tocaţi la 10 litri de apă; se poate folosi şi sucul plantei în diluţie de 1:5. Utilizare: se
folosesc în caz de atac puternic direct la plante împotriva bolilor produse de: Erwinia
carotovora var. atroseptica, Erwinia carotovora var. carotovora, Fusarium sp.
Combaterea dăunătorilor
Cultura de cartof poate fi atacată de gândacul din Colorado, afide, purici, melci. Gândacul din
Colorado (Leptinotarsa decemlineata) reprezintă dăunătorul cel mai important al culturilor de
cartof. În condiţiile practicării unei agriculturi ecologice dăunătorii nu poate fi combătuţi prin
metode clasice, cu ajutorul insecticidelor. Combaterea dăunătorilor se poate face prin măsuri
preventive şi/sau prin măsuri curative. A. Măsuri preventive: carantina fitosanitară, prognoza
şi avertizarea, condiţionarea materialului de plantat, distrugerea ,,buruienilor gazdă’’,
depozitarea producţiei în condiţii optime de igienă. B. Măsuri curative: distrugerea sau
îndepărtarea dăunătorilor culturii de cartof se poate face prin mai multe metode: Metode
fizico – mecanice: termoterapia, helioterapia, radioterapia, metode sonore, metode atractante.
Metode biotehnice: instalarea de capcane alimentare, instalarea de capcane cu feromoni.
Metode biologice: combaterea biologică este o metodă de tip ,,viu contra viu’’: a) plante
contra insecte – metoda se bazează pe însuşirea unor plante de a secreta unele substanţe
repelente sau distrugătoare pentru dăunători (tabel nr. 9). b) prădători naturali (fauna utilă): la
o suprafaţă de 1 hectar o familie de arici poate combate cu succes gândacul din Colorado; c)
gândacul din Colorado poate fi combătut şi prin adunarea acestuia, care poate fi realizată
manual sau mecanizat (cu maşini speciale de adunat gândaci); cu ajutorul plantelor
d) combatere microbiologică: constă în folosirea unor preparate pe bază de microorganisme
vii (ciuperci) care parazitează şi omoară unii dăunători. Gândacul din Colorado poate fi
combătut cu ajutorul următoarelor produse: MUSCARDIN M 45, BEAUVERIA SPORES,
BOVERIN, MITECIDIN. Metode genetice: prin ameliorare se urmăreşte obţinerea de soiuri
prezinte rezistenţă la anumiţi dăunători. Metode biochimice: în funcţie de materia primă
folosită, preparatele utilizate în protecţia ecologică a culturii de cartof împotriva dăunătorilor
se pot împărţi în două categorii: insecticide minerale şi insecticide vegetale. Insecticide
minerale: ALAUN (piatra acră) Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în
concentraţie de 0,4% cu eficacitate bună împotriva păduchilor iar prin stropirea solului se
previne atacul melcilor fără cochilie. Soluţia de stropit se prepară prin dizolvarea a 40g
ALAUN în puţină apă fierbinte, care apoi se completează cu apă rece până la 10 litri.
FĂINĂ DE BAZALT Întrebuinţare: principala metodă de administrare este prăfuirea, dar se
poate aplica şi sub formă de soluţie (suspensie fină) în concentraţie de 1-3%. Preparatul are o
capacitate foarte bună pentru îndepărtarea tuturor dăunătorilor care atacă exteriorul organelor
aeriene, inclusiv dăunătorii sugători. Acţiunea de prevenire şi combatere a dăunătorilor
manifestată de făina de bazalt se explică prin: schimbarea pH-ului de la suprafaţa organelor
vegetative aeriene, de la slab acid la slab alcalin; acţiunea directă mecanică a cristalelor de
cuarţ asupra corpului, ochilor şi traheelor insectelor. SĂPUN DE POTASIU Întrebuinţare:
împotriva păianjenului roşu şi a larvelor gândacului din Colorado: 100300g săpun de potasiu
+ 0,5 litri alcool alimentar + o lingură de var şi una de sare de bucătărie la 10 litri apă.
SĂPUN DE POTASIU CONCENTRAT Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de
soluţie în concentraţie de 2%, cu eficacitate bună împotriva păduchilor şi puricilor de frunze.
Insecticide vegetale obţinute din următoarele plante: URZICA VIE (Urtica dioica)
Întrebuinţare: purinul se diluează de 50 de ori, se agită circular timp de 20 de minute apoi se
tratează plantele pentru întărirea sistemului imunitar şi împotriva atacului de afide.
PELINUL (Artemisia absinthium) Întrebuinţare: purinele se folosesc nediluate prin aplicare
directă pe plante, primăvara sau ori de câte ori este nevoie, în funcţie de evoluţia dăunătorilor,
împotriva furnicilor, omizilor, păduchilor. Extractul la rece se diluează de 2 ori şi se tratează
cartoful împotriva larvelor gândacului din Colorado. VETRICEA (Tanacetum vulgare)
Întrebuinţare: infuzia de vertice se foloseşte nediluată împotriva furnicilor, afidelor,
acarienlor, puricilor şi altor insecte. LEURDA / USTUROIŢA (Allium ursinum)
Întrebuinţare: infuzia de leurdă se foloseşte nediluată prin stropirea repetată a plantelor la
intervale de trei zile împotriva afidelor. NEEM (Azadirachta indica) Întrebuinţare:
preparatele din Neem îndepărtează sau distrug ouăle, larvele şi adulţii a peste 200 de specii de
dăunători din cele mai diverse clase.
Irigarea culturii
Cartoful este o plantă care reacţionează foarte bine la irigare. Cea mai mare nevoie de apă se
manifestă de la tuberizare până la maturitate. Umiditatea solului trebuie să se menţină în tot
timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 – 80 din capacitatea pentru apă a solului.
Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de nivelul precipitaţiilor, cât şi de
dinamica conumului de apă al plantelor. Consumul total de apă la cartof are valori de 3500 –
7000m3/ha, 60 – 70% din acest consum realizându-se în perioada de formare şi creştere
intensă a tuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru realizarea acestor consumuri de apă
umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim de 50 – 70% din I.U.A.
(intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40 – 70 cm. Apa folosită la irigat nu trebuie să
conţină seminţe de buruieni. Irigarea se poate realiza prin aspersiune, prin brazde sau prin
picurare.
Recoltarea
Cartoful pentru consum de toamnă – iarnă se recoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au
uscat iar restul de 1/3 sunt de culoare galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la
umiditatea corespunzătoare a solului. Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă
la temperaturi mai mari de 6 – 70C, deoarece se reduce foarte mult gradul de vătămare al
tuberculilor. Recoltarea poate fi manuală, semimecanizată sau mecanizată. Recoltarea
manuală constă în dizlocarea tuberculilor cu ajutorul unor furci şi strângerea acestora. Este o
metodă care necesită un efort fizic foarte mare iar numărul tuberculilor vătămaţi este ridicat.
Recoltarea semimecanizată constă în dizlocarea tuberculilor de catrof cu ajutorul unor maşini
speciale şi strângerea manuală a acestora. Recoltarea mecanizată se realizează cu combine
speciale, tuberculii sunt dizlocaţi şi transportaţi cu ajutorul unor benzi transportoare în
buncărul combinei.
Păstrarea tuberculilor de cartof
O parte din producţie , care se valorifică din toamnă, necesită o depozitare provizorie, iar
restul, care se valorifică în timpul iernii sau primăvara, trebuie depozitată pe o perioadă mai
lungă. Păstrarea tuberculilor se poate realiza fără pierderi dacă au o stare fitosanitară bună,
recoltarea s-a făcut la maturitatea deplină, pe vreme fără ploi şi relativ caldă, s-au îndepărtat
impurităţile, iar eventualele răni s-au vindecat. Pierderile înregistrate în perioada de păstrare
oscilează între 4,5 şi 8,5%. Factorii care influenţează păstrarea tuberculilor sunt: capacitatea
de păstrare a soiului, în funcţie de repausul germinal, dar şi de tehnologia de cultivare;
factorii de mediu din depozitele de păstrare – temperatura, umiditatea, aerul, lumina. Păstrarea
cartofului se poate face în depozite moderne, în silozuri de suprafaţă , în silozuri
semiîngropate, în silozuri îngropate , pivniţe, bordeie.