UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINA “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA : AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA : AGRICULTURĂ

Îndrumător,
Prof. univ. dr. Vasile Vîntu

Student:
Anul III , Grupa
AGRICULTURA, ID

2018

1
PLANUL PROIECTULUI

INTRODUCERE............................................................................................... 3
Cap.I. Cadrul natural.................................................................................. 6

Cap.II. Măsuri de îmbunătăţire a pajiştilor................................................ 11

2.1. Măsuri de suprafaţă................................................................. 12

2.2. Măsuri radicale......................................................................... 17
Cap.III. Înfiinţarea de pajişti temporare în locul pajiştilor permanente
degradate........................................................................................... 21

Cap.IV. Folosirea pajiştilor prin păşunat..................................................... 24

4.1. Sisteme de păşunat..................................................................... 24

4.2. Tehnica păşunatului.................................................................. 25

4.3. Măsuri pentru organizarea păşunatului raţional................... 27

Cap.V. Aplicaţii practice.............................................................................. 30

CONCLUZII..................................................................................... 34
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

2
 1.1. Importanţă, clasificare, răspândire
Pajiştea reprezintă suprafaţa de teren acoperită cu vegetaţie ierboasă, alcătuită în
cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor familii botanice, a căror
producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat sau cosit.
Congresul Internaţional al Pajiştilor, defineşte termenul de pajişte ca finnd teren
agricol exploatabil, utilizat pentru cultură mai mulţi ani sau permanent, cu graminee
perene dominante în vegetaţie.
Pentru pajiştea folosită ca fâneaţă s-a utilizat şi termenul de livadă, acesta fiind
teren înierbat pe care sunt plantaţi şi pomi.
Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este deosebită. Astfel,
pajiştile reprezintă:
- sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice. În
România, se apreciază că pajiştile permanente asigură cca. 40% din masa verde şi 25%
din fânul necesar alimentaţiei animalelor;
- habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice. În acest fel, alături de păduri,
pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;
- mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului . Ierburile de pe pajişti au
însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol, mergând
până la oprirea totală a eroziunii;
- mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului.
- sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă, locuri de recreere. De
asemenea, contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific,
conservarea speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.
Clasificarea pajiştilor. După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.
Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe pe care vegetaţia ierboasă s-a
instalat spontan. La rândul lor ele se împart în pajişti naturale primare şi pajişti naturale
secundare.
Pajişti naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în diferite
regiuni ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor. Acestea sunt
reprezentate de pampa argentiniană, stepa rusească, savana africană, marile câmpii
americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de
altitudine, care ocupau suprafeţe imense şi sub învelişul lor ierbos s-au format soluri
negre, fertile şi adânci. În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin
ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind aproximativ
100.000 ha.

3
 Pajiştile naturale secundare, formate pe locul fostelor păduri defrişate de om,
supuse în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la o
mare diversificare sub aspect floristic, ocupă cea mai mare parte a paiştilor natuarale. În
ţara noastră, pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul mării până la
etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,7 milioane ha.
Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului în
ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor
respective este determinată de om şi animalele crescute de el.
De aceea, numai pe suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se mai pot întâlni
formaţii de “pajişti naturale”. Ca atare, noţiunea de pajişte naturală rămâne fără
acoperire şi cerinţele pratotehnicii impun introducerea noţiunii de pajişte permanentă,
care defineşte toate pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în mod spontan.
Pajişti temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti cultivate
sau pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren de regulă arabile, care se însămânţează cu
specii furajere perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure. Aceste pajişti se
înfiinţează şi în locul pajiştilor permanente degaradate, după desţelenire şi însămânţarea
amestecului de seminţe recomandat.
Răspândire. Din suprafaţa totală a Terrei, de 51.010.000 mii ha, uscatul reprezintă
29%. Din suprafaţa globului pământesc arabilul reprezintă 9,8%; pajiştile permanente
22,7% şi pădurile 28,2%; ceea ce înseamnă că 60, 7% este acoperită cu vegetaţie şi
39,3% este reprezentată de alte terenuri.
Potrivit anuarului statistic din 1999, în România suprafaţa pajiştilor permanente
este de 4,872 milioane ha, ponderea lor faţă de suprafaţa totală reprezintă 20,4% faţă de
suprafaţa uscatului de 21,2%, iar faţă de suprafaţa agricolă 32,9%.
Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de
deal şi munte, unde deţin 74% din suprafaţa fondului pastoral.
În funcţie de tipul de pajişte, în absenţa lucrărilor curente de întreţinere şi
îmbunătăţire, producţia pajiştilor permanente oscilează între 0,5 şi 3 t/ha S.U.
Din punct de vedere calitativ, furajul conţine în medie 10 – 13% P.B. din substanţa
uscată (6 – 8% P.B.D.). În aceste condiţii pajiştile permanente furnizează 50 – 400 kg/ha
P.B. şi 500 – 3000 U.N./ha.

4
 CAPITOLUL I.
Cadrul natural

1.1. Aşezarea geografică

Municipiul Paşcani este situat în partea de nord-est a României, pe valea Siretului,
în vestul judeţului Iaşi, la intersecţia paralelei 47°15’ latitudine nordică, cu meridianul de
26°44’ longitudine estică. La sud se mărgineşte cu comunele Mirosloveşti şi Stolniceni-
Prăjescu, la est cu Ruginoasa şi Todireşti, la nord cu Vânători şi Lespezi, iar la vest cu
Valea Seacă.
În partea de jos a oraşului, la 208 m altitudine faţă de nivelul mării, sunt
localităţile suburbane Lunca Paşcani şi Blăgeşti, iar în partea din deal, la peste 250 m
altitudine, găsim localităţi suburbane Gâşteşti, Boşteni şi Sodomeni.
Suprafaţa municipiului Paşcani este de 75,42 km², reprezentând 1,37% din
suprafaţa judeţului Iaşi.
Teritoriul administrativ al municipiului Paşcani este situat în partea de sud a
Podişului Sucevei, ocupând de la vest la est următoarele subunităţi ale acestuia:
Podişul Fălticenilor, Culoarul Siretului şi Podişul Dealul Mare.

1.2. Geomorfologia

5
 Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul se desfăşoară în principal în lunca şi
pe terasele râului Siret, dar şi pe platouri sculpturale şi versanţi. Teritoriul municipiului
Paşcani prezintă un relief variat, cu caracteristici distincte fiecărei subunităţi.
Podişul Fălticenilor, cunoscut şi sub numele de Podişul Moţca, se caracterizează
prin prezenţa unor culmi deluroase la limita vestică a teritoriului, cu altitudini de peste
400 - 450 m, altitudinea maximă fiind 456 m, în dealul Runcul şi 455 m în dealul
Lutăriei. Acestea se continuă spre est printr-un relief de terase ce coboară treptat de la
400 la 230 m. Culoarul Siretului se suprapune luncii şi teraselor de luncă ale râului Siret,
constituind o suprafaţă plană, largă de 3,5- 4,3 km şi cu altitudine de 205 - 215 m.
Podişul Dealul Mare este reprezentat prin subdiviziunea şeii Ruginoasa - un
ansamblu de dealuri largi şi platouri, unele constituind fragmente de terase ale râului
Siret, cu altitudini de 225 - 355 m. Trecerea spre lunca Siretului se face printr-un versant
abrupt la nord de Blăgeşti şi mai domol la sud de acesta. Lunca Siretului se prezintă sub
forma unei suprafeţe plane, cu lăţime de 4,3 km în nord şi 3,5 km în sud, cu altitudine
maximă de 215- 205 m şi pantă longitudinală de cca 1%.

1.3. Hidrografia şi hidrologia

Aria municipiului Paşcani este bogată atât în ape de suprafaţă cât şi în ape
subterane. Principala apă care drenează teritoriul localităţii de la nord la sud prin partea
de est a aşezării este Siretul, acesta primind o serie de afluenţi al căror debit variabil nu
seacă niciodată.
 Apele de suprafaţă
Apele de suprafaţă sunt reprezentate de râul Siret, de afluenţii săi, de lacurile,
iazurile şi heleşteele amenajate de om. Siretul, la o altitudine de 209 m faţă de nivelul
mării, se distinge printr- o vale, cu direcţia N-S, cu un grad înalt de meandrare şi o pantă
medie de 0,5 m la km. Scurgerea medie anuală a Siretului la Lespezi este de 27,2 m³/s. Pe
partea dreaptă, Siretul primeşte ca afluenţi pâraiele : Iermolia, Arini, Gâştesti, Sodomeni,
iar pe stângă pâraiele Gura Bâdiliţei şi Hărmăneasca. Pentru aprovizionarea cu apă a
municipiului se foloseşte încă 3 izvoare, din albia Moldovei, prin sursele “ Moţca 1” cu
debit de 105 l/s, “Moţca 2” cu 115 l/s şi “Moţca 3” cu un debit de 70 l/s; pentru apa
industrială se utilizează şi o parte din apele Siretului de la barajul Blăgeşti.
 Apele subterane
Litologia localităţii permite înfiltrarea apei în sol, ajungând până la marne şi
argile, scurgandu-se spre văi prin stratele de pietriş sau nisipuri. În lunci întâlnim un strat
acvifer cantonat în stratul de pietriş cu o grosime de 4-8 m, la adâncime de 0,30- 0,80m,
strat alimentat de apele râului Siret la viituri; în perioadele de secetă alimentează cu apă
râul Siret.
Pe terase apa freatică se găseşte în fântâni la peste 10-12m adâncime. Carac-
teristicile chimice ale apelor subterane din zona în discuţie sunt: rezidiu fix ( 250-
800mg/l ), pH(6,95-8), CO2 ( 0-112 mg/l ), SO4 ( 14- 259 mg/l ), Cl ( 10-148mg/l ).

6
 În curtea Depoului C.F.R. au fost captate două izvoare minerale arteziene, cu o
adâncime de 40m şi debitul de 0,30 l/s. Apele comportă: oxidabilitate KMnO 4 mg/l=
48,03; LMA= 12,0 mg/l; cloruri mg/l ˃300; NH4 mg/l=0; nitriţi NO2 mg/l=0,080; nitraţi
NO3 mg/l=0; SO4 mg/s=80; germeni CC=60; bacilli coli la litru=2.

1.4. Clima
Datorită poziţiei geografice, municipiul Paşcani are un climat continental destul de
pronunţat, integrându-se în ţinutul climatic al dealurilor înalte. În afară de poziţia
geografică şi relief, clima văii Siretului din sectorul Paşcani ţine şi de alţi factori, mai
importanţi fiind radiaţia solară şi circulaţia general a maselor de aer anticiclonale
atlantice şi direcţia văii Siretului(N-S), care canalizează curenţii de aer.

1.4.1. Regimul termic al aerului

Radiaţia solară este principalul factor care duce la încălzirea aerului şi a scoarţei
terestre.Din cele 365 zile, câte are anul cam 205 sunt însorite, cele mai multe în luna
august (22-23 zile), cele mai puţine în luna ianuarie( 10-12 zile). Cantitatea de radiaţie
solară, la nivelul solului este destul de ridicată având influenţă deosebită asupra
tempeaturii aerului( valoarea medie 8,3˚C ). Deasupra întregii Moldove predomină
masele de aer temperat-continental care vin dinspre est şi care aduc uscăciune, apoi
masele de aer polar aducând racirea bruscă a vremii, iar cele atlantice şi mediteraneene
aducând precipitaţii.

I F M A M I I A S O N D
Temp. -4,3 -3 2 4 14 16 18 20 14 10 3 -2
medie
T. max. 13,5 14 29 29 30 34,5 37,5 36,6 33 33,9 20 16,1
absol
T. min. -29 -29 -8,6 -8,6 3,5 5 0 0 -18 -22
absol

Valoarea medie cea mai ridicată o are luna august (20˚C ) media lunară cea mai
coborâtă este în luna ianuarie ( -4,9˚C ), amplitudinea anuală a mediilor lunare se situează
în jur de 24˚C. În timpul verii temperaturile sunt destul de ridicate. Valoarea maximă
absolută de +37,5˚C, iar valoarea minimă absolută la 2 ianuarie 1909 şi 24 ianuarie 1950,
fiind de ˗30˚C. Deci amplitudenea maximă absolută este de 67˚C. La Paşcani s-a
înregistrat maxima absolută în iunie 1986 şi în august 1993 de +37,5˚C, iar minima
absolută de ˗27,5˚C în ianuarie 1987.

7
 1.4.2. Regimul pluviometric
Cantitatea de precipitaţii variază între 600-700mm annual. Într-un an cad
precipitaţii cam în 100-110zile, în cea mai mare parte sub formă de ploaie. Cele mai mari
cantităţi cad în luna iunie, atingand valori de 778mm, iar cantităţile cele mai mici în luna
februarie, în jur de 22mm. Precipitaţiile sub formă de ninsoare sunt mai reduse, media
nedepăşind 30mm. Cele dintâi ninsori cad pe la jumătatea lunii noiembrie, iar ultimele pe
la sfârşitul lui martie. Umezeala relativă a aerului este de 35% iarna, 14% primăvara, 5%
vara, 20% toamna.

1.4.3. Regimul eolian

Vânturile dominante suflă dispre NNV, NV, NE înregistrând o frecvenţă de 28,7%
şi o viteză medie de 3,1m/s; în zilele cu vânt puternic, cere deobicei se înregistrează în
luna ianuarie, viteza vântului atinge 9-16m/s, iar în august 1998 s-au înregistrat chiar
24m/s, în rafale. Zilele cu vânt sunt cam 40 pe an. Primăvara topirea zăpezilor este
grăbita de vântul de sud,care bate mai rar.
Datorită particularităţilor fizico-geografice, caracterul general al climatului în zona
Paşcani prezintă diferenţieri care permit cel puţin două concluzii:
a) microclimatul de vale – localizat pe terasele inferioare ale râului Siret,
caracterizat prin salturi mari de temperatură de la vară la iarnă, dar şi diurne.
b) microclimatul de terasă şi versanţii însoriţi – implică temperaturi medii anuale
în jur de 8,5˚C, insolaţie mai accentuată vara, umezeală mai redusă decât în lumea Siret
şi o dinamică mai activă a atmosferei. Temperaturile mai coborâte decât media pe ţară şi
precipitaţiile suficient de bogate au contribuit la formarea solurilor cenuşii şi brune de
pădure şi a cernoziomurilor levigate , favorizând cultivarea de cereale, sfeclă de zahăr, in,
cânepă, plante furajere, legume, etc.

1.5. Solurile
Din punct de vedere pedogeografic, teritoriul municipiului Paşcani aparţine
provinciei moldo-sarmatice caracterizată prin interferenţa influienţelor est-europene cu
cele central-europene. Factorii pedoclimatici au favorizat formarea solurilor argiloiluviale
podzolite(vest), iar pe şesul Siretului, soluri aluviale şi lăcovişti.Acestea din urmă apar în
jurul izvoarelor şi meandrelor din albia majoră a Siretului. În stânga acestuia sunt soluri
argiloiluviale cenuşii şi cernoziomuri levigate slab şi moderat, care oferă condiţii bune
pentru culturile de grâu, porumb, sfeclă de zahăr si altele.În anii ploioşi terenurile
agricole din luncă sunt inundate parţial; pe abrupturile deluroase şi coaste se produc
spălări de soluri şi alunecări de teren.

1.6. Vegetaţia
Vegetaţia este caracteristică zonelor de podiş. În locurile în care pădurea a fost
distrusă, vegetaţia are caracter de stepă.

8
 Pădurea ocupă suprafeţe reduse, în estul şi vestul municipiului, predominând:
fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus betulus), gorunul (Quercus petraea), teiul
(Tilia cordatas), mesteacănul (Betula verrucosa) şi cu o frecvenţă mai redusă paltinul
(Acer pseudo-platanus), arţarul (Acer platanoides), ulmul (Ulmus montanus), frasinul
(Fraxinus excelsior), stejarul (Quercus robur), teiul argintiu (Tilia tomentosa) şi cireşul
sălbatic (Cerasus avium).
Arbuştii mai răspândiţi sunt: alunul (Corylus avellana), vornicelul (Euonymus
europaeus), dârmozul (Viburnum lantana), cornul (Cornus mas) şi socul (Sambucus
nigra).
Pajiştile sunt dominate de păiuşcă (Agrostis tenuis), pieptănăriţă ( Cynosurus
cristatus), păiuş (Festuca pratensis), ovăzcior (Arrhenatherium elatius), timoftică (Phleum
pratensis) şi trifoi (Trifolium repens), care formează păşuni şi fâneţe valoroase.

9
 CAP.II

MĂSURI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A PAJISTILOR

Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren ocupată cu vegetaţie ierbosă permanentă,

alcătuită din specii ce aparşin mai multor familii de plante, dintre care cele mai
importante sunt gramineele şi leguminoasele perene.
Speciile ce alcătuiesc pajiştea sunt foarte diferite, la care specii trebuie adăugate
microorganismele şi de asemenea şi fauna. Cu alte cuvinte este o asociaţie de vieţuitore
care este rodul conveţuirii acestora, în decursul anilor, în anumite condiţii pedo-climatice.
Între indivizii unor specii, între diferite specii, între regnul vegetal şi cel animal se nasc o
serie de acţiuni şi interacţiuni care fac pajiştea să fie un ecosistem. Din punct de vedere al
suprafeţelor ocupate cu pajişti permanente România se situiază pe locul al 5-lea în
Europa. Tendinţa actuală a cercetărilor pe plan mondial şi în ţara noastră, în ceea ce
priveşte pajiştile permanente, este de a menţine biodiversitatea fitocenotică a acestora
chiar dacă producţiile obţinute nu sunt foarte apropiate de potenţialul lor biologic, însă
cercetătorii de animale doresc o intensivizare a producţiei de furaje, dar în condiţii de
eficienţă economică ridicată şi cu realizarea unor produse acceptate calitativ pe piaţă.
Armonizarea factorilor alocaţi pentru obţinerea de producţii ridicate, cu
protejarea mediului şi menţinerea în condiţii de eficienţă econimică a pajiştilor, necesită o
abordare ştiinţifică complexă ce vizează o paletă largă a aspectelor pratotehnice.
Rezultatele experimentale obţinute de cercetarea pratologică din ţara noastră, corelate cu
cele internaţionale, au reliefat faptul că sporirea randamentului pajiştilor se poate realiza
prin aplicarea de tehnologii diferenţiate, adaptate condiţiilor pedoclimatice şi
particularităţilor covorului vegetal, bazate pe un management ştiinţific, raţional şi
echilibrat, respectând mediul şi biodiversitatea.
Distribuţia neuniformă a pajiştilor permanente la nivelul ţării, productivitatea
modestă şi cu o dinamică necorespunzătore pe o mare parte din această suprafaţă, a
determinat găsirea unor soluţii complementare pentru asigurarea bazei furajere prin
înfiinţarea de pajişti temporare şi diversificarea culturilor furajere anuale şi perene.
În prezent există preocupări multiple la nivel mondial şi în ţara nostră pentru
adaptarea tehnologiilor de producere şi conservare a furajelor la noile cerinţe de ordin
economic şi ecologic, urmărind în principal economisirea resurselor, protecţia mediului şi
calitatea producţiei, prin gestionarea durabilă a ecosistemelor de pajişti, menţinerea
biodiversităţii, creşterea fertilităţii solului şi valorificarea optimă a fertilizanţilor organici.
Degradarea pajiştilor este determinată de schimbările care au loc în condiţiile de
viaţă ale plantelor, în structura vegeteţiei, ca urmare, în mare parte, a gestionării lor
necorespuzătoare. Când aceste schimbări sunt însoţite de scăderea producţiei sau
înrăutăţirea calităţii ei, se apreciază că pajiştea se degradează.

10
 Lucrările ce se pot efectua pentru îmbunătăţirea pajiştilor permanente se împart
în două categorii: lucrări de suprafaţă şi lucrări radicale.

2.1. Măsuri de suprafaţă

Prin lucrările de suprafaţă se urmăreşte realizarea unor condiţii mai bune de viaţă
pentru plantele valoroase de pe pajişti,fără a se distruge covorul vegetal existent. Pentru
creşterea gradului de acoperire a solului cu vegetaţie ierbosă se recomandă efectuarea
unor lucrări tehnico-culturale, care constau în curăţirea de resturi vegetale şi de pietre,
distrugerea muşuroaielor şi grăpatul pajiştilor, cunoscute şi sub denumirea de lucrări de
“igienă culturală“, ce se fac annual sau de câte ori este nevoie. Un alt obiectiv al
lucrărilor de suprafaţă îl constituie îmbunătăţirea compoziţiei floristice prin combaterea
vegetaţiei lemnoase, a buruienilor, îmbunătăţirea regimului de apă, a regimului de hrană,
prevenirea şi combaterea eroziunii solului şi supraînsămânţarea. Toate pajiştile cu
vegetaţie dominantă valoroasă, precum şi cele cu specii mai puţin valoroase, dar care nu
întrunesc condiţiile pentru efectuarea desţelenirii se ameliorează numai prin lucrări de
suprafaţă.

2.1.1 Curăţirea de resturi vegetale şi de pietre

Prin lucrările de curăţire se îndepărtează de pe pajişti resturile vegetale rămase

după vegetat sau depuse de ape, mărăcinişuri şi cioate rămase după defrişarea vegetaţiei
lemnoase. Lucrarea se face manual sau mecanizat în funcţie de panta terenului şi gradul
de acoperire a pajiştilor cu aceste materiale.
În etajul alpin şi pe terenurile în pantă lucrarea este contraindicată, deoarece în
aceste condiţii pietrele au un rol deosebit de protecţia solului împotriva eroziunii eoliene
şi hidrice.
Lucrările de curăţire a pajiştilor de resturi vegetale şi pietre se fac de regulă
primăvara devreme, însă se pot efectua şi toamna târziu. Pe pajiştile folosite prin păşunat
lucrările de curăţire trebuie întreprinse tot timpul anului.
După efectuarea lucrărilor de curăţire, porţiuni de pajişti rămân cu goluri,
denivelate şi se impune nivelarea şi supraînsămânţarea cu un amestec de seminţe de
graminee şi leguminoase perene.

2.1.2. Distrugerea muşuroaielor

Muşuroaiele se formează pe pajiştile neîngrijite, folosite neraţional şi pot avea o

pondere mare (70 – 80%). Muşuroaiele pot fi de origine animală, care în general sunt
lipsite de vegetaţie şi de origine vegetală, acestea fiind parţial acoperite cu vegetaţie
ierboasă nevaloroasă.
La început muşuroaiele sunt în faza iniţială mici şi de regulă neînţelenite, însă cu
timpul pot atinge dimensiuni de 60 – 80cm în diametru şi 30 – 40cm înălţime şi se
înţelenesc. Muşuroaiele anuale de origine animală, se distrug relativ uşor manual sau
folosind grape cu colţi; muşuroaiele înţelenite pot fi distruse cu maşini de curăţat pajişti
(MCP-1,5 sau MCP-2) sau cu grederul semipurtat pentru pajişti. Indiferent cu ce
mijloace se face distrugerea muşuroaielor, acestea trebuie bine mărunţite, împrăştiate
uniform şi reînsămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene specific
zonei.

11
 2.1.3. Grăpatul pajiştilor

Cercetările au demonstrat că prin grăparea pajiştilor se îmbunătăţesc condiţiile de

aer din sol, se face o mineralizare mai bună a materiei organice şi o mai bună
aprovizionare cu apă. Această lucrare se recomandă numai pe pajiştile de lunci, sau în
cazul depunerii unui strat de aluviuni.

2.1.4. Combaterea vegetaţiei lemnoase

Speciile lemnoase se instalează mai ales pe suprafeţele de pajişti la care nu se

aplică lucrări curente de îmbunătăţire şi îngrijire şi în cazul folosirii neraţionale. În
acelaşi timp vegetaţia lemnoasă favorizează creşterea unor specii ierboase, slabe din
punct de vedere furajer şi stânjeneşte exploatarea pajiştilor.
Vegetaţia lemnoasă se îndepărtează total sau parţial pe baza unor proiecte,
denumite amenajamente silvopastorale. Se îndepărtează complet, fără restricţii, pe
terenurile plane până la moderat înclinate, cu panta mai mică de 10 o (18%), iar parţial pe
pajiştile situate pe versanţi cu înclinaţie de 10 – 30 o, pe pajiştile din regiunile mai uscate
şi pe terenuri cu strat subţire de sol.
Nu va fi defrişată vegetaţia lemnoasă din pajiştile situate pe terenuri cu panta mai
mare de 30o, cele cu sol mai subţire de 10cm, precum şi cele din vecinătatea ravenelor,
ogaşelor sau de pe grohotişuri.
Sunt excluse de la defrişare speciile lemnoase rare şi cele declarate monumente ale
naturii, care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus cembra, Taxus baccata, Larix decidua ssp.
carpatica, Rhododendron kotschyi, Pinus mugo.

2.1.5. Combaterea buruienilor

Prin buruieni ale pajiştilor se înţeleg speciile lipsite total sau parţial de valoare
furajeră, cele dăunătoare vegetaţiei ierboase valoroase, care depreciază calitatea
produselor obţinute de la animale şi cele vătămătoare sau toxice.
Metode preventive, dintre acestea menţionăm:
 îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de animale;
 folosirea la fertilizarea pajiştilor a gunoiului de grajd bine fermentat;
 împrăştierea dejecţiilor rămase de la animale;
 folosirea unor seminţe cu puritate mare la supraînsămânţarea pajiştilor;
 recoltarea fâneţelor la epoca optimă;
 schimbarea modului de folosire al pajiştilor, la fiecare 3-4 ani.
Metode indirecte, se referă la lucrările de îngrijire şi folosire raţională a pajiştilor:
îmbunătăţirea regimului de umiditate, aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor,
distrugerea muşuroaielor etc.
Metode directe, se folosesc când pajiştile au un grad de îmburuenare ridicat cu
multe plante toxice.
Metodele mecanice constau în cosiri repetate, plivitul prin retezarea de la
suprafaţă a buruienilor ce se înmulţesc numai prin seminţe, de sub colet a celor care
formează lăstari din colet şi smulgerea completă din pământ a buruienilor cu înmulţire
vegetativă.
Metode chimice. Pe pajiştile cu grad ridicat de îmburuenare se folosesc erbicide
neselective, care distrug toată vegetaţia, dintre care se recomandă Gramaxone
(Paraquat), Sandolin (DNOC), Roundup (Glyphosate). Pentru combaterea separată a
anumitor specii de buruieni se folosesc erbicidele selective, dintre care mai răspândite
sunt sărurile şi esterii acidului diclorfenoxiacetic (2,4-D).

12
2.1.6. Îmbunătăţirea regimului de umiditate

Eliminarea excesului de umiditate de pe pajişti determină crearea unor condiţii

nefavorabile pentru instalarea şi creşterea speciilor de plante valoroase, fiind mai
dăunător chiar decât insuficienţa apei din sol. Excesul de umiditate favorizează înmulţirea
multor paraziţi, provocând morbiditatea şi chiar moartea animalelor.
Înlăturarea excesului de umiditate se poate realiza prin diverse lucrări de desecare:
 Desecarea prin canale deschise
 Desecarea prin canale închise (drenuri).
Drenajul orizontal se realizează prin drenuri cu cavitatea umplută cu material
filtrant, care poate fi: din piatră, din fascine sau din scânduri, tuburi de ceramică, beton
sau mase plastice. Distanţa între drenuri variază de la 10 la 50 m; lungimea drenurilor
este de 150-200 m.
Drenajul cârtiţă constă în galerii subterane, cu pereţii întăriţi prin presare, ce se
face cu plugul de drenaj-cârtiţă, care lucrează la 50-80 cm adâncime.
Distanţa între ele este de 2-10 m în solurile argiloase şi de 10-20 m în solurile
turboase, iar lungimea de la 50 la 200 m.
Drenajul vertical se realizează cu puţuri absorbante sau cu puţuri colectoare.
Puţurile absorbante se folosesc atunci când în sol, la adâncime, se află un strat
permeabil nesaturat de nisip şi pietriş.
Puţurile colectoare se folosesc în cazul în care la fundul puţului este un strat de sol
impermeabil şi prin pompare se realizează coborârea nivelului apei freatice.
Colmatarea constă în umplerea micilor depresiuni cu material adus de apele
râurilor, prin abaterea cursurilor acestuia cu ajutorul barajelor.
Îndiguirea poate fi considerată o desecare preventivă, prin care se fereşte suprafaţa
respectivă de umiditate în exces.
Drenajul biologic
În acest scop, se plantează specii lemnoase mari consumatoare de apă (Populus
alba, Salix alba, S. fragilis, S. cinerea etc.).
Completarea deficitului de umiditate de pe pajişti (irigarea)
Irigarea pajiştilor permanente este condiţionată de existenţa unui covor ierbos
încheiat, alcătuit din specii valoroase, de nivelul scăzut al apelor freatice şi de
permeabilitatea moderată a solului. În general se folosesc norme de udare mai mici, dar
mai dese.
Momentul udării, stabilit pe baza plafonului minim, trebuie corelat cu faza de
vegetaţie al plantelor din pajişti. Obişnuit fâneţele se irigă toamna, primăvara şi după
recoltare, iar păşunile, primăvara şi după fiecare ciclu de păşunat.
Irigarea prin revărsare sau prin circulaţie constă din construirea unei reţele de
canale permanente cu secţiuni reduse, prevăzute cu prize şi stăvilare mici. Apa se revarsă
de o parte şi de alta a canalelor într-un strat subţire, pe întreaga suprafaţă a pajiştii.
Irigarea prin aspersiune este mai indicată pe pajiştile temporare. Metoda prezintă
avantaje şi poate fi aplicată şi pe teren frământat, pe pajiştile permanente.
Irigarea prin fâşii se aplică numai pe pajiştile temporare, pe terenuri nivelate.
Metoda constă în efectuarea unor canale principale şi secundare, din care apa se revarsă
în fâşii înguste, de lăţimea semănătorii.
Irigarea prin limanuri constă în construirea de valuri de pământ, orientate după
direcţia curbelor de nivel, înalte de circa. 0,50 m, care au şi rolul de a stăvili procesul de
eroziune a solului.
Prin brăzduire se îmbunătăţeşte regimul de apă al plantelor şi se evită eroziunea
solului.

13
 Reţinerea zăpezii se recomandă pe toate pajiştile din regiunile secetoase, unde
stratul de zăpadă este subţire şi spulberat de vânt. Obstacolele se orientează perpendicular
pe direcţia vântului dominant.
Perdelele de protecţie se recomandă tot pe pajiştile din câmpie, contribuind la
crearea unui regim de umiditate mai bun pentru vegetaţia pajiştilor.

2.1.7. Îmbunătăţirea regimului de hrană

Fertilizarea reprezintă una din principalele măsuri de sporire a producţiei la toate

culturile agricole, însă pe pajişti rolul îngrăşămintelor este multiplu.
Pentru 1000 kg de fân, vegetaţia pajiştilor permanente extrage din sol 15,00 –
21,88 kg azot, 5,00 – 8,80 kg fosfor, 17,50 – 22,10 kg potasiu şi 9,47 – 14,20 kg calciu.
Variaţiile destul de mari ale consumului de elemente nutritive sunt determinate de
compoziţia floristică a pajiştilor şi de condiţiile pedoclimatice.
Îngrăşămintele cu azot. Pe pajişti, îngrăşămintele minerale cu azot se folosesc în
doze mai mari decât la plantele cultivate. Influenţa îngrăşămintelor minerale cu azot este
complexă, manifestându-se asupra producţiei pajiştilor, compoziţiei chimice a furajului,
structurii şi compoziţiei floristice a pajiştilor şi asupra producţiei şi sănătăţii animalelor.
În general, azotul dă sporuri de producţie de 20-160 kg m.v. pentru 1 kg s.a.
îngrăşământ. Conţinutul în proteină brută a nutreţului se corelează pozitiv cu norma de
îngrăşământ cu azot administrată. Îngrăşămintele cu azot măresc digestibilitatea şi
valoarea nutritivă a nutreţurilor.
Îngrăşămintele cu fosfor. Fosforul are un rol important în metabolismul plantelor,
participă la sinteza proteinelor, facilitează asimilarea altor elemente nutritive, măreşte
rezistenţa la îngheţ, scurtează perioada de vegetaţie şi favorizează activitatea
microorganismelor din sol precum şi a bacteriilor simbiotice.
Sporurile de producţie sunt de circa 19 kg masă verde, în medie, pentru 1 kg s.a.
îngrăşământ. Compoziţia chimică a nutreţului se modifică în special prin creşterea
conţinutului de fosfor şi prin îmbunătăţirea raportului P : Ca.
Compoziţia floristică se modifică în măsură mai mică, îngrăşămintele cu fosfor
stimulând creşterea leguminoaselor şi chiar a unor graminee valoroase.
Îngrăşămintele cu potasiu. Acest element are un rol important în metabolismul
plantelor, în sinteza clorofilei şi a hidraţilor de carbon, în stimularea absorbţiei şi
evapotranspiraţiei, în sporirea rezistenţei plantelor la iernare etc.
Influenţa potasiului asupra vegetaţiei se manifestă prin sporirea participării
leguminoaselor.
Dozele de îngrăşământ cu potasiu recomandate pe pajiştile permanente se situează
între 40-80kg/ha s.a.
Îngrăşămintele cu microelemente
Microelementele au un rol însemnat în metabolismul plantelor, fac parte din
compoziţia chimică a vitaminelor, a fermenţilor, a unor sisteme enzimatice, influenţează
sinteza proteinelor şi hidraţilor de carbon.
Unele microelemente contribuie la sporirea producţiei şi modificarea compoziţiei
floristice.
Pe pajişti se aplică cantităţi mici de microelemente, putându-se folosi unele
reziduuri industriale, bogate în aceste elemente sau diferite săruri.
Îngrăşămintele organice
Îngrăşămintele organice, prin calitatea lor de îngrăşăminte complete, exercită un
efect ameliorativ asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, utilizarea lor
determinând sporuri importante de producţie.

14
 Pe pajiştile permanente se folosesc ca îngrăşăminte organice gunoiul de grajd,
compostul, urina, mustul de grajd şi gülle. De asemenea se practică fertilizarea prin
târlire, care reprezintă folosirea dejecţiilor lăsate de animale pe locurile de odihnă.

Folosirea amendamentelor pe pajişti

În ţara noastră, suprafeţele cele mai mari cu pajişti permanente se găsesc în
regiunile bogate în precipitaţii, pe soluri acide. Pajiştile de pe solurile salinizate ocupă
suprafeţe mici şi îmbunătăţirea lor prin amendare este încă discutabilă.
Pe solurile acide se folosesc amendamente cu calciu: carbonatul de calciu, oxidul
de calciu, hidroxidul de calciu, spuma de defecaţie rezultată de le fabricile de zahăr,
dolomita; pe solurile saline şi alcaline se folosesc amendamentele: gips, fosfogips, praf
de lignit.

2.1.8. Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti

Eroziunea de suprafaţă are loc în urma acţiunii picăturilor de ploaie sau scurgerii
de suprafaţă şi sunt: şiroirile, rigolele mici, eroziunea de hardpan.
Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor pe versanţi
şi duce la îndepărtarea neuniformă a unei cantităţi mari de sol. Formele eroziunii de
adâncime au un caracter permanent şi sunt reprezentate prin rigola propriu-zisă, ogaşul şi
ravena.
Prevenirea eroziunii pe pajişti se poate face prin măsuri tehnico-organizatorice şi
lucrări de îngrijire.
Combaterea eroziunii solului pe pajişti
Lucrări de reţinere sau evacuare a surplusului de apă
Reţinerea apei din precipitaţii se impune mai ales pe pajiştile permanente din
zonele de stepă şi silvostepă, iar pe pajiştile temporare, mai ales în anul I de vegetaţie,
pentru a evita spălarea solului şi a seminţelor folosite la semănat.
Evacuarea surplusului de apă de pe pajiştile situate pe pante se face numai în
zonele cu exces de umiditate şi se preconizează pentru aceasta, a se executa următoarele
lucrări: brăzduirea, gropile, scarificarea, valurile de pământ (valuri orizontale şi valuri
înclinate), canalele de coastă(canalele orizontale sau de nivel şi canalele de coastă
înclinate).

Lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii silvice

Perdelele antierozionale îmbunătăţesc condiţiile de microclimat, au un rol
important în prevenirea şi combaterea eroziunii, fiind şi o metodă de delimitare a
parcelelor pe pajişti şi de producere a materialului lemnos.
Plantaţiile silvice în masiv se recomandă a fi înfiinţate pe suprafeţele ocupate de
ogaşe şi ravene active, sau pe cele puternic erodate şi cu pante mari, care nu pot fi
înierbate.
Lucrări speciale pe ogaşe şi ravene
În cazul în care nu se pot face lucrări de nivelare a ogaşelor şi ravenelor, pentru
combaterea eroziunii de adâncime se fac lucrări speciale, care se referă la cleionaje,
praguri, baraje, fascinaje, garnisaje, gărduleţe.

2.1.9. Supraînsămânţarea

Reprezintă cea de a doua măsură tehnologică de bază, după fertilizare, pentru

sporirea producţiei şi îmbunătăţirea valorii furajului obţinut. Supraînsămânţarea se face
pe pajiştile permanente cu grad redus de acoperire cu vegetaţie ierboasă, precum şi la cele
cu compoziţie floristică necorespunzătoare, în special cu procent redus de leguminoase.

15
 Supraînsămânţarea este obligatorie pe pajiştile fertilizate prin târlire, pe cele la
care s-au făcut lucrări tehnico-culturale, simple sau complexe şi pentru prelungirea
duratei de folosire a pajiştilor temporare.
În primul an de la supraînsămânţare pajiştea se foloseşte numai ca fâneaţă.

2.1.10. Combaterea dăunătorilor de pe pajişti

Vegetaţia pajiştilor este degradată şi de lăcuste, şoareci de câmp şi cârtiţe, iar

pagubele provocate sunt destul de importante.

2.2. Măsuri radicale

Lucrările radicale se referă la un complex de activităţi care au ca scop

transformarea pajiştilor permanente degradate în pajişti semănate.
Refacerea radicală a pajiştilor permanente degradate reprezintă o măsură ce se
impune în cazul în care covorul vegetal are o acoperire slabă, sub 60%.

2.2.1. Alegerea terenului

Nu se desţelenesc pajiştile situate pe terenuri cu panta mai mare de 15-17 o, cele

situate în apropierea ogaşelor şi ravenelor, cele de pe soluri cu stratul arabil sub 10-12cm
grosime, precum şi pajiştile de pe soluri cu apa freatică la adâncime mică.

2.2.2. Pregătirea terenului

Prin lucrările de pregătire a terenului se urmăreşte atât distrugerea vechiului covor

vegetal cât şi crearea condiţiilor pentru semănat.
Pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului - metoda se poate aplica
pe suprafeţele unde vegetaţia existentă a fost distrusă cu un erbicid de contact. La circa 2-
3 săptămâni după erbicidare se va întoarece terenul cu maşina combinată MCR-2,5 sau
cu freza de tip Rotaseeder.
Pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului - în acest caz, se folosesc
grape cu discuri sau freze pentru pajişti.
Pregătirea terenului cu mobilizare profundă a solului - constă în efectuarea
arăturii, cu plugul la 20-25cm adâncime, în raport cu grosimea stratului arabil.

2.2.3. Culturile premergătoare

În ţara noastră se foloseşte mai mult varianta înfiinţării pajiştilor temporare după
desţelenire denumită şi regenerarea rapidă a pajiştilor.
Fertilizarea de bază şi aplicarea amendamentelor
Pajiştile temporare, prin producţiile ridicate pe care le realizează sunt mari
consumatoare de elemente nutritive din sol. De asemenea pajiştile temporare dau
rezultate bune şi de calitate când reacţia solului este neutră sau slab acidă.
Pajiştile temporare, în comparaţie cu cele permanente, valorifică mai eficient
îngrăşămintele organice, cele chimice mai greu solubile şi amendamentele.
Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare

16
 La înfiinţarea pajiştilor temporare se utilizează amestecuri alcătuite din specii de
graminee şi leguminoase perene valoroase şi mai rar graminee în cultură pură sau
amestecuri formate din graminee.
În ţara noastră cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dctylis glomerata,
Festuca pratensis, Lolium perene, Phleum pratense, dintre graminee şi Trifolium repens,
Medicago sativa, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, dintre leguminoase.

2.2.4. Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene

Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se pot folosi amestecuri numai din graminee
perene, graminee perene în cultură pură sau amestecuri de graminee şi leguminoase
perene.
Stabilirea duratei şi a modului de folosire a pajiştilor temporare
În funcţie de durata de folosire, pajiştile temporare se împart în trei categorii:
- pajişti cu durată scurtă de folosire (2-3 ani)
- pajişti cu durată medie de folosire (4-6 ani)
- pajişti cu durată lungă de folosire (> 6 ani)
Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor
Pentru pajişti cu durată scurtă de folosire se recomandă 2-3 specii, pentru cele cu
durată medie de folosire se recomandă 3-5 specii, iar pentru cele cu durată lungă se
recomandă 4-6 specii.
Stabilirea proporţiei gramineelor şi leguminoaselor în cadrul amestecurilor
Pentru a obţine compoziţia floristică dorită, este necesar ca la stabilirea proporţiei
dintre cele două grupe de plante să se ţină seama de durata şi modul de folosire al
pajiştilor, precum şi de particularităţile biologice ale speciilor componente.
Alegerea speciilor şi stabilirea procentului de participare a fiecărei specii în
amestec
Alegerea speciilor se face în funcţie de condiţiile naturale ale zonei, durata şi mai
ales modul de folosire, ritmul de dezvoltare şi vivacitatea speciilor respective.
În cadrul fiecărei grupe de plante, procentul de participare în amestec al fiecărei
specii se stabileşte în funcţie de valoarea economică a speciei, adaptabilitatea la condiţiile
pedoclimatice, pretabilitatea la modul de folosire stabilit şi de direcţia de evoluţie dorită a
viitorului covor vegetal.
Alegerea soiurilor în cadrul fiecărei specii
Se recomandă folosirea de soiuri cu acelaşi indice de precocitate sau cu indici de
precocitate apropiaţi.

Calculul cantităţii de sămânţă

Calculul cantităţii de sămânţă se face pentru fiecare specie din amestec pe baza
următoarelor elemente:
- cantitatea de sămânţă în cultură pură (kg/ha) la valoarea utilă de 100%
(N);
- procentul de participare în amestec (p);
- procentul de sămânţă utilă (S.U.).
Cantitatea de sămânţă pentru fiecare specie (Q) se determină cu relaţia:
Q (kg/ha) = p x N/S.U.
Cantitatea de sămânţă rezultată din calcul se corectează în funcţie de capacitatea
de concurenţă a speciilor din amestec.
Prin însumarea cantităţilor de seminţe astfel corectate rezultă cantitatea de sămânţă
în amestec necesară pentru un hectar.

2.2.5. Sămânţa şi semănatul

17
 Semănatul ierburilor perene necesită o atenţie deosebită. Acesta se poate realiza cu
sau fără plantă protectoare.
Epoca de semănat
Epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când solul permite intrarea
maşinilor agricole, iar temperatura este constant peste 0oC.
Metoda de semănat
Semănatul se poate realiza prin mai multe metode ce variază în funcţie de
configuraţia şi panta terenului, însuşirile seminţelor, dotarea tehnică, prezenţa sau absenţa
plantei protectoare etc. Cele mai folosite metode sunt: semănatul în rânduri distanţate la
12,5-15cm, semănatul prin împrăştiere manulal sau mecanic.
Adâncimea de semănat
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de mărimea şi forma seminţelor,
puterea de străbatere, textura şi umiditatea solului, variind între 1-3cm.

2.2.6. Lucrări de îngrijire

Aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul întâi,

favorizeaza realizarea unui covor vegetal uniform şi bine încheiat, premisa obţinerii unor
produse ridicate.
Irigarea de răsărire
Această lucrare este necesară după semănatul de la sfârşitul verii dar uneori şi în
primăverile secetoase, cu o normă de udare de 150-200m3/ha.
Distrugerea crustei
Pentru distrugerea crustei se foloseşte tăvălugul neted înfăşurat cu sârmă
ghimpată, grapa de fier cu colţii îndreptaţi în sus sau cu o grapă de mărăcini.
Compeltarea golurilor
În cazul semnalării golurilor, se impune comlpetarea acestora cu sămânţă din
acelaşi amestec. Când suprafeţele cu goluri sunt mari, operaţiunea se face cu maşini de
semănat, iar pe suprafeţe reduse se poate face manual.
Combaterea buruienilor
Aceasta este lucrarea cea mai importantă din anul întâi de vegetaţie la pajiştile
temporare semănate fără plantă protectoare şi la cele înfiinţate primăvara.
Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu diferite
cosiri uşoare, înainte ca acestea să fructifice.
Pe terenurile cu o îmburuienare puternică se recomandă folosirea erbicidelor.
Dintre acestea menţionăm: S.D.M.A., Aretit, Basagran, Acetadin, Asulox.
Fertilizarea
Prin această lucrare se urmăreşte obţinerea de producţii mari şi de bună calitate,
precum şi menţinerea unui covor ierbos valoros pe toată durata folosirii.
Irigarea
În regiunile secetoase sau cu precipitaţii neuniform repartizate, se impune irigarea
pajiştilor temporare cu o normă de udare de 400-600m3/ha.
Irigarea se poate face prin aspersiune sau prin revărsare, cu rigole orizontale sau
înclinate, în funcţie de panta terenului.

2.2.7. Folosirea pajiştilor temporare

18
 Modul de folosire a pajistilor temporare are o influenţă însemnată asupra evoluţiei
covorului vegetal, a duratei de folosire economică, precum şi asupra cantităţii şi calităţii
furajului obţinut. Pajiştile temporare se pot folosi prin păşunat, cosit sau mixt.

2.2.8. Refacerea pajiştilor temporare

După 3 - 5 ani de folosire covorul vegetal începe să se rărească, mai ales prin
dispariţia treptată a leguminoaselor. În aceste situaţii se impune refacerea pajiştilor
respective care se poate realiza prin două procedee: supraînsămânţarea sau
reînsămânţarea.

CAPITOLUL .III

ÎNFIINŢAREA DE PAJIŞTI TEMPORARE ÎN LOCUL

PAJIŞTILOR PERMANENTE DEGRADATE

Înfiinţarea de pajişti semănate(temporare) în locul pajiştilor permanente

degradate, sau în teren arabil afectat producerii furajelor, constituie una dintre cele mai
importante verigi în procesul îmbunătăţirii bazei furajere.În noile condiţii create prin
privatizarea şeptelului de animale, pajiştile semănate sunt acele culturi care asigură un
furaj de calitate şi în cantitate suficientă animalelor de rasă de înaltă productivitate.
Complexul de lucrări care se aplică pentru înfiinţarea pajiştilor semănate, în locul
pajiştilor permanente degradate, este cunoscut sub denumirea de îmbunătăţire radicală
sau regenerarea pajiştilor. Superioritatea pajiştilor semănate, faţă de de cele permanente,
de cele mai multe ori evidentă, depinde de condiţiile naturale şi economice concrete.
Astfel, productivitatea pajiştilor temporare este determinată de precipitaţii, de altitudine şi
de sistemul de gospodărire. În condiţii pedoclimatice asemănătoare, pajiştile semănate au
realizat, în medie, în primii 2 ani de folosinţă, o producţie cu 30% mai mare decât cea a
pajiştilor permanente.
Unii cercetători spun că pajiştile semănate au însuşiri valoroase, neegalate de
celelalte culturi furajere. Între acestea se remarcă, în primul rând, producţiile ridicate care
pot fi de 3-5 ori mai mari decât a pajiştilor naturale. Compoziţia floristică fiind stabilită
pe criterii ştiinţifice, în concordanţă cu condiţiile climatice, agrotehnica aplicată şi modul
de exploatare, permite obţinerea unui furaj superior din punct de vedere cantitativ şi
calitativ, faţă de cel obţinut pe pajiştea naturală. În regiunile de dealuri din ţara noastră,
C.Bărbulescu şi Gh.Motcă (1987) recomandă înfiinţarea de pajişti semănate datorită
condiţiilor deosebite întâlnite aici. Pe lângă recoltele mari ce se obţin, ce depăşesc 10t/ha

19
s.u. , pajiştile semănate contribuie la protecţia solului împotriva eroziunii şi la
ameliorarea însuşirilor lui.
Dacă în zonele de câmpie şi de deal, pajiştile semănate dau rezultate foarte bune,
nu acelaşi lucru se poate spune despre zona de munte. Pentru ţara noastră, cu circa 4,9
milioane hectare pajişzi permanente, în mare parte degradate(fapt oglindit prin producţia
medie de masă verde foarte mică), înfiinţarea pajiştilor semănate reprezintăuna dintre
cele mai importante măsuri pentru ridicarea producţiilor cantitative şi calitative ale
pajiştilor.
Pajiştile permanente din ţara noastră sunt situate, în mare parte, pe terenuri în
pantă, supuse eroziunii. A.Havreliuc (1992) recomandă ânfiinţarea de pajişti semănate
(după aplicarea unui complex de măsuri antierozionale) pe aceste terenuri, cu rezultate
excelente.
Pajiştile semănate se înfiinţează în locul pajiştilor permanente degradate, la care
lucrările de suprafaţă nu mai au efectele scontate. Decizia aplicării metodei de refacere
radicală este de o mare răspundere, deoarece aceasta implică distrugerea în totalitate a
covorului ierbos existent, prevalarea şi înlăturarea cauzelor care au dus la instalarea lui pe
de o parte, iar pe de altă parte crearea condiţiilor ca noua pajişte pe care o înfiinţăm să se
poată menţine în cultură. Terenurile ocupate cu pajişti permanente pe care le alegem
pentru înfiinţarea pajiştilor semănate se încadrează, în general, în una din următoarele
categorii:
- o ţelină îmbătrânită în care domină în mare măsură, plante neconsumate de
animale şi cu o producţie sub 10t/ha masă verde;
- acoperirea cu vegetaţie nevaloroasă peste 25-30 %;
- terenuri pe care s-a dezvoltat, în masiv, o plantă nevaloroasă (ştevie, pipirig,
ferigă, etc.)
- terenuri relativ plane cu uşoare denivelări, care prin luarea în cultură se
pretează la o exploatare intensivă;
- acoperirea cu muşuroaie înţelenite, peste 30-40% din suprafaţa pajiştii şi pe
care măsurile de suprafaţă nu dau rezultate.
Îmbunătăţirea radicală a pajiştilor este o lucrare mai costisitoare decât
îmbunătăţirea de suprafaţă, care pe lângă o serie de lucrări pregătitoare(defrişare,
nivelare, drenare) sunt necesare lucrările propriu-zise de înfiinţare(desţălenirea,
fertilizarea, procurarea seminţelor, semănatul, etc.). Se recomandă desţălenirea pajiştilor
permanente degradate, numai în regiunile bogate în precipitaţii, situate pe soluri cu o
grosime mai mare de 50 cm, pe pante cu înclinare mai mică de 15 grade şi cu pânza de
apă freatică la adâncimea de cel puţin 0,5m.Pe pajişti mai umede se impune mai întâi
desecarea acestora, iar pajiştile din regiunile secetoase se vor desţăleni numai dacă există
posibilităţi de irigare.
Pregătirea terenului cuprinde, pe de o parte, distrugerea covorului vegetal, iar pe
de altă parte lucrări de pregătire a patului germinativ în vederea însămânţării ierburilor
perene.Înainte de refacerea radicală sunt necesare câteva lucrări pregătitoare ca:
desecarea, îndepărtarea pietrelor, a cioatelor şi a vegetaţiei lemnoase, distrugerea
muşuroaielor şi nivelarea terenului, care contribuie la executarea desţălenirii în bune
condiţii. În vederea pregătirii terenului se aplicămmai multe metode, care variază în
funcţie de panta terenului, de grosimea stratului de ţelină şi de vegetaţia existentă.În
general, se disting următoarele tehnologii de distrugere a ţelinii:

20
 - cu mobilizarea totală a stratului de sol;
- cu mobilizarea parţială a stratului de sol;
- fără mobilizarea solului.
Tehnologia de pregătire a terenului, cu mobilizarea totală a stratului de sol
presupune în mod obligatoriu folosirea plugului. Odată cu efectuarea arăturii se
încorporează în sol şi îngrăşămintele pe bază de fosfor şi potasiu (dacă este necesar),
gunoiul de grajd şi amendamentele. Metoda se recomandă pe solurile mai profunde, cu
un strat gros de ţelină.
Pentru a realiza o mărunţire mai bună a ţelinei, de regulă, arătura adâncă de
25-30 cm este precedată de o discuire la 8-10 cm pentru distrugerea covorului ierbos
existent.
Desţălenirea prin arătură nu se recomandă pe terenurile inundabile şi
periclitate de eroziune, pe solurile scheletice, precum şi în staţiuni care exclud reuşita
pajiştilor semănate(de exemplu suprafeţele excesiv de umede sau extrem de uscate).În
zonele cu precipitaţii suficiente, desţălenirea se poate practica şi vara, în acest caz
înfiinţarea pajiştii semănate se va face la sfârşitul lunii august sau începutul lunii
septembrie.Deorece pajiştile semănate se folosesc şi prin cosit, se impune o forte bună
nivelare a terenului.
Tehnologia de pregătire a terenului cu mobilizare parţială a statului de sol
presupune o lucrare cu grapa cu discuri sau cu freza.O astfel de lucrare este indicată la
desţălenirea pajiţtilor situate în zona de câmpie sau în cele de deal, situate pe terenuri în
pantă şi cu un strat subţire de ţelină. Se obţin rezultate bune la desţălenirea terenurilor pe
care s-au efectuat curăţiri de arborete, combaterea muşuroaielor, îndepărtarea pietrelor,
cioatelor.
Freza poate fi folosită pentru prelucrarea ţelinei, realizându-se o lucrare
superioară celei cu grapele cu discuri. Lucrarea cu freza presupune 1-2 treceri, prima
trecere executându-se superficial, la 8-10 cm, iar cea de-a doua mai adânc, la 12-14 cm.
Pe terenurile situate în pantă, lucrările se fac paralel cu curbele de nivel, conform
normelor de prevenire şi combatere a eroziunii solului.
Tehnologia de prelucrare a terenului fară mobilizarea solului se face în anumite
situaţii în care orografia terenului nu permite nici un fel de lucrări de mobilizare a
terenului, sau când vegetaţia este foarte rară, se aplică supraînsămânţarea vechiului
covor,fară nici o lucrare pregătitoare.Rezultatele acestei metode extensive depind, în
măsură foarte mare, de condiţiile concrete.După supraînsămânţare, trecerea cu o turma de
oi pe timp umed poate favoriza încorporarea seminţelor.
Pajiştile semănate pot fi înfiinţate fie direct în arătura de desţalenire, cunoscută
şi sub denumirea de regenerare rapidă a pajiştilor ce presupune un teren curat de buruieni,
bine mărunţit şi uniform, fie după o perioadă de 1-3 ani, în carte terenul se cultivă cu
culturi anuale.Această metodă se recomandă numai pe terenurile unde ţelina foarte deasă
nu a putut fi suficient mărunţită, pe terenurile foarte îmburuienate şi pe soluri turboase,
unde lucrările repetate, aplicate plantelor anuale, pot duce la o înbunătăţire a însuşirilor
solului.

21
 CAPITOLUL .IV

FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT

Nevoile mereu crescânde ale economiei pun, pe de o parte, problema sporirii

necontenite a cantităţilor de produse de natură animală, iar pe de altă parte, problema
obtinerii cât mai ieftine a furajelor, de aceasta fiind legată, în primul rând,
economicitatea produselor animaliere.Practicarea pastoritului de milenii demonstrează
avantajele certe ale hrănirii animalelor pe păşune şi anume:
- iarba folosită prin păşunat constituie cel mai ieftin furaj pentru animale;
- paşunea oferă un furaj fraged, suculent, uşor digestibil, cu gust şi miros plăcut,
ceea ce face să fie consumat cu plăcere de animale;
- iarba este bogată în substanţe nutritive, proteine şi săruri uşor asimilabile;
- prin mişcare în aer liber, sub acţiunea razelor solare, corpul animalelor se
dezvoltă armonias, animalele devin mai productive şi dau urmaşi mai viguroşi.
Aceste avantaje, în special cele care se referă la valoarea nutritivă, sunt
variabile. Gradul de consumabilitate a ierbii este influenţat de: compoziţia floristică,
compoziţia chimică a solului, umiditate, temperatură. Printre principalele avantaje ale
folosirii ierbii de pe pajişti se înscrie şi faptul că păşunea reprezintă cea mai ieftină sursă
de hrană pentru animale, iarba obţinându-se la un preţ de cost mai redus decât orice
furaj.Eficienţa sporită se datoreşte fără îndoială şi stării de sănătate mai bună a
animalelor, ce au posibilitatea de a se mişca în aer liber, în timpul când singure îşi
procură hrana.
Dar, dacă nu se execută lucrări de îngrijire şi îmbunătăţire a pajiştilor, toate
aceste avantaje dispar, întrucât compoziţia floristică este alterată, domină buruieni sau
plante nevaloroase şi în consecinţă hrănirea animalelor lasă de dorit.Este cazul multor
izlazuri comunale unde, în a doua parte a verii, animalele îsi procură cu foarete mare
greutate hrana şi nici într-un caz în cantitate suficientă.

4.1. SISTEME DE PĂŞUNAT

Diferite sisteme de păşunat pot fi împărţite în doua categorii:păşunatul

nerational, liber sau continuu şi păşunatul raţional sau ciclic.
Păşunatul liber este sistemul de păşunat practicat din cele mai vechi timpuri,
fiind un sistem extensiv.Conform acestui sistem, animalele sunt lăsate libere să pască pe
păşune, din primăvară până în toamnă.Grija ciobanilor se rezumă doar la a duce
animalele la adăpat, de a le mulge şi de a veghea ca ele să nu se rănească sau
rătăcească.O variantă a acestui tip de păşunat aplicat în ţara noastră şi constituie de fapt o
încercare de raţionalizare, este aceea de a conduce turma pe un anumit drum, care de
obicei este modificat, astfel încât animalele nu stau pe acelaşi loc, ci păşunează pe locuri

22
diferite şi în aceeaşi zi şi în zile diferite.O altă variantă a păşunatului liber este păşunatul
în front, păşunat ce se aplică în special cu ovinele.În acest caz ciobanul stă în faţa turmei
şi pe masură ce se consumă iarba, el se retrage, dând posibilitatea animalelor să înainteze.
Păşunatul raţional are ca principiu, împărţirea păşunii în tarlale, păşunarea se
face un timp, după care se trece pe o altă tarla.Tarlarizarea trebuie însoţită de un complex
de măsuri legate de sporirea producţiei de iarbă,combaterea eroziunii, pentru că numai
împărţirea în tarlale nu-şi găseşte justificarea economică.
În cadrul acestui sistem de păşunat, exista mai multe variante:
- păşunat dozat – constă în atribuirea spre furajare a unor porţiuni de iarbă
delimitate de un gard electric, porţiuni a căror suprafaţă este calculată în
funcţie de producţie şi număr de animalede aşa manieră încât să se asigure
hrana pentru o zi sau jumătate de zi.
- păşunat cu porţia – constă în aşezarea animalelor pe un aliniament,
atribuindu-se fiecărui animal o lăţime corespunzătoare speciei din care
provine(de exemplu 1,5 - 2 m pentru o vacă).Această fâşie se delimitează cu
gard electric.Gardul se deplaseaza pe masură ce animalele păşunând au
consumat întreaga masă vegetativă.
- folosirea ierbii la iesle – desi nu este o metodă de păşunat propriu-zis, ea se
încadrează tot în acest sistem, întrucât deosebirea constă doar în faptul că nu
animalele se deplasează la hrană, ci hrana la animale.Pentru a se realiza acet
lucru, când iarba ajunge la 25-30 cm înălţime, ea se coseşte şi este transportată
şi administrată animalelor.Folosirea ierbii la iesle prezintă şi avantajul că
animalele consumă mai puţină energie prin mişcare, deci posibilitatea de a
realiza sporuri zilnice superioare, dar acest lucru nu este întotdeauna
compensat de energia consumată pentru aducerea hranei.

4.2. TEHNICA PĂŞUNATULUI

Se referă la modul în care animalele pasc iarba, la evenimentele normale zilnice

şi cele sezoniere care apar când animalele sunt pe tarla. Păşunatul propriu-zis, deci atunci
când animalele se hrănesc cu iarba păşunii, durează 6-11 ore zilnic şi în mod normal se
desfăşoară în două perioade majore după răsăritul soarelui şi înainte de amurg. Timpul cât
dureză păşunatul depinde de administrarea sau nu a furajelor concentrate, de bundenţa
ierbii.
Animalul percepe grupări relativ importante de populaţii de plante care sunt
conforme cu ecosistemul respectiv.În timpul păşunatului, animalele se mişcă încet pe o
păşune şi rup succesiv câte o gură de iarbă.Viteza normală de păşunat este de 40-70
muşcături pe minut.
Oile pasc similar(dar se deplasează mai mult). Având gura mai mică,frecvenţa cu
care muşcă iarba este mai mare. Schimbarea zonei de unde animalul muşcă din iarbă se
face prin mişcarea capului şi dureză mai puţin de o secundă.Dacă animalul schimbă locul
de unde îşi procură hrană, acest lucru se face când iarba este rară şi atunci animalul face
câtiva paşi, pe o durată de 10-100 secunde.
Limitele acestea de timp se datoresc faptului că, pe comunităţile eterogene,
distanţa dintre o staţiune alimentară şi alta este de 20-25 paşi, iar pe cele omogene, de 2-

23
3paşi.Când animalul este scos la păşune, el se “informează” de natura mediului, limitele
acestuia, drumuri de acces, locuri de refugiu în caz de pericol.Apoi identifică
comunităţile vegetale şi sursa de apă.
În ecosistemele naturale sursele de apă sunt elemente esenţiale, în jurul lor
erbivorele sălbatice organizează strategii de păşunat, în căutare de resurse furajere
importante din punct de vedere energetic.
Zona optimă de păşunat se gaseşte pe o rază de 800m în jurul surselor de apă.O
distanţă mai mare de 1,6 km faţă de sursa de apă, produce un dezechilibru între hrană şi
apă.Pentru a merge la păşunat, animalele urmează cărările existente iar când păşunează
pe pantă, ele urmează cubele de nivel.
Dacă ne referim la o ierarhizare a nevoilor fiziologice, pe parcursul unei zile,
animalul va căuta să-şi satisfacă foamea, apoi cerinţele faţă de apă şi reglarea
termică.Aceasta explică de ce vara animalele vor părăsi zonele bune de păşunat, pentru
zone mai puţin bune, dar unde există umbră.
Animalul îşi alege hrana la două niveluri, al staţiunii. Când alege staţiunea
animalul se opreşte din deplasare, coboră capul şi începe păşunatul. Alegerea covorului
vegetal este făcută pe baza factorilor vizuali. Selecţia unei specii se face în funcţie de
necesităţile organismului. Când animalul are nevoie de proteine, preferă trifoiul mai
savuros şi mai bogat în proteine digestibile. Dacă are nevoie de un aport energetic atunci
se va orienta spre graminee. Tipul de plante ales este influenţat mult şi de specia de
animale, de abundenţa relativă a furajului, complexitatea mediului înconjurător în raport
cu satisfacerea nevoilor fiziologice, hidrice şi termice.Când rumenul animalului este plin,
acesta se odihneşte şi rumegă.Această operaţie poate fi făcută de animale stând în
picioare sau culcate.Timpul necesar pentru rumegare depinde de fibrozitatea ierbii
consumate(în mod normal durează 5-9 ore). Timpul de păşunat creşte cu dificultatea
ruperii ierbii şi cu rărirea pajiştii, pe când timpul de rumegat creşte pe măsura scăderii
calităţii ierbii consumate.
Momentul începerii păşunatului are o deosebită importanţă atât pentru starea
vegetaţiei, depinzând de aceasta, cât şi pentru sănătatea animalelor.Dacă păşunatul se
începe prea devreme, când plantele sunt prea tinere şi solul prea umed, efectele negative
asupra vegetaţiei sunt următoarele:
- se distruge stratul de ţelină, se bătătoreşte solul şi se înrăutăţeşte regimul de aer
din sol.Se formează gropi şi muşuroaie.
- pe terenurile în pantă se declanşează eroziunea;
- se modifică compoziţia floristică, dispărând plantele valoroase mai
pretenţioase din punct de vedere al apei, aerului şi hranei din sol;
- plantele fiind tinere, au suprafaţa foliară redusă şi vor folosi pentru refacerea
lor substanţe de rezervă acumulate în organele din sol ce are ca efect epuizarea
lor.
Pe de altă parte, începerea tardivă a păşunatului are o altă serie de efecte negative,
cum ar fi: sporirea conţinutului de celuloză şi scăderea celui de proteină, reducerea
gradului de consumabilitate şi digestibilitate. Acestea obligă ca atunci când nu s-a putut
intra la păşunat în timpul optim, iarba să fie cosită şi transformată în fân, semifân, siloz,
pentru a reduce pierderile.

24
Momentul optim de începere a păşunatului este atunci când soloul s-a zvântat şi plantele
au ajuns la înălţimea de 10-15cm pe pajiştile alcătuite din plante mărunte, 15-20cm în
zonele cu precipitaţii abundente şi plante de talie înaltă, 20-30cm pe pajiştile cultivate.
Înăltimea de păşunat se referă la înălţimea pe care o au plantele după ce s-au
păşunat. Această înălţime este determinată de specia care păşunează şi nu poate fi
influenţată decât prin repartizarea spre păşunat a unei anumite specii de animale sau prin
folosirea ierbii la iesle şi atunci cositul se poate face la înalţimea dorită.
Frecvenţa păşunatului este una din cele mai importante elemente ale unui păşunat
raţional. Elementul esenţial, de care trebuie să se ţină seama, este durata de regenerare.
Producţia păşunilor este dată de numărul de recolte din timpul unui sezon, de talia
plantelor la recoltat şi înălţimea ierbii rămase, care, după cum s-a văzut influenţează
producţia.
Modul de executare a păşunatului pe tarla prezintă o importanţă deosebită, atât
pentru compoziţia floristcă a pajiştii, cât şi pentru producţia animalieră.Aceasta comportă
două aspecte diferite şi anume: modalitatea efectuării păşunatului în interiorul tarlalei şi
timpul de păşunat pe tarla.Se cunoaşte că animalele erbivore reuşesc, în câteva ore, să-şi
procure necesarul de hrană şi în restul timpului se plimbă, bătătorind iarba şi solul. De
aceea este indicat să se păşuneze dimineaţa 3-4 ore, să se întrerupă păşunatul 2-4 ore şi să
se reia după masă, de asemenea, 3-4 ore.
Data încetării păşunatului este legată de epoca venirii primelor îngheţuri.Ultimul
păşunat trebuie să se realizeze cel mai târziu cu 20-30 zile înainte de instalarea
îngheturilor permanente.Astfel, plantele au posibilitatea să acumuleze glucide, să-şi
refacă masa vegetativă, ceea ce determină o mai bună suportare a îngheţurilor pe de o
parte, iar pe de altă parte, la pornirea timpurie în vegetaţie.

4.3. MĂSURI PENTRU ORGANIZAREA PĂŞUNATULUI RAŢIONAL

Folosirea raţională a păşunilor, împletită cu o serie de măsuri de îmbunătăţire a

pajiştilor, are ca efect sporirea producţiei de iarbă, îmbunătăţirea compoziţiei floristice,
deci mărire a valorii economice a fiecărei unităţi de suprafaţă.
Există o categorie de măsuri absolut obligatorii pentru asigurarea unui păşunat
raţional.
Aceste măsuri sunt: determinarea producţiilor păşunilor, determinarea capacităţii
de păşunat, tarlalizarea, executarea unor lucrări înainte de începerea păşunatului şi în
timpul păşunatului cât şi tehnica propriu-zisă a păşunatului.Cel mai important lucru în
aprecierea unei păşuni este cunoaşterea capacităţii ei de producţie.Aceasta poate fi
determinată prin metode directe şi indirecte.
Metoda directă are ca principiu determinarea producţiei unei parcele mici,
derlimitate dintr-o tarla şi semnificativă pentru tarlaua respectivă, de fiecare dată când
păşunea este folosită. Pentru aceasta se delimitează parcelele de dimensiuni variabile, de
obicei de 2,5m².
Numărul parcelelor depinde de mărimea tarlalei şi de uniformitatea ei. În cazul
păşunilor uniforme, acest număr este mai mic(4), iar la cele neuniforme, este mai
mare(10). Dacă se practică păşunatul liber, porţiunile delimitate sunt mult mai
mari(100m²), care se cosesc de câte ori iarba ajunge la înalţimea de păşunat.Foarte

25
indicată este folosirea cuştilor de control care sunt construite din sârmă şi instalate pe
teren.Acestea nu permit animalelor să păşuneze în interiorul lor, în schimb permit o
creştere şi o dezvoltare nestingherită a ierbii.
Metode indirecte - cea mai utilizată este metoda zootehnică, care are la bază
procedeul transformării tuturor produselor obţinute de la animale în UN necesare
obţinerii acestora, pe baza unor coeficienţi de transformare.Această metodă permite
determinarea exactă a valorii unei păşuni, dar evidenţa strictă ce trebuie ţinută şi care
presupune o anumită calificare, face ca ea sa fie mai puţin utilizată.Tot în cadrul acestui
grup de metode se înscriu şi metodele dinamice şi anume determinarea producţiei prin
măsurarea înălţimii covorului vegetal şi determinarea producţiei prin măsurarea fluxului
de creştere - maturitate defoliere.
Orice păşunat raţional are la bază cunoaşterea capacităţii de păşunat, în funcţie de
care se calculează densitatea animalelor.Numărul de tarlale în care se împarte o păşune
depinde de doi factori esenţiali şi anume, durata ciclului de păşunat şi numărul de zile cât
rămân animalele pe tarla.Durata ciclului de păşunat depinde la rândul său de : condiţiile
climatice, compoziţia floristică, modul de îngrijire a păşunii şi se referă la perioada de
timp necesară pentru refacerea plantelor.Cu cât perioada este mai scurtă, durata ciclului
este mai mică şi ca atare o tarla poate fi păşunat de mai multe ori.
În condiţii naturale, în zonele cu precipitaţii puţine, o păşune se reface după 30-40
zile, iar în cele cu percipitaţii corespunzătoare, după 25-35 zile.Există diferenţe şi între
durata refacerii după primul ciclu şi următoarele.Dacă după primul ciclu păşunea se
reface după 30 zile, după celelalte cicluri durata de refacere este mai lungă,35-40 zile.
Numărul de zile cât rămân animalele pe tarla este bine să fie cât mai mic şi se
recomandă, ca nici într-un caz, să nu depăşească şase, deoarece aceasta duce, pe de o
parte, la stânjenirea otăvirii, iar pe de altă parte la bătătorirea terenului.
Lucrările ce se execută înainte de începerea păşunatului, se împart în doua
categoriişi anume: lucrări ce se execută pe păşunea propriu-zisă şi lucrări accesorii.Din
prima categorie fac parte: curăţinerea păşunilor de mărăcinişuri şi buruieni dăunătoare
vegetaţiei pajiştilorşi sănătăţii animalelor, curăţirea păşunilor inundabile de resturile
aduse de ape, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea îngrăşămintelor, aplicarea unor
lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor.În a doua categorii de lucrări intră: repararea
drumurilor de acces, repararea (construirea) de poduri peste şanţuri, repararea
(construirea) îngrădirilor, repararea (construirea) adăposturilor şi umbrarelor, revizuirea
(şi după caz redimensionarea) adăposturilor, repararea (construirea) stânelor, revizuirea
adăposturilor pentru îngrijitori.

26
 CAPITOLUL B .V
Aplicații practice

I.Organizarea ameliorativă a unei pajiști permanente degradate din zona

Pașcani
Aplicaţia 1
 Suprafața : 36 ha
 Producția globală : 18 t/ha
 Coeficient de utilizare : 85%
 Durata de refacere : 36 zile
 Timpul de ocupare : 6 zile
 Modul de exploatare : creșterea vacilor pentru lapte
 Perioada de pășunat : 165 zile
 Durate începerii pășunatului : 1 mai
 2 parcele pentru realizare de fân

27
REZOLVARE

I. Organizarea unui pășunat rațional pe suprafața de 36 ha, producția globală

este
de 18000 kg/ha. Modul de folosire a pajiștei va fi pentru creșterea vacilor pentru lapte ,
data începerii pășunatului va fi 1 mai, iar perioada de pășunat va fi de 165 zile.
Durata de refacere a fiecarei parcele este de 36 de zile iar timpul de ocupare 5 zile .
Doua parcele sun destinate pentru realizare de fan.

Producția utilă:

Pu = = 18000x85/100 = 15300 kg/ha

Norma zilnică:

Nz = G R = 165 = 8250kg/UVM/165 zile

Capacitatea de pășunat:

Cp = =15300/8250 = 1,85 UVM/ha

Cp =Cp-10%=1,85-10%= 1,66UVM/ha
Numărul de parcele :

Np = = =36+6 = 42

Np= 42/6+2=9 parcele

Suprafața unei parcele:

Sp = =36/9 = 4ha/parcelă

-7 parcele pasunabile si 2 parcele pentru fan

Producția totală:

28
 Pt = 36 ∙ 15300 = 550.800 kg

Producția efectivă pe o parcelă:

Pe/parcelă = Pt : Np = 550.800 : 9 = 61200kg/parcelă

Desimea de pășunat:

Dp = Np ∙ Cp = 7 ∙ 1,66= 11,62 UVM/ha

11 vaci cu lapte /ha parcela

Efectivul de animale:

Ef = Cp ∙ S = 1,66 ∙ 28 = 46,48 UVM

Întocmirea graficului păşunatului pe parcele:

Cicluri de Parcele (tarlale)
păşunat 1 2 3 4 5 6 7 8 9
I 1-V 7-V 13-V 19-V 24-V 31-V 6-VI F F
O = 6 zile 6-V 12-V 18-V 24-V 30-V 5-VI 11-VI
R = 36 zile
II 12-VI 18-VI 24-VI 30-VI 6-VII 12-VII 18-VII
O = 6 zile 17-VI 23-VII 29-VI 5-VII 11-VII 17-VII 23-VII
R = 36zile
III 24-VII 30-VII 5-VIII 11-VIII 17-VIII 23-VIII 29-VIII
O = 6 zile 29-VII 4-VIII 10-VIII 16-VIII 22-VIII 28-VIII 3-IX
R= 36 zile
IV 4-IX 10-IX 16-IX 22-IX 28-IX 4-X 10-X
O = 6 zile 9-IX 15-IX 21-IX 27-IX 3-X 9-X 12-X
R= 36zile
Data începerii păşunatului 1 mai; data încheierii păşunatului 12 octombrie.

Aplicatia 2-Ameliorarea unei pajisti permanente avand urmatoarele

elemente de degradare:
-Panta terenului: 10%

29
 -Acoperirea cu muşuroaie: 4 ha cu grad de acoperire 35%
-Acoperire cu vegetatie: 4 ha cu grad de acoperire 20%
Pe cele 4 hectare cu musuroaie cu grad de acoperire 35% se va efectua supra-
însămânţarea.

Distrugerea muşuroaielor se va face cu maşina de curăţat păşuni (MC-P1,5),

primăvara devreme

Lucrările pot fi executate tot timpul verii, singura condiţie fiind ca în anul
următor terenul să fie liber şi nivelat. Pe cele 4 hectare cu grad de acoperire cu
vegetaţie de 20 % se indeparteaza total vegetatia, panta terenului de 10%,
permitand acest lucru.

Se vor mentine un numar redus de arbori solitari (stejar, gorun, mesteacan)

sau palcuri de arbori, care constituie zone de refugiu pentru animale in perioadele
cu temperaturi ridicate. Defrisarea se face pe cale mecanica cu MCP1,5 sau MCP-2
sau manual cu ajutorul uneltelor: toporul coasa, sapa de defrisat, coasa de arbusti,
cosorul de defrisare.

Pentru refacerea acestei suprafete se aplica suprainsamantarea. Epoca optima de

efectuare a suprainsamantarii este primavara devreme inainte de pornirea platelor
in vegetatie. Prin semanatul la aceasta epoca, samanta germineaza rapid,
beneficiind de rezerva de apa din primavara, iar plantele concureaza mai usor cu
vegetatia existenta.

Semanatul se va face cu masina combinata de prelucrat in randuri si semanat

(MCR-2.5) in agregat cu tractor de 73 CP, care prelucreaza vegetatia si solul in
randuri de 3 cm latime si introduce samanta in randul prelucrat, distanta dintre
randuri fiind de 12.5. Ca suprafata de suprainsamantat avem: 4x0.35=1.4 ha si
4x0.20=0,8 ha, in total 2.2 ha. Se vor folosi un amestec destinat folosirii
îndelungate prin păşunat, format din 3 specii de graminee şi 2 de leguminoase: Poa
pratensis 30%, Dactylis glomerata 10%, Festuca pratensis 10%, Trifolium repens
12% şi Medicago sativa 20%.

Nr SPECIA P% N P G S.U Q1 Ic Q2 Q3 Qt

crt 2.2 ha
1 Dactilys 20 23 90 85 76.50 6.01 1 6.01 6,61 14.54
glomerata

2 Festuca pratensis 20 35 95 85 80.75 8.67 3 13.01 14.31 31.38

3 Poa pratensis 30 21 90 85 76.50 8.24 3 12.36 13.60 29.92

4 Trifolium repens 20 12 97 85 82.45 2.91 3 2.91 3.20 7.04

5 Meticago sativa 10 15 98 85 83.30 1.80 1 1.80 1.98 4.35

30
 39.70 87.34

Cantitatea de sămânţă utilă se determină pentru fiecare specie în parte,

folosind formula: S.U. (%) = P x G/100

Cantitatea de sămânţă se determină pentru fiecare specie în parte, folosind formula:

Q (kg/ha) =N x P%/S.U.

In care:

Q1 - cantitatea de sămânţă (kg/ha) pentru specia din amestec;

Q2 - cantitatea de sămânţă (kg/ha) pentru specia din amestec, corectată în funcție

de Ic;

Q3 - cantitatea de sămânţă (kg/ha) pentru specia din amestec cu o corecție de 10%;

Qtotal - catitatea de semințe pentru întreaga suprafață;

N - norma de semănat în cultură pură (100%);

P% - proporţia de participare a speciei în amestec;

SU - sămânţa utilă;

Ic - indicele de concurență.

CONCLUZII ***

Pe suprafaţa de 4 ha acoperita cu moşuroaie vom avea nevoie de: 4 ha x 39.70

kg/ha x 0,35 = 55.58kg amestec sămânţă.

*** Pe suprafaţa de 4 ha acoperite cu vegetaţie vom avea nevoie de: 4 ha x 39.70

kg/ha x 0.20 = 31.76kg amestec sămânţă.

TOTAL: 55.58 kg + 31.76 kg = 87,34 kg amestec sămânţă.

31
 BIBLIOGRAFIE
Buruiană N., Ciopraga C., Chirica V., 2000 – ” Monografia municipiului
Pașcani ” Iași
Ionel A., Samuil C., Vîntu V., 2002 – ” Cultura pajiștilor și a plantelor
furajere – îndrumător de lucrări practice ” ed.Ion Ionescu de la Brad- Iași
Vîntu V., Moisuc A. , Motcă Ghe., 2004 - ̋ Cultura pajiștilor și a plantelor
furajere ̋ ed.Ion Ionescu de la Brad- Iași

32